Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Alexandru Mihail

Ortodoxia – credință pecetluită cu sânge

Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi, în general, nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfinţenia ei.

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.

Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci, purtătorii de Dumnezeu părinţi, „înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc”, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.

Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.

A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.

Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi misiunea către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor Trei Ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.

Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.

Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

(Părintele Efrem Athonitul (Filotheitul), Despre credinţă şi mântuire, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pp. 5-9)

via Doxologia

Alianța Naționaliștilor, împiedicată să participe la alegerile europarlamentare. Noua Dreaptă merge înainte!

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) a respins contestaţia formulată de reprezentanţii Alianţei Naționaliștilor … la decizia BEC privind înscrierea în alegerile europarlamentare.

Cele 120.000 de semnături strânse până în acest moment de cele 3 partide și o muncă de peste o lună de zile au fost practic anulate de decizia ÎCCJ. Acum suntem în situația de a lua de la capăt această muncă și Noua Dreaptă își afirmă hotărârea de a relua strângerea de semnături în nume propriu.

Deși au mai rămas doar două săptămâni până la termenul limită de depunere a semnăturilor (28 martie), membrii și simpatizanții Partidului Noua Dreaptă încep de astăzi un efort de Sisif, aproape inuman, pentru a relua strângerea semnăturilor în vederea participării Partidului Noua Dreaptă la alegerile europarlamentare din 26 mai!

Prin această campanie, covârșitor de grea pentru noi, vrem să arătăm că pentru Noua Dreaptă nimic nu este imposibil. Că elanul și entuziasmul naționalismului pot depăsi obstacole de neimaginat!

Totuși, suntem conștienți de greutatea luptei la care am (re)pornit și nu excludem posibilitatea de a nu reuși să strângem numărul necesar de 200.000 de semnături până în data de 28 martie. Chiar și în acest caz semnătura voastră nu este în van! Noua Dreaptă cheamă în ajutor orice voluntar naționalist care poate completa un tabel cu semnături. Orice sprijin, oricât de mic, este de folos!

Intensitatea eforturilor noastre este de înteles, pentru că este în joc onoarea României și a naționalismului românesc: în urma alegerilor din 26 mai Țara noastră risca să rămână SINGURA care nu trimite un partid
naționalist în Parlamentul European! Iar acest lucru, în contextul revoluției naționaliste din Europa, este inacceptabil pentru mentalitatea și spiritul ofensiv al Noii Drepte!

Lista de sustinători pentru strangerea de semnături este disponibilă aici:
https://drive.google.com/open?id=1AdGTzZZr8SH-8nCM5Wp8vCOEEuOw1mIo

Vrei să te alături proiectului nostru ca voluntar sau coordonator in judetul tău pentru campania de strangere de semnături? Completează formularul de mai jos si te vom contacta:
https://goo.gl/forms/4Jdhf2smtw1BEzdy1

Părintele Ioanichie Bălan: Cuvânt la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

PARINTELE IOANICHIE BALAN:

Imagini pentru parintele ioanichie balan

Predică la Duminica lăsatului sec de brânză (despre post şi valoarea lui)

Dar tu, când posteşti, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău…”  (Matei 6, 17-18).

Spun Sfinţii Părinţi că Adam, după ce a fost izgonit din rai, a plâns 40 de zile la poarta Edenului, bătându-şi pieptul cu multă jale pentru a i se ierta păcatul şi a fi primit iarăşi înăuntru. Deci şi noi, astăzi, ne asemănăm strămoşului nostru. Depărtaţi fiind de împărăţia cerurilor pentru mulţimea păcatelor noastre, trebuie să plângem la uşa milostivirii lui Dumnezeu, prin post şi rugăciune, timp de 40 de zile, pentru ca să ni se ierte păcatele făcute peste an şi în toată viaţa noastră.

Iată deci, vameşul ne-a învăţat cum să ne rugăm, fiul cel desfrânat ne-a învăţat cum să ne întoarcem la pocăinţă, iar Adam, strămoşul cel izgonit pentru mâncare, ne arată cum să plângem şi să răscumpărăm prin post păcatul lui.

Deci ce este Postul Mare?

Este o scară cu 40 de trepte care urcă prin înfrânare pe om de la pământ la cer.La capătul cel de jos stă săracul Adam, iar la cel de sus, Iisus Hristos răstignit şi înviat. Jos plânge strămoşul împreună cu noi, păcătoşii, iar sus aşteaptă Preamilostivul Dumnezeu. Jos robii, sus Stăpânul. Jos se tânguieşte neascultarea, sus străluceşte Crucea ascultării. Jos suspină vameşul bătându-şi pieptul, iar la celălalt capăt al scării postului, Iisus Hristos, Cel ce S-a smerit pentru noi, aude rugăciunea luiJos strigă fiul cel desfrânat: Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta, iar sus, Tatăl cu braţele deschise aşteaptă cu veselie pe cel ce se pocăieşte, zicând: „Mort ai fost şi ai înviat”!

Cât de minunată este rânduiala Bisericii! Postul Mare începe cu izgonirea lui Adam şi se termină cu Răstignirea Domnului, începe cu moartea şi se termină cu învierea, începe cu lacrimi şi se termină cu bucurie, începe cu pedeapsă şi se termină cu împăcarea omului cu Dumnezeu prin Sfintele Taine.

După Cuviosul Dorotei (Cuv. XV – Despre Postul Mare), Postul Mare este o zeciuială a anului pe care trebuie să o dea omul lui Dumnezeu. Căci cele şapte săptămâni de post, fără sâmbete şi duminici, fac 36 de zile, deci tocmai a zecea parte din an. Şi precum fiecare om este dator să dea zeciuială din toate câte are, tot aşa fiecare creştin este dator să dea zeciuială lui Dumnezeu, din toate zilele vieţii lui, prin post şi rugăciune.

Iar dacă vreţi o definiţie a postului, Sfinţii Părinţi zic aşa: Postul este o înfrânare prea cuprinzătoare a omului cu toate simţurile lui, de la gânduri rele, priviri pătimaşe, vorbe păcătoase, de la mâncare, veselie, pofte trupeşti etc.

De aici înţelegem că postul este de mai multe feluri, după simţurile omului. Cel mai înalt post şi cel mai greu de dobândit este înfrânarea (paza) minţii de la tot felul de gânduri rele. Tot atât de greu de dobândit este şi înfrânarea limbii de la clevetiri, vorbe rele, glume, râsuri, osândiri etc. Cine îşi poate păzi mintea şi domoli limba sa este bărbat desăvârşit şi în stare să-şi stăpânească tot trupul (Iacov 3, 2). Nu mic este postul cu privirea, căci cele mai multe păcate se nasc în om prin ochi. Ultimul şi cel mai uşor de domolit este stomacul – înfrânarea de la tot felul de bucate bune, gustoase şi multe, de la vin, carne etc.

Deci, pentru ca postul nostru să fie desăvârşit, trebuie să postim în acelaşi timp şi cu mintea şi cu limba şi cu ochii şi cu stomacul şi cu tot trupul. Să postim cu trupul, să postim şi cu sufletul. Să postim de mâncare de dulce, să postim şi de multă vorbire, de clevetiri, priviri pătimaşe, gânduri pătimaşe, păcate trupeşti etc. Un post fără altul nu aduce omului mare folos, ci rămâne aproape fără valoare.

Cât despre valoarea postului, aceasta este nespus de mare. Puterea postului însuşi Domnul nostru Iisus Hristos o laudă (Matei 17, 21), pentru că însuşi El a postit 40 de zile. O laudă de asemeni toţi Sfinţii Părinţi, pentru că toată viaţa lor au purtat osteneala postului. Sfântul Efrem Sirul (Cuvânt despre Post – tom III) spune aşa: „Postul este pacea caselor, liniştea cetăţilor şi a târgurilor. Postul este sănătatea trupului şi a sufletului. Postul vindecă boli, luminează mintea, înalţă la ceruri rugăciunile…”.

Orice faptă bună făcută cu post este primită de Dumnezeu.

Postul dă aripi rugăciunii, uşurează trupul şi îl fereşte de multe boli, limpezeşte gândurile, înalţă mintea, vindecă sufletul. Postul este scară de desăvârşire, pentru că el înlesneşte pe celelalte fapte bune. Postul alungă râsul, îngrădeşte trufia limbii, smereşte privirea ochilor, adună gândurile, omoară poftele trupului, ne aduce aminte de moarte. Postul arde pe diavoli, îmblânzeşte pe vrăjmaşi, împacă pe oameni. El întăreşte nădejdea mântuirii, înmulţeşte credinţa, sporeşte dragostea, înfrumuseţează Biserica, împodobeşte casele creştinilor, înfloreşte curăţia.

Lipsa postului, dimpotrivă, aduce mari pagube şi sufletului şi trupului. Lăcomia pântecelui aduce boli trupului, suferinţe nevindecate, scurtarea zilelor, neînfrânarea simţurilor, dezlănţuire a tuturor patimi­lor trupeşti, întunecarea minţii. Neînfrânarea de la mâncare şi vin este maică a râsului, casă a poftelor, izvor al plăcerilor, pricină a multor certuri. Lăcomia alungă frica lui Dumnezeu de la om, naşte zgârcenia, izgoneşte milostenia, face pe om să uite de moarte şi de viaţa veşnică. Lăcomia ruşinează rugăciunea, căci spun Sfinţii Părinţi: „Aburul mâncării nu lasă rugăciunea să se suie mai sus decât capetele noastre”.

În casa unde petrece postul, soţii sunt mereu în pace, copiii sănătoşi, toate merg cu spor şi bună rânduială. Adesea merg la biserică, se spovedesc regulat, fac milostenii, sunt întotdeauna mulţumiţi cu puţinul lor, pentru că peste casa lor este mâna lui Dumnezeu. Iar de unde lipseşte postul, părinţii şi copiii sunt bolnăvicioşi, săracii sunt scoşi afară, rugăciunea este cu totul uitată, Biserica şi spovedania la fel. Acolo domnesc toate patimile, stăpâneşte beţia, neorânduiala, pentru că acea casă este lipsită de belşugul binecuvântării lui Dumnezeu. Celui lacom şi beţiv, niciodată nu-i mai ajung banii, bucatele, vinul, hainele, pentru că tot ce câştigă cheltuieşte numai pentru pântece. Lui îi trebuie din ce în ce mai multe plăceri, glume, certuri, clevetiri şi păcate, pentru că întru el s-a stricat gardul înfrânării care-i păzea via sufletului. Astfel devine o vie nepăzită, pe care toţi o pradă: şi lumea, şi trupul, şi diavolul.

verdrijving-uit-de-tuin-van-Eden-het-aardsparadijs

Unii zic că postul este o poruncă nouă, pusă mai ales de preoţi, deoarece nu face parte din cele zece porunci. Deci spun ei că nu ce intră înlăuntru spurcă pe om, ci ceea ce iese din om. Dar Sfântul Vasile cel Mare ne vine în ajutor şi zice: Bătrână este porunca postului şi veche, de o vârstă cu omul. Pentru că înainte de orice altă poruncă, Dumnezeu i-a poruncit lui Adam în rai: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci(Facere 2, 16-17)”. Cât timp Adam a păzit porunca postului, a moştenit raiul, iar când postul a lipsit din rai, omul a căzut, raiul s-a pierdut, veselia în lacrimi s-a prefăcut, mintea s-a îngroşat, trupul a murit, natura asupra omului s-a răsculat.

