Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Alexandru Mihail

Protest împotriva pactului pentru migraţie: CEREM RESPINGEREA PACTULUI ONU PENTRU MIGRAȚIE !

CEREM RESPINGEREA PACTULUI ONU PENTRU MIGRAȚIE DE LA MARRAKESH!

Joi 22 noiembrie vă invităm să manifestăm la ora 13:00 în fața Ministerului Afacerilor Externe pentru respingerea Pactului Global pentru Migrație ce urmează să fie parafat pe 10-11 decembrie 2018, în cadrul reuniunii ONU de la Marrakesh (Maroc).

Vom înainta totodată un memoriu ministrului de externe, dl. Teodor Meleșcanu, care a primit misiunea ingrată de a semna Declarația Politică Euro-Africană (3 Mai 2018, care „recunoaște avantajele migrației în ceea ce privește dezvoltarea”). Dl. Ministru se pregătește să semneze acest Pact pe 10 Decembrie 2018.

În primul rând, vrem să atragem atenția asupra faptului că semnarea Pactului Global privind Migrația, ar încălca în mod flagrant Constituția României. Aceasta specifică:
  • “România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”. (Art.1, alin.1)
  • “Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine”.(Art. 3, alin. 4)

În afară de asta, o serie de state din Europa – Austria, Croația, Polonia, Cehia, Bulgaria – plus SUA și Australia, au declarat că se retrag din acest Tratat și nu vor semna Pactul Global privind Migrația.

Suntem alături de aceste state!

Ca români, europeni și creștin-ortodocși suntem profund conștienți de consecințele nefaste asupra noastră ca popor și ca stat național, suveran și independent, pe care le-ar putea avea semnarea și asumarea de către reprezentanții noștri a acestui Pact.

Avertizăm că înlesnirile create de această Convenție se constituie într-o inginerie socială globală de disoluție a popoarelor europene. Aceste experimente cu populații duc la un dezastruos amestec genetic și religios.

Noi românii nu suntem islamofobi. Dar, privind la efectele pe care această migrație le-a avut asupra altor state occidentale (Germania, Suedia, Belgia, Olanda, Franța etc) realizăm simplul adevăr: acela că migrația islamică nu are șanse de integrare în nici un popor gazdă. Este suficient să privim la buletinele de știri din țările de mai sus, la crime, la războaie stradale, la crasa nesupunere civică, la violențele contra poliției, la impunerea Sharia în suburbiile și cartierele islamice din atâtea și atâtea orașe europene, la violuri în masă etc, cât să realizăm că așa zisul multiculturalism (melting-pot), așa cum este el invocat de cercurile marxiste, nu este decât o imensă ipocrizie. Menirea acestei ipocrizii este visul marxiștilor dintotdeauna: destructurarea națiunilor într-un ghiveci internaționalist ușor de guvernat.

Prin protestul nostru apărăm de fapt teritoriului României. Cei care plănuiesc să aducă aici populații întregi, străine de credința și cultura poporului român – și, în plus, fac asta în deplin secret – se fac vinovați de trădarea intereselor noastre și vor trebui să răspundă!

Pactul Global pentru o migrație sigură, ordonată și reglementată îsi propune asigurarea unui cadru sigur pentru o migrație (a) controlată, (b) cu statut de Drept al Omului și în care (c) să nu se mai facă nici o distincție între Refugiații de Război și Migranții economici.

Considerăm ca:

  • Orice migrație care nu respectă actualele legi de circulație a persoanelor peste granițele țării poate fi numită oricum, dar nu „controlată”.
  • Dacă migrația este un Drept al Omuluidreptul firesc al națiunilor ce viețuiesc în propriul lor teritoriu se anulează. Migranții economici, de orice alta rasă, religie, cultură sau grad de civilizație vor avea dreptul să se stabilească la noi acasă iar noi, ca cetățeni cu drepturi depline ai Romaniei, nu ne vom putea opune.
  • Estomparea diferenței dintre refugiați de război și migranți economici implică mai multe lucruri: în primul rând, o recolonizare cu refugiați economici. În al doilea rând, toată migrația devine legală, legitimând astfel intențiile Germaniei de a impune altor țări din UE cote de preluare a imigranților ilegali. În al treilea rând, granițele statelor sunt desființate de facto (și vor reprezenta doar simple circumscripții administrative).
  • Nu în ultimul rând sunt implicațiile legate de “rasism, intoleranță, discriminare și xenofobie”. Simpla enumerare a acestor termeni corecți politic ne semnalează că avem de-a face cu o insurecție ideologică care, cu aceste patru cuvinte cheie tabu, vrea să rescrie o întreagă legislație internațională pentru circulația persoanelor.
Ca atâtea alte documente similare în “progresismul” lor, nici acest tratat nu definește riguros semantic termenul incriminat de intoleranță, criticarea însăși a acestui Pact putând fi incriminată de acum drept „intoleranță”.România trebuie să se alăture statelor care denunță acest Pact!

Cerem Ministerului de Externe al României să se retragă din acest Pact și chemăm pe toți românii responsabili din această țară să se alăture protestului nostru!

 

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Asociația Noua Dreaptă

Frăția Ortodoxă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Fundația Ion Gavrilă Ogoranu

Asociația Gogu Puiu

Asociația Pro Consumatori

Asociația Scut Botoșănean

Asociația Pentru Revigorarea Tradiției

Asociația Pentru Toleranță în Spațiul Public

Predica Părintelui Sofian la INTRAREA ÎN BISERICĂ A MAICII DOMNULUI

“Fraţi creştini,

Ne aflăm şi în seara aceasta în sărbătoarea frumoasă şi delicată a Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Şi aş vrea să vă spun câteva lucruri în legătură cu această frumoasă sărbătoare.

Maica Domnului s-a născut în Ierusalim, asta o ştim de la Sfântul Ioan Damaschinul care era un mare şi învăţat sfânt Părinte, a trăit în veacul al VIII-lea şi a locuit mult în Palestina. El era sirian, din Damasc şi ştia foarte bine istoria tuturor părinţilor şi a sfinţilor din Ţara sfântă şi din toată creştinătatea. Şi el ne spune în cartea lui numită Dogmatica, că Sfânta Fecioară Maria s-a născut în Ierusalim şi anume pe calea unde era Poarta Oilor şi unde era acea Vitezda, un lac miraculos, [pentru că] cei care se aruncau în apa aceasta se vindecau de orice boală erau cuprinşi, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan. Acolo şi astăzi este o catedrală mare, ridicată de cruciaţi şi o mănăstire, şi acolo într-o chilie este un legănuş mic al Maicii Domnului. Şi acolo a fost naşterea Maicii Domnului.

Părinţii ei, Sfinţii Ioachim şi Ana erau nişte oameni cunoscuţi. Sfântul Ioachim era coborâtor din David, deci din neam împărătesc. Sfânta Ana era coborâtoare din seminţia lui Aaron, marele preot, fratele lui Moise prorocul. Deci amândoi erau din neam nobil, însă mai sărăcuţi, cum se întâmplase în vremea aceea. Şi au trăit mulţi ani din viaţa lor şi nu aveau copii. Dumneavoastră ştiţi ce stare, ce situaţie aveau cei fără copii în poporul evreiesc, înainte de naşterea Mântuitorului Hristos. Şi pentru starea aceasta de a nu avea copii şi ce-au păţit părinţii Sfintei Fecioare din aceasta pricină chiar de la prieteni, mai pe scurt şi mai concis, o să citesc puţin din fericitul Antim Ivireanul. Spune aşa Antim Ivireanul:

În vremurile cele de demult era obicei la jidovi şi care om nu făcea coconi era hulit şi urât de toţi, măcar de ar fi fost din neam cât de mare şi bogat;şi când ducea darurile lui la biserică” — la Templu – „le primea preotul pre urma tuturor şi sta la biserică mai jos decât toţi şi bucate nimeni nu mânca cu el, ci-l ţinea toţi ca pre un urgisit de Dumnezeu“. Şi în continuare: „Ioachim şi Ana, fiind sterpi, s-au întâmplat, într-o sărbătoare mare ce aveau jidovii, prin neştiinţă şi făr’ de nici un vicleşug, ca nişte oameni bogaţi şi de neam împărătesc ce erau, au dus darurile lor mai nainte decât alţii la biserică“, la Templu. „Şi văzându-i preotul, atâta i-au înfruntat şi i-a dojenit, cât i-au scos din biserică cu mare ruşine şi cu multă urgie i-au gonit, împreună cu darurile ce adusese(Oare ce jale şi scârbă socotiţi că vor fi luat în inima lor nişte oameni mari ca aceia?) Iară ei, binecuvântaţii de Dumnezeu, au primit înfruntarea şi urgia preotului cu multă smerenie şi, plecându-şi capetele, se duceau plângând cu amar la casa lor, fără să zică nimic nimănui“.

Şi face un comentariu, fericitul Antim:

Iară acum, să nu care cumva să îndrăznească preotul sau arhiereul să înfrunteze pre cineva, nu pentru că nu are coconi” – nu are tineri copii — ci pentru că face fărădelegi şi strâmbatăţi, că apoi este vinovat de moarte. Iară măcar că avea Ioachim şi Ana multă jale în inima lor, pentru urâciunea şi hula ce avea de către toţi pentru sterpiciunea lor, iară de-a pururea să ruga cu lacrimi dintru adâncul inimii lor Stăpânului firii ca să facă milă cu ei, să le dezlege sterpiciunea şi să le dăruiască roadă pantecelui lor; nu doară pentru ca să le rămâie după moartea lor feciori să-i pomenească, după cum poftesc oamenii aceşti de acuma” – din timpul lui Antim – „sau să le moştenească moşiile (…), ce numai cu făgăduială ca aceia ca, de vor naşte vreun prunc, au parte bărbătească, au femeiască, să-l închine lui Dumnezeu“.

Aşa era gândul şi dorinţa acestor dumnezeieşti părinţi. Şi ştim din viaţa lor că fericiţii părinţi ai Maicii Domnului s-au rugat foarte stăruitor. Sfânta Ana se ruga în grădina sa, iar Ioachim a plecat undeva aproape de Iordan şi şi-a ales o peşteră. S-a rugat în peştera aceea tare cu osârdie, cu mult foc, cu multă durere, cu multe lacrimi. Şi a primit ştire de la Dumnezeu prin înger, să meargă acasă şi vor avea un copil dăruit de Dumnezeu. Peştera unde s-a rugat sfântul Ioachim este şi astăzi pe valea Iordanului, valea pârâului Cherit şi acolo în această peşteră mai înainte cu opt sute de ani trecuse profetul Ilie, coborât din nordul Ţării Sfinte. A stat un timp acolo, a fost hrănit de corbi, cu pâine şi ulcior de apă, după aceea a plecat Ilie mai în sud, până la Sinai. Deci în acea peşteră în care a fost sfântul Ilie, a venit şi acest Sfânt Ioachim şi s-a rugat pentru tristeţea, pentru durerea că nu aveau copii, ca să fie binecuvântaţi. Şi au avut un copil, pe Maica Sfântă. Şi a făgăduit lui Dumnezeu că această sfântă copilă va fi dăruită lui Dumnezeu, închinată lui Dumnezeu. Şi s-au ţinut de cuvânt.

Sfinţii părinţi, cum v-am spus, aveau o casă la Ierusalim, unde s-a născut Maica Domnului, aveau însă şi o casă în Nazaret. În mijlocul Nazaretului de astăzi este o catedrală mare, a Bunei Vestiri, pentru că toate bisericile din această cetate, din Nazaret, sunt închinate Maicii Domnului, Bunei Vestiri. În centrul Nazaretului e o biserică mare, o catedrală catolică şi ea este făcută pe locul unde a fost casa sfintei Familii (bătrânul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria) (…). O casă sărăcăcioasă, smerită. Însă după ce copilul s-a născut la Ierusalim, părinţii au trecut la Nazaret, pentru că Nazaretul era o cetate liniştită. Iisus însuşi a crescut la Nazaret. Ierusalimul era o cetate foarte bântuită, cu multe intrigi, cum erau capitalele în vechime, poate şi astăzi. Însă Nazaretul era o cetate liniştită şi acolo au luat părinţii pe Maica Domnului şi acolo a crescut ea, în acea casă smerită.

Şi când a împlinit copila trei ani, au plecat s-o închine Domnului la Ierusalim. De la Nazaret până la Ierusalim sunt aproape o sută de kilometri. Au făcut drumul acesta pe jos, timp de trei zile, însă nu singuri, ci cu vecini, cu prieteni, mai multă lume care mergea la Ierusalim să se închine, să aducă jertfe la singurul templu din vremea aceea, Templul din Ierusalim. După trei zile au ajuns la Ierusalim.

Şi a fost impresionantă această grupare: când au ajuns în Ierusalim, în faţa Templului, acolo a fost anunţat clerul şi a ieşit din Templu soborul de preoţi şi corul Templului, cor de copii. Erau unii copii care cântau în corul Templului — aceşti copii strigă în urma lui Iisus, când Iisus merge la Ierusalim în Duminica Floriilor. Îl întâmpină pe drumul Ierusalimului, Îi cântă osana poporul; şi în Templu încă Îi cântau lui Iisus osana, acest cor de copii de la Templu. Căpeteniile poporului erau supărate că lasă pe copii să cânte. Şi Iisus spune: „dacă nu cântă ei, pietrele vor da glas”. Şi aşa îi ies înainte Maicii Domnului şi acestui cortegiu, acestui grup destul de numeros din Nazaret, la intrarea în Templu, soborul preoţilor şi corul de copii.

Din faţa Templului până sus erau cincisprezece trepte şi când intrau preoţii şi leviţii la Templu, în săptămâna lor de serviciu, se opreau pe fiecare treaptă şi spuneau câte un psalm. Sunt în Psaltire cei cincisprezece psalmi „ai treptelor”, 119 şi până la 133. Stăteau pe fiecare treaptă şi spuneau câte un psalm, până când ajungeau sus — al cincisprezecelea psalm, a cincisprezecea treaptă – şi acolo intrau în Templu. Jos era grupul acesta şi Maica Sfântă. În faţa Maicii Domnului, în faţa copilului acesta, era un grup de fetiţe, poate mai mari sau chiar ca ea — Maica Domnului avea trei ani atunci — şi aceste copiliţe erau îmbrăcate în alb, cu nişte lumânări în mâini. Şi părinţii o ţineau de mână pe Măicuţa Domnului. În urmă stătea poporul din Nazaret şi mult popor din Ierusalim. Vine soborul acesta de preoţi şi cântăreţi şi cântă psalmi. Sus, în capul treptelor, era preotul Zaharia, aştepta să urce acest copil, după rânduială, să-l închine lui Dumnezeu. Copila a fost eliberată din mâinile părinţilor săi şi a păşit pe prima treaptă, după aceea a mers fuguţa până sus, fără să fie ajutată de nimeni, parcă o împingea Duhul Sfânt din urmă sau o chema cineva. Însuşi preotul Zaharia s-a mirat de această îndrăzneală, această vioiciune a copilei. Toţi erau plini de har, de Duh Sfânt.

