Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Alexandru Mihail

Pentru al treilea an consecutiv președintele Donald Trump retrage finanțarea Fondului Națiunilor Unite pentru Populație (UNFPA) din cauza implicării organizației în promovarea avortului ca metodă de planificare familială

Pentru al treilea an consecutiv președintele Donald Trump blochează finanțarea UNFPA din cauza implicării agenției în promovarea avortului ca metodă de planificare familială. Decizia intră sub incidența principiilor „Mexico City Policy”, reinstaurate de Administrația Trump în 2017, care interzic finanțarea externă de la bugetul federal a organizațiilor care promovează direct sau indirect avortul ca metodă de planificare familială.

Secretarul de stat Mike Pompeo a spus că din documentele publice ale UNFPA reiese relația de parteneriat între agenția ONU și guvernul chinez în domeniul controlului populației. Din informațiile Departamentului de stat, guvernul chinez continuă politicile de planificare familială care includ avortul forțat și sterilizarea involuntară.

UNFPA are o tradiție de decenii în asistarea autorităților chineze în implementarea politicilor de control a populației. Sub mandatele președinților Ronald Reagan, G.H.W.Bush și G.W.Bush, SUA a suspendat finanțarea UNFPA. Administrațiile Clinton și Obama au finanțat UNFPA, suma totală alocată organizației numai în timpul mandatelor președintelui Obama ridicându-se la peste 300 milioane de dolari. Suma de 32,5 milioane de dolari destinată pentru finanțarea UNFPA în 2019 va fi redirecționată de USAID pentru susținerea unor programe și inițiative privind sănătatea femeilor care nu implică în niciun fel avorturile.

Sursa: Lifenews

Simona Halep decorată de Patriarhul Daniel: „Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a oferit și pentru familia în care am crescut”

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a acordat joi campioanei Simona Halep cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române, informează Basilica.ro. Cu acest prilej, Părintele Patriarh a spus:

„Simona este pentru mulți tineri astăzi un simbol al hărniciei, perseverenței și speranței. Ne bucurăm să scoatem în evidență că toate realizările domniei sale sunt expresia talentului cultivat prin efort susținut, prin efort constant.

Pe lângă toate acestea însă, Biserica, dragă Simona, prețuiește foarte mult faptul că mărturisiți în public prin semnul Sfintei Cruci credința creștină ortodoxă și prin aceasta arătați că reprezentați cu fidelitate poporul român credincios, jertfelnic și talentat”.

Campioana, vizibil emoționată, a declarat că este recunoscătoare pentru familia și națiunea în care s-a născut:

„Totdeauna mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a oferit și pentru familia în care am crescut.

Mă bucur că sunt româncă, mă bucur că sunt pe acest pământ și sper să bucur cât mai mulți oameni și copii, să-i inspir să reușească și ei ceea ce-și doresc”.

Duminica a IV-a după Rusalii: Părintele Cleopa despre puterea rugăciunii pentru aproapele

Predică la Duminica a IV-a după Rusalii
( Despre puterea rugăciunii pentru aproapele )

Imagine similară

Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te! Fie ţie după cum ai crezut (Matei 8, 13)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Evanghelie de astăzi se arată cum a vindecat Mîntuitorul pe sluga greu bolnavă a unui conducător de oşti roman care locuia în Capernaum, un mic oraş de lîngă Marea Galileei. Minunea aceasta însă are cîteva caracteristici aparte. Ea s-a săvîrşit datorită credinţei dregătorului roman păgîn, care se închina la idoli. Apoi poate şi sluga lui, care zăcea în casă bolnav, era tot păgîn, deci străin de Legea Vechiului Testament. De asemenea vedem că Mîntuitorul vindecă bolnavul de la distanţă, fără să fie adus de faţă, ceea ce mai rar se întîmplă. Multora le poruncea pentru bolnav: Aduceţi-l aici la Mine! Iar pe alţii îi întreba: Crezi că pot să fac Eu aceasta? Şi dacă bolnavul sau părinţii şi însoţitorii lui mărturiseau cu tărie credinţa în minunile lui Dumnezeu, îndată minunea se săvîrşea şi bolnavul se făcea sănătos de orice boală era cuprins.

Pe sutaşul roman nu l-a întrebat, însă, de crede în dumnezeirea lui Hristos, căci îi cunoştea credinţa inimii. Ba nici nu l-a aşteptat să-i spună ce doreşte. Ci îndată ce sutaşul s-a apropiat de El şi I-a zis: Doamne, sluga mea zace în casă slăbănog, cumplit chinuindu-se; Mîntuitorul, cu multă blîndeţe, i-a zis: Venind, Îl voi vindeca (Matei 8, 6-7). Dar sutaşul, pe lîngă credinţă mare, avea şi multă smerenie. De aceea răspunde: Doamne, nu sînt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvîntul şi se va vindeca sluga mea! Auzind aceasta Iisus Hristos, S-a minunat de credinţa sutaşului şi a zis: Adevăr grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atîta credinţă! De aceea vă spun că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor merge în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. Apoi i-a zis sutaşului: Du-te, şi după cum ai crezut, fie ţie! Şi s-a făcut sănătos sluga lui în ceasul acela (Matei 8, 7-13).

Vedeţi credinţă la un om păgîn? Vedeţi cît poate credinţa curată unită cu smerenia? Amîndouă la un loc fac adevărate minuni. Credinţa pogoară harul asupra aceluia ce se roagă şi smerenia îi deschide inima. Vedeţi leacul prin care se poate vindeca lumea? Credinţa şi smerenia. Că dacă omul a decăzut moral atît de mult, este numai din cauză că s-a depărtat de Dumnezeu şi de smerenie. Necredinţa în Dumnezeu şi mîndria au adus fiinţa umană în starea în care se găseşte astăzi. Vedeţi care este calea cea scurtă şi mai sigură a mîntuirii noastre?

Credinţa şi smerenia! Credinţa că Dumnezeu există şi are milă de lumea pe care a creat-o, de fiecare dintre noi, şi în acelaşi timp, smerenia sinceră, mărturisită că nu sîntem vrednici să intre Hristos în casa şi în inima noastră din cauza mulţimii păcatelor pe care le-am făcut. Iată leacul care poate vindeca omul de astăzi. Să creadă cu tărie şi dreaptă credinţă în Iisus Hristos şi să se socotească cel mai păcătos de pe pămînt.

Zicea sutaşul roman către Hristos: Nu sînt vrednic să intri sub acoperişul meu, ca să ne înveţe şi pe noi creştinii de azi cum să ne apropiem de El. Cum să ne apropiem de rugăciune, de Sfînta Biserică, de cele sfinte din Altar, de Sfînta Scriptură şi mai ales de Sfînta Împărtăşanie. Căci dacă ne rugăm lui Dumnezeu fără frică şi cutremur, dacă intrăm în biserică cu nepăsare şi răutate în inimă, dacă citim Sfînta Scriptură cu mîndrie şi cu duh de iscodire, toate ne sînt spre păcat; căci ne lipsesc cele două virtuţi amintite mai sus – credinţa tare şi smerenia. Aceeaşi osîndă ne aşteaptă dacă ne apropiem de Trupul şi Sîngele lui Hristos nevrednici, nepocăiţi, cu păcate nespovedite, certaţi cu aproapele nostru sau cu canonul neîmplinit.

Vedeţi că acest om, păgîn după credinţă, avea inimă de creştin după faptă. Necreştin fiind, era mai credincios ca iudeii de odinioară şi ca mulţi creştini din zilele noastre. De aceea Mîntuitorul îl laudă în public, zicînd: Adevăr grăiesc vouă, că nici în Israel n-am găsit atîta credinţă! Nu numai între evrei, dar nici între creştinii de astăzi nu se găsesc oameni cu mai multă credinţă ca acest sutaş. Credinţa şi smerenia lui l-a mîntuit, i-a vindecat sluga şi l-a făcut nemuritor.

Iubiţi credincioşi,

Nu de mult am avut ocazia să discut cu nişte oameni rătăciţi de la dreapta credinţă. Printre altele ei susţineau despre copiii mici că nu pot fi botezaţi pentru că, ziceau ei, copiii mici nu au credinţă. Nu pot fi botezaţi spuneau ei, deoarece Mîntuitorul a zis către Apostoli cînd i-a trimis la propovăduire: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui; iar cel ce nu va crede se va osîndi (Marcu 16, 16).

Avînd în vedere că aceşti oameni rătăciţi de la adevăr pe mulţi îi înşeală cu cuvintele lor greşite, m-am gîndit ca în predica de azi să arăt că nu numai credinţa personală în Dumnezeu aduce mîntuire şi folos, ci şi credinţa celor din jur poate vindeca, ierta păcatele altora şi poate chiar sfinţi pe alţii şi învia din morţi. Aşa de exemplu vedem în Legea Veche, că prin credinţa lui Iosua a lui Navi, Dumnezeu a oprit apele Iordanului pînă ce a trecut tot poporul şi preoţii cu sicriul Legii darului (Iosua Navi 3, 11-17; 4, 16-23). Şi tot cu credinţa sa a oprit soarele şi luna din mersul lor pe cer pînă ce a bătut pe vrăjmaşii săi (Iosua Navi 10, 10-14). Tot aşa prin credinţa lui Ghedeon, cei trei sute de ostaşi au biruit pe Madianiţi (Judecători 7, 16-25). Prin credinţa unei văduve sărace marele Prooroc Ilie a înviat pe fiul ei (III Regi 17, 20-22), iar prin credinţa Sunamitencei, Elisei proorocul a înviat pe fiul ei (IV Regi 4, 30-36).

În Legea Nouă, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a făcut multe şi mari minuni prin credinţa unora asupra altora. Aşa vedem minunea pe care ne-o arată Sfînta Evanghelie de azi, cum Mîntuitorul, prin credinţa cea mare şi tare a sutaşului, a vindecat de la distanţă pe sluga sa (Matei 8, 13). Altă dată prin credinţa neîndoielnică a patru oameni ce purtau pe slăbănogul din Capernaum, Hristos a vindecat şi a iertat păcatele celui purtat de ei, poruncindu-i să-şi ia patul şi să meargă la casa sa (Matei 9, 2-6). Prin credinţa lui Iair, Mîntuitorul a înviat pe fiica sa (Marcu 5, 36-43). Prin credinţa femeii Cananeence, Domnul a vindecat de duh necurat pe fiica sa (Matei 15, 22-28). Prin credinţa Martei şi Mariei, surorile lui Lazăr, Mîntuitorul a înviat pe fratele lor mort de patru zile, căci ziceau cu credinţă: Doamne, dacă ai fi fost aici, nu ar fi murit fratele nostru (Ioan 11, 21). Iarăşi, vedem că pentru credinţa tatălui său, Mîntuitorul a vindecat pe tînărul lunatic (Matei 17, 18). Dar nu numai vindecare şi înviere din morţi poate face cineva prin credinţa altora, ci şi sfinţire, după mărturia marelui Apostol Pavel care a zis: Se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă (I Corinteni 7, 14).