Vedeţi urmările grozave ale lăcomiei? Satana a şoptit, ochiul a privit, Eva a întins mâna, Adam a mâncat, postul s-a călcat, omul a murit. Deci, pentru a dobândi iarăşi raiul pierdut, să împlinim porunca pe care a călcat-o Adam, să postim.

În ce priveşte măsura şi vremea postului, să ştim că postul nu are aceeaşi măsură şi vreme pentru toţi. Măsura şi asprimea postului se măsoară cu puterea fiecărui om. Sunt trei măsuri de mâncare: mâncarea cu înfrânare, adică fără a te săturamâncarea până la saturare şi mâncarea cu îmbuibare – mai mult decât cere stomacul (După Sfinţii Calist şi Ignatie). Dintre toate, cea mai de preţ este mâncarea de vegetale, la anumite ore şi nu până la saturare. Adică întotdeauna să rămână omul puţin flămând. Aceasta este cea mai aleasă măsură a postului. Cât despre vreme, postul se ţine cu sfinţenie în zilele rânduite de peste săptămână şi în cele patru posturi de peste an. Dezlegări mici se pot face numai în cazuri speciale şi cu învoirea preotului.

Să ştiţi însă că postul are mai mulţi duşmani decât toate celelalte fapte bune. De cele mai multe ori postul este socotit ca ceva învechit şi este scos cu necinste din casa creştinului. Dar nu uitaţi că odată cu el ies de la noi şi foloasele postului. Trei sunt duşmanii principali ai postului: diavolul, lumea şi trupul nostru. Diavolul ne şopteşte ca lui Adam: Omule, postul nu este o poruncă, te poţi mântui şi fără el, căci nu spurcă ce intră în om”. Lumea ne amăgeşte şi ea: Nu mai posti că te râd oamenii. Cine mai posteşte azi! Fii om serios, nu te lua după babe!”. Ba şi trupul auzind de post, se mânie asupra noastră, zicând: „Cât o să mă mai chinuieşti? Vezi că sunt bolnav, mă doare stomacul, faţa mi se îngălbeneşte, sunt tânăr acum, am vreme să postesc”. Şi vai, cât de mulţi creştini sunt biruiţi de aceşti trei duşmani de moarte!

Sfinţii cei mai iscusiţi spun că în trei feluri ispiteşte diavolul pe om: înainte de a face binele, în timpul săvârşirii binelui şi după săvârşirea lui. Întâi, diavolul se trudeşte în multe chipuri să nu facem fapta bună. Dacă totuşi începem să o facem, el ne întinde curse ca să săvârşim rău acea faptă bună. Şi dacă totuşi am împlinit-o bine, apoi ne aruncă în cursa mândriei, ca astfel să pierdem tot ce am lucrat, şi aşa căderea de pe urmă să fie mai rea decât cea dintâi.Deci iată cum ne ispiteşte satana împotriva postului: întâi ne aduce nenumărate motive ca să nu postim. Dacă noi îl biruim pe satana şi începem a posti, el caută să ne strice rânduiala postului, ca să nu avem folos de el. Astfel, ne învaţă să postim rău, numai prima şi ultima săptămână, iar restul să mâncăm orice. Acest fel de post este necanonic şi fără valoare. Şi dacă totuşi postim cu bucurie tot Postul Mare, apoi la urmă satana caută să ne fure osteneala, cu gânduri de mândrie, dar noi să-l alungăm cu sabia rugăciunii.

Iubiţi credincioşi,

Postul însă are o soră mai mare de care este foarte strâns legat. Aceasta este sfânta rugăciune. Rugăciunea fără post, ca şi postul fără rugăciune, rămân aproape fără nici o valoare. Iar amândouă unite la un loc, după cuvântul Mântuitorului(Matei 17, 21), izgonesc şi ard pe draci, risipesc puterea vrăjmaşilor, înmoaie inimile, aduc lacrimi de pocăinţă, spală mulţime de păcate, nasc şi dau putere celorlalte fapte bune.

Postul şi rugăciunea sunt cele două aripi cu care sufletul zboară, ca o porumbiţă, la cer.Două sunt părţile omului, două sunt şi aripile lui: postul pentru trup şi rugăciunea pentru suflet. Îndoită a fost greşeala lui Adam, căci cu sufletul s-a învoit şi cu trupul a mâncat, îndoită este şi pocăinţa noastră, a celor păcătoşi: postul pentru trup şi rugăciunea pentru suflet. Aceasta este adevărata pocăinţă, ca rugăciunea noastră să fie mereu ajutată de post. Căci postul este medicament şi leac pentru trup, iar rugăciunea este hrană pentru suflet.

Mare este puterea rugăciunii întărită de post! Pe aceasta a ales-o oarecând Marele Moise, pentru a se învrednici să vadă slava lui Dumnezeu pe muntele Sinai şi să primească Tablele Legii, postind şi rugându-se de două ori câte 40 de zile. Pe aceasta a râvnit-o Ilie Proorocul, petrecând pe muntele Carmelului. Această dublă bunătate a arătat-o şi însuşi Mântuitorul nostru, postind şi rugându-se tot 40 de zile în pustiul Carantaniei. Pe această măsură a sfinţeniei au păzit-o întotdeauna proorocii, mucenicii, apostolii, pustnicii, cuvioşii şi toţi creştinii.

Rugăciunea şi postul au făcut minuni, au îmblânzit pe Dumnezeu, au împăcat popoare şi cetăţi, au făcut pustiurile sălaşuri de sfinţi şi inimile cele lari, lucrătoare de bunătăţi. Au întors arşiţa soarelui în rouă de ploaie, au potolit vânturi, au liniştit mări învolburate, au vindecat boli grele, au mutat munţi din loc, au scos suflete din gura iadului. Acestea au întărit pe mucenici în privelişti, pe cuvioşi în luptele cu dracii, pe creştini în noianul necazurilor.

Pe aceste două aripi să le luăm şi noi acum, fraţilor, dacă voim să zburăm pe muntele Golgotei, pentru a vedea pe Hristos răstignit.

Iubiţi credincioşi,

Să iubim postul şi rugăciunea dacă voim să ne mântuim. Să le iubim ca să avem ploaie la vreme peste an, sănătate şi îndestulare în case, pace multă în inimi.Numai cine posteşte cu adevărat poate să se bucure de înviere. Ceilalţi nu au drept, ca să nu zic că nici nu pot să se bucure de darurile învierii lui Hristos.

Biserica se va îmbrăca cu veşminte şi podoabe negre de doliu. Glasurile cele dulci se vor schimba şi ele în melodii duioase de tânguire. Atât bucatele cât şi hainele noastre se vor schimba cu altele, ca semn de pocăinţă, de post.

Dar fără folos vor fi toate acestea, dacă nu ne vom schimba şi inimile noastre. Fără roade va fi postul, neauzită rugăciunea noastră, dacă nu mai întâi ne vom ierta cu aproapele nostru, cum ne învaţă Evanghelia (Matei 6, 14). Să iertăm noi ca să ni se ierte şi nouă. Să ne apropiem de semenii noştri, ca şi Hristos să se apropie de sufletele noastre. Altfel vom rămâne departe de Domnul şi ne vom trudi în zadar.

Să ne schimbăm hainele, dar să ne schimbăm şi comportarea. Să începem postul, dar să ne şi iertăm unii cu alţii. Să începem rugăciunea şi metaniile, dar să nu uităm nici milostenia. Să ne îngrijim de noi, dar să nu lăsăm pe Hristos flămând la poartă. Deci, întâi iertare cu toţi, apoi milostenie şi după aceea postul şi rugăciunea, spovedania, Sfânta împărtăşanie şi celelalte. Căci ne zice Domnul: „Schimbă-te tu şi mă voi schimba şi Eu; lasă tu fratelui tău şi voi lăsa şi Eu pe ale tale”.

Aceasta este prima poruncă care condiţionează postul, dar să nu o uităm nici pe a doua: Iar tu, când posteşti, nu fi trist ca făţarnicii… (Matei 6, 16).

Deci, nu cu întristare, ci cu bucurie să începem osteneala postului, ca să avem folos de el, căcipe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu. Şi nu la arătare să postim, ci în taină să ne nevoim, ca să nu ne laude oamenii pe acest pământ, ci Dumnezeu în ceruri.

Cântarea Domnului nu se cântă în pământ străin şi bucuria Duhului Sfânt nu se simte într-o inimă plină de răutate şi ură. Căldura rugăciunii nu se dobândeşte fără de post, iar bunătatea postului nu se capătă între vasele cu mâncare.

Destule sunt acestea zise până aici. Şi acum să pornim la drum. Să lăsăm vasele să se odihnească şi noi să luăm Psaltirea. Postul cel adevărat este înfrânarea limbii, ferirea de răutăţi, paza gândurilor şi a ochilor, înfrânarea de bucate, împăcarea cu aproapele şi milostenia. Deci, pe acestea iubindu-le, fraţilor, să pornim la nevoinţă. Cu rugăciunea vameşului în inimă, cu pocăinţa fiului risipitor în suflet şi cu suspinul lui Adam în minte, să începem a urca cele 40 de trepte ale Postului Mare, încet, veseli, Iară frică, tari în credinţă, plini de nădejde, îndemnându-ne unii pe alţii la buna nevoinţă. Iar la mijlocul postului, în Duminica Sfintei Cruci, vom face un mic popas. Şi după ce ne vom uita un pic înapoi, ne vom avânta iarăşi către capătul scării, unde ne aşteaptă Mântuitorul răstignit şi înviat. Iar după ce îl vom vedea pe Domnul, vom intra cu El în Ierusalim, vom primi inel şi haină nouă prin spovedanie, apoi vom cina din Prea Curatele Sale Taine şi gustând, vom vedea cât de mare este bucuria întâlnirii noastre cu Iisus Hristos. Amin!

