Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Alexandru Mihail

CÂTĂ ÎNCREDERE AVEM ÎN DUMNEZEU? Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci: UN ÎNȚELES NEAȘTEPTAT AL LUĂRII CRUCII “IN FIECARE ZI”

“Până când veţi sta cu picioarele în două bărci? Şi noi încă stăm în această stare. Ne numim creştini, însă foarte puţini putem face această alegere zi de zi, între ce a poruncit Dumnezeu și ce ne cere El, şi ceea ce ne cere lumea aceasta, şi de ruşinea lumii acesteia, şi de dragul lumii acesteia, şi de patima pe care o avem faţă de lumea aceasta și noi suntem puşi la această alegere între Hristos şi Baraba; aşa şi noi suntem puşi între duhul lumii acesteia și porunca lui Dumnezeu şi dragostea faţă de Dumnezeu.Şi de cele mai multe ori, dacă suntem sinceri cu noi, recunoaştem că-l alegem pe Baraba…““Purtarea Crucii noi nu o putem face cu propriile noastre puteri. Sau, dacă încercăm s-o facem bazându-ne numai pe ceea ce putem noi, pe ceea ce credem noi, de cele mai multe ori eșuăm…”

 

Predica Parintelui Ciprian Negreanu la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci – 2011:

 

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

În această duminică suntem încă sub lumina sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci și această duminică este duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci, duminică în care pomenim şi amintim din nou Crucea şi înălțarea ei, ca şi în duminica de dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. Aceste două duminici dau îndemn şi ne învaţă cum să ne ridicăm crucea şi care este crucea pe care trebuie s-o ridicăm.

În primul rând, Evanghelia auzită, din capitolul 8 de la Marcu, versetele 34-38, acum nouă ni se pare foarte firesc şi auzim foarte firesc cuvântul:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

Si când auzim să-şi ia crucea sa, ni se pare normal, atât de mult a pătruns semnul acesta în inima noastră, atât de mult l-am legat de Hristos Dumnezeu nostru, atât de clar este pentru noi semnul biruinţei Fiului lui Dumnezeu, încât nu mai are în inima noastră, în mintea noastră răsunetul pe care l-a avut în mintea apostolilor și a tuturor celor care-L ascultau pe Mântuitorul, căci zice că i-a chemat pe toţi care erau acolo şi le-a strigat, le-a zis cu glas tare:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea să şi să-Mi urmeze Mie.

Si această luare a crucii de care vorbeşte Mântuitorul sună acum mult mai uşor, mai bine, mai firesc. Dar în urechile lor suna cu totul și cu totul altfel.

În primul rând, era o proorocie, Mântuitorul le spunea că va muri răstignit, că va duce crucea. Adică cum poţi să-I urmezi lui Hristos luându-ţi crucea, atâta timp că El n-a luat crucea şi nu S-a răstignit? Cum să-ţi ceară Dumnezeu să-ţi iei crucea şi să mergi pe drumul acesta al Golgotei dacă Dumnezeu n-ar fi făcut asta? Urmarea Lui nu este numai urma paşilor Lui, ci ceea ce face Domnul Dumnezeul tău, prin ceea ce a trecut El să treci și tu.Şi atunci era în primul rând o proorocie, Mântuitorul proorocea şi le vestea lor că va fi răstignit, iar cei care-L vor urma– interpretarea nu era neapărat în literă – nu neapărat vor muri răstigniţi… Cum mulţi au murit răstigniţi, de altfel, dintre ucenicii lui Hristos, în frunte cu Petru, care a fost răstignit cu capul în jos, cu fratele lui Petru, Andrei, răstignit pe un X în Patras, tot un fel de cruce răsturnată cumva, şi alţii mulţi, ce să mai spunem de cei 11.000 răstigniţi pentru Hristos pe muntele Ararat în vremea lui Traian, la 60 şi ceva de ani de la Înălţarea Sa la cer; cum să nu ne amintim de miile şi miile de creştini care au fost răstigniţi la marginea Romei, după ce Nero a dat foc Romei şi i-a acuzat pe creştini de aceasta? Sunt mii și mii de creştini care I-au urmat lui Hristos în chipul acesta desăvârşit, până la capăt. Cum să nu ne amintim de Sf. Policarp al Smirnei, care la bătrâneţi adânci, ucenic al Sf. Ioan Evanghelistul, l-au căutat în Efes, la Smirna, în apropiere de Efes, unde era episcop, și l-au ridicat din casa sa, nu înainte ca acesta să-i primească pe cei care urmau să le fie călăi şi să le dea masă şi să-i hrănească la masa lui. După aceea l-au luat și l-au agăţat, l-au răstignit într-un fel în mijlocul unui amfiteatru și acolo i-au dat foc. Şi sunt mulţi, mulţi alţii care I-au urmat în chipul acesta, însă înţelesul cuvântului nu este literal: nu neapărat, dacă-I urmăm lui Hristos, trebuie să murim răstigniţi. Nu ăsta este interesul pe care Dumnezeu îl dă cuvântului. Şi atunci care este înţelesul? Despre ce răstignire vorbea Mântuitorul? Şi contextul textului de aici, dar şi întregul duh al Evangheliei ne vorbesc clar despre ce crucificare este vorba.

În primul rând, în Imperiul Roman nu erau crucificaţi decât cei care nu erau cetăţeni romani. Oricine era cetăţean roman nu putea suferi această moarte, care era socotită cea mai crudă, pentru că trăiai mult timp într-o suferinţă, într-o agonie prelungită, şi mai erau și ruşinea și batjocura la care erai supus. Fiind ținut la înălţime, de obicei se aduna tot poporul cetăţii să vadă şi cel răstignit era scuipat şi batjocorit şi se aruncau împotriva ta hule şi vorbe grele. Dar cetăţenii romani aveau privilegiul de a li se tăia capul, aşa cum Sfântului Apostol Pavel, fiind cetăţean roman, i s-a tăiat capul, n-a fost răstignit ca Petru.

Dar faptul că cetăţenii romani nu erau răstigniţi, spre deosebire de cei care nu erau cetăţeni ai Imperiului, ne dă un anumit înţeles asupra textului acestuia. Pentru că Mântuitorul ne vorbeşte despre o anumită lepădare de lume:

Cel ce va lăsa casă şi fraţi şi surori pentru Mine…

Chiar în versetele dinaintea acestei Evanghelii spune:

Cel ce iubeşte mai mult pe tatăl său şi pe mama sa…

 nu vorbeşte despre faptul că trebuie să-ţi lepezi părinţii sau apropiaţii, ci că iubirea de Dumnezeu trebuie să fie mai mare decât iubirea de orice şi de oricine aici pe pământ.

Şi mai sunt multe alte versete în care Dumnezeu ne vorbeşte de o anumită lepădare de lume, o anumită înstrăinare de lume, nu ieşind din lume, ci punându-ţi inima şi sufletul mai mult în Împărăţia lui Dumnezeu şi în dreptatea Lui şi în Dumnezeu decât în neamul acesta, în veacul acesta, în timpul acesta, despre care Dumnezeu și spune:

Cel ce se va rușina de Mine înaintea acestui neam păcătos şi desfrânat, şi Eu Mă voi rușina de El înaintea îngerilor lui Dumnezeu, înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri.

Adică El cumva ne încurajează să avem această lepădare interioară de lume, nu neapărat ieşire din lume, ci că, dacă este să alegi între Dumnezeu şi orice al lumii, noi să putem să-L alegem totdeauna pe Dumnezeu. Ne şi spune după aceea:

Şi voi, de fapt, de cine vă împătimiţi, de cine vă e ruşine? De lumea aceasta, de veacul acesta, de timpul acesta care e păcătos și desfrânat? Adică e stricăcios, vremelnic, duce la amăreală, la durere multă, la suferinţă. Pe acesta îl alegeți în locul lui Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăția Sa?“ – asta ne spune, de fapt, Dumnezeu.

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie

– cel ce vrea să facă asta trebuie, cumva, cu sufletul, să iasă din lumea aceasta. Cel ce-I urmează lui Hristos se face străin lumii acesteia, nu mai este, ca în vechime, cetăţean roman, al imperiului, ci trebuie să devii cetăţean al altui veac, al altei Împărăţii; asta nu se face în mod văzut, exterior, prin cine ştie ce semne pe trupul tău sau în mişcări, ci printr-un fel de a gândi, printr-o aşezare a sufletului, printr-o alegere neîncetată a inimii în ceea ce Dumnezeu ne îndeamnă să alegem.

Aşa cum se zice în Epistola către Diognetnoi, creştinii, ne îmbrăcăm la fel ca toţi ceilalţi [asta deja nu prea mai e valabil in lumea moderna, total diferita de lumea antica/medievala, chiar necrestina – n.n.], mâncăm la fel ca toţi ceilalţi, cu nimic nu ne deosebim în cele văzute de oameni, dar, în acelaşi timp – putea s-o spună atunci, pentru că creştinii erau la măsuri mari, acum parcă ne este greu nouă, totuşi creştinii sunt sufletul lumii! – noi locuim în ţări pe pământ, iar patria noastră este alta. Suntem aici străini. În acelaşi timp, în orice ţară am fi, suntem acasă. Peste tot Îl găsim pe Dumnezeu şi Îl află pe El ajutor. Patria cerească la care suntem chemaţi şi pe care părintele Arsenie Boca o numeşte „patria de obârşie”, locul de obârşie pe care îl caută sufletul nostru cu sete şi încearcă să-l găsească face ca oriunde ne-am afla să fim străini, însă, în acelaşi timp, oriunde ne-am afla, nu suntem străini. E un paradox.

Toate acestea se potriveau, poate, mai degrabă altor creştini, nouă ne este mai greu să facem acest pas. Parcă auzim şi acum cuvintele Sf. Ilie:

Până când veţi şchiopăta de ambele picioare? Ori credeţi lui Dumnezeu, ori credeţi lui Baal!

Baal era zeul păgân în care credea aproape tot poporul evreu, căzuse în această credinţă într-un balaur căruia i se închinau şi îi aduceau ofrande.

Până când veţi şchiopăta de ambele picioare? Ori credeţi lui Dumnezeu, ori credeţi lui Baal!

Până când veţi sta cu picioarele în două bărci? Şi noi încă stăm în această stare.Ne numim creştini, însă foarte puţini putem face această alegere zi de zi, între ce a poruncit Dumnezeu și ce ne cere El, şi ceea ce ne cere lumea aceasta, şi de ruşinea lumii acesteia, şi de dragul lumii acesteia, şi de patima pe care o avem faţă de lumea aceasta și noi suntem puşi la această alegere între Hristos şi Baraba; aşa şi noi suntem puşi între duhul lumii acesteia și porunca lui Dumnezeu şi dragostea faţă de Dumnezeu. Şi de cele mai multe ori, dacă suntem sinceri cu noi, recunoaştem că-l alegem pe BarabaDar nu este deznădejde în inima noastră pentru că Dumnezeu pune iarăşi şi iarăşi în faţa noastră alte și alte momente de alegere, în care totuși nădăjduieşte că-L vom alege pe Dumnezeu, ne dă iarăşi şanse, din nou, și din nou, și din nou!

Acest text al Evangheliei sună la Luca aşa:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-mi urmeze Mie.

Aşa spune Sf. Ap. Luca, care era întotdeauna foarte atent la detalii şi el a reţinut acest detaliu care ne aminteşte că Dumnezeu ne pune în fiecare zi în faţă altceva, e o altă cruce, o altă lucrare, o altă strădanie pe care Dumnezeu o are cu noi. E ca și cum Dumnezeu ne pune să secerăm un lan şi avem multe zile de stat acolo ca să secerăm. Şi într-o zi Dumnezeu ne pune în faţă seceri bune, tot ceea ce ne trebuie acolo, iar noi secerăm bine și uşor şi repede. Iar în altă zi secera e tocită, nu merge bine, soarele e mai arzător ca niciodată, nu ne simţim bine trupeşte… Sunt zile şi zile, iar Dumnezeu îngăduie să fie şi zile bune şi zile rele şi fiecare zi are crucea ei. Din ce pricină Dumnezeu face ca unele zile să fie mai uşoare, să ne rugăm mai uşor, să facem poruncile Lui mai cu uşurinţă, mai repede decât altă dată, să avem inima mai blândă şi mai înclinată spre bine decât în alte dăţi, iar în alte zile parcă se împietreşte inima noastră? De ce Dumnezeu îngăduie aceste diferenţe?

Pe lângă faptul că aceste diferenţe ţin de noi și de voia noastră şi de strădania noastră şi de faptul că nu dăm foc sufletelor noastre prin citirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin rugăciune și prin atenţie, prin luciditatea minţii, atenţia la Dumnezeu, deci pe lângă aceste cauze care ţin de noi, există multe dăţi când aceste diferenţe nu ţine neapărat de om. Dumnezeu nu atât de mult vrea să ne vadă biruitori – că nu este omul [singur, prin puterile lui] în stare să biruiască – ci Dumnezeu vrea să-l vadă luptător, ostenitor! Adică Dumnezeu vrea să te vadă şi în ziua în care ai o seceră tocită şi în ziua în care te simţi rău și în ziua în care soarele arde mai tare ca oricând, să te vadă lucrând și ostenindu-te şi, chiar dacă nu faci nici un sfert din cât ai făcut în alte zile, să rămâi în lan şi să lucrezi! Să zici: Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, ce a voit Dumnezeu aceea a făcut, eu sunt dator să mă ostenesc aici! Aceasta este biruinţa pe care o vrea Dumnezeu!

Zilele în care ni se pare că am făcut mult mai mult şi ne-am depăşit limitele şi poate suntem și mai apropiaţi acum de cine-ştie-ce stări duhovniceşti, acelea stau numai în mâna lui Dumnezeu, acelea sunt numai daruri ale lui Dumnezeu, nu sunt la măsura noastră. Cine crede că acelea sunt la măsura noastră şi că noi înşine putem să ne aducem la măsura aceea cade în pelagianism, în erezia în care crede că omul poate de unul singur să ajungă la măsuri dumnezeieşti. Dar noi ştim că fără har nu se poate nimic! Harul este totul!, ziceau Părinţii, zicea Sf. Ciprian al Cartaginei și alții în alte mii de feluri. Omul nu poate decât să se ostenească, să se străduiască, uneori mai puţin, alteori mai mult, după armele pe care i le va da Dumnezeu în ziua aceeaDe ce Dumnezeu dă unele mai bune într-o zi şi altele mai rele în altă zi? Asta e pedagogia dumnezeiască, e o înţelepciune pe care Dumnezeu o are cu noi, că, dacă ne-ar da numai cele bune tot timpul, mândria noastră ar creşte, părerea de sine n-ar mai avea astâmpăr, judecata asupra celorlalţi care n-ar putea cât noi ar fi neostoită. De aceea Dumnezeu, cu înţelepciune, ne dă zile mai bune și zile mai rele, dă zile în care putem mai mult și zile în care putem mai puţin.

Unii dintre Părinţi ajungeau să zică că Dumnezeu preţuieşte mai mult osteneala omului în zilele mai grele decât osteneala din zilele mai bune, asta neînsemnând că atunci când avem pornirea de a face cele bune și de a zice cele frumoase şi de a-i folosi pe oameni şi de a ne ruga, atunci nu trebuie să facem nimic, că atunci nu s-ar socoti. Nu! Să facem și atunci cât putem face, aşa cum Mântuitorul ne-a şi spus:

Dacă nu va depăşi râvna voastră râvna fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu!

Dumnezeu vrea râvna omului, vrea osteneala omului, vrea să-l vadă că e râvnitor, că vrea. Dar, de multe ori, Dumnezeu preţuieşte, poate, mai mult, puţinul pe care îl face omul în zilele grele, când crucea parcă e mai grea, mai ostenitoare, pentru că atunci nu mai este atât de mult ajutorul şi mila și harul lui Dumnezeu, ci e mai mult osteneala omului – cât o omul, atât e, dar nu se lasă! Cu puterile lui mici, atâta face, dar face! E ca şi cum un om ar fi în arenă la box şi e lovit, dar se ridică, şi se ridică, şi se ridică, şi poate n-a lovit el nici o dată, dar se tot ridică şi te minunezi şi zici că aşa ceva n-ai mai văzut, neîncetat se ridică. Iar dacă Dumnezeu pe un asemenea om îl vede că se luptă neîncetat, aceasta înseamnă nădejde!

Omul acela gândeşte aşa: Dumnezeu mi-a dat acestea nu spre uciderea mea, ci spre înţelepciune; nu spre moartea mea, nu spre pieirea mea, ci spre sporirea înţelepciunii şi a științei mele! Cât va socoti El, dar eu mă voi ridica cât voi putea eu!

Şi văzând Dumnezeu aceasta şi nădejdea în El – că asta e nădejde în El -, va ieşi grabnic cu arma și cu pavăza în ajutorul nostru și va lupta El cu puterile întunericului -, căci El îl biruieşte pe diavol, nu omul!

Omul nu-l biruieşte pe diavol, că nu poate nici cât degetul mic al diavolului să se opintească. Ştiţi lauda lui Motovilov, ucenicul Sfântului Serafim de Sarov, şi bățoșenia lui, când a venit el la Sfântul Serafim și i-a zis: Eu aşa m-aş bate cu diavolul, aşa l-aş lua la trântă, aşa i-aş face…! Şi Sfântul Serafim i-a zis: Taci, nu mai spune aşa, pentru că diavolul este heruvim, are putere mare, a avut de la început! Dumnezeu îl ţine să nu-şi arate toată această putere. Deci Dumnezeu îl ţine că nu ne face praf și pulbere diavolul! „Dar dacă te băţoşezi aşa şi te mândreşti, s-ar putea ca Dumnezeu să îngăduie să te ispitească!”. Dar el a continuat aşa să se laude că s-ar bate cu el și a îngăduit Dumnezeu să se smerească Motovilov şi a venit peste el puterea întunericului şi a intrat necuratul în el. În el, care era ucenicul Sfântului Serafim de Sarov şi se ruga neîncetat: „Ajută-mă, părinte, să iasă de la mine acest duh!”, dar Sfântul Serafim îi zicea: „Vei mai sta aşa încă mulţi ani!”. Şi a mai stat aşa încă mulţi ani cu acest duh necurat care îl muncea din interiorul lui. Şi spune Sfântul Serafim de Sarov că, dacă Dumnezeu i-ar îngădui diavolului, și cu degetul mic ar putea să răstoarne pământul. Atâta putere au îngerii, duhurile, faţă de om. Omul este mic. Nu noi luptăm cu duhurile necurateLupta noastră, cum spune Sf. Ap. Pavel, nu este împotriva trupului și a sângelui, ci este împotriva duhurilor din văzduhuri, dar nu noi luptăm cu ele, ci Dumnezeu iese în întâmpinarea noastră! Dumnezeu vrea să vadă credinţa în El, nădejdea în El.

