Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Alexandru Mihail

Fiica scriitorului Vintilă Horia a cîştigat procesul cu Institutul „Elie Wiesel”

Tribunalul Dolj a anulat Hotărîrea Consiliului local Segarcea, prin care, la cererea Institutului „Elie Wiesel”, i se retrăsese scriitorului Vintilă Horia titlul de „Cetăţean de onoare”, pe care tot consiliul Segarcea i-l acordase în 27 noiembrie 2015! Sentinţa nu era definitivă în 14 decembrie 2018, avînd drept de recurs în termene de 15 zile, dar pe site-ul Tribunalului nu apare vreo cerere de recurs, deci sentinţa a rămas definitivă prin neatacare în termen! Procesul a fost deschis de fiica scriitorului, Cristina Horia. Iată minuta de pe site-ul Tribunalului Dolj:

Povestea titlului de „Cetăţean de onoare” pentru scriitorul Vintilă Horia este una destul de complicată, făcînd parte dintr-o temă mai generală, a punerii la zid a marilor personalităţi româneşti din perioada interbelică de către Institutul „Elie Wiesel”, condus de propagandistul comunist Alexandru Florian. Despre acest subiect, „Cotidianul” a scris în repetate rînduri, făcîndu-şi un adevărat titlu de glorie din apărarea imaginii acestor personalităţi care fac parte din patrimoniul cultural al României. Iată, pe scurt, istoria „Dosarului Vintilă Horia”:

– în ziua de 27 noiembrie 2015, prin Hotărîrea nr. 60, cu prilejul centenarului naşterii scriitorului Vintilă Horia (născut pe 18 decembrie 1915 în Segarcea), Consiliul local Segarcea i-a conferit titlul de „Cetăţean de onoare”:

– Vintilă Horia nu s-a putut bucura de acest titlul decît aproape trei luni, căci acelaşi Consiliul local Segarcea i-l retrage prin Hotărîrea nr. 16/15.02.2016, la cererea Institutului „Elie Wiesel”:

– La data de 3.10.2016, fiica scriitorului Vintilă Horia, Cristina Horia, s-a adresat Tribunalului Dolj pentru anularea Hotărîrii nr. 16 din 15.02.2016, prin care se anulase titlul de „Cetăţean de onoare” acordat tatălui său. Dosarul 7708/63/2016 a avut mai multe termene. Sentinţa a fost pronunţată în ziua de 14.12.2018, aşa cum se vede în minuta publicată mai sus. Termenul de recurs era de 15 zile şi, aşa cum putem să citim pe site-ul Tribunalului Dolj, nu s-a depus vreo cerere de recurs, deci sentinţa a rămas definitivă!

Vintilă Horia a fost diplomat, eseist, filozof, jurnalist, pedagog, poet și romancier român, romanul său „Dieu est né en exil” (Dumnezeu s-a născut în exil) primind în anul 1960 Premiul Goncourt, pe care l-a refuzat ca protest faţă de campania de denigrare pe care comuniştii francezi au pornit-o împotriva sa! Ulterior, romanul lui Vintilă Horia a primit multe alte premii, între care „El despertar de la sombra”, Madrid, Editora Nacional, 1967, “Bravo para los hombres que unem en la verdad”, Madrid (1972) și Premiul “Dante Aligheri”, Florența (1981).

Sîntem, aşadar, în faţa unui moment extrem de important, cînd o instanţă de judecată îndreaptă printr-o sentinţă judecătorească o mare nedreptate comisă de autorităţi la cererea Institutului „Elie Wiesel”! Dar Vintilă Horia nu este singura personalitate aflată pe lista neagră a Institutului „Elie Wiesel”, aşa încît este de dorit ca toate deciziile, prin care numele lor a fost şters din denumirea unor străzi sau statuile lor demolate, să fie revizuite, iar Legea nr. 217/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 31/2002, promovată de Crin Antonescu, să fie abrogată.

Pînă atunci, salutăm decizia Triunalului Dolj şi aşteptăm ca şi Consiliul local Segarcea să revină asupra Hotărîrii din 15.02.2016 şi să emită o nouă Hotărîre prin care titlul de „Cetăţean de onoare” să-i fie reacordat marelui scriitor Vintilă Horia, născut chiar în Segarcea.

 

de Ion Spanu Cotidianul

Distrugător american se află în Marea Neagră pentru „operaţiuni de securitate”

Marina SUA a afirmat că USS Donald Cook a intrat în Marea Neagră pentru a desfăşura operaţiuni de securitate maritimă şi pentru a îmbunătăţi stabilitatea maritimă a aliaţilor NATO în regiune, potrivit RFE/RL.

Distrugătorul din clasa Arleigh Burke cu rachete ghidate a fost observat sâmbătă navigând prin Strâmtoarea Dardanele din Turcia în timp ce se îndrepta spre Marea Neagră, a precizat Marina SUA într-o declaraţie.

„Marina SUA operează în mod regulat în Marea Neagră în conformitate cu Convenţia de la Montreux şi legea internaţională”, a susţinut declaraţia.

Centrul de Control şi Apărare din cadrul Ministerului rus al Apărării a fost citat de agenţia rusă de ştiri TASS ca afirmând că monitorizează mişcările distrugătorului Donald Cook, care va putea sta în Marea Neagră maxim 21 de zile, conform convenţiei internaţionale.

Tensiunile din regiune s-au amplificat începând cu 25 noiembrie 2018, când Marina rusă a atacat şi capturat trei nave ucrainene şi echipajele acestora în apropierea Strâmtorii Kerci, care leagă Marea Neagră şi Marea Azov.

Moscova susţine că navele ucrainene au intrat ilegal în apele teritoriale ruseşti din apropierea Crimeei, peninsula ucraineană pe care Rusia a ocupat-o şi anexat-o ilegal în 2014. De asemenea, 24 de marinari ucraineni au fost reţinuţi de autorităţile ruse pentru o posibilă judecare pentru trecerea ilegală a frontierei.

SUA, Uniunea Europeană şi alte state occidentale au cerut Rusiei să elibereze navele şi echipajele lor.

„Statele Unite şi Marina SUA continuă să fie alături de aliaţii noştri în privinţa apărării intereselor regionale comune şi a apărării stabilităţii maritime”, a precizat în declaraţie Matthew J. Powell, comandantul distrugătorului Donald Cook.

„Sosirea noastră în Marea Neagră va demonstra interoperabilitatea Marinei pentru atingerea obiectivelor comune de securitate, permiţându-ne să răspundem în mod eficace la crize viitoare sau să descurajăm agresiuni”, a adăugat el.

Consilierul pentru securitate naţională al Casei Albe, John Bolton, a afirmat în luna decembrie că nu va exista niciun fel de întâlnire semnificativă între preşedintele american Donald Trump şi omologul său rus Vladimir Putin, cât timp Moscova nu eliberează navele ucrainene capturate în 25 noiembrie şi echipajele acestora.

 

 

sursa: Epoch Times

Luptătorii din Rezistența anticomunistă din Dobrogea, pomeniți la Arhiepiscopia Tomisului. Dobrescu, Asociația „Gogu Puiu și haiducii Dobrogei”: „Un lucru prea puțin prețuit la noi. Nu ne împăcăm cu fantomele trecutului fără să ne cunoaștem istoria”

Numeroși luptători arestați și condamnați de justiția comunistă la pedepse grele de detenție, au fost masacrați în secret de Securitate, în cadrul acelor transporturi ale groazei, cunoscute drept «trenurile morții».

Astfel, astăzi, la aproape șapte decenii de la lichidarea ultimelor rămășițe ale grupărilor de gherilă anticomunistă din Dobrogea, urmașii celor căzuți, alături de clerul Bisericii Ortodoxe Române, au luat inițiativa unei slujbe de înmormântare, prin care toți cei căzuți în condiții terifiante, fără de cruce și fără mormânt, să primească rânduiala cuvenită, întru odihna veșnică a sufletelor lor. La ceremonie a fost prezentă și Zoe Rădulescu (FOTO JOS), fiica lui Gogu Puiu, liderul mișcării de rezistență din Dobrogea; nepoata lui Gogu Puiu, Elena Puiu, precum și reprezentanți ai Asociației „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei”, vicepreședintele asociației și secretar al Fundației „Ion Gavrilă Ogoranu”, Florin Dobrescu; foști deținuți politici, dar și alte personalități politice locale, precum președintele PNȚCD Constanța, Adrian Țapliuc.

