„Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.” (Matei 24, 13)
Astăzi, de Ziua Crucii, când la Aiud, conform unei tradiții de aproape trei decenii, sunt comemorați deținuții politici exterminați în cumplitul penitenciar politic comunist și îngropați noaptea, în taină, în lutul Râpei Robilor, gândul mă duce la o fotografie din arhivele Securității…
Imaginea prezintă un grup de ofiţeri din conducerea Penitenciarului Aiud, pozând triumfători, cu țigările în mâini, în faţa uriaşei lozinci arborate în timpul reeducării de la Aiud (1962-1964): „Legionarismul s-a născut în închisoare, / Din ură, sânge şi crimă. / Legionarismul a murit pentru totdeauna, / Aici, în Aiud, prin reeducare”…(mai mult…)
A nu ştiu câta oară în istorie se dovedeşte faptul că Afganistanul e greu de cucerit, dar mai greu de ocupat de către forţele străine. În secolul XIX şi începutul secolului XX englezii au dus trei războaie devastatoare în Punjab, fiind înfrânţi şi nevoiţi să se retragă. URSS a dus un costisitor război de 10 ani, între 1979 şi 1989 cu mujahedinii afgani. Liderul rus Gorbaciov a fost nevoit să ordone retragerea ruşinoasă din 1989 după ce au murit zeci de mii de soldaţi sovietici. După atentatul din 11 septembrie 2011, coaliţia SUA-Marea Britanie a dus un război total împotriva talibanilor de la Kabul care l-au sprijinit pe Osama bin Laden. După 18 ani de războaie, guvernul marionetă pro-occidental de la Kabul nu mai e în stare să controleze situaţia. Atentatele şi asasinarea soldaţilor aliaţi este la ordinea zilei. S-a ajuns de-a lungul anilor ca trupele italiene să plătească taxe de protecţie şefilor de triburi talibane ca să nu fie atentate împotriva militarilor. Preşedintele Donald Trump nu mai poate controla situaţia în Afganistan ca şi Gorbaciov în anii 1980 şi cere retragerea trupelor SUA, precum şi tratative cu talibanii. Donald Trump, vrea să iniţieze retragerea trupelor americane din Afganistan înaintea scrutinului prezidenţial din anul 2020, a declarat în luna iulie secretarul de Stat Mike Pompeo, informează site-ul cotidianului Le Figaro. Rugat să spună, în cursul unei intervenţii la Clubul Economic de la Washington, dacă se aşteaptă la diminuarea numărului efectivelor americane din Afganistan înainte de următorul scrutin prezidenţial, Mike Pompeo a răspuns: „Aceasta este directiva primită din partea preşedintelui Statelor Unite. A fost fără ambiguităţi: ne-a spus să oprim războaiele fără sfârşit şi să începem retragerea trupelor”. Aşa că SUA început negocieri secrete cu talibanii peste guvernul afgan legitim de la Kabul, fapt ce dovedeşte că SUA nu mai are răbdare să sufere noi înfrângeri în această ţară neînvinsă de 300 de ani. Preşedintele afgan Ashraf Ghani l-a primit recent pe emisarul american Zalmay Khalilzad, care i-a prezentat proiectul acordului de pace negociat de mai multe luni cu talibanii si care prevede retragerea trupelor americane din cinci baze militare în urmatoarele 135 de zile.Zalmay Khalilzad, fost ambasador al SUA in Irak şi în Afganistan, a sosit la Kabul, unde s-a întâlnit cu preşedintele Ghani pentru a-i prezenta rezultatele celei de-a noua runde de negocieri recent incheiate la Doha. Potrivit unor responsabili guvernamentali, emisarul american i-a ‘aratat’ preşedintelui un exemplar al proiectului de acord. Guvernul afgan a fost ţinut la distanţă de negocierile de la Doha, talibanii susţinând că acesta este doar o marioneta a Washingtonului.
Tocmai în plină activitate diplomatică de pace cu talibanii şi retragere a trupelor americane a intervenit atentatul cumplit la adresa Ambasadei Române de la Kabul din zona de securitate verde considerată până acum mai sigură. Se dovedeşte că zona verde este o iluzie şi agenţii talibani cu ajutorul informatorilor din poliţia afgană pătrund în perimetrul controlat de aliaţi. România a devenit o ţintă pentru că are circa 700 militari în zonă şi a avut numeroase contigente militare de-a lungul anilor. Atentatul a dovedit complicitatea autorităţilor cu teroriştii. Atentatul care a vizat Ambasada României din Kabul a fost revendicat de talibani, care ar fi pătruns acolo cu ajutor din interior, susțin experții. Un agent de securitate român a murit și altul a fost rănit, iar sediul ambasadei este distrus complet. Atenție, urmează imagini care vă pot afecta emoțional! O uriaşă explozie le-a permis teroriștilor să intre în complex și să deschidă focul. Aproape o noapte întreagă s-au purtat lupte între talibani și agenții de securitate. 16 oameni au murit, iar circa 120 de persoane au fost rănite. De asemenea, un angajat al Ambasadei României în Afganistan a murit, iar un coleg de-al său a fost rănit, conform presei române. Deci atentatul nu a fost întâmplător şi s-a cadrat în tactica talibanilor de a pune presiune pe aliaţii SUA, ca această ţară să grăbească retragerea armatelor străine şi să accepte negocierile de pace de la Doha. România a fost, din păcate, doar o victimă colaterală în acţiunea talibanilor de a impune pacea dictată de ei. Realizaţi că după plecarea trupelor americane, guvernul de la Kabul va fi o pradă uşoară în mâinile talibanilor. Atentatul asupra ambasadei României de la Kabul a scos în evidenţă faptul că SUA, Anglia, Franţa şi România nu mai controlează nici măcar zona de securitate verde. Oricum circa 80% din Afganistan nu a putut fi controlat