Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Politică

Lista candidaților care și-au asumat public SUSȚINEREA AGENDEI LGBT în cazul în care vor fi aleși la alegerile europarlamentare

Asociația pro homosexualitate Mozaiq, alături de ILGA Europe, au invitat candidații să se alăture unei campanii de promovare a persoanelor LGBTI (lesbiene, gay, bisexuale, trans și intersex), în contextul alegerilor din 23-26 mai pentru Parlamentul European.
Din cei aproape 650 de candidați din aproape toate partidele europene, 10 sunt români, informează Prodocens Media.
Iată-i:
Renate Weber, ALDE
Florin Andrei, Alianța 2020 USR-PLUS
Adriana Cristian, Alianța 2020 USR-PLUS
Radu Ghelmez, Alianța 2020 USR-PLUS
Naomi Reniuț-Ursoiu, Alianța 2020 USR-PLUS
Nicu Ștefănuță, Alianța 2020 USR-PLUS
Teodora Stoian, Alianța 2020 USR-PLUS
Miroslav Tașcu-Stavre, Alianța 2020 USR-PLUS
Alexandru Vărzaru, Alianța 2020 USR-PLUS
Petre Florin Manole, Partidul Social Democrat (PSD)
Alianța USR/PLUS și-a anunțat deja intenția de a intra într-o viitoare alianță europeană alături de alte partide care promovează homosexualitatea, în frunte cu formațiunea președintelui francez Emmanuel Macron.

Întrunirea Naționaliștilor Europeni de la Paris 11-12 mai 2019

Forumul  European al Națiunilor ediția V

Într -o atmosferă camaraderească , a  avut  loc la Paris între 11-12 mai intalnirea delegațiilor naționaliste mai  multor state europene . Principala temă a  fost lupta contra globalismului  politic , a iudaismului  politic , revolta antisistem , represiunea politică pentru o Europa a Națiunilor .

Intervențiile au  fost   deosebite din punct de vedere informațional cu  date și referiri  concrete  la situația naționalistă din Europa și pericolele de azi. Au  luat cuvântul :  Yvan  Benedetti  –  Partidul Naționalist Francez    a deschis Congresul  printr-un   discurs  puternic  pentru libertatea de exprimare ,libertatea presei  , situația represiunii  politice în Europa  de  Vest  ,procesele  lui  Yvan  cu autoritățile statului francez  .S-a  discutat și despre  curentul  vestelor  galbene și distrugerea identității creștine a  Europei prin migrație și neomarxism, tendințele de divizare  a naționalismului european   .Au   urmat  la  discursuri următorii cu  temele interesante :Pierre  -Antoine Plaquevent –  “ Soros și societatea deschisă “-  pericole și acțiuni ; Youssef  Hindi  “ De la   Brexit  la  vestele  galbene  “-  criza societății franceze  actuale între revendicari  sociale și anarhia globalistă –  o expunere geopolitică foarte interesantă și despre naționalismul arab între wahadismul  deviant  saudit   complice  cu politica americană și israeliană contra  palestinienilor și nationalismul  arab  antiglobalist și credincios  valorilor sale culturale, Israelul   distruge atât civilizația creștină prin globalism și civilizația arabă prin provocări jihadiste  ;Jerome  Bourbon  directorul  Rivanol –  discurs  despre  rasismul  globalist în forme  de manifestare și revizionismul în Orientul  apropiat  ; Herve  Ryssen  un   cunoscut   scriitor  francez   mereu în dispută cu globalismul, influențele iudaice de  schimbare. Au  mai ținut discursuri  Alison Chabloz  , o cunoscută militantă antisistem și antiglobalizare  din Anglia  , Herve Van Laethem  –  din Belgia  de la  Partidul Naționalist Belgian, aflat în campanie electorală . Din România a  vorbit  Sorin Olariu , prezentând mai întâi o  biografie  a  dl. Dan Boghiu, membru în Consiliul  Politic al Mișcării ,  comandant  legionar  , apoi  s-a dat citire  unui mesaj  din partea Mișcării Legionare  semnat de același Dan  Boghiu  , cea mai  inalta  autoritate legionară și încă un mesaj  din partea Fundației Ogoranu   semnat de președintele acesteia dl.  Coriolan  Baciu .

Seara s-a încheiat cu  o cină aperitiv ,  cu multe standuri de carte și suveniruri  nationaliste  . Duminică 12 mai a avut  loc  un marș anual al mai  multor formațiuni naționaliste franceze :  Juene  Nation ,  Partidul Național Francez , cariatidele ,,Prietenii  lui  Degrele, Acțiune rezistența franceză , Acțiunea Ardicala franceză , Acțiunea Dizidența franceză etc și delegațiile străine : Partidul național belgian  ,  Falange  , Mișcarea Legionară și Fundația Ogoranu  – România .

La Statuia lui Jean D Arc reprezentanți ai formațiunilor naționaliste franceze  au  omagiat  personalitatea   luptatoarei creștine franceze și au  vorbit despre  iudaismul  politic ca forma  de   globalizare și promotor  al  neomarxismului și corectitudinii  politice. Marșul la care au  participat peste 300  de persoane  s-a încheiat fără incidente.

În cele ce urmează vă prezentăm discursurile din cadrul Întrunirii Naționaliștilor Europeni ale domnului Coriolan Baciu, președinte al Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, respectiv Dan Boghiu, comandant legionar:

Dragi participanți la reuniunea naționaliștilor din Europa,
Mulțumim prietenilor noștri din Franța, organizatori ai acestei reuniuni, pentru
invitația adresată Fundației Ion Gavrilă Ogoranu de a fi prezența și în acest an la
întâlnirea de la Paris.
În anul 1957, filozoful și scriitorul Emil Cioran publica într-o revista literară la
Paris un text intitulat Scrisoare către un prieten de departe. Deși nu era
nominalizat, cel căruia îi era adresată scrisoarea era filozoful român Constantin
Noica, la acea vreme interzis ca scriitor în România și obligat locuiască sub
stricta supraveghere a Securității într-o mică localiatate de munte, departe de
București. Ambii intelectuali fuseseră în anii 30 militanți ai organizației
naționaliste Legiunea Arhanghelului Mihail. Filozoful Constantin Noica a dorit
dea un răspuns din perspectiva celor din țară poziției susținute de către
Cioran, motiv pentru care a luat contact cu un număr de intelectuali din
București și au discutat cele apărute în revista franceză din perspectiva
intelectualilor sufocați de regimul comunist din România . Pentru aceste discuții
și încercări de revenire la un dialog cu pozițiile exprimate de lumea liberă, peste
25 de intelectuali români au fost arestați, apoi anchetați cu cele mai brutale
metode ale Securității timp de 2 ani de zile și în final condamnați la pedepse
între 10 și 25 de ani de închisoare, într-unul dintre cele mai răsunătoare
procese ale epocii numit de istoriografie Procesul Noica-Pillat.
Cei condamnați au fost eliberați în anul 1964, dar au trăit în toți anii care au
urmat sub supravegherea continua a Securității și foarte limitați ca exprimare
publică, prin editarea de cărți sau publicarea de articole.
Subiectul poziției lui Emil Cioran din textul publicat era măsura în care poporul
român acceptă comunismul și nu se revoltă, așa cum făcuseră ungurii în anul
1956.
Răspunsul lui Constantin Noica n-a putut fi publicat, dar în mod cert nu putea
face referire la ceea ce astăzi cunoaștem din mărturii și arhive ca fenomenul
Rezistentei armate anticomuniste. Din documente descoperite în arhivele
Securității aflăm astăzi peste 1000 de grupuri de rezistență armată au fost
inventariate de către Securitate în perioada 1945-1960, pe tot cuprinsul țării.
Este adevărat au fost în marea lor majoritate grupuri mici de 2-5 persoane,
care nu s-au putut constitui într-o acțiune politică și militară de amploare care
pună în pericol real regimul comunist, dar sub aspect moral și național, au
reprezentat o reacție de demnitate și curaj, care au generat o rază de speranță
pentru viitorul națiunii române.
Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006) a fost exponentul cel mai celebru al acestor
grupuri de rezistență, având un destin extraordinar, care a putut fi cunoscut
după anul 1989 grație lucrărilor sale memorialistice intitulate Brazii se frâng
dar nu se îndoiesc. Ion Gavrilă Ogoranu a condus un grup de luptători
anticomuniști care au luptat cu armă în mâna timp de 8 ani, între 1948 și 1966
în Munții Făgăraș, iar apoi timp de 21 de ani, între 1855 și 1976 nu a putut fi
arestat, ascunzânduse în apropiere de orașul Alba Iulia, la o familie care i-a
asigurat supraviețuirea.
Intrat de tânăr în Fratiile de Cruce, organizatia de tineret a Mișcării Legionare,
Ion Gavrilă Ogoranu a contribuit din plin la renașterea curentului naționalist în
România după anul 1989, fiind un simbol al luptei naționale pentru libertatea și
demnitatea poporului român. Fundația Ion Gavrilă Ogaranu poartă pe mai
departe valorile și idealurile grupurilor din Rezistența anticomunistă și militează
pentru depășirea crizelor societății contemporane, afectate grav de relativism
moral și neomarxism cultural, propunând publicului modele autentice de eroi și
martiri ai neamului prin manifestări culturale și spirituale, prin editare de
reviste și cărți, printr-o prezență vie și autentică în dezbaterile importante din
România.
mulțumim din nou și va asigurăm rămânem angajați pentru un viitor al
națiunilor Europei, pentru a construi o bază a înțelegerii între naționaliștii
autentici, împotriva structurilor artificiale pe care actuala elită politică ni le
impune, folosind armele insidioase ale corectitudinii politice și ale
neomarxismului cultural.
Coriolan Baciu 
Fundația Ion Gavrilă Ogoranu