„Nu putem construi o societate nouă, o societate întemeiată pe valori, fără să ne cunoaștem și să ne cinstim martirii, care sunt modele vii și pot constitui, practic, modele pentru tineretul de azi. (…) Am avut în familie rude care au luptat și au suferit în acțiunea lor anticomunistă și vreau să subliniez faptul că noi românii ar trebui să fim mândri că pe teritoriul României, după 1945, s-a desfășurat cea mai îndelungată și cea mai amplă rezistență armată anticomunistă din toate țările din fostul lagăr socialist. Este un lucru prea puțin prețuit la noi în țară și dacă polonezii, ungurii sau cehii ar fi avut o astfel de rezistență aceasta ar fi fost cinstită, prețuită și perpetuată așa cum se cuvine. Este nevoie ca societatea civilă să se implice, noi, cetățenii, să suplinim ceea ce autoritățile statului din păcate, de 30 de ani încoace, nu fac absolut deloc. Din motive pentru care nu știu dacă are rost acum să le discutăm… (…) Societatea de astăzi se află într-o criză morală și din aceasta decurg crizele economice sau politice, în care ne zbatem de aproape trei decenii încoace. Cred că exemple de astfel de oameni pe care îi comemorăm și îi amintim de oricâte ori avem nevoie pot constitui nu doar repere, ci și adevărate mijloace de regenerare morală a societății. Nu putem să depășim, să ne împăcăm cu fantomele trecutului care ne bântuie încă, fără a cunoaște istoria și fără a o asuma așa cum a fost. Din păcate, cei care s-au aflat la conducerea statului român prin rotație, în ultimii 30 de ani, nu au dorit ca această rezistență să fie cunoscută și cinstită așa cum se cuvine. Noi ne bucurăm că Biserica Ortodoxă acordă o atenție deosebită și întotdeauna i-am simțit alături în demersurile noastre de recuperare și de perpetuare a memoriei”, a spus vicepreședintele Asociației „Gogu Puiu și haiducii Dobrogei”, Florin Dobrescu.

Gogu Puiu este unul din simbolurile rezistenței anticomuniste, având raza de acțiune în Dobrogea, unde a organizat mai multe focare de luptă armată, cu scopul declarat al eliberării naționale. A organizat focare de rezistență în Târguşor, Cheia, Mihail Kogălniceanu, Băltăgeşti, a făcut legături cu nucleele din Cogealac, Sinoe, Lunca, Beidaud, Sarighiol de Deal, Runcu, Râmnic, Vulturu şi a întărit organizaţiile din Viişoara, Cobadin, Cochirleni, Ciocârlia, Medgidia, Gălbiori și Nistoreşti, la un moment dat 15.000 de oameni fiind sub comanda eroului dobrogean. A fost ucis pe 19 iulie 1950, când, casa fiindu-i asaltată de trupele Securității, și-a utilizat toată muniția și s-a  aruncat pe ultima grenadă ce o purta la şold. Mișcarea de rezistență fondată de el a luptat până spre 1962.

 

de Marius Florian Tomis News

Familia numeroasă și împlinirea profesională

A avea familie numeroasă și în același timp realizări profesionale ca femeie nu este nicidecum o dificultate, așa cum se crede adesea în societatea de astăzi, ci o chestiune de armonizare a două componente importante ale vieții, mai simplu spus, deschidere către viață. Cel puțin așa reiese din mărturiile câtorva mame care au dat importanță, în egală măsură, desăvârșirii educaționale, dar și împlinirii bucuriei de a da viață mai multor copii. În acest fel, ele demontează inclusiv prejudecata că familiile numeroase sunt rodul ignoranței, întâlnită chiar și în societățile civilizate, precum cea franceză.

A întemeia o familie și a naște copii nu constituie neapărat un impediment în dezvoltarea profesională, în construirea unei cariere. O confirmă numeroase femei, și nu doar din România, licențiate în diverse domenii. „O prejudecată apăsătoare pentru femeile acestui veac este aceea că, odată cu venirea copiilor, profesiunea are de suferit. Pentru noi nu a fost așa. Profesia a început să înflorească odată cu familia”, spune Adriana Scripcariu, istoric de artă, director de școală particulară și soția sculptorului Virgil Scripcariu.

Când și-a dat licența, era însărcinată cu primul copil. La dizertația de master, cu cel de-al doilea. Când obținea diploma de doctor, abia născuse al cincilea copil. Tocmai copiii au fost cei care i-au deschis calea către o carieră în educație. „Se pare că, atunci când ești liber de prejudecăți și optimist, multe din cele ce par imposibile devin posibile”, afirmă ea.

Deseori, decizia de a avea mai mult de trei copii este văzută în spațiul public ca un act de inconștiență. Întrebarea care apare de cele mai multe ori este: va avea familia resursele să-i crească? „Ni se spune adesea că suntem curajoși, aceasta însemnând de fapt inconștienți. Pe care dintre epitetele acestea le-am putea aplica bunicelor și străbunicelor noastre?”, se întreabă retoric Florența Savonea, inginer chimist și mamă a șapte copii.

Credință și educație în același timp

Și Iulia Țoța, trainer pentru părinți, este mamă a șapte copii. Afirmă că maternitatea reprezintă pentru femeie o desăvârșire a întregii sale educații: „A fi mama mai multor copii este cel mai bun program de dezvoltare personală pe care îl poți parcurge ca femeie. Este o educație în sine. Nu aș fi putut fi un bun formator și nu aș putea ajuta alte familii, părinți și adolescenți, fără experiența familiei mele numeroase”.

Mădălina Popescu este medic în Voluntari, județul Ilfov, iar soțul ei este conferențiar la Academia de Studii Economice din Bu­cu­rești. Au împreună opt copii. „Nașterea de copii nu este un act de ignoranță. Aș spune mai degrabă că este un act de credință”, subliniază ea. Căsătoria se îm­plinește prin nașterea de prunci și educarea lor în spirit creștin, adaugă Mădălina, care sfătuiește familiile din România să nu stăvilească firescul curs al vieții prin prea multă programare și planificare. „Noi, din credință în Dumnezeu și dorința de a face voia Lui, ne-am lăsat cu totul pe mâna Sa. Și putem da mărturie că Dum­nezeu ne-a ajutat foarte mult.”

Mamele fac o campanie online

Mai multe femei au creat în străinătate o campanie online în care afirmă că au ales cu bucurie și în deplină cunoștință de cauză să nască mulți copii. Nu de mult, președintele Franței, Emmanuel Macron, echivala nașterea de mulți copii cu ignoranța. „Arătați-mi o femeie care a decis, fiind perfect educată, să aibă șapte, opt sau nouă copii”, declara el. Drept răspuns, mame cu studii superioare și cu familii numeroase din întreaga lume au creat pe rețelele de socializare campania intitulată „PostcardsForMacron” („Cărți Poștale Către Macron”). Aici au postat fotografii de familie și mesaje prin care transmit că maternitatea și educația nu se exclud reciproc.

„Am diplomă universitară, conduc o firmă, sunt consilier local și am șase copii. Scuzați-mi proasta educație!”, scrie franțuzoaica Agnès Marion, membră în Consiliul Local al unei regiuni din Franța. „Educația nu este ceva tranzacțional, ci învățare pentru a atinge înțelepciunea, care înseamnă să cunoști și să iubești binele, adevărul și frumosul. Adică Dragostea însăși”, scria pe Facebook publicista californiană Noelle Mering, absolventă de filosofie. „Și, dată fiind natura (și Persoana) Sa, Dragostea este menită tocmai spre a fi împărtășită. Viața noastră nu este despre noi înșine”, a mai scris ea. Altă americancă, Shannon M. Jones, posta pe Twitter: „Tocmai pentru că sunt educată, am avut știința și înțelepciunea să înțeleg suprema valoare de a fi deschisă către viață”. Pe Facebook, Kendra Tierney, o mamă de nouă copii cu două diplome universitare și un soț absolvent de Harvard și Stanford, a scris: „Femeile merită mai mult decât obligația de a alege între educație și maternitate. Niște politici publice cu adevărat luminate le-ar permite să se bucure de binecuvântarea ambelor”.

Printre persoanele publice din zona americană care au aderat la campania online s-au numărat scriitorul Christopher J. Scalia, unul dintre cei nouă copii ai unui judecător de la Curtea Supremă, Liz Brown, o senatoare cu șapte copii, și Karen, soția senatorului SUA Rick Santorum, cu opt copii.

Iubire jertfelnică și creatoare

Cosmina Dragomir, artist profesionist și profesor de arte, își crește singură cei cinci copii. S-a declarat uimită de frumusețea mamelor din toată lumea care au inițiat o campanie pe internet prin care urmăresc să demonteze părerea că nașterea de mulți copii este echivalentă cu ignoranța. „Nu au chipuri de femei ratate sau chinuite, ci de femei împlinite și iubite. Mie ratarea totală mi se pare să nu țină nimeni la tine”, este de părere Cosmina, care lansează și ea o întrebare pentru președintele Macron: „De ce domnia voastră puteți iubi fără frontiere și eu nu?”

Cristina Bălan, un medic de familie cu 10 copii, a aflat despre campania online de la Maria, fiica ei cea mare, care a dezbătut cu colegii afirmația președintelui Macron. „Nașterea de prunci este o chestiune de iubire. Este un dar al iubirii din partea celor doi, care se împlinește în sau prin Domnul. Ceva firesc și mai presus de fire”, este de părere Cristina. „Pentru că nu se naște viață fără Dumnezeu. Chiar și în eprubetă, unde este chinuit un ovul, Dumnezeu îngăduie viața. Se lasă jefuit pe Sine și așază și acolo nașterea de prunci. De ce? Pentru a călca egoismul. Lăsându-Se chiar și jefuit, Dumnezeu biruie. Viața biruie”, spune ea.