[din: Arhim. Ioanichie Bălan, Predici la Postul Mare]

via Cuvantul Ortodox

9 martie 1949. Cad în luptă cu Securitatea, la Mesentea, Traian Gligor şi Traian Mârza.

În dimineaţa zilei de miercuri, 9 martie 1949, şapte cadre de Securitate au înconjurat casa, fiind trimisă o femeie înainte pentru a verifica uşa de intrare. Aceasta fiind încuiată, s-a încercat forţarea ei de către securişti, care au fost întâmpinaţi din interior cu focuri de armă. Retrăgându-se pe poziţii p

rielnice, cadrele de securitate au deschis foc asupra imobilului. Văzându-se că cei doi partizani baricadaţi în interior nu cedează, s-a cerut sprijin de la Alba Iulia, de unde au venit 25 de persoane din partea Miliţiei, care s-au alăturat securiştilor aflaţi la faţa locului. Asediul asupra casei a continuat cu forţe sporite, însă partizanii nu au vrut să renunţe la luptă. Ca urmare, prin Direcţia Regională de Securitate Sibiu s-a cerut sprijin militar garnizoanei din Alba Iulia, care a trimis un tun anticar şi o formaţiune de militari, care s-au alăturat în teren efectivelor de la Securitate şi Miliţie. Obiectivul a continuat să fie atacat cu tot armamentul din dotare, asupra casei fiind aruncate zeci de grenade ofensive şi incendiare. În jurul orei 17, cei din interior au încetat să mai răspundă cu foc. Pe acest fond de acalmie au fost aduşi doi localnici, care au fost obligaţi să intre în casă pentru a verifica situaţia. Aceştia au ieşit după scurt timp afară cu armele partizanilor, anunţând că cei doi sunt morţi. La verificarea trupurilor, s-a constatat că Mârza era decedat iar Gligor grav rănit. După afirmaţiile martorilor, pentru a-i grăbi moartea, un securist a mai tras în capul lui Gligor Traian două focuri de armă.”

 

sursa: Muzeul Rezistenţei

Mihai Buracu: 8 ani de la trecerea la Domnul

+ 6 Martie 2011

…Si sa ramâi om. Aceasta pare sa fie învatatura fundamentala a „Tablitelor de sapun de la ITSET-IP“. O expresie exotica, la prima vedere, trimitând la tarâmuri mitologice, dar cartea lui Mihai Buracu nu are un fir epic în genul „povestii“ lui Ghilgamesh si Enkidu, nu se petrece între Tibru si Eufrat, cu mii de ani în urma, ci în România, la începutul anilor 1950, dupa Hristos.

În calitate de cercetator al regimului comunist, în speta al detentiei comuniste, reactia unui lector „detasat“ fata de un volum de memorialistica a reeducarii îmi pare cu totul rasturnata. Cititorul accidental de asemenea „literatura“ fie respinge ceea ce citeste, ca fiind exagerat sau neadevarat, fie este atât de abuzat, încât se va tine departe de acest subiect.
Grav este când oameni recunoscuti pentru preocuparile lor în ale istoriei recente amesteca lucrurile prin confuzii generatoare de dihotomii abrupte, total neadecvate „fenomenului“, instituind sintagme-verdicte ce se instaleaza autonom în constiinta publica (nepregatita sa discearna), asemeni oricaror scheme mentale. Astfel, expresii ca „victima-calau“ sau reversul „calau-victima“ sunt deja locuri comune ale limbajului mai mult sau mai putin colocvial, întâlnit în textele publicistice si nu numai. Simtul de conservare îi îndeamna pe oameni sa considere mai degraba ca suferinta atroce nu este la îndemâna cuiva obisnuit. Pentru ca oamenii obisnuiti sunt din carne si oase, au suflet si, mai ales, au o limita a rabdarii.
Despre limite este vorba în aceasta carte, asa cum este în cartile tuturor martorilor-marturisitori ai reeducarii din închisoarea Pitesti (experiment extins la Gherla si la Canal si încercat în mai multe închisori).
Desi ai citit sute de carti, interviuri, ai cunoscut supravietuitori ai reeducarii, apropierea de omul caruia i-au fost zdrobite resorturile intime, dar care a reusit sa se readune în fiinta umana integra, sa se relegitimeze, reconfigurându-se moral, se face de fiecare data cu sfiala, crispare si uimire a propriei constiinte. Pari întotdeauna pregatit sa întâmpini o noua marturisire si constati cât de „nepregatit“ esti sa accepti ca realitatea poate fi mai sinistra decât cea mai elaborata fictiune.
„Eu sunt scribul…
În mâna dreapta tin stilul, un betigas de lemn putin cioplit, iar în mâna stânga tin tablita taiata dintr-un calup de sapun de rufe. Citesc în oglinda neagra a noptii numele infernului pe care îl strabat: PITESTI <-> ITSETIP. Urlu. Sunt pruncul din pântecul mortii lepadat în scutecul durerii. Buzele îmi sunt lipite cu leucoplastul fricii. Mi-e frica. De mine însu-mi îmi e frica cel mai mult. Urletul se prelinge pe tavanul si peretii urechii, dar nu razbate afara. Îl înghit odata cu limba. Daca as racni, durerile s-ar înmii. Sunt pus în pozitia de meditatie si trebuie sa scriu despre des-FACEREA lumii.“
Asa începe Mihai Buracu marturia sa. Daca am compila toate fragmentele de „evadare“ literara, ar rezulta un foarte bun roman psihologic. Din nefericire, ceea ce tine unite în carte aceste paranteze de cruda introspectie este adevarul lor. Paradoxal sau nu, marca literara puternica este data tocmai de autenticitatea evocarii si a (re)trairii celor evocate. În malaxorul reeducarii logica nu mai functioneaza. Nici bunul-simt, nici educatia primita de acasa si de la scoala, nici o norma formala a vietii. Credinta nu este abolita, ci pur si simplu pângarita. Nu prin profanari din exterior, ci prin murdarirea (negarea, expulzarea) din interior, la care se ajunge treptat. Mai întâi prin socul îndurarii umilintei si torturii din partea unor camarazi de celula, care pâna adineauri îti fusesera prieteni, tovarasi de suferinta si de confesare. Prin zdrobirea trupului, cazut în deznadejdea cugetului. Ultima care cedeaza este constiinta. Cum altfel putem considera dorinta apriga de a muri a celui supus unor chinuri inimaginabile? „Opinteala viului ne îngretoseaza. Fara de viu am fi mai usori si mai spornici în plutirea pe apele pierzaniei… la Pitesti a fost o prabusire totala si bestiala în cele mai adânci caverne ale iadului“. Licarul de viata din trupul care a fost om la intrarea în Pitesti si care acum zace într-o masa de carne însângerata gaseste un ultim sens în moarte. Sensul umanitatii este concentrat în constiinta. Altfel, nu vom putea explica vreodata cum a reusit un om – maltratat pâna a tâsnit sângele din el, obligat sa plescaie ca un animal din zeama în clocot, direct din gamela aruncata pe jos, care a fost nevoit sa poarte la gât un falus din sapun si adus în halul de a-si renega sentimentele si convingerile etc. –, sa îsi supravietuiasca dupa un asemenea chin.
Una dintre cele mai mari erori pe care le comitem noi, privitorii târzii, este aceea de a ne înversuna împotriva celor considerati mai degraba calai decât victime. Este un semn ca proiectul reeducarii a reusit. Nu cu ei, ci cu noi. Cei intrati înaintea lui Mihai Buracu în „dispozitiv“ fusesera si ei tineri educati, scoliti, avusesera sentimente si convingeri. Ironia este ca nu ei – cei adusi în aceasta ipostaza – erau responsabili/vinovati de ceea ce li se întâmpla. Cel mai bun raspuns îl dau tot detinutii politici, netrecutii prin Pitesti: „Ce as fi facut eu daca as fi fost în locul lor? Am avut noroc, m-a ferit Dumnezeu!“.
I-am cunoscut direct pe unii dintre cei la care se refera Mihai Buracu: Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Octavian Tomuta, Mihai Timaru, Lucian Plapsa, Emil Sebesan, Radu Ciuceanu. L-am cunoscut indirect pe Stefan Davidescu, al carui volum al doilea din memorii l-am îngrijit. L-am cunoscut pe Virgil Ierunca, autorul „Fenomenului Pitesti“, si îl cunosc pe Paul Goma, autorul „Patimilor dupa Pitesti“. Ultimii doi (Paul Goma trecut prin puscaria politica, desi nu prin Pitesti) au scris despre reeducare în maniera diferita, din dorinta de a denunta teroarea comunista sub forma ei cea mai abjecta, pe care regimul o aparase cu strasnicie de opinia publica interna si internationala.
Îl cunosc si pe Mihai Buracu. Si cunosc vaduve ale unor oameni trecuti prin reeducare, ele însele „bandite“ supuse corectiei ideologice. Si pe multi altii, nenumiti în aceasta carte. Avem datoria fata de noi însine sa-i întelegem si sa le respectam memoria, daca vrem sa scapam de defetismul victimei istorice. Pentru ca ei au supravietuit propriului rau si destui au lasat marturie. Responsabilitatea elitei politice si culturale postdecembriste era sa faca posibila imediat condamnarea comunismului, asa încât azi o întreaga societate sa nu mai pluteasca în deriziunea confuziilor de tot soiul. O societate autoproclamata democratica – dar în care indivizi responsabili de crime împotriva umanitatii înca traiesc nestingheriti, sub masca unor cetateni decenti si onorabili –, nu poate fi o societate libera.
„Sapunul menit sa spele murdareste acum totul. As plânge, dar lacrimile îi atâta pe cei care ne vegheaza suferinta. As plânge pâna la împlinirea dorintei arzatoare de a-mi gasi sfârsitul. Nimic nu poate ostoi acesta unica dorinta: moartea, cu toate consecintele ei… Ne sufocam înecati în propria neputinta si ne prohodim unii pe altii. Vie, din ce în ce mai vie ramâne spaima, mai vie decât cea mai patrunzatoare durere. Când am ajuns sa ne lovim între noi am plâns cu altfel de lacrimi decât cele de la începutul schingiuirilor. Fiecare devenim tâlharul de lânga crucea celuilalt… Nu stiu cum ar fi îndurat Fiul lui Dumnezeu chinul rastignirii daca ar fi fost crucificat de propriii sai ucenici… Carnea, câta mai este pe mine, musteste de pofta de a muri. M-as ruga, dar nu mai am cui. Zac într-o hazna a lipsei de speranta. Clopotul rugaciunii are limba taiata. Despuiat de piele, dezbracat de carne, nu mi-a mai ramas decât deznadejdea. Din rani curge sânge amestecat cu necredinta sfâsietoare si simt cum fiarele îmi murseca sufletul si în locul agoniei instituie starea de veghe continua. Gol de cuvinte, încremenesc cu mâna pe stilul înfipt în tablita de sapun“.
Aparentul exces liric estompeaza din când în când, pune surdina durerii si umilintei retraite. Ca si termenii tari, care ar putea fi considerati ostentativi daca nu am intui ca, de fapt, nu reusesc sa prinda întocmai experienta autorului: „Cuvântul dintâi, Cuvântul temei e Cuvântul Dumnezeu. Nu-i destula prihanirea lui… Luati-L, sfârtecati-L, nimiciti-L. Sa nu mai ramâna vocala pe vocala si pulbere sa se aleaga de scheletul consoanelor. Dar mai periculos este albul sonor, puritatea Cuvântului gândit, doar si atunci sunt scoase din custile gâtlejelor schelalaiturile, împroscarea cu laturi onomatopeice, scoase din haznale de gemete. Durerea fara cuvânt e o durere absoluta, fara ecou si fara umbra si cel dintâi nimicit trebuie sa fie El, Cuvântul. Caderea din Cuvânt precede caderea în lume, într-o lume a sunetelor…“.
Urmele sapate în tablitele de sapun de la Pitesti, folosite apoi pentru redactarea demascarilor, îl chinuiesc si astazi pe Mihai Buracu. Las detaliile în seama lecturii fiecaruia. Caci nu pot fi povestite daca nu au fost traite, ar fi un sacrilegiu. Cititorul trebuie sa suporte propriul soc, asa cum Mihai Buracu va fi suportat primul impact cu echipa reeducatorilor.
Uneltele Raului chinuiesc, iar cei chinuiti nu au niciun drept, nici macar de a muri, ei sunt condamnati la chin perpetuu. Reeducarea distruge resorturile conservarii, moartea devenind singura izbavire, însa cineva are grija în permanenta ca ei sa nu se sinucida.
Literatura, poezia devin caduce, sunt expulzate în afara eului, în afara normelor. Cine cauta „placerea“ scriiturii în marturia unui om care a înfundat iadul pe pamânt este prizonierul unei erori grave. Când ajungi la capatul unei astfel de carti esti epuizat, ca si când ai fi fost nevoit sa „înghiti“ o întreaga biblioteca (de sapun) într-un timp record, stiind ca se apropie Potopul si esti unicul salvator al memoriei. Asa se va fi simtind Mihai Buracu scriind, dorind sa lase urme despre fiinta umana, despre atrocitatile pe care le poate comite, dar pe care le si poate învinge.
Nu poti decât sa te lasi în genunchi la picioarele stâlpului pe care este crucea lor, a celor trecuti prin Pitesti. Pâna si palindromul acestei denominatii amâna, într-un fel, sfâsierea si rusinea cu care ni se da noua Mihai Buracu, pentru a se elibera de „indecenta tacerii“. Vom avea noi decenta de a-l primi cum se cuvine? De a trece peste ispita întrebarii: oare poate fi adevarat?
Nu de literatura „de calitate“ ducem lipsa, ci de dorinta de a cunoaste adevarul.
Dupa ce a reînnodat vocalele, consoanele, silabele, redescoperind Cuvântul, Mihai Buracu si-a recapatat amprenta starilor de gratie din lunile de supliciu. Cuvântul-poezie a fost mai puternic decât „liturghia neagra a fiecarei zile“, a fost salvator: „Trece prin hoitul meu înca viu, venind de nu stiu unde, o voce nemaiauzita… a trecut prin mine… desi nu ma gândisem niciodata la ea si nici starea în care ma aflam nu era favorabila inspiratiei poetice… Dictata de un autor necunoscut, poezia a avut totusi un destinatar: Marga, fata pe care o iubeam si care m-a asteptat timp de cinci ani…“:

„– Cine ma striga: Mihai!… si îmi bate
La portile inimii mari si-ntristate
De-mi farmec auzul cu strigatul ei?
– Sunt eu, prea iubite, ti-aduc ghiocei,
Si-aduc primavara si dorul sa vii.
Sunt Pastile astazi, iar tu întârzii
Si trista, cu noaptea, te-astept în veghere.
Grabeste, e timpul sa mergi la-Nviere!
– Ce stranie jale chemarea-ti mi-aduce.
Nu-i timpul, iubito, sunt înca pe cruce.
Ia-ti dorul de mâna si pleaca-ndarat,
Caci scris este ceasul când am sa m-arat
Cu rani înca vii la mâini si picioare,
Sa-ti spun: – Pune mâna si vezi de mai doare,
Dar râzi fericita, desi-s sângerat,
Caci scris e ca astazi din morti m-am sculat!“

Nu avem dreptul sa judecam oameni supusi unor cazne în a caror verosimilitate nu credem. Pentru ca nu limitele noastre au fost explodate. Putem doar exersa întelegerea fata de suferinta lor, dar si fata de ceea ce s-a întâmplat în închisoarea de la Pitesti. Este o „limita“ de bun-simt, dar si o obligatie morala pe care trebuie sa ne-o impunem si asumam. Nicolae Steinhardt, ca unul trecut prin furcile închisorii politice (acolo unde l-a întâlnit pe Dumnezeu), care si-a scrutat toata viata limitele umane în raport cu marea iubire pentru aproape si pentru credinta, scriind despre Balzac si Dostoievski, spune: „…spectacolul suferintei e sfânt. (Suferinta nu este întotdeauna folositoare patimitorului – vezi tâlharul cel rau – dar pentru cine o priveste nu are contingente morale. Ca spectacol, e mereu sfânta. Pe cel ce sufera sunt dator sa-l compatimesc, sa-l ajut…“).
Autorul Tablitelor simte si el nevoia sa îl tina alaturi pe Steinhardt, atunci când vorbeste despre ispita sinuciderii, despre implorarea mortii, în momentul intrarii pe „tarâmul nebuniei fara leac“, citând tot din „Jurnalul fericirii“: „… tortura prin balamuc, deoarece omul în conditii exceptionale de presiune se sminteste. Puscaria, fie vorba între noi, e usoara: teribil e balamucul. Si organizatorii au facut tot ce le-a stat în putinta pentru a preface temnita în balamuc. Bataia, ranga, brutalitatile cele mai grozave, chinurile fizice cele mai studiate nu-s decât floare la ureche fata de chinul prin nebunie.“
Este o comparatie, o gradare a chinului/suferintei pe care numai un detinut politic o poate face, spre deosebire de noi, care percepem experienta carcerala cel mult ca pe un film macabru, daca nu putem fi empatici. În acest punct delicat, Steinhardt are o explicatie cu profunde reverberatii în actualitate: „N-am stiut – raspunsul celor carora li se vorbeste de tortura, de lagare, de închisori, de recunoasteri totale ale acuzatiilor, de internari politice în ospicii de nebuni – „nu tine“, nu e o scuza valabila. Nimeni nu este obligat sa inventeze praful de pusca ori sa descopere teoria cuantelor. Altminteri, însa, elementara desteptaciune e o îndatorire. Mai ales pentru un crestin, care trebuie sa fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispita. Dar nu numai pentru crestin – si aceasta din pricina unei constatari experimentale obiective: nimeni nu stie nimic, dar toata lumea stie totul“.
Si daca nu ai stiut, înseamna ca nu ai pentru ce sa te simti dator (moral), iar reticentele marturisitorului în a depune marturie sunt cu atât mai apasatoare.
Fiind planton pe celular, înainte de mutarea din închisoarea Pitesti, Mihai Buracu a fost trimis de gardianul de serviciu într-o magazie sa ia sapun pentru curatenie. Astfel, a dat peste „biblioteca tablitelor de sapun“.


Biblioteca din Alexandria a disparut în foc, poate, dintr-o neînteleasa vointa de purificare a zeilor. „Biblioteca tablitelor de sapun“ de la Pitesti este simbolul celei mai abrupte decaderi umane, prin încercarea de a „spala“ cu mijloace teroriste identitatea, transformând omul în reversul sau.
Mihai Buracu este un exemplu de fiinta trecuta în nefiintare, redevenita entitate dintr-o samânta de constiinta ramasa intacta, în ciuda patimirilor de la Pitesti.

de Dan Culcer Asymetria

Sfinții 40 de Mucenici: FORȚA COMUNIUNII MĂRTURISITOARE

Cei 40 de sfinti mucenici praznuiti pe 9 martie au format o comunitate de marturisitori ce au marturisit pe Hristos, fiind aruncati intr-un lac inghetat, unde s-au incalzit prin dragostea cu care se sprijineau, se imbarbatau si se indemnau unul pe altul. Oare nu cu atat mai mult ne aduc ei aminte si de sfintii inchisorilor? Ne aducem aminte, de pilda, de un martir ca Mircea Vulcanescu, ce reusea sa imbarbateze atat de mult sufletele celor impreuna-inchisi cu el, incat, din aceasta cauza, a fost trimis in beciul infect si plin de apa al inchisorii, acolo facandu-se pe sine pat si patura pentru a salva viata unui frate mai tanar, jertfindu-si-o pe a sa.

holy_40_martyres.jpg

Induiosatoarea scrisoare-testament a Sfintilor cei 40 de mucenici nu poate sa nu ne duca cu gandul la indemnul rostit de Sf. Marturisitor Valeriu – Acum este timpul pentru pocainta! Iata ca “mesajul”, indemnul mucenicesc este acelasi in toate timpurile si locurile de prigoana. Si poate fi la fel de smintitor pentru cei care nu inteleg ca pocainta, departe de a fi “cedare” sau “defetism”, inseamna adevarata intelepciune si cea mai puternica arma in razboiul nevazut si vazut. De altfel, curatia sufleteasca a unor Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu, Costantin Oprisan, Virgil Maxim si multi altii – curatie care era sinceritatea dragostei fata de Dumnezeu si respingerea hotarata a gandurilor rautatii – este o alta trasatura dumnezeiasca ce ne aduce aminte, in aceasta zi de praznuire, si de Sfintii mucenici si marturisitori ai inchisorilor.