Şi preotul Zaharia văzând-o, a spus nişte cuvinte proroceşti foarte frumoase acestei tinere şi micuţe Fecioare, Sfintei Maria. Şi tot aici, la Antim Ivireanul, fericitul nostru ctitor, găsim ce i-a spus Zaharia:

Tu eşti cu adevărat uşa cea de gând a vieţii care au văzut-o prorocul Iezechil închisă; ce-mi caută şi făr’ de voia mea a-ţi deschide uşile bisericii ca să intri Într-însa, să locuieşti, că cu adevărat mai vârtos pentru tine au făcut Solomon, cu înţelepciunea ce i-au dat Dumnezeu, acest lăcaş şi ţie au închipuit-o” şi a închinat-o, „cunoscându-i fecioria cu ochii săi (…) cei proroceşti. Şi ţie ţi se cuvine ca să locuieşti într-însa, că acelea câte sta într-însa, ţie se închipuiau. Drept aceea, dacă s-au arătat adevărul, trebuie să se ridice umbra“.

Testamentul vechi era socotit umbră, pentru că erau nişte prorociri, nişte preziceri — aşa cum ni se întâmplă şi nouă, când ne spune cineva un lucru numai cu vorba, parcă uşor se desprinde din minte şi zboară. Însă când e vorba de o faptă reală, atunci oamenii sunt atenţi şi primesc cu mai multă uşurinţă. Aşa s-a întâmplat şi în vremea aceea: prorocii toti, de la începuturile lumii şi până aproape de naşterea acestei Sfinte Fecioare, au tot spus mereu cuvinte proroceşti despre Maica Domnului. Însă în clipa intrării în biserică s-au cunoscut aceste prorociri. De aceea Zaharia, plin de Duhul Sfânt, îi spune că Templul pe care l-a făcut Solomon cu înţelepciunea lui „te închipuia pe tine“: Biserica închipuia pe Maica Domnului şi însăşi biserica aceasta, orice biserică creştină, încă este locaş al Maicii Domnului, în care Hristos tronează. Aşa cum însuşi trupul ei, al Maicii Domnului, a fost biserică sau templu al Celui Preaînalt, Dumnezeul cerului.

Şi spune [Zaharia] în continuare aceste cuvinte:

Intră, fiica lui Dumnezeu, cu bucurie şi te veseleşte într-însa, că am cunoscut cu adevărat că s-au apropiat mântuirea lui Israil, care va să vie înfăţişat să se nască din tine.” Mântuirea era Iisus Hristos; înfăţişat, adică în persoană. „Intră, preacurată, voioasă şi veselă, de te fa lăcaş desfătat (…) Mântuitorului Lumii. Intră în locul cel ales, ceea ce eşti aleasă mai înainte de veci (…). Intră în Sfânta Sfintelor, ca ceea ce ţi se cuvine să auzi tainele cele ascunse şi preaslăvite ce s-au grăit în cămările cele cereşti (…). Şi întorcându-se preotul Zaharia, zise şi către părinţi: «Bucuraţi-vă şi voi, soţie sfântă, pereche blagoslovită, Ioachime şi Ano, că v-aţi învrednicit de v-aţi făcut părinţi ai unei prunci sfinte ca aceasta. Fericiţi sunteţi cu toată fericirea, că de pe semnele darurilor ce văd că are această tânără fecioară asupra ei, cunosc adevărat cu duhul prorociei că ea este acoperământul goliciunii strămoşilor noştri, oglinda prorocilor şi izbăvirea lumii»”.

Cu asemenea cuvinte, profetul Zaharia, marele preot, o ia pe Fecioara de mână şi o introduce în Sfânta Sfintelor. Sfânta Sfintelor era cum e altarul nostru, însă acea încăpere era foarte tainică, nu intrau femeile şi norodul, nu intrau nici preoţii în Sfânta Sfintelor, intra numai arhiereul o singură dată în an — numai arhiereul. Şi preotul, marele preot, prin descoperire dumnezeiască, o introduce în această cămară a Sfintei Sfintelor şi îi arată locul unde se va ruga ea. Îi spune şi acum nişte cuvinte proroceşti şi după aceea o ia de mânuţă şi o scoate afară din acea Sfântă a Sfintelor şi o încredinţează unor fecioare mai în vârstă ca s-o ocrotească şi să o ajute.

(…) [Maica Domnului] stă la Templul din Ierusalim timp de doisprezece ani. De la trei ani încă doisprezece, până la cincisprezece ani. Ce-a făcut Sfânta Fecioară în Templu în acest timp? S-a rugat, a citit Sfânta Scriptură, a adâncit-o şi a meditat, a lucrat — ştia să ţeasă, ştia să coasă, ştia să toarcă. Torcea lână, torcea in, torcea mătase. Ştia să brodeze foarte frumos. A lucrat veşminte preoţeşti la Templu şi, mai târziu, Maica Domnului a lucrat cămaşa lui Iisus Hristos. Acea cămaşă — poate aţi întâlnit, e şi un roman vestit, Cămaşa lui Hristos — nu avea cusătură, era făcută din împletitura meşte­şugită a Maicii Domnului. După răstignire, când era Iisus pe Golgota, pe Cruce, dezbrăcat de hainele Sale, această cămaşă trebuia să fie împărţită la cei patru ostaşi de acolo care păzeau pe Cel răstignit, crucea şi mormântul. Şi ostaşii, văzând-o că era foarte frumos lucrată, n-au îndrăznit s-o sfâşie, s-o rupă în patru ca să ia fiecare câte o bucată, ci au tras sorţi şi a luat-o cineva din cei patru ostaşi (…). Şi de asemenea, [Maica Domnului] ajuta şi la slujbele care erau necesare în Templu.

În tot acest timp, Maica Domnului a fost îndeosebi în stare de rugăciune. Rugăciunea şi paza simţurilor, a inimii şi a minţii au făcut-o cu adevărat lăcaş sfinţit, dumnezeiesc, al Celui Preaînalt, încât era un vas ales al Duhului Sfânt în care peste puţină vreme, la plecarea ei din Templu, a ajuns să întrupeze pe Iisus Hristos Mântuitorul.

După cincisprezece ani (…), fecioarele care erau acolo închinate, erau eliberate din Templu, mergeau la casele lor, familiile lor şi puteau să se căsătorească, pentru că era acest ideal, la poporul evreu, toate fecioarele trebuiau să fie căsătorite, ca din una din ele să se nască Mântuitorul Lumii. El a fost vestit încă primilor oameni în Rai, după căderea lor. De aceea era această stricteţe şi dorinţă aprinsă ca toţi cetăţenii, fetele, fecioarele să se căsătorească şi să nască prunci. Din aceşti prunci, măcar unul va fi cândva Mântuitorul Lumii.

Şi Fecioara a ajuns în Nazaret. Părinţii ei muriseră de mult pe atunci, Ioachim şi Ana, acolo avea însă rude şi cunoscuţi. Şi o îndemnau să se căsătorească; ea a spus „nu, eu rămân singură cu Dumnezeul mântuirii mele, nu mă căsătoresc“. Atunci vecinii şi prietenii ei, familia, au sfătuit-o „să acopere gura lumii”, cum se spune, şi i-au recomandat şi au încredinţat-o unui bătrân cu numele Iosif. Acest bătrân, spune undeva în Protoevanghelia lui Iacov — în care este copilăria Mântuitorului Hristos, nescrisă în Evanghelie — acest bătrân Iosif avea 84 de ani când a luat pe Fecioara Maria sub ocrotirea lui. Şi într-adevăr, lumea a tăcut. Fecioara însă avea libertatea să se roage, să citească sfintele Scripturi şi să lucreze, în’ mare libertate duhovnicească cu acest protector al ei — şi scăpase şi de vorbele lumii. Şi într-o bună zi, Fecioara Maria are bucuria de a-i veni Sfântul Arhanghel Gavriil şi a-i binevesti că ea va naşte pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii (…).

Aşa s-a întâmplat, fraţi creştini, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Mai târziu, Maica Domnului (…), ştiind foarte bine Sfânta Scriptură — la Templul din Ierusalim era o şcoală biblică şi a studiat foarte mult Sfânta Scriptură, a învăţat foarte bine, acea minte luminată a Maicii Sfinte — a fost prima profesoară a copilului Iisus. Maica Domnului Îl învăţa Scriptura, Psalmii şi Profeţii, în vârsta de copilărie a Mântuitorului Hristos, pentru că ea însăşi ştia foarte bine aceste lucruri. Şi în Evanghelia de astăzi în cinstea Maicii Domnului, când ea pleacă, după Buna Vestire, de la Nazaret la vara sa Elisabeta, în sudul Ierusalimului, spune nişte cuvinte proroceşti despre ea: „că iată de acum mă vor ferici toate neamurile, întrucât mi-a făcut mie slavă Cel puternic“. În tot acest imn al Maicii Domnului se vede cultura ei teologică şi biblică.

Atâta vreau să vă spun, fraţi creştini, şi am să închei aşa cum încheia fericitul Antim cuvântul lui la sărbătoarea de astăzi, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului:

Drept aceea dară, trebuieşte şi noi, când vom intra în sfânta biserică, să ne curăţim întâi de păcatele noastre şi de cugetele cele viclene şi apoi cu cunoştinţă întreagă să ne facem vase alese, să primim, prin darul Duhului Sfânt, cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre şi aşa, cu acest mijloc, vom fi adevăraţi prăznuitori, măcar că pe Preasfânta Fecioară, de vreme ce este şi se numeşte pricina tuturor bunătăţilor, nu este cu putinţă nici cu un mijloc să o cinstim şi să o prăznuim precum se cade. Pentru că cinstea ei biruieşte toată limba şi covârşeşte tot cugetul omenesc; iară încă trebuie cu frică şi cu bucurie, cu frică pentru păcat şi cu bucurie pentru mântuire, să-i spunem toţi, cu un glas, lauda cea îngerească: «Bucură-te, ceea ce eşti. plină de dar, Domnul este cu tine». A căruia slavă, în veci“.

Amin”.

(in: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

 

via Cuvântul Ortodox

PĂRINTELE CONSTANTIN GALERIU – „O TORȚĂ CARE I-A ÎNCĂLZIT PE TOŢI”

21 noiembrie 1918  – †10 august 2003

 În 2018 se împlinesc 100 de ani de la naştere şi 15 ani de la trecerea în veşnicie a Părintelui profesor Constantin Galeriu. Fostul șef de promoție de la Teologie, ajuns preot de țară, a fost chemat la oraș de către un episcop impresionat de cuvântările sale. A slujit la Parohia Sfântul Vasile din Ploiești un sfert de veac, iar din anul 1973 a fost numit asistent spiritual și în anul următor profesor la Facultatea de Teolgie din capitală. Întrucât prin atitudinea sa „deranjase” regimul ateu, fusese întemnițat în mai multe rânduri la începutul anilor ’50. Acei ani grei, dar și alte încercări de pe cărarea vieții aveau să-l îndreptățească să spună adesea iubiților săi studenți, astăzi preoți: „Vă vorbesc dintr-o rană sufletească” sau „De-a  lungul anilor mi-am luat viața în serios!”.

Imagine similară

În ultimele trei decenii de viață, Părintele a slujit la Biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti, iar după 1989 a conferențiat de-a lungul și de-a latul țării, fără a-și cruța bătrânețile, ca un adevărat Apostol. Redăm în cele ce urmează o scrisoare primită la redacţie de la un fiu duhovnicesc. (pr. I.I.)

Am fost şi mă consider şi acum unul dintre ucenicii părintelui Galeriu, chiar dacă, în unele privinţe, ne deosebeam. Eu personal îi sunt dator cu viaţa mea, pentru că mi-a dăruit o altă viaţă: viaţa cea adevărată, viaţa în Hristos. Deşi era un om al cuvântului dumnezeiesc, el nu prea ne spunea cum să facem, dar ne îndruma prin exemplul său.

Îmi amintesc că l-am întrebat odată cum să spun Rugăciunea lui Iisus. În loc să-mi spună să alung toate gândurile, să mă concentrez pe cuvinte, ca fiind adresate lui Hristos şi altele pe care le puteam găsi în cărţi, mi-a spus doar: „Fă aşa!ˮ. A închis ochii şi a rămas tăcut câteva momente, cu mâna dreaptă în dreptul inimii. Atât!

Acum, la atâţia ani de la plecarea părintelui nostru la Cel pe care L-a iubit mai mult decât viaţa sa, eu îl văd ca pe un vas sfinţit, pe care Dumnezeu l-a umplut cu darurile Sale. Toţi suntem vase în care Dumnezeu toarnă câte ceva din ale Sale. Părintele Galeriu însă a fost cu siguranţă unul dintre cele mai încăpătoare. Unii primesc, dar nu dau mai departe. Părintele a dat cât a putut de mult şi, slavă Domnului, a avut ce da!

Cred că părintele Galeriu – avva Galeriu – poate fi comparat cu un potir al lui Dumnezeu, din care se împărtăşeau cu toţii: şi noi, cei care îi eram apropiaţi, dar şi cei care îl întâlneau doar trecător.

„Pot să renunţ, dar nu pot să refuz 

O să încerc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să evidenţiez câteva dintre virtuţile sale. În primul rând, părintele nostru avea un principiu de temelie pe care voia să ni-l transmită şi nouă: să facem ca binele să devină „contagiosˮ! Şi el a făcut asta toată viaţa sa.

Primul dar dumnezeiesc pe care părintele Galeriu l-a răspândit în jurul său a fost cel al dragostei de Dumnezeu. Nu voi da exemple, pentru că întreaga viaţă a părintelui a fost un exemplu de dragoste nesfârşită pentru Dumnezeu, pusă în cuvânt şi în faptă. Dragoste trăită, cum spunea părintele, „în viul vieţiiˮ. Al doilea dar al său a fost dragostea de aproapele,  tradusă în  darul jertfelniciei, al compasiunii, dar şi al bucuriei în Hristos pentru semenii tăi. E cunoscut faptul că părintele, într-una din detenţiile sale din vremea comunismului, când era la muncă, parcă la Canal, şi-a scos bocancii din picioare şi i-a dăruit unui bătrân cu tălpile sângerânde, apoi a continuat munca în picioarele goale pe bolovani şi glod uscat. Părintele, în orice situaţie şi la orice oră, accepta cu bucurie o solicitare duhovnicească sau materială din partea oricui ar fi venit. Spunea: „Pot să renunţ, dar nu pot să refuzˮ. Renunţarea era de la sine însăşi. Se bucura cu cei ce se bucurau şi se îndurera cu cei îndureraţi. Compasiunea sa se îndrepta și către cei de alt neam sau credinţă.