Aţi văzut cât Se bucura de credinţa omului: Mare este credinţa ta! Nicio altă virtute n-a lăudat-o aşa. Nici modestia, nici smerenia, nici dragostea, ci credinţa, care este temelia tuturor. Toate acestea cad fără credinţă, îşi pierd valoarea, dar având credinţă, şi ele capătă valoare inestimabilă. Credinţa aceea vine din nădejde, credinţă nestrămutatăL-a lăudat Dumnezeu pe sutaşul:

N-am văzut atâta credinţă nici în Israel! Şi s-a tămăduit sluga lui în ceasul acela.

I-a zis femeii canaanence:

O, femeie, mare este credinţa ta!

Şi în clipa aceea fiica ei s-a tămăduit. Şi de cele mai multe ori, dacă i-a certat pe Apostolii Săi, i-a certat pentru necredinţă! După Înviere S-a arătat lor şi i-a certat pentru necredinţă, pentru învârtoşarea inimii lor.

Dumnezeu aşteaptă de la om credinţă, dar nu o credinţă formală, ci una care arată că [avem incredere ca] Dumnezeu ştie ce face, că, dacă au venit acestea asupra noastră, dacă Dumnezeu a îngăduit această lucrare a Lui, dacă astăzi este o cruce mai grea sau mai uşoară, este din ştiinţa Lui Dumnezeu, şi din voia Lui, şi cât va vrea Dumnezeu atâta va îngădui. Si să ai nădejde, aşa cum îţi pui nădejdea într-un medic, iar el îţi da tot felul de medicamente şi te simţi rău, cine ştie ce efecte au, dar tu ai încredere și zici: “Sigur ştie el. Continuu, dacă aşa zice el!“, și mergi pe încredere, şi ai încredere, deşi parcă te simţi de zece ori mai rău ca ieri. Aşa să ai încredere mult mai mare în Dumnezeu, Care este Medicul cel mare şi Pedagogul cel mare şi Care, dacă aşa hotărăşte El şi zice că astăzi o astfel de cruce trebuie să duci, aşa trebuie să o duci și nu altfel.

Şi această credinţă şi nădejde în felul acesta este atât de mult iubită de Dumnezeu. Atât de mult îi iubeşte Dumnezeu pe oamenii aceştia şi Se minunează, parcă continuă să Se minuneze! Când am vorbit la Facere că Dumnezeu l-a pus pe om să pună nume animalelor, și acolo contextul şi textul vorbesc de Dumnezeu, Care parcă Se minunează de om cum pune el nume animalelor. E o bucurie plină de minunare, de mirare vizavi de alegerea omului, de hotărârile lui. Aşa cum un tată se bucură de un copil care face lucruri bune, de exemplu plantează un puiet sau ceva, şi se minunează cum i-a pus el numele, cum se străduieşte el să-l ude, aşa Se minunează de omul care are credinţă, aşa S-a minunat de sutaş, cu bucurie mare i-a spus că atâta credinţă n-am văzut nici în Israel! Sau de femeia canaaneancă, sau de multe alte situații asemănătoare. Aşa Se minunează şi Se bucură Dumnezeu.

Ce înseamnă să Se bucure Dumnezeu? Să Se minuneze Dumnezeu de om? Asta înseamnă binecuvântare! Când ai binecuvântare? Dacă citiţi la Sfântul Porfirie sau chiar la părintele Paisie, scrie că la un moment dat vine la părintele [Paisie] o maică şi îi spune: “Părinte, binecuvântați-mă, dar aşa, cu tot sufletul, cu bucurie, că atunci când mă binecuvântați aşa, totdeauna se întâmplă!”. Şi aşa făcea întotdeauna, dacă o binecuvânta din tot sufletul, totdeauna această binecuvântare făcea toate roadele, era folositoare. Ei, să ştiţi că mai cu seamă aşa e la Dumnezeu! Şi binecuvântarea Părintelui aceluia tot de la Dumnezeu vine, și tot bucuria lui Dumnezeu este când vede asemenea credinţă. Și când Se va minuna Dumnezeu de asemenea credinţă a omului că are nădejde și se încrede în Dumnezeu, oare nu-l va binecuvânta Dumnezeu? Oare nu va rodi tot ce face el în ziua aceea? Cu uneltele lui stricate din ziua aceea, cu secera lui tocită, secerând bucăţică lui de pământ, oare nu-i va da Dumnezeu lui prin aceasta binecuvântare, decât pentru cine ştie ce osteneli luate de capul nostru, cu hotărârile noastre, forţându-ne peste măsură? Și să ştiţi că şi aici e o taină şi o smerenie a omului la care trebuie cumva să ajungă.

De obicei credem că Dumnezeu vrea ca noi să facem tot felul de lucruri pe care noi să ni le alegem, cine ştie ce asceză, cine ştie ce lucrări mari, să facem noi ceva, să ne gândim noi cumva. Şi petrecem de multe ori o viaţă întreagă gândindu-ne: “Oare ce trebuia să fac eu…? Oare care era calea mea să mă mântuiesc? Oare ce trebuia să fac special?” Şi ne luăm câteodată pe umeri câte o greutate mare, eu ştiu, să ţinem pe cineva bolnav în casa noastră, să facem noi tot felul de eforturi, găsim noi căi şi credem că asta e voia lui Dumnezeu şi încercăm s-o facem. Dar să ştiţi că prin acest text pe care l-am citit, voia lui Dumnezeu e mult mai simplă, nu trebuie să te gândeşti o viaţă: “Oare ce ar trebui să mă fac eu? Oare să mă fac avocat sau medic? Oare trebuie să fac aia sau aia ca să-i plac lui Dumnezeu şi să-L cinstesc pe Dumnezeu şi să lucreze Dumnezeu prin mine şi să Se bucure Dumnezeu?“. Nu! Lucrurile sunt mult mai simple! Dumnezeu ne spune prin acest text că în fiecare zi Dumnezeu ne va da o cruce, o încercare, ne va da să trecem prin ceva. Pe aceea pe care ne-o va da Dumnezeu s-o trecem cu “foarte bine“.

Parcă suntem în clasa a doua şi noi tot întrebăm: “Dar când sunt integralele şi derivatele? Vreau nişte chestii mari, serioase!“. Şi când îţi asumi asupra ta şi-ţi iei tu, care nu eşti la măsurile acelea, lucruri care sunt mai presus de tine, eu ştiu, cine ştie ce posturi mari, cine ştie ce osteneli peste măsură, să presupunem, de capul tău, atunci eşti ca un copil care în clasa a doua te apuci de trigonometrie sau ceva foarte greu. Şi se pot întâmpla mai multe lucruri:

– ori eşti de râs în faţa tuturor după ce te lauzi la toţi că vei face și vei drege și mai ales în faţa diavolului, care era un spectator ascuns, ca un intrus care totdeauna va râde de tine că te-ai dat cu capul de toţi pereţii şi va şti după aceea să zică: <Vezi? Nu te ajută Dumnezeu! Vezi? Nu te-a ajutat cu nimic!> şi te va duce la deznădejde;

sau

– te vei deznădăjdui și vei zice <A, eu nu sunt bun de nimic, nu sunt bun de creştin, nu voi putea niciodată să fac ce fac sfinţii…>.

Deci în primul rând deznădejde, după aceea necredinţăToate aceste stări în care nu reuşeşti să faci ceva te fac să cazi din credinţă. Credinţa ta, puţină câtă era, începe să se destabilizeze. Şi atunci, dacă nu sunt de făcut lucrurile acestea pe care ni le cere Dumnezeu – că tu-ţi închipui că ţi le cere…? Ţi le cere, dar nu acum! Nu la măsura asta! Este o creştere, este un timp! Părintele Arsenie Papacioc avea înţelepciune să zicăLasă timpul să treacă, în timp le vei face pe toate, nu te grăbi!”. Tot timpul insista pe aceasta!

Şi mi-am amintit de un monah, un părinte care a plecat în Muntele Athos şi avea atâta râvnă, după aceea a şi căzut, a ajuns să se căsătorească. Părintele Arsenie Papacioc a fost singurul care i-a zis: Ai prea multă râvnă! Părinte, e prea mult dintr-o dată, ia-o încet, ai timp până la 70 de ani!”. S-a întors foarte dezamăgit băiatul acela, a zis: „Auzi! Până la 70 de ani…? Eu vreau acum! Acum totul!”. Şi aşa s-a şi împlinit cuvântul părintelui Arsenie Papacioc, că în această osteneală de a face prea mult şi peste puteri, a venit diavolul, a căzut în deznădejde, a căzut în necredinţă până la urmă, văzând că nu poate. Era depăşit.

Deci Dumnezeu nu vrea să ne asumăm cine-ştie-ce lucruri, El vrea s-o luăm încetul cu încetul. Şi ce ne scoate Dumnezeu în cale, în fiecare zi cu crucea ei, s-o rezolvăm. Problema aia mică, de clasa a doua, a treia, s-o rezolvăm, s-o facem cât de bine posibil, cât de bine! Cu cât vei face mai multe, în cât mai mult zile, le vei trece cu bine, aşa vei trece cu uşurinţă din treaptă în treaptă, din măsură în măsură şi vei ajunge la lucruri la care nici nu te gândeai.Aşa cum, acum un an, ţi-era greu să ţii post două zile, acum poţi să ţii un post întreg! Dar atunci nu-ţi puteai imagina. Dacă atunci te forţa cineva să ţii, te revoltai, te învârtoşai, ziceai că creştinismul e o forţare şi nu-ţi place. Dar aşa, luând-o încetul cu încetul, ai ajuns să faci lucruri mari. Și o să faci lucruri și mai mari. Dar toate acestea la măsurile la care le-a rânduit Dumnezeu.

E o smerenie aici: să laşi cum vrea Dumnezeu. <Atât sunt eu acum! Dumnezeu îmi dă în fiecare zi prin ce să trec.Azi îmi scoate în cale un om nervos, mâine îmi scoate în cale un om supărat şi obosit şi să vedem cu ce-l pot eu ajuta, poimâine trebuie să fac nu-ştiu-ce şi să nu cârtesc atunci, în fiecare zi e altceva!Şi tu zici: “Lucruri de-astea mici…? Asta-i viaţa creştinului…? Eu trebuie să fac lucruri mari!Si te apuci tu să faci cine-ştie-ce lucruri sau te apuci să urci direct într-un copac prea înalt şi tu nu ştii să urci şi vei cădea. Aceasta este taina unei cruci a smereniei la care Dumnezeu ne cheamă.

Unul dintre înțelesurile Sfintei Cruci pentru Evanghelia de astăzi este aceasta:înălţarea ei în smerenie asupra vieţii tale şi ce-mi va da Dumnezeu aceea voi lua şi cum va socoti El voi faceDacă El mi-a scos asta în cale, asta voi face!Cum se zice de samarineanul milostiv. Nu se zice că el căuta în toate părţile vreun om căzut să vadă dacă-l poate ajuta. Şi dacă Dumnezeu i-a scos în cale, el a făcut lucrul desăvârșit! S-a îngrijit, a făcut tot ce trebuia să facă! Aşa şi noi!

Cine va urma calea aceasta, aceasta este calea de mijloc, aceasta este calea împărătească, aceasta este calea care nu are extreme;extremele sunt ale diavolului. Extremele, şi a lâncezelii, şi a nepăsării, şi a unei râvne fără de măsură, fără ascultare, acelea sunt în slujba diavolului. Aceasta este calea de mijloc, dumnezeiască. Cine merge pe această cale nu va cădea. Va urca mei repede decât crede! Noi toţi am încercat să urcăm şi am zis: <Păi pe scara asta cu trepte aşa de mici să urc eu? Eu vreau să urc direct pe funie!> Şi ne străduim de ani întregi să tot urcăm pe funie şi tot cădem şi ne frângem mâinile şi picioarele căzând de la înălţimi mari și iarăşi încercăm pe aceeaşi funie. Dar urcaţi-vă pe treptele acelea mici şi o să vedeţi că ele cresc tot mai mult! Cresc, cresc, la măsurile la care și sufletul nostru, și picioarele noastre duhovnicești se învaţă să facă paşi mai mari, mai mari, mai mari.

Dumnezeu îi dă exact ce-i trebuie omului. Cine urmează această cale se smereşte şi Îl recunoaşte pe Dumnezeu marele Pedagog. El ştie ce să dea şi cât să dea. Nu ştie omul, ştie Dumnezeu! Să mergem pe această cale.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

Predica Parintelui Ciprian Negreanu – 2010

“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

În această duminică de după Înălţarea Sfintei Cruci aţi auzit despre o altă măsură a Crucii, despre care se vorbește şi care şi ea trebuie ridicată:

să-şi poarte crucea sa.

Duminica de dinainte şi duminica de după vorbesc tot despre Înălţarea Sfintei Cruci. Duminica de dinainte ne spune despre o parte din convorbirea Mântuitorului cu Nicodim şi îi spune că aşa cum a ridicat Moise şarpele în pustie, aşa Se va înălţa Fiul Omului, ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi îi spune în continuare celelalte lucruri şi vorbesc tot despre o înălţare: despre înălţarea Crucii în inima noastră, şi despre o înălţare a semnului, aşa cum s-a înălţat atunci în pustiul lui Israel, în pustiul Egiptului, al Sinaiului, al Asiriei, pe unde se învârtea poporul lui Israel în cei 40 de ani. Aşa cum s-a ridicat atunci Crucea pe care era ridicat atunci acel şarpe și a fost semn de mântuire din moarte a celor muşcaţi de şarpe, aşa trebuie să ridicăm în inima noastră, să înălţăm Crucea. Era un chip al înălţării Crucii de care ne vorbea Biserica, pentru că trebuie să înălţăm neîncetat în inima noastră amintirea Crucii, amintirea Jertfei Mântuitorului, ca să ne izbăvim de otrava șarpelui care neîncetat ne muşcă, care, din noi înşine, din trupul nostru, din pornirile noastre, din apropiaţii noştri sau chiar prin lucrarea lui directă, ne muşcă şi ne otrăveşte. Şi aşa cum aceia se tămăduiau uitându-se la Cruce, uitându-se la şarpele de aramă, şi se izbăveau, şi noi neîncetat să ne aducem aminte de Hristos şi de Răstignirea Lui, aşa cum Pavel zicea:

Şi nu cunosc între voi decât pe Hristos, şi pe Acela răstignit

–, prin aceasta, cumva, spunând că orice ar fi, și orice ar afla despre ei, şi orice ar auzi despre ei, se iartă şi se îngăduie şi rămân în continuare uniţi şi fraţi, pentru că pe Hristos Îl cunoaşte în ei şi pe Acela răstignit, şi ştie că Hristos a murit pentru ei. Astfel ni se oferă o altă înţelegere a Crucii.

Am vorbit în mai multe dăţi, pentru că această Evanghelie se mai citeşte şi în alte dăţi. In duminicile de peste an se citeşte cea după Matei atunci, acum se citeşte cea după Marcu, dar sună foarte asemănător, aproape cu aceleaşi cuvinte:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie şi oricine se rușinează de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi ruşina de el înaintea îngerilor lui Dumnezeu şi înaintea Tatălui Meu Cel din ceruri şi oricine va mărturisi despre Mine înaintea oamenilor, şi Eu voi mărturisi despre El înaintea lui Dumnezeu din ceruri.

Aceasta este Evanghelia de astăzi pe scurt. Ea se mai citeşte, cea de la Matei, o dată în cursul anului. Şi aş vrea să descopăr un înţeles al purtarii Crucii, pentru că despre asta era vorba în

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede se sine, să-şi înalţe crucea sa pe umăr – tot despre o înălţare a Crucii este vorba, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze mie.

Adică să o ridice de jos, să o ridice aşa cum Hristos a ridicat crucea şi şi-a pus-o pe umeri şi a dus Crucea.

Și despre ce cruce este vorba? Am vorbit şi în alte dăţi despre crucea mărturisirii, căci în primul rând despre mărturisire este vorba, pentru că, uitaţi-vă că după Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie, imediat este pus cuvântul că

oricine se rușinează de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi ruşina de el înaintea îngerilor lui Dumnezeu şi înaintea Tatălui Meu Cel din ceruri şi oricine va mărturisi despre Mine înaintea oamenilor, şi Eu voi mărturisi despre El înaintea lui Dumnezeu din ceruri.

Si atunci, de la sine este înţeles că cea mai clară explicaţie a crucii acesteia, pe care trebuie să o purtăm, este crucea mărturisirii lui Hristos înaintea oamenilor şi înaintea lumii întregi fără de rușine. Şi Dumnezeu face cu noi astfel încât noi să ieşim într-un avantaj desăvârşit, că dacă noi, cu puţinele noastre vorbe, cu puţina noastră minte, cu puţina noastră inimă Îl mărturisim, cât putem noi, pe Dumnezeu, atunci când este cazul şi când ne pune Dumnezeu în faţă, cum zice Mântuitorul:

Şi când se va întâmpla, să mărturisiţi, de te va pune nu numai în faţa sinedriului sau a regilor sau a împăraţilor, ci a prietenilor, a apropiaţilor, când se va întâmpla, să mărturisiți – adică se va vorbi, probabil despre Dumnezeu, vei vedea lucruri de nepermis şi vei spune: “Eu nu pot să fac asta!” sau “Nu pot să merg mai departe aşa, pentru că eu cred în Dumnezeu și trebuie să-L ascult pe Dumnezeu mai mult decât pe voi!”.

Şi e atât de mare darul şi răsplata pentru atât de puţin cât facem noi, încât din câteva cuvinte câte spunem noi despre Hristos, despre Dumnezeu, de care Dumnezeu nu are nevoie – pentru că are îngeri însutit, înmiit mai cu limbi de foc, cei care pot suna surlele la începutul celei de-a doua veniri ca să ridice morţii din morminte, tot aşa ar putea Dumnezeu, dacă ar fi voia Lui aşa, să-L vestească pe El îngerii, puterile îngereşti, miriade și miriade de îngeri şi slujitori ai lui, pe care noi nu ni-i putem închipui în frumuseţea lor şi în puterea lor. Deci Dumnezeu nu are nevoie de noi ca mărturisitori, ci nouă ne dă marea şansă să-i fim lui ca niște “avocaţi”, El ne face marea onoare să-L mărturisim, nu noi Îi facem lui onoare şi cinste și cine-ştie-ce folos, ci vrea să ne facă împreună-mântuitori ai sufletului aproapelui nostru, participanţi la această lucrare de mântuire a celuilalt. Şi de aceea ne îndeamnă să mărturisim, şi ca şi prin aceasta să dovedim că-L iubim pe El mai mult decât orice în lumea aceasta şi nu ne ruşinăm de El.