Sfintii 40 de mucenici din lacul Sevastia ne sunt, astfel, cu adevarat dreptar de viata duhovniceasca si de impreuna-lucrare. Din pacate, ne sunt si mustrare… Deoarece vedem aici ca impreuna-patimirea, unitatea de nezdruncinat a comunitatii fratesti intemeiate pe iubire, jertfa, slujire si pocainta sunt exact cele care ne lipsesc noua, in aceste vremuri.

Si daca in ceata celor 40 de mucenici tot a fost unul care a slabit in credinta si a apostaziat, in ciuda tuturor incurajarilor celorlalti, in cazul nostru – in care vrajba, rautatea si suspiciunea intre frati sunt la cote maxime, cand singuratatea si izolarea ne coplesesc, cand dragostea frateasca nu numai ca se raceste, dar chiar este inlocuita de ura – oare cum va fi pentru noi in ceasul incercarilor celor mari? Infricosatoare intrebare si perspectiva… Sa ne rugam Sfintilor cei 40 de mucenici si sfintilor inchisorilor sa ne lumineze si sa ne povatuiasca in caile in care vom merge!

ut000078.jpg

 

Din no. 2/februarie 2009 al revistei “Presa Ortodoxa”:

Fermentul muceniciei

„Nu cu răzvrătire, nu cu nemulţumire, nu revoltaţi mergeau martirii în faţa prigonitorilor, ci ca nişte miei spre junghiere…” (Arhimandritul Iustin Pârvu) 

“De ce a îngăduit Domnul nostru, Iubitorul de oameni, asemenea dezlănţuiri ale diavolului şi slugilor sale împotriva făpturii sale? Deoarece aceşti fraţi ai lui Hristos au devenit, prin mucenicia lor, jertfa cea sângeroasă adusă pe altar pentru păcatele noastre ale tuturor. Ei sunt mieii jertfiţi de preoţii Vechiului Legământ pentru iertarea păcatelor poporului. Ei sunt răscumpărarea noastră. Datorită lor noi trăim, avem (încă) libertate, avem Biserica, datorită lor, prin Hristos, porţile Iadului nu au biruit-o şi nici nu o vor birui. Ei sunt cei ce stau cel mai aproape de Hristos, deoarece au făcut, până la capăt, ceea ce a făcut şi Hristos pentru noi: şi-au pus trupul şi sufletul şi-au jertfit întreaga viaţă, pentru noi. Şi „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa lui să şi-o pună pentru prietenii săi” (Ioan 15:13).

Dragostea, aşadar, este fermentul muceniciei. Dragostea pentru Hristos şi pentru aproapele, o dragoste care nu este omenească, nu cunoaşte exaltarea, nu este nici măcar eroism sau onoare. Este dragoste dumnezeiască, de la Duhul Sfânt, ce provine din cunoaşterea lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Sale. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind fericirile din predica de pe munte a Mântuitorului, arată că suferirea prigoanelor, a ocărilor şi a necazurilor urmează împlinirii primelor porunci: ale smereniei, pocăinţei, milostivirii şi căutării păcii cu Dumnezeu. De aceea, mucenicul nu este un fanatic, nici un simplu erou cum se găsesc, destui, în istoria lumii. Însuşi Apostolul Pavel, martirizat şi el de împăratul Nero, a scris: „De aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (1 Cor. 13:3).

Prin urmare, nu oricare dintre noi va putea merge până la mărturisirea lui Hristos, dacă în mărturisire se va amesteca ceva omenesc, meschin, pătimaş, un rest de necredinţă şi de interes. Jertfa nu poate fi decât rodul lepădării totale de sine sau cel puţin al unei dispoziţii sincere a sufletului de a-L urma cu toată fiinţa pe Hristos”.

 

via Cuvântul Ortodox

9 martie 1950. Lupta de la Grota Haiducilor din Pădurea Babadag. Cumplitul sfârşit al lui Dumitru Fudulea.

În dimineaţa de 9 martie 1950, trupele de Securitate au descoperit grota din Pădurea Babadagului unde se ascundeau fraţii Fudulea şi ceilalţi partizani anticomunişti. Are loc un asediu care va dura ore în şir, securiştii incendiind pădurea din jurul grotei şi aruncând grenade în adăpost. Este rănit grav Dumitru Fudulea, iar ceilalţi se predau, fiind arestaţi. Securiştii vor intra în grotă, vor coate lucrurile şi armele, fotografiind locul, apoi îl vor arunca în aer.

Din memoriile lui Nicolae Ciolacu:

“Un tânăr cioban, pe nume Nechita Nazarie, din comuna Păspunar, păştea un cârd de oi prin locurile mai rare din pădure. într-o zi îl duce soarta, ori destinul, cu oile chiar pe lângă desişul cu cabana haiducilor şi vede el tulpina aceea uscată, răsturnată şi se duce să se odihnească pe ea până cârdul de oi trece o bucată de loc de păscut. Tulpina era aşa de bine aşezată, că n-a bănuit că acolo sunt oameni dedesubt. După ce a trecut cârdul de oi mai departe, ciobanul s-a ridicat şi a plecat. Dar haiducii erau îngrijoraţi dacă nu cumva ciobanul a simţit că acolo e cineva şi astfel să-i divulge. Repede au dat buturuga la o parte şi au ieşit afară şi l-au prins pe cioban. Se gândeau chiar să-l omoare şi să-l îngroape, aşa vor fi siguri că nu vor fi divulgaţi. Dar ciobanul şi-a dat seama că în momentul acela se judecă soarta lui. Viaţa lui era pe muchie de cuţit. De fapt, tot omul are presimţiri când se
apropie o catastrofă de el. Ciobanul a izbucnit în plâns şi se ruga să nu-l omoare, că el nu-i va divulga, ci din contră le va fi de folos şi le va aduce câte ceva de ce au nevoie, alimente şi mai ales ziare. într‑adevăr, ciobanul le-a fost de folos, le-a adus alimente şi o serie de lucruri mărunte, cum ar fi sare, chibrite, piper, ziare şi mai ales veşti. Totul mergea normal şi liniştit, nimic deosebit nu era, nici un pericol. A venit iarna şi fraţii Fudulea nuse mai puteau întâlni aşa de des cu fratele lor Gheorghe. A început crivăţul, zăpezile, dar totuşi la câte douăzeci de zile se întâlneau toţi trei nu numai pentru alimente, dar mai ales să ştie ce se mai întâmplă cu familiile lor şi dacă le mai persecută securitatea. Odată, la o întâlnire a lor, în timp ce Nicolae îşi aranja ceva în traista pe care o lua Gheorghe, Dumitru a făcut o mare greşeală şi i-a şoptit lui frate-său Gheorghe: Nene, noi suntem foarte bine ascunşi aici. Nimeni nu ştie, numai un cioban din Păspunar. Din acel moment, le-a venit fatalitatea. Li s-a scris sentinţa de moarte. Nicolae n-a auzit, n-a ştiut nimic. Din acel moment treburile s-au complicat. Securitatea, cu experienţa ei diabolică, avea un codoş în Testemel care era puţin neam cu Fudulea prin cuscrie. Acesta a fost trimis la Gheorghe Fudulea în vizită şi printre altele a început să compătimească pe unii care au fost arestaţi de securitate. Vai de copiii lor, de familiile lor, uite ce vremuri grele am ajuns, numai Bunul Dumnezeu ştie ce are să mai fie. Fraţii tăi, Nicolae şi Dumitru, cei mai buni fii din sat, ce aveau ei cu partidul. åştia, dacă le căşunăpe cineva, apoi poţi să fi cel mai bun din sat că te urmăresc până în pânzele albe, dar bine că au scăpat din mâinile lor, că altfel le-ar fi putrezit oasele la închisoare. Lasă că se schimbă odată şi asta cu comuniştii, că lumea nu îi vrea. Toată lumea fuge de ei ca dracul de tămâie. Cuscre Gheorghe, suntem rude, suntem de-ai noştri. Eu nu vă vreau răul, eu vă vreau binele. Se aude că securitatea o să vină într-o noapte în sat şi o să facă o descindere şi percheziţie casă cu casă, că ăştia sunt în stare să facă orice. Băieţii voştri, dacă ştiţi ceva de ei, spune-le să fugă, să se depărteze de aici. Gheorghe a tăcut, nu a spus că nu ştie şi nici că le spune să fugă. Gheorghe trebuia să zică: A, cuscre, eu nu ştiu nimic de ei, de când au plecat n-ammai auzit nimic de ei. Cine ştie pe unde or fi apucat, cine ştie dacă mai trăiesc. Dar Gheorghe a tăcut şi securitatea a dedus că, dacă Gheorghe a tăcut, el ştie unde sunt fraţii lui.

În noaptea de 9 martie, multă securitate şi armată s-a dus în satul Testemel. Au împânzit satul şi pădurile din împrejurimi. Orice om era întâlnit pe stradă era arestat pe loc şi întrebat: De unde vii şi ce ştii de fraţii Fudulea ? Gheorghe Fudulea dormea liniştit lângă copiii săi. Dintr-o dată uşa a fost lovită cu cizmele de securişti şi a sărit din balamale. L-au luat din pat, l-au legat şi au început a-l bate cu patul armei în faţa copiilor şi a familiei. L-au dus în pădure. Spune banditule, unde sunt fraţii tăi! Nu ştiu nimic, puteţi să mă omorâţi că nu ştiu nimic de ei. Atunci iar bătăi, schingiuiri. Lasă banditule, că ai să spui tu tot. L-au legat cu mâinile la spate şi l-au atârnat de un copac. O durere îngrozitoare, când simţi cum îţi ies oasele mâinilor de la umăr şi îl mai şi loveau cu paturile armelor. Striga de durere şi striga la ei: Daţi-mă jos, că vă spun! Dar când l-au coborât, el se îndoia să spună. Hai spune, banditule! şi dacă l-au văzut că zăboveşte, şi-au înfipt mâinile în el şi sus pe cracă. Striga ca din gură de şarpe: Nu mă spânzuraţi, că acuma o să vă spun! şi a izbucnit în plâns şi abia a putut să rostească: Ciobanul din Păspunar ştie despre ei. Şi hoardele roşii, cum le spunea Gogu Puiu, au plecat imediat la Păspunar şi cum au ajuns acolo, s-au împânzit peste tot şi au dat ordin că nimeni nu are voie să mişte. Au întrebat până au aflat pe ciobanul Nichita Nazarie. L‑au legat şi l-au dus în pădure. I-au zis: Spune unde sunt fraţii Fudulea, ca să-ţi uşurezi pedeapsa. Ciobanul şi-a dat seama că orişice rezistenţă e zadarnică şi viaţa lui e pusă din nou la mezat. Şi a pornit înaintea lor ca să-i ducă la ascunzătoarea haiducilor.

