Era o zi de luni, ploioasă și rece, așa cum în general sunt zilele din preajma jumătății lui Mărțișor. Era 12 martie 1990 și în Piața Operei din Timișoara continua manifestația începută cu o zi înainte, duminică. Zeci de mii de timișoreni se adunaseră să protesteze împotriva conservării și perpetuării structurilor comuniste camuflate grotesc sub faldurile Frontului Salvării Naționale.
Ion Iliescu devenise simbolul remanenței comuniștilor la controlul tuturor nivelelor de putere, simbolul încremenirii României în paradigma comunistă, al contrarevoluției. Recuperând cea mai mare parte a structurilor fostei Securități, care îi deveniseră credincioase în schimbul impunității, și înglobând in integrum în rețeaua FSN eșaloanele secunde ale organismului fostului Partid Comunist Român, noul președinte și anturajul său impuneau României o ruptură față de foaia de parcurs urmată de toate celelalte țări est-europene, păstrând-o în sfera de influență sovietică și propunând un sistem politic de inspirație gorbaciovistă, denumit abil de Iliescu „democrație originală”.
Manifestații de genul celei din 28 ianuarie, de la București, sau din 12 martie, de la Timișoara, erau semnalele prin care opoziția anticomunistă – grupată din instinct în jurul partidelor istorice și a ideii monarhice – demascau acest complot împotriva democrației și deturnarea Rezvoluției în favoarea structurilor fostului regim.
Sub sloganul „Jos Comunismul!”, în cadrul protestului din 12 martie 1990, zeci de mii de timișoreni, rezistând în ploaie, au primit cu entuziasm Proclamația de la Timișoara, citită din balconul Operei, într-un loc cu semnificații profunde pentru mișcarea anticomunistă din Decembrie 1989.
Constituită sub forma a 13 puncte la inițiativa lui George Șerban, devenit mai târziu deputat PNȚCD, Proclamația de la Timișoara consfințea faptul că Revoluția din 16-22 Decembrie 1989 avusese un caracter anticomunist și nu doar anticeaușist, așa cum încercau să acrediteze reprezentanții nomenclaturii comuniste camuflați în oficiali ai FSN.
Cel mai cunoscut punct al acestei proclamații a fost punctul 8, care practic reprezenta un demers de lustrație în viața politică a României, cerând ca „legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate”, „prezența lor în viața politică a țării” fiind considerată drept „principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor” din societate. De asemenea, era cerută amendarea legii electorale printr-o prevedere care „să interzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării”, făcându-se o distincție clară între calitatea de membru de partid, inofensivă, și aceea de activist, considerată nocivă.
Punctul 8 de la Timișoara a devenit principala revendicare în numele căreia s-a protestat în stradă până în iunie 1990, când represiunea neocomunistă a înecat în sânge fenomenul civic al Pieței Universității, readucând pentru mulți ani România în conul de umbră al Europei.
Întregul marasm fără orizont, mlaștina fetidă în care ne zbatem astăzi, fără perspective de regenerare socială și de soluții politice, se află în ratarea acestui important demers care era Lustratia, indispensabil oricărei societăți ieșite dintr-o lungă perioadă de totalitarism.
Sâmbătă va avea loc un eveniment care a devenit tradiție în România ultimului veac… Va fi înhumat cu onoruri de stat un criminal. Încă unul. Și nu orice fel de criminal, ci unul cu peste jumătate de mie de victime la activ. Plus o dictatură și corupția aferentă.
Să mai spunem că nu ne merităm soarta… (mai mult…)
Aflu că Facebook a închis pagina magazinului „Legende vii” pe motiv că „încalcă standardele comunității”. Se pare că imaginea lui Valeriu Gafencu a fost cea care contravenea „standardele comunității”, căci zilele acestea au fost blocate numeroase conturi care postaseră portretul Sfântului Închisorilor. Chipul serafic al unui tânăr azvârlit în temniță pentru un ideal la vârsta de 20 de ani și ieșit prin martiraj într-o groapă comună, la 30 de ani, reprezintă un pericol pentru pacea lumii…
Atat de mult îi înspăimântă acești morți pe mai-marii veacului acestuia, încât prigoana împotriva lor capătă forme dintre cele mai nebunești. Tot astfel, acum 2000 de ani, în nebunia lor, alți mai-mari, tot în numele păcii, au pecetluit mormântul Nazariteanului pe care Îl răstigniseră, comandând și o strajă militară la gura gropniței. Și cu toate acestea sau împotriva lor, El a înviat!