vreodată de occidentali. S-a vândut opiniei publice propagandă şi ideologie, în realitate trupele occidentale au fost izolate în teren şi de către populaţia locală. În realitate, populaţia locală nu suportă militarii străini. De-a lungul anilor am vorbit cu numeroşi subofiţeri români aflaţi în misiuni grele din Afganistan, nu la petreceri cu americanii în zona verde, ci pe teren. Îmi spuneau că în avanposturile din teren au observat ostilitatea localnicilor musulmani faţă de orice străin. Militarii români mergeau în sate şi dacă nu erau aruncaţi în aer de mine plantate pe drum, după ce ofereau localnicilor apă, zahăr, orez, pâinie sau medicamente, la reîntoarcerea spre bază erau înconjuraţi de localnici şi se aruncau în ei cu pietre, fiind şi înjuraţi. E foarte greu să realizezi o colaborare cu o populaţie ostilă. Într-un reportaj TV, după atentatul la adresa ambasadei române am observat cum populaţia din cartierul verde cerea ca trupele străine să plece din perimetru pentru ca talibanii să nu mai pună bombe. Deci era o invitaţie clară ca americanii şi aliaţii să părăsească Kabului. Şi atunci unde să pună comandamentul american sediul, pentru ca populaţia să nu sufere în urma atentatelor? În deşert? Talibanii prin aceste atentate din zona verde obligă populaţia afgană să se revolte împotriva comandamentelor militare aliate, care prin simpla lor prezenţă le pun astfel viaţa în pericol. Afganistanul se dovedeşte o nucă tare pentru americani aşa cum a fost pentru englezi şi sovietici. Islamul e mai puternci ca şi Occidentul? Recent o ştire mondenă m-a surprins. Soţia unui miliardar german a divorţat pentru a se căsători cu un imigrant afgan? Întâmplarea spune multe…?
Trebuie sa acceptăm că democrația în România a devenit o noțiune relativă, în condițiile apariției, in ultimii ani, a unor legi care limitează grav atat dreptul la liberă exprimare, cât și drepturile de asociere și de participare la viața politică.
Dincolo de asta, democrația românească a ajuns sa coste tot mai mult, iar beneficiile pluripartidismului autohton sunt aproape nule. Sistemul, intemeiat pe grupuri de interese politico-economice având trăsături specifice crimei organizate, a confiscat practic viața politică prin câteva partide create sau acceptate de structurile sale, restricționand prin legislația abuzivă accesul celor neagreati de acestea în zona estabishmentului politic. Totodată, legislația prevede posibilitatea susținerii financiare a partidelor politice parlamentare din banii publici. Astfel, anual bugetul de stat este spoliat de sume exorbitante, proporționale cu ponderea ocupată de fiecare partid în Parlament. Conform legii, acești bani sunt destinați achitării chiriilor și utilităților sediilor, precum și salarizării personalului care asigură aparatul acestor partide.
Deja, de la începutul anului încoace, PSD, PNL, USR, ALDE și PMP au „înghițit” deja 33,35 de milioane de euro (157,6 milioane lei) din bani publici anul acesta, potrivit datelor Autorității electorale Permanente.
Pe primul loc, cu 19 milioane euro (89,6 milioane de lei), se află Partidul Social Democrat, în perioada ianuarie – august 2019.
Însă până la sfârșitul anului, PSD va primi 28,5 milioane de euro (134,4 milioane de lei). Pe locul doi, PNL a încasat deja 8,5 milioane de euro în primele 8 luni, revenindu-i pe întregul an 13 milioane de euro (61,2 milioane lei), față de 9,9 milioane de euro în anul 2018.
Al treilea la număr, USR primește lunar suma de 210.000 euro (1,5 milioane de lei), primind în perioada ianuarie – august 1,68 milioane euro (12 milioane de lei). Până la sfârșitul anului, USR va încasa din bani publici suma totală de 3,82 milioane de euro (18 milioane de lei), față de 2,9 milioane de euro.
Tot acest lux electoral exorbitant se petrece în țara cea mai lipsită de autostrăzi, cu cele mai precare dotări spitalicești, cu școli care încă au toaleta în curte, cu peste 4 milioane de oameni plecati peste hotare, cu instituții ineficiente… Și tot dezmățul pluripartidismului autohton, din banii publici, din taxele și impozitele noastre, ale tuturor. Partidele politice au devenit oficine de manipulare frauduloasă a emoțiilor și voturilor electoratului.
Grupuri de interese financiare, la baza ierarhiei cărora stau nepotismul, mita, relațiile și interesele cele mai abjecte.
Nu am auzit însă, în toți acești ani, pe nici un activist civic sa strige ca „vrem spitale ori autostrăzi, nu partide”. In schimb, energiile negative continuă sa fie risipite asupra eternului „dușman al poporului”: catedralele, bisericile, in fine, Dumnezeu în persoană…
Cifrele corespunzătoare stipendiilor primite de la bugetul de stat de partidele politice reprezintă însă doar partea văzută, oficială, a banilor publici spoliați de pletora de trântori nefolositori cocoțați în birourile și sălile luxoase din Dealul Parlamentului. La ele se adaugă exorbitantele deconturi ale chiriilor fiecărui parlamentar pe la hoteluri de lux, ale deplasarilor în țară și în afara ei, ale salarizării prea multilor consilieri si secretari ai „aleșilor ” poporului. Si, partea cu totul nevăzută, cea a banilor furați pur simplu la toate nivelurile de rețeaua de manageri, directori, primari, consilieri si alte functii publice, din care procente însemnate merg, pe căi tenebroase, spre aceleași grupuri de interese – partidele politice.