Aşadar, fraţii mei, dacă cineva vă spune că pruncii nu se pot boteza deoarece nu au credinţă, voi le spuneţi că ei cu adevărat nu au credinţă, dar la botez se sfinţesc prin credinţa părinţilor lor şi a naşilor de la botez care mărturisesc credinţa în locul pruncului celui ce se botează. Naşii de la botez sînt părinţii spirituali ai pruncului care se naşte la o viaţă nouă în Duhul Sfînt, aşa cum părinţii trupeşti l-au născut pe el trupeşte. Totodată naşii sînt şi garanţi în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale că fiul duhovnicesc va fi crescut în credinţa ortodoxă şi va fi un om credincios.

Dacă cel rătăcit de la adevăr va zice că nu ştie copilul cînd îl botezi, şi deci nu este voia lui liberă a se boteza, la aceasta să se răspundă că botezul Legii Noi, adică botezul creştin prin apă şi prin Duh poruncit de Domnul (Ioan 3, 5) a înlocuit botezul Legii Vechi, adică tăierea împrejur, despre care mărturiseşte Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: În Hristos aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere nefăcută de mînă, prin dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos, îngropaţi fiind cu El prin Botez (Coloseni 2, 11-12).

După cum tăierea împrejur în Legea Veche se făcea la opt zile după naşterea pruncului şi după cum Isaac s-a tăiat împrejur după opt zile, nu cu voia, ci cu ştirea lui, căci era numai de opt zile (Facere 17, 10-14; Levitic 12, 3), aşa şi pruncul în Legea Harului nu ştie cînd a fost botezat. Dar prin mărturia preotului care l-a botezat, a părinţilor şi a naşilor care mărturisesc credinţa în locul lui, se face valabilă Taina Botezului, deoarece pe mărturia a doi sau trei martori se va rezema tot cuvîntul(Ioan 5, 32; II Corinteni 13, 1; I Timotei 5, 19).

Cît despre vindecarea bolnavilor şi pocăinţa multor păcătoşi prin credinţa şi stăruinţa rudelor, este de ajuns să ne gîndim la atîtea fapte minunate din zilele noastre. Cîţi creştini nu se roagă acasă şi la biserică pentru cei dragi ai lor stăpîniţi de beţie, desfrîu şi necredinţă? Dumnezeu văzînd lacrimile, rugăciunea şi credinţa lor, întoarce la credinţă şi pocăinţă pe soţii şi fiii stăpîniţi de păcate. Aceleaşi minuni se săvîrşesc şi cu rudele care fac Sfîntul Maslu pentru bolnavii lor din spitale, ce nu pot fi de faţă şi cu darul lui Hristos li se uşurează durerea sau se vindecă deplin. Cîţi nu se roagă lui Dumnezeu pentru cei din călătorii, pentru cei din primejdie, pentru cei ameninţaţi cu moartea şi pentru cei din examen? Datorită credinţei, rugăciunilor, Mîntuitorul ajută şi salvează pe cei din primejdie şi împlineşte cererea credincioşilor noştri.

Dar şi slujitorii Bisericii noastre se roagă la Sfîntul Altar pentru vii şi morţi, pentru tot felul de necazuri, boli, secetă şi neînţelegeri de familie. Credinţa lor şi harul Duhului Sfînt, pe mulţi bolnavi îi vindecă, pe cei certaţi îi împacă, ploile adapă pămîntul lovit de secetă, cei robiţi de patimi se întorc la pocăinţă şi multe suflete ale celor răposaţi în păcate sînt salvate din muncile iadului. Toate acestea sînt adevărate minuni ale credinţei slujitorilor şi credincioşilor noştri, care, în numele dragostei creştine, se roagă lui Dumnezeu pentru fiii sufleteşti ai Bisericii Ortodoxe, pentru ajutorul şi mîntuirea tuturor.

Să vă relatez un caz adevărat din zilele noastre, ca să vedeţi cum o femeie credincioasă, datorită credinţei ei, şi-a salvat copilul de la moarte şi soţul de la necredinţă şi ucidere.

O femeie de curînd căsătorită a rămas însărcinată. Soţul ei însă nu voia nicidecum copilul. Femeia a cerut sfatul duhovnicului care i-a spus: „Chiar dacă te va lăsa sau te ameninţă, să nu ucizi copilul. Mai bine sacrifică-te şi dă-ţi viaţa pentru copil şi vei fi numărată în rîndul mucenicelor, decît să-l ucizi şi să fii chinuită în iad ucigaş. Roagă-te cu credinţă lui Dumnezeu pentru soţul tău şi cred că-l va îmblînzi mila Lui”.

Rugîndu-se mult cu post şi lacrimi într-o noapte femeia a adormit puţin şi a avut un vis înfricoşat. Se vedea că mergea singură pe o vale de munte. Pe marginea drumului din dreapta a văzut copaci mari încinşi de foc şi cîte o femeie ce făcuse avorturi legată de trunchiul lor, iar vulturi cu gheare şi cioc de foc veneau şi le mîncat pieptul. În stînga drumului, iarăşi, copaci aprinşi şi femei ucigaşe de prunci legate cu funii de ei, iar şerpi fioroşi le sugeau sînii.

Plîngînd de spaimă, a văzut un tînăr frumos venind spre ea şi l-a întrebat: „Doamne, tu eşti Mîntuitorul Hristos?” Iar el i-a răspuns: „Nu sînt Hristos, ci sînt sluga Lui şi îngerul tău păzitor, care pururea te păzesc în această viaţă şi am venit să te scot de aici. Şi l-a întrebat femeia: „care este păcatul acestor femei ce se chinuiesc aşa de cumplit, legate de copacii încinşi de foc?” Iar îngerul i-a răspuns: „Aceste femei au ucis copiii lor în pîntece şi n-au vrut să-i nască după porunca lui Dumnezeu. De aceea aşa se vor chinui în veci. Iată, aici aveai să te chinui şi tu, dacă ascultai pe bărbatul tău şi-ţi avortai copilul…”.

Deşteptîndu-se din somn cuprinsă de spaimă, femeia a spus toate cele văzute soţului ei. Iar el, mişcat de Duhul Sfînt, i-a cerut iertare, făgăduind că niciodată nu o va mai sili la acest păcat cumplit. Apoi a cerut să fie dus şi el la preot să-şi mărturisească păcatele. Şi aşa credinţa femeii a salvat şi copilul şi soţul de la pierzare.

Iubiţi credincioşi,

Să cerem de la bunul nostru Mîntuitor să ne dea şi nouă credinţa sutaşului roman din Evanghelia de astăzi. Credinţa şi smerenia lui, ca şi dragostea lui pentru sluga bolnavă, sînt virtuţi care lipsesc multor creştini din zilele noastre. Să cerem de la Dumnezeu în rugăciunile noastre mai multă credinţă şi toate virtuţile părinţilor noştri, care ne-au născut şi crescut. Oare de cîte ori s-au rugat şi s-au jertfit pentru noi tata şi mama? Oare nu credinţa lor curată şi lacrimile lor ne-au făcut de atîtea ori sănătoşi, ne-au ajutat în necazurile vieţii, ne-au întărit în credinţă şi ne-au ţinut aproape de Hristos?

Să facem deci şi noi ce au făcut părinţii şi sfinţii noştri. Să le imităm viaţa, credinţa, smerenia, răbdarea şi jertfa lor. Să ne rugăm cu credinţă tare în Dumnezeu pentru toată lumea, începînd cu cei din casa noastră. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca fiii şi rudele noastre să aibă credinţă tare şi curată, să vină la biserică regulat, să se ferească de secte şi păcate, să se vindece de boli sufleteşti şi trupeşti şi să urmeze în toate lui Hristos.

Să ne rugăm pentru întărirea dreptei credinţe şi a unităţii creştine în lume. Să ne rugăm cu credinţă pentru cei bolnavi care suferă greu şi aşteaptă rugăciunea şi mîngîierea noastră. Să ne rugăm pentru săraci, pentru orfani, pentru toţi oamenii şi pentru credinţa şi dragostea noastră îi va milui Dumnezeu. Iar Dumnezeul dragostei, al milostivirii şi al iubirii de oameni va primi rugăciunea şi credinţa noastră, va intra în casele şi inimile noastre, va întări credinţa şi pacea în lume, va vindeca şi va alina suferinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, va binecuvînta pămîntul cu ploaie timpurie şi tîrzie, va ajuta pe cei pentru care ne rugăm, ne va ierta şi nouă păcatele şi va mîntui în dar sufletele noastre. Amin.

 

sursa: Pagini Ortodoxe

O eroină discretă a rugăciunii și a dăruirii: LUCIA POPŞOR (†13 iulie 2010) sau DESPRE JERTFELNICIA CARE NE FACE LIBERI

Din revista “Familia ortodoxa”, nr. 7 (30)/2011:

“Am ajuns să o cunoaştem pe doamna Lucia abia prin anul 2004, când am vizitat-o în modestul ei apartament din Bucureşti. Ne-a întâmpinat cu un zâmbet fru­mos şi cald, de parcă ne-ar fi cunoscut dintotdeauna. Înaltă şi slăbuţă, dar plină de vigoare la cei aproape 90 de ani, ne-a cucerit îndată prin freamătul tineresc al sufletului său. De cum am intrat, ne-a cerut simplu să facem o rugăciune împreună, căci sosisem tocmai în ceasul când avea de îndeplinit o rânduială anume pentru un cunoscut bolnav. Aceasta era o mai veche deprindere din închisoare, ca mai multe persoane să facă rugăciune pentru cineva la aceeaşi oră, sau rugăciune neîncetată, în lanţ, predată de la unul la altul. Şi nu de puţine ori, spunea ea, Dumnezeu arătase în chip minunat robilor din închisori că a primit cu bunătate cererea lor, schimbând cursul tragic al unor vieţi.