Reuniunea Naționaliștilor .
Imi pare imens de bine că are loc ințiativa de a sta împreună cu reprezentanții naționaliști al diferitelor naționalități și a discuta asupra viitorului și diverselor viitoare strategii ale acestor mișcări;  în decursul ultimilor ani mișcările naționaliste nu au fost tratate la aceiasi înălțime drept democratice;  în occident este clar că greșeli capitale au fost făcute în trecutul fostelor generații că aceste mișcări să – și capete câteodată pedeapsa din cauza avântului neprevăzut făcute de conducătorii lor.
Parcursul ascensiunii rapide al naționaliștilor a fost datorat impulsurilor naționaliste provenite din tineretul fiecărui popor unde începe întotdeauna revolta și motivarea acțiunilor s-au făcut greșeli capitale adeseori prin orgoliul conducătorilor sau când s-a ajuns la superlativul activității dusă de ei și de răsunetul avut în politica fiecărui popor au trecut mulți ani când mișcările naționaliste au trebuit să – și dea obolul din cauza grselilor făcute în trecut.cred că a sosit timpul , după atâta așteptare că fiecare mișcare să – și preia calea dorită de naționaliștii fiecărei țări. Noile generații trebuie să preia elanul naționalist învățând din greșelile antecesorilor .Naționalismul trebuie să – și preia locul cuvenit și misiunea de a apăra istoria fiecărei țări onorând sacrificiile făcute de antecesori Mișcarea legionară este o mișcare bazată pe sacrificiu omul nou trebuie să apară omul de caracter de care firecare națiune are nevoie. Am avut pe deoparte norocul de a cunoaște în amănunte traiectoria istorică a fiecărei națiuni . Lupta tuturor miscarilor nationaliste a pricinuit sacrificii de mii de vieți . ideile mișcărilor naționaliste au avut diferite obiective. din păcate nu au fost adunate,discutate , cântărite premeditate cu obiectivitate înainte de a le aplica toate ele s-au format instantaneu depinzând de situațiile survenite. Mișcarea românească naționalistă numită Miscarea Legionară s-a nascut dintr-o cauză survenită din afara granitelor țării ei românii nu mai erau aceia care decideau viitorul țării , ci streinii care aduseseră nu numai concurență neegală ci și amestecarea în politica internă a țării  prin metode subversive.
Un grup de studenți au depus un jurământ .. la icoană  care pentru creștinii ortodocsi este ceva superior al unui jurământ este o legare până la moarte pentru îndeplinirea unor legi pe care Căpitanul Corneliu Codreanu le acumulase și publicase, formând doctrina legionară această doctrină creștină avea obiectivul formarea omului nou, omul de caracter. care lipsea și lipsește țării noastre de la formarea primului cuib, cursul doctrinei începuse să arate tineretului drumul anevoios de parcurs acest drum nu putea fi făcut fără sacrificii și așa a fost înțeles de tineret care voia devenirea omului nou. de la acest cuib unde se născuse entuziasmul sacrificiul era prevăzut pe acela care dorea a deveni legionar lupta condusă de căpitan a avut răsunetul dorit . Pentru țara noastră era viitorul prevăzut al omului nou . Din păcate M.L. nu era agreată de guverne și de corupții politicieni ale diferitelor partide politice ale timpului metodele subversive intrebuintate de ei erau streine nouă așa au reușit a ademeni români inocenți trădând patriotismul patriei noastre Răsunetul Mișcării Legionare a fost de necrezut și la alegeri mișcarea ajunsese la 35 de procente în 1936. Dușmanii mișcării au apelat la îndepărtarea conducerii ei asasinând elita impreuna cu Corneliu Codreanu, Căpitanul ei. Au trecut anii și la acest congres aș dori ca toate mișcările naționaliste să reia contactele și să decidă planurile de viitor; țările noastre va așteaptă să strângeți rândurile profitând de decadența democrației occidentale avansul naționalismului . Depinde de noi toți împreună să putem ajunge de a făuri un alt destin prin omul nou integru și patriot tuturor viitoarelor generații
Dan Boghiu
T.L.C.
Comandant Legionar în Mișcarea Legionară România

Mesajul naționaliștilor români pentru eurocrații prezenți la summit-ul de la Sibiu: EUROPA NOASTRĂ NU ESTE UNIUNEA VOASTRĂ!

…Naționaliștii români îşi exprimă recunoştinţa faţă de marele român Mihail Kogălniceanu, cel care pe 9 mai 1877 proclama independenţa de stat a României în Adunarea Deputaţilor, şi faţă de cei peste 10.000 de eroi ai Armatei Române care au făcut sacrificiul suprem pentru atingerea acestui ideal naţional.

Tuturor acestor eroi, unii fără morminte şi cruci la căpătâi, le aprindem în suflete candela recunoştinţei. Avem convingerea că fără 9 mai 1877 nu ar fi fost posibil 1 decembrie 1918, că fără o Românie mică dar independentă, nu ar fi fost posibilă România Mare de mai târziu. Că fără victoriile de pe câmpurile de luptă de la Plevna, Griviţa, Opanez, Smârdan şi Vidin nu ar fi fost posibilă unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Patria Mamă.

Membrii și simpatizanții Noii Drepte, care de peste 20 de ani apară identitatea, demnitatea și suveranitatea națională, semnalează cu îngrijorare faptul că autorităţile centrale și locale s-au obişnuit să aniverseze în fiecare an pe 9 mai „Ziua Europei” sau „Ziua victoriei împotriva fascismului”, ”uitând” de … – Ziua Independenţei României cucerită cu preţul atâtor jertfe în Războiul de Independenţă din anii 1877-1878. Observăm deci cum an de an această zi excepţională din istoria noastră a românilor, este maculată de Ziua Europei, sărbătorită la aceeaşi dată. Vedem cum Guvernul dar și primari de municipii din România alocă sume exorbitante pentru sărbătorirea Zilei Europei şi niciun leu pentru Ziua Independenţei noastre naţionale! Vedem cum mulţi români pe bună dreptate nici nu mai înţeleg ce sărbătorim pe 9 mai: Ziua Independenţei sau Ziua Europei? Sau poate Ziua Victoriei? Dar care victorie şi cu ce pierderi teritoriale? Căci pentru români şi România „victoria împotriva fascismului” a însemnat în fapt pierderea unei treimi din teritoriul naţional şi începutul a 50 de ani de tiranie comunistă. În 1945, pe 9 mai, după patru ani de război şi 700.000 de vieţi pierdute, României nu i s-a recunoscut statutul de ţară cobeligerantă, ci de ţară învinsă. Trupele sovietice au staţionat pe teritoriul României până în 1958, Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa rămânând captive în componenţa URSS. Începând cu luna mai a anului 1945 încep primele procese ale „Tribunalului Poporului”, epurări şi deportări, internări în lagăre de deţinuţi politici, se instituie cenzura, se proclamă Republica Populară şi se trece la naţionalizarea întreprinderilor, la colectivizarea forţată a agriculturii şi dictatura partidului unic comunist.

Constatăm deci semnificaţia profund nefastă a acestei „zile a victoriei” care pentru România a adus o robie de peste patru decenii. Este momentul să ne întrebăm: victoria cui o sărbătorim pe 9 mai 1945? Evident, noi românii nu avem niciun motiv de sărbătoare şi acest circ grotesc pus în operă de unii edili cu spectacole şi concerte costisitoare trebuie să înceteze. „Ziua Victoriei” a reprezentat pentru noi românii căderea în robia comunistă, deportarea a sute de mii de basarabeni şi bucovineni în pustiurile Siberiei, ocuparea României de către sovietici, cu tot cortegiul de violuri, crime şi jafuri. La 9 mai 1945, România era o ţară ocupată de către trupe străine şi i se impunea “manu militari” un regim comunist, care a distrus elitele, tradiţiile şi fiinţa spirituală a Naţiunii, iar despăgubirile de război pretinse de ruşi au fost colosale.