Hotărât lucru, democrația românească nu numai că e o minciună. Dar mai costă și foarte, foarte mult…
„Pe 29 ianuarie 2018, Viorica Dăncilă a renunțat la serviciile SPP, anunțînd acest lucru fără să comenteze” – notează istoricul Marius Oprea pe contul său Facebook. „A comentat în schimb Codrin Ștefănescu, care a spus că demnitarii sînt monitorizați și se strînge o bază de date cu ei, de către generalul Pahonțu, șeful Serviciului de Protecție și Pază. Se pare că Dragnea aflase că acesta, pe care îl calificase public drept ”un personaj veninos”, i-a transmis vicepremierului Paul Stănescu, printr-un intermediar, că el, șeful partidului, va fi „executat, undeva prin martie”, iar Stănescu va fi „protejat” şi va ajunge în locul lui Dragnea preşedinte al PSD. Ei bine, n-a fost martie, a fost mai, dar lucurile așa au stat. (mai mult…)
UPDATE 1.07.2019. De cateva minute contul Facebook Florin Dobrescu a fost deblocat, probabil in urma cererii de revizuire a sanctiunii, trimisa de mine alaltaieri. Multumesc acelor functionari care s-au aplecat asupra conținutului postarii incriminate, constatând ca era o postare strict istorică, biografica, fara nici un fel de accente propagandistice sau care sa conțină mesaje de ură.
de Florin DOBRESCU
Îmi amintesc de un banc care spunea așa: „Ce înseamnă USA?” „Uniunea Sovietică Ailaltă.”
Din SUA, în anul 2019, compania Facebook sancționează utilizatorul Florin Dobrescu pentru postarea pe pagina Fundației Ion Gavrilă Ogoranu a unei postări cu biografia lui Gogu Puiu. Atât. Un articol cu caracter eminamente istoric. Sancțiunea: blocarea contului pt 30 zile.
Paradoxul face ca Gogu Puiu să fi fost trimis, în 1947, chiar de serviciile secrete americane, într-o misiune în România comunistă, pentru a organiza Rezistența anticomunistă. (mai mult…)
Cerul te cheamă! Strigă morții din morminte. Ridică-te tinere, e rândul tău, ai curaj! Refuză cu demnitate tragicul și ridicolul politicienilor și conducătorilor de azi.
Reînvie în memoria ta credința strămoșilor tăi. Reînvie demnitatea omului de altădată, dăruirea și curajul celor ce au luptat în munți; refuzând umilința, îngenuncherea, trădarea și pagânizarea ta.
Se zvârcolesc și nu au odihnă cei căzuți în adâncurile minelor de plumb, în adânc de haznale, cei sfârtecați în anchete de zbirii securiști, cei uciși de demonii cruzimii din temnițe, cei arși de vii, cei înmormântați de vii, cei fără cruci și fără mormânt. Ei au murit aici pe pământ biruind moartea cu moartea lor. Au murit că să rămână veșnici în cer.
Tu tinere, ești moștenitorul și continuatorul unei istorii fără pereche, fiul unui neam mereu în furtună cu vitregiile vremii, un neam de viteji, de mucenici și de martiri, vegheat de cneji și sfinți voievozi. În tine ard speranțele omului de mâine, în ține sălășluiește scânteia divină, în tine arde sublimul faptelor de mâine. În tine, sub loviturile dezmățului și mișeliilor de azi, suspină troite la răscruci de drum cu icoana lui Iisus plecată, altare doborâte, în tine suspină durerea străbunilor.
În tine sună prelung dangătul de clopot care cheamă la rugă și luptă, ca altădată pe părinții tăi în primejdii și bejenii. Tu, tinere, ești fiu și urmaș al celor ce au luptat și au murit pentru că tu să fii liber, să ai sub tine un loc de veci, să fii tu însuți demn și fruntea să nu-ți pleci, să fii stăpân în casa ta.
Tu, tinere, ești o putere, o flacără, ești ziua de mâine și porți pe umerii tăi o răspundere. Răspunde! Faptele mari se scriu cu clocotul tinereții, cu dăruire, cu răzvrătire împotriva răului.
Tu ești „înaltul” spre care trebuie să mărșăluiești și care duce la Dumnezeu. Dumnezeu te așteaptă! Tu ești conștiința nepervertita cu dimineți din ceruri, cu albe primăveri. Întoarce-te cu fața la trecut și fii vrednic de tot ce ți-au lăsat străbunii; nu risipi, nu da înapoi în fața primejdiei, nu părăsi lupta. Sunt ceasuri ale istoriei care te îndeamnă și cer: acum! Nu niciodată!
De când te-ai născut, ai crucea ta, tinere, și porți cămașa morții. Fii creștin și român! Moartea eroică, moartea creștină e un privilegiu, e un dar. Primește-o! Fii hotărât și calcă cu pas de foc spre acel tărâm dorit, cu soare și liniști fără sfârșit.
Nu părăsi pământul țării tale, căci lași loc dușmanului tău care te vrea învins sau alungat, dușmanul părinților tăi.
Înfruntă cu bărbăție toate adversitățile și toate vicleniile!
Rămâi înfipt în pământul țării tale și al istoriei!
Aici ești tu stăpân, la altul vei fi rob. Pune mâna și sparge cu lovituri de trăsnet lespedea grea pe care cei fără Dumnezeu și Țară au așezat-o peste sufletul nostru, peste mormintele marilor străbuni, peste istoria noastră, peste Biserica ta.
Tu, tinere, ești chemat la fapte mari. Tu ești făuritorul unei noi ere de refacere economică a țării tale, de libertate, de prosperitate, de moralitate, de zidire a noi altare. Crede, roagă-te, muncește, luptă și vei birui. Adună-te și tu, tinere plecat pe meleaguri străine, la casă ta și fă din pământul Patriei tale o stea. Fără tine, fără brațul tău, tinere, fără creierul tău, viața celor rămași în țară – bătrânii și nevolnicii – va fi pustie, va fi neagră, va fi blestem căci ei te-au crescut și te-au ridicat în lume pentru ca tu, la rândul tău, să iei pe umerii tăi continuitatea.