Într-adevăr, a da viață este o jertfă, confirmă Andreea Dumitrescu, economist și mamă a opt copii: „Multe femei educate aleg să nu facă copii. Este o depărtare de la firescul lucrurilor și implicit de la Dumnezeu. Înmulțindu-se mintea, s-a împuținat inima, iar oamenii se consideră suficienți lor înșiși”. Pentru ea maternitatea este o alegere care nu depinde de educație, ci de deschiderea către viață. Despre afirmația pre­șe­dintelui francez spune că este rezultatul ignoranței: „Oamenii care nu au copii nu pot înțelege bucuria pe care ți-o dă un copil. Face mai mult decât 20.000 de cariere. Da, am opt copii și mi-am dedicat în întregime viața lor. Cariera merge cu tine o parte din viață, pe când familia merge cu tine până la mormânt”.

Anca Mihaela Coșa, o arhitectă cu șase copii din Câmpulung, regretă că România nu are politici de sprijin pentru a încuraja nașterea de copii, pe care ea și soțul ei o consideră un act patriotic. „Este greu, dar și un gest de responsabilitate”, afirmă ea. Un mare atu al familiilor numeroase este bunăstarea psihologică a copiilor: „Au propriul grup de prieteni – chiar frații lor și învață unul de la celălalt”. Când i se mai reproșează că este prea implicată sau chiar agresivă când vine vorba de copiii ei, arhitecta răspunde: „Nu vă puneți cu mine! În mine au bătut șase inimi, ca în calul lui Făt-Frumos!”

O mamă care a dat naștere mai multor copii va înțelege foarte bine vehemența ei.

 

de Ștefana Totorcea Ziarul Lumina

O minoritate oprimată

Comunitatea homosexuală nu pierde niciun prilej de a miza intensiv pe statutul de minoritate oprimată. Asta deși ariergarda LGBT este impresionantă prin diversitate și statut.

„Nu putem fi mulțumiți cu afirmarea adevărului – trebuie să spunem tot adevărul; iar tot adevărul este diavolul… Ar fi o prostie din partea noastră să ne gândim că le putem face pe femeile respectabile să înțeleagă că sentimentele sunt bune, în același timp în care spunem că cele mai bune sunt cele homosexuale. Așa că, vremea noastră va veni peste aproape un veac, când toată lumea va fi convertită (la sodomie)”, îi scria, în 1906, Lytton Strachey celui care avea să devină cel mai influent economist al secolului XX, Lordul Keynes. Cei doi făceau parte din grupul Bloomsbury a cărui poveste degenerată, în rezumat, a fost spusă de către Gertrude Himmelfarb, într-un eseu remarcabil, dar care, inevitabil, a ratat o parte din detaliile imunde.

A trecut mai bine de un veac de la epistola lui Stracey, iar profeția sa s-a dovedit a fi întemeiată. Cel puțin la nivelul elitelor publice, nu pare să mai existe vreo incertitudine: respectabilitatea merge mână în mână cu homosexualitatea. Singurii care refuză să se lase convertiți rămân aceia, mulți, puțini, pentru care încă mai există, într-o formă sau alta, ideea de ordine naturală.

Chiar și în aceste condiții, însă, comunitatea homosexuală nu pierde niciun prilej de a miza intensiv pe statutul de minoritate oprimată. Asta deși ariergarda LGBT este impresionantă prin diversitate și statut.

De pildă, în comunitatea academică, pe lângă de-acum consacratele studii de gen, un bastion important, mai puțin cunoscut, l-au reprezentat catedrele de istorie a Antichității. Ca orice program de inginerie socială, și agenda noii sexualități are nevoie de rescrierea trecutului pentru a obține recunoaștere și a fi mai lesne acceptabilă. Drept urmare, în ultimii zeci de ani au prisosit istoricii (mult prea notorii) și istoriile (mult prea denaturate) ale unei Antichități grecești, în care homosexualitatea era legitimă.

Se poate spune că este doar o coincidență că toți istoricii faimoși (Walter Pater, John Boswell, John Winkler, David Halperin, Michael Foucault) care susțineau această teorie erau sodomiți, unii cu propensiuni sado-masochiste. Deși e greu de crezut. Pe de altă parte, probabil că astfel de personaje avea în minte marele istoric al Antichității, H.I. Marrou, când a scris: „ei vor să prezinte Grecia Antică drept un rai al perverșilor (…) Vocabularul limbii grecești și legislația celor mai multe orașe-state întăresc ideea că depravarea a fost considerată întotdeauna imorală”. Cazul pare mai complex decât coloratura rapidă în alb și negru, dar cu adevărat semnificativ mi se pare efortul de a măslui fără rușine istoria. Și recompensa publică obținută pentru aceasta…

În altă ordine de idei, corporațiile cele rele sunt întotdeauna de partea minorităților oprimate, măcar la nivel declarativ. Dar lista companiilor înrolate sub steagul curcubeului ar fi inutil de lungă și imposibil de reprodus. Mai interesant ar fi dacă s-ar descoperi măcar o singură entitate comercială, mare sau mică, care are rezerve față de propaganda agresivă și neobosită a mișcării homosexuale. Știm deja că postările incomode de pe rețelele de socializare atrag imediat cenzura, știm că oricine afirmă vreo îndoială legată de agenda propriu-zisă este linșat moral și își pierde slujba, șamd. Nu știm însă (un fel de a spune) de ce este comunitatea lgbtq în continuare oprimată…

Apoi, pe lângă corporații și academie, există marile organizații ale binelui, ONU, UNESCO,  UNICEF, etc. Adică acele instituții populate de birocrați, experți și specialiști numiți arbitrar, care, printre altele, scriu programele școlare și dictează spiritul timpului. Comitetul Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului a cerut, anul trecut, Marii Britanii să introducă în școli ore de educație sexuală adresate „copiilor LGBT”. Introducerea obligatorie a educației sexuale în școli este, de mult, o constantă în pledoariile ONU, dar interesul s-a rafinat acum spre o prezentare a „diversității sexuale”, termen care acoperă aproape orice perversiune. Potrivit noului expert al Națiunilor Unite în domeniu, educarea (citește îndoctrinarea) copiilor în spiritul LGBT trebuie să înceapă din fragedă copilărie: „este atât de important să lucrăm cu tinerii, cu cât mai tineri, cu atât mai bine, prin acțiuni care să amplifice empatia față de grupurile vulnerabile, cum este comunitatea LGBT”.

Același specialist al ONU a declarat nonșalant că „există drepturi absolute și drepturi care nu sunt absolute. De exemplu, libertatea de exprimare și libertatea religioasă nu sunt drepturi absolute și pot fi restrânse dacă e necesar”. Bineînțeles că drepturile LGBT sunt absolute…

La prima vedere, o problemă pentru persoanele LGBT ar putea apărea din partea „bisericilor”. Dar, dacă ne uităm la Vatican, observăm că acolo au loc conferințe ale feministelor și homosexualilor. Asta, desigur, când Papa Francisc nu le cere catolicilor să își ceară iertare de la homosexuali.

Totuși, e facil a proiecta toate tarele catolice în cârca actualului suveran pontif, când mișcarea de eliberare sexuală la Vatican a început cvasioficial, cu mult timp înainte, în fieful celui mai „conservator” ordin: Societatea lui Isus. Suficient de urmărit recepția critică de care s-a bucurat Teilhard de Chardin, care afirma că trebuie să încercăm orice, chiar și homosexualitatea, în ochii unui papă „conservator” ca Benedict XVI.

În tradiționala Biserică Ortodoxă, lucrurile stau, doar un pic și doar momentan, mai rău pentru homosexuali. Patriarhul Ecumenic se declară, de voie, de nevoie, împotriva inovațiilor sexuale, dar, pe de altă parte, reprezentanții săi importanți, precum teologul grec Ioannis Zizioulas, recomandă „protejarea minorităților sexuale în fața discriminării și nedreptăților”. Discriminarea este termenul standard în noua gândire și noua limbă care înseamnă, practic, că oricine are un cuvânt sau un gând care nu cadrează cu linia oficială pică sub acuzare. Așa s-a ajuns, de pildă, ca în alte țări și în alte Biserici, nu la noi, să fie interzise predicile în care homosexualitatea este considerată un păcat. (La noi se pare că s-au interzis în predici, deocamdată, referințele negative la vaccinuri). Dar, cum deja s-a consfințit teoria ramurilor, este de așteptat o mare armonizare…roz.

În fine, tabloul de mai sus nu e nici pe departe exhaustiv, dar ar trebui să dea, parțial, o idee despre cât de împilată este comunitatea diversității sexuale. Stratchey ar fi fost mai mulțumit în zilele noastre, mai ales că au rămas foarte puține doamne respectabile.

 

de Ninel Ganea Cultura Vieții

“Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?”

“Prin tot ceea ce facem noi în viaţa noastră păcătoasă, între noi, în Casa Domnului, lovim cu pumnii nerecunoştinţei în sfântul şi dumnezeiescul obraz al Domnului Hristos, Care ne priveşte cu adâncă mâhnire…”

10-The Healing Of The Ten Lepers

Omilia Parintelui Petroniu Tanase

LA DUMINICA A DOUĂZECI ŞI NOUA DUPĂ RUSALII: CEI ZECE LEPROŞI (LUCA 17,11-19)

„Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?”