Această încercare de ştergere din mentalul românilor a … Independenţei de stat a României nu este însă întâmplătoare dacă analizăm acţiunile iresponsabile şi anti-naţionale ale clasei noastre politice, care din 2007 a aderat, în mare parte, la proiectul anti-naţional denumit cu cinism „Statele Unite ale Europei”. Majoritatea președinților, miniștrilor și parlamentarii români din ultimele legislaturi, care au jurat cu mâna pe Biblie şi pe Constituţia României să apere „suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României”, au promovat în mod conștient și asumat o politică anti-naţională de cedare a suveranităţii în favoarea proiectului mamut Statele Unite ale Europei, unde guvernele şi parlamentele naţionale ar avea un rol politic minor, echivalent cu cel jucat de actualele consiliile judeţene iar Comisia Europeană ar avea supremaţie asupra guvernelor, unde europarlamentarii ar înlocui suveranitatea parlamentarilor naţionali iar liderii naţionali, care se reunesc în Consiliul European, ar fi reduşi la un rol consultativ, de Camera secundară.

În acest context decisiv pentru viitorul Statului şi Neamului Românesc, Partidul Noua Dreaptă condamnă scenariul anti-românesc prin care ţara noastră ar fi redusă la statutul de colonie periferică a unor utopice State Unite ale Europei şi îi asigură pe toţi românii că va continua lupta pentru o Românie Independentă şi Suverană şi pentru o Europă a Statelor naţionale independente! 10.000 de români s-au jertfit pentru ca urmaşii lor să trăiască într-o ţară liberă, nesupusă niciunei puteri străine. Iar noi, cei de astăzi, nu avem dreptul să anulăm sensul luptei lor şi victoria obţinută cu preţul sacrificiului suprem!

Naționaliștii români nu participă la campania pentru alegerile europene din 26 mai și resping ferm actuala Uniune Europeană hiper-birocratizată, condusă de comisari numiți și nu aleși în mod democratic, care strivește suveranitatea statelor și apără interesele corporațiilor. Această Uniune Europeană nu trebuie confundată cu adevarata Europă: a patriilor și națiunilor multi milenare, care au marcat cultura și istoria întregii umanități și care au capacitatea să o facă în continuare!

Naționaliștii români reuniți în Partidul Noua Dreaptă le atrag atenția liderilor UE prezenți astăzi la summit-ul de la Sibiu că Articolul 1 din Constituţia României este încă în vigoare şi prevede negru pe alb că „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.

Tuturor acestor eurocrați le spunem astăzi răspicat: EUROPA NOASTRĂ NU ESTE UNIUNEA VOASTRĂ!

Av. Tudor Ionescu

Preşedintele Partidului Noua Dreaptă

Matei Dobrovie: Progresismul neomarxist își propune să distrugă persoana, creație unică a lui Dumnezeu, sub iluzia libertății totale.

„Progresismul neomarxist își propune să distrugă persoana, creație unică a lui Dumnezeu, sub iluzia libertății totale. Prin ștergerea oricăror repere morale, credințe, aspirații, a memoriei trecutului, el formează omul nou, lipsit de umanitate, subjugat de patimi și ușor de controlat.

Creștinismul înseamnă iubire față de semeni și față de Dumnezeu, care ne vrea liberi și ne oferă calea, adevărul și viața. El ne dă libertatea de a alege dacă vrem să fim cu el sau nu, dacă vrem să mergem pe această cale sau nu. Și ne așteaptă. Așa-zișii progresiști încearcă să-l desprindă pe om de Dumnezeu, de Biserică, ba chiar să-l poziționeze împotriva acestora, să-i cultive o ură pe motiv ca l-ar constrânge, ca ar fi învechite sau depășite. Deși clamează sus și tare toleranța și drepturile omului, ei sunt cei care batjocoresc valorile altora, nu respectă drepturile copiilor nenăscuți, îndemnând la avorturi și cultivând astfel o cultură a morții.
Libertatea de exprimare și de conștiință este și ea recunoscută doar toleranților și discriminaților de serviciu și negată vehement celor cu alte opinii și convingeri. Simbolurile creștine trebuie scoase din spațiul public și din școli, iar în locul acestora trebuie introduse identitatea de gen, care șterge diferențele dintre bărbați și femei pe motiv că acestea sunt construcții sociale artificiale, nu realități biologice, educația sexuală, ce-și propune nu să informeze copiii în mod corect în legătură cu riscuri, ci să le stimuleze și să le încurajeze anumite comportamente sexuale. Orice opinii critice sau care pur și simplu afirmă valorile creștine sunt înfierate ca discriminare, iar delictele de opinie sunt pedepsite.
Instrumentalizarea minorităților sexuale ca și cea a proletariatului de către comuniști are aceeași finalitate, de a impune un regim nedemocratic, totalitar. În acest mod, progresismul actual își trage seva direct din comunism. Omul nou trebuie să fie lipsit de demnitate, de responsabilitate, rupt de legătura cu înaintașii săi, societatea trebuie să fie uniformizată pentru ca să poată fi mai ușor controlată. Izolat și însingurat, fiind despărțit de Dumnezeu, de Biserică, de familie, omul devine un simplu instrument la cheremul statului sau al unor ideologi.
Am întâlnit „progresiști” care mi-au spus că nu mai au ce conserva conservatorii decât comunismul. Pentru ei, istoria unui popor, strămoșii, Biserica, tradiția, toate trebuie aruncate la gunoi, dar de fapt ei sunt cei care astfel conservă comunismul, care exact asta a încercat să facă. Acest progres continuu clamat în numele unui viitor incert, fără Dumnezeu, fără convingeri morale, este de fapt un mare regres. Tradiția unui neam înseamnă credința, limba, obiceiurile, tot ceea ce creează identitatea unei națiuni. Fără ele, neamul piere și asistăm la un proces de dezmembrare, de involuție, nu de evoluție.
Oamenii noi iubesc anti-corupția, uitând că aceasta nu este o valoare în sine, ci derivă tot din creștinism, din cele Zece porunci. Așa-zișii progresiști vor spitale, nu catedrale, de parcă din cauza bisericilor și nu a guvernanților din ultimii 20 de ani nu s-au făcut spitale, școli sau autostrăzi. Apologeții intoleranței asmut oamenii împotriva Bisericii, a creștinismului pe care-l vor extirpat, pentru că se tem de faptul că Biserica este spitalul unde se vindecă sufletește oamenii pe care ei vor să-i subjuge, să-i înrobească în pofte, să-i facă slabi, manipulabili. Spitalele și școlile nu sunt suficiente pentru a-l face bine pe om, deși e nevoie și de educație pentru formarea de caractere și de îngrijirea trupului.
Campionii falsei toleranțe propagă ura și prigoana împotriva celor care cred. Aceștia trebuie denigrați și prezentați publicului ca retrograzi, înapoiați, habotnici, pentru ca să poată fi împinși către extreme în percepția acestuia, iar centrul să fie ocupat tocmai de către cei care sunt în realitate fanatici și extremiști, adică chiar neo-marxiștii așa zis progresiști. Creștinii trebuie să fie mereu în defensivă, să fie împiedicați să-și afirme public valorile, amenințați, ridiculizați sau ignorați de presa mainstream. Acest curent uită însă că toate prigoanele nu au putut să omoare creștinismul niciodată, iar speranța rămâne mereu legată de faptul că după moarte există Înviere”
de Matei Dobrovie Facebook

Păduchii cocoțați în cârca Europei nu se lasă dați jos

Unul din doi cetățeni europeni consideră că direcția în care merge UE este greșită, arată ultimul Eurobarometru, dat publicității cu doar o lună înainte de alegerile europarlamentare.

Mai mult, pentru prima dată în istoria Eurobarometrului, în trei dintre țările membre ale Uniunii – Marea Britanie, Cehia și Italia – numărul cetățenilor care sprijină apartenența la UE a căzut sub jumătate.

Presa „mainstream” a încercat să oculteze aceste concluzii, vorbind despre niveluri record ale entuziasmului popular față de Uniunea Europeană.

Bizar: este aceeași presă care trage zilnic semnale disperate de alarmă în legătură cu ascensiunea dramatică a forțelor naționaliste, populiste sau eurosceptice (pe scurt, „extrema dreaptă”) ce amenință viitorul UE.

Or, tocmai acest val de naționalism care mătură întreaga Europă (mă rog, mai puțin malurile Dâmboviței, unde mămăliga explodează fără semnal prealabil) este cea mai bună dovadă că Uniunea Europeană se află într-o criză profundă.

Un alt sondaj, realizat de centrul american Pew Research în luna martie, în zece țări europene, dezvăluia două motive majore ale nemulțumirii populare față de UE: scăderea drastică a nivelului de trai și imigrația masivă.