Acum aş vrea să vorbim despre o altă mărturisire, cea din inima noastră. Și mărturisirea exterioară are ca reazem mărturisirea din inima noastră. Fără acest reazem al mărturisirii neîncetate din inima noastră a lui Hristos, nici cea exterioară nu s-ar susţine.

Şi această inălţare a Sfintei Cruci si marturisire a lui Hristos în inima noastră nu are numai un singur înţeles. Sfântul Apostol Luca spune aceasta astfel:

Cel ce vrea să vina dupa Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie.

Acest în fiecare zi deschide mintea noastră spre o înţelegere puţin diferită – în ce sens? Asta ne dă dovadă că această cruce – greutatea ei, mărimea ei – sunt diferite de la zi la zi. Înseamnă că în anumite zile este într-un fel și în alte zile este în alt fel, înseamnă că Dumnezeu îngăduie – sau chiar vrea – ca unele zile să fie într-un fel, poate cu mai multe bucurii și cu mai multe nădejdi, cu multă întărire şi din partea apropiaţilor noştri, întărire în toate cele bune, iar alteori poate că îngăduie – nu ştiu dacă vrea neapărat, dar îngăduie – ca unele zile să fie mai grele, mai deznădăjduite – nu vrea! – mai obositoare, cu mai multe încercări din partea noastră, a aproapelui nostru, a trupului, mai încercuiţi din partea ispitelor. Dar toate aceste cruci ale fiecărei zile pe care ni le îngăduie Dumnezeu sunt de folos pentru noi și trebuie să le ridicăm.

Dar, până la urmă, crucea nu este greutatea acestei zile, ci felul în care dăm noi mărturie şi cum folosim acea zi pe care a îngăduit-o Dumnezeu – pe care a îngăduit-o, nu a voit-o, şi trebuie să facem întotdeauna distincţia aceasta, că Dumnezeu vrea binele! În chipul lui Hristos se vede că Dumnezeu vrea binele omului, vrea sănătatea omului; ce om a venit vreodată la Hristos să-I zică “Tămăduieşte-mă!” cu credinţă şi să-i fi zis Hristos: “Nu, mai rămâi aşa…” E clar că Hristos vrea ca omul să fie sănătos, să fie bine, să fie netulburat, să fie în pace. De atâtea ori îi ceartă pe apostoli: De ce se tulbură inimile voastre? Nu s-a auzit niciodată: “Bine vă este vouă să fiţi tulburaţi, bine vă este vouă să staţi în frică, bine vă este vouă să staţi cu tulburare mare sau cu necaz…” Sau când au venit să-i ceară dajdie lui Petru nu i-a spus, nu l-a certat: “Vezi? Nu te-ai îngrijit!” Nu s-a folosit de aceste prilejuri ca să zgândărească, sau să învârtoşeze, sau să tulbure sufletul celuilalt! Niciodată! Ci s-a grăbit spre pace, spre bine, spre bucurie, spre răbdare, in sensul bun al cuvântului. Deci cu siguranţă Dumnezeu vrea binele. Răul care mai vine peste sufletele noastre este îngăduinţa lui Dumnezeu când altfel nu mai merge şi când atragem răul cu toată osârdia sau chiar îl facem. Aşa gustăm din fructele răului făcute de noi, udate de noi, răul sădit de noi de multe ori – sămânţa împrumutată de la diavol o sădim în sufletele noastre, îl udăm, îl creştem cu anii şi apoi gustăm roadele lui amare şi zicem: “De ce a vrut Dumnezeu aşa? Nu a vrut Dumnezeu aşa, a îngăduit aşa, ca măcar, cum zicea Origen, ca mâncând din acele fructe amare, să ne iasă pe nas și să zicem: “Nu mai vreau!Alte fructe de genul ăsta nu voi mai hrăni, nu voi mai culege, nu le voi mai pune în hambarul inimii mele, nu le voi trece prin teasc, nu le voi bea cum beau vinul cel bun al lui Hristos! Acestea nu sunt bune!

Şi de aceea Dumnezeu îngăduie – îngăduie, nu voieşte! – ca omul să ajungă în tot felul de necazuri şi ispite pe care şi el cu osârdie și le-a legat de suflet, ca într-o pânză s-a legat de acele răutăţi. Oricum, ele sunt urmări sau roade ale răului pe care tu l-ai sădit. Cum zice românul: Semeni vânt, culegi furtună. Semeni neîncetat vânt, supărare, tulburare, necaz, ispită, vei culege furtună în sufletul tău. Şi acest lucru se potriveşte și la nivel spiritual, duhovnicesc, al sufletelor noastre, nu doar la nivel afectiv, exterior, social, al vieţii între oameni.

Crucea, până la urmă, pe care trebuie s-o purtăm și s-o ridicăm în fiecare zi şi fiecare zi e diferită, crucea nu este necazul zilei aceleia, ci crucea e cum să faci acea zi, cu bucuria ei, sau cu necazurile ei, cu tristețile și supărările ei, cu mâniile ei – sunt zile mai de mânie, mai de tulburare, mai de neînţelegere, în care parcă nimic nu iese – cum să faci ca acele zile să le întorci spre Dumnezeu. Să le faci să fie de folos pentru sufletul tău şi spre mărturisirea lui Dumnezeu și înaintea sufletului tău și înaintea lui Dumnezeu neîncetat şi înaintea oamenilor, până la urmă, pentru că acestea se vădesc şi în exterior. Niciodată nu vor putea rămâne numai în interior. Iar acea întoarcere a acelei zile, aşa cum este ea – şi de multe ori nouă ni se pare că cele bune le putem întoarce, iar pe cele rele nu. Mai ales cei care sunt în credinţă, şi în Biserică, se învaţă să întoarcă încetul cu încetul zilele mai grele, mai ostenitoare, mai împovărătoare spre Dumnezeu, însă uită să se înveţe să întoarcă şi zilele bune, zilele pe care Dumnezeu le voieşte – pe acelea chiar că le voieşte – cu multă pace, cu multă linişte, cu multe bucurii care vin peste om, care-l adapă şi care-l odihnesc, şi pe acestea să le întoarcă spre Dumnezeu; pe acestea uită să le întoarcă. Şi de multe ori nu purtăm crucea zilei.Încă o dată spun: crucea zilei nu este ziua cu greutăţile sau cu bunătăţile ei, crucea zilei este cum reușim s-o întoarcem spre Dumnezeu, cum reușim să dăm slavă lui Dumnezeu în toate, cum reuşim să dăm mărturie despre Dumnezeu în toate.

Şi aici aşa aduce aminte despre învățătura Părinţilor, foarte folositoare: noi, în general, credem că a fi creştin înseamnă să te opui neîncetat stărilor sufleteşti care vin peste tine. De multe ori vin peste noi stări sufleteşti care nu înţelegem de unde vin, o anumită tristeţe, sau tulburare, sau nemulţumire, sau mânie, sau bucurie, de neexplicat, și nu ştim de ce, sau o stare de exuberanţă. Tot felul de stări sufleteşti vin peste noi și, de multe ori, noi pierdem vreme multă din punct de vedere duhovnicesc gândindu-ne de unde vin, ca şi cum ai în curte o baltă mare și, în loc să stai s-o scoţi repede afară, stai să analizezi cu eprubeta şi la microscop: oare de unde vine această baltă? Oare cât curge de la găini, cât curge de la porci, cât curge de la izvorul din deal? Nu contează asta. Oare ce am zice de omul care stă să analizeze gunoiul din curtea lui și după ce-l analizează bine se apucă să-l scoată afară? Tot aşa de nebuneşte este să tot stai să te întrebi de unde şi cum. Pentru că, oricum, sursele şi golurile şi spărturile sufletului nostru prin care diavolul va arunca neîncetat gunoiul nu avem nădejdea prea curând să astupăm toate găurelele, toate locurile, să nu pătrundă cu nimic în inima noastră, să fim atât de experimentați, să ajungem la măsura desăvârşirii, aşa cum era Sf. Antonie cel Mare, despre care se spunea că ori de-l lăudai, ori de-l certai, orice făceai cu el, era egal cu sine însuşi, el nu se schimba. Acestea sunt lucruri mari. E o pierdere mare de vreme să tot stai să analizezi: “Oare de ce m-am întristat azi? Oare de ce m-am bucurat? Oare de ce sunt într-o stare de exuberanţă?” E prea puţin important asta.

Și auziţi ce zic Părinţii: nu sta să analizezi, că pierzi vremea! Nu ştii. De multe ori suntem triști numai pentru că e o zi mai întunecată. Eşti trist și pentru că inconştient mintea ta leagă şi o anumită atmosferă, un anumit miros, un anumit loc de anumite momente mai grele din viaţa ta şi tu nici nu ştii de ce eşti mai tulburat în ziua aceea, dar în mintea ta aşa pavloviană legi lucrurile și eşti mai tulburat. Are rost să stai să stai să te gândești? N-are rost!

Al doilea lucru care nu are rost este să stai cu totul și cu totul împotriva acestor stări. Pe cât se poate, mai ales când ele sunt nocive, încearcă să le dai la o parte, dar nu într-o luptă pe viaţă şi pe moarte! Şi aici greşesc mulţi care se socotesc mari trăitori sau asceţi sau ostenitori pe calea lui Dumnezeu pentru că încearcă să scoată aceste stări, dar, de fapt, noi nici nu știm ce să punem în loc! Adică: asta nu e bine, asta nu e bine, asta e bine – dar, de multe ori, ce ni se pare nouă că a fost bine au fost anumite trăiri ale noastre cu Dumnezeu despre care tu nu poţi să ştii cu siguranţă, desăvârşit, că acestea aşa trebuie să fie. Nici nu ştii bine cum trebuie să fii! Şi, chiar dacă ai şti bine cum trebuie să fii, nu știi dacă poţi, alungând de la tine întristarea, cât poţi, că n-o să poţi niciodată desăvârşit a o alunga, alungând de la tine deznădejdea, alungând de la tine bucuria prea mare, nu ştii dacă, ce va rămâne vă rămâne aşa cum trebuie să fie și vei rămâne aşa cum trebuie să fii tu, sufletul aşa cum l-a zidit Dumnezeu. Şi atunci Părinţii ne îndeamnă şi spun că este o luptă cu morile de vânt. Nu te lupta peste măsură cu pornirile și cu ceea ce vine peste tine.

Atunci, până la urmă, ce să faci? Ei cum făceau? Dacă să studiezi ce vine peste tine nu prea e bine, dacă să stai împotriva lor, să lupţi împotriva acestor porniri până la sânge nu este bine, atunci ce este bine? Toată învăţătura aceasta a Părinţilor s-ar strânge într-un cuvânt pe care îl formulez eu după capul meu și care sună urât și comercial, dar e de înţeles pentru noi: ce marfă se aduce la magazin, pe aceea s-o foloseşti să faci bine cu ea. Dacă vine în ziua aceea tristeţe, fă cum făcea un Părinte din Pateric: a venit în ziua aceea tristețe peste el şi îi venea să plângă şi nu ştia de ce şi zicea „Oare nu cumva a îngăduit Dumnezeu această stare de tristețe şi de plâns ca să-mi aduc aminte de păcatele mele, să-mi plâng păcatele că poate mâine oi muri?” Și înmulţea plânsul în ziua aceea spre Dumnezeu, ridica crucea zilei, o dădea lui Dumnezeu în felul acela. Nu zicea: “Tristeţe, pleacă de la mine, trebuie să fiu vesel”. Nu poţi să fii vesel când te-a luat cine-ştie-ce val de tristeţe şi tulburare; nici nu ştii de unde să-l iei și cum să-l apuci, cui să zici: “Ieşi!“, că nici nu ştii de unde să-l prinzi. Şi atunci folosea aceasta spre Dumnezeu!

cruce03.jpgAsta-i marea purtare a crucii interioare, înălţarea ei, cu fiecare zi pe care ţi-o dă Dumnezeu! Într-o zi îţi dă Dumnezeu bucurie, poart-o aşa, dă slavă lui Dumnezeu, mulţumeşte-I, bucură-i şi pe alţii dacă poţi în ziua aceea, acestea sunt roadele crucii din ziua aceea. Altă dată te simţi mai însingurat, ai nevoie de singurătate – este vremea să te rogi în singurătate; du-te, retrage-te, roagă-te, întăreşte-te, nu zice: “Nu, voi ieşi şi voi sta cu oamenii…“, bosumflat morocănos, că nu aşa trebuie să fii. De unde ştii cum trebuie să fii? Foloseşte-te de toate şi întoarce-te spre Dumnezeu.

Până la urmă, toate aceste stări de tulburare, nemulţumire, mânie, mulţumire, toate acestea sunt ca nişte copaci, ca o livadă a sufletului, și toate trebuie să redevină grădina Raiului de care Dumnezeu i-a zis lui Adam: Din toţi copacii Raiului să mănânci! Sfântul Ioan Damaschin zice: Ce înseamnă să mănânci din toţi copacii raiului în sensul duhovnicesc al cuvântului decât acela că prin toţi să te ridici la Dumnezeu? Prin tot să te ridici la Dumnezeu, tot ce faci să te ridici la Dumnezeu! Și atunci, dacă toate aceste stări sufleteşti sunt ca nişte copaci, prin toţi să te ridici! Dacă acum este vreme să te întristezi, întristează-te cu folos! Dacă acum este vreme să te însingurezi, însingurează-te pentru Dumnezeu și pentru aproapele tău. Dacă acum este vremea să te bucuri, bucură-te cu folos! Aşa cum în unele tehnici de luptă orientale te foloseşti de puterea vrăjmașului tău, de puterea celui care vrea să te lovească și îl biruieşti cu acea putere,aşa parcă au găsit Părinţii în înţelepciunea aceasta mai adâncă să se folosească de răul și de răutatea noastră, să se folosească de neputinţele și de slăbiciunile noastre, să se folosească de răutatea și urâtul pe care îl aduce asupra noastră diavolul, să se folosească spre bine! Aşa cum, dacă la mare vă lăsaţi duși de val, mult mai uşor rămâneți la suprafață, dar, dacă staţi împotriva lui cu toată râvna, vă va lovi neîncetat și vă va tulbura. Ei, aşa e să stai împotriva tuturor pornirilor care vin peste tine. Mult mai bine e să te foloseşti de valul acela, să rămâi la suprafaţă, să te bucuri şi de marea aceea, aşa cum putem să ne bucurăm de marea vieţii pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

Aceasta ar fi una dintre învăţăturile acestei Evanghelii, mai tainice puţin și mai greu de ajuns. Asta înseamnă ridicarea crucii. De multe ori noi avem criterii false, noi credem că sunt bine și zicem că aşa este bucuria, aşa trebuie să fiu. Niciodată omul nu va putea fi într-un fel, ar fi şi plictisitor, ar fi şi obositor să fie tot timpul într-un fel și încearcă mereu să fie în felul acela în care crede el că trebuie să fie și pierde și micile, care, de fapt, sunt marile bucurii duhovniceşti pe care Dumnezeu ţi le dă neîncetat, stă numai cu gândul că el trebuie să fie în felul în care crede el, nici nu va putea decât de puţine ori în viaţă să fie în felul acela; e aproape o viaţă duhovnicească ratată. Pe când, dacă te laşi după Dumnezeu, și dacă azi a îngăduit tristeţe, foloseşte-te de tristeţe, dacă mâine a îngăduit bucurie, folosește-te de bucurie, şi din toate acestea te vei bucura și mai mult, și vei vedea și micile bucurii, marile bucurii duhovniceşti pe care Dumnezeu ţi le dă.

De exemplu, într-o zi obișnuită în care să zicem că vine peste tine mâhnire. Tu, în loc să stai să te gândeşti: “Oare de ce? Oare ce vrăji mi-a făcut vecinul? Oare m-a deochiat? Oare nu-ştiu-cine mi-a dorit răul? Oare Dumnezeu a îngăduit asta ca să mă pedepsească? Oare…? Oare…? Toate acestea sunt pierderi de vreme, că nu știi să spui de ce! Că a îngăduit Dumnezeu asta, cu siguranţă. Dar tu, în loc să stai să te gândeşti de ce, apoi să stai să te lupţi cu starea, să te lupţi nebuneşte, de multe ori fără izbândă, cu multe sacrificii degeaba şi pierzi toată ziua într-o luptă interioară în care exteriorul nu mai este pentru tine și pierzi toate micile bucurii duhovniceşti – care ar fi aceste mici bucurii duhovniceşti? Lumea, oamenii, vântul care bate, florile, toate acestea care mărturisesc despre Dumnezeu şi care aduc mărturie în inima ta despre Dumnezeu. Şi, în schimb, te-ai bucura, ai zice: “Azi sunt puţin mai trist, dar uite ce flori interesante! Parcă şi ele sunt puţin triste…” Toate acestea îţi folosesc sufleteşte și te ajută interior şi te întăreşti şi vezi şi te hrăneşti cu micile bucurii, care sunt, de fapt, mari, deşi nouă ni se par mici, dar ele sunt mari, şi noi le trecem cu vederea pentru că avem, nu-i aşa, o problemă mult mai importantă acolo, ne luptăm noi, avem treburi, probleme mari…

Și, de fapt, nici aici nu rezolvăm şi nici nu luăm aceste daruri ale lui Dumnezeu, pe care ni le dă tot timpul, le trecem cu vederea și ne trezim săraci seara sau, înspăimântător, săraci la sfârşitul vieţii, obosiţi de lupte, răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu, împovăraţi, fără rod. Are rost? Nu are! Ceata sfinţilor a găsit izvorul vieţii şi uşa Raiului. Aceşti Părinţi s-au luptat, au văzut, au găsit căile, au ştiut să citească Scripturile și să înţeleagă adevăruri adânci! Să-i urmăm pe ei! N-are rost să mai încercăm noi, încă o dată, generaţie după generaţie, zicând că poate reuşim; nu reuşim! În istoria monahismului egiptean se ştia doar un Părinte care lupta direct cu gândurile faţă către faţă, cu pornirile, cu stările sufleteşti: Macarie Egipteanul. Şi Părinţii din Pateric îl pomeneau ca pe ceva excepţional, rar, nemaivăzut. Restul nu încercau aşa. Dar acela era un luptător pentru Hristos, pentru Dumnezeu, cum nu s-a mai pomenit! Aşa a ales calea aceasta şi l-a ajutat Dumnezeu, dar acestea sunt cazuri excepţionale. Restul s-au ostenit pe calea aceasta. Dacă ei au găsit calea vieţii şi uşa Raiului, noi să nu mergem pe ea?