Părintele Galeriu mai avea darul milosteniei – sau, cum spune Părintele Patriarh Daniel, „darul iubirii milostiveˮ. Am văzut cum, într-o duminică, după miruit, o bătrână sărmană i s-a plâns că îngheaţă în casă, neavând lemne de foc. Părintele a luat-o de mână şi s-a îndreptat spre ieşire, parcă căutând pe cineva care trebuia să vină. Doar peste câteva clipe au intrat în biserică două doamne corpolente, bine îmbrăcate, care l-au rugat pe părintele să primească un semn al recunoştinţei lor pentru un mare bine făcut lor cândva de dânsul. Şi i-au înmânat un plic gros. Părintele le-a mulţumit şi, spre stupefacţia lor, fără să se uite măcar la plic, l-a dat pe loc bătrânei pe care o ţinea de mână.

„Vă aşteptam. Poftiţi la masă! 

Părintele, ca un adevărat preot de vocaţie, nu şi-a legat niciodată lucrarea sa de vreo răsplată materială sau de altă natură. Nu a avut casă proprie şi nici maşină. A primit odată, pe când se reconsolida turla bisericii avariată de cutremure, două cecuri a câte 25.000 de dolari fiecare, de la nişte credincioşi din America. Un cec era pentru biserică, iar celălalt pentru nevoile sale personale. Părintele, fără nici o ezitare, l-a dăruit şi pe al dânsului bisericii. Ştiu asta pentru că soţia mea se ocupa de contabilitatea lucrărilor de refacere a turlei.

Părintele Galeriu şi preoteasa sa, doamna Argentina, aveau permanent casa deschisă şi pregătită pentru a primi şi oameni străini. Uneori aveau loc scene de pateric.

Într-o duminică după-amiază, când părintele lua masa în casă, în faţa uşii au apărut două martore ale lui Iehova, care au început să strige, proferând injurii la adresa preoţilor, a Bisericii etc. După un timp, văzând că nu pleacă, doamna pretoteasă şi bucătăreasa, o femeie solidă şi dintr-o bucată, au ieşit din casă pentru a le pofti afară din curte pe cele două sărmane trompete ale necuratului. Deodată, pe uşă apare din casă părintele în reverendă, cu un şervet la gât – se ridicase doar de la masă – şi, cu braţele deschise, trece printre cei doi străjeri feminini ai săi şi se adresează duşmancelor: „Bine aţi venit, dragele mele, vă aşteptam. Poftiţi la masă! Apoi, fără să i se poată împotrivi, le-a luat de mână şi le-a pus la masă pe cele două, care amuţiseră de uimire. Nu ştiu cât a durat întâlnirea, dar mi s-a spus că părintele le-a readus la Hristos.

Deşi părintele îşi cunoştea valoarea şi harismele, toate le punea pe seama milei, bunătăţii şi proniei lui Dumnezeu, şi nu l-am auzit lăudându-se niciodată. Avea dânsul o vorbă frumoasă: „Nu sunt nici de lăudat, dar nici de lepădat!ˮ.

Părintele profesor Gheorghe Ispas, parohul bisericii Sfântul Mina din Bucureşti, ne-a povestit câtorva cum, fiind pe stradă cu părintele Galeriu, a trecut pe lângă ei un tramvai plin, cu uşile deschise. De pe scara tramvaiului, din mers, un tânăr de-ai noștri, de culoare, i-a tras un scuipat abundent părintelui pe reverendă. Părintele Galeriu, calm şi blând, a dat o binecuvântare spre „viteazulˮ care se îndepărta, şi-a scos batista, s-a şters şi şi-a continuat drumul ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Părintele a mai avut darul unei memorii prodigioase şi a unei cunoaşteri vaste şi profunde într-o mulţime de domenii şi discipline, rod atât al harului lui Dumnezeu, cât şi al unui neobosit studiu personal. Dar, fie că era medicină sau psihologie, istorie sau fizică cuantică, folosofie sau biologie, toate le trecea prin filtrul adevărului şi al dragostei dumnezeieşti. Şi, uimitor, era la curent chiar şi cu componenţa echipei naţionale de fotbal!

Darul înaintevederii 

Părintele Galeriu este recunoscut ca unul din cei mai mari predicatori ortodocşi români contemporani. Părintele nu respecta niciun şablon omiletic, dar avea cuvinte de foc, cuvinte care zguduiau, trezeau la viaţă, îţi răspundeau la întrebări înainte de a i le pune. Răspundea la întrebări esenţiale, care atingeau temelia lucrurilor, a existenţei, care redau sensul pierdut al multor vieţi.

Părintele drag al nostru avea şi darul înaintevederii. Soţia mea, care avea o tumoare tiroidiană foarte mare – doctorii îi spuneau „nodul”, dar era de mărimea unui ou de gâscă –, a fost sfătuită de cel mai bun doctor endocrinolog din ţară să se opereze. S-a dus la părintele nostru, care îi era şi ei duhovnic, să îi dea binecuvântare pentru operaţie. Era deja programată. Părintele s-a rugat câteva clipe, apoi i-a zis: „Doiniţa, tu nu eşti de operaţie. Caută să te trateziˮ. Cuvântul duhovnicului versus cuvântul celui mai bun specialist din ţară! Povestea e mai lungă şi nu poate fi redată aici în amănunt. Cert e că, internându-se totuşi, a făcut un blocaj renal în spital, a scăpat ca prin urechile acului de la moarte şi operaţia s-a amânat. Între timp, a găsit un medic care i-a prescris un tratament care a scăpat-o de tumoare fără operaţie. Aşa cum i-a spus părintele după câteva clipe de rugăciune.

Le fel, şi copiilor noştri cei mari, Emanuel şi Cristiana, părintele Galeriu le-a văzut şi le-a marcat viitorul. Băiatului nostru cel mare, Victor-Emanuel, când era în şcoala generală şi maică-sa i-a arătat părintelui o scândurică sculptată de el, părintele i-a spus că din sculptură va trăi. Acum, deşi este preot bun şi apreciat, cu şapte copii, din sculptură îşi întreţine familia. Despre fiica noastră Cristiana, care acum este soţie de preot, şi cu doi copilaşi, pe când era în şcoala primară, învăţătoarea ne-a spus că are probleme serioase la învăţătură, mai ales la matematică, din cauza – credea ea – unui handicap intelectual. Soţia, îngrijorată, a mers la părintele pentru sfat. Ce credeţi că i-a spus părintele? „Doiniţa, fata voastră este de matematici superioare. Ea din matematică va trăiˮ. Şi fiica noastră, cea cu „handicap intelectualˮ, a terminat Electronica la stat, cu brio, şi de curând a terminat şi Facultatea de Matematică, şi este profesoară de informatică şi matematică!

„De poţi face ceva, ajută-mă! 

Printre cele mai mari daruri care au umplut potirul părintelui nostru a fost cel al rugăciunii. Ţin minte că am avut la un moment dat o altercaţie dură cu şeful hoţilor de buzunare din cartierul unde locuiam. L-am întrerupt cam brutal din activitatea sa „profesională” şi a ieşit cu bătaie (din partea lui). Mi-a cerut şi o sumă mare de bani ca să mă lase în pace. I-am răspuns fără nici o teamă, ceea ce l-a descumpănit şi a plecat. Totuşi, aveam o soţie şi trei copii, într-un cartier mărginaş, în care nu prea vedeam poliţia la faţă. M-am dus direct la părintele şi i-am povestit ce s-a întâmplat. După ce m-a sfătuit să nu mai intervin decât dacă cineva e în pericol de moarte, mi-a spus să merg acasă fără grijă. Din acel moment Porojică – aşa îl chema pe bandit –, care era o matahală de om, timp de trei săptămâni, deşi ne întâlneam aproape zilnic, el pur şi simplu nu mă vedea, iar când intram într-un magazin în care opera el şi cu ai lui, ieşeau val-vârtej, speriaţi, parcă eram cu trupa de jandarmi după mine. Sigur, rugăciunile părintelui îşi făceau efectul, pentru că de mine nu aveau de ce să se teamă.

O altă întâmplare care arată puterea rugăciunii părintelui a fost aceasta. Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, apare în biserică un bărbat care îl roagă pe părintele să vină cu el. Unde? Să spună un cuvânt de folos la inaugurarea primei celule a Armatei Salvării din România, în cadrul aşa-numiţilor „Creştini după Evanghelie”. La sectanţi!… Nu-mi explic nici acum îndrăzneala acelui om. Părintele s-a gândit puţin şi mi-a spus: „Florineˮ – aşa îmi spunea dânsul – „mergi tu în locul meuˮ. Cum să merg eu la sectanţi în locul părintelui Galeriu, şi ca reprezentant al Ortodoxiei?… Eram student la Teologie, cred că în an terminal. Am făcut ascultare de duhovnic şi m-am dus. Era o sală mare, arhiplină, în care erau prezenţi şi reprezentanţi ai primăriei, parcă şi de la Culte. Se uitau sectanţii la mine ca la urs. În sfârşit, mi-au dat şi mie cuvântul. Cât am aşteptat, m-am tot gândit ce să spun, dar nu se lega nimic. Când m-am urcat pe estradă, la microfon, dintr-odată au început să curgă vorbele ca apa. Am vorbit sută la sută ortodox. Şi, la tot ce le spuneam, ca ortodox care nu se joacă cu cuvintele, ei îmi răspundeau, cu entuziasm chiar: „Amin!ˮ. Şi au tot repetat „Amin!ˮ până la finalul cuvântării mele. Ce putea să fie asta? Delir în masă, sau convertire în masă? Nici una, nici alta. Era doar urmarea rugăciunilor părintelui care, fără să meargă el însuşi, a făcut să se audă şi chiar să fie primit un cuvânt ortodox într-o adunare de sectari, cuvânt care, poate, avea să lucreze tainic în inima vreunuia dintre ei. Mare e puterea Ta, Doamne!

La sfârşitul unei Sfinte Liturghii, duminica, au apărut în biserica Sfântul Silvestru două doamne mai vârstnice, susţinând de subţiori o tânără ce părea să nu ştie de ea şi care abia păşea. Însoţitoarele, mama şi mătuşa fetei, i-au spus părintelui, în cuvinte puţine, că fata, care ajunsese o semi-legumă şi avea în plus și strabism (se uita cruciş) – în urma unor exerciţii yoga – a fost externată din spital în starea aceasta de către medici, care au declarat, după încercări de tratament, că nu e de competenţa lor. Mama îndurerată i-a spus părintelui Galeriu, precum tatăl copilului demonizat lui Hristos: „De poţi face ceva, ajută-mă!ˮ. Părintele i-a chemat pe cei doi preoţi coslujitori, părintele Nicolae Bordaşiu şi părintele Ştefan Alexe – Dumnezeu să-l odihnească! –, şi le-a propus să-i facă Sfântul Maslu. Fetei i s-au făcut trei slujbe de maslu, în decurs de o săptămână. După primul maslu – am fost de faţă – ochii i s-au îndreptat şi părea că înţelege ce se întâmplă în jurul ei. După al doilea şi-a revenit complet, dar a venit şi la al treilea, pentru stabilizarea stării de sănătate. Sigur, a urmat, când a redevenit conştientă, şi spovedania, care era neapărat necesară.

Au fost şi alte vindecări minunate, trupeşti şi mai ales sufleteşti, prin rugăciunile părintelui nostru, dar la aceasta am fost martor nemijlocit.

„Fericiţi făcătorii de pace… 

Părintele Galeriu a avut şi darul de a aduce pacea lui Hristos. Pe lângă pacea pe care ne-o dăruia nouă, celor care cu îndrumarea şi rugăciunile lui ne regăseam rostul şi sensul vieţii, părintele a avut o contribuţie importantă la salvarea păcii sociale, într-un moment când era pe cale să izbucnească un război civil în România.

În ianuarie 1999 a avut loc a cincea mineriadă din România postdecembristă. După ce 15-20.000 de mineri, sprijiniţi de localnici, au învins 2.000 de jandarmi şi forţe speciale la Costeşti, judeţul Vâlcea, şi pe majoritatea i-au luat ostatici, preşedintele de atunci, Emil Constantinescu, sprijinit de clasa politică, a luat o hotărâre iresponsabilă şi a trimis armata, ca la război, în întâmpinarea răsculaţilor. Ar fi ieşit un măcel îngrozitor şi de o parte, şi de cealaltă, pentru că armata avea putere de foc, iar minerii şi localnicii erau mulţi, hotărâţi, curajoşi, cu multe basculante, excavatoare şi alte utilaje, greu de oprit. În acele momente, când toată ţara era cu sufletul la gură – totul se transmitea în direct – eram la părintele în casă. La un moment dat, la telefon sună părintele lector Dumitru Pintea de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi i se adresează părintelui Galeriu: „Părinte, ce facem? Sunt copiii noştri. Îi lăsăm să se omoare între ei?ˮ. Părintele Galeriu s-a scuturat şi a spus: „Nu, nu se poate!ˮ. A închis telefonul şi l-a sunat imediat pe Părintele Patriarh Teoctist, cu care nu oricine putea lua legătura oricând. Sfătuindu-se amândoi, au ajuns la concluzia că cel mai nimerit pentru a încerca aplanarea conflictului era Preasfinţitul Ioan Selejan, episcopul de atunci al Covasnei şi Harghitei, care fusese duhovnicul lui Miron Cozma, liderul minerilor răsculaţi şi, în acelaşi timp – el, episcopul – era cunoscut şi respectat de mineri. Patriarhul l-a sunat de urgenţă pe Preasfinţitul Ioan, iar acesta a iniţiat şi organizat tratativele ce s-au concretizat prin ceea ce a rămas ca „Pacea de la (Mănăstirea) Coziaˮ. Astfel, Dumnezeu a rânduit ca părintele Galeriu să fie o verigă importantă prin care harul Său a readus pacea între români.