Spune o veche istorioară că odată s-au adunat la un ospăţ toate virtuţile: bunătatea, milostenia, răbdarea, înfrânarea; şi era o desfătare să le vezi cum se bucurau împreună, ca nişte bune prietene ce erau. Numai două dintre ele se priveau ca nişte străine, nu se văzuseră niciodată. Ele erau binefacerea şi recunoştinţa. Povestirea ne arată cu pildă că aceste două virtuţi se întâlnesc foarte rar, că binefacerea aproape totdeauna este lipsită de recunoştinţă. Acest lucru ne arată şi pilda celor zece leproşi din Evanghelia de astăzi.

Mântuitorul trecea pe lângă un sat şi L-au întâmpinat de departe zece bărbaţi bolnavi de lepră, care strigau: „Iisuse, învăţătorule, miluieşte-ne!” Mântuitorul i-a trimis să se arate preoţilor, precum poruncea legea, iar ei mergând, pe cale s-au tămăduit, dar din zece, numai unul s-a întors să mulţumească binefăcătorului său.

Lepra este o boală foarte grea şi nevindecabilă până astăzi. Omul bolnav de lepră putrezeşte pe picioare, bucată cu bucată, până ce moare. In vechime, cei bolnavi de această îngrozitoare boală erau izgoniţi din casele lor şi din sate şi trăiau prin peşteri şi prin locuri pustii, iar când vedeau pe cineva, trebuiau să strige de departe „Necurat, necurat!” ca să nu se apropie. Dacă cineva se simţea mai bine, trebuia să se arate preoţilor şi numai prin adeverirea acestora se puteau întoarce în casele lor. De aceea şi leproşii din Evanghelie strigă de departe şi Mântuitorul îi trimite să se arate preoţilor.

Care putea fi mai mare fericire ca această vindecare? Din osândit morţii, să te vezi iarăşi sănătos şi reîntors la viaţă, din izgonit a locui cu sălbăticiunile, să te poţi reîntoarce între oameni, în familie, la cei dragi? Şi totuşi pentru o atât de mare binefacere, numai unul din cei zece leproşi se întoarce să mulţumească. Nu te revoltă oare nesimţirea celor nemulţumitori? Cine nu-i osândeşte? Mântuitorul nu cerea niciodată mulţumire pentru binefacerile Sale, ba adesea poruncea celor tămăduiţi de boala să nu spună nimănui minunea. Dar de data aceasta nici El nu a mai putut răbda:

„Oare nu zece s-au curăţit, dar ceilalţi unde sunt? Nu s-a găsit să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta?

A cerut de data aceasta şi Domnul Hristos mulţumită, nu că ar fi avut nevoie de ea, ci pentru ca să ne înveţe pe noi că recunoştinţa este o datorie şi să ne arate că Lui îi place şi răsplăteşte pe cei recunoscători.

Recunoştinţa este o datorie. Viaţa noastră este strâns legată de a altor oameni: de părinţii, de rudeniile, de înaintaşii, de generaţiile care au trăit înaintea noastră şi de la care am moştenit tot ceea ce avem: biserică, şcoală, tradiţii, învăţătură, credinţă. Noi nu am putea trăi fără alţii şi fără bunurile moştenite de la alţii. Putem oare să nu fim recunoscători faţă de ei?Ţara cinsteşte pe eroii ei, pe învăţaţii, pe conducătorii, pe fiii ei vrednici; le ridică monumente, numele lor le dă localităţilor… Şi pe bună dreptate, pentru că tot ceea ce avem şi suntem noi, datorăm în cea mai mare parte altora. De aceea, recunoştinţa este o datorie: e cuviincios, e cinstit, e uman să recunoaştem acest lucru. De aceea suntem datori cu multă recunoştinţă faţă de toţi cei ce s-au ostenit în vreun fel la formarea şi creşterea noastră. Mai întâi părinţilor, care ne-au născut, ne-au crescut şi au purtat grijă de creşterea noastră. Pe urmă învăţătorilor noştri: preotului, care ne-a născut duhovniceşte şi poartă grijă de mântuirea noastră; profesorilor, care ne-au ajutat să ne facem un rost în viaţă şi tuturor binefăcătorilor noştri.

Dar odată cu cetăţeni ai Ţării, noi suntem şi fii ai Bisericii. Purtăm numele unui sfânt, care mijloceşte la Dumnezeu pentru noi şi am primit o mare zestre duhovnicească de la înaintaşii noştri: Sfintele slujbe, cărţile de învăţătură sufletească pe care Sfinţii Părinţi ai Bisericii ni le-au agonisit cu multă osteneală şi cu preţ adesea de sânge, şi pe care noi le folosim de-a gata şi ne mântuim cu ajutorul lor. Oare putem fi noi nepăsători faţă de aceşti mari binefăcători ai noştri, care sunt Sfinţii? De aceea, Sfânta Biserică zilnic ne pune înainte pomenirea lor şi ne îndeamnă să-i cinstim cu cântări de laudă şi rugăciuni de mulţumire, ca unii care de mari daruri ne-am învrednicit şi ne învrednicim de-a pururi a primi de la dânşii.

Dar ce vorbesc de sfinţi? Ei au fost oameni ca şi noi. Cine însă ne-a dat viaţa, căci puteam să nu fi existat niciodată? Cine ne-a dat sănătatea şi toate bunătăţile lumii în care trăim? De aceea, cea mai mare mulţumire se cuvine în primul rând să o aducem lui Dumnezeu, dătătorul tuturor bunătăţilor. Marele Părinte al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare, nedumerindu-se ce am putea noi răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă, înşiră astfel mulţimea bunătăţilor revărsate de Dumnezeu asupra noastră:

Dintru nefiinţă ne-a adus, cu cuvânt ne-a cinstit, ne-a dat hrană din pământ, ne-a dat dobitoacele spre slujire, pentru noi a făcut ploile, pentru noi soarele, plaiul şi câmpia pentru noi s-a împodobit; pentru noi curg râurile, pentru noi izvoarele; marea şi bogăţiile cele din pământ, desfătările cele din toate părţile, toată zidirea şi toate bogăţiile ei pentru noi s-au făcut. Dar de ce să pomenesc numai pe cele mici? Pentru noi Dumnezeu a petrecut între oameni; pentru trupul cel stricat, Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi, către cei robiţi a venit izbăvitor, pentru cei ce şedeau întru întuneric a venit soarele dreptăţii; pe Cruce S-a ridicat Cel fără patimă; la moarte s-a adus Viaţa, la iad Lumina, învierea pentru cei căzuţi; Duhul înfierii, împărăţia Cerurilor, făgăduinţele cununilor şi toate celelalte, care nu este cu lesnire a le număra. Deci ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă?“ (Psalmul 115, 3).

De aceea, Apostolul Pavel ne porunceşte:

„Pentru toate mulţumiţi, totdeauna mulţumiţi, căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Iisus Hristos spre voi” (1 Tesaloniceni 5, 18).

Mulţumire, deci, lui Dumnezeu, întotdeauna şi pentru toate, aceasta este voia lui Dumnezeu.

Bine, poate va zice cineva, mulţumesc lui Dumnezeu pentru sănătate, pentru cutare binefacere primită; dar când sunt bolnav, când mi-a murit cineva din casă, când mi-a mâncat lupul o vită, atunci cum să mulţumesc? Inţelegerea este îngustă, necreştinească, nedeplină. Când eşti bolnav şi doctorul îţi dă o doctorie amară sau îţi face o operaţie dureroasă, oare nu-i mulţumeşti după ce te-ai făcut sănătos? Ba, de multe ori îi plăteşti şi foarte scump.

Dumnezeu totdeauna, mai mult decât noi înşine, ne voieşte fericirea şi mântuirea noastră. Dar fiindcă noi cu greu ascultăm cuvântul lui părintesc, El trebuie să folosească uneori, precum zice Psalmistul, toiagul şi varga, ca măcar cu sila să ne facă binele pe care noi îl refuzăm. Necontenit Dumnezeu îşi revarsă bunătatea Sa peste noi, necontenit ne cheamă, ne îndeamnă, ne dăruieşte tot binele şi fără de El nu putem face nimic; de aceea şi recunoştinţa noastră faţă de El trebuie să fie, cum spune Apostolul: totdeauna şi pentru toate. De aceea şi Marele Vasile ne îndeamnă ca toată rugăciunea noastră să o începem întâi cu lauda, cu mulţumirea, cu recunoştinţa şi pe urmă cu cererea.

Lui Dumnezeu Ii place şi răsplăteşte recunoştinţa. Dar oare cui îi este mai de folos recunoştinţa, celui ce o arată sau celui ce o primeşte? Când este vorba de oameni, amândurora. Deşi când facem o faptă bună nu trebuie să aşteptăm recunoştinţă, adică plată de la oameni, totuşi ne bucurăm de recunoştinţă şi aceasta ne dă curaj să facem şi mai multă faptă bună.