Să mergem pe ea. Să ridicăm astăzi crucea. Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

sursa: Cuvântul Ortodox

Schimonah Paulin Clapon, Prezent! 4 ani de la mutarea la cele cereşti

Acum 4 ani, la marele praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care Dumnezeu le-a rînduit unor plăcuţi ai Săi să fie primiţi în Împărăţia cea Cerească (precum îi avem pe Sfîntul Ioan Gură de Aur şi pe Arhimandritul Sofian Boghiu, ca să dăm numai două exemple), la sfîrşitul Sfintei Liturghii s-a mutat dintre noi la cele de sus mărturisitorul şi plăcutul lui Dumnezeu schimonahul Paulin Clapon.

După o viaţă întreagă de suferinţe şi cruci, şi-a încheiat cel din urmă zbor plecînd de lîngă prietenul său iubit, Părintele Justin, lîngă care a venit să-şi (de)săvîrşească viaţa sa de pătimitor. Părintele Paulin, numit Gheorghe în Sfîntul Botez, s-a născut la 16 Aprilie 1920, la Brăila. În 1941 a plecat pe front împreună cu nou înfiinţatul batalion de paraşutişti, o armă de elită a Armatei Române. Încercările războiului mondial l-au numărat mai apoi între aviatorii de elită ai României. A fost arestat în anul 1944, pe cînd încerca să organizeze o rezistenţă armată împotriva invadatorilor comunişti – Armata Roşie. A făcut 20 de ani de închisoare, trecînd prin cele mai cumplite închisori comuniste: Piteşti, Gherla, Aiud, Cavnic, Jilava şi din nou Aiud. A fost eliberat în 1964, apoi s-a căsătorit în oraşul său, Brăila. În anul 2005 a venit la Mănăstirea Petru Vodă, unde a fost călugărit de Părintele Justin. Pentru noi, cei din mănăstire, a fost un sprijin de mare nădejde, ducînd o viaţă exemplară, de sfinţenie, fiind prezent la absolut toate slujbele şi, pe cît i-a ajutat sănătatea şi puterea fizică, şi la ascultările din obşte. Cu multă rîvnă, auzind că Părintele Gheorghe Calciu s-a săvîrşit întru Domnul şi a cerut să fie îngropat la mănăstirea noastră, s-a implicat personal în construirea podului spre cimitirul mănăstirii, de care s-a îngrijit ca să arate în forma în care arată astăzi, ca un bun gospodar ce îşi pregăteşte din vreme locul cel de veci. În urma unui accident cerebral din anul 2011 nu a mai putut vorbi, dar a fost foarte viu şi prezent pentru toţi cei ce l-au căutat. Armata Română i-a recunoscut meritele de luptător pe frontul de răsărit, decorîndu-l de două ori, la 22 Octombrie 2014 şi 10 Iunie 2015.

Veşnică pomenire fă, Doamne, schimonahului Paulin! Să avem parte de rugăciunile sale!

Imagini pentru paulin clapon

Schim. Paulin Clapon, erou pentru România şi martir pentru Hristos

– Ce ne puteţi spune despre Aiud?

– Aiudul a fost cu-adevărat temniţa neamului românesc. Aproape toţi intelectualii români de vârf şi-au pierdut viaţa acolo. În primul rând, pentru că Aiudul a fost considerată puşcăria legionarilor.
În 1948 a fost foamete. Erau patru ţigani, cu un car cu bivoli, care tăiau urzicile, le malaxau, aduceau un sac de mălai, un sac de făină de soia şi făceau mâncare pentru 3500-4000 de oameni. Asta pentru două zile!
O altă crimă pe care a făcut-o regimul comunist a fost cu generalii care au condus Armata Română şi au murit la Aiud. Criminalii de război, cum i-au numit comuniştii. Practic erau ca nişte schelete. Asta a făcut regimul comunist. Şi poate e prea puţin acest lucru, pentru că, dacă am suferit cei care am fost în puşcărie, sunt sigur că au suferit şi cei de afară. Poate chiar mai mult!
La Aiud a fost închisă toată elita neamului românesc. Domnule, de unde or fi adus călăii ăia de gardieni, ce lapte or fi supt la mamele lor? Nişte criminali ordinari. Deşi erau poate special înrăiţi, pentru că dimineaţa când veneau la serviciu, îi dezbrăcau la pielea goală să vadă dacă n-au scrisori pe care să le aducă deţinuţilor.

– Cum a fost regimul din închisoarea Aiud?

– Ca să-ţi spun chinurile de la Aiud trebuie să pornim de la izolări. Să dormi pe ciment, iarna, vă daţi seama! În 1957 eram în celulă cu un preot, Părintele Iov din judeţul Arad, şi cu un contabil din Vrancea. Ne-au prins gardienii la rugăciune. Şi ne-au făcut raport în urma căruia am fost pedepsiţi cu 10 zile de izolare. Şi acolo, ce se întâmpla? În ajunul Sărbătorilor, te băgau la izolare. Pe cei mai recalcitranţi. Îmi aduc aminte că atunci am fost băgaţi la izolare vreo 60 de inşi. Şi au venit doi procurori să viziteze celulele unde eram izolaţi. Eu am raportat condiţiile în care stăteam. Ei mi-au răspuns că pereţii sunt curaţi şi că avem calorifere. De parcă ar fi funcţionat vreodată… În timpul ăsta au murit doi din cei băgaţi la izolare. În ziua a opta. Atunci ne-au dus la celulele noastre. N-am să uit cuvintele Părintelui Iov, care s-a aşezat în genunchi lângă patul lui şi a spus: „Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru tine!”.
În 19 ani şi şapte luni cât am stat în închisoarea Aiud n-am ştiut nici de mama, nici de tata, nici de scrisoare, nici de vorbitor, nici de cămaşă, nici de izmană, nimic. Am lucrat zi-lumină şi am primit o pastă de dinţi şi-o batistă. La Piteşti, casierul şi contabilul de acolo mi-au spus cât am câştigat lucrând în mină: 45 de bani.

– Ce personalităţi aţi cunoscut la Aiud?

– Cam pe toţi pe care îi ştiţi şi dumneavoastră, eu i-am cunoscut acolo.

– L-aţi cunoscut pe Traian Trifan?

– Cum să nu. Trifan era în închisoare din 1941. L-am cunoscut şi pe Părintele Arsenie Papacioc, şi pe mulţi alţii.

– Care a fost crezul pentru care aţi luptat şi suferit, Părinte?

– Dragostea de neam, ţară şi Dumnezeu. Singurul om politic pe care l-a avut România şi a vrut să facă ceva în cadrul neamului, fără să împrumute nimic din Apus sau Răsărit, a fost Corneliu Zelea Codreanu. În afară de el am mai avut un singur om politic: Ion I.C. Brătianu. Restul n-au nimic comun nici cu Dumnezeu, nici cu neamul.

 

Părintele-Paulin-Clapon - Petru Voda

„Eu am reuşit să uit. Nu mă mai interesează cel care m-a chinuit” Interviu cu monahul Paulin Clapon, fost deţinut politic – realizat de Isabela Aivăncesei pentru Lumea Monahilor

Eu am făcut politică de tânăr, mi-am iubit ţara, neamul şi pe Dumnezeu. Pentru asta am făcut politică eu; mi-am jertfit libertatea şi tot ce am avut mai bun.

Câţi ani aţi fost închis?

19 ani şi şapte luni în toate puşcăriile din ţară.

Unde a început totul?

Ei, e greu de povestit. În ’44, pe 23 august, eram la Curtea de Argeş, la aeroport – am fost aviator. Cu asentimentul comandantului nostru, am luat tot materialul militar, armament şi muniţie, şi ne-am dus în Munţii Făgăraşului. Am urcat pe Argeş în sus, pe lângă Cumpăna, Zănoaga şi aşteptam, după informaţiile pe care le aveam atunci, ca nemţii să dea un atac în toamnă. Noi urma să le tăiem calea ruşilor, de aici. Am avut şi ofiţeri nemţi cu noi, vreo şapte-opt, pe care i-am găsit aici şi i-am scos din lagăr – au fost prinşi şi noi i-am scos din lagăr. Dar lucrurile nu au mers cum ne-am gândit noi, aşa că a trebuit să închidem capitolul acestei aşteptări şi ne-am împrăştiat. Nemţii au plecat în Germania, iar dintre noi vreo trei s-au dus în Bulgaria, că erau din fostul Cadrilater, vreo patru au fost necunoscuţi… Eu am venit în Bucureşti şi în Bucureşti m-au arestat. Am fost condamnat cu nume fals; nu am fost Clapon Gheorghe, am fost Dragoş Gheorghe – şi numele meu a fost descoperit abia în ’50, când eram la mina Baia Sprie. La Baia Sprie tot veneau să mă întrebe ce ştiu despre Munţii Făgăraşului. Nu am recunoscut nimic. Văzând că nu recunosc, m-au luat la Securitate la Piteşti – că acţiunea se întâmplase la Curtea de Argeş. La Piteşti nu am recunoscut nimic şi, pentru că ei nu aveau spaţiu pentru deţinuţi – că aveau o avalanşă de arestaţi – m-au dus la Penitenciarul Piteşti.

Şi m-au băgat în celulă şi a doua sau a treia zi m-au scos la plimbare. Îmi făceau semn: de unde vii, ce e nou – voiau să le spun ceva nou. Ei, nu puteai să le spui nimic, înţelegi? La vreo două-trei zile văd că gardianul care mă scotea la plimbare zice: “Ia treci dumneata cu ei acolo, în celula lor” – adică să mă bag cu deţinuţii ăia cu reeducarea, ca să mă tragă de limbă. Asta mi-a spus gardianul, că a avut ordin de la Securitate ca să mă bage cu ei. Ei, şi acolo am căzut ca musca-n lapte, că eu nu am avut nicio legătură cu ei, nu am fost student. Dar, pentru că faptul că m-au dus acolo – ca să mă tragă de limbă – am luat şi vreo două luni ciomăgeală de la ei, cât am putut să suport. După aia am declarat greva foamei şi m-au scos de acolo şi am scăpat, nu am mai avut nicio legătură cu ei. Dar, pentru faptul că nu am vrut să recunosc nici numele meu, după aia m-au acuzat de fals în semnătură şi m-au ţinut patru ani şi jumătate la Piteşti, să mă judece. Am avut nouă termene de judecată, nu am vrut să le spun nimic, şi atunci m-au condamnat, mi-au dat o pedeapsă de 25 de ani. De acolo m-au dus la Gherla, unde am stat două luni, de la Gherla m-au dus la Aiud. Până a ajunge la Aiud, în ‘46, am trecut prin toate închisorile: am fost la Sibiu, am fost la Alba Iulia, am fost la Oradea, am fost la Jilava de vreo cinci-şapte ori, la Ministerul de Interne, la ruşi vreo două luni… Am trecut prin toate închisorile. M-au condamnat aici şi m-au dus la Aiud. La Aiud nu am vrut să muncesc la mină, m-au băgat în lanţuri şi am scăpat de muncă. Nu am vrut să muncesc, din ‘51 nu am vrut să mai muncesc niciun pai. Până în ‘64 am stat la Zarca, la Aiud. Acolo, la Aiud, am stat nouă luni la nebuni, pentru că nu voiam nici să îi salut, nu voiam să îi respect cu nimic, înţelegi? Ei, m-au băgat la Zarca. La Zarcă au început reeducările, dar nu m-au adus la reeducare decât într-o singură zi. A venit masa, ne-au dat o mâncare zdravănă, dar am refuzat masa.

Ce înseamnă mâncare zdravănă?

Păi atunci, când am intrat în puşcărie, an avut 80 de kg. Când am ieşit, am ieşit cu 49 de kg. Cam asta a fost mâncarea de la puşcărie. Iar cea mai bună mâncare a fost terciul: apă cu mălai şi cu sare; un fel de zeamă subţire, aşa. Ăla e terciul. Restul erau “supe”. Îmi amintesc că am stat cu o parte din bătrâni prin celulă. Veneau cu mâncarea, o puneau în gamelă şi tot luau din supă, dar la fund – nimic! Era o apă tulbure şi atât. Ei, cam asta a fost.

Cum vi s-a părut România după 20 de ani de temniţă?

Nu a fost ceva deosebit. România a fost prosperă înainte să vină comuniştii. Să nu uitaţi dumneavoastră că dinainte de ’20, şi chiar după ’20, România a fost grânarul Europei. Toată Europa mânca grâu de la noi. România a fost singura ţară care a avut petrol, toate maşinile din Europa mergeau cu petrol românesc, să ştiţi, nu din Rusia. Aveam sare; îmi amintesc o statistică din care reieşea că zăcămintele de sare puteau să ţină lumea întreagă 80 de ani. Astăzi, nu mai avem nici sare, nici petrol, nici gaze, nu mai avem nimic.

De multe ori la puşcărie noi ne uitam pe geam şi vedeam lumea trecând pe acolo. Şi ne întrebau: „Băi, ceva deosebit s-a întâmplat? S-a schimbat ceva?” Veneau ofiţerii ăia speciali care ne întrebau. „Da, domnule – zic –, ştiu că înainte bietul român, în special în zi de sărbătoare, purta haine de sărbătoare, pantofi de lac, fie că erau români, fie că erau străini, era îmbrăcat frumos. Acum îi văd, indiferent că e zi de lucru sau e zi de sărbătoare, îi văd pe toţi în aceeaşi salopetă şi papuci de cauciuc.” „Ei, mama mă-tii de bandit! Tot pe-a ta o ţii?” „Ăsta e adevărul, domnule.” „Dar de unde ştii acest lucru?” „Ei… mă uitam pe geam.”

Eraţi un om periculos în puşcărie?

Da. Periculos pentru ei pentru că eu mi-am păstrat demnitatea, nu am vrut să îi salut cu „Să trăiţi!”, dar eram respectuos, spuneam „Bună ziua”. Iar pentru faptul că ştiau că le răspund la insulte, toţi căutau să aibă ceva special să mă agaţe ca să mă poată condamna, să mă condamne la izolare şi la bătaie. Dar îţi spun: nu m-am temut. Le-am spus din capul locului: am două persoane de care mă tem: tata, care nu ştiu dacă trăieşte, şi Dumnezeu.

Sunt român, casa în care m-am născut este pe moşia lui Ştefan cel Mare, dată la 1479 străbunilor mei, care au fost împroprietăriţi cu 135 de hectare – 90 de fălci de pământ. Deci asta acum 500 de ani. Şi pământul pe care l-a primit tata de la străbunii mei este pământul naşterii mele; acolo m-am născut, pe pământul ăla, din Prut până în Jijia. De aceea spun că nu mă poate convinge, nu mă poate  cumpăra nimeni cu toate averile de pelume, înţelegi?

Mi-am iubit neamul, ţara, am făcut 20 de ani de puşcărie, şi dacă aş face acum încă 30 de ani, tot nu mă poate convinge nimeni. Nu am râvnit la bunul nimănui, nu am stricat casa nimănui. Mi-am iubit ţara, neamul şi pe toţi i-am respectat – pe toţi cei care au meritat; care nu, n-am vrut să îi respect, indiferent cine or fi. Trec pe lângă ei exact cum aş trece pe lângă o fântână care nu are apă.

Au fost oameni buni în puşcărie?

Să vă spun ceva: toată floarea neamului a fost arestată şi dusă la Aiud. Au fost demni, să ştiţi. Şi toţi ăştia au ajuns în puşcării.

Când am plecat de la Aiud la Baia Sprie, au fost 722 de avocaţi numai, ca să nu mai spun câţi profesori şi ingineri. Deci, ăsta a fost Aiudul: locul unde au fost aduşi toţi oamenii cu carte.

Cu mine toţi au fost buni în puşcărie. Eu nu am avut duşmani printre deţinuţi.Am avut o discuţie cu un fost preot, dar în rest nu m-am certat cu nimeni – decât cu administraţia, cu ei am fost rău. Am fost capul răutăţilor, am fost rupt în bătăi. Pentru că, în primul şi în primul rând, mă prindeau că fac o infracţiune, nu recunoşteam şi trebuia să mă bată. Îmi dădeau vreo cinci ghionturi în spate, vreo cinci picioare în fund, şi tot nu spuneam. Îmi puneau lanţuri de picioare şi de mâini şi mă băgau la izolare, o zi mâncare, două nu.

La ce torturi aţi fost supus?

Ei, torturi… Mai vrei tortură, când trebuia să dormi pe ciment, îmbrăcat în zeghe şi în pantaloni iarna, cu zăpadă pe pereţi? Mai vrei tortură? Am să vă spun o tortură. Eram la izolare cu două persoane, părintele Iov, fostul stareţ de la mânăstirea Bodrog, judeţul Arad, şi un concetăţean de pe la  Vrancea, cam aşa ceva. Şi în ziua când nu era mâncare, aveam dreptul la o jumătate de litru de apă caldă „îndulcită” cu sare. Era duminică. Un tâlhar de gardian nu dădea apă. Seara deschide uşa şi întreabă: „Cine doreşte apă caldă?” Îmi era o sete formidabilă. Şi îmi dă o cană din asta, cu apă albă, parcă era lapte. Şi, de sete ce-mi era, am băut-o toată şi a rămas sarea la fund. Am cerut după aia să îmi dea apă, nimic. Din cauza sării – că am vorbit şi cu doctorii – mi s-au dilatat muşchii anusului şi mă scăpam pe mine tot timpul. Şi s-a terminat izolarea, că a murit un cetăţean în timpul ăsta acolo la izolare şi ne-a scos cu două zile mai devreme. M-am dus la celulă şi, din cauza mizeriei şi a mirosului meu, oamenii nu puteau să mă suporte. Atunci, am făcut două zile grevă să mă scoată în altă cameră. Am stat în altă cameră trei luni de zile singur, până când mi-am revenit.

V-aţi mai întâlnit cu foştii torţionari?

M-am întâlnit la Brăila cu un fost căpitan, acum e ieşit la pensie. Mă întâlneam cu el pe stradă şi ne salutam: „Să trăiţi, domnule maior.” „A – zice – acum sunt general.”

Aţi riscat toată viaţa?

Da, şi acum risc la fel. Nu pot, sunt mort dacă nu mă pot mişca.

Şi hotărârea asta pentru monahism când ati luat-o?

Ei, eu am vrut să fiu de la început, din ’64, când m-am eliberat, dar nu se putea atunci pentru că trebuia să ai pensie la mânăstire. Şi acum, târziu, am venit. Am cinci nepoţi, că nu am avut copii, dar am crescut o fată care a avut cinci copii. Trei dintre ei au venit la mânăstire, la maici. Deci cam asta e viaţa mea. Şi aici stau, nu mă supără nimeni – că nu e nimeni care să îmi facă greutăţi, dar eu le mai fac lor, să ştii, îi hulesc, îi mai batjocoresc că vin numai la mâncare, la slujbă nu se scoală… Deci, asta este. Sunt oaia neagră a mânăstirii.