Așa va învia si Adevărul în această țară, si Dreptatea acestui neam vândut la el acasă…
17-18 DECEMBRIE 1989. În urmă cu 29 de ani, la Timișoara, se murea…
Cei mai buni copii ai neamului acestuia cădeau sub gloanțele represiunii comuniste, luptând pentru Libertate, Demnitate și Credință. Au îndrăznit, precum Hristos îi îndemna să îndrăznească. Și nu s-au mărginit să fie căldicei, precum apostolul ne mustră în Apocalipsă…
Într-o țară în care lașitatea făcea carieră, iar duplicitarismul se instituționalizase, ei au ars asemenea unor flăcări mistuitoare, lăsând în urma lor cenușa ca mărturie și legământ.
Trupurile lor incinerate la crematoriul din București, după ordinul sceleratei vrăjitoare de la dreapta lui Ceaușescu, s-au risipit în firea acestui pământ binecuvântat dar și greu încercat de Dumnezeu. Sângele lor spălat de tulumbele municipalității s-a impregnat în țărână și învie an de an în firul de iarbă. Mormintele lor sunt doar simbolice, cripte goale, căci rămășițele lor se găsesc, acum, pretutindeni: în aerul ce-l respirăm, în frunza ce însuflețește copacii, în apa ce o bem…
Nu există dramă mai mare decât aceea a părinților, tot mai bătrâni și mai puțini, ce vin, de 29 de ani, să-și caute copiii la cimitirele eroilor din Timișoara sau București. Cine nu le-a auzit jalea răsfrântă în bocetele cu care îi cheamă, cine nu le-a văzut chipurile surpate de durere, atunci când le împodobesc brazi, la morminte, în fiecare decembrie, nu poate înțelege deplin tragedia adâncă ce a răstignit pe acești oameni pe o cruce fără de sfârșit…
Crucea lor e crucea neamului românesc. Și doar nesimțiții pot trece indiferenți pe celălalt trotuar, fără să ia seamă la această mărturie de jertfă.
Căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”, spune Mântuitorul. Iar sacrificiul lor nu a fost pentru ei înșiși. A fost pentru noi, toți. Ei au spălat, în pragul solstițiului, obrazul țării acesteia, întinat de lașitatea și duplicitatea noastră, a tuturor. Ei ne-au învățat că se poate. Că trebuie. Cuvântul lor nu a fost meșteșugit. Oratoria lor a fost simplă. Pentru că nimic nu e mai simplu, mai natural și mai omenesc decât moartea. Hristos Însuși ne-a arătat-o. Iar ei L-au mărturisit suprem.
De aceea sunt astăzi mai vii decât mulți dintre noi, cei care nu am fost vrednici de o moarte ca a lor. Îmbătrânim în păcatele noastre, ne urâțim – pe dinafară și pe dinăuntru – , dându-ne stricăciunii, zi de zi, ceas de ceas, într-o moarte lentă și urâtă. „Cel ce moare tânăr li-i drag zeilor”, credeau anticii. Privilegiul martirilor este că mor în slavă. Ei nu mai îmbătrânesc. Ei nu cunosc urâțirea, degradarea inerentă, stricăciunea. Ei au rămas tineri, precum erau în fotografiile din care ne privesc, cu ochi mari și umezi, de căprioare speriate. Firea lor este aidoma firii arhanghelilor.
Mi-i amintesc, în acele zile sumbre de decembrie, cum erau aduși în cortegii de jale, la Cimitirul Eroilor, îmbrăcați în miri și mirese. Ei, feciorii și fecioarele pământului românesc. Sunt imagini ce nu mai pot fi uitate, oricât aș vrea… Cununia cu moartea, nunta cosmică prezentă și în Miorița, nu a fost niciodată mai bine înțeleasă decât în astfel de momente zguduitoare.
Dar de acolo, din veșnicia lor fără prihană, din fotografiile din care ne privesc ușor nedumeriți, ei întreabă mereu. Ne întreabă: „Voi ce ați făcut? Unde ați fost? Unde sunteți și ce faceți astăzi? Noi am știut muri. Voi?”
Căci nu pentru România de astăzi au murit ei. Nu pentru o țară rămasă fără nici o fabrică, nu pentru o țară rămasă fără păduri, în care nimic nu mai e al nostru, nici mpcar pământul pe care călcăm. Nu pentru o țară în care se moare de foame, literalmente, nu pentru o țară în care, pe mormintelelor, o castă de privilegiați pălmuiește zilnic, cu luxul și îmbuibarea, mizeria și umilința a tot mai mulți.
Să nu ne amăgim. Vreme este să dărâmi și vreme este să zidești. Este vreme de tihnă și este vreme de luptă. Dar cât de bicisnic trebuie să fii să stai cu mîinile în sân, când până și sufletul copiilor tăi a ajuns să fie furat?!