Răspunde! Nu lăsa ca peste sufletul tău să se pogoare blestemul celor din morminte, celor de azi și celor ce vor veni după noi. Amin!
ACUM 29 DE ANI, pe strazile Bucurestiului se murea pentru Libertate… Continua Revolutia din Decembrie 89. Adevarata Revolutie, nu cea confiscata de comunistii camuflati sub sigla FSN. Romanii constienti continuau lupta. Si prin ei, lupta Neamul.
Era aceeasi lupta data in munti de partizanii anticomunisti, aceeasi lupta dusa in clandestinitate, apoi in lagare si inchisori, de batranii nostri. Era aceeasi lupta din Noiembrie 1987 si Decembrie 1989. Idealurile erau aceleasi, iar dusmanii, de asemenea, aceiasi.
Din pacate, comunistii, agentii KGB-ului grupati in jurul haitei criminale a lui Iliescu, Petre Roman, Saul Brucan, Sașa Barladeanu, Gelu Voican, Virgil Magureanu, au fost mai puternici. Securitatea, sub sigla SRI, si-a indeplinit menirea. Ministerul de Interne, aceasta cloaca toxica dintotdeauna, la fel. Ca si in Decembrie ’89, Armata – scoasa in strada cu munitie de razboi si tancuri – a tras in populatia civila, ucigand romani, la ordinul noului comandant suprem, Iliescu.
Oficial, au cazut sub gloante si bate mineresti 6 romani, alte zeci fiind raniti, iar 6 femei violate. Cercetarile recente dovedesc ca au fost peste 100 de morti, sute de raniti si zeci de violuri.
Evenimentul Zilei a fost singurul cotidian din România care a anunţat, la 28 mai 1993, moartea lui Horia Sima în Germania.
Trupul neînsufleţit al lui Horia Sima, în casa dr, Păunescu din Untermeitingen, Germania, a doua zi după deces
de Florin Dobrescu
În ultima vreme a devenit trendy ca despre Horia Sima să se scrie şi să se vorbească exclusiv de rău. Sau, în cel mai bun caz, să nu se vorbească deloc.
De când Legea 217 / 2015 a inhibat istoricii temători pentru propria carieră, iar vigilenţa bolşevică a neorolleriştilor de la Institutul Elie Wiesel a devenit un fel de Big Brother atoatevăzător în domeniul memoriei, cei mai mulţi istorici
25 mai 1993. Fruntaşi legionari, în casa doctorului Filip Păunescu, devastaţi de moartea neaşteptată a lui Horia Sima (Arhiva Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu – Fondul Dan Boghiu)
preferă să evite subiectul.
Personal, nu înţeleg să mă raliez acestui curent şi să mă fac că anumite personalităţi ori evenimente din istoria recentă nu ar exista. Pentru că sunt un om liber şi aşa vreau să rămân.(mai mult…)
De ce trebuie ca 10 Mai să fie ziua naţională a României? Pentru că România are împrejur popoare cu mentalitate acaparatoare, imperialistă…
Timp de 80 de ani, din 1867, până în 1947, ziua de 10 Mai a fost sărbătoarea Naţională a României, ea câştigând în primii 15 ani trei semnificaţii care au impus-o definitiv în conştiinţa naţiunii şi i-au dat caracterul peren al unei adevărate zile naţionale.
De aproape 70 de ani, propaganda comunistă face totul pentru a falsifica istoria şi pentru a face uitată această zi-simbol, impunând adoptarea unor alte date ca sărbători naţionale, date care nu au avut şi nu au în ele importanţa încărcării semnificative a unei astfel de zile.
Incultura istorică în care a fost ţinut poporul român si care este una dintre caracteristicile oricărui regim dictatorial, cu precădere al celui comunist-face ca să nu se ştie, în general, care sunt cele trei criterii, corespunzând a trei tipuri de state, după care se stabileşte ziua naţională în lume.
Astfel, pentru statele cu trecutul istoric independent stabilit încă din epoca medievală şi care şi-au păstrat regimul monarhic, sărbătoarea naţională, sărbătoarea naţională este considerată ziua de naştere a suveranului domnitor. Şi astăzi acesta este criteriul pentru Danemarca, Lichtenstein, Nepal, Olanda, Suedia, ş.a.m.d.
Pentru statele care şi-au schimbat forma de guvernământ sau şi-au câştigat independenţa în urma unei revoluţii, sărbătoarea naţională e socotită, de obicei, ziua în care s-a declanşat mişcarea, cum este cazul Algeriei, Franţei, fostei U.R.S.S.
Pentru marea majoritate a statelor lumii, cele a căror independenţă se plasează cu precădere în ultimele două secole, sărbătoarea naţională este considerată ziua în care a fost proclamată independenţa. Spicuim: Angola, Bangladesh, Bolibia, Chile, Filipine, Iordania, S.U.A., Venezuela.
Ce s-a întâmplat la noi după proclamarea republicii populare de către regimul aservit Moscovei? În cadrul politicii populare de desnaţionalizare făţişă şi directă, din anii 1948-1958, sărbătoarea naţională nu devine nici 24 ianuarie, care avusese acest statut între anii 1860 şi 1865, şi nici aşa cum ar fi fost normal pentru un regim republican-30 decembrie, fiecare dintre ele fiind considerată a fi prea ,,naţionalistă’’, în special prima. Să nu uităm că Hora Unirii era un cântec interzis, fredonarea lui putând duce la imediata arestare a celui vinovat de acest delict!
A fost aleasă data de 23 august care, prin falsificarea grosolană a adevărului istoric, a fost numită ,,Ziua eliberării României de sub jugul fascist de către glorioasa Armată Roşie’’.