Cum era o zi în puşcărie?

Te sculai, îşi făceai patul, curăţenie şi pe urmă toţi la rugăciune. De multe ori se suna noaptea, la ora zece, stingerea şi nu terminam programul de rugăciune. Ştiam sute de rugăciuni, din Ioan ştiam tot. Astăzi nu mai ştiu. De ce? Păi repetam mereu. Astăzi nu mai ştiu. Dacă muream atunci când m-am eliberat, poate-poate m-aş fi mântuit, dar acum… sunt plin de păcate, să ştiţi, plin de păcate. Trezirea era la cinci dimineaţa, şi stingerea era la zece. Aveam răni la genunchi de stat pe ciment. Mai puneam boneta câteodată sub picioare, dar ne prindea gardianul şi ne lua bonetele. În puşcărie nu aveai voie să stai în pat de dimineaţa, de la ora cinci, până seara la ora zece. Stăteai în genunchi, treaba ta; dar în pat nu aveai voie să stai. Stăteai în picioare, sau te rezemai de perete – dar dacă te sprijineai de perete, ziceau că baţi morse. Aveau fel de fel de sisteme ca tu să nu-ţi poţi îndeplini programul tău.

Cârteaţi? Spuneaţi: uite, Dumnezeu a fost nedrept cu mine?

Nu! Niciodată! Ştiu că spun unii că Dumnezeu nu e drept. Nu, noi suntem nedrepţi! Lui Dumnezeu nu îi putem pune în sarcină absolut nimic. Dacă s-a întâmplat, totul s-a întâmplat din cauza păcatelor noastre, să ştiţi. Noi suntem vinovaţi de tot ce se întâmplă. Dacă am fi buni, Dumnezeu nu ne-ar pedepsi, dar pentru că suntem răi, Dumnezeu ne pedepseşte.

Şi dacă priviţi în urmă, nu regretaţi faptul că aţi făcut ce aţi făcut şi aţi ajuns să petreceţi douăzeci de ani în temniţă?

Regrete nu am, pentru că am avut de învăţat acolo. În primul rând, am învăţat să uit. E uşor a păcătui, dar este greu a uita. Eu am reuşit să uit. Nu mă mai interesează cel care m-a chinuit, care m-a bătut. Nu am niciun regret că am făcut puşcăria. Ca să spun că sunt mândru, e păcat aşa ceva; mândria este păcat. Eu sunt mulţumit, mândrie nu am, recunosc că am fost rău, că nu m-am supus legilor statului – că dacă ar fi fost legile bune, mă supuneam, dar pentru că au fost rele nu m-am supus. Şi poate că legile ar fi fost bune, că mă uit la cel care a făcut legea, dar cei care o aplică au fost răi.

Care a fost cel mai greu an din cei 20?

Toţi. Ce crezi că a fost vreunul mai deosebit ca altul? Nu. Poate mai greu a fost până te-ai învăţat cu mizeria, dar încolo… nu a fost nimic deosebit. Bătăile, poate, au fost mai… dirijate pe anumite anotimpuri sau sectoare, dar grele au fost toate. Poate cei care au fost în colonii de muncă să fi fost mai liberi – aşa cum am fost şi eu la o colonie de muncă în ’46, în judeţul Alba, vreo trei luni de zile; eram liberi şi mergeam la biserică. Sau cum a fost în ’48 la închisoarea Aiud, când s-au permis anumite cărţi de literatură, cărţi de rugăciune. Dar la 15 mai s-a făcut control şi s-au luat toate cărţile, n-a mai rămas nimic, nici cărţi, nici peniţă, nici hârtie, nici creion. Absolut nimic. De abia atunci a început, cum zicem noi, adevărata puşcărie, înţelegi?

Cum erau nopţile?

Nopţile erau pline de vise, dar eu nu cred în vise. Visele, aşa cum spune un mare învăţat al nostru, sunt scornite de femei şi de nebuni. Există şi vise premonitorii, atunci când divinitatea vrea să arate o lucrare a ei, şi astea sunt vise cu adevărat. În rest, toată lumea visează – şi animalele visează; o pisică, un câine tresar în somn, adică visează.

Vă răscoleau amintirile? Vă aminteaţi de părinţi, de casă?

Să ştiţi că am fost tot timpul cu cei de acasă în gând. Am fost tot timpul în gând cu mama, cu tata, că ei mi-au dat viaţă, am fost în gând cu fraţii şi surorile mele – că am fost destui la mama şi la tata. Am fost 18 copii; 14 au murit de mici – cum erau acum 70 de ani naşterile, fără moaşă, fără nimic – iar restul… mai am o soră acum, este a treia, nu e cea mai mare, are 93 de ani şi e la Iaşi, mai am un frate şi restul au murit.

Aţi primit multă bătaie…

Păi dumneavoastră ştiţi care e bătaia? Să-ţi scoată dinţii din gură, asta e bătaie…

În puşcărie era bătaie la ordinea zilei, pentru orice. Orice mişcare făceai – că te uitai pe geam, că făceai o gaură prin uşă – luai bătaie. Eu făceam găuri şi apoi le astupam cu ceară să nu se cunoască. Şi veneau: „Cine a făcut-o?” „Ei, nu a făcut‑o nimeni.” Luam bătaie toţi patru sau toţi care eram în celulă. Sau cum erau la vizetă jaluzele: în sus puteai să vezi, dar în jos nimic. Noi făceam găuri să vedem în jos, să vedem ce e prin curtea puşcăriei, ce mişcare e, ce e pe culoar, dacă vine cineva. Ce, crezi că eram morţi acolo? Ştiam morse – Morse e cel mai mare inventator – şi prin morse aflam tot ce se întâmplă în toate puşcăriile. Dacă venea astăzi unul de la altă puşcărie, în două ore ştiam toţi de unde vine şi cum îl cheamă. Gardienii ne-au prins, dar noi aveam un cifru în fiecare zi, care era un vers din Eminescu, din Luceafărul, sau din Scrisoarea I, şi versul ăla era pentru ziua aia. Ei ne ascultau, dar nu înţelegeau ce vorbeam noi. Au adus specialişti. Ăia doar prindeau, dar nu înţelegeau nimic din ce spuneam noi. Şi aşa, prin morse, noi ştiam tot ce se întâmplă în ţară.

Şi nu numai la Aiud s-a comunicat prin morse; s-a comunicat prin morse în toate puşcăriile după aia. Puneam căni pe pereţi, dar cel mai bine era la calorifer. Uneori băteai prin tavan, ca să răspundă dincolo, la etaj. Ne prindeau şi luam bătaie.

Imagine similară

 

Surse: Manastirea Petru Voda şi MARTURISITORII

Părintele Sofian, chipul sfințeniei

În ziua de prăznuire a Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie, dimineaţa, chiar în timp ce se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie, Părintele Sofian a trecut la cele veşnice în chilia sa de la Mânăstirea Antim. Peste numai trei săptămâni, adică pe data de 7 octombrie, ar fi împlinit vârsta de 90 de ani.

Viaţa Părintelui Sofian s-a identificat la modul propriu cu viaţa Mânăstirii Antim, al cărei stareţ a fost peste o jumătate de veac. Duhovnic, slujitor, predicator şi stareţ. Singurul lucru care-l scotea din mânăstire era ascultarea sa de pictor bisericesc.

Acest lucru nu s-a mai întâmplat însă prea des în ultima perioadă din viaţă.

Dacă ar fi să ne oprim la cea mai importantă, din punctul nostru de vedere, caracteristică a a personalităţii Părintelui Sofian, atunci am numi fără rezerve discreţia şi delicateţea prezenţei sale.

Deşi cu o personalitate foarte puternică, Părintele Sofian s-a păstrat totdeauna într-un plan mai îndepărtat al vieţii publice, în postura de retras din lume, ca un adevărat monah, în ciuda faptului că vieţuia într-o mânăstire aflată în inima capitalei. Sfinţia sa a reuşit să-şi păstreze acest statut chiar şi în perioada de după schimbările din 1989, când Biserica şi, mai ales, părinţii duhovnici cunoscuţi au fost asaltaţi de lume şi de mijloacele de comunicare în masă. Părintele nu refuza pe nimeni. A apărut şi la televizor, a participat la emisiuni radio, a ţinut conferinţe în săli publice, a făcut parte din jurii la diferite concursuri, a fost prezent la diferite manifestări bisericeşti.

Nimic din toate acestea nu i-au afectat imaginea de monah retras din lume, participând la cele ale lumii ca un simplu vizitator. Tăcut cel mai adesea, vorba scurtă şi cuvântul măsurat cu multă acrivie, tonul extraordinar de blând şi inofensiv, te incredinţau că ai in faţa un om mai curând întors spre lumea adâncă a fiinţei sale, a cărei uşă o deschidea fără zgomot oricui dorea să pătrundă acolo. Vorbea foarte încet, cu atâta delicateţe, de parcă ai fi zis că este atent ca nu cumva să atingă fizic cu cuvintele sale pe cineva.

Biografia Părintelui, deşi impresionantă, este mai curând necunoscută celor mulţi şi chiar celor mai apropiaţi. Acest lucru, tot datorită smereniei sale adevărate, care-l făcea să nu vorbească despre sine, nici chiar despre evenimentele cele mai importante din viaţa sa. A făcut parte din galetia marilor personalităţi culturale şi duhovniceşti care în perioada de instalare a regimului comunist, ateu, în România au organizat mişcarea duhovnicească Rugul Aprins în jurul Mânăstirii Antim, a fost închis o bună perioadă de timp în închisorile comuniste, elemente care ar scoate singure la suprafaţă biografia oricui. Teolog şi artist plastic în acelaşi timp, a pictat nenumărate biserici în ţară şi în străinătate, făcând parte decenii de-a rândul din Comisia naţională de pictură [bisericească].

Cine a stat sub epitrahilul sfinţiei sale, în orele prelungite deseori peste miezul nopții în biserica Mânăstirii Antim, a gustat din plin nu numai din dulceaţa cuceritoare a cuvântului său, ci şi din bunătatea şi blândeţea fără de margini ale Părintelui, pe cate personal le-am trăit deseori ca pe un ecou al bunătăţii lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce mărturiseai nu era prea grav. Totul afla inţelegere şi iertare. Aproape că te supăra faptul că nu te certa, că nu-ţi dădea canon greu, că te primea mereu cu faţa iradiind de lumină şi blândeţe, de parcă erai prunc nevinovat. Altă explicaţie nu există pentru această atitudine decât aceea că Părintele Sofian, asemenea marilor părinţi ai Bisericii, ajunsese să prețuiască atât de mult omul, încât nici un păcat, nici o greşeală a acestuia nu mai reuşeau să-l coboare în ochii lui. Am învăţat astfel de la Părintele Sofian că păcatele oamenilor nu sunt prea importante, că nu trebuie să ne blocăm în considerarea lor, în analiza lor, că, oricât de păcătos ar fi cineva, nu încetează a fi om, şi prin urmare, nu încetează a fi, în fapt, mult mai însemnat decât păcatele sale.

Tot ca pe o actualizare a bunătăţii dumnezeieşti am simtit şi forţa de cuprindere extraordinară a Părintelui Sofan. Intruchipând cuvintele prin care Mântuitorul descrie bu-nătatea atotcuptinzătoare a lui Dumnezeu Tatăl, „Care face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi şi dă ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”, Părintele Sofian primea în scaunul duhovniciei pe toţi cei care veneau la dânsul, fără niciun fel de discriminare sau de rezerve. De la Inalte feţe bisericeşti, arhierei ai Bisericii, distinşi oameni de cultură sau reprezentanţi de seamă ai vieţii publice şi până la cel mai umil om de pe stradă, toţi erau bine primiţi de Părintele: tineri şi vârstnici, învăţaţi sau oameni. simpli, bogaţi sau săraci, bărbaţi şi femei, călugări şi mireni, oameni sănătoşi sau cu anumite defidenţe de sănătate… Cine a fost prezent în serile de priveghi sau la inmortnântarea sfinţiei sale a putut vedea între miile de credincioşi care au venit să sărute pentru ultima dată mâna părintelui, oameni provenind din toate categoriile sociale, de toate vârstele.

Chiar mă întrebam uneori — nu cu răutate de ce nu face părintele o selecţie, pentru ca un duhovnic avansat ca dânsul să nu se mai ocupe de copii, în sufletul cărora nu a pătruns răutatea sau de băbuţe care vor fi ieşit de mult din vâltoarea ispitelor şi a păcatelor, ci de cei care au cu adevărat probleme duhovniceşti greu de rezolvat sau de cei care au responsabilităţi înalte în Biserică şi în societate.

După mintea mea, era ca şi când un chirurg renumit ar fi continuat să opereze apendicita, alături de cele mai complicate operaţii pe cord! Şi totuşi, până când puterile fizice i-au îngăduit, a fost duhovnicul tuturor! Pentru a cuprinde şi îmbrăţişa atâta lume, dar mai ales atâta diversitate era nevoie, ne închipuim, de multă dragoste şi de nesfârşită putere de jertfire de sine. Atât de accesibil era Părintele încât depindea numai de tine să fie şi duhovnicul tău. Iarăşi, judecând omeneşte, cred că uneori s-a abuzat de această disponibilitate a sa. […]

Nu încetaţi a vă ruga pentru noi, Cuvioase Părinte Sofian!

(Pr. Constantin Coman – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 220-225)

 „Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare. Tare mult. Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!” Pr. Sofian Boghiu

”N-am urât pe nimeni dintre dușmanii care ne-au asuprit și n-am regretat niciodată că am ajuns la închisoare”

În măsura în care ai inima înfrântă și smerită, devii tot mai liber interior și atunci Dumnezeu coboară în tine. Rostul nostru pe pământ este să ne umplem de Dumnezeu. Și nu ne putem umple de Dumnezeu decât prin smerenie. Smerenia trebuie să fie fundamentul vieții noastre. Nu ne realizăm prin trufii ieftine, ci numai prin smerenie.

A trăi în smerenie înseamnă a trăi o viață reală. Iar a trăi în trufie este o viață artificială. De aceea, de câte ori ești umilit, rabdă și roagă-te:”Doamne, primește aceste umilințe, în locul smereniei de care am lipsă. Să răscumpere umilințele mândria de care nu mă pot izbăvi de bunăvoie!”

Am fost închis în temnițele comuniste și numai Dumnezeu știe câtă nedreptate era acolo, câtă ură, câtă răutate… Parcă nici nu poți spune în cuvinte. Atunci când eram mai chinuit, încercam să nu mă revolt, să nu cârtesc. Mă gândeam așa: Hai să-mi amintesc cu ce am greșit eu față de Dumnezeu, de pătimesc acum aceste nedreptăți! Și mă gândeam la niște păcate ale mele pe care le știam numai eu și Dumnezeu, iar suferința o priveam ca pe un canon și nu mă revoltam. Mă gândeam că, dacă și eu aș fi fost mai bun, nici gardienii n-ar fi fost atât de răi –  așa – dar și eu eram vinovat pentru răutatea lor. Așa îi puteam ierta pe toți și mă puteam ruga pentru ei, și aproape că nu mai simțeam suferința pe care mi-o pricinuiau.

Și vă spun drept că atunci când puteam să fac toate acestea și să mă gândesc la păcatele mele, simțeam în inimă o bucurie așa de mare, și o pace, și o bogăție de iubire, că parcă zburam, deși eram în pușcărie. Eram atât de preocupat ca să-mi văd păcatele, încât și noaptea vorbeam prin somn și îmi ceream iertare de la Dumnezeu. Și erau acei caralii care pândeau pe la uși, și ascultau pe la gratii ce spuneam eu; iar a doua zi mă chemau la anchetă și-mi serveau cuvintele pe care le spusesem prin somn, din cauza frământărilor mele sufletești.

Îmi strigau: Păcătosule! Popă păcătos!, și-mi repetau tot ceea ce spusesem noaptea prin vis, Dumnezeu știe cum.

Dar asta am vrut să spun: este foarte important să ne recunoaștem starea de nevrednicie față de Dumnezeu.

Să nu aduci nimănui nici o vină, decât numai ție. Să te căiești mereu din toată inima. Dacă nu mă găsesc vinovat în mod real și nu mă căiesc din adâncul sufletului, atunci nu mă pot ruga cu putere și nu pot avea bucuria deplină a rugăciunii. Dacă ai acestea două, smerenia și iertarea aproapelui, ai să vezi cum începi să capeți în tine ceva din Dumnezeu, ceva extraordinar. Numai Duhul Sfânt poate aduce acest „ceva” în inimile noastre. N-am urât pe nimeni dintre dușmanii care ne-au asuprit și n-am regretat niciodată că am ajuns la închisoare.

Acolo era nevoie și de mine ca, împreună cu frații noștri români, să suferim cu toții urgia venită asupra țării. Fie, Doamne, suferința noastră, ca un canon pentru păcatele noastre, dar și ca o jertfă adusă pentru iertarea păcatelor neamului românesc și pentru binecuvântatea dumnezeiască asupra întregii noastre țări!

Căutați să faceți cât mai mult bine în jurul vostru, rugați-vă cât mai mult cu Rugăciunea lui Iisus, nu vorbiți de rău pe nimeni și astfel veți avea pacea inimii. Bunul Dumnezeu și Maica Domnului să vă ajute neîncetat, în orice loc vă veți afla.

(Pr. Sofian Boghiu – Revista Familia Ortodoxă, nr. 9(44)/2012, p. 1-2)

„Să urmăm chipul de viață al sfinților, chipul lor plin de lumină. Şi să ne gândim la chipul din noi care este chip din chipul lui Dumnezeu şi trebuie să-l punem în lumină.” 

„Lumina de dincolo de veac a sfinților se oglindea pe fața lui”

sofian-boghiu-in-chilie-aprilie-2002

Cu Părintele Sofian am trăit ani mulți împreună la Mânăstirile Cernica și Antim, din București. Ca elevi ai seminarului, eram cu doi ani în urma lui, dar conviețuirea în aceeași obște monahicească, ne-a dat posibilitatea să ne întâlnim mai îndeaproape.
Fratele Serghie ( numele lui din mirenie) venea din Basarabia care nu era luată încă de vecini, din Mânăstirea Dobrușa, o mânăstire bine întemeiată, unde monahii aveau școală monahală, învățau meserii – el învățase pictura bisericească – și avea un părinte duhovnic iscusit.

Îndeletnicirea studiului la seminar, i-a dat la iveală o dotare intelectuală deosebită, el fiind premiantul întâi al clasei în toți cei opt ani de studii.