Întrebați cum este situația financiară a omului mediu în țara lor, în comparație cu cea de acum 20 de ani, majoritatea grecilor, italienilor, spaniolilor, francelor și britanicilor au răspuns că este „mai rea”. Chiar și în Germania, „locomotiva UE”, 46% din populație afirmă că trăiește mai prost decât în urmă cu două decenii.

Or, aceste două decenii coincid cu accelerarea fără precedent a procesului de integrare europeană, în paralel cu cedarea tot mai substanțială de suveranitate din partea statelor membre. Altfel spus, pe măsură ce puterea este luată de la statele membre și dată Bruxelles-ului, oamenii trăiesc mai prost. Și se așteaptă că o să trăiască și mai prost.

Sondajul Pew arată că cetățenii europeni din opt din cele zece țări studiate sunt convinși că, atunci când vor crește, copiii lor vor avea o situația financiară mai precară decât cea de azi a părinților. Așa gândesc germanii, suedezii, olandezii, spaniolii, britanicii, italienii și francezii. Media din cele zece țări este catastrofală: 58% sunt pesimiști cu privire la viitorul copiilor lor, în vreme ce doar 30% cred că aceștia vor trăi mai bine decât părinții lor, azi.

În timpul Războiului Rece, cea mai puternică armă a capitalismului în fața lagărului socialist o constituia nivelul de trai. Oamenii muncii de la orașe și sate visau să trăiască și ei ca proletarii exploatați fără milă din Occident. Astăzi, visul bunăstării occidentale pare mort și îngropat de politica de austeritate promovată cu încăpățânare de Merkel, Macron și Bruxelles.

Imigrația este un alt gropar al UE. În cinci (Grecia, Ungaria, Italia, Germania, Suedia) dintre cele zece state cercetate de Pew, peste jumătate din populație afirmă că numărul imigranților primiți în țara lor ar trebui să fie mai mic. Polonia este foarte aproape de acest grup, cu 49%.

Motivele pentru care imigrația este considerată dăunătoare sunt: pericolul terorist, neintegrarea în societate, povara financiară etc.

Din vara lui 2015, când Merkel a deschis zăgazurile imigrației, Europa nu a mai fost aceeași. Vechiul, clasicul stil de viață capitalist, tihnit, fără griji, a dispărut. Nou-veniții, asemenea unei bande de zurbagii violenți, au stricat definitiv petrecerea. Nici prin cap nu le trece să se integreze. Au pus stăpânire pe loc și își impun cu anasâna modul de viață primitiv. Când a ars Notre-Dame, musulmanii au exultat pe rețelele de socializare.

Mai este însă un motiv pentru care UE este în criză. Probabil cel mai important: moartea democrației. Votul contează din ce în ce mai puțin, deciziile sunt luate de elite peste capul și în răspăr cu dorințele poporului.

Ce se întâmplă acum cu Brexitul este exemplar. Voința britanicilor, exprimată clar și răspicat la referendumul din iunie 2016, este călcată în picioare. Urzelile de culise, jocurile din umbră, înțelegerile ticăloase uzurpă autoritatea votului.

n ianuarie 2019, la Forumul de la Davos, miliardarul roșu George Soros, unsurosul comisar UE pentru Economie Pierre Moscovici și mascota expirată a globaliștilor Tony Blair au avut o întâlnire de taină. Comisia Europeană a ținut-o secret. Presată, a explicat doar atât: conclavul a fost „despre un al doilea referendum” legat de Brexit. Ea a refuzat să divulge alte elemente: „Necesitatea de a proteja procesul de dezicie al UE este mai importantă decât interesul public”, a declarat cu cinism Comisia.

Odată cu democrația, a murit și transparența!

Votul nu contează, a recunoscut cu nerușinare Jean-Claude Juncker. Într-un interviu dat luni presei poloneze, el a respins ideea că o creștere a numărului de voturi în favoarea naționaliștilor la europarlamentare nu va încetini procesul de integrare al UE. „În aceste alegeri, cei care promovează un naționalism nebunesc, vor plăti pentru asta. Nimeni nu știe, dar ultima dată am respins candidaturile a șase comisari prezentați mie de guvernele naționale.” Și birocratul neales de nimeni a adăugat: „Amintiți-vă că guvernele doar propun comisarii. Președintele Comisiei este cel care îi acceptă și le dă responsabilități.”

nsă culmea obrăzniciei o reprezintă directivele pe care Comisia Europeană le-a trasat summit-ului UE din 9 mai de la Sibiu și care vor servi la „pregătirea agendei strategice a Uniunii pentru perioada 2019-2024”. Cum summit-ul are loc cu două săptămâni înainte de alegerile pentru Parlamentul European, devine evident că scrutinul de la sfârșitul lui mai este o simplă mascaradă.

Jocurile sunt deja făcute.

Vermina cocoțată în spinarea Europei nu se lasă dată jos. E nevoie de un flit mai puternic decât votul.

 

de Adrian Pătruşcă Evz.ro

Marian Munteanu despre „pseudo-dizidentul Dinescu” și plecările din GDS: Când corabia e în pericol, primii care o părăsesc sunt, după cum bine se știe, șobolanii

Marian Munteanu, fostul lider al studenților din Piața Universității, a lansat un atac dur la adresa lui Mircea Dinescu, după anunțul acestuia conform căruia cere să fie scos de pe lista fondatorilor GDS

Marian Munteanu compară situația în care se află GDS cu o corabie în derivă, abandonată de șobolani:
„Pseudo-dizidentul Dinescu și ”noua” ȘOBOLANIADĂ

Când corabia e în pericol, primii care o părăsesc sunt, după cum bine se știe, șobolanii.
Unii dintre aceștia sunt, însă, șobolani profesioniști, adică indivizi cu o îndelungată experiență în trădare, duplicitate și impostură. Ei trebuie cunoscuți și studiați cu atenție.

În această cheie trebuie citit cazul “poetului“ Mircea Dinescu, care anunță că dorește să fie șters din lista fondatorilor Grupului pentru Dialog Social (grup care tocmai l-a premiat, cu un tupeu nemărginit, pe procurorul Aug. Lazăr).
Chiar dacă, în acest caz, nu vorbim de o corabie, firește, ci de o hazna (încă) plutitoare.

Dinescu este, în realitate, un versificator de mâna a doua, școlit la cunoscuta academie Ștefan Gheorghiu (școala superioară de cadre a Partidului Comunist Român) și promovat aberant, de vreo treizeci și ceva de anișori, pe post de… “dizident anti-comunist“ !!! Umăr la umăr cu alți așa-ziși “revoluționari” și ”anti-comuniști” de mucava, propagandistul Dinescu a vărsat nestingherit otravă prin tot felul de canale media, făcându-se că lucrează pentru binele nației dar, în realitate, fiind una dintre cele mai active voci din corul idioților utili ce au slujit vasta operațiune de distrugere a României.
Desigur, intensa sa activitate propagandistică nu a rămas nerăsplătită. De aceea, s-ar cuveni niscaiva anchete serioase – că tot suntem în plină luptă împotriva corupției – care, fără îndoială, vor aduce multe, multe surprize pentru cei care au avut naivitatea să aibă încredere într-un asemenea individ.

”Demisionar” sau nu, Dinescu rămâne ce a fost și nu mai poate păcăli multă lume. Încet dar sigur, iese la lumina întreaga mizerie a conspirației bolșevice (vechi și noi) care a infectat și încă infectează societatea românească.

Oricum, veți vedea o puzderie de asemenea ”cazuri”. ”Șobolaniada” abia a început !” a scris Marian Munteanu.

sursa: Facebook

Marian Munteanu: Procesul mineriadei fără penali

Fostul lider al studenților din Piața Universității, Marian Munteanu, explică într-o postare pe o rețea de socializare cum s-a tergiversat dosarul „Mineriadei” din 1990 în timpul mandatelor celor patru președinți post-decembriști ai României.  Studentul pe care Deneș Domokoș a încercat să-l ucidă era chiar Marian Munteanu.