Nu în ultimul rând, părintele Galeriu a primit de la Dumnezeu şi a cultivat toată viaţa darul răbdării în suferinţă cu inimă bună. Părintele a răbdat, fără să se plângă, ştiind că tot ceea ce ne atinge e cu voia sau cu îngăduinţa lui Dumnezeu spre folosul nostru: şi detenţii, în închisoare, şi colonii de muncă forţată, şi boli, şi umilinţe, şi bătăi cumplite, ca cea din vara lui 1989.

Experiența Luminii necreate 

Părintele Galeriu a primit darul de a fi învăluit în Lumina necreată, pe care o cântă Sfântul Simeon Noul Teolog în poemele sale şi despre care aflăm şi din viaţa Sfântulului Serafim de Sarov sau în scrierile Sfântulului Grigorie Palama. Aceasta o ştim şi de la un om cu frica lui Dumnezeu. El mi-a spus că, înainte de a-mi destăinui mie minunea la care a fost martor, treizeci şi ceva de ani nu mai vorbise despre ea decât duhovnicului său. Voi povesti cu cuvintele lui, deci la persoana întâi:

„Aveam cam 18 ani şi urmam o şcoală profesională în Ploieşti. Obişnuiam să merg duminica la biserica unde slujea părintele Galeriu, pentru că mă atrăgeau foarte mult predicile lui. Într-o duminică, eram în strană cu cântăreţii când, deodată, curând după începutul predicii, văd că faţa părintelui începe să strălucească, în jurul capului său apare un nimb de lumină aurie care se tot măreşte. Această lumină a acoperit catapeteasma bisericii, apoi s-a tot răspândit dinspre părinte, cuprinzând toată biserica şi oamenii din ea, până spre ieşire. Era o lumină dulce, caldă. Deodată, după ce am fost şi eu cuprins în această lumină, am simţit că părăsesc biserica şi mă îndrept în sus cu o viteză ameţitoare. Nu ştiu cât a durat drumul acesta, dar ştiu că mi s-a făcut foarte frică şi am spus: «Doamne, sunt prea tânăr. Nu vreau să mor!». Şi m-am oprit. Apoi, cu aceeaşi viteză, m-am întors înapoi. M-am trezit la loc în biserică, spre sfârşitul predicii, când lumina se retrăgea spre capul părintelui, în sens invers de cum izvorâse. Când mi-a venit rândul la miruit, părintele m-a privit în ochi, ca şi când ştia că i-am aflat taina, dar nu a spus nimic.

După aceea, în biserică şi pe drum spre internatul unde locuiam, pe oamenii pe care îi auzeam vorbind nu-i înţelegeam. Parcă vorbeau un fel de italiană cu spaniolă; suna cunoscut, dar de neînţeles. În drumul meu, am dat de o cofetărie în care am intrat, m-am aşezat la o masă unde, fără să spun nimic, am fost servit cu o prăjitură pe care aş fi voit să o comand. Nu mi s-a cerut să o plătesc şi nu mai ştiu dacă am plătit-o. Am plecat şi pe drum am întâlnit doi bărbaţi care se certau şi i-am judecat. În momentul acela, am reînceput să înţeleg ce vorbeau cei din jurul meu. Practic, abia atunci mi s-a părut că m-am întors cu totul în lumea noastră.

Aceasta este povestea mea cu taina părintelui Galeriu şi, nu ştiu de ce, dar nu am mai spus-o până acum, de atâţia ani, decât părintelui meu duhovnic..

 

 

Preot Florin Emanuel Ganciu

Centrul de Îngrijire şi Asistenţă nr. 1,

Sfântul Vasile, Bucureşti

sursa: Familia Ortodoxă

Adevărata bogăție este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina. Gând de Duminică

Cu pilda samarineanului milostiv în care Hristos ne îndeamnă a-L urma am făcut întâiul pas în pregătirile pentru marele praznic al Nașterii Domnului pe care s-ar cuveni să-l întâmpinăm în bucuria tăcută a rugăciunii.

Rugăciunea de taină e singura care ne ajută să înțelegem Pacea pe care ne-a dăruit-o Hristos ca împăcare a contrariilor acestei lumi pradă unui război continuu. Cheia acestei pilde este a dărui din tine însuți slujind binelui făcut aproapelui cum ne învață Fiul lui Dumnezeu întrupat în Fiu al Omului ca să fie Lumina acestei lumi. Fiu al lui Dumnezeu, Hristos spune ca a venit ca să slujească, nu să i se slujească. Ați observat că samarineanul milostiv nu rostește niciun cuvânt? El făptuiește și această făptuire este una a iubiri vindecătoare și mântuitoare; adevărata bogăție care crește prin dăruirea de sine. În prima duminică din post suntem încurajați să stăruim asupra pildei bogatului căruia i-a rodit țarina și este de folos acum când toate roadele pământului sunt puse la adăpost în așteptarea iernii care și-a trimis deja primii mesageri E un răgaz dat omului să cugete la cele petrecute și să aducă prinos de recunoștința lui Dumnezeu de la care vine toată darea ce bună și tot darul cel desăvârșit. Omul din pilda de astăzi era unul bogat și nu se spune dacă avutul său era moștenire sau rod al trudei sale. Dacă, totuși, ar fi trudit pentru el s-ar fi purtat altfel pentru că pământul din care suntem făcuți și peste care Domnul a suflat din Duhul Său are multe a ne spune și toate roind în jurul binomului conceptual cult-cultură. Pământul care suportă totul are a ne spune multe dacă știm să-l ascultăm cu luare aminte. Asemeni pământului din care suntem făcuți și noi avem nevoie a ne cultiva darurile primite, de a ne înmulți talanții. De început, începem, sau s-ar cuveni, cu lauda adusă lui Dumnezeu pentru că spune a neuitare împăratul psalmist David: El ne-a făcut pe noi și nu noi/ Iar noi, poporul Lui și oile pășunii Lui/…Cântați numele Lui! Că bun este Domnul/în veac este mila Lui și din neam în neam adevărul Lui. “

Lauda lui Dumnezeu e spre îndreptarea noastră

Bogatul însă nu a găsit de cuviință să aducă slavă și laudă lui Dumnezeu, ci s-a lăsat copleșit tot de grijile lumii, ce-i drept mereu prin preajmă, și care,cum spune un cântec ne-au scos din rai. Nu a luat seama nici la adevărul spuselor lui David care înțelegea lauda adusă lui Dumnezeu ca o cuvenită re-cunoaștere dar și ca îndreptare cum spune într-un alt Psalm: “Te voi lăuda întru îndreptarea inimii.” Căci așa este : la Dumnezeu, până și lauda este spre folosul nostru duhovnicesc și nu numai. Într-o rugăciune venită din străbuni se spune că slava și mulțumirea sunt un dar divin și că Domnul face binele înainte ca noi să-l gândim sau când , mai grav, îl tăgăduim. Tot ei, bunii pe care îi uităm spre paguba noastră, sau îi considerăm depășiți, începeau lucrul cu semnul crucii și o rugăciune scurtă – Doamne ajută, Măicuța Domnului fii cu noi – în care cereau ajutor lui Dumnezeu și-l sfârșeau aducându-i cuvenitele mulțumiri. Preocupați excesiv de eficiență, de succes nu de valoare, mulți dintre noi, considerăm rugile de acest fel inutile și ades invocăm mulțimea treburilor ca motivație pentru lipsa gândului rugător spre Dumnezeu. Spunem, în consecință, firesc că nu avem timp pentru rugăciune ca și când nu ar fi lucrul cel mai important de făcut. Sf. Iacov scrie pentru asemenea oameni: “ Voi acum, cei care ziceți astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an și vom face negoț și vom câțtiga, care nu știți ce se va întâmpla mâine: Ce este viața voastră? Abur sunteți care se arată o clipă, apoi piere. În loc să ziceți: Dacă Domnul voiește, vom trăi și vom face acesata sau aceasta.” Orbi, ignorăm spusele Sf. Ap. Pavel care explică: “lauda în Domnul este atunci când cineva nu-și atribuie sieși faptele bune, ci Domnului, zicând: toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește”.
Este aici și una dintre formele de manifestare ale trufiei, bogatul fiind preocupat doar de sine, străin fiind de gândul la aproaple său…apropele fiindu-i el însuși. Împărtășind o asemenea concepție, bogatul se putea întreba decât ce anume să facă anume cu prisosul recoltei sale. Doamne, câtă orbire la cei care se văd doar pe ei și câtă singurătate; o singurătate sufocantă care parcă invita vrăjmașul și el, stând aproape, abia așteaptă să vină în întâmpinarea unor asemenea gânduri cu soluțiile …proprii: “Strica-voi hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo tot grâul meu și bunătățile mele și-i voi zice sufletului meu: “Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani: odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te.” Lăcomia a luat-o înainte ca păcat de moarte strică omenia și degradează omul ca ființă bio-psiho-socială. Auzind, Domnul i-a zis: “Nebune, în noaptea asta îți vor cere sufletul!” Îi vor cere sufletul vrăjmașii cărora le-a slujit, ignorând porunca: “Să iubești din tot sufletul și cu toată puterea ta pe Dumnezeu și pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Ori, pentru bogat „aproapele” era doar el și deloc întâmplător nu se pomenește a fi avut părinți, frați, soție sau copii. Unor astfel de oameni Sf. Ioan Botezătorul le spunea: “Iată securea stă la rădăcina pomilor și tot pomul care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc.” Acesta este destinul celor bogați care își pun speranța în tot ceea ce este materielnic și deci trecător și experiența zilnică arată că materia este o foarte bună slujitoare, dar un rău stăpân.

Roadele luminii – bunătatea, dreptatea, adevărul

Tot David spunea: „Omul ca iarba, zilele lui ca iarba trec, că vânt a trecut și nu se va mai cunoaște urma ei”. Prea bine înțelegem de ce Domnul a zis: „Nebunule, la noapte îți vor cere sufletul și cele pe care le-ai adunat ale cui vor fi?” Cutremurătoare întrebare care atrage atenția că îmbogățirea în cele materiale este trecătoare ca tot ce este sub simțuri, folositoare numai în măsura în care trimit spre cele nemateriale, veșnice. De aceea este ne-bun adică nu este bun cum s-ar cuveni să fie cel făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Observăm că în Noul Testament cuvântul “nebun” folosit doar de două ori – aici și atunci când este vorba de cele zece fecioare dintre care cinci erau nebune și cinci înțelepte. Nebun, adică fără minte, nu în sensul unei maladii psihiatrice sau a lipsei de pricepere pe care cu siguranță o avea, fiind el bogat și cunoscând cum să-și administreze avutul. Nu de această formă a lipsei de minte este vorba, ci de faptul că nu recunoaște că omul depinde de Dumnezeu în tot ceea ce făptuiește. Dacă și-ar fi trudit pământul ar fi cunoscut prea bine această dependență și ar fi fost recunoscător cum spunem la Liturghie: “Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem Doamne de toate și pentru toate.” Bogăția adevărată este în Dumnezeu care nu poate fi pierdut și nici împuținată. Pilda desăvârșită ne-o dă Maica Fecioară care a înțeles, aproape copilă fiind, să răspundă îngerului Gavriil: „Fie mie după cuvântul tău”. Primind cuvântul Domnului, Maica Sfântă ne arată pentru totdeauna cum este atunci când cauți mai întâi împărăția cerurilor ca apoi să se adauge toate celelalte. Măicuța – Fecioară spune rudei sale Elisabeta: “Mărește sufletul meu pe Domnul/ Și s-a bucurat duhul meu,/Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile/Că mi/a făcut mie mărire Cel puternic și sfânt este numele Lui/Și mila lui din neam în neam spre cei ce se tem de El“.

Bogatul cel fără minte este de fapt un om fără Dumnezeu pentru că nu-L recunoaște, nu L-a primit în sufletul lui care astfel alunecă în absurd sau în derizoriu, maladia de moarte a omului contemporan pentru care toate, fiind importante la modul absolut, cum încearcă să convingă industria reclamelor, nu au cum ajunge decât la derizoriu, lipsa oricărui criteriu de apreciere într-un adevărat Babilon. În prelungirea cunoscutului adagio “dacă Dumnezeu a murit, totul e permis” vedem cum ceea ce urmează este că atunci când totul e permis, nimic nu mai este important. De îmbogățit, se îmbogățesc cu adevărat cei care caută mai întâi împărăția cerurilor și o fac lepădându-se de trufie, egocentrism, aroganță, din ochii cărora curg lacrimi de pocăință curățitoare. O fac ca astfel să se poată îmbrăca în iubire de Dumnezeu și semeni, blândețe, bunătate, dăruire de sine. Sunt cei care privesc la Crucea Mântuitorului zicând: Crucii Tale ne închinăm Hristoase Dumnezeule și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim. Când Hristos nu a primit să mănânce din cele date de ucenici a spus: “Mâncarea Mea este a face voia Celui care M-a trimis” iar Tatăl ceresc vrea ca tot “ ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară“.

Citită la începutul postului pentru marea sărbătoare a Nașterii Domnului, Evanghelia de astăzi ne arată de ce anume trebuie să ne ferim de capcana pe care o întinde egoismul care, până la urmă se întoarce ca un arc strâmb împotriva eu-lui obsedat de sine. Legenda lui Narcis, cel îndrăgostit de el însuși, arată cum vestitul erou a murit tocmai pentru că privindu-se în apă ca într-o oglindă nu a putut ajunge la sine. E un paradox al egoistului care se ucide pe sine din cauza iubirii de sine. Tot paradoxal este că ne vom bucura în lumea cealaltă de toate la care am renunțat în această viață într-un act de negare a vremelniciei. Învață Evanghelia de astăzi că așa se întâmplă cu își cei care își adună comori aici prea grele pentru a putea trece cu ele cele douăzeci de vămi ale văzduhului. Consumismul timpurilor noastre ce parcă își trăiește zilele de pe urmă are ca deviză faimosul îndemn de a trăi clipa și asta parcă accentuează criza din care nici o lamentare nu o poate scoate cu atât mai mult, cu cât, nu odată, cei care vorbesc fac tot ce pot pentru a o accentua în chipuri diferite, Ne întoarcem la izvorul cu apă vie a celor dinainte care spune că cine dă, lui Dumnezeu îi dă pentru că tot El este cel care are grijă de noi. Celor care gândesc astfel, pilda de astăzi le amintește de moarte care va face inutil tot ce strângem cu atâta zel. Sf. Vasile cel Mare spunea că adevărata filozofie este gândul la moarte fiindcă el valorizează viața, ajută să nu cazi în păcat și să nu ne lipim de această lume mereu mai repede trecătoare. Sf. Evgarie Ponticul spune mai mult când sfătuiește să trăim ca și cum viața ar ține o mie de ani dar să nu se lipească de ea ca și cu ar muri mâine. În lucrarea sa Scara, Sf. Ioan Scărarul are un capitol întreg dedicat morții în care subliniază că gândul la moarte este ca pâinea față de celelalte mâncăruri și aducerea aminte de sfârșit este cea mai trebuincioasă dintre cele ce trebuie să facem despre dezpătimire. Desigur, acest gând se cuvine a ne preocupa cu moderație ca nu cumva să alunecăm spre alte patimi nu mai puțin nocive.