În decursul anilor, data rămânând aceeaşi, denumirea, şi deci semnificaţia momentului, s-a modificat. După 1960 Armata Roşie a fost eliminată din titulatură ca apoi, prin 1970, să aflăm că eliberarea României a fost făcută de ,,insurecţia armată’’, iar, ulterior, aceasta s-a transformat în ,,revoluţie antifascistă’’, ea devenind apoi şi ,,antiimperialistă’’, şi aducând şi ,,eliberare anaţională’’, dar şi pe cea ,,socială’’!
Cu toată nostalgia şi dragostea pentru aceasă dată, puterea neocomunistă, instalată după 1990, nu îndrăzneşte să menţină 23 august ca sărbătoare naţională.
În toamna acelui an, atât cei care au luptat cu adevărat pentru răsturnarea dictaturii comuniste, cât şi cei care au beneficiat de pe urma acelei situaţii, ajungând în Parlament, au pus problema proclamării, ca zi naţională, a datei revoluţiei române. Neînţelegerile au intervenit, însă, repede, beneficiarii noii situaţii au susţinut data de 22, ziua fugii cuplului prezidenţial şi a constituirii F.S.N., cu autopropusul său preşedinte, ultimul pe listă.
Cei care s-au ridicat primii la luptă în Bucureşti, şi au avut de suferit pentru aceasta, au fost de părere că data zilei naţionale ar fi trebuit să fie ziua de 21. Timişorenii au arătat că, deja, pe 20 ei au reuşit să elibereze oraşul, care devenise primul oraş liber al României, în timp ce ceilalţi au propus data de 16 decembrie, când s-a aprins, cu adevărat, flacăra protestului popular.
Dar, indiferent ce dată ar fi fost adoptată, ea avea o conotaţie politică anticomunistă evidentă, si atunci preşedintele Ion Iliescu, abil politician, lansează ideea adoptării zilei de 1 Decembrie ca sărbătoare naţională.
Desigur, 1 Decembrie reprezintă reprezintă o dată foarte importantă în istoria acestei ţări. Despre ea se spune că reprezintă momentul desăvârşirii unităţii naţionale, lucru care nu este decât parţial adevărat. Trecând peste ani peste faptul că, zeci de ani, propaganda comunistă a rezumat întregirea României la actul de la 1 decembrie, omiţând actele de la 27 martie şi 28 noiembrie, acelaşi an, între cele trei date-etape ale aceluiaşi proces, şi care ar trebui sărbătorite în mod egal, există deosebiri marcante.
Pe când actele votate la început de reprezentanţii populaţiei din Basarabia şi din Bucovina, care prevedeau unirea cu ţara-mamă, s-au transpus imediat în realitate politică, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu actul de la 1 decembrie.
Timp de luni de zile, aproape jumătate din populaţia din Ardeal a continuat să fie menţinută sub stăpânirea statului maghiar.
Doar după lupte grele, purtate până în toamna anului 1919 de Armata Regală Română pe teritoriul statului maghiar, s-a ajuns la eliberarea tuturor teritoriilor româneşti.
Cu remarca că numai Tratatul de pace de la Trianon consfinţeşte graniţa româno-ungară, şi că, prin
acest tratat, unele zone cu populaţie majoritar
românească rămân în Ungaria.
Deci, 1 Decembrie 1918 rămâne unul dintre cele mai înălţătoare şi mai frumoase momente ale istoriei noastre moderne, dar nu reprezintă împlinirea unităţii noastre naţionale, ci numai exprimarea dorinţei unor reprezentanţi ai populatiei româneşti locuitoare a Regatului Ungariei din ceea ce fusese Imperiul Austro-Ungar, de a se uni cu Regatul României. 1 decembrie 1918, ca şi 27 martie, ca şi 28 noiembrie, reprezintă fundamentul juridic prin care statul român a putut să revendice şi să impună, ulterior, unirea.
Dar să revenim asupra zilei de 10 Mai, să vedem de ce a fost sărbătorită timp de 81 de ani ca Ziua Naţională a României.
10 Mai 1866
Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen este ales domn al ţării prin plebiscitul de la 2-8 aprilie 1866. La 10 Mai, ajuns la Bucureşti, după o primire triumfală şi după un Te-Deum ţinut la Mitropolie, prinţul, condus în incinta Camerei, depune jurământul de a păzi legile Principatelor Unite, de a le menţine drepturile şi de a apăra integritatea teritoriului. În scurta alocuţiune pe care a rostit-o în continuare, cel care din acel moment a devenit Principele Carol I, a subliniat: ,,Punând piciorul pe acest pământ, am devenit român!’’
În anul următor parlamentul stabileşte ca sărbătoarea naţională să fie la 10 Mai. Cutuma era ca sărbătoarea naţională să fie ziua de naştere a suveranului, Carol I se născuse la 8 aprilie 1838, dar el nu a acceptat ideea ca ziua naţională să fie data naşterii sale ca principe german, ci aceea a ,,naşterii’’ ca principe român. Ori această dată era ziua de 10 Mai.
10 Mai 1877
La 4 aprilie 1877 se semnează Convenţia româno-rusă prin care se permitea trecerea armatelor ţariste peste teritoriul principatelor pentru a lupta în Balcani.
La 12 aprilie, Rusia declară război Turciei, şi armatele sale concentrate în Basarabia, trec imediat graniţa. Dezarmarea generală a Convenţiei româno-ruse în toate capitalele europene determină guvernul Brătianu şi pe Principele Carol I la o maximă prudenţă în acţiuni ostile faţă de Poartă pentru a nu compromite interesele vitale ale ţării.
Turcii vor începe acţiunile militare împotriva teritoriului românesc prin bombardarea Brăilei, dar primele lupte adevărate au loc, peste câteva zile, la Calafat şi Olteniţa.