După terminarea seminarului, nu s-a mai întors în Basarabia, acum ocupată, ci s-a stabilit la Mânăstirea Antim din București, de unde și-a continuat studiile teologice și și-a desăvârșit meșteșugul picturii la Academia de Arte Frumoase, devenind un pictor desăvârșit. I s-au încredințat spre pictare biserici de clasa întâi: paraclisul Mânăstirii Antim, biserica Mânăstirii Radu Vodă și altele. A fost solicitat și în străinătate: a pictat catedrala Mitropoliei ortodoxe din Liban.

Iar când obștea a rămas fără conducător, stăpânirea bisericească n-a găsit persoană mai potrivită decât Părintele Sofian căruia i-a încredințat stăreția Antimului, pe care a condus-o cu multă vrednicie, până la sfârșitul vieții, timp de 50 de ani.

La Mânăstirea Antim, Părintele Sofian a avut fericita ocazie să trăiască cu părinți duhovnici sporiți: Nicodim Ioniță, Benedict Ghiuș, Daniil Tudor, din pilda cărora și el a sporit duhovnicește din putere în putere, ajungând unul dintre reprezentanții de frunte ai mișcării duhovnicești a Rugului Aprins din această mânăstire.

Zăbovirea îndelungată în lumea sfinților pe care Părintele Sofian îi picta pe icoane și pe pereții bisericilor i-a pecetluit adânc viața lui sufletească. Se vedea aceasta în slujirea cu multă evlavie la sfântul altar și în căldura sufletească și credința predicilor sale.

Ca stareț, Părintele Sofian și-a pus în lucrare toate darurile cu care era înzestrat : bună gospodărire a obștii, sfinte slujbe zilnice și la sărbători – când biserica era neîncăpătoare pentru mulțimea credincioșilor veniți, inimă milostivă, multă dăruire și ajutor săracilor și nevoiașilor, urmând pilda întemeietorului – Sfântul Ierarh Martir Antim la care milostenia era în cinste deosebită. Cum este și firesc, împlinirea duhovnicească a Părintelui Sofian nu putea trece neobservată de mulțimile de credincioți ai Antimului. Și astfel, tot mai mulți veneau să-i ceară lămuriri și bună sfătuire în nedumeririle vieții, sau voiau să se ușureze de povara păcatelor. Iar el, cu multă bunăvoință și răbdare, a întors pe mulți din rătăcirea păcatului și a eliberat pe mulți din robia patimilor, înscriindu-se în ceata marilor duhovnici de care s-a învrednicit țara noastră să-i aibă în aceste vremuri.

Cât de mult s-au folosit bucureștenii de buna duhovnicie a Părintelui Sofian, a arătat-o din plin marea mulțime de credincioși venită să-și ia ultima binecuvântare de la duhovnicul lor iubit, părintele lor duhovnicesc chemat la Domnul.

Dar Părintele Sofian a trăit într-o vreme de grele încercări – întrega perioadă a comunismului – de la care a suferit multe greutăți, mizerii, ani de temniță, dar nici suferințele trupești nu l-au ocolit. Și cu toate acestea, calea vieții sale duhovnicești a fost întotdeauna ascendentă: nici necazul, nici strâmtorarea nu l-au împuținat. Iar la bătrânețe, ceva din lumina de dincolo de veac a sfinților se oglindea pe fața lui.

(Ierom. Petroniu Tănase, Schitul Românesc Prodromu, – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 229-230)

El nu prea vorbea, trăia

 

Am trăit la Antim. Fără discuție, i-am cunoscut pe oamenii aceștia, am trăit cu ei.

Am fost la părintele Sandu Tudor, la părintele Daniel – am fost în închisoare cu Daniel, m-am dus în chilia lui care era în clopotniță. Era irezistibil. Toți recunosc asta. Trebuia să zici ca el. M-a impresionat camera lui mare, cu cărți legate toate în piele groasă.

M-a întrebat un lucru: „Frate Anghele, plângi?” Atunci, l-am întrebat și eu: „Dar sfinția voastră, plângeți ?” „Eu plâng”, mi-a spus el. Eu i-am zis :„Nu prea sunteți ortodox!” Eu i-am spus că dacă scap o jumătate de lacrimă, e mare dar de la Dumnezeu. Aceste lucruri mai de taină, nu sunt lucruri difuzabile, că se pierde darul de la Dumnezeu.

Toată admirația am avut-o pentru omul acesta [Părintele Sofian]. El nu prea vorbea, trăia.

Am avut o întâlnire cu părintele Andrei Scrima. I-am fost duhovnic mulți ani. Ne-am căutat și ne-am întâlnit la Antim, în camera Părintelui Sofian. Atunci am intrat prima dată în camera lui. Erau peste tot cărți, nu știam care-i dulapul și care-i josul, erau peste tot numai cărți. Ca un om care vedeam în carte ceva, aveam o părere bună despre dânsul. Am avut părerea că e un om foarte corect.

(…) A fost într-adevăr un om îmbogățit. Era un om care își punea problema mântuirii. Problema problemelor. Trăirea interioară i-o recunosc toți. Era un om care avea o trăire interioară.

S-a dus la Mânăstirea Sihăstria să facă un plan pentru pictură. Ei erau dispuși să-i ofere bani. Dar n-a vrut. A cerut un om de la ei, pentru că avea nevoie de ajutor. Și i-au dat … Nu-l interesau banii. Samarineanca, el a pictat-o. Îmi dădeam seama de valoarea picturii. Era o pictură care vorbea.

(…) Îl plasez pe Părintele în tradiția prezenței. Prezent era. Puteai să-i vezi nevoințele, că era peste tot, săracul… era peste tot.

Cea mai bună părere mântuitoare am avut-o pentru această ființă. Nu ne-am mai văzut…

Pentru dânsul am o mare evlavie. În cununa părinților din veacul acesta, îl plasez în cer.

(Părintele Arsenie Papacioc – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 231-232)

Părintele Sofian – Dascăl al rugăciunii

sofia-boghiu-cu-tinerii-ascor-decembrie-1997

Ce m-a impresionat la Părintele Sofian, încă de la venirea mea la mănăstirea Antim acum peste 60 de ani, era acrivia cu care citea pomelnicele credincioşilor. Se identifica aproape cu omul necăjit care-i cerea să se roage pentru el sau pentru cei apropiaţi. Întâmpina pe fiecare cu multă înţelegere şi dragoste, şi-şi asuma durerea lui.

Am fost şi eu în obştea Rugului Aprins, mai mult făceam treaba Martei decât a Mariei, dar observam la Părinţii Daniil şi Sofian râvna lor de a deprinde rugăciunea, liniştirea  şi trezvia minţii de la Părintele Ivan Kulâghin. Erau sporiţi şi statornici de pe atunci în această lucrare lăuntrică.

Uneori mi se părea că Părintele Sofian era exagerat când făcea milostenie, sau când prelungea timpul spovedaniei până după miezul nopţii, dăruind  tuturor  un ajutor, un sfat, o încurajare… L-am preţuit mult, el fiindu-mi duhovnic de atunci din anii ’46-’47. M-a primit din nou cu bucurie în obşte la Antim după ce am fost în puşcărie şi m-a sfătuit mereu cu înţelepciune, temperându-mi de fiecare dată revoltele  şi firea mea iute. Cred că Dumnezeu i-a primit osteneala  şi rugăciunile în care eram cuprins  şi eu  şi în care nădăjduiesc să fiu cuprins  şi acum. Dumnezeu să-l aşeze între Sfinţii Lui… Iar pe noi să ne lumineze Domnul  şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne rugăm pentru el, pentru noi, şi pentru semeni aşa cum ne învăţa mereu…

(Pr. Adrian Făgeţeanu – Un Iconar de suflete. Mărturii despre părintele Sofian Boghiu, Editura Basilica, București, 2009, p. 49)

„O arătare minunată a părintelui Sofian”

Icoana părintelui Sofian Boghiu

… O întâmplare de la noi de la biserică, legată de părintele Sofian Boghiu. La un an după ce a murit părintele Sofian Boghiu, pentru că eu am mare evlavie la el – şi pentru că ştiu că a fost un sfânt al nostru, cum, de altfel, au recunoscut-o deschis mulţi, şi dintre ierarhii noştri şi dintre mirenii care l-au cunoscut,- i-am făcut icoana.

Nu i-am pictat-o eu, nu sunt pictor de icoane, am vorbit cu cineva şi i-am făcut icoana şi chiar la un an de zile, la Înălţarea Sfintei Cruci, de dimineaţă, înainte să începem slujba, foarte de dimineaţă, pe la şase şi ceva, am sfinţit icoana şi mi-am lăsat-o acolo, lângă mine, în Sfântul Altar, ca s-o am aproape de inima mea. Slujind singur într-o bisericuţă foarte mică, este foarte greu. Pe de o parte, trebuie să primeşti pomelnicele, pe de cealaltă parte este firul slujbei care trebuie ţinut şi sunt toate rugăciunile care trebuie făcute, şi de câte ori slujeşti singur este foarte greu. Însă, în acea Liturghie a fost foarte uşor. Parcă părintele era cu mine, aşa am simţit eu: că părintele era cu mine şi mă ajuta, pentru că am reuşit să primesc liniştit toate pomelnicele, să le pomenesc pe toate – şi pomelnice permanente avem ditamai teancul, acolo; am citit rugăciunile cu linişte şi cu pace şi totul a decurs uimitor, parcă timpul curgea altfel. A fost extraordinar! La sfârşit, eram plin de fericire, când am ieşit la miruit, eram atât de plin de minunea acestei Liturghii care decursese ca nicio alta, fără nici cea mai mică umbră, desăvârşit. Numai că în timp ce miruiam, am văzut o credincioasă care plângea cu tristeţe – nu din motivul că fusese pătrunsă de slujbă, ci de tristeţe. Şi m-am tulburat un pic şi am întrebat-o: „Dar ce s-a întâmplat?” Cunoscând-o bine, ştiind că este o femeie foarte credincioasă, m-am întristat: „Ce este?” Şi zice: „Părinte, eu am înnebunit!” A fost, bineînţeles, un şoc pentru mine şi nu înţelegeam. Am luat‑o deoparte: „Dar cum s-a întâmplat? Ce este? De ce credeţi asta?” Şi îmi spune: „Părinte, eu am fost de faţă la înmormântarea părintelui Sofian, ştiu foarte bine că a murit, dar astăzi l-am văzut slujind în Sfântul Altar:” Pentru o clipă, m-am blocat. Pe urmă, i-am povestit ce s-a întâmplat.

Am scos icoana din altar, care nu se vedea, o pusesem pentru sufletul meu. I-am scos icoana, i-am arătat‑o. Nu s-a liniştit, a început să plângă şi mai rău, încă nu era convinsă dacă era nălucire sau a înnebunit sau chiar s-a arătat sfântul, şi eu am continuat să miruiesc. Şi la un moment dat vine o altă doamnă, tot credincioasă, dar care merge de obicei la o biserică din centru, unde-şi are duhovnicul, mai rar vine la noi, şi care era foarte fericită. Zice: „Părinte, aşa de bucuroasă sunt! Mi-a spus cineva că a murit părintele Sofian, şi când l-am văzut slujind azi, la noi în biserică, am fost aşa de fericită!” Acuma, eu am fost într-un moment foarte dificil, pentru că, în momentul în care am încercat să-i explic că totuşi părintele Sofian a murit, se uita la mine ciudat, mă credea pe mine nebun. Şi a trebuit să o duc la doamna cealaltă, ca să le pun faţă în faţă, să se liniştească între ele.

Am vrut să spun acest lucru pentru că povestea Arătarea minunată (din volumul „Taina iubirii. Poveşti pentru copiii mari şi mici” de Danion Vasile – n.n.) este, de fapt, un lucru care se întâmplă. Şi pentru că, într-adevăr, sfinţii lucrează în zilele noastre. Pentru că şi noi avem sfinţi care lucrează şi fac minuni, chiar dintre cei pe care poate i-am cunoscut şi i‑am văzut, şi poate tocmai de aceea nu ştim să-i apreciem la adevărata lor valoare duhovnicească. Ca, de exemplu, părintele Sofian şi ca alţi sfinţi care au trăit alături de noi sau care încă mai trăiesc alături de noi, şi pe care ar fi bine să învăţăm să-i respectăm, eventual luând exemplu de la alte popoare: de la greci, de la sârbi, de la ruşi, de la felul în care ştiu ei să-şi respecte sfinţii, fie că sunt în viaţă, fie că au trecut la cele veşnice, adică să ştim să preţuim pe duhovnicii noştri, pe povăţuitorii noştri, pe cei care îşi pun sufletul pentru mântuirea noastră. Şi să avem curajul să facem acest lucru liniştit şi deschis, alături de ceilalţi. Pentru că de multe ori oamenilor parcă le este ruşine să-şi mărturisească credinţa cu adevărat, din cele mai diferite motive. Şi este bine să învăţăm să ne mărturisim credinţa nu formalist, nu închistat, ci deschis şi trăit. (din conferinţa „Tu şi Hristos”, Bucureşti, 26 noiembrie 2007)

(Pr. Mihai Andrei Aldea – Sursa: Blogul lui Danion Vasile)


Varianta video: O arătare minunată a părintelui Sofian Boghiu

via Fericiţi cei Prigoniţi

Părintele Sofian Boghiu – Predică la Înălțarea Sfintei Cruci

Praznicul Înălţării Sfintei Cruci este una dintre cele mai însemnate sărbători creştine. Ea este asemănătoare cu Vinerea cea Mare – zi de mare durere pentru tot neamul creştinesc, pentru că este ziua răstignirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Imagine similară

Dovadă că este aşa: în ziua Înălţării Sfintei Cruci vom auzi citindu-ni-se la Sfânta Liturghie Evanghelia din Vinerea cea Mare, în care ni se înfăţişează toată drama de pe Golgota.

Vom auzi atunci strigătele pline de răutate ale duşmanilor săi: “Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Marcu 15, 14). Vom auzi atunci pe Pilat rostind osânda la moarte a celui nevinovat; Îl vom însoţi pe Iisus cu gândul şi cu inima pe drumul greu al Crucii, urcând pe Golgota cu crucea grea în spate, pe El, Care S-a jertfit pentru păcatele noastre; Îl vom vedea răstignit între tâlhari pe Cel ce este cumpăna dreptaţii. După ce Îşi dă Duhul pe Cruce în mâinile Tatălui Său, vom vedea pe ostaşul roman împungându-I coasta cea dătătoare-de-viaţă, din care a izvorât atunci sânge şi apă şi din care izvorăşte mereu hrana Sfintei Împărtăşanii.

Rememorând la Înălţarea Sfintei Cruci toată jertfa dureroasă a Domnului adusă pe Sfânta Cruce, suntem îndemnaţi să înţelegem mai bine şi mai cu temei cât de însemnată este Sfânta Cruce şi cât de scumpă este pentru noi, creştinii, acest altar dumnezeiesc, care se redescoperă şi se înalţă cu cinste în ziua de 14 septembrie.

Pentru asemenea pricini, Praznicul Înălţării Sfintei Cruci se cuvine să îl cinstim cu multă umilinţă, cu înfrânare şi cu post aspru, ca în Vinerea Mare.

Şi, pentru ca să fie scoasă şi mai mult în lumină strălucirea Sfintei Cruci, Praznicul înălţării ei este încadrat de două Duminici: Duminica dinaintea Înălţării sfintei Cruci si Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci.

În prima Duminică ni se vorbeşte despre Sfânta Cruce ca despre un simbol izbăvitor, aşa cum l.au văzut proorocii vechiului Testament, crucea ca semn ales de Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

În Duminica viitoare vom vedea cum taina Sfintei Cruci se resfrânge şi asupra vietţii noastre, cum fiecare creştin trebuie să-şi poarte cu linişte şi cu răbdare propria sa cruce, după modelul Stăpânului Hristos, ştiind că fără răbdarea crucii nu se ajunge la lumina învierii.
(…)
…pe Golgota, în faţa Crucii.

Câţi n-au hulit atunci pe Domnul – şi nu numai atunci, fiind muşcaţi de şerpii propriilor lor patimi, dar şi cât de mulţi s-au tămăduit de rănile lor în veacurile ce au urmat?
(…)

Păcatele care năpădesc asupra noastră şi copleşesc adesea firea nostră cea pătimaşă sunt asemenea şerpilor care încolăcesc prada lor şi, cu muşcături iuţi şi viclene, ne învăluie sufletele şi trupurile, vătămându-ne din greu.

Ceea ce este însă şi mai trist este faptul că noi înşine, care ne plângem uneori de muşcăturile altora, ne comportăm adeseori ca nişte şerpi faţă de semenii noştri. Prin izbucniri de mânie nedreaptă, prin jigniri, prin răutate şi cruzime, prin mândrie deşartă, prin viclenie şi minciună, prin împotrivire la adevăr, prin lăcomie, prin ameninţări, prin clevetire şi răzvrătire muşcăm din cinstea altora, din fericirea şi pacea lor şi a căminelor lor.

Câţi dintre noi, creştinii, nu suferim din greu veninul propriilor noastre patimi sau din pricina răutăţii semenilor noştri? Câţi dintre semenii noştri nu suferă din cauza noastră, pentru că ne purtăm unii cu alţii asemenea unor şerpi vicleni şi veninoşi, muşcându-ne şi vătămându-ne unii pe alţii?

Când simţim că avem sufletele înrăite şi îmbolnăvite de propria noastră răutate, sau când suntem muşcaţi şi tulburaţi de răutatea semenilor noştri, să nu ne grăbim să ne răzbunăm, ci mai întâi să facem aşa cum au făcut cei muşcaţi de şerpi în pustie, care şi-au întors privirile către şarpele cel de aramă înălţat de Moise pe vârful unui stâlp, după porunca lui Dumnezeu. Dar acel şarpe era numai un simbol al Sfintei Cruci. Noi însă să ne îndreptăm cu ochii inimii nu către simbol, ci către însăşi Sfânta Cruce a Domnului şi către Cel Răstignit pe ea. Lui să-I spunem toate durerile ascunse şi toate amărăciunile noastre, Lui să-I arătăm mai întâi toate rănile noastre şi să-L rugăm să ne ajute şi să ne vindece.

Să facem şi noi măcar aşa cum fac cerbii din regiunile uscate şi cu mai puţină iarba curată decât în pădurile şi munţii noştri. Ei, sărmanii, o dată cu iarba înghit fără să vrea şi destule musculiţe şi viermişori amari şi veninoşi, care le amărăsc tot cerul gurii lor. Iar când nu mai pot răbda amarul, pornesc în goană mare către izvoare de apă limpede, şi beau, potolindu-şi setea. Aşa îşi alină şi îşi alingă tot amarul.

Tot aşa să alergăm şi noi la Sfânta Cruce şi la Cel Răstignit pe ea, ca la cel mai curat şi mai limpede izvor, căci el însuşi a zis: “Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică“(Ioan 4,14).