De la alţii am aflat că doamna Lucia era de fapt cea care, din prisosul sufletului ei nobil şi bun, lua de cele mai multe ori iniţiativa rugăciunii în lanţ pentru vreun suflet necăjit. Tot ea a fost aceea care, după eliberarea din închisoare, a luptat să păstreze unitatea celor de acelaşi crez, găsind mereu câte un mic prilej spre a-i aduna la o dulceaţă de portocale şi un pahar de apă rece pe prietenii de odinioară…

După ani şi ani, doamna Lucia nu obo­sea  niciodată  să povestească  despre  „fetele” şi „băieţii” generaţiei sale interbelice. Ascultându-o vorbind ore întregi cu entuziasm şi bucurie, înţelegeam că ea avea un mod tai­nic de a desfiinţa timpul, distanţele şi mai ales de a birui suferinţele şi înfrângerile vieţii.

Locuinţa sa era o chemare tăcută la simpli­tate şi lipsă de grijă pământească. între lucru­rile vechi şi uzate din camerele văruite în urmă cu zeci de ani, străluceau numai candela de la icoană şi ochii albăstrii ai doamnei Lucia… Restul – mobila, hainele, covoarele – păreau exilate acolo, ca lucruri neînsemnate şi fără importanţă… Nu putem uita o aşchie de săpun „Cheia” din săpuniera de la baie, care ne-a mus­trat fără cuvinte pentru traiul bun şi tihnit al generaţiei noastre… Bănuţii de pe pensie doam­na Lucia îi trimitea la mănăstiri, ori ajuta cu ei pe cei aflaţi în nevoi sau cumpăra cărţi pentru biblioteca vreunui liceu…

În schimb, locuinţa doamnei Lucia avea buna-mireasmă a rugăciunii, a dragostei şi smereniei, căci singure acestea rămăseseră di­mensiunile şi coordonatele de neschimbat ale vieţii sale. În singurătatea monahală a ultimilor ani de viaţă, rugăciunea îi devenise un mod de a fi şi de a comunica cu Dumnezeu şi cu aproapele. De multe ori când îi telefonam să o întrebăm ce mai face, o aflam cugetând la vreun verset din Evanghelii, ori la vreun cu­vânt al Sfinţilor Părinţi. La 90 de ani citea cu  mare sete, în franceză, tâlcuirile la Apostolul fiecărei zile, pe care le avea într-o ediţie veche, de pe vremea când astfel de cărţi erau inexistente în limba română…

Ultima dată, am văzut-o pe doamna Lu­cia cu o săptămâna înainte de plecarea ei la Domnul… Deşi ţintuită la pat, cu dureri în­fiorătoare (avea o fractură pe coloană), ne-a primit cu toată bucuria şi lepădarea de sine ce o caracterizau atât de mult, vorbindu-ne timp de două ore, cu însufleţire, despre trecutele vieţi ale „fetelor” şi „băieţilor” de odinioară. Doam­na Lucia era numai zâmbet şi efervescenţă, sfidând moartea şi legile firii… Avea lângă cap, pe perna destrămată de trecerea anilor, cartea de rugăciune, pentru care se mustra aspru pe sine: Ar fi trebuit să ştiu pe de rost rugăciunile, şi chiar credeam că le ştiu, dar uneori îmi mai scapă câte una… şi tot trebuie să mă mai uit în carte!

Discretă, tăinuindu-şi cu modestie suferin­ţele vieţii, doamna Lucia a lăsat în urma paşilor săi mireasma unui suflet îngeresc. Demnă, dâr­ză şi plină de dăruire, a împlinit prin viaţa sa un cuvânt pe care îl iubea nespus demult: A fi liber înseamnă a fi în stare de jertfa.

 

Din amintirile unei prietene dragi

Imagine din filmul „Binecuvantata fii, inchisoare”

Prima arestare a Lucicăi a avut loc în fe­bruarie sau martie 1939. Fără nici o condam­nare, a fost dusă în lagărul de la Sadaclia, din sudul Basarabiei, unde a găsit închise prietene de acelaşi crez cu ea: Lucia Trandafir, Nataliţa Nicolicescu, Titi Gâţă, Lenuţica Bagdad, Zizi Ghenea şi încă câteva, vreo opt la număr, în­tre 20 şi 22 de ani. Lucia era cea mai tânără, având pe atunci doar 18 ani… Sub conducerea Luciei Trandafir, fetele aveau în lagăr un pro­gram foarte bine organizat. Citeau pe rând şi comentau texte din Sfânta Scriptură, expuneau subiecte de istorie naţională şi universală, lucrau broderii şi cusături, încondeiau ouă de Paşti, şi toate acestea mai mult pe ascuns, de teama gardienilor. Noaptea întrucât erau încuiate, unele dintre fete, printre care Lucica, săreau pe geam pentru a se aduna la rugăciune de noapte.

Nu mult înainte de cedarea Basarabiei din iunie 1940, lagărul a fost desfiinţat iar fetele s-au întors la casele lor, scăpând ca prin  minune de primejdia deportării în stepele ruseşti.

Revenită la Bucureşti. Lucica a urmat  Facultatea de Drept, primind si răspunderea de a conduce activitatea cetăţuilor de eleve din Bucureşti. Inspira seriozitate, demnitate, hotărâre, fiind o prezenţă care impunea la numai douăzeci de ani, căci Dumnezeu o înzes­trase din belşug. În jurul anilor 1944-1945 s-a căsătorit cu Alexandru Popşor, uniţi fiind de acelaşi ideal naţional şi creştin.El era  şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Destul de curând a apărut pe lume şi micul  Laurenţiu,de care însă prea puţin timp s-au putut bucura. La nici un an de zile de la naşterea sa, tatăl Alexandru a fost arestat. Îşi va revedea fiul abia peste 16 ani… Apoi, când Laurentiu avea doar câţiva anişori, a fost arestata şi Lucica. A rezistat la toate anchetele. Ea care cunoştea toate fetele cu care lucrase, nu a dat in vileag numele niciuneia din ele..! Pe baza altor mărturii a fost condamnată la opt ani de închisoare, pe care i-a executat în cea mai mare parte la Mislea. Acolo a avut parte de un regim aspru, fiind deseori izolată de celelalte.

După eliberare, şi-a dăruit toată dragostea educaţiei lui Laurentiu, care fusese îngrijit în acest răstimp de părinţii ei. Copilul crescuse şi moştenise toată zestrea cea bună a sufletu­lui de la părinţii săi. Îl avea de duhovnic şi povăţuitor pe  Părintele Constantin  Sârbu. Apoi s-a întors din temniţă şi tatăl Alexan­dru, însă bucuria reîntâlnirii a ţinut scurt timp… Dumnezeu le-a mai cerut o jertfa: pe unul-născut fiul lor… În timpul unei excursii în Munţii Făgăraş, fiind vijelie, Laurentiu a căzut într-o prăpastie şi a murit.

Cu mult eroism, Lucica a depăşit şi această ultimă grea încercare, încredinţându-se voii lui Dumnezeu şi continuând să-şi îngrijească soţul şi să se dăruiască celor din jur.

Ea a rămas aceeaşi. Pentru ea, cinstea, dârzenia, sacrificiile pentru a-şi ajuta semenii deveniseră un mod de a fi. O caracteriza lipsa totală de a judeca şi condamna faptele şi caracterul celorlalţi, găsind pentru toţi o justificare, o circumstanţă atenuantă a slăbiciunilor şi scăderilor lor. Găsea în fiecare om partea cea bună, pe care ştia să o scoată la lumină. Îşi manifesta afecţiunea cu discreţie, dar cu o pro­funzime statornică.

Până în ultima clipă şi-a minimalizat suferinţele trăind în lume mai presus de cele ale lumii…

(Maica Mina Xenia Mămăligă)

Material realizat de obstea Manastirii Diaconesti

articol publicat in revista Familia ortodoxa, nr. 7/2011

via Cuvântul Ortodox

13 iulie: 29 de ani de la „Marșul alb”, cea mai mare manifestație post-Revoluție.

Au trecut 29 de ani de la poate cel mai mare marș post Revoluție organizat pentru susținerea lui Marian Munteanu. „Marșul alb” a fost organizat pe 13 iulie 1990 în București pentru eliberarea din arest a lui Marian Munteanu (unul dintre liderii Pieței Universității și președintele Ligii Studenților). 

Deși Marian Munteanu fusese bătut de mineri, nu cei care-l bătuseră au fost închiși la Jilava. Ci el. În 13 iulie 1990, sute de mii de oameni, îmbrăcați în alb, au umplut bulevardele din centrul Bucureștiului pentru a cere eliberarea din arest a lui Marian Munteanu și a celorlalți deținuți politici, între care se numărau mulți studenți. Marian Munteanu a fost însă eliberat de la Jilava pe 2 august 1990.

Într-un interviu din luna iunie 2015, Marian Munteanu spunea că Marșul alb, din 13 iulie 1990, la care un sfert de milion de oameni a participat pentru eliberarea sa din arest, a reprezentat „o onoare foarte mare și o obligație pentru că o categorie puternică a populației din România înțelesese care erau riscurile care ne așteptau. A fost o dramă istorico-politică, până la urmă, pe care noi am traversat-o…”.

Vicepreședintele Ligii Studenților, Mihai Gheorghiu, la rândul său bătut de mineri, a fost unul dintre principalii organizatori ai Marșului Alb.

„Impresia lui Ion Iliescu și a Puterii a fost că, odată decapitată Piața Universității, a fost decapitată și Liga Studenților și practic, plus victoria de la 20 mai, Opoziția a fost decapitată în România. Deci trăiau un sentiment de siguranță de sine și de încredere așa în viitorul lor luminos și a trebuit să facem în așa fel încât să le dăm dovada că lucrurile nu stau așa. Asfel că am reușit ca în acest interval, sigur după ce mi-am revenit și am putut să merg pe propriile picioare, după 1 iulie, ajutați de mai multe organizații, am organizat pe 13 iulie marșul cămășilor albe, unde au participat peste o sută de mii din oamenii Bucureștiului”, declara Gheorghiu.