O întrebare esențială – cât de fericit poți fi când altul de lângă tine suferă

Să ne gândim la moarte atât cât să fim perseverenți în înțelesul că Fiul lui Dumnezeu care a biruit moartea, a călcat moartea cu moarte Sa, adică a murit doar ca Fiu al omului dar a înviat ca Fiul celui ce a făcut cerul și pământul. Și noi, făptuind binele ne facem comoară în cer unde nu sunt nici hoți și nici molii ca să o dijmuiască. În pericopele din Epistola către Efeseni care se citește astăzi, Apostolul neamurilor spune că, odinioară oamenii trăiau în întuneric și acum suntem în lumină, dec să ne purtăm ca fiii ai luminii și astfel ”răscumpărând vremea că zilele rele sunt. “ Să umblăm deci ca fii ai luminii,” pentru că roada luminii este în orice bunătate, dreptate și adevăr săvârșind ce este bineplăcut Domnului. “ Într-o rugăciune chiar cerem duh de pricepere ca să înțelegem cel bineplăcute Domului și de folos sufletelor noastre. Sigur, cineva ar putea invoca libertatea fiecărui om de a alege după cum voiește și cu îndreptățire, dar Sf. Ap. Pavel, spunând că toate sunt îngăduite, adaugă îndată că nu toate folosesc, iar în altă parte, nu toate ne zidesc. Toate au fost îngăduite și primilor oameni, dar au preferat ceea ce nu a fost folositor, alegând neascultarea și schimbând destinul ca ființă spre moarte. În vremuri apuse, oamenii, mult mai săraci decât astăzi, aveau grijă să dea și la cei mai amărâți și pentru construirea de locașuri sfinte. Acum, criza de încredere pandemică a făcut să uităm acest datină care se datorează nu doar zgârceniei, cum s-ar grăbi mulți să spună cât mai curând neîncrederii la care, să recunoaștem, avem fiecare o parte de contribuție și, mai grav, nu recunoaștem ci ne grăbim să motivăm acuzând pe alții. Sărac nu este cel ce nu are, că așa chiar lenea este “ cucoană mare care nu are de mâncare“ Cel mai frecvent este invocată secularizarea, ciudat cumva astăzi când religia se predă în școli, se construiesc biserici și facultățile de specialitate pregătesc slujitori ai Bisericii. Sf. Grigorie de Nazianz ne îndeamnă să înțelegem că preoția nu este o profesiune ca oricare alte, cumva mai bănoasă și preotul ar trebui să fie ca “ argintul sau ca aurul, să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de alamă oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare…preoția este trăire și har este sfințenie progresivă a întregii sale ființe…trebuie să săvârșească binele în mod constant fără măsură și fără să se mândrească și să facă întotdeauna din binele săvârșit treaptă pentru pașii următori …este vrednic de harul preoție cel care a înțeles să-și ia crucea și să urmeze lui Hristos. Cei care au avut privilegiul să-l cunoască pe Părintele Stăniloae pot da mărturie că Sfinția Sa era un asemenea preot, găsind pentru fiecare dintre ucenici ceea ce îi era folositor, sfatul său fiind o doctorie pentru sufletul însetat de Dumnezeu. Ne-a învățat că viața poate fi rugăciune ca plinire a ei întru desăvârșirea la care ne cheamă Hristos.

Nu în cele din urmă, această pildă este despre ceea ce înseamnă a fi creștin ca om ce fiind în lume te refuzi ei și, pentru a-l cita pe Sf. Mircea Vulcănescu, nu vorbești despre adevărul credinței decât după ești în credința adevărată a o face o dimensiune a propriei ființări. Ne aflăm mereu la răscrucea cuvintelor lui Hristos după care “Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta “ și “Iată împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru “. Prima afirmație o făcea în fața lui Pilat, conducătorul acestei lumi care rămâne încremenit în fața întrebării: Ce este adevărul?, a doua poporului care îl urma și asculta și care se putea înstrăina de lumea lui “ hic et nunc “ pentru a întâmpina împărăția cerurilor. Hristos mai spune, în altă parte că bogaților le va fi greu să intre în această împărăție, mai greu decât cămilei să treacă prin urechile acului dar adaugă pe dată că tot ceea ce la om este cu neputință la Dumnezeu este cu putință. Încheiem tot cu cuvintele Sfântului care se roagă pentru noi în groapa comună de la închisoarea de la Aiud: “Aproapele este semenul nostru care suferă și în care ne regăsim tovarăș de suferință. De el nu ne leagă un act, un sentiment imaginar, filantropic, de condescendență, ci mai mult – sentimentul că nu putem fi fericiți noi înșine când altul suferă alături noi. “ În acest crez și-a pus viața încât ultimele cuvinte au fost “ Să nu ne răzbunați“, să nu întinați suferința noastră curată cu încălcarea poruncii celei dumnezeiești și îndumnezeitoare. Scrie Apostolul neamurilor: “Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește”. Ei nu-i este dat să cadă vreodată fiindcă Însuși Dumnezeu este Iubire. Să lepădăm grija cea lumească și să căutăm împărăția cerurilor fiindcă încredințează mai întâi Sf. Ioan Înaintemergătorul și apoi Hristos toate celelalte se vor adăuga nouă. E istovitor în acest timp ce parcă și-a ieșit din matcă, zănatic în căutarea a ceva ce nu știe anume ce, dar merită să încercăm cu credința nezdruncinată că Dumnezeu este cu noi.

 

de Elena Solunca Moise Ziaristi Online

Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina. Părintele Galeriu: Cuvânt la Duminica a 26-a după Rusalii

Imagini pentru Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Vrednicilor de iubire dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

Faca Domnul, din indurarea Lui, si astazi sa ni se impartaseasca lumina divina, in bucuria inimilor noastre si plinirea lor, din dumnezeiescul cuvant al Evangheliei randuit de Parintiii Bisericii noastre. Sa fie citit si ascultat astazi.

A zis Domnul pilda aceasta: “Unui om bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Strica-voi jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele; si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati strinse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cei ce-si aduna comori siesi si nu se imbogatesc in Dumnezeu” (Luca 12, 16-21).

Iubitilor, cu o inima vie, dornica de adevar si mantuire, sa fim acum, ascultand si talcuind acest dumnezeiesc cuvant al Evangheliei, fiecare vers, gustand si rodind in noi lumina adevarului. E o parabola, un fapt luat din lumea noastra obisnuita, de dupa pacat, rostita de Mantuitorul in multime, atunci. Dar cuvantul lui Dumnezeu este un etern astazi; deci fiecare sa-l primeasca in inima lui acum, ca pentru sine. Iesind in fata Domnului un om din multime, L-a rugat, in felul lui: “Invatatorule, zi fratelui meu sa imparta cu mine mostenirea”. Iar Domnul i-a zis: “Omule, cine M-a pus pe Mine judecator peste voi (de averi)?”. Parca traim acest cuvant astazi. Citim mereu in ziare cum se lupta oamenii pentru mostenire si ajung la ura, dezbinare, chiar si crima. Mantuitorul – ca si cuvantul Lui – “e acelasi si ieri si azi si in veci”. Si cunoscand in el, sarmanul, durerea, dar si legatura lui pana la robie si neintelegere cu fratele lui, ii spune pilda; pentru el si pentru noi. Doamne, lumineaza-ne sa-Ti intelegem pilda pe care ne-o dai astazi, acum si aici. Intai intreg cuprinsul ei, acum cuvant si cuvant:

“Un om bogat (sarmanul, era bogat. E asociere intre sarman si bogat? Cu talc este. Insa nu-l lamurim acum) i-a rodit tarina din belsug”. Uimit, in felul lui, mai degraba cu nesat, care-i altceva decat uimirea sfanta, bogatul cugeta in sine, zicand: “Ce voi face? N-am unde sa adun roadele mele”. Accentul este pe “al meu”. Ca si in parabola din duminica trecuta: “Cine este aproapele meu? Accentul cade tot pe mine. Sinele meu reprezinta un fel de centru. Dar eu nu sunt centru. Unicul Centru stim Cine e. “Doamne, Atotstatatorule Centru”, cum te numeste un medic poet . Neclintitule Centru, de la Tine raspandindu-se miliarde de raze si fiecare calatorind pe o raza, Tu ne aduni la Tine. Si cu cat suntem mai aproape de Tine, suntem mai aproape si de semenii nostri. Cu cat mai departe de Tine, ne departpm si de ei.

Dar, sarmanul, asa gandea: “ale mele”. Era el si cu ele. Si ce sa faca? Ingrijorat: Unde sa le stranga, sa nu se risipeasca de la el, in alta parte si la altii, la semeni? Dar si-a zis: “Da, aceasta voi face: voi strica jitnitele mele cele vechi si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele”. Observati, accentul cade mereu pe “ale mele”. “Si apoi voi zice sufletului meu: Suflete al meu, ai multe bunatati strinse pentrumulti ani. Odineste-te, mananca, bea, veseleste-te”. Nu talcuim intelesul inainte de cuvantul lui Dumnezeu, Care i-a zis: “Nebune, in aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau. Cele ce ai pregatit ale cui vor fi?”

“Nebune”. Greu cuvant, rar rostit in Scriptura (Ps. 13; Ps. 51). Acolo spune: “Zis-a cel nebun in inima lui: Nu este Dumnezeu”. Pentru acest nebun “bunatatile mele” erau dumnezeul lui. Zice Palama: Oare fapturile te vor invata cele despre Dumnezeu? Ele vor spune: Da, Dumnezeu exista, El e cauza noastra, El ne-a zidit. Dar taina lui Dumnezeu nu de la ele vom invata, ci de la Dumnezeu insusi. In Dumnezeu Il vom vedea pe Dumnezeu. Atat de greu cuvant ai spus, sfintitule Psalmist, cu har, cu lumina. Ca e nebun cel care zice ca nu e Dumnezeu. Faci semnul crucii si te lepezi de un asemenea cuvant. Si-ti zici si-i zici: Trezeste-te, tu care ti-ai facut Dumnezeu din lume!. Sarmanul de tine, chiar si numai lumea aceasta, ai cercetat-o tu pana la margini si dincolo de marginile ei? Esti tu vesnic si infinit, ca unul care ai cercetat vesnicia si infinitul? Trezeste-te! Caci nu esti nici infinit, nici vesnic. Si de aceea te lamureste Dumnezeu prin Psalmist ca esti nebun.

La fel, cand fariseii pretuiau mai mult aurul si podoabe de la altar, le zicea Mantuitorul: Nebuni si orbi! Ce-i mai de pret: aurul (si argintul, podoabele) sau altarul care sfinteste aurul? – Jertfa Celui din sanurile Treimii – Tatal, prin Fiul in Duhul Sfant – Care se jertfeste pentru lume, in iubirea Lui, mantuind lumea prin jertfa.

Atat pentru noi, cat si pentru cel care se certa cu fratele lui, ce inseamna nebun? Invata-ne, Doamne, sa intelegem! Bogatul, impresurat de agonisita acelui an, se intreba unde sa adune bogatiile, bunurile. Simplu. Ca un gospodar, strica jitnitele vechi, face altele. Dar ce spune el? Ce face cu ele: “Suflete al meu, ai multe avutii, pentru multi ani. Bea, mananca, veseleste-te, odihneste-te”. Bunurile – sa le numim pe rostul lor si numele lor – materiale, au valoarea lor (graul devine paine, care, adusa pe masa sfantului altar, devine trup dumnezeiesc; bobul de strugure devine vin si sange dumnezeiesc. De aceea numim bunurile de la altar “materia sfintelor taine”). Dar Mantuitorul ii spune: Nebune, nu confunda materia cu ceea ce ti-a daruit Dumnezeu in unicitatea ta, omule. Ti-a dat suflet, constiinta.

Materia, asa cum o cunoastem, are randuiala, calitatile, insusirile, masura ei, zidita in timp si spatiu fiind. E marginita. Dar Dumnezeu a dat sufletului nostru insusiri negraite fata de celelalte bunuri si daruri. De atatea ori marturiseam asa cum ne-au invatat Parintii nostri, dintre care citam pe Patriarhul Calist: Toate fapturile se misca. Dar fiecare intr-un anumit fel, cu o anumita masura, intr-un hotar anumit. Numai mintea omului se misca fara de hotar. Numai ea cuprinde toata lumea asta marginita, tot universul. Cu mintea noastra ne inaltam pana la Dumnezeu. Si cum am fi avut noi minte si cu aceasta miscare, cautare a ei, daca Dumnezeu n-ar fi sadit-o in noi, in Adam cel intai zidit din tarana pamantului, in care a suflat suflare de viata – sufletul viu, si in sufletul viu sa vorbeasca El, ca Suflet al sufletului nostru, pentru a ne inaltam la dumnezeire. De aceea spune Patriarhul Calist: Nu e dupa vrednicia mintii sa se ocupe numai de cele marginite.

Nu natura, nu cele necuvantatoare ne dau noua cuvant. Cuvantul e de la Dumnezeu-Cuvantul. Mintea, ratiunea e de la Dumnezeu-Ratiunea, Logosul. Caci la inceput era Cuvantul. Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul.

Iata deci ce ne spune Mantuitorul: Nebune, cum tu-ti hranesti sufletul care te inalta pana la Dumnezeu numai cu mancare si bautura? Ai de toate – toate ti le-a daruit. Dar “ale mele”? Ce-ai strans tu atunci in sufletul tau? Prin niste bunuri, adunate de pe o bucata de pamant (grau, porumb s.a.), considerandu-le “ale mele” te institui in materialism. Dar daca mangai cu ele pe cel lipsit, pe cel flamand, pe cel in nevoie, in strigatul dupa ele, atunci uiti de existenta acestei pacoste a lumii – care a fost si este materialismul – in lumina si iubire divina. Devii altul, e un fel de transfigurare.