Recunoştinţa, însă, este de mare folos pentru cel ce o arată. Mai întâi el împlineşte o datorie, datoria de a mulţumi pentru binele primit. Apoi recunoştinţa este o faptă bună, ea îl arată pe cel ce o face, om cu suflet bun, drept, cinstit; şi cine dintre noi nu ar dori să fie socotit de semenii săi om bun şi cinstit?

Dar oare Dumnezeu are trebuinţă de mulţumirea şi recunoştinţa noastră? Se-nţelege că nu.Tu eşti Dumnezeu şi bunătăţile mele nu-Ţi trebuiesc“, zice pe dreptate Psalmistul. Oare nu Dumnezeu le-a făcut pe toate şi nu toate sunt ale Lui, pentru ce ar mai avea El nevoie de ceva din partea noastră? Mulţumire şi recunoştinţă nu-I trebuie lui Dumnezeu, dar prin ele noi ne arătăm buna aşezare a sufletului nostru şi pe aceasta o voieşte Dumnezeu. De aceea primeşte cu dragoste şi răsplăteşte recunoştinţa ce I se aduce. Sfânta Scriptură ne dă mulţime de pilde în această privinţă.

Abel primise de la Dumnezeu turme de vite şi el aduce din ele jertfă de mulţumire lui Dumnezeu. Şi zice Scriptura: Dumnezeu a căutat spre Abel şi spre darurile lui, adică le-a primit cu bucurie. După încetarea potopului, Noe, drept mulţumire pentru că se izbăvise de înec, a adus lui Dumnezeu jertfă din toate animalele curate din corabie. Şi zice iarăşi Scriptura, Dumnezeu a mirosit cu bună mireasmă jertfa lui Noe şi l-a binecuvântat pe el şi toată casa lui, pentru jertfa adusă.

De aceea şi Mântuitorul în Evanghelia de astăzi mustră pe cei nemulţumitori: „Oare nu zece s-au vindecat, dar ceilalţi nouă unde sunt?, apoi răsplăteşte pe cel recunoscător. Du-te, îi zice, credinţa ta te-a mântuit. Pe lângă vindecarea de boală îi dă şi încredinţarea mântuirii.

Deci, dacă recunoştinţa este o datorie, dacă ea este o mare faptă bună şi bineplăcută lui Dumnezeu, Care o răsplăteşte cu prisosinţă, apoi nu este nici o faptă mai urâtă decât nerecunoştinţa. Omul nerecunoscător este mai jos şi decât animalele, pentru că animalele ştim cu toţii îşi arată recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor. Poporul iudeu, popor ales de Dumnezeu pentru o înaltă slujire, a căzut din această mare cinste tocmai din pricina nerecunoştinţei.

Am văzut într-o biserică din Ierusalim o icoană a Sfintelor Patimi ale Domnului Hristos. Slugile arhiereilor lovesc cu pumnii în obrazul Domnului, iar El Se pleacă, parcă ferindu-Se de lovituri. Nu-i vine să creadă parcă ceea ce se întâmplă.

„Poporul Meu, ce am făcut Eu ţie şi cu ce îmi răsplăteşti? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe morţii voştri i-am înviat… Cum se poate o astfel de nerecunoştinţa!”

Dar oare noi, Israilul cel nou, creştinii, suntem mai recunoscători decât poporul evreu? Să vedem!

Iată, ne aflăm în locul cel sfânt, în Biserică, acasă la Domnul, Care ne-a chemat la ospăţul Său de Taină. Am venit la El în vizită ca să-I adresăm cuvinte de mulţumire, de recunoştinţă, pentru că atâtea binefaceri am primit de la El. Dar cât de searbede, cât de absente şi fără evlavie sunt vorbele şi simţirile noastre! Stăm lângă El şi privirile noastre rătăcesc cine ştie unde; ne aflăm în jurul tronului Lui, dar noi dialogăm între noi despre lucruri aşa de străine de Locul cel sfânt!… Şi Domnul Se uită la noi cu mâhnire şi nedumerire. Parcă nu-I vine să creadă. Cum se poate? Nici o privire iubitoare şi recunoscătoare de la cei ce şed la Cina Mea, cărora Mă dau zilnic mâncare şi băutură către viaţa veşnică? Iată suntem creştini, purtăm numele lui Hristos, ne lăudăm cu El şi cu Evanghelia Lui şi profităm din plin de această deosebită cinste; ne adunăm în biserici şi mănăstiri în Numele Lui, pentru dragostea Lui. Domnul ne-a iubit fără măsură, până să-Şi dea şi viaţa pentru noi şi pentru toate acestea nu ne cere decât să avem dragoste între noi:

„După aceasta vă vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei…”

Şi totuşi, câtă lipsă de dragoste, câtă duşmănie, câtă ură se află între noi creştinii.Cum e posibil?”, se întreabă Domnul cu mâhnire şi nedumerire. Astfel, prin tot ceea ce facem noi în viaţa noastră păcătoasă, între noi, în Casa Domnului, lovim cu pumnii nerecunoştinţei în sfântul şi dumnezeiescul obraz al Domnului Hristos, Care ne priveşte cu adâncă mâhnire, cu nespusă nedumerire. Parcă nu-i vine să creadă. Cum este cu putinţă?!…

Recunoştinţa este o mare faptă bună. însă ea nu stă numai în cuvinte de recunoştinţă, ci trebuie arătată prin fapte.

Faţă de oameni, aducându-ne aminte de binefacerile primite şi ajutând la nevoie pe binefăcătorii noştri. Mai ales copiii să se grijească de părinţi la bătrâneţe şi la boală, iar când trec din viaţă să le facă rânduielile creştineşti după datină. Dar cu câtă strângere de inimă trebuie să pomenim acest lucru, când vedem în toate zilele atâta nerecunoştinţa, atâţia părinţi bătrâni şi bolnavi şi neputincioşi, uitaţi de copiii lor!

Faţă de Dumnezeu, oare mai este nevoie să o spun, când Biserica ne pune la îndemână atâta comoară de rugăciune? Rugăciunile de seară şi de dimineaţă; rugăciunile înainte şi după masă, la începutul şi la sfârşitul lucrului şi în toate împrejurările vieţii, ca să aducem mulţumire şi recunoştinţă Binefăcătorului a toate. Dar nu numai atât. Trebuie să ne arătăm mulţumirea şi recunoştinţa şi prin faptele creştineşti de milostenie, de bunătate şi dragoste faţă de aproapele; prin faptele bune faţă de noi înşine, adică prin curăţenia şi sfinţenia vieţii, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin participarea la sfintele slujbe din Casa Domnului cu credinţă, cu dragoste şi cu adâncă evlavie şi mai ales prin pregătirea şi apropierea cu vrednicie de Sfintele lui Hristos Taine, la Sfânta Liturghie, care este cea mai mare jertfa de mulţumire şi de recunoştinţă adusă de om lui Dumnezeu. Şi aşa în tot ceea ce facem, să nu uităm niciodată îndemnul apostolesc: Pentru toate mulţumiţi, totdeauna mulţumiţi!” Aceasta este voia Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinstea, mulţumirea şi recunoştinţa în vecii vecilor. Amin.

(din: Parintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantina, Bucuresti, 2015)

sursa: Cuvânt Ortodox

Profesorul Alexandru Mironescu, 46 de ani de la trecerea la Domnul

Profesorul Alexandru Mironescu

Numele lui Alexandru Mironescu este puţin sau deloc cunoscut publicului larg. Născut la Tecuci în anul 1903, după studiile efectuate în ţară, Alexandru Mironescu îşi susţine doctoratul la Paris şi se întoarce în 1930 în România, devenind profesor universitar de chimie organică. Om de ştiinţă, aşadar, dar şi scriitor, prefaţat de Panait Istrate şi remarcat de G. Călinescu în bine cunoscuta sa Istorie a literaturii…

Când spui om de ştiinţă, te gândeşti aproape automat la o persoană plină de certitudini, formată în duhul pozitivismului — duh al secolelor al XIX-lea şi al XX-lea — adică al convingerii că deţine cheile cunoaşterii. Pentru un astfel de om, totul se reduce la materie, la existenţa terestră şi la nişte „legi“ abstracte care ne conduc viaţa în felul analog în care agenţii de circulaţie, cu ajutorul radarelor, dirijează traficul. Atitudinea aceasta, suficientă şi mecanicistă, este astăzi depăşită în ştiinţă, însă ea a guvernat omenirea timp de peste o sută cincizeci de ani. Din ea au izvorât atât materialismul dialectic, cât şi ateismul prigonitor, în ţările comuniste, respectiv, ruperea de Dumnezeu şi de Biserică, în Occident, adică acolo unde s-a şi zămislit stearpa perspectivă ontologică, ale cărei rădăcini coboară până la Renaştere şi trec prin Protestantism şi Iluminism.