 

 

sursa: ActiveNews

De ce este pomenit Sfântul Arhanghel Gavriil în ziua 13 a lunii iulie?

Imperiul Bizantin a apus demult, la fel au apus și cele mai multe dintre bisericile din mărețul oraș. A rămas, însă, o moștenire transmisă Bisericii Ortodoxe. Parte a acestei moșteniri este și sărbătoarea din ziua de 13 iulie. Un prilej în plus să ne bucurăm de ocrotirea Sfântului Arhanghel Gavriil.

Prăznuit de către sinaxarul bizantin în ziua de 8 noiembrie, alături de Arhanghelul Mihail, Sfântul Arhanghel Gavriil mai are și alte zile de cinstire. Provenit din limba ebraică, numele de Gavriil înseamnă „Omul lui Dumnezeu” și, după o altă traducere,„Dumnezeu este puternic”. Tradiția Bisericii îl menționează atunci când se vorbește despre evenimentele legate de vestea bună adusă Fecioarei Maria, că va naște pe Fiul lui Dumnezeu. În Vechiul Testament este menționat în două viziuni ale profetului Daniel, în capitole VIII-XIX. De asemenea, Sfânta Tradiţie ne arată că Arhanghelul Gavriil a fost cel care l-a inspirat pe profetul Moise să scrie Cartea Facerii.

Importanța acordată de tradiția creștină, pe baza relatărilor biblice, a făcut ca Sfinții Arhangheli, în special Sfântul Gavriil să primească zile speciale de prăznuire, în legătură cu evenimentele istoriei mântuirii. Cu toate acestea, prăznuirea din luna iulie este una cu totul specială. Sărbătoarea a fost introdusă în secolul al IX-lea, cu ocazia sfințirii unei biserici cu hramul Sfântului Arhanghel Gavriil, în capitala imperiului Bizantin, Constantinopol. Bucuria acestui mare eveniment și evlavia constantinopolitanilor față de Sfântul Arhanghel au făcut ca Iosif Imnograful să alcătuiască o rânduială de slujbă, în cinstea acestei zile.

Imperiul Bizantin a apus demult, la fel au apus și cele mai multe dintre bisericile din mărețul oraș. A rămas, însă, o moștenire transmisă Bisericii Ortodoxe. Parte a acestei moșteniri este și sărbătoarea din ziua de 13 iulie. Un prilej în plus să ne bucurăm de ocrotirea Sfântului Arhanghel Gavriil.

sursa: Doxologia

Mii de imigranți fără documente au ocupat Panteonul din Paris și cer să primeasca acte. Mișcarea Vestele negre

Câteva mii de imigranți fără documente au ocupat vineri Panteonul din Paris , necropolă a personalităților Franței , pentru a cere rezolvarea situației lor și o întâlnire cu premierul Edouard Philippe.

Contactata de AFP, o membra a grupului La Chapelle Debout, colectiv de ajutorare a imigrantilor, prezenta in interior, a spus ca 700 de imigranti si sustinatori au intrat in cursul dupa-amiezii in acest edificiu impozant din inima Parisului.

„Ne-am saturat de zecile de CRS (politistii insarcinati cu mentinerea si restabilirea ordinii – n.red.), cu casca in mana”, a explicat ea. „Atmosfera este buna. Au fost multe luari de cuvant despre rasism, despre revendicarile noastre”, a adaugat ea, precizand ca „turistii au fost evacuati”.

Intr-o inregistrare video transmisa pe Twitter se vad mai multe sute de persoane sub cupola Pantheon-ului scandand „Vestele negre! Vestele negre!”, numele unui colectiv de imigranti care traiesc in adaposturi sau pe strada in regiunea pariziana.

„Noi, imigrantii fara documente, care traim in adaposturi sau pe strazi, am ocupat Panteonul, mormintele marilor vostri cetateni… pentru a-i cere prim-ministrului sa le faca acte tuturor imigrantilor fara documente din Franta”, este principala revendicare a Vestelor Negre.

Oamenii continua sa se adune, iar la fata locului au venit efective importante ale fortelor de ordine.

 

sursa: NapocaNews

Cuviosul Paisie Aghioritul – Doctoria împotriva stresului

Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, firească și înaintează spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna.

“Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, firească și înaintează spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniștiti chiar și împrejurul lumii – precum cureaua mașinii împrejurul roții nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor liniște. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educația exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar și copii mici) la psihanalize și la psihiatri și construiește mereu spitale de boli psihice și instruiește psihiatri, dintre care mulți nici în Dumnezeu nu cred, nici existența sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putință ca acești oameni să ajute suflete, când ei înșiși sunt plini de neliniște? Cum este cu putință ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu și în viața cea adevărată, cea de după moarte, cea veșnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieții celei adevărate, i se îndepărtează toata neliniștea și-i vine mângâierea dumnezeiască, și astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice și le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toți cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieții.
Oamenii încearcă să se liniștească cu calmante sau cu teorii yoga, și nu vor adevărata liniște, care vine atunci când se smerește omul și care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Și turiștii care vin din țări străine și umbla pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpușeală, gândește-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniți de ei înșiși, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!
Când vedem un om cu o neliniște mare, cu mâhnire și supărare, deși le are pe toate – nu-i lipsește nimic – atunci să știm că-i lipsește Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiți și de bogăție, pentru că bunurile lumești nu-i împlinesc sufletește; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogați care au de toate și nu au copii, și tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiți de toate. “În regulă“, îi zic unuia, “daca ai timp liber, fă-ți cele duhovnicești. Citește un Ceas, citește puțin din Evanghelie“. “Nu pot“, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital și mângâie un bolnav“. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Și de ce sa fac aceasta?“. “Du-te și ajută vreun sărac de prin vecini“. “Nu, nu mă multumește nici aceasta“, spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămadă de case, să aibă toate bunătățile și să se chinuiască! Știți căți astfel de oameni există? Și se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea. Înfricoșător! Și dacă nici nu lucrează, ci își trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiți oameni. Dacă ar avea cel puțin un serviciu, ar fi mai bine.
Viața de astăzi, cu necontenita e alergatură, este un iad. Oamenii se grăbesc și aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, și așa mai departe. Și ca să nu uite ce au de făcut, și le notează pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine că își mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înșiși nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindești în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viață, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află liniște și aleargă mereu.
Bine că există viața de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veșnic în viața aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care și-au făcut ei viața. Cu neliniștea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noștri șaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere.“ (Ps.89, 10-11). Șaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-și căpătuiască copiii.
Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăiește în America și mi-a spus despre viața de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă mașina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se miște liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează și se ostenesc ca să scoată bani mulți, ca să spună că sunt aranjați și fericiți. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viață plină de neliniște și într-o neîncetată alergătura (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viața într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viață, eu nu aș fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viața ce o trăiți, însă vă voi lăsa să trăiți veșnic în acest fel“, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.
De aceea, mulți oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiții și ies afară în aer liber, fără direcție și scop. Se adună în grupuri și merg în afara orașelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alții pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber și aleargă, ori se suie pe munți pana la înălțimea de 6000 de metri. Își țin răsuflarea, apoi o lasă, și iarăși inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de neliniște și caută o ieșire. Am spus unuia dintre aceștia: “Voi săpați o groapă, o măriți, vă minunați de groapa ce ați făcut-o și… săriți în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi săpăm groapa, dar aflăm metale prețioase. Nevoința noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt.“

Cuviosul Paisie Aghioritul

Adevărata amenințare la adresa creștinilor: CAPITALISMUL REVOLUȚIEI CULTURALE LGBT+. Unde greșesc conservatorii „preamăririi lipsite de spirit critic a Occidentului”?

Adevărata amenințare la adresa creștinilor : CAPITALISMUL REVOLUȚIEI CULTURALE LGBT+. Unde greșesc conservatorii „preamăririi lipsite de spirit critic a Occidentului”? 

Imagine similară

Raspunsul Poloniei dat imperialismului cultural al CORPORATIILOR VIGILENTEI PRIDE. „In curând, ne vom confrunta cu o alegere clară: să ne călcăm pe conștiință sau să ne pierdem joburile”

Imperialismul cultural al Capitalismului Vigilenței Revoluționale

 

Rod Dreher, The American Conservative

A fost o frumoasă după amiază de vară astăzi în Varșovia. Stând la o terasă într-una din piețele orașului, vorbeam cu un director executiv care lucrează pentru o branșă locală a unei companii multinaționale din SUA. Când a aflat că lucrez la o carte despre „totalitarismul soft”, mi-a povestit despre cultura organizației sale.

Ca cele mai multe dintre corporațiile Americane și vest-europene din Polonia, firma sa face presiuni pentru a impune Mândria LGBT în cultura organizațională. Este foarte greu să depui rezistență dacă, așa cum e cazul lui, ai scrupule religioase sau morale pe acest subiect. S-a ajuns la punctul în care tăcerea nu mai e suficientă: trebuie să o afirmi (mândria LGBT-n.n.).

Mi-a spus că mulți polonezi, fie acum, fie în curând, se vor confrunta cu o alegere clară: să-și calce pe conștiință sau să-și piardă joburile. „Ce vei face dacă vei avea nevoie de acel job pentru familia ta?”, a întrebat el. „Este un lucru greu de cerut oamenilor, să renunțe la joburile lor din cauza asta. Aici, în Polonia, se ține evidențe permanente ale angajaților. Nu poți pur și simplu să renunți și să iei alt job. Termenii în care ai părăsit jobul sunt consemnați. Dacă demisionezi din cauza asta (refuzul afirmării „mândriei LGBT” – n.n.) și nu poți să te acoperi, te va urmări pretutindeni. Îți poate afecta cariera permanent.”

I-am spus că în SUA, pe aceeași cale, Capitalismul Vigilenței Culturale a devenit cea mai puternică forță împotriva libertății religioase. Măcar în Polonia statul, sub conducerea partidului Lege și Dreptate, a apărat muncitorii și afacerile poloneze pedepsite pentru dizidență. Cu vreo două săptămâni în urmă, un catolic care lucra pentru IKEA a fost concediat pentru că a protestat față de mobilizarea companiei în favoarea „mândriei LGBT” pe internetul intern al acesteia. Toată povestea aici. Iată un fragment:

„IKEA a cerut muncitorilor să se alăture celebrării Zilei Internaționale împotriva Homofobiei, Bifobiei și Transfobiei, pe 16 mai și să „se ridice pentru drepturile lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor, transgenderilor și tuturor orientărilor sexuale și identităților de gen”.