„PROCESUL MINERIADEI FĂRĂ PENALI

 

Episodul 1. Președinte al României: Emil Constantinescu (Petre Roman, președinte al Senatului)
În 1997 magistratul militar col. Mihai Popov deschide dosarul Mineriadei.  În 1998, când tocmai instrumentase și probase o serie de fapte deosebit de interesante, dosarul i-a fost luat (!!!), pentru a fi incredințat unor procurori, chipurile, mai „vrednici”.
Treaba se încheie (bine fușerită mediatic) cu condamnarea unui măciucaș, Deneș Domokos (pentru tentativă de omor asupra unui anume student). De parcă amărâtul venise singur de la Petroșani…
Episodul 2. Președinți: I. Iliescu și Traian Băsescu
Timp de vreo 15 ani au „trudit” din greu (prin interventii publice „vitejești”) importanți procurori și demnitari, „luptători” pentru justiție (Dan Voinea, Monica Macovei, Laura Kovesi). Rezultatul: Zero. Adică… FĂRĂ PENALI ! (hm, fusese unul, săracul, Domokos, dar pe acela nu-l mai numărăm).
Episodul 3. Președinte K. Iohannis
În 2015, dl. gl.magistrat  I. Vasilache preia dosarul. Ancheta recapătă dimensiuni periculoase și brusc, dl. Vasilache este scos la pensie.
O echipă de procurori militari (despre a căror competență nu am motive să mă îndoiesc) continuă, totuși, ancheta.
Cu toate acestea apar, din nou, amânări.
Probabil, există explicații procedurale, nu-i așa?
PS la Episoadele 1-3
În mod „straniu”, anchetele derulate omit importante complicități (omisiuni asemănătoare parțial cu cele din dosarul Revoluției)
PPS, însă în special pt. Episodul 3
În timpul acesta, se derulează, firește, amarnice confruntări „civice”:  pentru „justiție”, pentru unii procurori și  pentru „fără penali”.
PPPS doar pentru Episodul 3
Orice legătură dintre amânările amintite la pct. 3 și situația medicală a fostului președinte I. Iliescu este pur și simplu întâmplătoare. Personal, îi doresc, sincer, multă sănătate. Încă mai e timp pentru declarații surpriză (surpriză pentru unii, firește)”

Cristian Terhes a fost dat afară din preoțime, dupa ce PSD l-a pus pe lista pentru europarlamentare

Cristian (Chris) Terhes, candidat pe lista PSD pentru alegerile europarlamentare, a fost dat afara din preotime, in urma decizie sale de a se implica in politica, a anuntat marti Biroul de presa al Episcopiei Romane Unita cu Roma, Greco-Catolica, de Oradea.

Potrivit unui comunicat postat pe site-ul Episcopiei Romane Unita cu Roma, Greco-Catolica, de Oradea se precizeaza ca, potrivit „Dreptului Canonic al Bisericilor Orientale, clericii ‘nu vor lua parte activa in partidele politice’, drept urmare, Episcopia a decis ca parintele Cristian Terhes sa fie eliberat de exercitiul functiilor sacerdotale”.

„Episcopia Romana Unita cu Roma, Greco-Catolica, de Oradea se delimiteaza de orice afirmatie cu caracter politic atat ale parintelui Cristian, cat si a oricui altcuiva. Optiunea politica a parintelui nu reprezinta pozitia oficiala a Episcopiei noastre, ea fiind rezultatul manifestarii libertatii personale a parintelui. Fidela Evangheliei iubirii lui Cristos pentru toti oamenii, Biserica Greco-Catolica din Romania promoveaza in mod permanent pacea, dialogul si buna intelegere intre oameni de credinte si opinii diferite”, se precizeaza in comunicatul episcopiei.

Cristian Terhes, care ocupa locul 4 pe lista PSD pentru alegerile europarlamentare, a declarat marti ca aceasta pozitie reprezinta o oportunitate speciala pentru el, dar si pentru romani.

„Cred ca fiecare roman care priveste aceasta lista poate vedea ca are de ales cea mai buna lista de romani care pot reprezenta Romania la Bruxelles in acest moment. (…) Multumesc fiecarui membru si sustinator care in aceasta perioada s-a preocupat de strangerea listelor de semnaturi, de vestirea mesajului in tara si il invit pe fiecare roman sa priveasca la lista din care facem parte si sa facem comparatie cu celelalte liste. (…) Cred ca avem ocazia sa repunem Romania pe harta si sa trimitem la Bruxelles persoane care pot cu adevarat sa reprezinte si sa lupte pentru Romania”, a spus Terhes.

sursa:Napoca News

Tovarășe, nu fi trist: Lenin merge înainte, prin curentul progresist

 

 

 

 

 

lui Paul

Deseori se face referire în discursul public românesc la supraviețuirea comunismului ca problemă semnificativă a societății, la nevoia condamnării și anihilării oricăror rămășițe ale acestuia – și, evident, la înlăturarea celor identificați a fi comuniști. Problema, însă, este că acești promotori ai anti-comunismului par a lupta numai cu ipostaza defunctă a comunismului, cu cadavrul lui – singurul pe care îl pot recunoaște – și nu sesizează cum crește, chiar lângă ei, forma sa nouă și vie (nu de puține ori chiar cu ajutorul lor), formă căreia îi duc mai departe ideile, deseori sub titlu de „anti-comunism” sau „eliberare de metehnele comunismului”.

Se întâmplă asta pentru că cei mai mulți dintre ei și-au concentrat atenția doar asupra oamenilor vremelnici (comuniștii X, Y sau Z), asupra ipostazelor trecătoare în care s-a materializat comunismul (partidul A, regimul B), eventual asupra etichetei „comunism”, dar prea puțini sunt atenți la esența doctrinei, la nucleul ideatic efectiv care îi este izvor și motor și care i-a mobilizat pe acei comuniști ori a pus în mișcare formele cunoscute în care comunismul s-a manifestat. Prea puțin s-a dat atenție acelor obiective generoase care au sedus de-a lungul timpului intelighenția de oriunde: o lume a egalității, a frățietății (tovărășiei) între oameni și popoare, a eliberării de constrângerile moralei opresive și instituțiilor care au perpetuat-o (familia patriarhală, Biserica) și a dreptății populare prin lichidarea elementelor „dușmănoase” – și aproape nimeni nu remarcă proliferarea acelorași idei și obiective sub noi ambalaje, doar un pic cosmetizate.

Cumva, aceste obiective nu sunt deloc puse în discuție – și este și firesc, atunci când locul Împărăției Cerurilor și al mântuirii este înlocuit în mod total și absolut de lumea de aici și de dobândirea unei iluzorii fericiri ca scop final. Ne rămâne, așadar, să încercăm iar și iar, în alte formule, să atingem aceeași Fata Morgana pentru a constata, apoi, că au fost din nou încălcate nobilele idealuri ale socialismului.

Parafrazând o vorbă a lui Ronald Reagan, comunismul se întoarce azi sub numele de liberalism.

Cum e posibil așa ceva?

Edmund Burke remarca acum 200 de ani:

„Răul este însă ceva şi mai inventiv. În timp ce voi mai discutaţi încă despre forma sub care el se înfăţişează, el a încetat deja să mai existe în acel loc. Acelaşi viciu se încarnează într-o nouă formă. Spiritul transmigrează; şi, departe de a-şi pierde suflul vital prin schimbarea formei, el este reînsufleţit în noile sale organe de vigoarea proaspătă a unei activităţi juvenile. El continuă să circule peste tot, să facă ravagii, în vreme ce voi îi executaţi doar forma exterioară, sau doar îi distrugeţi mormîntul. Vă lăsaţi înfricoşaţi de fantome şi apariţii, în vreme ce casa vă este bîrlog al hoţilor. La fel se întîmplă cu toţi cei care, oprindu-se la nivelul carcasei şi al învelişului superficial al istoriei, îşi închipuie că poartă război împotriva intoleranţei, a mîndriei şi cruzimii, cînd de fapt, sub pretextul luptei în numele stîrpirii principiilor putrezite ale facţiunilor decrepite ale trecutului, ei autorizează, în cadrul diferitelor facţiuni ale prezentului dându-le apă la moară, aceleaşi vicii înspăimîntătoare, poate chiar și mai rele.” („Reflecții asupra Revoluției din Franța”).

Capacitatea de supravieţuire a comunismului stă în abilitatea lui de a se infiltra și camufla, imediat după eșec, în cadrul mişcărilor finale de reacţie la propriile consecințe tragice, mișcări de contestare pe care apoi le deturnează în direcția acelorași obiective cu care pornise și în precedenta încercare. Regimul comunist anterior nu mai era la momentul căderii decât o carcasă goală și eșuată – spiritul revoluționar care-i dăduse viață luând deja chip contestatar. În fond, când lumea cere libertate și dreptate după experiența tragică suferită, nu e greu de împins revendicările din nou în zona ispitei schimbării lumii.

Această infiltrare nu e atât premeditată la nivel uman, cât are loc la nivel de idei (ideile seducătoare nu mor, ci atunci când dau greș sub un chip găsesc un altul în care să se manifeste) și se produce imediat ce falimentul vechii formule nu mai poate fi ascuns şi evitat; precum șarpele, se leapădă de pielea învechită și rămasă nefolositoare, pentru a apărea într-una nouă și strălucitoare – la adăpostul căreia poate vitupera condamnări împotriva fostei îmbrăcăminți. Cea mai eficace tactică de supraviețuire a comunismului atunci când a eșuat sub această denumire este aceea de a-și proclama ideile esențiale drapate în anti-comunism; satan se prezintă deseori ca înger de lumină, ne avertizează Sf. Ap. Pavel.