Ca răspuns la aceste acţiuni, Adunarea Deputaţilor adoptă la 29 aprilie o moţiune prin care se declară starea de război între principate şi Imperiul Otoman, lăsând guvernului libertatea să decidă momentul în care să proclame independenţa. Aceasta la cererea expresă a ministrului de externe Mihail Kogălniceanu care era îngrijorat de atitudinea foarte puţin amicală faţă de noi a cancelariilor europene.
Dar prudenţa factorilor de conducere ai statului-guvern, principe, partide politice-care manevrau cu abilitate pentru a contracara acţiunile puterilor europene, nu era pe placul opiniei publice interne.
Începând cu 4 mai, presa radicală începe să preseze guvernul pentru a proclama independenţa.
Pe 9 mai 1877, deputatul radical-liberal Nicolae Fleva interpelează, în Adunarea Deputaţilor, guvernul, dacă acesta a comunicat oficial tuturor puterilor ruperea relaţiilor cu Turcia şi, ca urmare a acestui fapt, că România se consideră independentă. Fleva a mai întrebat dacă a fost rechemat agentul diplomatic de la turci, şi dacă a fost notificată oficial starea de război. Răspunsul lui Kogălniceanu, că ,,suntem o naţiune independentă’’, provoacă o mulţime de ovaţii.
Faţă de această poziţie, deputaţii vor vota o rezoluţie prin care se consfiinţeşte ruperea relaţiilor de suveranitate faţă de poarta otomană ţi se proclamă independeţa de stat.
Pe 10 Mai, după ce şi membrii celeilalte camere, Senatul, votează şi ei Legea Independenţei, reprezentanţii celor două Camere, se îndreaptă, însoţiţi de o zgomotoasă mulţime, către Palatul Cotroceni, unde Principele Carol I semnează imediat actul de independenţă adus de parlamentari, care, din acel moment, devine juridic valabil.
Desigur, dacă conflictul ar fi izbucnit şi ar fi fost în acest stadiu ăntr-o altă lună, poate că proclamarea independenţei s-ar fi făcut mai repede cu câteva zile, aşa, tentaţia firească de a lega momentul crucial al naţiunii române de sărbătoarea naţională existentă deja de 10 ani se pare că a funcţionat.
Oricum, data valabilă a independenţei nu este 9 mai, ci 10 Mai, căci nici un act, în nici o ţară cu sistem bicameral, nu contează ca votat decât în momentul în care ambele camere şi l-au însuşit, iar puterea Legii este dată doar după semnarea sa de către Şeful Statului, indiferent dacă acesta este monarh sau principe.
După ce Carol I a autentificat actul de independenţă de la 10 Mai, România a intrat în rândul naţiunilor care, cucerindu-şi independenţa faţă de alte state, îşi au sărbătoarea naţională în această zi crucială a destinului lor.
10 Mai 1881
Cel de-al treilea eveniment istoric care a îmbogăţit semnificaţia zilei de 10 Mai a fost Încoronarea lui Carol I şi a Elisabetei ca primii Regi ai României. Ridicarea României la rangul de regat fusese avută în vedere încă de la proclamarea independenţei, nu s-a putut înfăptui imediat datorită opoziţiei majorităţii statelor europene chiar faţă de statutul de independenţă.
Cu greu acceptată la Conferinţa de pace de la Berlin, Independenţa României nu va fi recunoscută de cele mai multe cancelarii decât după ce Constituţia a fost modificată în sensul recunoaşterii dreptului la cetăţenia română şi locuitorilor care aparţin şi altor confesiuni decât celor creştine.
Încă de la 28 februarie 1881, Vasile Boerescu arătase Principelui Carol dorinţa membrilor guvernului de a proclama Regatul mai devreme decât se avusese în vedere, deoarece pentru recunoaşterea acestuia se întrevedeau noi complicaţii şi ingerinţe internaţionale care se doreau, astfel, devansate şi anihilate. Se propunea 8 aprilie, ziua de naştere a Prinţului, care coincidea cu cea a plebiscitului din 1866 care îl proclamase ca domnitor.
Numai că, pe 14 martie, conservatorul Titu Maiorescu lansează în Cameră un virulent atac împotriva guvernului liberal pe care Dinastia nu se va putea sprijini niciodată. În urma onor furtunoase dezbateri parlamentare, miniştrii sosesc la Palat şi solicită proclamarea Regatului în acea zi. Carol I încearcă să tempereze lucrurile, dar Brătianu şi toţi miniştrii sunt intransigenţi şi obţin acordul Principelui.
La reluarea şedinţei Camerei, în după-amiaza zilei de 14 martie, generalul Lecca propune proclamarea imediată a Regatului României. În unanimitate şi cu un entuziasm indescriptibil, Camera votează moţiunea. Senatul, în acelaşi entuziasm, votează şi el Legea ridicării României la rangul de Regat. Apoi membrii celor două camere, împreună cu mitropoliţii şi episcopii, însoţiţi şi de mulţimea care aflase vestea, se duc la Palat unde sunt primiţi în Sala Tronului unde, prin semnarea Legii de către Carol I, România devine regat.
Atât oamenii politici, cât şi cetăţenii, doreau ca ceremoniile fastuoase ale încoronării să aibă loc în ziua de 10 Mai pentru a o lega de Ziua Naţională. Carol I este rezervat în privinţa încoronării, dar dorinţa oamenilor politici era de a se sublinia că, dincolo de realizarea atunci a statului român modern, stătea o veche tradiţie că România nu a apărut pe harta Europei în a doua jumătate a acelui secol, aşa cum erau tentate să creadă cancelariile europene, ci a reprezentat o veche şi glorioasă tradiţie a acestor locuri.