Șeful pentru egalitate, diversitate și integrare al companiei, Sari Brody, a scris un post în care cerea angajaților să „ceară persoanelor transgender să le spună care este pronumele preferat” și să „implice oamenii LGBT+ în conversații despre familiile și partenerii lor.”

Dl Tomasz a scris sub postare că „acceptarea și promovarea homosexualității și a altor devianțe este sursă de scandal”, citând două pasaje din Biblie.

„Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.”(Matei 18, 6) și „De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor asupra lor este.” (Levitic 20, 13).

Dl Tomasz a spus că a postat astfel pentru că a semnat un contract pentru a vinde mobilă, nu pentru a implementa „așa-zisele valori LGBT”sau a promova „propagandă ideologică”. „M-a supărat”, a spus el unei televiziuni locale.

„Nu cred că era de datoria mea. Mi-am pus postarea, în care am exprimat că este inacceptabil, și am citat două versete din Sfânta Scriptură – despre sminteală și despre faptul că relația trupească dintre doi bărbați este o abominație”.

A fost chemat la un interviu în care i s-a cerut să se explice și să scoată postarea, dar a refuzat. „Sunt catolic, nu pot să-L cenzurez pe Dumnezeu”, a spus el. „Mi s-a spus că vor fi consecințe”.”

Ministrul polonez de interne a vorbit imediat în apărarea acestui om, spunând că va iniția o anchetă asupra practicilor IKEA. Este imposibil să-ți imaginezi un procuror general al SUA făcând măcar ceva de departe asemănător, nu? Un alt contact din Polonia a elaborat într-un email:

„Într-un alt caz recent, Curtea Constituțională a Poloniei a decis în favoarea unui printer care a refuzat să printeze un poster pentru un eveniment LGBT, răsturnând decizia unei curți inferioare prin temeiuri legate de libertatea religioasă. Reuters scrie:

„Adam J a fost condamnat pentru că a refuzat să furnizeze un serviciu fără un motiv justificat, ceea ce a provocat furia ministrului Justiției, Zbigniew Ziobro, care a dus cazul la Curtea Supremă, care a desființat sentința. Ziobro a dus cazul și la Tribunalul Constituțional.

Tribunalul a decis că legea în temeiul căreia printerul a fost condamnat este neconstituțională, pentru că pedepsirea pentru refuzul furnizării unui serviciu din motive de conștiință/religioase interferează cu drepturile furnizorului de servicii de a acționa în conformitate cu conștiința sa.

„Sunt bucuros că viziunea mea a coincis cu cea a tribunalului”, a afirmat Ziobro.

„Aș vrea să subliniez că toți sunt îndreptățiți la libertate și nimeni, folosind sloganurile toleranței, nu ar trebui să folosească aparatul de stat pentru a forța pe alții să-și renege propriile libertăți, fie că e vorba de libertatea de conștiință, libertatea religioasă și libertatea economică”.

Alt contact din Polonia mi-a arătat că UE a acuzat partidul Lege și Dreptate că subordonează justiția, „în ciuda faptului că muți judecători provin din regimul comunist sau au fost numiți, ulterior, de cei adânc înrădăcinați în acel sistem”.

Ideea este că, în ciuda unor îngrijorări valide asupra îndepărtării Poloniei de conservatorismul cultural și religios – vezi postarea mea de weekendul trecut– aceasta încă este o țară unde guvernul se află sub controlul unui partid care se va opune Capitalismului Vigilenței Culturale în numele oamenilor obișnuiți care sunt forțați să aleagă între joburile lor și Dumnezeu. Asta merită celebrat și apărat.

E deja timpul, dacă nu a și trecut, ca conservatorii sociali creștini din SUA și alți tovarăși de drum să se debaraseze de fundamentalismul lor reflex al „pieței libere” și să înțeleagă că acest Capitalism al Vigilenței Culturale este dușmanul. Guvernul polonez se opune imperialismului cultural multinațional. Bravo lor. Compară partidul Lege și Dreptate cu Republicanii noștri muți și lipsiți de curaj, care pun preț pe marile companii în defavoarea unei categorii de cetățeni ce sunt tot mai disprețuiți de elitele culturale și corporatiste care nu se vor lăsa până nu-și vor înfige politice culturale în fiecare sferă a vieții.

Dar nu știu cât timp vor reuși să reziste și ei. Vor fi alegeri la toamnă și un prieten american care a călătorit în această țară mi-a arătat, într-un email, crăpăturile ce încep să apară în societatea poloneză:

„Am vizitat Cracovia într-un weekend din acest mai. Am fost destul de surprins de ce am văzut. Ca și tine, mă gândeam că Polonia este un bastion al catolicismului tradițional în Europa. Dar ce am văzut a fost ceva destul de departe de imaginea asta.

În cursul vizitei mele la Cracovia, am văzut o modestă adunare a naționaliștilor, care protestau față de presiunile pentru căsătoriile gay. Probabil erau câteva sute de polonezi, și sunt generos. În aceeași zi în Cracovia, se desfășura o paradă LGBT care era mult, mult mai mare. Estimez că participau în jur de 10.000 de oameni la paradă. Pozele nu dau o idee reală despre cât de amplă a fost cu adevărat parada pentru „drepturile gay”, pentru că ele au surprins doar un segment din fluxul de oameni care veneau și se duceau.

În timp ce priveam la paradă, vorbeam cu gazda mea poloneză despre problema drepturilor gay. Prietenul meu este un tânăr polonez de 36 de ani, om de știință. Poziția lui se alinia cu standardul occidental/american: homosexualii nu ar trebui discriminați, cei care nu vor căsătorii gay sunt înapoiați și fanatici religioși ignoranți. Am fost de acord cu el că nimeni nu ar trebui să fie persecutat sau tratat inechitabil. Totuși, i-am spus că Polonia ar trebui să se gândească mai bine la ce-și dorește.

I-am spus, apoi, despre litigiile din SUA și cazul cu cofetarul din Colorado care a fost amendat de Statul din Colorado pentru că a refuzat, din motive religioase, să facă un tort pentru o nuntă gay. Prietenul meu polonez a fost șocat când a auzit că Statul Colorado a încercat să-l forțeze pe cofetar să facă tortul și că l-a pedepsit. Dar a spus că așa ceva nu se va întâmpla niciodată în Polonia. I-am răspuns că mulți americani spuneau același lucru acum câțiva ani.”

Exact! Legea Imposibilității Meritate: „nu se va întâmpla niciodată, iar când se va întâmpla, o veți merita, bigoților”. (…)

Este realmente dificil pentru mulți Est Europeni să înțeleagă cât de totalitară este această ideologie, mai ales când Big Brother este șeful tău corporatist.Singurul mijloc de a combate așa ceva este de a vota politicieni care au un băț mai mare decât Capitalismul Revoluției Culturale și care nu se vor teme să-l folosească pentru a apăra libertatea oamenilor mici de a nu fi forțați să aleagă între supraviețuirea lor și Domnul. (…)

 

Reacționarii

Amenințarea vigilantismului revoluționar

Rod Dreher

Sunt de acord cu unul dintre cititorii acestui blog, Matt din Virginia, care spune despre conservatorii americani că privesc realitatea culturală cu atâta stupidă naivitate și că au rămas atât de înțepeniți într-o schemă de joc a anilor 1980, încât chiar cred că adevărata amenințare la adresa libertății vine dinspre Stat. De fapt, spune Matt (și are dreptate), Capitalismul Vigilent-Revoluționar (Woke Capitalism) este o la fel de mare amenințare, dacă nu cumva și mai mare. Iată ce scrie Matt:

Practic, Statul însuși nu va avea nevoie să-și trimită serviciile secrete ca să-i aresteze pe dizidenți și nu va avea nevoie să cenzureze direct scrierile în samizdat. Marile corporații (mână în mână cu elitele politice, bineînțeles) se vor ocupa chiar ele de acest lucru. Uitați-vă câtă putere are deja Amazon asupra guvernului și a politicienilor: subvenții masive, de miliarde de dolari, pentru cel mai bogat om din lume (facilitățile primite de Amazon pentru propriile sedii – păi da, de ce să nu-și facă două sedii noi, în loc de unul, din moment ce fiecare dintre ele înseamnă un profit obscen de mare, luat direct din buzunarele contribuabililor!) (Între timp, înțelegerea dintre Amazon și administrația orașului New York pentru construirea noului sediu, botezat Amazon HQ2, a fost anulată. Conform declarațiilor oficiale ale companiei Amazon, decizia a avut drept motiv „opoziția unei părți a politicienilor și funcționarilor administrației locale din New York – n.n.)

Această strategie va fi extrem de eficace, nu în ultimul rând din cauză că elitele conservatoare sunt atât de stupide, mioape și dogmatice, încât vor continua să le spună oamenilor lor că „guvernul n-are niciun drept să se amestece în Piața Liberă, deci dacă Google te interzice, ghinionul tău, n-ai decât să te duci și să-ți demarezi propriul motor de căutare!”, până când oamenii lor vor dispărea cu totul de pe Internet. Ceea ce va însemna un statut de paria în plan economic și social, iar elitele conservatoare vor spune votanților din baza lor electorală că „și-au meritat-o”.

Nu trebuie sărit nici comentariul cititoarei Lesley, tot în thread-ul  de dezbatere Socialism 2020:

Dacă Republicanii ar renunța la doctrina economică a lui Reagan („Reagonomics”) și ar consimți la introducerea unor reglementări decente ale pieței (cum ar fi să închidă robinetul pentru acel tip de speculație financiară inutilă și endemică, din cauza căreia s-a declanșat criza din 2007-2008), la o structură mai echitabilă a impozitării și negocieri cu sindicatele care să pună accent și pe ce este bine pentru lucrătorii americani, nu doar pentru transnaționalele-gigant, eu le-aș da votul meu cu amândouă mâinile, și încă pe vecie!

Cum stau lucrurile acum, eu nu vreau nici capitalismul laissez-faire deșănțat de uber-libertarian, dar nici tribalismul bazat pe politicianism identitar toxic. Ambele sunt infinit primejdioase.

Dar dacă realmente se va ajunge până aici, drepturile mele în privința liberei exprimări și a altora asemenea sunt măcar consfințite prin Constituție, sau cel puțin așa se presupune, ceea ce le face măcar nițel mai greu de desființat.