A socoti însă că om de ştiinţă şi liber-cugetător (eufemism pentru ateu) sunt noţiuni sinonime este profund eronat. Newton era un credincios îmbisericit, iar Einstein a declarat că teoriile sale ştiinţifice nu pun cu nimic sub semnul întrebării existenţa lui Dumnezeu. Corelarea ştiinţei cu necredinţa este proprie pozitivismului. Deşi s-a format în această zodie neprielnică spiritului, Alexandru Mironescu a fost un credincios autentic, un trăitor ortodox şi a devenit un mărturisitor. El a vorbit, de altfel, într-o carte din 1945, despre Limitele cunoaşterii ştiinţifice, după ce, în 1938, tipărise o lucrare, intitulată Spiritul ştiinţific. Dar Alexandru Mironescu nu ar fi ajuns un trăitor şi un gânditor creştin, aşa cum ni-l înfăţişează manuscrisele rămase în urma lui şi reeditate abia în ultima vreme, dacă nu ar fi frecventat, între 1945-1958, „Rugul aprins“ de la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

Rugul aprins a fost un centru de comuniune creştin-ortodoxă, care a marcat benefic Biserica noastră în perioada postbelică. A fost locul în care s-au întâlnit, în practica rugăciunii şi a trăirii, cele două elemente constitutive ale Bisericii: mirenii şi clericii. Laicii de la „Rugul aprins“ erau intelectuali dornici să afle adevărata cale a Adevărului şi a Vieţii. Între ei s-au prenumărat poeţii Vasile Voiculescu şi Ion Barbu, prozatorul Ion Marin Sadoveanu, arhitectul Constantin Joja. Au venit în atingere cu acest mediu duhovnicesc tinerii — pe atunci — Virgil Cândea şi Alexandru Duţu, care au urmat într-ascuns Institutul Teologic şi alţi oameni mai puţin cunoscuţi. Sufletul sau organizatorul „Rugului aprins“ a fost părintele Benedict Ghiuş, dar l-au frecventat, de asemeni, părintele Sofian Boghiu, părintele Dumitru Stăniloae, ca şi călugării Petroniu Tănase şi Roman Braga, ultimul furnizând recent şi cea mai substanţială relaţie despre acest cerc de comuniune duhovnicească fără precedent la noi şi poate chiar în lumea ortodoxă.

Pentru că este evident că „Rugul aprins“ răspundea exigenţelor, provocărilor şi vicleşugurilor lumii moderne. Dar el era, aşa cum cu îndreptăţire arată părintele arhimandrit Roman Braga, şi o formă de rezistenţă spirituală în momentul în care năvălea peste România viforul comunismului. Nu întâmplător, pivotul acestei mişcări duhovniceşti — cred că putem să o numim astfel — a fost un călugăr rus, Ioan Kulîghin, duhovnicul mitropolitului pribeag Nicolae al Rostovului. Mitropolitul refugiat din Rusia Sovietică a murit în primii ani de după război şi îşi doarme somnul de veci pe aleea ierarhilor de la Cernica. Pe când eram stareţul acestei mănăstiri, i-am îngrijit mormântul aflat în apropierea bisericii-paraclis cu hramul Sfântul Lazăr. Ioan Kulîghin, însă, duhovnicul care i-a învăţat pe cei de la „Rugul aprins“ rugăciunea autentică, a fost ridicat de poliţia politică sovietică (NKVD) şi deportat în Siberia, unde s-a şi stins la scurt timp. În anii 1958- 1959, Securitatea a arestat pe majoritatea celor ce frecventau cercul de la Mănăstirea Antim.

Atunci au intrat în închisoare, în urma unui proces de proporţii, care purta chiar numele de Lotul Rugului aprins, părinţii Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuş, Roman Braga, Sofian Boghiu — menţionez numai o parte dintre ei — şi o serie de intelectuali laici, între care profesorul Alexandru Mironescu, care a primit o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare, din care a efectuat cinci. Tot atunci a fost închis şi Vasile Voiculescu. Procesul acesta, soldat cu condamnări de 20-25 de ani de temniţă, era prefaţa la noul val de persecuţii dezlănţuit asupra Bisericii şi la Decretul 410 din 28 octombrie 1959, menit să ne distrugă monahismul. Am recurs la această paranteză, lungă, pentru a arăta care sunt liniile de forţă ale personalităţii profesorului Alexandru Mironescu. Cum spuneam, paginile sale de meditaţii şi reflecţii creştine au apărut — parţial — abia în anii din urmă. M-am gândit să extrag doar pasaje dintr-un tulburător eseu, intitulat „Sine intermissione orate”, redactat în anul 1970, aşadar, cu trei ani înaintea morţii.

După cinci ani de recluziune, într-o vreme în care comunismul se aşezase temeinic şi părea de neclintit în ţările din Răsăritul Europei, Alexandru Mironescu îşi mărturisea liniştit şi ferm nestrămutata credinţă în Dumnezeu: „Afirm, aşadar, din punctul acesta al vieţii mele, care n-a fost deloc de huzur şi nici măcar comodă, că Dumnezeu — inomabilul, Cel de nenumit, dar partenerul nostru prin Iisus Hristos, Fiul Său — este temeiul, stânca întregii noastre existenţe. La acest nivel, controversa, semnul de întrebare, dialogul dubitativ, înarmat cu zorzoanele alambicului sau ale oricărui rafinament sunt astăzi pentru mine fastidioase, penibile, ridicole şi, în sfârsit, complet neinteresante… Nu-L mai apăr de mult pe Dumnezeu, ci Îl afirm. Îl mărturisesc în măsura în care Îl cunosc în mine; şi de mult nu mă mai scandalizează cei care Îl tăgăduiesc sau Îl nesocotesc“ (Cf. Al. Mironescu, Calea inimii, Bucureşti, 1998, p. 228).

Pentru a ajunge însă la Dumnezeu, este imperioasă rugăciunea, arată ferm convins Alexandru Mironescu; titlul eseului său, aşa cum am văzut, nu este decât versiunea latinească a celebrului îndemn paulin: Rugaţi-vă neîncetat! În acest textmărturisire, care se cuvine citit în întregime şi vă îndemn să-l descoperiţi, impresionant prin adevărurile sale, copleşitoare este convingerea că rugăciunea este solidară cu Lumea şi cu existenţa noastră: „Rugăciunea — ca şi Viaţa — este precară şi necontenit ameninţată cu instabilitatea, căci nu se păstrează chiar de la sine un echilibru, o unitate spiritual-naturală. Dar ar fi o mare eroare să credem că această coloană vertebrală a Lumii, care este Rugăciunea, este numai închipuire sau că ea a fost exterminată. Cum soarele şi ploaia nu încetează să fie, tot astfel şi rugăciunea este în viaţa lumii, în viaţa noastră sine intermissione (neîncetat, n.n.).

De fapt, problema este de participare, de participare la binefacerile soarelui şi ale ploii, ca şi la binecuvântata revărsare de har” (op. cit., p. 241, subl. aut.). Asemenea pilde-etalon de trăire creştină şi credincioşie s-ar cuveni reproduse în manualele de religie şi în cursurile de Teologie.

IPS Calinic Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Alexandru Mironescu – o figură admirabilă

 

Un om complex, sincer şi generos. O figură admirabilă. Deşi avea o pregătire ştiinţifică, a fost poet, romancier, critic de teatru, eseist, publicist, memorialist. A debutat ca ateu al şcolii franceze şi a sfârşit ca mistic ortodox. A făcut politică socialistă dar el vedea un socialism moral-creştin şi deci era printre socialişti ca o cioară albă.

A participat intens la mişcarea de la „Rugul Aprins”, din care cauză a şi fost condamnat. A făcut 5 ani de temniţă ca un spadasin. Poeziile lui filocalice, încă nepublicate, vor ocupa un loc ales în literatură.

După eliberare s-a păstrat netulburat, necompromis. Credea în Dumnezeu şi practica rugăciunea inimii dar era dublat de un om cu rigoare intelectuală, realizând o ţinută echilibrată şi armonioasă.

– S-a terminat cu comuniştii, spunea el.

– Dar cum? îl întrebam eu.

– Păi ăştia, socialiştii ăştia din Vest au să facă ceva.

– E o dublă naivitate, spuneam eu. Comuniştii sunt plini de avânt iar socialiştii occidentali vor avea soarta socialiştilor români.

– Fleacuri, zicea el. Eşti pesimist. Ai suferit prea mult, nu vezi că nu mai există comunişti?

– Nu există comunişti de credinţă dar există comunişti politici, obsedaţi de putere nemăsurată şi conştienţi de eficacitatea sistemului marxist-leninist.

– Eu poate nu voi mai trăi, dar voi veţi vedea cum sucombă această băşică umflată a marxism-leninismului!

Era naiv politic.

Înainte de a muri de cancer spunea: „Merg senin în cealaltă viaţă. Nu mă îndoiesc de existenţa ei dar sunt atent aşa, ca într-un laborator, să văd cum va fi!”.