Ei au ieșit în fața armelor și tancurilor. Nouă nu ni se cere chiar atât. Și totuși am uitat să ne împotrivim. Și totuși, ne temem. Să nu ne amăgim: pentru toate vom da socoteală. Uitându-ne în sufletul nostru, așadar, să spunem fiecare din noi: eu unde sunt? Și să ne adunăm din nou, în comuniune cu ei.
S-a scurs un an de la plecarea în Ceruri a Majestății Sale Regelui Mihai I al României. Un an în care durerea durerea nu s-a ostoit, iar amintirea nu s-a veștejit. Căci, odată cu ele, nădejdea este ultima care a rămas străjer neclintit al unei posibile, viitoare Învieri… Redăm mai jos editorialul publicat de noi în urmă cu un an…
LA DESPĂRȚIREA DE REGELE MIHAI…
de Florin DOBRESCU
Regele Mihai a sosit pentru ultima oară pe pământul patriei sale. De această dată, pentru totdeauna… Şi din păcate nu pentru a domni, ci pentru odihna cea veşnică.
Cel ce putea reda României demnitatea şi nobleţea pierdute acum 70 de ani, după îndelungata noapte căzută peste ţară la 30 decembrie 1947, se reîntoarce astăzi înfăşurat în tricolor, dintr-un îndelungat exil. Care, astăzi, s-a sfârşit pentru totdeauna. (mai mult…)
Consternantă această știre! Guvernul Dăncilă a organizat o masă în… Sala Tronului de la Palatul Regal! Fotografiile înfățișează o masă pantagruelică, încărcată cu bunătăți și băuturi, în jurul căreia se îndoapă mârle oficiale locale, alături de reprezentanți ai Parlamentului European. Iar dincolo de masă, Tronul Regal – ca un accesoriu nobiliar devenit obiect de breloc al unui manelist. Pe mese alăturate, venit parcă acum de la țară cu sacoșele de rafie pline, ministru Daea și-a întins brânza și cozonacii, ca precupețele din Piața Obor.
Figuri lăbărțate, cefe groase și transpirate, ascunzând sub gulere albe lanțuri de aur groase cât degetul, emanând prin toți porii incultură și grobianism, blocate o viață în perspectiva oablă de Videle și năpustite de curând pe culoarele puterii din Capitală, au confundat Sala Tronului cu spațiul unui local de lux, neputând să înțeleagă că acel spațiu reprezintă un simbol al istoriei naționale. Indiferent dacă ești monarhist sau republican, Palatul Regal din București este un monument istoric și poartă în el toată greutatea semnificațiilor istorice ale dinastiei de care sunt legate atât Independența, cât și Marea Unire făuritoare a României Mari. Oricum, însăși ideea de a face chiolhan într-o sală de muzeu mi se pare demnă de mentalitatea tip Las Fierbinți și cred că și cei mai gregari maneliști din România ar fi avut o ezitare înainte de a gândi un asemenea sacrilegiu.
Cu numai un an înaintea acestei probe de prostie agresivă, zeci de mii de români s-au perindat prin aceeași Sală a Tronului pentru a aduce un omagiu la catafalcul Regelui Mihai. Timp de câteva zile, acesta și-a reînstăpânit majestatea peste istorica Sală a Tronului, fiind tratat de toate instituțiile Republicii ca un adevărat monarh. Iar toate capetele încoronate ale Europei s-au reunit în jurul Tronului României.
Măcar și acest considerent și ar fi trebuit să le spună mârlanilor în fracuri de la protocolul Guvernului că ideea lor este tot atât de inspirată cu aceea de a face un grătar în curtea Catedralei Mântuirii Neamului.
Văzându-i înșirați pe Dăncilă, Carmen Dan, Daea, Birchal, înaintea mesei grele de bunătăți, mi-am amintit instantaneu de fotografiile de epocă înfățișând primatele din guvernul Dej-Pauker, la ospețe protocolare similare, imediat după alungarea Regelui Mihai. Și am înțeles că în urma defunctului regim comunist, Republica Populară trăiește și crapă de sănătate. Pe cadavrul unei Românii aflată în descompunere.
„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 13)
65 de ani…
Poate fi mult, la scara unei vieți de om, sau puțin, la scara Istoriei unui neam. Totuși, a fost enorm pentru toți cei care, după 31 octombrie 1953, au așteptat zadarnic, tot restul vieții, reîntoarcerea unui fiu, a soțului ori iubitului, a unui frate sau părinte… Căci toată povara acestor 65 de ani a fost înmulțită cu aceea a suferințelor, umilințelor și privațiunilor de care s-au împărtășit și familiile celor plecați. Potirul durerii a fost gustat de toate rudele lor, după cum întregul neam românesc s-a împărtășit din el în acei ani de beznă și teroare. (mai mult…)
25 octombrie 1921. Nașterea REGELUI MIHAI I la Palatul Foișor, de pe domeniul Peleș.