La ora actuală, eu nu am absolut nicio garanție, nici prin lege, nici prin politici publice, că slujba mea nu va fi automatizată sau trimisă în altă țară, că nu voi ajunge să fiu plătită la limita subzistenței, că nu voi eșua în faliment personal sau concediată din cauză că m-am îmbolnăvit etc.

Dacă voi fi forțată să aleg între chestiile astea, prefer să merg cu zgripțuroii politicii identitare.

Eu, însă, nu, fiindcă cei din urmă reprezintă un pericol încă și mai mare.Dar Lesley are un argument care stă în picioare, și e același pe care l-a ridicat și Tucker Carlson: dacă Republicanii nu iau în serios nesiguranța economică, îi vor împinge în brațele Democraților pe oamenii care ar fi trebuit să se numere printre votanții lor. Alegerea lui Donald Trump s-ar fi cuvenit să le fie un semnal de avertizare. Trump, din nefericire, nu știe ce face. Deși a identificat o problemă reală, nu are nici cea mai vagă idee cum s-o rezolve și s-a lăsat distras și tras în jos de nesfârșite controverse. (Eu nu cred că președintele JD Vance ar avea această problemă.)

În fine, dați-mi voie să explic de ce cred că obsesia stângii pentru politica identitară este forma primară pe care socialismul o îmbracă în țara noastră.

Să încep prin a arunca o privire pe un eseu apărut în Commonweal, semnat de Carlo Lancelotti, cel care a tradus în engleză scrierile lui Augusto Del Noce, filozoful italian din a doua parte a secolului XX. Merită citat pe îndelete (link aici: Dead end left):

Contrar „Stângii Catolice”, care avea tendința să privească ateismul lui Marx ca pe un accident și a încercat să-i salveze analiza sociopolitică prin separare de opiniile-i religioase, Del Noce a conchis că ceea ce propunea Marx nu era doar o simplă nouă teorie a istoriei sau un nou program de economie politică, ci o nouă antropologie, una complet diferită de tradiția creștină. (Louis Dupré venise cu o argumentație similară în paginile Commonweal, vezi “Marx and Religion: An Impossible Marriage,”  26 aprilie 1968.) Marx îi privea pe oameni ca pe „ființe sociale” în totalitate determinate de condițiile istorice și materiale, mai degrabă decât de relația lor cu Dumnezeu. El vedea rațiunea omului ca fiind un simplu instrument, o unealtă de producție și un mijloc de organizare socială, mai degrabă decât a fi capacitatea de a contempla adevărul și de a participa la cunoașterea divină. În sfârșit, Marx vedea eliberarea ca pe un rod al acțiunii politice, nu ca pe un proces personal de transformare cu ajutorul Proniei. Politica marxistă nu era călăuzită de principii etice fixe și absolute, pentru că etica, alături de filozofie, era absorbită în politică. Del Noce trăgea concluzia că nu există cale de a salva politica lui Marx de ateismul său, care ținea în egală măsură de concepția lui despre om, cât de concepția lui despre Dumnezeu.

Și:

Și totuși, după Al Doilea Război Mondial, marxismul a cunoscut o adevărată renaștere în Europa Occidentală, nu doar printre intelectuali și politicieni, ci și în cultura instituționalizată. Del Noce a observat, însă, că, în același timp, societatea se mișca într-o direcție complet diferită de cea pe care o prezisese Marx: capitalismul continua să se extindă, oamenii adoptau cu entuziasm consumerismul, iar perspectiva unei revoluții comuniste părea din ce în ce mai îndepărtată. În opinia lui Del Noce, acest succes al marxismului în paralel cu înfrângerea lui, semnala o profundă contradicție. Pe de o parte, Marx propovăduise materialismul istoric, doctrina conform căreia ideile etice și metafizice nu sunt decât fațade ideologice pentru interese politice și economice. Pe de altă parte, tot el profețise că expansiunea capitalismului va duce în mod inevitabil la revoluție, urmată de apariția „omului nou” și a „societății fără clase”, sub „domnia libertății”. Dar dacă revoluția nu mai sosea, dacă „omul nou” se mai materializa niciodată?

În acest caz, și-a dat seama Del Noce, materialismul istoric marxist ar degenera într-o formă de relativism radical, în ideea că concepțiile filozofice și morale nu sunt decât simple reflectări ale condițiilor istorice și economice, neavând vreo validitate permanentă. Aici ar trebui să intre și conceptul nedreptății, al injustiției, fără de care o critică a capitalismului ar fi greu de susținut, dacă nu imposibil. O cultură postmarxistă, una care să mențină materialismul radical al lui Marx și negarea transcendenței religioase, dar care în același timp să se debaraseze de predicțiile lui încrezătoare în autodistrugerea capitalismului, ar tinde în mod natural să fie radical burgheză. Prin aceasta, Del Noce voia să spună o societate care vede „totul ca pe un obiect de comerț” și „un instrument” de folosit în vederea propriei bunăstări. O astfel de societate burgheză ar fi extrem de individualistă, pentru că n-ar putea recunoaște niciun fel de „bine comun”  cultural sau religios.În Manifestul Partidului Comunist, Marx și Engels descriau puterea concepției burgheze despre lume de a dizolva toate loialitățile culturale și religioase într-o singură piață universală. Ironic și paradoxal, ideile marxiste (pe care Del Noce le vedea ca pe un fenomen mult mai vast și mai influent decât marxismul politic în sens strict) ajutaseră acum la finalizarea acestui proces. În cadrul unei conferința de la Roma, din 1968, Del Noce a trecut în revistă istoria recentă și a conchis că cultura postmarxistă va fi „o societate care acceptă toate negațiile marxismului în privința gândirii contemplative, a religiei și a metafizicii, și care, prin urmare, acceptă reducția marxistă a ideilor la simple instrumente de producție. Dar care, pe de altă parte, respinge aspectele revoluționar-mesianice ale marxismului, și, ca atare, toate elementele religioase care rămân în interiorul ideii revoluționare. Din acest punct de vedere, reprezintă cu adevărat spiritul burghez în stare pură, triumfător în fața celor doi adversari tradiționali ai săi: religia transcendentă și gândirea revoluționară.”

Era un diagnostic extrem de neconvențional. La vremea aceea, comunismul rămânea o forță politică majoră în lume, iar ideile marxiste influențau vaste porțiuni ale culturii occidentale, inclusiv cultura catolică. Poziția lui Del Noce distona și cu obiceiul conservator de a face o asociere între anticomunism și preamărirea lipsită de spirit critic a Occidentului. Del Noce se arăta extrem de critic la adresa „proiectului occidental postbelic de modernizare progresistă pe baza științei și a tehnologiei”, înțelegând prin aceasta nu știința și tehnologia în sine, ci tehnocrația, adică ideea că toate problemele sociale se pot rezolva prin progres tehnic și creștere economică, și că societatea trebuie să fie condusă de experți. După Del Noce, această concepție, foarte populară printre intelectualii americani (vezi, pentru exemple, perfect competenta trecere în revistă pe care George M. Marsden o face în cartea  The Twilight of the American Enlightenment), nu era un răspuns adecvat la marxism, nu în ultimul rând fiindcă împărtășea tocmai premisele fundamentale ale lui Marx: primatul dimensiunii economice a vieții, definirea instrumentalistă a cunoașterii, prioritatea acțiunii în fața contemplației. La o privire mai atentă, consumatorul occidental înstărit din anii 1960 arăta suspect de asemănător cu homo economicus al lui Marx. Principala diferență era că visul marxist al unei purificări revoluționare se transformase într-o utopie burgheză a eliberării din lanțurile reprimării sexuale și ale moralității tradiționale.

Merită citit în întregime: https://www.commonwealmagazine.org/print/39900

În termeni ceva mai concreți, Del Noce vedea că ideea marxistă, eșuând în economie, migrase în cultură. „Proletari din toate țările, uniți-vă! Nu aveți altceva de pierdut decât lanțurile care vă încătușează!”, proclama Manifestul Partidului Comunist (1848). „Lanțurile” pe care stânga de după 1968 propune să le lepădăm sunt toate lucrurile care țin în frâu dorințele personale, și mai ales dorința sexuală. Tocmai de aceea Philip Rieff, în capodopera lui din 1966, The Triumph Of The Therapeutic, spunea că revoluția culturală care se petrecea în Occident (având ca vârf de lance Revoluția Sexuală) era cu mult, mult mai radicală decât orice visaseră comuniștii.

În zilele noastre, oamenii detestă termenul „marxism cultural”, pentru că a devenit o prezență inevitabilă în discursul dreptei alternative, dar întâmplarea face să fie adevărat.

Și iată ceva interesant: documentându-mă pentru noua mea carte, am dat peste câteva lucruri spuse de filozoful polonez Ryszard Legutko în magnifica lui carte  The Demon In Democracy. El semnalează că stânga, atât cea efectiv marxistă, cât și cea alcătuită din progresiștii democrațiilor noastre liberale, identifică aceiași dușmani:

  • Religia
  • Familia tradițională
  • Națiunea
  • Conservatorismul moral
  • Metafizica clasică (de exemplu, credința că există o dimensiune transcendentă a realității)

De remarcat că nimic din toate cele de mai sus nu are vreo legătură cu economia! Asta pentru că, așa cum spunea Del Noce, marxismul în esența lui propune o nouă antropologie. Un sistem economic mai „social”, un stat asistențial democratic și liberal este posibil și fără a adopta antropologia marxistă. Acesta este programul pe care partidele creștin-democrate din Europa postbelică l-au urmărit și chiar l-au construit. Am putea, și ar trebui, să urmărim punerea în practică a unor reforme economice în Statele Unite pe baza acestor principii. Dacă partida conservatoare ar avea cât de cât uzul rațiunii, ar recunoaște această realitate și ar recunoaște că, spre deosebire de anii 1980, cea mai mare amenințare la adresa stabilității, înfloririi umanității și ordinii liberale, nu vine dinspre Stat, ci dinspre Capitalismul Global dezlănțuit. Citiți ce spunea cititoarea mea Lesley: dacă Partidul Republican i-ar apăra și ei interesele, ca angajată, i-ar câștiga votul pe vecie, dar dacă nu o va face, probabil că ea va trebui să voteze cu Democrații pur și simplu din rațiuni de autoapărare economică.