Haiducii în cabană făceau pe rând de pază câte unul. Aveau o vizetă şi se uitau afară şi vedeau orice mişcare. Acum au văzut cu groază că ciobanul Nichita Nazarie venea spre cabană iar în spatele lui multă armată şi securişti. Nicolae Fudulea a pus mâna pe armă şi a zis: Soarta noastră e pecetluită, dar voi pedepsi trădarea. A descărcat arma în pieptul ciobanului, care s-a rostogolit pe loc. Securiştii au înconjurat cabana şi printr-un şiretlic au împins buturuga de la intrare şi au început să tragă înăuntru. Haiducii s-au retras în fundul cabanei şi de acolo răspundeau cu foc de automate înspre afară. Bestiile, dacă au văzut că haiducii nu se predau, au aruncat o grenadă drept în mijlocul cabanei. Grenada a căzut jos în cabană, dar Dumitru Fudulea, care făcuse serviciul militar, ştia că grenada nu expodează dintr-o dată, iute s-a repezit, a pus mâna pe grenadă şi a aruncat-o afară. Dar bestiile roşii au aruncat altă grenadă în cabană şi cât ai clipi din ochi, Dumitru, din nou a aruncat-o afară, aşa a continuat acest „joc” pentru un timp. Bestiile continuau să arunce alte grenade înăuntru şi Dumitru la arunca afară. Lupta a durat patru ore şi haiducii rezistau cu dârzenie.

Dar nenorocirea a venit şi una din grenade, pe care Dumitru a aruncat-o afară, s-a lovit de o cracă a copacului care acoperea cabana şi a căzut jos în cabană, a făcut explozie. Lui Dumitru Fudulea i-a rupt burta şi i-a sfârtecat pieptul. Martorul ocular, care a fost de faţă, Dumitru Gula, din comuna Ischibaba, mi-a spus: în timp ce colonelul Doicaru, şeful Securităţii din Constanţa, a preluat arma de la Nicolae Fudulea, l-a bătut pe umăr şi i-a zis ,,Bravo, măi Fudulea, ai fost un viteaz”. Pe Dumitru Fudulea l-au luat repede şi l-au pus într-un jeep şi au plecat cu el. Nu s-a ştiu niciodată nimic mai mult despre el, dacă o fi murit pe drum sau la securitatea din Babadag. Restul au fost arestaţi şi duşi la închisoarea Tataia din Constanţa. Prin ce chinuri şi schingiuiri au trecut ei la securitate, numai Dumnezeu ştie. Cotan Ion, pus la tortură, a rămas şocat pentru toată viaţa. De la închisoarea din Constanţa a fost dus la închisoare din Aiud. Pe unde a trecut ca deţinut, în timpul plimbării, la fiecare douăzeci de paşi, striga „Lupu măi”. El a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Nicolae Fudulea şi Stere Grasu au fost condamnaţi la moarte. I-au pus în lanţuri şi i-au dus într‑o celulă pe amândoi, unde aşteptau să le vină sentinţa de executare. Cât priveşte pe ciobanul Nechita Nazarie, din comuna Păspunar, el nu i-a trădat pe haiduci. Marea greşeală a fost a lui Dumitru Fudulea atunci când i-a şoptit fratelui său Gheorghe, fără să ştie Nicolae, că „noi suntem foarte bine ascunşi în cabană”.

 

sursa: Muzeul Rezistenţei

Când s-a născut cu adevărat Eliade și de ce și -a modificat data nașterii. 9 sau 13 martie?

MIRCEA ELIADE – Adevarata data de nastere

Întrucât în mass-media, dar mai ales în literatura de specialitate nu exista o unitate de vederi în ceea ce priveste adevarata data de nastere a lui Mircea Eliade (25 februarie/ 28 februarie/ 8 martie/ 9 martie/ 13 martie/ 19 martie 1907), datoria noastra a fost sa ne pronuntam în acest sens, afirma prof. Constantin Matei de la Scoala Nr. 22  – “Mircea Eliade” din Craiova intr-un mic studiu instructiv pe aceasta tema, pe care portalul Ziaristi Online il reproduce integral, mai jos.

28 februarie 1907

Prima lucrare de istorie literara, demna de cea mai mare încredere, în care apar consemnate ziua, luna si anul nasterii lui Mircea Eliade este “Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent”: la pag. 956, George Calinescu afirma ca Mircea Eliade s-a nascut la 28 februarie 1907. Aceeasi data apare si în “Jurnalul” lui Mircea Eliade, în volumul al II-lea, pag. 459 (versiunea româneasca), publicat postum la Editura Humanitas, în 1991, si în volumul al IV-lea, pag. 88 (versiunea americana), publicat la The University of Chicago Press, în 2004.

9 martie 1907

În alte lucrari, cele mai multe, este indicata ca data a nasterii lui Mircea Eliade ziua de 9 martie 1907. Mentionam câteva dintre acestea: ,,Dictionar de literatura româna. Scriitori, reviste, curente” (aparut la Editura Univers în 1979; coordonator: prof.univ.dr. docent Dimitrie Pacurariu); ,,Dictionarul scriitorilor români”, vol. al II-lea, 1999 ( aparut sub egida Academiei Române, filiala Cluj; coordonator: Mircea Zaciu, membru corespondent al Academiei Române); ,,Dictionarul General al Literaturii Române” vol. al II-lea, 2005 (aparut sub egida Academiei Române; coordonator si, totodata, autor al capitolului despre Mircea Eliade este acad. Eugen Simion); ,,Limba si literatura româna. Manual pentru clasa a XII-a” (aparut sub egida Ministerului Învatamântului; referenti stiintifici: acad. Eugen Simion, presedinte al Comisiei nationale de limba si literatura româna, si prof. dr. Miorita Baciu Got, inspector de specialitate în Ministerul Învatamântului); ,,Mircea Eliade. Editia a doua revazuta”, 1998 (autor: Ioan Petru Culianu, un eliadist de prestigiu international si unul dintre cei mai apropiati dintre discipolii lui Mircea Eliade).

În Memorii, Humanitas, 1991, Mircea Eliade scrie: „M-am nascut la Bucuresti, la 9 martie 1907 (25 februarie stil vechi)”. Data de 9 martie 1907 aparea consemnata si pe site-ul Wikipedia, în anul 2007: ,,Mircea Eliade (n. 9 martie 1907, Bucuresti – d. 22 aprilie 1986, Chicago), originar din România, naturalizat cetatean american în 1966 (Fals! – naturalizarea se concretizeaza prin cetatenie, pe care Eliade nu a cerut-o niciodata, fiind din 1966 doar posesor de “greencard”, pana la varsta de 74 de ani, cand a acceptat, intr-un final cetatenia; deci in 1981!), a fost un scriitor, filozof si istoric al religiilor, profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor.”

Aceeasi data le-a fost comunicata de catre însusi Mircea Eliade câtorva dintre apropiatii sai, iar acestia au luat-o de buna si au scris-o chiar si pe piatra de mormânt în cimitirul OakWood din Chicago.

Mircea Eliade nu este singular în literatura româna în ceea ce priveste comunicarea unei false date de nastere. Din diverse motive, si alti scriitori au încercat sa falsifice anumite date biografice. Vasile Alecsandri sustinea ca s-a nascut în 1821, când mitrica da ca data a nasterii anul 1818, iar de la descoperirea actului de nastere, în toate lucrarile de istorie literara serioase apare indicat anul 1818. De asemenea, este cunoscuta stradania lui George Calinescu de a-si falsifica certificatul de nastere.

Cu 25 de ani în urma, am stabilit data corecta a nasterii lui Dumitru Ciurezu, singurul scriitor oltean caruia i s-au acordat doua premii ale Academiei Române pentru poezie. În toate lucrarile de istorie literara de pâna atunci, începând cu ,,Istoria” lui George Calinescu, era înregistrat ca an al nasterii 1901, când de fapt D. Ciurezu era nascut în 1897. Aceasta eroare s-a datorat lui D. Ciurezu însusi: întrebat fiind de catre George Calinescu, pe când lucrau împreuna la Fundatiile Regale, când s-a nascut, i-a comunicat anul 1901 si de-abia în 1975, cu putin timp înainte de a muri, i-a marturisit nepoatei sale Xenia Bâcleseanu din Craiova de ce l-a indus în eroare pe George Calinescu: ,,sa nu zica lumea ca este din secolul celalalt”. Am corectat aceasta eroare din istoria literara în modul cel mai simplu posibil: am descoperit si am publicat certificatul de nastere, iar de atunci pâna în prezent în toate lucrarile de istorie literara apare consemnata ca data a nasterii lui D. Ciurezu ziua de 7 noiembrie 1897, nu 15 noiembrie 1901 (cum aparea în toate lucrarile anterioare).

Este posibil ca Mircea Eliade sa fi comunicat ca data a nasterii sale 9 martie 1907 din mai multe motive: a avut în vedere probabil semnificatia numarului 13 (28 februarie + 13 zile = 13 martie) sau nu si-a cunoscut certificatul de nastere si si-a declarat data nasterii în functie de spusele parintilor sai, care îi sarbatoreau întotdeauna ziua de nastere pe 9 martie stil nou (el stabileste corect relatia dintre stilul nou si cel vechi: 9 martie – 13 zile = 25 februarie).

Mult mai plauzibila ni se pare varianta ca Mircea Eliade si-a cunoscut data reala a nasterii (28 februarie 1907 s.v.), însa a dorit sa continue o traditie începuta din copilarie, aceea de a-si sarbatori nasterea într-o zi cu semnificatii religioase profunde: în calendarul crestin-ortodox, 9 martie se sarbatoresc an de an Sfintii 40 de Mucenici din Sevastia.

Aceasta varianta ne-a fost sugerata de o afirmatie facuta în 1998 de catre Bryan Rennie în capitolul despre Mircea Eliade din “Encyclopedia of Philosophy”: ,,Eliade’s Orthodox Christian family celebrated his birthday on the Day of the Forty Martyrs, which is 9 March by the Julian calendar, and Eliade himself gave that date as his birthday.” (Familia crestin-ortodoxa a lui Eliade a sarbatorit ziua acestuia de nastere în Ziua celor 40 de Martiri dupa calendarul iulian, iar Eliade însusi a dat aceasta data ca ziua lui de nastere”).

Confuzia privind adevarata data de nastere a lui Mircea Eliade a fost sporita de comunicatul de presa dat de Radio România, în care se anunta organizarea Saptamânii ,,Mircea Eliade” în perioada 5 martie – 11 martie 2007. În acelasi comunicat de presa aparea si urmatoarea veste: ,,Vineri, de ziua lui Mircea Eliade”, 9 martie 2007…”.