Jitnitele cele vechi le strica: “Mai mari le voi zidi”. Doamne, invredniceste-ma sa stric tot ce-i rau in hambarele inimii mele, sa le golesc, sa le curat si sa le fac vrednice de a primi bunatatile Tale! Sa impart materia, banul meu, painea mea, un medicament al meu, cu cel care sufera. Atunci voi cunoaste in inima mea acele bunuri dumnezeiesti, care-mi transfigureaza faptura – darurile virtutilor: credinta, nadejdea, dragostea, bunatatea, pacea, rabdarea, dreptatea, intelepciunea, infranarea de acest afect al meu de a ma imbogati. Asa, Doamne, sa ma imbogatesc, sa-mi umplu jitnita fapturii mele, adica inima mea, iesind astfel din nebunie.

Aici e nebunia: Sufletul, care e chemat sa se inalte, se hraneste doar cu mancare si bautura; mai mult, in loc sa se inalte, coboara. Sa nu uitam – e atat de adanca Evanghelia si luminoasa ca zorile diminetii divine! –: Calea noastra nu este in jos, ci in sus. Toata creatia ne invata. Zilele Creatiei merg de la cea dintai la cea de-a saptea, in care ne aflam noi. Cum ne-au invatat oamenii de stiinta: Incepand cu lumina, cu apele si celelalte zidiri – mineralele, intr-o prima treapta; in a doua treapta – vietuitoarele, iar apoi zidirea omului, care-si inalta mintea spre Dumnezeire. Faptura e zidita de Dumnezeu, si fiecare faptura e ca un vas, deschis spre a primi noi daruri de la Dumnezeu. In fizica cuantica se spune, uimitor, ca nu exista o asa-numita o lege a necesitatii. Au cazut astazi toate determinismele. Sa-si ceara iertare cei care i-au invatat pe elevii nostri in chipul acesta ratacit!. Cum ziceau ei, in chip natural, o lege o formeaza pe alta.

Altfel spus, viata s-a nascut din minerale, apoi omul, despre care s-a spus ca e “fiinta sociala” – societatea ma formeaza. Altfel spus, un miliard de orbi il fac pe unul care vede; un miliard de schiopi fac pe unul care poate merge. Viata nu-i ascunsa mai inainte in mineral, dupa cum gandirea, constiinta nu-i ascunsa de mai inainte in viata. Dar mineralul se pregateste, virtual sau potential, sa primeasca un dar, care la vremea potrivita va fi dat de Dumnezeu – viata; dupa cum viata se pregateste pentru a primi noul dar, in om. Scriptura spune: Dumnezeu, luand tarana din pamant, a suflat suflare de viata. Dar tarana pamantului era formata, era pregatita, era – dupa cuvantul Sfantului Grigorie Palama – kioforon: era gravid pamantul, ca sa-l pregateasca pe om, lumina divina. Cum spune Scriptura: “Merge-vor din putere in putere”, caci “din plinatatea Lui noi toti am primit (si primim) har peste har”. Iar Sfantul Dionisie Areopagitul infatiseaza creatia intr-o ierarhie cereasca si pamanteasca, cele de jos tinzand spre cele de sus. Acesta este drumul. Zice el, furmos: “Cele inferioare sunt cu dorul lor in cele superioare mai mult decat in ele insele”. Si “toate, cum spune Psalmistul, cerand de la Tine asteapta” – lumina Ta si mila Ta.

Si acest om al lui Dumnezeu – doctorul Paulescu – spune, atat de luminos, cum faptura noastra poarta in ea de la inceput, in odraslirea ei, ca intr-un plan de mai inainte stabilit si ca dintr-un tot fondator, intemeitor, radacina de organe care nu functioneaza pentru moment, ci vor functiona la vremea lor. Iata, cea care se pregateste sa devina mamica, deodata, ca niste potire, parca, apar sanii si laptele, de mai inainte, pentru pruncul ce are sa vina, la vremea lui. Predica e ingaduita, ca orice cercetare: mama, le face ea, le organizeaza ea?.

Desi este pregatit, faptul este un eveniment cu totul nou. Ceva cu totul nou a fost viata; cu totul nou a fost mintea omului. Si, cu totul nou, simtim cum crestem. Sa faca experienta fiecare. Ce frumos a grait duminica trecuta Parintele Stefan. Mantuitorul, raspunzand invatatorului de Lege care L-a intrebat ce sa faca sa mosteneasca viata de veci, care a raspuns: Sa iubesti pe Dumnezeu si pe aproapele Tau. Si i-a spus: Fa aceasta si vei fi viu! Fa legatura ta cu Dumnezeu, roaga-te, gandeste, comunica, cununa-te cu harul lui Dumnezeu si vei fi viu. Daca asa au aparut in creatia aceasta minunata a lui Dumnezeu toate fapturile, cu frumusetea lor. Si staulele sunt in chip deosebit numite de Intelept, unde se pregatesc apoi sa alcatuiasca sanul viu al vietuitoarelor. Iar santul viu sa alcatuiasca inima, in care, spune Inteleptul biblic: Ai pus, Doamne, in inima si vesnicia. Si atunci, privirea omului nu e in jos, ci in sus! Aici al doilea inteles: Nebune! Mintea lui era in jos; nu era in chipul firesc al suisului. Iar cu Dumnezeu, in Dumnezeu, in tot mai multa constiinta, in tot mai multa lumina. Acesta este drumul.Firea intreaga ne invata, iubitilor.

De aceea, nu pot sa nu-l amintesc pe dumnezeuiscul Maxim Marturisitorul, care, cu ochii inimii lui, rugandu-se, traind ca un sfant, a simtit cum toata faptura se invata. El invatase de la filosofi ca omul e un microcosm; deci toata lumea e in el. Si spune el, adevar dumnezeisc: faptura lui Dumnezeu are trei trepte, dar in suis. Treapta intai – existenta, ca existam; a doua – existenta in bine, in har, lucrand binele. Si a treia – existenta vesnica, in vesnicie. Si pentru fiecare din aceste trepte ne-a dat Dumnezeu darul lui. Existam prin fiinta, ca avem fiinta. A doua – existam in bine, prin vointa. Fiinta au toate, dar omul are si vointa. Iar a treia – existam in har. Si pentru ele lucram. Putere are toata faptura, si vietuitoarele. De aceea cei vechi se rugau la Boul Apis, la Leu, la alte fapturi; putere au toate fapturile. In vointa e si lucrarea; lucreaza. Si, in final, odihna. Ce inseamna odihna, iubitilor?

Odihna, sarmanul de el: bea, mananca, veseleste-te. Cand zicem “Tu esti Invierea, Viata si Odihna…” – nu-i odihna lenii, iubitilor, ci cea despe care Mantuitorul spune: Luati jugul meu. Jugul meu este usor, sarcina mea este usoara. Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi.” Iar Apostolul spune: Cei care lucreaza faptele Domnului vor intra in odihna” si la Apocalipsa: “Odihneasca-se toti de faptele lor”. Deci odihna – dulceata bucuriei. Ea, aceasta odihna, aceasta bucurie, aceasta implinire a ostenelilor, a calatoriei tale.

Atunci, cuvantul ultim al Evangheliei. Am inteles de ce l-a numit nebun. Intai, sufletul – doar mancare si bautura, si nu ce cauta el, si nu numai el, ci faptura mea sa se inalte, si trupul si materia, cum se sfinteste pe altar, devenind trup si sange dumnezeiesc. Caci noi cand ne rugam la altar zicem: “Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte”, deci nu numai peste paine si vin, ci peste noi. Faptura noastra intreaga se sfinteste atunci. Deci nebun pentru ca el cauta sfintirea in mancare si bautura. Si a doua nebunie: cauta in jos, in loc sa mearga in sus. Or, drumul e in sus, spre tot mai multa lumina, constiinta, spirit. Si aceasta inseamna mersul spre ce incheie Evanghelia: Asa patimesc toti aceia care isi aduna comori ca si cum ele fac sufletul viu si nu se imbogatesc in Dumnezeu.

Sa te imbogatesti in Dumnezeu – acesta e cuvantul ultim al Evangheliei. Bogatia omului e constiinta lui dupa chipul lui Dumnezeu si darurile, virtutile dumnezeiesti: credinta, nadejde, bunatate, dreptate, pace, indelunga rabdare, intelepciune, infranarea poftelor, stapanire de sine, curajul, barbatia; si toate acestea, auziti, iarasi, pentru ca se potriveste aici, repet cuvantul dumnezeiescului Maxim: Virtutile sunt insusiri ale Dumnezeirii pe care le-a rasadit Dumnezeu in noi sub forma noastra umana. Ale ratiunii noastre, ale gandirii noastre. Sunt insusiri dumnezeiesti, deci El e intai de toate credincios in tot ce a zidit si ne-a fagaduit, este nadejdea in noi, este dragostea in noi, este bunatatea in noi, prin care stim sa impartasim din bunurile pe care ni lea- daruit. Insusiri divine sunt in noi virtutile. Si atunci, ne imbogatim in El. In ele e Dumnezeu prezent in noi. E ochiul luminii, harului, prin care ne impartasim de lumina divina. Si din iubirea divina e iubire in noi si ne indumnezeim in iubire. Sa o tinem mereu. Ea creste si lumineaza in noi si devenim, prin har, ne indumnezeim. Acesta e viitorul lumii, aceasta e mantuirea lumii.

Cum adica: Iubitilor, cand avem lumina divina, iubire divina in noi, toti oamenii, atunci “intru lumina Ta vom vedea lumina”; si Te vom vedea pe Tine. Si in lumina Ta il vad si pe semenul meu. Il vad in adancul inimii lui. Iisus citea in gandurile fariseilor: “De ce cugetati cele rele in inimile voastre?” Cand Iuda pregatise vanzarea Lui, Iisus priveste in ochii lui si in inima lui si-i spune: Ce ai de gand sa faci fa mai curand. Ii citeste gandurile. Ma intreb, si ar trebui sa se strige de la un cap la altul al lumii: Daca cei din 11 septembrie ar fi citit in gandurile lor ce au de gand sa faca, cei care pregateau cele doua avioane, daca ar fi citit, potrivit acestui dar al lui Dumnezeu de a ne inalta, de a vedea in lumina divina… Nu de a cobori. Aceasta e salvarea lumii: sa ajungem luminati, sa citim in fetele si in inimile lor. Cand eu il vad pe fratele meu, vad fata lui si el vede fata mea; vad inima lui si vede inima mea; vad gandurile lui si el vede gandurile mele. Atunci eu nu mai am teama de fratele meu, pentru ca nu va mai indrazni sa-mi faca nimic. Tehnica e buna, ne da confort, dar nu da lumina sufletului, care se inalta. Ea ucide mai degraba. Si nu va rezolva… Am simtit in clipa aceea: Noi traim de acum intr-un nou eon. Nu vor mai fi razboaie pe pamant si lumea va fi salvata cand voi citi in inima semenului meu gandurile lui si el gandurile mele. Atunci l-am dezarmat cu lumina mea, cu iubirea mea, si el intra atunci in lumina si se va salva. Asa au facut sfintii.

Inchei cu aceasta marturie a unui sfant – Pavel cel Prost, care inseamna “cel iertat” (din limba slava). Avea el acest dar, ca vedea in sufletele oamenilor. A mers odata la biserica si el statea la usa, smerit. Il ghionteau… El lua seama la toti cei care intrau in biserica, sa vada cu ce fel de suflet intra la slujba. Avea si acest dar, sa vada pe fiecare cum este la sufletul lui, precum vedem noi obrazele altora. Cei mai multi aveau fata luminata, cu obrazul vesel si vedea pe ingerul fiecaruia bucurandu-se. Pe unul, insa, l-a vazut negru si intunecat la tot trupul si dracii tinandu-l de amandoua partile si tragandu-l spre sine, cu capastrul in nasul lui si pe ingerul lui departe, mergand posomorat si trist. Pavel, lacrimand si batandu-si pieptul, sedea inaintea bisericii plangand foarte pe cel ce i s-a aratat lui asa. Iar cei ce au vazut lucrul acela si de mirare alaturi de Pavel, parca plangeau si ei”. Erau multi dracusori, adica ganduri multe, inchipuind parca pe cei care au pregatit tragedia aceea, cum isi faceau planurile – pentru fiecare plan cate un drac. Din fiecare colt si cotitura.

Dar, iubitilor, deodata, altceva, mai minunat: Iata, la iesirea din biserica Pavel Prostul tot la usa ramanand, in smerenia lui, vede pe acel om care intrase intunecat, iesind din biserica luminat la fata, alb la trup si dracii departe alungati, posomorati ca au fost lepadati, iar ingerul lui bucuros. Pavel sarea de bucurie si striga, laudand pe Dumnezeu: O, nespusa iubire de oameni! O, Dumnezeule cu indurarile Tale cele peste masura. Si, suindu-se pe o piatra inalta, zicea: Veniti, fratilor, si vedeti lucruile lui Dumnezeu cat sunt de infricosate, de toata inspaimantarea vrednice. Veniti si vedeti pe Cel ce voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina. Sa ne inchinam si sa cadem la El si sa zicem: Tu singur, Doamne poti sa ridici pacatele. Tu singur luminezi lumea, Doamne. Fa-ne vrednici, Doamne, sa auda toti cuvantul Tau si, daca a zis acel sarman bogat: suflete al meu, suflete, scoala, tgrezeste-te, ia aminte la chemarea lui Dumnezeu, traieste-ti clipa intalnirii cu Dumnezeu. Osteneste pentru cat ti s-a dat sa lucrezi pe acest pamant, mult sau putin. Dar in fiecare clipa fii gata sa te intalnesti din lumina Lui, ca o arvuna a celei mari, a dulcetii, bucuriei, luminii, odihnei, implinirii tale, salvatoare, nu doar pentru tine, ci pentru lume.

Fă-ne vrednici, Doamne, să Te cunoaștem, să Te vedem și să-i vedem pe toți, nu căzuți, ci ridicați și luminați. Așa simțim cu adevărat, că adevăr este că lumea se va mântui prin Tine. Și așa se pregătește cu adevărat un cer nou și un pământ nou.
Cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cu Maica Domnului și cu toți sfinții. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

sursa: Crestin Ortodox

Franţa: 244.000 de manifestanţi în toată ţara. O persoană a murit

Situaţia era tensionată sâmbătă după-amiază în cartierul Palatului Elysée din Paris, unde forţele de ordine au recurs la gaze lacrimogene pentru a-i dispersa pe manifestaţii mişcării ‘vestelor galbene’, care protestează faţă de creşterea taxelor la carburant, relatează AFP.

‘În jur de 1.200 de persoane sunt adunate în sectorul Place de la Concorde, apărat de un dispozitiv de securitate’, a anunţat Ministerul de Interne, într-un comunicat difuzat puţin după ora 17.00, scrie Agerpres.