Teza mea este că Partidul Democrat nu constituie în primul rând un vector al socialismului economic, care ar fi un „produs” mai greu de „vândut” în Statele Unite. Teza mea este că reprezintă înainte de toate un vector al socialismului cultural, adică, altfel spus, al antropologiei marxiste, tradusă în obiceiuri, practici și chiar legi. Politica identitară este principala manifestare a acestui fapt, precum și forța lui motrice de transformare în realitate.

Recent, Zack Beauchamp de la Vox spunea, și spunea bine, că ideologia identitară este principala forță din viața politică americană. Mai de curând, el a lăudat-o pe Stacey Abrams  membră a parlamentului din statul Georgia și o stea în ascensiune a Partidului Democrat, care a prezentat răspunsul democraților la cuvântarea anuală a Președintelui Statelor Unite, pentru modul viguros în care aceasta apără ideologia identitară.

Opinia lui Abrams poate fi găsită aici. Mai jos aveți un extras din rezumatul lui Beauchamp:

Ideea de bază a tezei lui Abrams este că ideologia identitară nu poate fi ignorată de membrii grupurilor marginalizate. Dacă vor egalitate, trebuie să abordeze problematicile și structurile sociale care îi oprimă.

„Nu marginalizații au creat ideologia identitară și manifestările ei politice. Identitățile le-au fost impuse cu forța de grupurile dominante, iar activitatea politică este cea mai eficace metodă de revoltă”, scrie Abrams.„Ceea ce Fukuyama deplânge drept «fracturare» este, în realitate, rezultatul faptului că grupurile marginalizate au reușit în sfârșit să învingă eforturile care de secole caută să le elimine din jocul politic american, un activism care va întări statul de drept democratic, în loc să-l șubrezească.”

Ideea aici nu este că ar fi rău să ți se pună eticheta de „negru” sau „femeie”; Abrams însăși adoptă personal ambele etichete. Mai degrabă, semnificația socială atribuită faptului că aparții unui grup oprimat, bagajul mental, stereotipurile și abuzurile pe care le ai de suportat din partea altora, ca urmare a identității tale, nu sunt un lucru pe care individul poate alege să-l accepte sau să-l respingă. Rasa ta, identitatea de gen, orientarea sexuală sau religia sunt lucruri din cauza cărora vei fi tratat într-un anumit fel, obligându-te să-ți conștientizezi rolul social marginalizat și să te identifici cu el vrând-nevrând.

Ca urmare, susține Abrams, grupurile minoritare au de ales între două opțiuni: fie să-și ignore propria oprimare, fie să se angajeze într-o formă sau alta de așa-numită politică identitară. A le cere minorităților să evite politica identitară echivalează cu a le cere să-și ignore propria oprimare. Cum poți să-i incluzi pe negrii americani în politica modernă, dacă nu vorbești despre violența poliției și despre strategia împiedicării votului? Cum poți să le incluzi pe femei, fără să discuți despre discrepanța salarială în funcție de gen? Cum să-i incluzi pe americanii LGBTQ, fără să abordezi lipsa unei legislații antidiscriminare la nivel federal?

Nu poți, cel puțin nu așa încât să conteze. După Abrams, criticii de soiul lui Fukuyama le spun practic oamenilor ca ea să stea jos și să tacă din gură.

Observați cum funcționează chestia asta? Dacă nu ești de acord cu Abrams, o femeie de culoare, atunci argumentația ta nu poate fi decât tributară unui soi sau altul de bigotism. Doamne-ajută că Fukuyama are origini japoneze, nu caucaziene, altfel s-ar fi trezit pus la colț ca Bărbat Alb, și bătrân pe deasupra. Te și miri că Beauchamp n-a zis „criticii de soiul lui Fukuyama le spun practic oamenilor de tipul ei să se ducă la locul lor, în spatele autobuzului”(unde erau obligați să rămână americanii de culoare în vremea segregaționismului – n.n.) Varianta de dreapta a acestei comparații ar fi să pui la punct un conservator, care spune că Partidului Republican e cazul să-i pese mai mult de construirea unei plase de asistență socială mai robustă și de protejarea lucrătorilor cu situație precară, spunându-i: „Aha, îți cam dorești socialism, dumneata!”

Și tot Beauchamp:

De asemenea, Abrams găsește neconvingătoare pretinsa alternativă, cea a unei atitudini politice care să se concentreze pe clase, invocând victoriile în plan național ale Partidului Democrat, din 2018, ca dovadă a faptului că politicienii pot să candideze cu campanii pe problemele identitare, și să câștige (deși Abrams însăși n-a câștigat).

În plus, ea mai susține că poziționarea mesajelor bazate pe clasă ca fiind în conflict cu mesajele bazate pe identitate reprezintă o parte a problemei — rezultatul fiind excluderea problematicii minorităților din dezbaterea politică.

Uite ce nu pot să vadă stângiștii politicii identitare (și  jurnaliștii care scriu favorabil despre ei).

În primul rând, e pur și simplu imposibil să elimini prin simpla ta voință aceste contradicții interne, doar așa, fiindcă așa îți dorești. E perfect de înțeles, și just, să introduci în propria-ți politică problematica minorităților rasiale și sexuale. Trăim într-o democrație pluralistă și multiculturală, la urma urmei. Ceea ce fac acești democrați ai politicii identitare, însă, este să privilegieze anumite grupuri în detrimentul altora. Uitați-vă la lista lui Legutko, cu dușmanii tradiționali ai stângii, și veți descoperi o corespondență clară cu țapii ispășitori ai democraților fixați pe ideologia identitară:

  • Religia — creștinii tradiționaliști sunt bigoți, școlile lor sunt fabrici de bigotism
  • Familia tradițională — heteronormativă și sexistă; trebuie deconstruită, cu extirparea masculinității toxice și preamărirea nonconformismului de gen
  • Națiunea — cei care se opun imigrației fără restricții și globalizării sunt bigoți; istoria Statelor Unite și a civilizației occidentale în general nu este altceva decât oprimare
  • Conservatorismul moral — filozofia opresorilor care urăsc femeile și pe homosexuali
  • Metafizica clasică — nu există adevăr obiectiv; „justiția” este orice le aduce avantaje claselor favorizate

Dacă ești un bărbat alb heterosexual și conservator religios și/sau social, și dacă ai o problemă cu deschiderea completă a granițelor, ne pare rău, amice, dar n-ai ce căuta în stânga identitară. Iar dacă faci apel la ideile liberale de modă veche ale echității și justiției, asta nu face decât să demonstreze că nu înțelegi cum funcționează privilegiul și că, pentru realizarea în fapt a justiției, oamenii ca tine va trebui să-și piardă locurile de muncă și pozițiile din societate (vezi articolul: Classics studies: no country for white men)

Democrații partizani ai ideologiei identitare neagă tot timpul, dar ăsta-i adevărul. Cam cum zice legea imposibilității meritate: „Nu se va întâmpla niciodată, iar când se va întâmpla, va fi pentru că asta meritați voi, ăștia.”

Dacă, așa cum am făcut eu, dedici la modul serios ceva timp să cunoști experiența oamenilor care au trăit sub comunism, vei constata o asemănare frapantă între ce se pregătește în America de către stânga justițiară vigilent revoluționară, și ce au trăit oamenii din țările comuniste. Una dintre principalele similitudini este identificarea unor întregi clase sociale (așa cum le definesc comuniștii) cu rolul de țapi ispășitori și demonizarea oricui nu este de acord cu comunismul. Ori de câte ori vei vedea în America oameni pe care stânga politică îi împiedică să-și expună public opiniile, oameni atacați de o gloată progresistă pentru vederile lor politice (reale sau acuzate) și oameni ale căror credințe și practici perfect obișnuite sunt trecute la capitolul „patologii” (de exemplu, recentul articol al Asociației Americane de Psihologie pe tema „masculinității toxice”, viguros și convingător demontat de Jordan Peterson: Jordan Peterson Its Ideology vs Science in Psychologys. War On Boys And Men), practic te uiți la punerea în practică a manualului marxist de acțiune.

Încă o dată, vă rog să remarcați: nimic din toate acestea nu are a face cu economia! Precum a observat Del Noce cu decenii în urmă, forma pe care o ia marxismul de după 1968 este una fundamental burgheză, echivalând cu o repudiere a antropologiei tradițional creștine și a moralității care o însoțește.

Ce se întâmplă acum, totuși, ține de o nouă fază. Progresivismul a devenit mai explicit marxist, prin promovarea pe care o face antropologiei marxiste și prin disponibilitatea de a folosi victimologia în chip de armă politică. Această formă de ideologie identitară este radical antiliberală, așa cum arăta Mark Lilla, cărturarul liberal (care s-a ales, pe acest motiv, cu eticheta de „apologet al suprematismului alb”, aplicată de un coleg de la Universitatea Columbia). La începutul acestui al treilea mileniu, René Girard scria că am făcut din Victimă „noțiunea noastră absolută”. Și:

Actualul proces de demagogie spirituală și retorică inflamată care trage cu tunul după vrăbii a transformat preocuparea pentru victime într-o comandă totalitară și o permanentă închiziție.

Situația a devenit mult, mult mai gravă, față de perioada când a făcut Girard prima dată această observație. El adăuga:

Intelectualii și alte elite culturale au dat creștinismului rolul de țap ispășitor „numărul unu”.

Nici măcar unul singur dintre cei care au emigrat din lumea comunistă nu și-a exprimat în fața mea alarma în privința creșterii impozitelor, a socializării serviciilor medicale sau a creării unei politici publice de industrializare deși, din câte știu eu, chiar îi îngrijorează lucrurile de acest fel. Nu, ceea ce îi sperie este totalitarismul cultural pe care îl văd apărând cu repeziciune dinspre stânga ideologică  și, așa cum observă Matt din Virginia, puterea Capitalismului Justițiar Vigilent Revoluționar de a-și impune cu forța ortodoxismul ideologic.

Nu avem încă o dreaptă politică organizată în Statele Unite care să înțeleagă pe deplin ce se petrece și care să fie pregătită să înfrunte deschis Amenințarea Vigilantismului Revoluționar „Woke”. Prea mulți de la dreapta continuă să fie înamorați de ceea ce Del Noce, citat de Lancellotti, numea „un extaz fără spirit critic în fața Occidentului”. Dacă Donald Trump va spumega împotriva „socialismului”, în campania lui de realegere, atunci, chiar dacă nu pricepe el pe deplin semnificația acestui concept, măcar ne va oferi nouă, celorlalți, ocazia de a vorbi despre ce înseamnă marxismul pe frontul cultural, pentru America.