Comunismele (sau daţi-le orice nume sub care s-au făcut de-a lungul vremii ori se fac în prezent cunoscute: socialism, bolşevism, progresivism, mai nou chiar liberalism) au capacitatea de a seduce prin proiecţia unui viitor generos, ambalat în intenţii minunate, moral legitime (cel puțin într-o morală imanentă) şi promovat de oameni instruiţi (şi Troţki, Lenin, Pol Pot sau Castro au fost nu doar oameni noi şi curaţi la vremea lor, ci și intelectuali) în termeni care nu pot fi nici formal, nici moral contestaţi („libertate”, „egalitate”, „fraternitate”, „drepturile omului” şamd) şi care, astfel, sunt apropriați fraudulos.

Cu alte cuvinte, pentru a se ajunge la sumbrul stalinism ori la sordidul ceaușism, a fost nevoie mai întâi de entuziasmul și credința intelighenției înaintașilor lui Lenin și a contemporanilor lui într-un proiect al unui viitor luminos și al unei lumi drepte și eliberate de niște eroi civilizatori – credință ce a emulat în continuare cohorte de adepți în lumea intelectuală și universitară din spațiul occidental chiar în timp ce comunismul făcea ravagii în URSS și apoi în Europa de Est.

Comunismul este mai întâi Troțki – și abia apoi Stalin și Ceaușescu.

E adevărat, eroii care promit un viitorul minunat din teorie (stârpirea inegalităților de gen, eradicarea xenofobiei, o lume fără granițe, a tuturor, unde vom trăi ca frații în bunăstare indiferent de etnie, culoare șamd) sunt nevoiți, pentru asta, să distrugă drepturi, situații și destine concrete, dar mulțumită generozității intențiilor profesate, orice evocare de către sceptici a riscului unor consecinţe colaterale nedorite, a unor efecte adverse mai grave decât presupusul „Bine” proiectat, a dificultăţii sau disfuncţionalităţii celor propuse, orice punere sub lupă a conţinutului concret a ceea se ascunde în spatele cuvintelor altfel unanim acceptate ca exprimând „Binele” sunt văzute ca reacţionarism meschin, interesat şi de rea-credinţă, menit să pună piedici acestui „Bine”, numai bun de înfierat.

Aceste intenţii bune care pavează drumul către iad, acest „mai bine” care e duşmanul binelui, sunt cele care seduc: nu te poţi opune lor fără a fi considerat rău-voitor, tocmai pentru că sunt atât de generoase şi bine-intenţionate.

Lenin nu promite Ceka, Stalin nu promite Gulagul – tot așa cum promisiunile progresiştilor de azi nu vorbesc atât despre pedepse pentru exprimarea prea liberă a opiniilor neconforme sau pentru neacceptarea viziunii lor asupra lumii, cât despre viitor luminos, libertate („eliberarea” de sub constrângerile moralei burgheze), egalitate (înţeleasă ca „dreptate” socială) şi frăţietate (unanimitate). Or, cine nu ar vrea un viitor mai bun, o lume mai dreaptă şi mai liberă? Ceka şi Gulagul ieri – sau azi, CNCD (Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) ori stigmatizarea socială – sunt doar „medicamente neplăcute, dar din păcate necesare”, pentru „tratarea societăţii de elementele bolnave care se opun acestui viitor extraordinar”, nu-i aşa?

„Nu ştii, te învăţăm; nu poţi, te ajutăm; nu vrei, te forţăm” – spunea Lenin.

Atâta doar că, după instalarea şi aplicarea pe scară largă a noii viziuni, disfuncţionalitatea socială şi eşecurile se fac din ce în ce mai mult simţite: Cine e de vină? Urmează faza a doua, „ascuţirea luptei de clasă” şi găsirea de noi vinovaţi printre opozanţi.

În paralel, cuceririle revoluţiei încep să se transforme în opusul celor clamate iniţial. În locul libertăţilor promise apar forme mult mai extinse de servitute şi constrângere, iar în loc de egalitate şi dreptate se produce doar o schimbare a categoriilor privilegiate.

În ultima fază, falimentul nu mai poate fi ascuns, în ciuda încercărilor de a-l masca prin propagandă. E limpede că revoluţia a eşuat, pentru că aproape toată societatea resimte consecinţele nefericite, uneori tragice. Urmează căderea şi, după cădere, condamnarea regimului adus de revoluţia comunistă și reabilitarea – tardivă – a victimelor.

Dezastrul care urmează impunerii sau implementării revoluţiilor comuniste nu apare imediat; rapiditatea falimentului depinde de forţa cu care sunt aplicate pe scară largă ideile pe care aceste revoluţii şi le propun și de resursele de cheltuit ale societății.

Pe de altă parte, recunoașterea victimelor revoluţiei comuniste e, în primă fază a noii regim, redusă: la început acestea sunt expuse ca simpli duşmani ai Binelui ce îşi merită soarta, pentru că i s-au opus; victimele devin relevante și sunt reabilitate abia la final, după falimentul regimului, când sunt utile ca argument pentru condamnarea acestuia.

La urma urmei, în faza de început a comunismului au existat și beneficiari ai noului sistem, arătați ca probă a valabilității ideilor acestuia și care lasă în umbră victimele „colaterale” ce strică tabloul; pentru contemporani, victimele nu au fost victime: ele trebuie să aștepte mai întâi prăbușirea iluziei pentru a li se recunoaște acest statut.Problema e că ceea ce este supus condamnării generale post-cădere nu e răul în rădăcina lui, ci carcasa (o denumire abstractă, „comunism”); nu conținutul ideatic care a generat răul (proiecția utopică a unei „lumi mai bune” prin constrângerea naturii umane după cadrul unei axiologii și etici abstract-raționale, adică artificiale, în locul celei naturale și tradiționale, adică asumată firesc) ci doar manifestările și rezultatele sale (absenţa libertăţilor şi disfuncţiile generalizate în societate). În fond, comunismele operează cu obiective vagi și alunecoase (egalitate, libertate, solidaritate) crezând că acestea pot fi instaurate prin decret după grila în care le-au înțeles promotorii lor; libertatea este „necesitatea înțeleasă”, se spune, dar necesitatea se constituie în comandamentele minților „eroilor luminatori”.

Cu alte cuvinte, răul este identificat doar în forma sa exterioară și în manifestările instalării lui sau ale falimentului final, iar nu şi în cauzele şi bunele intenţii care le-au generat, adică în forma potențială originară. Acestea din urmă au rămas neatinse şi nu doar frecventabile, ci în continuare luminoase şi inspiratoare de noi proiecte – câtă vreme se prezintă ca fiind opuse ipostazei în care s-a materializat și a fost cunoscut comunismul la originea căruia s-au aflat.

E condamnat, astfel, răul resimţit concret (opresiune) – rezultat al unor idei care îşi propuneau contrariul („eliberarea” de presupusa formă tradițională de „opresiune”); dar noii idealiști ai unei lumi minunate vor cere, din nou, noi forme de „eliberare” de sub presupuse forme de opresiune (de fapt, de sub morala tradițională) – și vom obține, cel mai probabil, un alt soi de opresiune.

E ca și cum ni s-ar oferi tratarea urmărilor intoxicării cu un drog, prin consumarea altuia.

Un drog ne-a promis cândva o lume nouă eliberată de vechile sale legi, dar ne-a adus robie și lanțuri de care cu greu ne-am putut elibera.

Un drum ar putea fi cel spre libertate autentică, prin restaurarea vechilor aspirații orientate spre Cer și spre propria îmbunătățire, trădate odată cu primul drog revoluţionar, sau ar putea fi cel înşelător, al încercării unui nou stupefiant, al unei noi tentative de a-i schimba pe ceilalți, de a schimba lumea, al unei noi false „eliberări” – pentru că tot sub marca „eliberării” ni se oferă produsul și cu aceeași irezistibilă publicitate – la fel de irezistibilă ca și puterea distructivă cu care va veni.