Iar când ne rugăm în faţa Sfintei Cruci sau în faţa icoanei Lui, să nu fim acolo numai cu trupul, iar cu gândurile răspândite în alte părţi, ci să ne adunăm din risipire mintea, toate gândurile şi toate simţurile noastre, având toată încrederea că ne aflăm în faţa Celui ce ne poate ajuta cu adevărat. Căci el a zis: “Cereţi şi vi se va da” (Matei 7,7). Să cerem cu încredere!

Nu se poate, fraţi creştini, ca cineva, care îngenunchiază în faţa Sfintei Cruci sau în faţa icoanei Mântuitorului sau a Sfintei Sale Maici şi se roagă cu lacrimi, cu credinţă şi cu toată convingerea cerând ajutor şi uşurare în necazurile lui, să nu primească ajutorul cerut, sau măcar o lumină, un gând izbăvitor, sau o mângâiere pe care n-o mai poate primi de la nimeni altcineva. La asemenea popasuri de rugăciune şi de mângâiere ne cheamă crucile svelte de pe Sfintele noastre Biserici, crucile ascunse şi tăinuite la piepturile noastre.

Ne aşteapă icoanele şi slujbele din Sfintele Biserici.

Ne cheamă Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prezent în casele creştinilor, dar mai ales pe Sfintele Altare şi în Sfintele Taine.

El ne cheamă, zicându-ne tuturor şi fiecăruia înparte: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).

Să ascultăm glasul Lui blând şi chemarea Lui stăruitoare şi ne vom învrednici de ajutorul Lui, de bunătatea lui, de mângâierea Lui, de pacea Lui. Amin!

Părintele Sofian Boghiu

Președintele Braziliei va interzice ideologia de gen în școli

Președintele Braziliei, Jair Bolsonaro a anunțat că administrația sa pregătește măsuri legislative menite să interzică răspândirea ideologiei de gen în școlile primare publice. Bolsonaro a scris pe Twitter că i-a dat instrucțiuni ministrului educației șă elaboreze o lege pentru a proteja minorii de ideologia de gen care a cuprins mare parte din lume.

Camera Deputaților a scos deja tot conținutul care se referea la orientarea sexuală sau de gen din Planul Național de Școlarizare.

Măsura anunțată de Bolsonaro, care și-a început mandatul la 1 ianuarie 2019, este una din promisiunile acestuia din campania electorală, pe care noul președinte și-a asumat-o chiar în discursurile de la învestitură. Un sondaj din 2017 a arătat că 9 din 10 brazilieni se opun ideologiei de gen în școli. Prin politica sa de asanare a educației de îndoctrinarea LGBT, promovată de administrațiile socialist-progresiste, de stânga, și revenire la valorile creștine, Bolsonaro a creat un val de populism și sprijin din partea creștinilor conservatori, chiar și în rândul celor săraci.

Sursa: lifesitenews.com

Simbolurile de pe ia românescă reprezintă ”codul genetic” al neamului nostru

Nu știu să existe vreun alt popor în afară de cel român care să-și poarte istoria milenară în veșminte, în simboluri meșteșugit alese, fiecare purtând un anume înțeles, un anume mesaj și o anume poveste.

Imagini pentru SIMBOLURILE de pe ia românescă

Unele dintre simboluri vin din vremuri imemoriale, vremuri ale primilor sedentari ai Europei, ale primilor meșteșugari și făuritori de așezări stabile, ale primilor artiști ai ceramicii (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia etc.)

În mod cert, dacă ia românească ar prinde viață și glas să povestească, am afla din spusele ei povestea fascinantă a unui neam și a unui pământ aflate într-o legătură așa strânsă unul cu celălalt, încât conexiunea dintre acestea poate defini cel mai bine noțiunea de STATORNICIE.

Regăsim, este drept, motive arhaice și simboluri și pe veșmintele populare ale unor nații din jurul nostru, însă diferența este că despre toate (bulgari, ruși,maghiari, sârbi etc.) știm de unde și când au venit în zonă, dar despre români și înaintașii lor nici măcar inamicii lor nu au putut inventa vreo poveste sau teorie care să stea în picioare privind apartenența noastră la un cu totul alt spațiu decât cel carpatic. Așadar, călărețul migrator hun, slav, maghiar a fost cel care a preluat în cultura sa populară simbolurile autohtone românești și străromânești și nu viceversa.

Noi, cei de azi, mai purtăm încă pe veșminte ce ne-au transmis cucutenii de acum 7.000 de ani, într-un limbaj doar de noi știut, ce pare a fi legământul făcut de cei din neolitic cu sutele de generații ce le-au fost urmași. Este precum informația din codul ADN înscrisă în noi din ADN-ul părinților, doar că, de data aceasta, este un cod al unui neam întreg.

Simbolurile perpetuate de-a lungul mileniilor ne vorbesc despre soare și stele, despre pământ și flori, despre etape din existența umană a fiecărui individ sau etape din existența unui popor întreg, ale societății locale și a stilului său de viață aflat în conexiune cu mediul înconjurător și divinitate. Din simbolurile purtat de ia românească descifrăm HORA, ca joc al celor ce sunt frați, descifrăm momente ale vieții, dar și trecerea spre lumea de dincolo, descifrăm anotimpurile și cum trebuie să ne raportăm la pământ și la cer.

Costumul tradițional este un adevărat templu la purtător, o imago mundi care conţine o sumă de simboluri, hierofanii, revelări ale sacrului care îi dau o poveste şi ne dau în acelaşi timp nouă o identitate culturală unică, inimitabilă. Ăsta este adevăratul brand românesc, templul la purtător – costumul popular tradiţional, în care românul ştiut să-şi etaleze de-a lungul vremii valorile, în momentele-cheie ale existenţei sale. Atunci avea şi textele explicative, textele de folclor literar, care rezonau cu desenele, cu hieroglifele de pe costume. Căci pe costum este scris acelaşi lucru – iată o viziune teologică deja! – anume că omul poate accepta lumea nevăzută pornind de la simbolurile din lumea văzută şi astfel să-şi taie un drum înspre Dumnezeu. 
Un costum nefalsificat trebuie să conțină o narațiune cosmologică, e o minirecapitulare a cosmosului. Și este mai usor să înțelegi, dacă te ajuți de textul unei colinde, care capătă astfel, alăturată simbolurilor de pe costum, un înțeles aparte: ‘Iată vin colindători/ Printr-înșii și Dumnezeu /Îmbrăcați într-un veșmânt / Lung din cer până-n pământ/ Scris e-n spate, scris e-n piept/ Scris e-n șale, scris în poale/ De-amandoua părțile scris câmpul cu florile/ Iar prejurul poalelor scrisă-i marea tulbure/ Pe-ai săi umerei scriși sunt doi luceferi/ Pe umărul de-a dreapta scrise-s Soarele și Luna/ Pe umărul de-a stanga închipuită-i lumea.” – Prof. Ioan Sorin Apan

Acum când cunoaştem vechimea, sacralitatea, funcţia apotropaică (alungarea duhurilor rele) a acestor simboluri, înţelegem cu adevărat afirmaţia lui Ioan Sorin Apan de mai sus. Informaţia nu ne mai permite să fim indiferenţi. Nu dispariţia folclorului este pericolul cel mai mare, ci denaturarea, vulgarizarea, manelizarea lui, din păcate uneori chiar de către cei care îl promovează: cântăreţi, instructori de dans popular, relizatori de emisiuni tv etc. Nu cu disperate strigăte de alarmă de genul „ne pierdem tradiţia!”, „dispare folclorul!” sau „ ne pierdem identitatea!”, trebuie să ne apropiem de aceste simboluri, ci cu conştiinţa mileniilor pe care le avem în spate şi mai ales cu multă duioşie.” – Harris Wallmen

sursa

Delictul de opinie românească

Dacă ai nenorocul să conduci o organizație si să te ia gura pe dinainte, adică dacă nu ai mare grijă ce vorbești, riști 10 ani de închisoare. Dacă nu ai nicio treabă cu vreo organizație dar la fel, nu ai mare grijă la exprimare, scrisă sau orală, deasemenea prea bine nici ție nu-ți va fi, poți face până la 3 ani de pușcărie. Despre ce vorbim oameni buni? Despre un proiect de lege inițiat de deputații PSD si minorități, privitor la ”combaterea antițigănismului”. La final veți găsi pasaje din el.

Imagini pentru calea neamului

Într-o țară în care minoritățile naționale nu sunt amenințate în niciun fel, ci dimpotrivă sunt susținute puternic de către stat si de tot felul de fundații, atât financiar cât si logistic, sunt în vigoare legi, pregătindu-se deasemenea altele noi, menite să-i pedepsească aspru pe acei români care ar îndrăzni să vorbească sau să ia atitudine față de anumite aspecte…iar aspectele sunt multe, cu siguranță le știți. Cu alte cuvinte, dacă cineva are o organizație care ar protesta în mod pașnic împotriva unor fărădelegi săvârsite de membrii unei etnii, ar putea risca 10 ani de închisoare dacă în mod abuziv se consideră că acea organizatie se exprimă împotriva etniei respective, nu împotriva fărădelegilor comise de unii membri ai ei. Astfel de interpretări abuzive sunt fărăîndoială lesne de făcut.
Prin aceste legi si prin înființarea unor entități care își dau cu părerea despre Istoria României se vrea învinuirea unui întreg popor, a trecutului dar si prezentului lui, rezultatul dorit fiind anihilarea oricărei reacții de apărare a ființei naționale, predarea fără luptă în fața unor interese potrivnice României. Paralizarea prin lege a expresiilor de conservare identitară atentează la siguranța națională a României, la esența Statului Român, care conform Constituției, Legea Fundamentală, este unul Național, NU multinațional. Statul Român se pare că vrea să se sinucidă instaurând un fel de dictatură a minorităților, suprimând vocile românesți, înlocuind Istoria cu corectitudinea politică, înlocuind firescul lucrurilor cu ideologia neomarxistă. De la comunismul anilor 80, ne întoarcem la comunismul anilor 50 într-o așa-zisă democrație, în care chiar vocea poporului este suprimată? Unde vor duce aceste lucruri? La arestări? Veți băga la pușcărie români pentru delicte de opine românească? Vreți deținuți politici? În ordine, zic, va fi un risc asumat, riscul de a pulveriza România, de o o șterge efectiv de pe hartă. În acest ritm se semnează efectiv condamnarea la moarte a unei țări, a unei Țări binecuvântate de Dumnezeu cu atât de multe bogății, care în mare parte nu mai sunt ale ei, a unei Țări binecuvântate de Dumnezeu cu atât de mulți oameni ce constituie modele exemplare, români cu nume de Voievozi, Sfinți, Eroi, Martiri, Luptători. Aceste Nume, se vor deasemenea șterse din memoria colectivă. Ce vreți să rămână în memoria generațiilor viitoare? Reclamele de la televizor? O clasă politică penibilă, caricaturile politicianiste care-și bat joc de un întreg popor? Perlele de la Bac? Ce fel de generație vom avea peste 20, 30 de ani când românii vor fi minoritari în țara ”lor” dacă se va merge în acest ritm?
Mai este aici, în prezent, pe acest Pământ o mână de oameni care-și fac datoria de români, o datorie simplă, firească. Ne-o asumăm, până la capăt, oricât de greu ne-ar fi. În marea Lui milostenie, Dumnezeu ne va ajuta.
Iată pasajele despre care făceam referire la început, cu precizarea că această lege reflectă un mod de gândire exprimat deja în alte legi aflate deja în vigoare.
Preluare Mediafax: Mai mulți deputați PSD și minorități au depus, în Parlament, un proiect legislativ care prevede stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea antițigănismului, mai exact pedepse cu închisoarea de la 3 luni la 10 ani.
”Prezenta lege are ca scop stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea antiţigănismului. Fapta persoanei de a promova, în public, în orice mod, idei, concepții sau doctrine antiţigăniste se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani și interzicerea unor drepturi. Distribuirea sau punerea la dispoziția publicului, prin orice mijloace, de ştiri şi informaţii, materiale antiţigăniste constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani. Confecționarea, vânzarea, răspândirea, precum și deținerea în vederea răspândirii de simboluri antiţigăniste se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani și interzicerea unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și utilizarea în public a simbolurilor antiţigăniste”, prevede proiectul legislativ.
„ Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, inițierea sau constituirea unei organizații cu caracter antiţigănist, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup”, se mai arată în proiectul de lege depus de mai mulți deputați PSD și minorități.

Inițiatorii motivează că această propunere legislatvă este necesară deoarece doctrinele anti-rome nu au putut fi combătute prin actuala legislație.

„Necesitatea adoptării unui act normativ distinct care să introducă măsuri pentru prevenirea și combaterea antiţigănismului decurge și din faptul că propagarea în public a ideilor, concepțiilor și doctrinelor anti-rome, stereotipurilor și prejudecăților față de romi, precum și a simbolurilor sau materialelor anti-rome, în special pe internet și prin intermediul rețelelor de socializare, nu au putut fi combătute prin intermediul mijloacelor legislative aflate la dispoziție în prezent.

În același timp, promovarea luptei împotriva antițigănismului trebuie să fie avută în vedere într-un context mai larg, alături de lupta împotriva intoleranței, discriminării, rasismului, xenofobiei etc. Este important de menționat că în 2019 se împlinesc 81 de ani de la introducerea în România a legilor rasiale, care au constituit catalizatorul Holocaustului pe teritoriul românesc, iar adoptarea legii menționate anterior <<va reprezenta atât un instrument legislativ esențial, cât și o expresie a puternicului angajament politic de a acționa hotărât împotriva tuturor formelor de manifestare ale acestei percepții, bazată pe ură împotriva romilor>>, de lupta împotriva <<intoleranţei, discriminării, rasismului, xenofobiei>> , iar prestigiul României va fi puternic consolidat în plan internațional”, se arată în expunerea de motive a proiectului.

Termenul de ”antițigănism” se referă la discriminarea persoanelor de etnie rromă.

”Deși termenul constată o recunoaștere instituțională în creștere, nu există încă o înțelegere comună a naturii și implicațiilor sale. Antițigănismul este adesea folosit într-un sens restrâns pentru a indica atitudinea anti-romă sau exprimarea stereotipurilor negative în sfera publică sau discursul de ură. Cu toate acestea, antiţigănismul dă naștere unui spectru mult mai larg de expresii și practici discriminatorii, inclusiv multe manifestări implicite sau ascunse. Antiţigănismul nu se referă numai la ceea ce se spune, ci și la ceea ce se face și la ce nu se face. Pentru a recunoaște impactul său complet, o înțelegere mai precisă este crucială”, potrivit expunerii de motive a proiectului.

Propunerea legislativă a fost înregistrată la Senat, ca primă Cameră sesizată, Camera Deputaţilor fiind decizională.”

Cam asta era de demonstrat…

 

de Mihai Tîrnoveanu

Donald Trump îl demite pe consilierul de securitate naţională Bolton

Preşedintele SUA, Donald Trump, şi-a concediat consilierul de securitate naţională, John Bolton, pe fondul dezacordurilor cu privire la modul de gestionare al dosarelor importante de politică externă.

„L-am informat pe John Bolton aseară că serviciile sale nu mai sunt necesare la Casa Albă. Am fost într-un puternic dezacord cu multe dintre sugestiile sale, asemenea altora din administraţie”, a anunţat Trump marţi, adăugând că va numi un înlocuitor săptămâna viitoare.

Bolton, în vârstă de 70 de ani, a preluat postul în aprilie 2018, preluând funcţia de la H.R. McMaster, s-a aflat deseori pe poziţii divergente faţă de secretarul de stat Mike Pompeo, unul dintre principalii oameni ai lui Trump.

Pompeo a recunoscut că a avut deseori diferenţe de opinie faţă de Bolton, dar a spus reporterilor: „Nu cred că vreun lider din întreaga lume ar trebui să presupună că, dacă unii dintre noi pleacă, politica externă a preşedintelui Trump se va schimba fundamental”.

Trump a glumit uneori despre Bolton descriindu-l ca pe un împătimit de război. Potrivit unei surse din interior se pare că Bolton, a avut dese ciocniri cu ceilalţi jucători cheie din Casa Albă, în special şeful de personal al Casei Albe, Mick Mulvaney.

Peste 20.000 de nord-irlandezi au participat la Marșul pentru Viața Lor în semn de protest față de decizia parlamentului britanic de a impune legalizarea avortului în Irlanda de Nord

Peste 20.000 de persoane au luat parte duminică, în Belfast, capitala Irlandei de Nord, la Marșul pentru Viața Lor, în semn de protest față de încercările parlamentului de la Londra de a impune legalizarea avortului pe teritoriul nord-irlandez. Acțiunea a fost organizată de mai multe grupări pro-viață, printre care Precious Life, the Life Institute, Youth for Life NI. Participanții la marș s-au adunat în fața clădirilor Adunării Nord-Irlandeze din Stormont, unde funcționează parlamentul acestei provincii britanice. Printre participanți s-au numărat figuri publice marcante, precum Arhiepiscopul de Armagh, Eamon Martin of Armag, fostul avocat al poporului în relația cu poliția, baroneasa  Nuala O’Loan și Arlene Foster, liderul DUP (Partidul Unionist Democrat), unul din cele două partide din parlamentul nord-irlandez.

În fața parlamentului participanții au păstrat 6 minunte de tăcere. „Vrem ca prin tăcerea noastră să transmitem două lucruri: Noi, poporul din Irlanda de Nord nu am fost întrebați referitor la modificarea legislației, pe care opinia publică de aici o respinge și dorim ca parlamentarii nord-irlandezi să voteze împotriva acestor modificări, deoarece vocea celor nenăscuți care nu poate vorbi nu a fost luată în considerare când s-au votat amendetele”, a spus Sarah Crutchley, organizatoarea marșului.

Parlamentul de la Londra încearcă să profite de criza politică din Irlanda de Nord pentru a impune în această țară a Regatului Unit legalizarea avortului și recunoașterea căsătoriilor între persoane de același sex. Parlamentul britanic a adoptat pe 9 iulie, cu o largă majoritate, două amendamente prin care se legalizează avortul, respectiv se recunoască căsătoriile între persoane de același sex pe teritoriul Irlandei de Nord.

Marea Britanie are una din cele mai liberale legislații din lume în domeniul avortului. Legea avortului adoptată în 1967 permite avortul până în săptămân 24 de sarcină. Legea se aplică pe întreg teritoriul Marii Britanii, cu excepția Irlandei de Nord, unde avortul este practic interzis, fiind permis doar atunci când viața mamei ar fi în pericol. De asemenea, căsătoriile între persoanele de același sex nu sunt recunoscute de către autoritățile nord-irlandeze.