13 martie 1907

Pâna în anul 1983, când Constantin Popescu-Cadem, important cercetator român, a descoperit si a publicat în ,,Revista de istorie si teorie literara”, nr. 1, ianuarie-martie 1983, actul de nastere nr. 1996 din 1 martie 1907, prin care se certifica nasterea viitorului scriitor la 28 februarie 1907 (stil vechi), ora 5 dimineata, singurii autori români care au consemnat ca data a nasterii 28 februarie 1907 au fost George Calinescu si, trei decenii mai târziu, istoricul literar Mircea Handoca, primul care a facut precizarea ca data de 28 februarie 1907 este pe stil vechi, iar pe stil nou îi corespunde data de 13 martie 1907.

La aceeasi concluzie ajunsese cu zece ani în urma si Bryan Rennie, cel mai important eliadist contemporan: ,, Mircea Eliade was born in Bucharest, Romania on 13 March 1907. Although Romanian records give his date of birth as 28 February, this is according to the Julian calendar, since the Gregorian calendar was not adopted in Romania until 1924.”(Cf. http:/www.westminster.edu/staff/brennie/eliade/mebio.htm). Atentie! Calendarul gregorian nu a fost adoptat în România în 1924, ci în 1919: ziua de 1 aprilie 1919 a devenit 14 aprilie 1919.

Mircea Handoca, cel mai avizat cercetator român al vietii si operei lui Mircea Eliade, a publicat articolul ,,În preajma Centenarului MIRCEA ELIADE. Rectificari necesare” în ,,România literara”, nr.3/ 26 ianuarie 2007 (Anul XXXIX), pag. 18 – 20, în care afirma cu tarie ca Mircea Eliade s-a nascut pe 28 februarie/ 13 martie 1907, însa articolul apare însotit de urmatoarea ,,Nota a redactiei: Stim ca dl Handoca este un bun cunoscator al biografiei si operei lui Mircea Eliade si ca se ocupa de multi ani, cu devotament, de editarea textelor lui. Asa se explica de ce am facut loc în paginile revistei noastre acestui studiu, desi nu suntem de acord cu toate afirmatiile pe care le cuprinde”(s.n.). Autorul acestei note a redactiei nu a precizat cu care dintre afirmatiile lui Mircea Handoca nu este de acord, fapt care lasat deschisa problema adevaratei date de nastere a lui Mircea Eliade.

În aceste conditii, nu ne-a ramas decât sa ne orientam dupa câteva principii de istorie literara – documentul oficial (în cazul de fata, certificatul de nastere al lui Mircea Eliade) are prioritate fata de o declaratie verbala, fie ea chiar a lui Mircea Eliade; pâna în prezent nimeni nu a contestat autenticitatea certificatului de nastere publicat de catre Constantin Popescu-Cadem sau veridicitatea celor consemnate în acest certificat de nastere; vreme de aproape un sfert de secol nu a fost descoperit un alt document oficial referitor la data nasterii lui Mircea Eliade; pâna în prezent nimeni nu i-a combatut în mod expres pe George Calinescu, Mircea Handoca si Bryan Rennie în ceea ce priveste data nasterii lui Mircea Eliade – si, în preajma sarbatorii centenarului nasterii lui Mircea Eliade, sa ne exprimam ferma convingere ca George Calinescu, Mircea Handoca si Bryan Rennie avusesera dreptate: Mircea Eliade s-a nascut pe 28 februarie 1907 (stil vechi)/ 13 martie 1907 (stil nou).

Prof. Constantin MATEI
Scoala Nr. 22 ,,Mircea Eliade”, Craiova

Începând cu anul 1995, când a primit numele savantului si scriitorului Mircea Eliade (1907- 1986), scoala noastra si-a facut an de an datoria de onoare de a-l omagia asa cum se cuvine pe cel care îi este patron spiritual. De exemplu, în anul 2008, programul de trei zile al manifestarilor dedicate Zilelor Scolii a cuprins: Simpozionul “Mircea Eliade” (la care peste cincizeci de elevi ai scolii din clasele V-VIII au prezentat douazeci si opt de comunicari stiintifice si referate în cinci sectiuni: “Mircea Eliade. Repere biobibliografice esentiale”, “Mircea Eliade. Aspecte biografice inedite”, “Proza lui Mircea Eliade”, “Sinteze literare”, “Mircea Eliade în viziunea lui…”), Concursul interdisciplinar de matematica în limba engleza 22METS, Expozitia de carte “Mircea Eliade”, Festivalul stiintelor, Carnavalul primaverii, o expozitie de pictura, un spectacol artistic, competitii sportive.
În 2007, la initiativa doamnelor directoare Genoveva IOANA si Lucia BARBU, a fost sarbatorit centenarul nasterii lui Mircea Eliade prin organizarea si desfasurarea unui ansamblu de activitati stiintifice si cultural-artistice de amploare în parteneriat cu Casa Corpului Didactic Craiova, sub egida Inspectoratului Scolar Judetean Dolj. Cea mai importanta dintre activitati a constituit-o Simpozionul “Mircea Eliade – Cultura si Educatie”, la care cadre didactice din toata tara au prezentat optzeci si sase de comunicari stiintifice si referate.

Sursa: Scoala 22 – Mircea Eliade

via Ziaristi Online

Părintele Cleopa: Predică la Sfinţii 40 de Mucenici

 Vedeţi, fraţilor, credinţa mucenicilor, răbdarea şi bărbăţia lor? Vedeţi cât de greu s-a apărat dreapta credinţă în Dumnezeu până astăzi? I-au bătut, i-au aruncat goi în lacul îngheţat, i-au ispitit cu cinste, cu averi şi baia cea caldă, dar ei nicidecum nu s-au lepădat de Hristos.

Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19).

Iubiţi credincioşi,

Dacă ar veni aici 40 de ritori împodobiţi cu darul bunei vor­biri, nu ar fi în stare să ne vorbească îndeajuns despre viaţa şi pătimirea Sfinţilor 40 de Mucenici, a căror sfântă prăznuire o facem astăzi. Şi dacă patruzeci nu ar putea face lucrul acesta, cum aş putea eu singur, cel cu totul neiscusit în frumoasa vorbire, să vă spun şi să vă zugrăvesc, prin cuvânt, o icoană atât de minunată despre chinurile, suferinţele, răbdarea şi nevoinţele acestor 40 de ostaşi viteji şi nebiruiţi ai lui Hristos de la Sevastia?

Totuşi, cerând ajutorul lui Dumnezeu, voi încerca să arăt după a mea slabă putere, istoria sfântă a pătimirii acestor 40 de Mucenici, pe care Sfânta noastră Biserică Ortodoxă îi cinsteşte cu o deosebită prăznuire de aproape două mii de ani. Sfinţii 40 de Mucenici au pătimit pentru credinţa lui Hristos pe vremea păgânului împărat Liciniu, în oraşul Sevastia Armeniei, de la un eparh sălbatic şi pierzător cu numele Agricolae. Aceşti sfinţi au fost cu toţii ostaşi ai împăratului pământesc, viteji în războaie, care mai pe urmă s-au arătat şi ostaşi aleşi ai împăratului ceresc. Trei dintre ei cu numele de Chirion, Candid şi Domnos, erau foarte is­cusiţi în dumnezeieştile Scripturi, şi aflându-se despre ei că sunt creştini, voievodul cel păgân i-a prins şi îi silea să se închine idolilor neînsufleţiţi, prin care păgânii aduc jertfe diavolilor.

Aducându-i la judecată, tiranul Agricolae, mai întâi i-a lăudat cu viclenie, ca să-i înşele; apoi, văzând că nu se supun, le-a spus să respecte împărăteştile legi şi să jertfească zeilor, ca să nu fie munciţi şi pedepsiţi cu moartea. Iar ostaşii împăratului ceresc au răspuns: „Dacă pentru împăratul pământesc am arătat atâta vitejie în războaie, precum ştii, apoi câtă vitejie şi jertfă se cuvine să aducem noi împăratului Celui fără de moarte, Ziditorul tuturor?” Iar păgânul eparh, văzând statornicia lor în credinţă, le-a zis: „Una din două alegeţi: Ori să vă închinaţi zeilor şi să le aduceţi jertfe, ca să luaţi daruri de la împăratul, ori, dacă nu vă supuneţi, veţi fi lipsiţi de dregătorie şi veţi suferi munci amare”.

„Noi suntem creştini, au răspuns ei, şi pentru împăratul nostru Iisus Hristos suntem gata a ne jertfi şi a muri”. Acestea zicând sfinţii, au fost aruncaţi în temniţă, până ce eparhul se va gândi cu. ce fel de moarte să-i piardă. Iar sfinţii, intrând în temniţă ca într-o biserică, şi-au plecat genunchii la rugăciune, zicând: „Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce fac fărădelege”.

La miezul nopţii, pe când se rugau, li s-a arătat Domnul, zicându-le: „Bun este începutul nevoinţei voastre. Iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22). Acest glas de sus auzindu-l toţi, s-au bucurat şi s-au rugat până dimineaţa.

După şapte zile Sfinţii au fost scoşi din temniţă şi aduşi la judecata nedreaptă. Pe cale, fericitul Chirion fiind mai tare în credinţă îi sfătuia pe prietenii săi, zicând: „Fraţilor, să nu ne temem! Oare nu ne-a ajutat Dumnezeu în războaie, când îl chemam şi îi biruiam pe vrăjmaşi care erau atât de mulţi? Dar acum numai trei s-au ridicat asupra noastră: Satana, Liciniu şi Agricolae, eparhii Armeniei, sau mai bine zis numai satana, vrăjmaşul nostru cel nevăzut. Oare unul singur va putea să ne biruiască pe noi patruzeci? Să nu fie!”

Deci i-a întrebat eparhul dacă se leapădă de Hristos ca să jertfească idolilor. Dar ei nici n-au vrut să audă. Apoi le-au promis dregătorii şi averi, numai să împlinească porunca împăratului. Ei însă strigau într-un glas: „Noi suntem ostaşii lui Hristos şi suntem gata să murim pentru El. Iar averile şi cinstea împăratului nu ne trebuie, căci aşteptăm răsplata vieţii viitoare”.

Atunci eparhul a poruncit să-i bată cu pietre şi să-i arunce din nou în temniţă. Aici s-au rugat sfinţii lui Dumnezeu până târziu, iar la miezul nopţii au auzit un glas de sus: „Cel ce crede în Mine, de va și muri, va fi viu. îndrăzniţi şi nu vă temeţi de munci, că în curând se vor sfârşi. Ci răbdaţi puţin şi veţi primi cununi de biruinţă!”