Politiciienii insistă pe lângă Rege pentru comandarea unor coroane extrem de scumpe, dar Carol I cere ca pentru sine să se execute la arsenal o coroană de oţel executată dintr-unul din tunurile capturate la Plevna, iar pentru Regină comandă simplă din aur, la o casă de bijuterii.
În ziua de 10 Mai 1881, într-o ceremonie solemnă ţinută la Mitropolie în prezenţa suveranilor, coroanele sunt aduse de 4 generali şi sfiinţite de către cei 2 mitropoliţi.
În după-amiaza aceleiaşi zile, în Sala Tronului de la Palatul Cotroceni, Coroanele sunt predate oficial Regelui şi Reginei.
Reţinem câteva fraze din discursul oficial al Regelui Carol I:,,O primesc ca pe un testament al independenţei şi puterii României. Ea va fi o mărturisire despre timpurile grele şi glorioase prin care împreună am trecut şi va aminti generaţiilor viitoare despre eroismul părinţilor lor şi despre unirea ce a domnit între prinţ şi popor. Însă, cea mai frumoasă coroană pentru Regină şi pentru mine este şi va fi dragostea şi încrederea poporului căruia i-am consacrat toate gândurile şi sentimentele noastre… Trăiască scumpa noastră Românie încoronată azi prin propriile sale merite!’’
Înainte să mă nasc, mi s-a luat regatul. M-am născut și lumea dinaintea mea a dispărut… Era un regat cu lanuri strălucitoare, cu adieri calde, cu iarba pe care puteai păși desculț, cu oameni cu brațele deschise, care îți îmbrățișau sufletul simplu. Nu l-am mai prins.
M-am născut și imediat toate acestea au dispărut în urma mea. Era un regat pe care mi-l amintesc atât de bine… ziuă cu ziuă, rază cu rază… M-am născut cu acest regat în mine și totuși, când am ajuns pe lume, el nu mai era. Altceva am găsit aici. Oameni care nu-și mai amintesc nimic… nimic despre niciun regat.
Într-o zi pe masă am găsit două albume mari, groase, de pe coperta cărora mă privea peste lanuri strălucitoare cu adieri calde și cu oameni cu brațele deschise… mă privea parcă ziuă cu ziuă și rază cu rază, Majestatea Voastră. Ce privire pătrunzătoare! Ce ochi care-și poartă tristețea cu mai mare onoare decât coroana!
Am privit acei ochi și regatul din mine a început să se nască din nou! Ce bucurie! Ce trainică bucurie, ce a putut încolți ca o boabă de grâu peste zeci de ani cu doar un strop de privire coborâtă din zorii credinței absolute în acest pământ! Dar și ce îngrijorare… Ce necunoscută îngrijorare m-a cuprins! De unde? De unde să fii apărut? Să aflu de unde, am deschis albumul.
Dumnezeule! Ce am găsit înăuntru! „Trăiască Regele!”…au început să strige glasuri. „Trăiască Regina!” Și pentru o fracțiune de secundă, dintre paginile care alunecau în viteză una după alta, cu o mișcare energică, apare Regina Maria, Majestatea Voastră, dându-și voalul la o parte. „Eram regină! Regină în momentul în care toată Europa era un rug ale cărui flăcări ne atingeau deja frontierele!” M-am cutremurat văzând-o! Atât de aproape și totuși cu un ecou cutremurător de îndepărtat în voce… Marea noastră regină era acum în fața mea! Și îmi vorbea despre temerile ei, despre amenințări necunoscute pe care le simțea peste tot. Ochii aceia atât de plini de mister și credință întru miracol să se simtă amenințați? Paginile au început s-o ia la goană, să alerge ca-ntr-un galop al refacerii celui mai de preț miez al lumii: demnitatea omului. Și am văzut-o întâi micuță, cu părul impecabil pieptănat, veselă și plină de bucuria vieții. La fel de repede am văzut-o mare din nou, cu adevărat mare, spunând: „Aș vrea să fiu eu rege – i-aș obliga pe toți să-și facă datoria de dimineață până seara, cu cuvinte aspre și fapte și mai aspre, dacă ar fi nevoie.” Ea? Acea micuță cu părul perfect pieptănat? Ce schimbare! Ce minunată schimbare! Ea, descătușată din orice lanțuri, așa cum se simțea când era în șa! V-am văzut călărind, Majestate! Ce bine vă stătea! Erați o forță plutind în aer! … „Mă simțeam una cu pământul pe care călcam (…) cu ogoarele și cu cei care le arau. Călăria m-a învățat să iubesc glia românească, mi-a îngăduit să simt în mine bătăile inimii acestei țări!” Atunci binecuvântați să fie caii pentru noi, Majestate!
„Necinstea de proporții incredibile este, de fapt, cea care distruge țara noastră.” …ce-a fost asta? Un fulger a trecut prin fața mea, purtându-și coroana! Ce-ați vrut să spuneți? Așa să fie țara noastră? Să piară distrugându-se atât de simplu din interior? Nu vreau să cred… „Acestea ar putea fi ultimele lupte ale regalității.”… Cum adică? Atât de scurt să fie totul? Majestatea Voastră, ce vreți să spuneți? „Sunt regina țării acesteia și nu pot sta cu mâinile-n sân privind-o cum piere! E nevoie de un braț puternic și pentru a pedepsi și pentru a ajuta!” – se aude strigând. Herghelii de cai se dezlânțuiseră din sufletul ei, făcând să vibreze bătăile inimii acestei țări până în ultimele unghere ale ei! Începuse războiul cel crunt.