Din ianuarie 2017 Irlanda de Nord nu are guvern în urma eșecului principalelor 2 partide Sinn Fein – naționalist și DUP – unionist de a ajunge la un acord pentru împărțirea puterii. Astfel, Adunarea Nord – Irlandeză (parlamentul) a fost dizolvată, iar executivul și-a încetat activitatea. În aceste condiții, Londra poate impune legi în domenii care în mod normal sunt de competența autorităților nord-irlandeze. Susținătorii avortului și lobby-ul LGBT și-au intensificat presiunile și au reușit până la urmă să obțină votarea celor 2 amendamente. Dacă criza politică din Irlanda de Nord nu se va soluționa și parlamentul nord-irlandez nu își va relua activitatea până la 21 octombrie, cele 2 amendamente vor intra în vigoare. Adunarea Nord – Irlandeză poate anula sau modifica aceste amendamente.

În Irlanda de Nord grupurile pro-viață, înalte fețe bisericești din partea ambelor confesiuni majore, catolică și protestantă, precum și politicieni atât din tabăra unionistă, cât și din cea naționalistă au criticat dur deciziile parlamentului britanic care au fost apreciate drept neconstituționale și o lipsă de respect față de locuitorii din Irlanda de Nord fiind catalogate ca cinice, deoarece s-a folosit de criza politică pentru a interzice dreptul la viață pentru cei care nu se pot apăra.

Decizia parlamentului britanic este o dovadă incontestabilă a puternicei influențe pe care lobby-ului pro-avort și cel LGBT le au în viața politică (și nu numai) din Marea Britanie.

Din fericire, autoritățile nord-irlandeze pot anula cele două amendamente, dar numai în condițiile în care criza politică se va sfârși, iar executivul și legislativul din Irlanda de Nord își vor relua activitatea. Negocierile între Sinn Fein și DUP au fost reluate în luna mai 2019.

Sursa: lifesitenews.com

traducere Știri pentru viață

Conexiunea dintre 5G, cip-uri, nanoparticule și actele biometrice

Un recent documentar științific, produs de canalul independent Tolko Fakty (Doar fapte) și postat pe situl acestuia pe 9 mai 2019, susține existența unei legături complexe dintre telecomunicațiile 5G, tehnologiile transhumaniste (de creare a hibrizilor om-mașină sau a cyborgilor), genetica umană și nanoparticule. Acestea ar fi, conform filmului, fațetele aceluiași proiect global de control al populației.

Imagini pentru 5 g proiect global de control al populației.

Conexiunile ar părea, la prima vedere, conspiraționiste, dar analiza bine documentată, bazată pe studii de referință, pe care scurt-metrajul de doar 14 minute (intitulat „5G și ciparea oamenilor sunt intercondiționate?!”) o întreprinde asupra acestor noi direcții ale științei și tehnologiei contemporane aduce elucidări neașteptate.

Toată atenția opiniei publice mondiale este astăzi îndreptată spre asaltul fără precedent al noilor antene de telecomunicații 5G – susține filmul. Acestea sunt amplasate în stațiile de transport în comun, în parcuri, pe blocuri, oriunde îți poți sau nu îți poți imagina, adesea fiind mascate printre copaci, disimulate în cactuși etc.

Cea mai mare parte a oamenilor încă nu conștientizează sau refuză să conștientizeze pericolul lor. Totuși, date științifice și inginerești de ultimă oră relevă pericolul major reprezentat de aceste antene și conexiunea lor cu nanotehnologiile, transhumanismul și sistemul de identificare biometrică a populației. Filmul demonstrează că toate acestea sunt ramurile aceluiași megaproiect global de control al populației.

Sub pretextul „îmbunătățirii” genomului uman (ca de pildă controlul durerii și al emoțiilor și creșterea performanțelor fizico-intelectuale, recuperarea disfuncțiilor unor organe etc.), realizată prin colaborarea dintre nanotehnologie, neuroștiințe și ingineria genetică, tehnocrații și liderii lumii vorbesc deja deschis despre crearea unor cyborgi pentru o preconizată „armată a viitorului”, alcătuită din humanoizi robotici și oameni artificiali inspirați din megaproducțiile SF, precum și de o generație de oameni „perfecți” (supraoameni), care au acum toate șansele să iasă din studiourile cinematografice în stradă.

 

Principii ale emisiei 5G 

Dar cum stau lucrurile în detaliu? Canalul Tolko Fakty observă că, spre deosebire de antenele de telecomunicații de până acum, cele 5G sunt de dimensiuni mai mici. Ele vor fi amplasate mult mai aproape una de alta, și anume la distanțe de 100-150 metri între ele, împânzind astfel orașele și alte spații locuite.

Motivul amplasării atât de dese a antenelor 5G este explicabil de fizica oscilațiilor electromagnetice. Formula:

E = h x ν (unde E este energia undei, h este constanta lui Plank iar ν, frecvența, măsurată în Hertzi)

ne arată că, emițând frecvențe mult mai înalte, noile antene 5G emit o energie mult mai mare decât cele precedente. Cu cât frecvența este mai mare, cu atât lungimea de undă este mai mică, iar raza de acoperire a undei scade. Astfel că, pentru o bună receptare a semnalului, este necesară amplasarea unor antene suplimentare care să asigure continuitatea în spațiu a semnalului.

Este la fel ca la radio: odinioară, când radiourile funcționau pe unde medii și scurte, prindeam ușor posturi de radio din alte țări (ca Europa Liberă și Vocea Americii), fără ca acestea să aibă relee de retransmisie în România. După 1990, odată cu explozia emisiei în FM (ultrascurte), tehnologic mai performantă, aria de acoperire a emisiilor s-a micșorat mult, astfel că un post de radio de la Timișoara nu mai putea fi recepționat la Brașov sau la București. Același lucru se întâmplă acum, în cazul trecerii de la antenele de 3 sau 4 GHz la cele de 5 GHz (adică 5 miliarde de oscilații pe secundă). Așadar, menținerea nivelului optim al semnalului impune ca antenele (sau „turnurile”) să fie amplasate aproape una de alta (ceea ce le va crește mult numărul) și mai aproape de locuințele noastre.

 

Sateliții 5G 

Dar și mai periculoasă decât radiația acestor zeci de mii de antene 5G ce ar urma să împânzească centrele locuite ale Terrei este radiația undelor îndreptate către Pământ, emisă de zecile de mii de sateliți de telecomunicații, care vor fi lansați pentru a reflecta undele emise în spațiu de antene și a le retrimite către alte zone ale Pământului.

Pe 29 martie 2018, Comisia Federală de Telecomunicații a SUA a aprobat lansarea de către compania Space X a unei „constelații” de 4420 de sateliți de joasă orbită [1]. În general, companiile de telecomunicații intenționează să lanseze pe orbite înalte și joase peste 20 de mii de sateliți. La o reuniune din seria „Implementation of 5G small cell technology in the district”, desfășurată în S.U.A. la sfârșitul anului 2018, un specialist a spus următoarele:

„Acești sateliți reprezintă o imensă amenințare pentru mediul înconjurător și la adresa siguranței oamenilor. Dar, în loc să eliminăm această aparatură, căci avem la dispoziție tehnologie prin fibră optică, nepericuloasă pentru mediu și om, nu se știe din ce motive cheltuim milioane și miliarde de dolari ca să deschidem porțile acestei noi industrii. Pentru ca aceasta să își stoarcă profitul din noi. Tocmai acum avem nevoie de reprezentanții noștri, care să ne apere interesele și să stopeze această tehnologie a morții…”

 

Principiul transmisiilor 5G

Tehnologia 5G va fi implementată prin așa-numitele rețele de antene cu comandă de fază (phased array antennas), alcătuite dintr-o matrice de antene ce emit simultan, care își vor dirija fronturile de microunde spre telefoanele noastre mobile – explică filmul.

Sateliții 5G aferenți vor folosi același sistem de comandă ca cel al rețelelor de antene din sistemele terestre 5G. Rezultă că acești sateliți vor trimite un semnal de microunde foarte puternic și îngust, ca o lance ațințită spre fiecare echipament de recepție 5G de pe pământ (telefon mobil, router etc.) din raza lor de acțiune.

Rețelele de antene cu comandă de fază constau din grupuri (matrici) de sute de antene de mici dimensiuni, care emit simultan fascicule de microunde de foarte înaltă frecvență. O matrice de astfel de mini-antene poate arăta destul de inofensiv, ocupând o suprafață de doar 10 x 10 cmp, dar fasciculele de microunde emise de ea se comportă ca niște gloanțe. Ele vor avea o asemenea intensitate, încât vor putea penetra ziduri, precum și trupurile oamenilor.

Fiecare sistem de telecomunicații 5G va dispune de câteva rețele de antene cu comandă de fază, care vor trimite fronturi de microunde de mare intensitate, capabile să penetreze totul în jur, spre sateliți și celelalte echipamente de telecomunicații. Vom fi cu toții înconjurați și penetrați de aceste unde de foarte înaltă frecvență, foarte nocive corpului omenesc, cu o energie de zeci de ori mai mare decât cea a telefoniei actuale.

Efecte asupra mediului și a corpului omenesc

Nocivitatea radiațiilor 5G pentru mediul înconjurător și mai ales pentru animale și om este dată de energia lor extrem de mare: 5 miliarde de oscilații pe secundă – vă puteți imagina o asemenea frecvență? Penetrând moleculele vii, cu a căror dimensiune sunt compatibile, aceste microunde generează fenomene de rezonanță (unde staționare) în cavitatea moleculară, pe care o supraîncălzesc într-un mod atipic viului (din interior spre exterior) și o fac efectiv să explodeze, rupându-i membrana și distrugând structura bio-informațională a țesutului și organismului. Este ceea ce se întâmplă în cuptorul cu microunde. Numai că acum toate mediile locuite și în special locuințele și birourile noastre vor deveni cuptoare cu microunde! Acest tip de microunde interferă cu undele emise de organismul uman, inclusiv de creier, ceea ce le face să aibă o influență asupra corpului uman și a întregului mediu viu incomparabil mai nocivă decât aparatura de telecomunicație actuală. Și nu vom avea unde ne ascunde de aceste radiații!

Microundele 5G vor fi recepționate și vor interfera cu cele ale sistemelor de calcul și ale celorlalte dotări ale așa-numitei „case inteligente” (contoare digitale de electricitate și apă, aparatură electrocasnică telecomandată, cuptor cu microunde etc.). Echipamentele staționare (router-e) pentru internet Wi-Fi din locuințe și de la birouri vor fi reglate spre a recepționa microundele transmise de acești sateliți, care vor fi de 15 ori mai puternice decât cele emise de telefoanele celulare 5G și de 150 de ori mai puternice decât telefoanele 4G – susține Tolko Fakty.

Arthur Firstenberg, om de știință și scriitor, activist pentru limitarea radiațiilor de înaltă frecvență din mediul înconjurător, analizează efectele acestor radiații 5G. Studiul său The Invisible Rainbow a fost publicat de platforma editorială Microwave News.

Firstenberg a descoperit că, atunci când o radiație electromagnetică clasică traversează corpul omenesc, ea produce mișcări de sarcini și curenți electrici. Dar când corpul omului este traversat de impulsuri nanometrice (unde cu frecvență 5G), atunci apare un fenomen cu totul diferit: sarcinile electrice în mișcare din corp se transformă ele însele în antene microscopice care, la rândul lor, emit un câmp electromagnetic ce se transmite mai adânc în structurile intime ale corpului omenesc (printre altele, în ADN). Aceste unde electromagnetice secundare se numesc precursori Brillouin. Ele devin semnificative atunci când energia sau faza undei se schimbă suficient de rapid, ambele condiții fiind îndeplinite de undele 5G.

 

A treia spirală ADN

Dar pericolul cel mai mare care ni se ascunde, susține Tolko Fakty, este că tehnologia 5G va putea conduce la apariția celei de-a treia spirale ADN! De altfel, există studii recente pe tema celei de-a treia spirale ADN și a potențialului ei mutagen, care ar conduce ori la boli nevindecabile, ori la dezvoltarea unor puteri paranormale [2]. Această a treia spirală poate fi alcătuită din înlănțuirea așa-numitelor elemente reziduale ale lanțului ADN, generate la primirea unor impulsuri electromagnetice. Ea este, în mod normal, neconstituită sau inactivă – susține filmul. Dar niveluri foarte înalte ale impulsurilor electromagnetice pot activa elementele reziduale. Vă amintiți din genetică de genele recesive, provocatoare de mutanți și de monștri?

Dacă în viitorul apropiat vom fi cufundați într-o baie de radiații 5G, aceste elemente reziduale se pot activa. Pentru că bombardarea permanentă cu radiații 5G poate activa nanoparticulele din corpul nostru, ingerate în urma unor proceduri medicale sau datorită poluării, care deocamdată sunt în stare pasivă. Cel de-a treilea lanț ADN se va manifesta în unii oameni, care nici nu vor conștientiza că se întâmplă cu ei ceva deosebit și că au creierul conectat la noile tehnologii – susține filmul.

Astăzi inhalăm nanoparticule prin aerosolii împroșcați de trasoarele chimice ale avioanelor ori prin organismele modificate genetic pe care le ingerăm – susține Tolko Fakty. Tot mediul înconjurător este poluat cu nanoparticule, astfel că corpurile noastre conțin nanoparticule extrem de ușoare și aflate deocamdată în stare pasivă, dar pe care impulsurile de foarte înaltă frecvență le pot activa.

Multe profeții susțin că în curând vom fi lipsiți de acces la informațiile financiare privind conturile noastre bancare: în anumite condiții ni se va interzice accesul la banii și economiile noastre – ne atrage atenția filmul. „Puteți deține milioane, dar dacă nu veți primi așa-numitul „semn al fiarei”, cu alte cuvinte, codul de bare și cipul de pe actele de identitate, nu veți avea acces la banii și conturile dumneavoastră bancare” – susține Tolko Fakty.

Nimeni nu va putea cumpăra, nici vinde, afară de cel ce va avea semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apoc. 13, 17).

Oamenii care vor primi actele de identitate cu semnul sau inscripția „fiarei”, conținute în codul de bare, ca să aibă acces la informațiile lor bancare vor trebui să dea un accept, care va fi înregistrat ca o informație biometrică de identificare a persoanei; în urma acestui accept, adică a furnizării informației biometrice necesare, semnalul 5G va primi cheia de pătrundere în ADN-ul persoanei – susține Tolko Fakty.

 

Dantela neuronală: cea mai fină interfață creier-computer

Iată de ce inventatorul și antreprenorul miliardar canadiano-american Elon Musk, fondatorul SpaceX, Neuralink și al altor super-corporații bio-high-tech de mare succes, vorbește de „dantela neuronală” (neural lace), un sistem care asigură interfața dintre creierul omului și calculator. În acest scop el proiectează și dezvoltă, în scopuri declarat medicale, „interfețe implantabile între creier și mașină”. Printre obiectivele propuse de Musk sunt calculatoarele sau dronele controlate de la distanță de gândul omului, recâștigarea controlului bolnavilor asupra membrelor paralizate și multe altele. Dar acest tip de control nu este unidirecțional (dinspre om spre mașină), ci și invers (dinspre mașină spre corpul omului). Interfața dintre creierul omenesc și computer nu este concepută astfel încât centrul de control să fie doar creierul omului, ci și invers: computerul va putea controla, prin curenți neuronali, creierul și trupul omenesc.

Dacă multă vreme acest control se realiza în laboratoarele medicale prin electrozi lipiți de scalpul uman, Elon Musk și-a propus să realizeze un cip implantabil în creierul omului. De altfel, astfel de cipuri se folosesc deja în neurochirurgie (pentru stimularea creierului bolnavilor de Parkinson, de pildă). Totuși, pentru că procedura implică o trepanație a craniului, fiind extrem de invazivă, oamenii de știință și-au propus să găsească o metodă de pătrundere a mașinii în creier mai delicată. Astfel, în 2016 a fost elaborată „dantela neuronală” (neural lace): o rețea cibernetică biocompatibilă cu țesuturile creierului, atât de fină, încât se introduce în corp printr-o simplă injecție în arteră, pe care fluxul sanguin o aduce la creier, pentru a pătrunde în neuroni și sinapse și a asigura interfața creier-computer. Există multă literatură științifică pe această temă [3].

Acest mecanism al dantelei neuronale, odată introdus în creier, poate fi influențat de semnalele 5G emise de antenele de comunicații, cu care este perfect compatibil, făcând din om o ființă controlabilă cibernetic, adică un robot.

„Ordinea mondială prin haos înseamnă controlul asupra omenirii, început la nivelul ADN, mai precis, prin activarea celei de-a treia spirale ADN” – susține documentarul rusesc. Iată și argumentele.

 

Cipuri pentru recuperarea paraliziei

Cole Salderson, inginer constructor de microsisteme de calcul, unul din inventatorii și dezvoltatorii microcipului, a povestit în cadrul unei alocuțiuni publice în orașul Spokane din statul Washington, în 1993, că a avut ocazia să dezvolte un proiect de neurotehnologie în orașul american Phoenix din Arizona. În paralel, același experiment se desfăsura în statele Massachusets și California.

De altfel, astăzi aceste cipuri nici nu mai este nevoie să fie injectate, ele putându-se realiza pe suporturi polimerice perfect compatibile cu corpul omenesc, fiind ușor aplicabile pe piele într-un mod practic insesizabil, asemenea tatuajelor moderne; acest polimer cu circuite integrate se absoarbe în piele, nemaiputând fi eliminat.

Este uimitor cum oameni care cunosc textul Apocalipsei nu fac ori refuză să facă conexiunea dintre toate aceste fapte – observă filmul.

„S-au cheltuit milioane de dolari pentru a determina partea din corpul omenesc în care ar fi cel mai eficient de implantat acest microcip, alcătuit din 250 000 de elemente. Pentru a rezolva problema autoalimentării cu energie a microcipului, trebuia să ne folosim de schimbarea rapidă a temperaturii corpului omenesc, adică să găsim o zonă din corpul omenesc în care temperatura să se schimbe foarte repede. S-au găsit două astfel de zone: fruntea omului și mâna sa dreaptă

– susține un cercetător citat de filmul rusesc.

Autoritățile a tot mai multe țări insistă pentru introducerea obligatorie a identificării biometrice a populației, adică a actelor civile, a cardurilor medicale și bancare biometrice. Ei susțin că fac asta doar pentru confortul și siguranța oamenilor. Așa să fie, oare? – se întreabă, în final, filmul.

[1] spacenews.com; reuters.com

[2] ncbi.nlm.nih.gov; ijpsonline.com; perfect-mind.com

[3] cultocracy.wordpress.com; nanotec.or.th

sursa: Cultura Vieții

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php