Ca să formulez altfel: dacă singurul lucru pe care socialiștii și-ar dori să-l facă ar fi să schimbe sistemul nostru economic pentru a reprezenta mai bine ideea lor despre justiție și dreptate, eu aș primi cu brațele deschise această dezbatere. Deși nu sunt socialist pe nicio parte, eu cred că socialiștii au ceva important de spus și că vin cu niște măsuri de corecție foarte necesare la hipercapitalismul globalist. Dar asta nu-i decât o foarte mică parte din ce înseamnă socialismul! Pentru adepții Partidului Democrat, socialismul înseamnă politică identitară, care, din punctul lor de vedere, presupune marginalizarea și suprimarea țapilor ispășitori (albii, bărbații nedomesticiți, creștinii tradiționaliști, conservatorii social, familia tradițională) și permanente campanii de stigmatizare a opoziției ca fiind rasistă, sexistă, homofobă etcetera.

Ieri am scris despre perverșii din San Francisco („Haita din Orașul Ceții”) care se dau în stambă prefăcându-se că sunt câini, în chip de fetiș sexual (link aici: Lie Down with Dogs Fog City, Kamala Harris), și pe care site-ul Slate îi prezintă favorabil, pentru „perspectiva lor pro-socială”. Bineînțeles că sunt extremiști și devianți de la normă, dar am dat exemplul lor ca să ilustrez o idee despre cei pe care eu îi numesc „democrații ceții sexuale”. Chiar cred că politicienii democrați girează manifestările publice de devianță sexuală? În general, nu, nu cred așa ceva. Dar unde trag ei linie? Trag linie vreodată? Iată o problemă serioasă, și care are legătură cu ideologia identitară. Cei mai mulți dintre ei nu se pot hotărî să condamne lucrurile de acest fel, pentru că le interzice credința lor antropologică. Pe ce bază să-i condamne un democrat pe fetișiștii din Orașul Ceții? Că doar nu fac altceva decât să-și exprime pur și simplu, cu consimțământ liber și reciproc, identitatea pe care și-au ales-o singuri. Valorizarea „Haitei din Orașul Ceții” este în totalitate coerentă cu ideologia identitară progresivistă,  iar faptul că eu semnalez acest lucru arată, prin reducere la absurd, radicalismul suprem a ceea ce reprezintă Amenințarea Justițiarismului Vigilent Revoluționar „Woke”.

În fine, ca să n-o mai lungim: principalul aspect pe care progresiviștii bine-intenționați și adepți ai politicii identitare nu par să fie capabili să priceapă este că privilegierea anumitor clase: minoritățile rasiale, homosexualii, femeile (deși NU și femeile conservatoare!)  nu se poate face fără dez-privilegierea celorlalte grupuri sociale. Nu poți fi și cu slănina în pod, și cu purceaua în coteț. Stacey Abrams zice că poți, dar Francis Fukuyama cam are dreptate aici, în răspunsul pe care i l-a dat:

Cea mai mare slăbiciune a țării noastre, în ziua de azi, este intensa polarizare care i-a infectat sistemul politic, o slăbiciune din plin exploatată de rivalele cu regimuri autoritariste ca Rusia și China (Trump And RussiaChina Plan Rule Asia). Din punct de vedere practic, depășirea polarizării înseamnă  construirea unei posturi politice care să recucerească măcar o parte din voturile clasei muncitoare albe care a s-a mutat de la stânga la dreapta. Ca să-i desprinzi de populism pe votanții care nu sunt animați de rasism pur și simplu, trebuie să iei în serios măcar o parte din temerile lor în privința schimbărilor culturale și a identității naționale. Perfect de acord că revine politicienilor republicani sarcina să nu-l mai apere pe Trump, dar nu o vor face decât atunci când își vor da seama că propriii lor votanți s-au întors împotriva lui.

În Orientul Mijlociu contemporan (New Arab Order), la fel ca în Balcani mai înainte, găsim un exemplu extrem de politică identitară scăpată de sub control, și de ce se întâmplă în final cu țările care nu investesc într-o identitate națională integratoare. Statele Unite, din fericire, se află foarte departe de un asemenea stadiu al disoluției statale. Dar ce se întâmplă acum la noi în țară face parte dintr-o mutație globală mai vastă, care face trecerea de la o politică bazată pe idei economice, la una pe bază identitară. În alegerile parlamentare din 2018, se spune că Trump a fost sfătuit de Paul Ryan, președintele republican al Camerei Reprezentanților, să-și axeze campania pe reducerile de taxe din 2017 și pe creșterea economică; Trump a ales în schimb să pedaleze pe calea identitară, tunând și fulgerând împotriva imigranților (link aici: Trump’s Border Policy Creating Chaos) și a dreptului la cetățenie prin faptul de a fi fost născut pe teritoriul Statelor Unite. Ceea ce nu este altceva decât politică identitară umflată cu pompa.

Această mutație, care-și găsește ecoul și în alte țări, nu este compatibilă cu democrația liberală modernă. Cea din urmă își are rădăcinile în drepturile indivizilor, și nu în drepturile grupurilor sau ale comunităților fixate. Iar dacă Statele Unite nu contracarează în interior această tendință, va continua să dea un prost exemplu celorlalte țări ale lumii.

Spun „cam are dreptate”, pentru că vulgara politică identitară a lui Trump – pe care nu o împărtășesc – și-a făcut apariția ca reacție la politica identitară a stângii. Calmați-vă, nu dau vina pe stânga pentru Trump! Dar chiar vreau să spun că fiecărei acțiuni îi va corespunde o reacțiune egală și în sens opus. Nu poți să demonizezi întregi clase oameni pentru rasa lor, sexul, orientarea sexuală sau religia în care cred, și să te aștepți ca ei să stea și să rabde cuminți ca niște pămpălăi fără sânge în instalație. Politica identitară este pur și simplu politica americană de azi. Dacă Donald Trump ar dispărea mâine, nu s-ar schimba nimic în această privință.

Foarte bine că oamenii discută despre inegalitate economică și locuri de muncă. E bine și e necesar să facem acest lucru! Dar oamenii nu trebuie prostiți și făcuți să-și închipuie că asta ar fi unica preocupare a stângii politice. Nici măcar nu e principala preocupare. De unde și Amenințarea Justițiarismului Vigilent Revoluționar „Woke”. Dacă singurul lucru despre care vorbim, atunci când vorbim despre socialism, este aspectul lui economic, vom scăpa din vedere ce au de gând să facă acești oameni din țara noastră.

Marxismul este o antropologie. Câștigă teren printre noi pentru că atât de mulți dintre noi, …, am acceptat deja această antropologie, și nici măcar nu ne dăm seama. (…)

/ integral la sursa

via Cuvantul Ortodox

Golanii și comisarii

Nu știu alții cum sînt, dar eu am copilărit în cartier, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Drept care, văd cam multe similitudini între bullying-ul practicat de șmecherii de gang și atitudinea noilor comisari politici.

În cartier, doi, trei golani dominau o gloată întreagă de adolescenți. Cum? Prin tupeu, agresivitate dusă pînă la extrem, dispreț pentru orice lege – scrisă sau nescrisă –, pentru că nici legea penală și nici cea morală nu-i atingea. Îndrăzneala, violența și lipsa oricărei frîne în a-și satisface orice poftă – oricît de nedreaptă sau de aberantă ar fi fost – erau deseori motivate de vreo țicneală. Fără să se știe ca atare, cei mai mulți sufereau de o boală mintală. Prin urmare, nici un om sănătos nu le putea sta în cale sau, în tot cazul, nu se punea cu ei.

Altminteri, dictatorii de stradă erau minoritari și, la o adică, foarte ușor de doborît de către mulțimea care îi ura. Numai că teroarea inhiba demnitatea și logica mulțimii.

Totuși, la răstimpuri, se mai trezea frica și în teroriști. În fața unuia mai nebun, sau a unuia care acționa nebunește. De pildă, atunci cînd vreunul îndrăznea să-i înfrunte pînă la ultimele consecințe. Cînd ”autoritatea” le era contestată brutal; cînd cineva din mulțimea supusă îl smintea în bătaie pe vreunul dintre mardeiașii consacrați, indiferent că apoi putea fi închis sau ucis. Atunci, teama îi paraliza.  Era ca un licăr de luciditate. Nu în toți. În orice caz, și micii tirani care rămîneau ”pe front” deveneau mai precauți cu ”nebunul” care li se opunea; ba aș zice că începeau să-i poarte și un oarecare respect și, oricum, să-l ocolească.

Ce se întîmplă acum la nivel global, în privința impunerii ”corectitudinii politice”, este destul de asemănător. Niște borfași, cu mințile duse pe coclauri, ne terorizează pentru a ne impune o nouă ordine. Minoritari, vorbesc în numele minoritarilor (de orice fel) și pretind că instaurează echitatea, prin abuz, forță și fărădelege. Puterea lor constă în frica noastră. Ar putea fi măturați cu un dos de palmă. Noi, însă, cuminți și speriați, rușinați de posibilitatea unui scandal sau temîndu-ne de represalii, îndurăm aproape fără murmur. Și, cu trecerea timpului, expresia anormalității lor va deveni marca ”normalității” societății umane. Aceea este faza de tîmpire generală, în care opresatul dă dreptate opresorului. Deși simptomele ei se văd deja la prea mulți, pare că este, totuși, o fază destul de îndepărtată. Cu atît mai îndepărtată cu cît s-au găsit unii ”nebuni” să-i înfrunte pe neomarxiști pe terenul lor, ideologic. Donald Trump a arătat primul că pot fi învinși; destul cît să prindă curaj și alți ”nebuni”, europeni.

Însă, apărătorii normalității sînt încă în postura de a riposta cu floreta la loviturile de par. Buna creștere, educația, exercițiul democratic îi împiedică să-i trateze pe urmașii – sclivisiți, dar nu mai puțin ticăloși – golanilor bătrîni așa cum merită și cum o cere situația. Implacabil.

 

de Claudiu Târziu RostOnline

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php