A sfârşit senin, lucid, plin de dragoste şi înţelepciune.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 311-312)

Cazul Alexandru Mironescu – întîlnirea între spiritul ştiinţific, spiritul artistic şi spiritul religios

 

Chiar dacă nu la fel de aureolat ca descoperitorul insulinei, profesorul Alexandru „Codin” Mironescu rămîne un reper în filosofia ştiinţei la români, ca şi în posibila bună întîlnire între spiritul ştiinţific, spiritul artistic şi spiritul religios. Savant şi scriitor, figură proeminentă a grupării spirituale a „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, om de cultură, dar şi de discretă şi profundă duhovnicitate, el a îmbinat cercetarea cu credinţa şi scrisul cu rugăciunea, impunîndu-se încă din perioada interbelică, atît ca teoretician al cunoaşterii ştiinţifice, cît şi ca romancier. Părintele Andrei Scrima îl caracteriza la rîndul său cu căldură în Timpul Rugului Aprins.

Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană (Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, mai ales pp. 142-143); profesorul Mironescu a ars în flacăra vie a spiritualităţii de la Antim, dar a împărtăşit şi mucenicia multora dintre cei trecuţi pe acolo (în timpul războiului, dar şi cîţiva ani buni după aceea); refuzînd orice compromis cu regimul comunist, a fost condamnat, în 1958, la 20 de ani de închisoare, din care a efectuat 5, eliberîndu-se cu sănătatea grav şubrezită. Zece ani mai tîrziu, la înmormîntarea sa, Părintele Benedict Ghiuş (unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai răposatului) spunea:

Alexandru Mironescu a iubit credinţa autentică, a cunoscut-o, a trăit-o şi a mărturisit-o fără emfază, «cu simplitate şi normalitate», cum îi plăcea lui însuşi să spună […]. Despre toată credinţa aceasta a lui vor mărturisi, la vremea lor, manuscrisele care au rămas de la el”.

Şi într-adevăr, de la Alexandru Mironescu a rămas o însemnată operă postumă, însumînd eseuri, dialoguri, mărturisiri şi scrieri literare (de valoare mai mult mistică decît estetică, un loc aparte îl ocupă Poemele filocalice, considerate de autorul însuşi a fi lamura creaţiei sale şi pe care am avut prilejul să constat că Părintele Galeriu nu le ignora, deşi pe atunci încă nu se editaseră).

Părintele Galeriu nu numai că-l preţuia pe Alexandru Mironescu (ca om de ştiinţă creştin şi ca fost deţinut politic anticomunist), dar a înţeles să pună umărul, la începutul anilor ‘90, la relansarea sa publică; sub egida Editurii Harisma au fost reeditate – în premieră după 1989 – două dintre cărţile profesorului, pe care părintele a găsit şi vremea să le prefaţeze (în colaborare cu Ion Andrei Dorobanţu): Certitudine şi adevăr (1992) şi Limitele cunoaşterii ştiinţifice. Contribuţia ştiinţelor experimentale la problema epistemologică (1994). Intenţia – care, din păcate, nu s-a putut realiza ca atare – fusese aceea de a se (re)edita la Harisma întreaga operă mironesciană. Rămîne însă semnificativ faptul că atenţia părintelui a mers prioritar spre sintezele de filosofia ştiinţei.

Ceea ce părintele a ţinut să pună în evidenţă cu precădere (cum obişnuia, cînd venea vorba, şi în predicile sale) a fost, înainte de orice alte detalii, atitudinea faţă de cunoaştere şi creaţie a unui adevărat savant creştin, chemat să reprezinte o pildă şi un model pentru noile generaţii. „Cunoaşterea omului nu e o socoteală de ici pînă colo şi de azi pînă mîine. Ea implică angajamente puternice şi răspunderi înfricoşătoare”, afirma Mironescu. Şi părintele glosează:

„Cunoaşterea aceasta a lumii înconjurătoare, cît şi a noastră înşine, este chiar mai mult decît o simplă «şansă» oferită nouă de a lua parte la un grandios proiect cosmic, este o raţiune de a fi, a omului ca o conştiinţă a lumii”.

Mironescu era de părere că „în nici un alt domeniu al activităţii, mai mult decît în acela al ştiinţei, omul, lucrînd, nu s-a simţit mai aproape de puterea de creaţie a lui Dumnezeu”, dar părintele ştie bine că e loc şi de multă sminteală, slăbiciunea putîndu-l rătăci pe cel neaşezat spiritual: „Căci el poate să cadă în păcatul trufiei şi, neîngăduit, ca un intrus luciferic, să considere că el la rîndul său se poate substitui Creatorului”. Pentru a lămuri deplin lucrurile din punct de vedere creştin, se face un mic excurs biblic (Facerea 2, 16-17; Ioan 17, 3) şi patristic (Sf. Ioan Damaschin), arătîndu-se că avertizarea originară de a nu mînca din „pomul cunoştinţei binelui şi răului” nu viza interzicerea sau îngrădirea cunoaşterii, ci doar prevenea asupra posibilelor ei sminteli („Dumnezeu a vrut tocmai să-l prevină pe om de sfîşierea lăuntrică între bine şi rău, de fructul otrăvit al răului care înseamnă păcat, adică despărţire de Dumnezeu, stricăciune, moarte”). Cum observa şi Mironescu, laicizarea ştiinţei este o tendinţă stupidă şi un corolar al smintelilor potenţiale ale spiritului cunoscător. Poziţia cu adevărat creştină a fost surprinsă şi formulată memorabil de Shakespeare în Hamlet: There are more things in heaven and earth, Horatio, than are dreams of in your philosophy („Tainele cerului şi-ale pămîntului, Horatio, sînt mult mai multe decît închipuie filosofia ta”), sau de un Leonardo da Vinci („Iată că din marea cunoaştere se naşte marea smerenie”), ca să rămînem în sistemul de referinţă cultural. Mironescu nu numai că neagă argumentat presupusa incompatibilitate între credinţă şi cunoaştere (inclusiv ştiinţifică), dar îşi exprimă admirabil convingerea că fără o credinţă în genere, pe deplin definită şi asumată, orice cunoaştere este oarbă sau inconsistentă; creştineşte vorbind, „dacă nu suflă peste ele darurile Duhului”, toate ştiinţele „rămîn semne moarte” (sau, cum spunea Kepler, ne tot jucăm cu simboluri, uitînd pînă la urmă că nu este vorba decît de un joc…).

În prefaţa mai amplă la Limitele cunoaşterii ştiinţifice, părintele consideră că, după lunga modă pustiitoare a pozitivismului, două sînt realităţile pe care trebuie să le reafirmăm astăzi cu precădere: că „spiritul se află dincolo de materie şi stă la baza ei” şi că „dincolo de spirit este cealaltă lume, lumea divină, a originilor, a informaţiei, a proiectelor” (Sophía divină necreată, în termeni mai teologizanţi). Gîndirea lui Alexandru Mironescu (ca şi cea a lui Nicolae C. Paulescu odinioară, dar cu mai mult aparat teoretic şi într-un limbaj mai apropiat de cel al momentului actual) a fost conformată de aceste două adevăruri fundamentale, iar pertinenţa şi actualitatea ei se vede şi din aceea că foarte mulţi filosofi şi oameni de ştiinţă de după el au îmbrăţişat şi adîncit concepţii asemănătoare (de data aceasta sînt invocaţi, între alţii, Roger Sperry, Lyall Watson, Heinz Pagels, Niels Bohr şi Victor Weisskopf – care, prin 1975, a conferenţiat şi la Bucureşti despre „Limitele şi frontierele ştiinţei”).

„Cartea lui Alexandru Mironescu – conchide părintele – este o formidabilă pledoarie nu doar pentru utilitatea efortului de a gîndi, ci şi pentru bucuria pe care o poate aduce în minte şi suflet acest act care este indispensabil în apropierea noastră de înţelegerea actului Creaţiei şi, implicit, a rostului şi rolului fiinţării noastre pe faţa Pămîntului. […] Într-un secol în care fie s-a vorbit despre incompatibilitatea ştiinţă-religie (extinzînd-o pînă la incompatibilitatea cu credinţa chiar), fie s-au produs scrieri (semi)docte în intenţia de a descoperi sursele «ştiinţifice» ale textului biblic, în Limitele cunoaşterii… întîlnim o adevărată comuniune ştiinţă-religie, în care credinţa (prin intermediul Revelaţiei) vine să lumineze cunoaşterea noastră, care în fond este una singură, după cum unul singur este Dumnezeu, indiferent de numele pe care I-l dăm”.

Poate că niciodată Ortodoxia nu s-a rostit mai clar asupra acestor raporturi delicate, iar dacă într-un viitor indefinit ştiinţa se va apropia tot mai mult de credinţă, atunci poate vom fi mai recunoscători decît sîntem astăzi faţă de cei care nu s-au îndoit nici o clipă că marile adevăruri au loc deplin în limba şi în duhul nostru, ca un dar profetic şi răscumpărător de vremuri, care s-ar cuveni să ne înduplece la îndrăzneala de a fi mai mult decît sîntem…

(Răzvan Codrescu – Revista Rost, nr. 55 din septembrie 2007)

via Fericiti cei Prigoniti

 

 

Marius Oprea: în spatele înființării partidului lui Cioloș se află un securist

Istoricul Marius Oprea spune că „eminenţa cenuşie” din spatele PLUS, unul din fondatorii partidului, este fiul unui anchetator al Securităţii.