Ceea ce trebuie reținut este că deseori inițiatorii fiecărui nou ciclu nihilist (socialist, comunist, progresist șamd) sunt sincer convinși că acționează în numele Binelui; abia apoi apar profitorii, interesele care leagă și orgoliile. De aceea e de preferat scepticismul prudent înaintea oricărei soluții de îndreptare generală a lumii, mai ales prin redefinire sau coerciție; e mult mai sănătoasă urmărirea satisfacerii unor nevoi concrete imediate decât fantezii cu o lume nouă sau cu oameni noi. Așadar, când veți auzi despre înfrățirea cu toate semințiile lumii chemate să ne coloreze continentul, despre revoluția sexuală și de gen permanentă, despre eliberarea de tradițiile învechite și despre toxicitatea Bisericii, gândiți-vă că în loc de curcubeu și diversitate veți da la capăt de un nor cenușiu și greu ca un plumb.

spuneam că reziliența ideilor de tip comunist (nihilist/socialist) decurge din faptul că rezultatele efective ale punerii lor în practică sunt oarecum contrare a ceea ce s-a sperat și intenționat la început; așadar, ce e mai firesc pentru generațiile următoare – care trăiesc doar consecințele, dar nu mai cunosc iluziile cu care s-a pornit la drumul sfârșit în groapă – dacă nu să și le facă din nou în termenii inițiali? Când impunerea libertății, egalității și tovărășiei au generat supunere, sărăcie universală egal distribuită de o minoritate privilegiată și suspiciune generalizată, nu e normal ca cei născuți în supunere, în sărăcie sub privilegiați de partid și de stat și în suspiciune să caute din nou libertate, egalitate și solidaritate? Și, tributari instrumentarului conceptual modern, nu e cel mai la îndemână să cadă în aceeași capcană și să o facă pe căi similare primei încercări, cea care i-a adus unde i-a adus?

Schematic, caracteristicile ideii nihiliste, regăsite în toate ipostazele sale – de la socialismul revoluționar al secolului 19,  la comunismul ideologic al primei jumătăți a secolului 20, trecând prin revoluția sexuală ’68 și ajungând la liberal-progresismul cultural de azi, se regăsesc în următorul tipar:

  • distrugerea și negarea credinței/religiei (“opiul popoarelor”) – ateism
  • distrugerea religiei instituționalizate, adică a Bisericii („traficanții” opiului pentru popor) – anticlericalism
  • diluarea, controlul sau desființarea proprietății private – considerată a fi generatoare de inegalitate și egoism (de la simpla confiscare/expropriere până la formele mai subtile ale prezentului de preluare a prerogativei dispoziției de bun prin diferite reglementări a modului de utilizare; de altfel, noul mediu virtual se pretează perfect pentru noi forme de anihilare a proprietății – vezi aici)
  • distrugerea moralei tradiționale („burgheze”) – ca fiind învechită și generatoare de constrângeri – și înlocuirea acesteia cu o morală nouă, revoluționară și eliberată (emancipată)
  • diluarea (chiar anihilarea) familiei „burgheze” (tradiționale), familia fiind o reflexie la nivel social a ideii de „egoism” de grup (prin atașament) și proprietate (posesivitate), concurent al revoluției în loialitatea membrilor și vehicul de perpetuare a vechilor virtuți, ce trebuie înlocuite cu cele noi
  • anihilarea ideii de țară, de state suverane distincte; internaționalism, revoluție mondială (globală, am zice azi), desființarea granițelor, atașamentul de patrie sau națiune fiind considerat retrograd, artificial, motor al războaielor și al subminării ideii de umanitate
  • gândire colectivistă, în termeni de clase, categorii, minorități, uitând omul concret.

Vă sună cunoscut? Nu, nu vi se pare, chiar așa e. (Diferențele legate de bunăstarea materială țin de punctul de start diferit al fiecărei ipostaze ideologice: actualul liberal-progresism a apărut în occident pe un cu totul alt nivel de acumulare preexistentă și de bună-funcționare inerțială a instituțiilor și caută să se insinueze treptat, spre deosebire de societățile relativ precare ale vechii Rusii din 1917 ori ale Europei de Est din 1945, unde impunerea ideilor socialiste a fost bruscă și brutală).

Obiectivul declarat al revoluției e distrugerea ordinii vechi – tradiționale, naturale sau divine, considerată a fi învechită și generatoare de nedreptăți și constrângeri inacceptabile potențialului uman – și făurirea (dintr-odată, în cazul comunismului, iar în cazul progresivismului actual, graduală) unei ordini noi, pe baze raționale/științifice, aptă să instaureze varianta optimă de societate, cea mai bună dintre lumile posibile și substitut palpabil al împărăției din ceruri promisă de religie.

Mai precis: libertate (înțeleasă ca eliberare de sub constrângerile moralei și religiei), egalitate (prin desființarea proprietății, averii, acumulării personale și a mizelor și mobilurilor nemateriale, cum ar fi posesivitatea reflectată în familie etc) și fraternitate (unanimitate întru utopie).

Ca procedeu, acționează de pe poziții insurgente și violente: fie că vorbim de violență hard (proto-terorismul anarhist rus – modelul tuturor terorismelor ulterioare, inclusiv al diferitelor brigăzi roșii de după război) sau soft: mișcări de rebeliune civică de tip Occupy, Resist, Antifa, acte de intimidare și hărțuire online sau off-line (demascări, etichetări, umiliri, linșaj) pentru a împinge populația spre conformare, autocenzură și autodelimitarea jenată (sau speriată) de zonele semnalizate cu “Interzis: partea proastă a isoriei”, adică de valorile tradiționale, naturale ori religioase: sunt decretate ca fie vechi, fie stricate.

Narațiunea principală – căci omul are nevoie de o poveste, cu un Bine care luptă cu un Rău – prin care se vând publicului socialismele revoluționare este cea a “eroilor modernizatori”: socialiștii (comuniștii, liberal-progresiștii) sunt pasămite aflați în avangarda viitorului (Viitorul – bun!) și nevoiți să impună binele peste voința majorității ignorante și înapoiate (Trecutul, Tradiția – rele!), care nu-și cunoaște interesul și trebuie împinsă de la spate uneori cu biciul (“Împușcați-i pe conspiratori și șovăielnici fără să întrebați pe nimeni” – Lenin), alteori atrasă cu zăhărelul (“Imagine” – Lennon).

Categoriile principale ale limbajului țin de mitologia progresului: ce ține de viitor e asociat Binelui și poartă un nume – “modern”, ce ține de trecut e pus la zid: “prejudecată”, “obscurantism”, “bigot”, “înapoiat”.

În toate formulele (de la comunism la liberal-progresivismul zilelor noastre) e implicat un spirit ingineresc, de modelare din exterior, intervenționistă, a lumii văzută ca mecanism: de la stahanovismul barajelor hidroenergetice, la ingineria socială, culturală și antropologică (vezi mișcarea transgen) din prezent.

Esențială și intrinsecă modernității revoluționare e credința într-o legitate a istoriei, legea fiind aceea a progresului implacabil al societății (de aceea este inerent legată de evoluționism, de care în mod absolut nu se poate lipsi), paradigmă inversă celei tradiționale, care începe cu o cădere a omului din paradis și se îndreaptă spre un sfârșit al unei lumi pervertite. Modernul în general și revoluționarul în special pleacă cu un handicap intrinsec și autoreferențial: e incapabil să vadă istoria altfel decât ca pe o evoluție pozitivă, de la rău spre bine, de la greu spre ușor etc.

Procesul “înnoitor” are, evident, nevoie de niște aleși care să-l conducă, de un grup  revoluționar “conștient de rolul său istoric”, care vorbește în numele celor ce întruchipează Binele (proletariatul, imigranții din lumea a treia, minoritățile sexuale ori rasiale șamd) în lupta lor pentru eliminarea Răului (deținătorii de capital, cetățenii fostelor state colonialiste, tradiționaliștii albi); un grup revoluționar din care ar trebui ca toți, odată luminați, să dorim să facem parte sau cu care să ne înfrățim, generalizând, astfel, transformarea societății.

Revoluționarii au această perspectivă optimistă a legii progresului social – o lume mai bună în viitor e inevitabilă. O astfel de perspectivă e greu de schimbat: sunt fie tineri,  (iar optimismul e apanajul tinereții), fie în vârstă dar imaturi (și nu putem aștepta înțelepciune de la ei), fie intelectuali sau, în orice caz, oameni instruiți – iar orgoliul de a fi în avangarda istoriei îi orbește.

În orice caz, de pe poziții minoritare în societate, revoluționarii violentează convingerile pasive ale majorității și reușesc deseori să-și impună ideile, pe care le validează fie prin forță, când au prilejul, fie chiar prin fraudă; de exemplu, prin apel la știință – ideologizată și uneori manipulată prin cointeresare; sau prin invocarea viitorului luminos – nu mai suntem în evul mediu întunecat!; ori prin falsificarea interpretării poziției majorității – spre pildă, neîntrunirea cvorumului la referendumul pentru securizarea definiției naturale a căsătoriei a fost cumva tradusă mediatic ca un soi de acord tacit al populației pentru parteneriate gay similare căsătoriei.

Rar acced la putere prin voința liberă a majorității – de regulă au nevoie fie de o revoluție sau de un braț armat, fie de un vehicul diversionist; și, evident, de armata de fraieri utili, cum le zicea Lenin.

Și totuși, ce anume din această gândire o viciază? Care e păcatul ei constitutiv?