A doua zi Sfinţii 40 de Mucenici au fost scoşi din nou la judecată. Ei însă au răspuns eparhului într-un glas: „Făceţi-ne orice voiţi, că noi suntem creştini şi nu ne vom închina idolilor!” Auzind aceasta eparhul, s-a sfătuit cu ai săi şi a hotărât să-i arunce în temniţă până seara. Apoi a dat sentinţă de moarte şi anume să fie dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi în lacul Sevastiei din apropiere, ca să moară de frig, fiind iarnă şi ger.

Auzind Sfinţii Mucenici hotărârea de condamnare la moarte prin îngheţare, au dat laudă lui Dumnezeu şi s-au rugat cu lacrimi să le dea putere a răbda chinurile până la sfârşit. Apoi, îmbărbătându-se unul pe altul, s-au sfătuit în ce loc doresc să li se aşeze cinstitele moaşte după ce vor lua cununa muceniciei.

La îndemnul celor mai viteji dintre ei, Meletie, „ostaşul lui Hristos”, împreună cu alţi doi, a scris o scrisoare de mărturisire şi de îndemnare către fraţii lor de acasă. Scrisoarea s-a păstrat până astăzi sub numele de „Testamenul Sfinţilor 40 de martiri ai lui Hristos, care s-au săvârşit în Sevastia”.

La asfinţitul soarelui, Sfinţii 40 de Mucenici au fost dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi goi în lacul îngheţat al Sevastiei. Era ger cumplit şi se chinuiau de iuţimea frigului. Dar ei strigau la Dum­nezeu să le dea putere şi răbdare până la sfârşit. Unii mai slabi strigau: „Iute este gerul”. Iar cei mai tari, răspundeau: „Dulce este raiul!” Alţii ziceau: „Rece este gheaţa!” Ceilalţi îi îmbărbătau, zicând: „Fierbinte este dragostea de Dumnezeu!” Şi aşa se întăreau unii pe alţii, luptându-se cu frigul şi durerea.

Pe malul lacului se afla o baie cu apă caldă, ca cei ce se vor lepăda de Dumnezeu să scape acolo de moarte. Şi iată că un ostaş din cei patruzeci, slăbind de ger, a alergat la acea baie şi cum a deschis uşa a căzut jos mort, pentru că se depărtase Duhul Sfânt de la el. Pe la miezul nopţii o rază dumnezeiască s-a revărsat din cer, a topit gheaţa şi a încălzit pe Sfinţii Mucenici. Apoi s-au coborât din văzduh 40 de cununi strălucitoare peste capetele ostaşilor lui Hristos. Una, însă, plutea deasupra, căci unul din ei se lepădase. Atunci un ostaş ce păzea pe mucenici, văzând cununa a strigat: „Şi eu sunt creştin”. Apoi, dezbrăcându-se, s-a aruncat în lac şi cununa s-a aşezat pe capul lui.

Dimineaţa cei 40 de martiri au fost scoşi vii din lac şi li s-au zdrobit fluierele picioarelor cu toiege până ce şi-au dat sfintele lor suflete în mâinile lui Hristos. Numai cel mai tânăr dintre ei, anume Meliton, nu murise. Păgânii au aşezat trupurile Sfinţilor în care, să le ducă afară din cetate ca să le ardă. Dar mama Sfântului Meliton, văzând că fiul ei rămâne jos, îmbărbătându-se de Duhul Sfânt, l-a luat în spate şi alerga după carele acelea, ca să nu fie despărţit de ceilalţi ostaşi ai lui Hristos. „Vreau să fiu mamă de mucenic!” striga ea, îndemnându-şi fiul să rabde până la capăt. Pe cale Sfântul Meliton s-a săvârşit în spatele mamei sale şi s-a adăugat celorlalţi.

Trupurile sfinţilor au fost arse într-un cuptor, iar cenuşa lor a fost aruncată în apă. Puţinele rămăşiţe din moaştele lor au fost adunate pe ascuns şi duse la o biserică spre cinstire, cum ceruseră Sfinţii în testamentul lor.

Iubiţi  credincioşi,

Iată ce înfricoşate chinuri au răbdat Sfinţii 40 de Mucenici, pentru dragostea lui Hristos. I-au bătut şi închis în temniţă, dar ei nu s-au înfricoşat. I-au aruncat goi, iarna, în lacul îngheţat, dar ei nu s-au lepădat de credinţa în Dumnezeu. Strigau păgânii care îi chinuiau: „Închinaţi-vă zeilor şi veţi lua de la noi cinste şi averi”. Iar ei răspundeau: „Noi suntem creştini şi nu ne trebuie cinste şi avere pe pământ. Averea noastră este credinţa în Hristos şi viaţa veşnică!” Apoi le ziceau: „Ieşiţi din apa îngheţată şi intraţi în baie, ca să fiţi vii şi să jertfiţi idolilor!”. Iar ei strigau: „Nu ne lepădăm de Hristos! Rămânem în ger să murim pentru El, decât să trăim în baie împreună cu diavolul!”.

Vedeţi, fraţilor, credinţa mucenicilor, răbdarea şi bărbăţia lor? Vedeţi cât de greu s-a apărat dreapta credinţă în Dumnezeu până astăzi? I-au bătut, i-au aruncat goi în lacul îngheţat, i-au ispitit cu cinste, cu averi şi baia cea caldă, dar ei nicidecum nu s-au lepădat de Hristos. Le-au zdrobit picioarele până şi-au dat sufletele, iar ei strigau până în ultima clipă: „Suntem creştini şi nu ne lepădăm de Hristos!” Numai unul s-a lepădat şi a murit, dar Dumnezeu a ales pe altul în loc. Fericiţi sunt Sfinţii 40 de Mucenici, căci, cu răbdarea şi credinţa lor, ne-au îmbărbătat pe toţi să ne apărăm dreapta credinţă de secte şi de necredinţă! Fericiţi sunt cei ce rabdă necazurile vieţii cu curaj şi nădejde în Dumnezeu. Fericiţi cei ce nu-şi vând sufletul diavolului pentru averi şi cinste trecătoare!

Vedeţi credinţa şi bărbăţia mamei Sfântului Meliton? Ea nu plângea că fiul ei moare pentru Hristos, ci se temea să nu se lepede de El şi să nu fie lepădat din ceata Sfinţilor Mucenici. Curajul acestei mame este aproape unic în Biserica noastră. Să învăţăm mult din tăria şi bărbăţia ei. Mamele creştine să nu-şi ucidă copiii, ci să-i nască şi să le dea o bună creştere duhov­nicească. Să-i păzească de păcate şi de ispitele înşelătoare ale tinereţii, care le aduc boală şi moarte. Să-i înveţe de mici dreapta credinţă, rugăciuni şi ascultare de păstori, de Biserică şi de mai marii lor.

În ţara noastră Sfinţii 40 de Mucenici sunt mult cinstiţi şi pomeniţi. În această zi credincioşii aduc la biserică 40 de colaci în formă de 8, după numărul Sfinţilor 40 de Mucenici, care se cheamă popular „sfinţi” sau „mucenici”. Să ştiţi că aceşti 40 de colăcei împletiţi simbolizează cele 40 de cununi care le-au luat din cer pentru credinţa şi răbdarea lor. Sunt făcuţi din pâine dulce şi în formă de 8, pentru că acest semn simbolizează veşnicia şi dulceaţa vieţii veşnice din ceruri.

Numele acestor 40 de sfinţi sunt: Kirion, Candid, Domnos, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantis, Iulian, Lisinie, Aghie, Altie, Flavie, Acachie, Eodit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gae, Leontie, Atanasie, Kiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filactimon, Severian, Andion, Meliton şi Aglae. Sfinţii 40 de Mucenici ai lui Hristos au fost prinşi spre pătimire la 26 februarie şi şi-au dat sufletele în mâinile Domnului la 9 martie, pe vremea păgânului împărat Liciniu, împărăţind peste noi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

sursa: Doxologia

8 Martie ora 15, la Ambasada Finlandei: Solidaritate cu Camelia Smicală!

Protest pentru susținerea româncei căreia i-au fost luați copiii de autoritățile finlandeze.

Vineri 8 martie,…românii vor protesta la ambasada Finlandei din Bucureșți, în fața Ministerului Afacerilor Externe dar și a Guvernului României pentru soluționarea urgentă a cazului Cameliei Smicală, mama ai cărei copii i-au fost luați cu forta în 2016 și de atunci sunt ținuți captivi în centrele sociale din Finlanda.

Protestele vor avea loc între orele 15:00-19:00, după cum urmează:
– ora 15:00 – ambasada Finlandei din str. Atena nr. 2 bis
– ora 16:00 – Ministerul Afacerilor Externe din Aleea Alexandru nr. 31
– ora 17:00 – Guvernul României din Piața Victoriei.

Marșul se va desfășura între instituțiile enumerate mai sus, unde vor fi depuse memorii și o delegație va fi primită în audiențe.

Protestatarii, membri ai Noii Drepte dar și ai altor asociații și fundații, vor cere sprijinul instituțiilor vizate pentru aducerea în România a copiilor Cameliei Smicală – Maria și Mihai -, sub tutela mamei.

Protestatarii vor face totodată un Apel atât către românii aflați deja în străinătate cât și către cei care au în intenție să emigreze, să-și întoarcă fața către România. Să înțeleagă că emigrarea în acest Occident care devine pe zi ce trece o Dictatură în adevăratul sens al cuvântului, în care Statul are dreptul să-ți ia propriul copil și să-ți interzică a-l mai vedea vreodată, reprezintă o IMENSĂ GREȘEALĂ. Iar pentru această greșeală cei care vor suferi sunt mai ales copiii născuți și cei care se vor naște. În ciuda greutăților cu care se confruntă familiile asemănătoare din România, nu există pericolul ca Statul Român să vină să-ți ia copiii cu forța.

Dincolo de greșelile părinților care au responsabilitatea emigrării în state care de la an la an arată că morală Creștină, familia normală, drepturile părinților de a-și crește copiii conform principiilor lor morale și religioase, nu mai înseamnă practic nimic, rămâne drama copiilor. Acești copii sunt ai Neamului nostru Românesc, indiferent unde s-ar afla, și nu-i vom abandona niciodată și nici nu vom ramâne spectatori atunci când alte state îi vor abuza și își vor bate joc de familiile românilor.

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php