Imagine similară

Istoricul Marius Oprea, cunoscut ca „vânătorul de securiști”, a publicat vineri un articol în care susține că în spatele înregistrării la tribunal al Partidului Libertății, Unității și Solidarității (PLUS), condus de Dacian Cioloș, se află Alexandru Iordache, fondatorul firmei de avocatură „Iordache & Partners”, fost maior de Securitate înainte de 1989 și chiar anchetatorul care s-a ocupat de ancheta care l-a vizat pe el în 1988.

„<<Eminența cenușie>> din spatele partidului condus de Dacian Cioloș este de fapt o mai veche cunoștință: anchetatorul meu de la Securitate, fostul maior de la Direcția de cercetări penale, Alexandru Iordache”, scrie Oprea în materialul său.

„Toți fondatorii, aşa cum apar pe site-ul Tribunalului Bucureşti sunt de la Casa de avocatură „Iordache & Partners”, fondată în 1992 de Alexandru Iordache, personaj care mi-e mai cunoscut mie, lui Caius Dobrescu și Sorin Matei drept ”maiorul Alexandru” de la Securitate, coordonatorul anchetei penale la care am fost supuși în vara anului 1988. Secretarul general al partidului condus de Dacian Cioloș este Iordache Adrian Alexandru (”managing partner” la „Iordache Partners”) și fiul fostului nostru anchetator, ”maiorul Alexandru”, de la Serviciul de anchete penale al Securității Municipiului București. Preşedintele partidului este o anume Daneş Raluca Florina (senior associate la firmă) și vicepreşedinte este Iordache Iulia (soţia secretarului general și nora lui Alexandru Iordache). Partidul Libertății, Unității și Solidarității condus de Dacian Cioloș a fost înființat, așadar, ca partid de familie al fostului meu anchetator de la Securitate”, continuă el.

Amintim că, potrivit datelor de la Registrul Partidelor Politice, Partidul Libertate, Unitate şi Solidaritate, denumirea prescurtată: PLUS, a fost înregistrat în urma deciziei pronunțate de Tribunalul Bucureşti în data de 26 octombrie 2018, decizie rămasă definitivă prin neapelare.

În decizia Tribunalului București sunt menționați membrii fondatori ai partidului, denumirea și logo-ul acestuia, precum și sediul formațiunii:

„Art. 1 – Membrii fondatori:
1. Daneş Raluca Florina, cu domiciliul […] – preşedinte
2. Iordache Iulia, cu domiciliul […] – vicepreşedinte
3. Iordache Adrian Alexandru, cu domiciliul […] – secretar general

Potrivit site-ului casei de avocatură, Adrian Iordache este managing partner, iar Raluca Daneș, senior associate.

„La ancheta din 1988, prietenii mei, Caius Dobrescu şi Sorin Matei, au fost bătuţi serios de anchetatori, conduşi de Alexandru Iordache, care se recomanda „maiorul Alexandru”, venit pentru această anchetă de la Bucureşti, şi de căpitanul Gheorghe Moldoveanu din Serviciul de Anchete Penale al Inspectoratului de Securitate Braşov (acesta se prezenta tăios „Moldovan”, copiindu‑l cumva comic pe comisarul din filmele lui Sergiu Nicolaescu). Eu am avut mai mult noroc. Securitatea m-a găsit la Sarmisegetuza, de unde am fost fost ”săltat” chiar de pe șantierul arheologic. În mașina care m-a dus la sediul Miliției din comună, maiorul Iordache ședea în față, lîngă șeful de post, plutonierul Rusu. Eu eram încadrat de doi securiști, un anchetator de la Brașov și șeful biroului Securității din Hațeg, căpitanul Jurconi. Cei trei conversau între ei, făcînd pronosticuri asupra viitorului meu. Toate sumbre. Atît am mai apucat să le spun, ”dacă mă bateți, îi spun englezului și află BBC-ul” (lucram pe șantier cu un arheolog britanic, Mike Dawson), la care maiorul Iordache s-a întors către mine, cumva neliniștit, spunîndu-mi ”băiete, noi nu procedăm așa”. E drept, în vreme ce și-a petrecut amiaza jucînd table cu directorul muzeului pe treptele Miliției din Sarmisegetuza, maiorul Iordache mai lua o pauză și venea la anchetă, spre a domoli zelul căpitanului Moldoveanu” povestește Oprea în materialul publica pe Podul.ro.

Acesta mai susține că „<<maiorul Alexandru>>, după ce coordonase <<cercetarea arestaților>> duși la Jilava în noaptea de 21 decembrie 1989 a intrat, pentru scurtă vreme, în Serviciul Român de Informații. De unde a plecat, pentru a se lansa în afaceri, alături de fiul său mai mare, notarul Mircea Constantin”.

 

Răspuns bizar al lui Dacian Cioloș

Cioloș a reacționat la articolul lui Oprea, spunând că „asocierea numelui meu cu oameni pe care nu îi cunosc, un lucru mizerabil. Având în vedere cât de mulți români au colaborat sau au lucrat cu Securitatea, sigur se poate <<demonstra>> că există cel puțin o legătură între oricare dintre noi și Securitate”.

via România Liberă

Sute de mii de oameni la Marșul pentru Viață 2019 de la Washington

Sute de mii de persoane au participat, în acest an, la Marșul pentru Viață organizat în capitala Statelor Unite ale Americii.

Mesajul Președintelui Donald Trump: Orice copil este un dar sacru de la Dumnezeu și așa cum spune și tema Marșului pentru viață, fiecare persoană este „unică din prima zi”

„Sunt mândru să urez bun-venit zecilor de mii de familii, studenților, oamenilor de toate credințele și profesiile, care au venit în capitala noastră pentru cea de a 46-a ediție a Marșului anual pentru viață.
Aceasta este o mișcare fondată din dragoste, care se bazează pe disctincția și demnitatea fiecărei vieți umane. Când ne uităm în ochii unui nou-născut vedem frumusețea sufletului uman și maiestuozitatea creației lui Dumnezeu. Știm că fiecare viață are valoare și merită protejată. Ca președinte voi apăra întotdeauna primul drept prevăzut în Declarația de Independență a Statelor Unite, dreptul la viață.
În prima săptămână de mandat am reintrodus prevederile „New Mexico Policy”, acționăm hotărât să protejăm libertatea religioasă a medicilor, asistentelor și a organizațiilor de caritate, am lansat o propunere pentru a interzice ca banii contribuabililor să fie dirijați către orice clinică unde se efectuează avorturi.
Susținem alternativa adopției sau centrelor sociale, inclusiv prin intermediul serviciilor de adopție religioase.
Susțin inițiativa Senatului de a introduce cu titlu permanent un amendament care să interzică finanțarea avorturilor de către contribuabili.
Astăzi am adresat o scrisoare Congresului în care am afirmat foarte clar că voi bloca prin veto orice lege care slăbește protejarea vieții umane și am tot sprijinul pentru aceasta.
Orice copil este un dar sacru de la Dumnezeu și așa cum spune și tema Marșului pentru viață, fiecare persoană este „unică din prima zi”. Este o propoziție foarte importantă, „unic din prima zi”, și acesta este adevărul.
Vreau să le mulțumesc americanilor care au venit din toată țara pentru a demonstra pentru viață. În special vreau să mulțumesc foarte numeroșilor tineri care ne dau speranță pentru viitor. Vom lucra împreună să salvăm viețile copiilor nenăscuți, pentru ca aceștia să aibă șansa de a trăi, iubi, prospera și realiza visele, să binecuvânteze națiunea noastră și să își atingă întregul potențial glorios.”
Sursa: LifeSiteNews
traducere: Știri pentru viață

Rusia a amplasat rachete nucleare în apropierea frontierei cu Ucraina

Rachete cu o rază de acțiune până la 500 kilometri se află acum la o distanță de 400 de kilometri de teritoriul ucrainean

Rusia a lansat rachete Iskander și lansatoare în regiunile sale vestice. Potrivit imaginilor prin satelit realizate de Imagesat International la comanda Fox News, rachetele capabile să transporte arme nucleare, sunt situate în regiunea Krasnodar, la aproximativ 430 de kilometri de granița cu Ucraina.

Canalul TV american relatează că rachetele rusești din imagini sunt amplasate lângă mai multe buncăre și alte hangare de depozitare.

Alături de un lansator este un sistem mobil de reîncarcă repede cu rachete noi. Una dintre intrările în buncăr este deschisă, iar cealaltă unitate de reîncărcare tocmai o părăsește.

Raza de acțiune a rachetelor balistice Iskander este de aproximativ 500 km. Aceștia pot purta atât rachete convenționale, cât și nucleare, constituind o amenințare pentru majoritatea aliaților americani din NATO.

Fox News, de asemenea, informează că Rusia a amplasat aceleași rachete lângă granița cu Mongolia în Ulan-Ude. Cel puțin patru lansatoare și sisteme de reîncărcare pentru ei au fost observate acolo.

Canalul de televiziune american reamintește că recent secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, Nikolai Patrushev, a declarat că Ucraina ar putea să-și piardă în curând independența, deoarece, puterea sa este „controlată” de Occident.

 

via Timpul

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php