Cred că proiectul modern și morala modernă nu pot evita să sfârșească în nihilism și în variatele-i forme pentru simplul motiv că îl înlătură pe Dumnezeu, Logos-ul și Adevărul revelat, pentru a pune în loc, la temelia lor Rațiunea Umană. Înlocuiește Legea lui Dumnezeu (și Legământul Lui cu omul), cu Rațiunea Omului.

Or, asta înseamnă înlocuirea realului cu iluzia.

Spre deosebire de legea divină, care are substanță morală și spirituală (ne spune ce e bine, ce e rău, încotro ne îndreptăm, cu ce scop, cu ce mijloace și din ce cauză), rațiunea în sine nu are substanță: ea e simplu instrument, o funcție. Rațiunea e ca o mașină – te poate duce undeva, dar mai întâi e nevoie ca cineva să decidă încotro; e ca un sistem de operare – ai nevoia mai întâi de un dispozitiv pe care să îl instalezi și de niște parametri care să îi definească rostul, funcția, deciși dinainte.

Nu poți pune o funcție, un instrument – rațiunea – la temelia sistemului: temelia unei clădiri și zidurile sale sunt altceva decât mistria și scripetele; nu poți ridica o casă cu o macara ca fundație.

Prin urmare, eliminând sursa divină a fundației omului și a lumii, proiectul modern și noua morală – etica revoluționară a Omului Nou – nu au pus nimic în loc la temelie (căci rațiunea nu e substanță, ci doar instrument); e adevărat că valorile morale tradiționale au rămas, într-o oarecare măsură, în funcțiune (nici nu vor dispărea cu totul vreodată, sunt încrustate în chipul lui Dumnezeu după care este făcut omul), însă în societate au rezistat – cât mai rezistă – pe parcursul modernității mai degrabă inerțial și din ce în ce mai rezidual, iar nu asumat.

Lipsite de o temelie solidă (mai bine zis, lipsit de orice fel de temelie), Noua Morală și Utopia Viitorului Luminos nu se pot sprijini pe nimic – și atunci trebuie să se agațe de ceva: și se agață de rezultatul sperat – pe acesta îl dezvoltă, pe acesta îl proiectează. Nu e o bază pe care să stea, dar e un cârlig care – cred proiectanții – îi poate susține să nu se prăbușească (deși nu e limpede în ce stâncă îl înfig, de care Cer stă prins).

Așadar, în lipsa fundației se mizează totul pe proiect (proiecții), pe cum vor arăta lucrurile la final, iar nu pe temelia pe care suntem așezați – denunțată ea însăși ca iluzorie (“Nu există Dumnezeu!”).

Creștinul autentic și omul tradițional știu că nihilismul este Răul. Creștinului, lucrarea revoluției socialiste îi evocă mirosul lucrării satanei în anii care i-au fost dați să și-o împlinească pe pământ: schimonosirea lumească a ideilor evanghelice despre Împărăție, Rai, dragoste, iertare, frățietate, libertate, bine;  pervertirea lor și înșelarea omului.

Dacă, prin negarea lui Dumnezeu și a Tradiției, proiectul modern pornește de la nimic și pune la temelie, ca substanță, nimicul, ideile nu vor putea sfârși decât în nihilism; iar toate proiectele modernității construite pe nimic, ci doar orientate spre iluzii – socialism revoluționar, anarhism, bolșevism, comunism (fie el leninist, stalinist, troțkist, maoist) sau actualul liberal-progresism, nu sunt decât ipostaze particulare ale nihilismului în înțelesul său originar și plenar scos la vedere în secolul 19.

Iar din nimic, nimic va ieși – ex nihilo nihil.

Căci, cum spune psalmistul (Psalm 52),

„Zis-a cel nebun întru inima sa: “Nu este Dumnezeu!”

sursa:Reactionarii

 

 

Domnule Klaus Werner Iohannis, aţi dovedit că NU sunteţi preşedintele tuturor românilor!

Cu ce tupeu vorbiţi de drepturile omului!

Unde e respectul pentru acei 4 milioane de oameni care au iniţiat un demers civic, legal, constituţional şi s-au exprimat liber la Referendumul din Octombrie 2018? Ei au rezistat manipulării de toate felurile posibile. Au spus DA hotărât în proporţie de 92%. Pe lângă ei sunt mulţi români care mâine s-ar duce la vot să apere legea pe care Dumneeu a lăsat-o pe pământ. Şi-au dat seama că au fost păcăliţi. Să se facă alt referendum cu întrebare simplă din care omul să înţeleagă că se urmăreşte înlocuirea termenului de „soţi„ cu „bărbat şi femeie„.

Continuaţi să vă bateţi joc de noi. Murdăriţi memoria vrednicilor înaintaşi Carol I şi Ferdinand. Ei au devenit regi adevăraţi ai României şi s-au identificat cu idealurile şi  năzuinţele poporului nostru.

D-voastră, nu numai că aţi rămas pe loc, dar vă adânciţi pe zi ce trece în neuitare. Poporul nostru e tolerant, rezistent şi răbdător, dar şi aprig cu duşmanii.

 

Neomarxiştii sunt nebuni!

Aţi ieşit din laboratoarele neomarxismului care râvneşte puternic să acopere tot pământul. România e o nucă tare. Şi ştiţi asta. Loviţi de la nivel înalt, dar ce tare doare când cazi de acolo. Fără Dumnezeu omul se pierde, se autodistruge şi distruge şi pe cei din jur.

Cu siguranţă ne veţi pregăti în continuare oameni roboţi, spălaţi pe creier, care să lupte ca zombi în teren. Ca D-voastră mai sunt mulţi şi-i vedem, îi auzim prin media, în instituţiile de învăţământ, în societatea civilă şi în politică.

Pe toţi v-au creat ideologii cei mari ai lumii marxiste, v-au însemnat cu fier roşu cum face văcarul în cireadă şi v-au plantat. Nu v-au lăsat liberi, aveţi hăţuri care se întind ori până-n SUA ori până la Bruxelles. Jucaţi într-o piesă de teatru. Ieşiţi la comandă să distrugeţi tot ceea ce a fost acceptat dintotdeauna în istorie ca normativ, imuabil, venit de la Dumnezeu.

 

Neomarxismul este cancerul civilizaţiei omeneşti!

Fără Dumnezeu totul e nebunie!

Neomarxiştii vor să redefinească, să reinterpereteze, să dea alt sens normalităţii şi realităţii. Vor să redefinească familia, genul omului, să răstoarne valorile. Vor destrăbălare în lume, imoralitate maximă. N-au respect faţă de viaţă, luptă împotriva ei. Promovarea avortului este pe agenda lor mondială. Pregătesc legislaţie împotriva vieţii peste tot unde îşi înfing rădăcinile.

I-au spus amăgitor, dacă vreţi pompos, corectitudinea politică sau politica corectă.

Luptă împotriva valorilor nepieritoare pe care omul sănătos la cap le are.

De aceea s-au înarmat puternic şi luptă împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii. Ce e bun trebuie ascuns, defăimat, batjocorit, micşorat. Se scoate la suprafaţă şi se accentuează doar slăbiciunea care e firesc să fie în viaţa omului.

 

Căutaţi bucuria în viaţă!

Ne-aţi făcut fanatici, acum ne acuzaţi de ură şi intoleranţă.

Mă străduiesc să am gândul cel bun pentru D-voastră! Aşa e creştineşte!

Vă spun că vă compătimesc! Mi-e milă de D-voastră!

Căutaţi-vă bucurii în viaţa aceasta. Agenda pe care o urmaţi pas cu pas nu vă aduce fericire. Sunteţi sclavul celor care apasă butonul şi D-voastră trebuie să cântaţi şi să dansați după muzica ideologiei neomarxiste.

Drumul lung al României către sănătate în toate palierele vieţii nu poate fi realizat fără infatuaţii de care vorbiţi. Aruncaţi cu pietre. Aşa e în fişa postului neomarxistului.

Vă iertăm, dar nu tăcem! Pietrele vor striga! Noi românii suntem cu cap pe umeri şi suntem mai puternici decât stâncile.

România iubeşte pe Dumnezeu!

Noi iubim tradiţiile noastre, valorile pentru care au murit înaintaşii noştri. Iubim familia şi ne dorim să rămânem români până la sfârşitul veacurilor pe acest pământ.

 

“Pe aici nu se trece!”

Vă spunem clar ca la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz: “Pe aici nu se trece!” Românii i-au biruit pe austro-ungari mai mult cu tăria credinţei în Dumnezeu şi a curajului decât cu armele.

Ori laşi fapte bune şi rămâi în istorie cu nume bun ori eşti dat cu flit şi istoria te aruncă la gunoi.

Mai aveţi o şansă. Cereţi-vă iertare de la cei pe care i-aţi jignit şi părăsiţi ideologia distrugătoare de ţară!

Dumnezeu să vă dea sănătate multă!

 de Pr. Prof. Justinian Remus A. Cojocar

 Monitorul de Suceava

 

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php