Mai multe sute de manifestanţi au pendulat câteva ore între bulevardul Champs Elysées, strada Faubourg Saint-Honoré, unde se află Palatul Elysée, şi axele rutiere din jur. Cartierul fusese împrejmuit de poliţişti încă din cursul dimineţii, după ce manifestanţii anunţaseră acum câteva zile că obiectivul lor era să ajungă la Palatul Elysée.

‘Macron, demisia!’, a strigat mulţimea, la circa 100 metri de palatul prezidenţial, potrivit unui jurnalist AFP aflat la faţa locului. Unii au aprins fumigene. Forţele de ordine, protejate de scuturi, au folosit gaze lacrimogene.

‘Ne gazează, dar noi suntem paşnici, nicio vitrină nu a fost spartă. Nu vrem decât să ne exprimăm ideile’, a declarat una din protestatare, Béatrice, în vârstă de 49 de ani.

Puţin mai devreme, manifestanţii reuşiseră să blocheze parţial celebrul bulevard.

Potrivit ministrului de interne Christophe Castaner, în jur de 244.000 de ‘veste galbene’ au protestat sâmbătă în toată Franţa împotriva creşterii taxelor la carburant şi a scăderii puterii de cumpărare. Ministerul de Interne anunţase la prânz că s-au format peste 2.000 de adunări ale protestarilor.

Mişcarea a fost marcată de decesul unei manifestante, lovită de o şoferiţă la un baraj în Savoia. Peste 100 de persoane au fost rănite, dintre care cinci grav, la diferite puncte de blocaj. Tot potrivit ministrului de interne, 52 de persoane au fost reţinute, dintre care 38 se află în arest preventiv.

Accident mortal în timpul unui protest

Un protestatar care participa la o manifestaţie desfăşurată în Franţa, pe fondul creşterii taxelor de combustibil, a murit sâmbătă după ce a fost lovit în mod accidental de un autovehicul, a informat ministrul francez de Interne, Christophe Castaner, relatează site-ul agenţiei Reuters.

Manifestanţii încearcă să blocheze mai multe autostrăzi din Franţa, purtând veste reflectorizante, în semn de prostest după ce preşedintele francez Emmanuel Macron a introdus taxe mai mari de combustibil.

În timpul manifestaţiei, o femeie aflată la volan s-a speriat atunci când a văzut protestatarii de pe autostradă şi a accelerat lovind fatal o altă femeie, au informat oficialii francezi.

 

sursa: România Liberă

Trei fețe ale „perversiunilor toleranței”

„Supunere fatalistă – nu îndrăznesc să deschid gura, deoarece cineva mă va eticheta drept „intolerant”. Orice obiecție aș aduce față de agenda și obiectivele Corectitudinii Politice, asta ar putea fi interpretat drept un act de „discriminare” sau o dovadă de „obscurantism”. Și atunci voi mima „toleranța” din conformism social sau din fatalism: e inutil și imposibil să te opui. Și voi accepta fără rezerve obiectivele acestei agende, oricât de aberante sau de imorale vor fi acestea.

Superioritate arogantă – toți cei care nu merg pe linia de partid a CP sunt intoleranți, naziști, xenofobi, islamofobi, și multe alte fobii. „Toleranța” mea este o virtute pe care o voi semnala cu fiecare prilej. În acest timp, îi voi înfiera, denunța, denigra, persecuta pe cei care îndrăznesc să aibă păreri „neortodoxe”, sau să vadă lucrurile din alte perspective.

Superioritate resentimentară – o categorie a celor care nu cad în supunerea fatalistă se radicalizează, și se opun superiorilor aroganți de pe poziții resentimentare. Ei ajung să respingă chiar ideea că ar exista o toleranță în spiritul iubirii creștine, care nu implică nici toleranța față de păcat, nici acceptarea unor idei anarhice. O formă de răbdare, de cumpătare și de îngăduință (limitată) față de celălalt, care este o virtute.

Nu spun că nu există, în istorie, intoleranță reală – și că nu există epoci și situații în care oamenii au avut de suferit din cauza intoleranței. Ceea ce spun este că pendulăm între aceste extreme, care compromit chiar ideea de toleranță.”

 

de Cătălin Sturza Facebook

Administraţia Trump, revenire la firesc: identitatea sexuală va fi definită de organele sexuale de la naștere

Administrația Trump încearcă să realizeze politici în sprijinul familiei naturale și să recupereze ceea ce s-a pierdut prin dictatura ideologiei de gen. Departamentul de Sănătate al SUA a transmis Departamentelor de Educație, Justiție și Muncă solicitarea de a adopta definiția identității sexuale care ține cont de organele sexuale existente la naștere:

Sexul se referă la statutul unui individ ca fiind masculin sau feminin potrivit trăsăturilor biologice imuabile identificate la naștere sau înainte de naștere. Sexul indicat pe certificatul de naștere al unui individ trebuie să constituie proba definitivă a sexului unei persoane, mai puțin în cazul în care a fost infirmat prin probe genetice viabile”.

De asemenea, administrația Trump își propune să remedieze problema toaletelor din școli, care provoacă tot mai multe abuzuri. „Legea toaletelor” prevede că elevii și copiii pot folosi toaletele destinate celor de sex opus fără acordul acestora sau fără acordul părinților dacă se identifică prin alt sex decât cel biologic.

Sursă: LifeSiteNews

„1984” este aici: Sistemul de „credite sociale” care te poate transforma în „nepersoană” începe să fie aplicat în China

times 3.12.83 relatare ordin zi f.m. dubluplus-nebune refe
nepersoane rescrie întregeşte supsup anteclasat

În Vechivorbă, adică în Engleza Standard, textul mesajului ar putea fi redat cam aşa:

„Relatarea Ordinului de Zi al Fratelui cel Mare apărută în numărul din 3 decembrie 1983 al ziarului Times este extrem de nesatisfăcătoare şi face referiri la persoane non-existente. Rescrie în întregime şi supune versiunea unei autorităţi superioare înainte de a o clasa.”

Winston se apucă să citească articolul incriminat, de la cap la coadă. Din câte îşi dă seama, ordinul de zi al Fratelui cel Mare conţinea mai ales laude la adresa activităţii unei organizaţii cunoscute sub sigla TAFP, care îi aproviziona cu ţigări şi alte articole strict necesare pe marinarii de pe Fortăreţele Plutitoare. Un anume tovarăşul Withers, membru de frunte al Partidului Interior, era evidenţiat printr-o menţiune individuală şi fusese decorat cu Ordinul Meritul Special, Clasa a Doua. După trei luni, însă, iată că TAFP a fost desfiinţată fără nici o explicaţie. Este de presupus că Withers şi oamenii lui sunt acum în dizgraţie, dar nici în ziare, nici la tele-ecran nu s-a pomenit o vorbă despre aşa ceva. Bineînţeles că nu se spune nimic, din moment ce acuzaţii politici nu sunt, de regulă, judecaţi, şi nici măcar demascaţi în mod public.

Marile epurări care lovesc mii de oameni, cu procese publice de trădători şi criminali în gândire, cu mărturisiri abjecte ale tuturor ticăloşiilor de pe lume, urmate de execuţii – astea sunt spectacole excepţionale şi nu au loc decât o dată la câţiva ani. De obicei, oamenii ajunşi pe lista neagră a Partidului dispar pur şi simplu şi nu se mai aude nimic despre ei niciodată. Nimeni nu dispune de nici cel mai mic indiciu despre ce s-ar fi putut întâmpla cu ei. în unele cazuri, poate că nici nu sunt morţi. Vreo treizeci de inşi, poate, numai dintre cei pe care Winston i-a cunoscut personal, plus părinţii lui, au dispărut fără urmă în cutare sau cutare moment.

(…) Winston habar nu are din ce motiv a căzut în dizgraţie tovarăşul Withers. Pentru corupţie, poate, sau pentru incompetenţă. Poate că Fratele cel Mare s-a săturat de un subaltern prea cunoscut. Poate că Withers însuşi, sau altcineva din anturajul lui, a fost suspectat de tendinţe deviaţioniste. Sau poate – de fapt, este cea mai sigură explicaţie – totul s-a întâmplat pur şi simplu pentru că epurările şi vaporizările fac parte integrantă, în mod inevitabil, din mecanismul conducerii. Singurul indiciu clar îl dau cuvintele „refe nepersoane”, care arată că Withers este deja mort. De obicei, nu poţi fi sigur de aşa ceva în legătură cu cei arestaţi. Se întâmpla, uneori, să li se dea drumul şi să rămână în libertate chiar şi un an înainte de a fi executaţi. Câteodată, foarte rar, un individ pe care tu îl credeai mort de mult timp reapare ca o fantomă la câte un proces public, unde înfundă sute de inşi prin mărturiile lui, şi abia pe urmă dispare, de astă dată definitiv. Şi totuşi, Withers este deja o nepersoană. El nu există; nu a existat niciodată.”

(George Orwell, „1984”)

După Revoluția culturală și politica antinatalistă a copilului unic, cea mai populată țară a lumii este din nou aleasă pentru a fi scena unui experiment de inginerie socială.

Cetățenilor chinezi li se pot de acum interzice anumite activități sau drepturi prin intermediul așa-numitului „sistem de credite sociale” care amintește de lumea distopică din nuvela „1984” a lui George Orwell.

Este cea mai recentă manifestare a recent implementatului, dar încă incipientului sistem de control guvernamental prin care orice cetățean va fi fie pedepsit, fie recompensat, scrie cotidianul britanic The Telegraph:

Orașele chineze lansează un sistem de evaluare pentru deținătorii de câini prin care oricine nu curăță după animalul său poate fi forțat să plătească o taxă sau chiar riscă să îi fie confiscat animalul.

Sistemul de credite este deja aplicat în orașul Jinan și presupune ca oricine are un câine să se înregistreze la poliție – un singur animal fiind permis pentru o persoană.

Inițial se acordă 12 puncte, care sunt înscrise sub forma unui cod QR pe zgarda câinelui. Se scad puncte pentru diferite abateri, precum plimbarea câinelui fără lesă, necurățarea fecalelor sau reclamația pentru deranj. Spre exemplu, proprietarilor li se iau 3 puncte  dacă nu plimbă câinele într-o lesă de maxim 1,5 m lungime sau cel care îl plimbă este minor.

Alte sancțiuni includ reducerea vitezei traficului internet sau caracterizarea publică drept „cetățean recalcitrant”.

Pentru aceasta din urmă există deja un prototip de „listă neagră” care poate fi accesat pe website-ul Curții Supreme a Poporului.

via GIPHY

În partea din stânga sunt nume de persoane, iar în partea dreaptă, denumiri de firme.

Există de asemenea o listă de cetățeni „buni” — care sunt recompensați prin, spre exemplu, mai multe oportunități pe website-urile de „dating”, precum Baihe, cel mai mare website de acest fel din China.

De asemenea, cetățenii buni primesc reduceri la facturile de energie, pot închiria bunuri fără garanții și chiar primi dobânzi mai favorabile la bănci.

În ciuda nefirescului sistemului – Botsman îl numește „o viziune futuristică a unui Frate cel Mare scăpat de sub control – unii cetățeni spun ca deja îi face să devină mai buni.

Un antreprenor de 32 de ani, identificat de un articol Foreign Policy drept Chen, spune: „Simt că în ultimele 6 ani comportamentul oamenilor s-a îmbunătățit. Spre exemplu, acum când suntem la volan, oprim totdeauna în fața trecerii de pietoni. dacă nu oprim, ne pierdem punctele.”

Guvernul intenționează să generalizeze sistemul de credite sociale până în 2020 utilizând o vastă rețea de camere de supraveghere, software pentru recunoaștere facială, monitorizare cu ajutorul inteligenței artificiale și baze de date extinse. Sistemul a fost anunțat în premieră în anul 2014 și țintește întărirea ideii (cu rădăcini în filosofia orientală) că „a păstra încrederea este glorios, dar a trăda încrederea este dezgustător”, conform unui document guvernamental.

Așa amenințător cum sună, să urmărești în acțiune programul de credite sociale este cu adevărat terifiant. Ce puțin așa consideră un jurnalist occidental care, în decursul unei călătorii în China, a surprins difuzarea prin boxele din tren a unui mesaj audio preînregistrat, la volum ridicat. Mesajul a fost transmis în chineză și în engleză și se dorește a lua forma unor „proceduri de siguranță” de tipul celor transmise la începutul curselor aeriene.

O voce feminină, desprinsă parcă dintr-un film de ficțiune despre o lume distopică, avertizează pasagerii cu privire la orice fel de comportament nepotrivit:

Videoclip încorporat

James O’Malley

@Psythor

Here’s a dystopian vision of the future: A real announcement I recorded on the Beijing-Shanghai bullet train. (I’ve subtitled it so you can watch in silence.)

Anunțul relevă într-un mod care dă fiori o realitate relatată de dizidenții și exilații chinezi (vezi rețeaua de publicații Epoch Times – inclusiv în România) anume că cetățenii chinezi trăiesc deja într-o stare de teamă pe care sistemul de „credite sociale” s-a grefat cu ușurință.

Vocea din anunț avertizează că abateri precum fumatul în tren sau călătoria fără bilet „vor fi sancționate conform cu regulamentele, iar comportamentul va fi înregistrat în sistemul de credite individuale.”

Există deja relatări despre persoane din China care au fost sancționate sau recompensate bazat pe scorul de la creditele sociale. Spre exemplu, un student și-a pierdut locul la universitate deoarece tatăl său fusese deja pus pe o listă neagră ca urmare a refuzului plății unui credit bancar de 200.000 de yuani (circa 30.000 USD). În alte cazuri, mai numeroase, cetățenii sunt suspendați începând de la 1 mai 2018 de la utilizarea transportului feroviar sau aerian din cauza scorului social scăzut.

Probabil cel mai șocant aspect al mesajului preînregistrat difuzat pe trenurile de pasageri chineze este că în curând l-am putea auzi întocmai în trenurile din Occident, lucru asupra căruia anumiți comentatori au avertizat deja. N-ar fi de mirare: atât Revoluția culturală chineză cât și experimentul antinatalist care, așa cum  scriam recent, se încheie cu un dezastru, au fost importate, chiar dacă nu întocmai, din laboratoarele de încercare ale Asiei de Est în societățile vestice.

 

sursa: Cultura Vieții

Gavrilă Filichi: În structurile de putere din România anului 2018 există o continuitate toxică ce-și are rădăcinile adânc înfipte în sistemul bolșevico-comunist de dinainte de 1989

Interviu publicat de cotidianul România Liberă cu militantul anticomunist Gavrilă Filichi, fostul președinte al Asociației Brașov – 15 Noiembrie

RL: Stimate domnule Gavrilă Filichi, au trecut, iată, 31 de ani de la revolta anticomunistă a muncitorilor de la Brașov din 15 noiembrie 1987, și încă nu s-a aflat adevărul despre acest eveniment ce s-a constituit drept o trâmbiță a evenimentelor din decembrie 1989. Cum priviți această situație? V-ați împăcat cu ea?