Eram copil, atunci când Bunicul a scos o cărțulie pe care o ținuse multă vreme ascunsă, unde am văzut pentru prima oară imagini cu Regele Mihai. Erau imagini din perioada adolescenței sale, când purta titulatura de Mare Voievod de Alba Iulia. Bunicii mi-au vorbit despre el și despre Regatul României. Tot atunci am văzut întâia oară și harta României Mari, iar Bunicul mi-a arătat cetățile de pe Nistru, frontiera de Răsărit a Europei civilizate…
De atunci am năzuit la ziua când Regele Mihai va reveni pe Tronul României. Adică, restaurarea ordinii de drept răsturnate samavolnic de ocupația sovietică și ciracii ei locali în 1947. Adică, revenirea la normalitatea uzurpată prin instaurarea anormalității.
Anii au trecut. Îi ascultam mesajele transmise de Radio Europa Liberă de Crăciun, în fiecare an, cu sentimentul că aveam acces la mesaje venite dintr-un alt ev, demult îngropat în uitare și ignoranță. Și care se putea întoarce cândva… Am înțeles curând după Decembrie 1989 că încă nu era posibil. Ei, comuniștii, erau încă prea puternici și nu-și schimbaseră decât blana… Exilul s-a prelungit nefiresc, cu rare tentative de a reveni, la care regimul răspundea, respingându-l, ca pe un dușman periculos. Periculos pentru ei, desigur… Regele continua să exercite asupra a milioane de supuși fascinația arhetipală a monarhului ascuns, mit aparținând Tradiției primordiale și regăsit, până azi, în cultura arhaică a tuturor popoarelor lumii.
Momentul celor trei zile ale Paștelui din 1992, cu un milion de oameni ovaționându-l pe străzile Bucureștiului, a fost – dincolo de speranțele zămislite – doar licărirea de o clipă a icoanei unei Românii care ar fi putut să fie dacă nu ar fi fost să nu fie… Pentru că, din păcate, masele, cei mulți, au vrut mereu altceva. Și au primit… Pe Iliescu, pe Băsescu, pe Iohannis. Unul mai chipeș decât celălalt.
Revenirea, în cele din urmă, a Regelui, a însemnat o reinstituționalizare, în viața poporului român, a Casei Regale. Nu știu să mai existe vreo republică în care o casă regală să cunoască atâta influență și simpatie precum Casa Regală a României. Să fie doar o concesie făcută dreptății Istoriei în schimbul perpetuării modelului republican ilegitim? Sau pur și simplu un reflex al României profunde, care sub zgomotul zilnic continuă să creadă?
Este greu de spus.
În decembrie, Regele Mihai a repurtat încă o victorie. Într-o republică, el a avut parte de funeraliile unui Rege. Bicisnica republică, prin toate instituțiile și autoritățile sale, precum și Biserica, l-au recunoscut ca Rege și l-au tratat ca atare pe ultimul drum.
Istoria românilor continuă să fie un paradox deseori stupid. Dar, dincolo de toate, astăzi e vremea să ne amintim, din nou, de el…
Telefonul închis cu o seară înainte, lucru care nu se obişnuia la dumnealui, mi-a spus că ceva nu-i bine. Apoi, a doua zi, mi s-a confirmat.
L-am aflat într-un salon al Spitalului Militar. Şedea pe marginea patului, drept, rezemat de noptiera pe care vegheau o icoană şi o lumânare aprinsă… Şi aştepta Moartea. Cu firescul cu care aşteptăm noi, zilnic, tramvaiul, să zi-cem… Ştia că mai e vorba de ore, cel mult zile… De altfel, trăia doar datorită tuburilor care-i oxigenau plămânii făcuţi fărâme.
Şi totuşi, cu excepţia suferinţei pe care o presupunea fiecare inspiraţie şi expiraţie, era acelaşi pe care îl cunoşteam cu toţii. Puternic, plin de optimism, capabil să-ţi dea ţie, om sănătos, lumină şi pace.
Mi-a mărturisit că vrea să moară zâmbind… Să facă un rol frumos. Ultimul rol, dar cel mai greu, după cum însuşi spunea… (mai mult…)
„Astăzi nu ni s-au mai luat teritorii, ci ultima redută care ne-a apărat mii de ani: sufletul creștin!
Ce am avut mai bun ne-a murit în pușcărie, nu avem dreptul să-i jignim cu „libertatea” noastră născută din ocultarea jertfei lor și din apostazia credinței! Iar daca ei au murit pentru Hristos și pentru demnitatea noastră, noi nu avem dreptul să „trăim” mințind, uitându-i, pentru penibilul confort din lumea asta si din viața asta fără de Dumnezeu!
Să-i urmăm cu capul plecat, și să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dea în timpurile astea noi, puterea veche a jertfei lor!”