Ce putea face ea, care înainte de toate era femeie și mamă și care tocmai lupta cu boala cumplită a celui mai mic fiu al ei? Majestatea Voastră, ce-ați fi putut face mai mult? Zecile de fotografii din albume mustesc de o credință dincolo de forța umană, o încredere de nestrămutat în această țară, ce trebuia să iasă sub orice chip învingătoare în fața istoriei! „Aș vorbi cu soldații și aș rămâne printre ei, până aș ajunge să mă adore și ar pleca bucuroși la luptă în numele meu – aș fi o realitate în rândurile lor, nu un nume.” Asta ați făcut, Majestatea Voastră! Și cât a însemnat pentru sufletele oamenilor ce-și dădeau atât de sincer viața pentru țară!
Groază. Groaza a sute de mii de oameni plecând fără să știe încotro, „căruțe, bărbați, femei și copii de-a valma, căzând în băltoace și ridicându-se plini de noroi”, se alătură încet, lângă noi, vocea lui Nichifor Crainic. Majestatea Voastră, toate acestea erau în fața domniei voastre! La toate trebuia să le țineți piept! „Câte o femeie o ia razna pe câmp cu pruncul în brațe, poate nebună de groază.”… revine aceeași voce gravă și tristă a lui Nichifor Crainic.
Opriți-vă, căci Majestatea Sa și-a întors chipul cutremurat spre o batistă… Majestatea Voastră, iertați-mă, vă rog din suflet… n-am intenționat să… a fost doar o curiozitate, poate nelalocul ei, văzându-vă în atâtea imagini ale suferinței, printre paturi de răniți și muribunzi, fără nicio apărare în fața bolilor ucigașe de pe front… Și văzând câte lacrimi se preling la capete de rânduri din aceste albume…
„Sunt mama poporului meu. Eu nu am timp să fiu bolnavă”, îmi întrerupe din nou gândurile vocea ei ca o sabie cu tăișul gata să apere orice-i vine în cale, „și-atâta timp cât România are nevoie de mine, Dumnezeu o să mă ocrotească, nu pentru mine, dar pentru că țara are nevoie de mine.” Și v-a ocrotit, Majestatea Voastră! Se vede în tot lanțul de imagini ce ne-au rămas și ce ține strâns legate năzuințele și durerile românilor, ca istoria să nu uite partea ei cea mai importantă – credința fără margini a tuturor în sufletul acestui pământ, peste care suflare Dumnezeiască s-a așternut, ca noi toți să ne naștem!
„Soldații mei…” … „Răniții mei…” „Dragii și vitejii mei soldați!” … Suntem cu toții aici, Majestate și vă ascultăm! … Însă pe chipul ei se vedea atât de adânc întipărită suferința pe care o mângăiase fărâmă cu fărâmă, pe fruntea fiecărui rănit, făcându-l astfel invincibil… încât acum o văd că nu mai poate spune nimic. Vocea îi este înecată în prea mult trecut ce plutește în jurul ei… Se retrage ușor între filele albumelor, cu mantia-i regală măturând în urma ei apusul unei lumi ce nu va mai fi niciodată.
Majestatea Voastră… îndrăznesc… mai stați o clipă! Acesta este regatul pe care eu l-am pierdut! Acesta este regatul care mi s-a luat! Stați! Luați-mă cu Majestatea Voastră acolo! Printre lanuri strălucitoare și oameni cu brațele deschise, care îți îmbrățișează sufletul simplu! Mă auziți??? Vă rog, Majestate! Lumea de aici nu-și mai amintește de niciun regat!!!
„Când veți citi aceste rânduri, poporul meu, eu voi fi trecut pragul tăcerii eterne… Când privesc în urmă, este greu să spun care a fost mai mare, bucuria sau mâhnirea. Eu cred că mai mare a fost bucuria, dar prea îndelungată a fost mâhnirea.”…nu mă aude, își urmează drumul drept, neclintit, pășind calm, pe urme ce altădată fuseseră stropite de sânge mângâiat de sufletul ei.
Majestate, lumea de astăzi merită dreptul la noblețe! Merită să-și ceară din nou dreptul la demnitate omenească! Este târziu, știu, însă mai sunt încă ceasuri destule până la sfârșitul istoriei măcar pentru a năzui spre ea! Nu plecați! Dăruiți-ne încă din noblețea ființei, să ne fie stâlp de rezistență sufletului într-o lume ce nu-și mai amintește nimic despre niciun regat!… Majestatea Voastră, suntem aceiași români, aceiași… fără nicio regină, însă! De-acolo de unde vă aflați, Majestatea Voastră, veghiați-ne, dăruiți-ne forța de care poate nici nu știm că avem nevoie ca de aer ca să rezistăm!… Mângâiați-ne frunțile rătăcite ca altă dată pe acelea ale soldaților, poate vom deveni astfel, ca și ei, invincibili în lupta cu orice vine peste noi!… „Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele! Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre alte națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.”
Și-a dispărut! A dispărut la loc în filele albumelor care s-au scurs până la capăt, lăsându-mă cu inima spărgându-mi pieptul în plină fugă, încercând din răsputeri să ajung din urmă mersul ei calm și neclintit….. o fugă din care nu știu dacă voi mai avea cum să mă opresc vreodată!
Acum nu mai există șansa decât a unui singur regat. Un regat pe care, însă, trebuie noi să-l facem în jurul nostru, cu mâna noastră, cu sufletul nostru, cu jertfa noastră. Și fără nicio regină, care să ne presare forță deasupra creștetelor… Doar cu gândul la Dumnezeu! Niciodată n-am crezut că suferința poate să înalțe sufletul atât de mult… până nu am găsit doi ochi pătrunzători ce mă priveau de pe masă prin coperta unor albume și care își purtau tristețea cu mai mare onoare decât coroana! Ochii ei, ai Reginei suferinței românești… Regina jertfei noastre!
A Majestății Voastre suflet încrezător,
Alexandra Neacșu
O privire cu inima asupra albumului „Maria a României. Portretul unei mari regine”
de Florin Dobrescu