Gavrilă Filichi: Faptul că nici după 31 de ani trecuți de la evenimentul istoric din 15 noiembrie 1987 de la Brașov, care s-a constituit într-o veritabilă alarmă în blocul comunist din Răsăritul Europei, nu s-a aflat adevărul constituie o rușine pentru Justiția din România
postdecembristă.

A fost o încercare de devoalare a celor responsabili de barbaria din timpul anchetelor de la Brașov și București, demers întreprins de fostul procuror general al României din acei ani, Gheorghe Robu, care în mod suspect ne-a părăsit, mergând să ancheteze pe cealaltă lume și… „batista a rămas pe ţambal“. Nimeni, niciunul dintre procurorii-bătăuși sau milițienii care ne-au torturat nu a fost cercetat, anchetat, judecat şi condamnat. Zero. În țara care a condamnat comunismul, declarativ desigur, cu scop propagandistic și mistificator.

De ce credeți că nu se doresc aflarea adevărului și pedepsirea vinovaților?

De ce nu se dorește aflarea Adevărului? Din punctul meu de vedere, răspunsul este simplu, se vede și de pe Lună! În structurile de putere din România anului 2018 există o continuitate toxică ce-și are rădăcinile adânc înfipte în sistemul bolșe-
vico-comunist de dinainte de 1989.

Aflarea Adevărului despre ultimele trei evenimente importante care au marcat istoria recentă a României, 15 noiembrie 1987, 22 decembrie 1989 și 13-15 iunie 1990, ar însemna eliberarea spirituală a poporului român și, implicit, aruncarea la lada de gunoi a Istoriei a acestor „vârcolaci“.

Puteți să ne împărtășiți care au fost urmările arestărilor și anchetelor asupra camarazilor dvs. și a familiilor lor?

Sunt multe de povestit despre urmările anchetelor inumane la care au fost supuși mulți dintre colegii mei. Este o rană mereu deschisă, pentru cei care nu mai sunt printre noi, pentru cei rămași cu sechele grele pentru tot restul zilelor, și mai ales pentru cei care, din ce-am mai aflat de la persoane care ne-au căutat la sediul Asociației, imediat după căderea dictaturii, n-au mai venit niciodată, cel mai probabil, dormindu-și somnul de veci sub cruci fără nume…

În plan juridic a existat un proces stalinist, desfășurat la clubul Întreprinderii de Autocamioane Brașov, atent controlat de Securitate și monitorizat de la Cabinetul 1.  Au fost judecați, condamnați și deportați în diferite zone ale țării 61 de muncitori, cea mai mare parte provenind de la Autocamioane, iar ceilalți de la diferite întreprinderi brașovene, care ni s-au alăturat pe parcursul revoltei, pe străzile orașului, de la Autocamioane până la actualul sediu al Prefecturii Brașov, atunci Județeana de Partid.

Printre cei 61 au existat frați, tată și fiu pe care Partidul și sluga preaplecată, Securitatea, i-au împrăștiat în toate zările. Au fost despărțiți frate de frate, tată de fiu și, „bonus“, soț de soție, tată de copii!

Doresc să amintesc în mod special situația zguduitoare a Angelicăi Vieru. Soțul ei, Vasile, a fost arestat, bătut în anchete nemiloase, deportat la Bârlad. A trecut la cele veşnice în scurt timp, pe 5 septembrie 1988, la Spitalul Fundeni, stabilindu-i-se diagnosticul de ciroză hepatică, deși înainte avusese nicio problemă cu ficatul. În urma lui au rămas cinci copii, pe care Angelica i-a crescut cu un devotament absolut.

Am văzut că ați fost chemat la Parchetul General în 2017. Citația-tip era de-a dreptul revoltătoare și definește pe măsură nivelul la care a ajuns statul azi. Vi se atrăgea atenția – dvs., victimă și parte vătămată – că dacă nu vă veți prezenta la audieri veți fi adus cu mandat și veți putea fi pasibil de o amendă de până la 5.000 de lei. Ce au vrut, să vă aresteze a doua oară? Ce s-a întâmplat la aceste audieri și după? Se petrecea acum exact un an.

Formularea de pe citația de la Parchetul Militar avea un conținut care datează din trista perioadă comunistă și care subliniază ce spuneam la început, că lucrurile sunt, din păcate, pentru România și pentru români, neschimbate în domeniul justiției.

Drept e că pe noi nu ne-a judecat atunci nici Statul de drept, nici Statul paralel. Pentru că încă nu intrasem pe tărâmul democrației originale. Ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat nimic! S-au mai luat niște declarații de la niște oameni, care, nu-i așa?, aveau după 30 de ani o memorie… „fresh“! Pe unii, mai bătrâni și mai bolnavi, i-au băgat în panică…

 Scriați că le solicitați directorului SRI și președintelui de la Cotroceni să-și respecte promisiunile. Puteți să explicați cititorilor „României libere“ la ce vă referiți și ce ați avea să le adresați acestor oficiali, acum, înainte de comemorarea a 31 de ani de la evenimentele din 15 noiembrie 1987? La ce vă așteptați de la autorități?

Hellvig a promis acum un an, în preajma împlinirii a 30 de ani de la evenimente, că „va face lumină“. Iar Iohannis, chiar la momentul comemorativ, pe 15 noiembrie 2017, a tăcut mefistofelic, deși el se proclamă pro-democrație, când iese în stradă cu „rezist-ul“. La 30 de ani de la prima revoltă anticomunistă dinainte de căderea regimului comunist și revenirea la democrație, nu am primit și nu s-a dat niciun mesaj de la Președinția României. Așa că, referitor la ce ne așteptăm de la cei mai sus menționați și de la instituțiile pe care le conduc, SRI și Cotroceni, chiar nu mai avem nicio așteptare, după trecerea acestui an. Doar să plece și să vină niște români dornici să se pună în slujba României și a românilor.

„Deşteaptă-te, române!“ a fost urmat, pentru prima oară, de „Jos Ceaușescu!“ și „Jos Comunismul!“

Ca o mărturie pentru generațiile de azi, vă rugăm să rememorați acea zi și ce vi s-a întâmplat dvs. după.

Am mai spus-o, desigur, dar pentru dvs., pentru „România liberă“, de care mă leagă amintirile din anii ’90, când eram președintele Asociației și ne susțineați toate demersurile, o să reiau aceste rememorări negre și grele: Ziua de 15 noiembrie 1987 a picat într-o duminică. În zi de sărbătoare, toată suflarea de pe platforma Întreprinderii de Autocamioane Braşov era la lucru. Trecuseră mai bine de trei zile de când trebuia să fie făcută plata salariilor. De foarte multă vreme braşovenii nu mai ştiau ce-i aceea apă caldă. De la un timp, nici cea rece nu mai curgea. Gazul metan era mai mult oprit decât pornit, existând permanent riscul unor grave accidente. După raţionalizare, curentul electric devenise mai degrabă şi el o simplă iluzie. Aceeaşi criză se manifesta şi în întreprinderi. În aer plutea ceva misterios şi totodată ameninţător. Aceasta era starea de spirit în care muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane Brașov întâmpinau ziua de 15 noiembrie 1987, care era şi zi de alegeri.

În faţa Secţiei 440 s-au adunat câteva sute de muncitori din secţiile vecine, veniţi să-i sprijine pe cei din Secţia 440, care, începând cu schimbul III al zilei de 14 noiembrie 1987, au încetat lucrul în mod spontan, protestând împotriva neplătirii salariului. În intersecţia care marchează vecinătatea Secţilor 420, 440, 520, 570 a avut loc, în jurul orei 8.00, o încercare de dialog între muncitorii prezenţi şi reprezentanţii conducerii uzinei. „Masa tratativelor“ a fost părăsită imediat, aroganţa conducătorilor întreprinderii fiind prompt taxată de mulţimea care începea să fiarbă. Punctul critic a fost atins când în faţa oamenilor a apărut, pentru a „dialoga“, secretarul de partid cu propaganda, un anume Ferentz. Acesta a părăsit intempestiv locul, petrecut de fluierăturile şi huiduielile muncitorilor. În lipsa partenerilor de dialog, mulţimea s-a pus în mişcare, cu intenţia declarată de a strânge cât mai mulţi colegi care să susţină cererile ce începeau să se facă auzite din ce în ce mai clar. Dintr-odată s-a strigat, în mod firesc, „Vrem banii!“. Gama lozincilor s-a diversificat pe măsură ce coloana se îngroşa şi curajul creştea. La început timid, după care din ce în ce mai tare, mai clar şi mai răspicat, s-a auzit: „Vrem lumină!“, „Vrem căldură!“, „Vrem mâncare la copii!“, „Hoţii! Hoţii!“. După ce aproape întreg efectivul prezent la lucru în acea dimineaţă, aproximativ 4.000-5.000 de suflete, colindase toate secţiile uzinei, a mai avut loc o ultimă tentativă de a dialoga cu cei din conducere. Aceasta s-a întâmplat în jurul orei 10.30. În Palatul Administrativ era un pustiu desăvârşit, motiv pentru care mulţimea înfuriată a început să arunce cu ce găsea spre ferestre, o parte din ele fiind sparte.

În jurul orei 11.00 s-a produs momentul psihologic al manifestaţiei, care pornise paşnic, dar care în ultimele momente căpătase unele accente agresive, o violenţă provocată de indiferenţa şi aroganţa conducătorilor. Atunci s-a luat hotărârea de a se merge în oraş, la sediul partidului, pentru a cere acolo drepturile pe care în uzină nu le obţinusem. Din cele câteva mii de persoane care au mărşăluit timp de aprope două ore, au mai rămas cel mult 300, care, uitând de frică şi de consecinţe, au pornit pe traseul Strada Poienelor – Calea Bucureşti – Bulevardul Lenin, oprindu-se la sediul Comitetului Judeţean de Partid.

Prin dreptul Spitalului Judeţean, din mulţime cineva a dat tonul la „Deşteaptă-te, române!“. Acesta a fost semnalul descătuşării oamenilor, care au uitat de tot ce strigaseră mai înainte şi, aproape incredibil, au lăsat să iasă din piepturile lor pline de obidă, pentru prima oară, două lozinci cu forţa unei ghilotine neîndurătoare: „Jos Ceauşescu!“ şi „Jos comunismul!“.

Când coloana a ajuns la sediul Judeţenei de Partid, uşile acesteia erau blocate. S-a încercat un soi de dialog cu primarul Calancea, care apăruse între timp. Răspunsul acestuia, „Astăzi sunteţi voi tari, dar mâine vedem noi!“, a pus gaz pe foc. Mulţimea dezlănţuită s-a revărsat în incinta somptuoasei clădiri şi, în scurtă vreme, prin gea-
murile acesteia a început să plouă cu roţi de caşcaval şi bucăţi de salam de Sibiu. Mai apoi au apărut şi câteva telefoane smulse de la locul lor, câteva televizoare. Punctul culminant al furiei maselor dezlănţuite s-a consumat atunci când un cetăţean în vârstă, îmbrăcat cu o haină de piele, făcând dovada unui curaj nebun, încerca, împreună cu un tânăr, să desprindă tabloul dictatorului de pe faţa clădirii. În strigătele mulţimii, tabloul a aterizat în faţa scărilor Judeţenei. Împreună cu steagul roşu al PCR, a ars în câteva clipe.

A doua zi, m-am dus la uzină în schimbul I. Am avut o presimţire că în cel mai scurt timp voi fi ridicat. I-am spus unei colege: „Dacă eu plec înainte de sfârşitul programului şi nu mă mai întorc, te rog mult, du-te la această adresă şi spune-i soţiei mele că sunt arestat. Poate o să mă scoată cineva din gura lupului!“.

În jurul orei 14.00, am fost chemat în biroul şefului Serviciului Personal, tovarăşul Lospa. Au apărut şi trei „băieţi“, voinici toţi şi cu o uitătură care nu prevestea nimic bun. M-au urcat într-o Dacie 1300 şi m-au dus la Miliţie. După ce mi s-a luat o declaraţie, am fost condus într-o celulă din subsolul arestului.

A doua zi, în jurul orei 12, am fost scoşi afară din celulă, unul câte unul. Ni s-a aplicat, la fiecare în parte, câte o pereche de cătuşe. Cu mâinile legate la spate, am fost urcaţi în dubă. Eram înghesuiţi ca vitele, unul în altul. Până să pornească maşina, mai mulţi dintre noi am solicitat celor care ne păzeau să ne mai slăbească cătuşele. Construcţia lor era de aşa natură încât, dacă mişcai mâna într-un anume fel, se strângeau automat. Nu am scăpat de acea oribilă unealtă, dar am fost legaţi câte doi de aceeaşi brăţară. Eu am fost cuplat cu Paraschiv Nicuţă. Cineva a lansat zvonul care ne-a tăiat la toţi răsuflarea: „Pe drum maşina va opri, vom fi coborâţi toţi, după care va urma…“.  Am văzut în jurul meu bărbaţi plângând.

Am ajuns la Bucureşti pe înserate, în jurul orei 18.00. Un adevărat cor de câini acompania trecerea noastră pe ultima porţiune de drum. Ne-au dus la Inspectoratul General al Miliţiei. La anchetă, un tovarăş colonel pe nume Popa îmi cerea să-i spun cine sunt organizatorii, ce-am căutat eu acolo, ce-mi trebuia, ce-am strigat.

Pentru prima oară în viaţa mea m-am gândit serios la un lucru fundamental: există sau nu Dumnezeu? Dacă până atunci am avut unele îndoieli, din acea clipă în mintea mea a străfulgerat Adevărul: indiferent ce se întâmplă cu mine, există Dumnezeu. Mă încerca doar un sentiment de ruşine că omul se gândeşte la Dumnezeu numai în momente foarte grele.

 Ce îndemn aveți pentru generațiile tinere și cele viitoare ale României?

Pentru generația de astăzi, cât și pentru cea viitoare, generațiile copiilor mei, nepoților mei, am un singur îndemn: Să iubească România și pământul ei, udat cu lacrimi și stropit, din belșug, cu sânge de generațiile trecute care ne-au lăsat o Românie frumoasă și bogată. Să cunoască Istoria și să învețe din greșelile trecutului! Să-și pună conducători care-și iubesc poporul! Să lupte pentru libertatea românului de a fi stăpân în Țara lui!

Victor Roncea

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php