Evenimentul Zilei a fost singurul cotidian din România care a anunţat, la 28 mai 1993, moartea lui Horia Sima în Germania.
Trupul neînsufleţit al lui Horia Sima, în casa dr, Păunescu din Untermeitingen, Germania, a doua zi după deces
de Florin Dobrescu
În ultima vreme a devenit trendy ca despre Horia Sima să se scrie şi să se vorbească exclusiv de rău. Sau, în cel mai bun caz, să nu se vorbească deloc.
De când Legea 217 / 2015 a inhibat istoricii temători pentru propria carieră, iar vigilenţa bolşevică a neorolleriştilor de la Institutul Elie Wiesel a devenit un fel de Big Brother atoatevăzător în domeniul memoriei, cei mai mulţi istorici
25 mai 1993. Fruntaşi legionari, în casa doctorului Filip Păunescu, devastaţi de moartea neaşteptată a lui Horia Sima (Arhiva Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu – Fondul Dan Boghiu)
preferă să evite subiectul.
Personal, nu înţeleg să mă raliez acestui curent şi să mă fac că anumite personalităţi ori evenimente din istoria recentă nu ar exista. Pentru că sunt un om liber şi aşa vreau să rămân.(mai mult…)
De ce trebuie ca 10 Mai să fie ziua naţională a României? Pentru că România are împrejur popoare cu mentalitate acaparatoare, imperialistă…
Timp de 80 de ani, din 1867, până în 1947, ziua de 10 Mai a fost sărbătoarea Naţională a României, ea câştigând în primii 15 ani trei semnificaţii care au impus-o definitiv în conştiinţa naţiunii şi i-au dat caracterul peren al unei adevărate zile naţionale.
De aproape 70 de ani, propaganda comunistă face totul pentru a falsifica istoria şi pentru a face uitată această zi-simbol, impunând adoptarea unor alte date ca sărbători naţionale, date care nu au avut şi nu au în ele importanţa încărcării semnificative a unei astfel de zile.
Incultura istorică în care a fost ţinut poporul român si care este una dintre caracteristicile oricărui regim dictatorial, cu precădere al celui comunist-face ca să nu se ştie, în general, care sunt cele trei criterii, corespunzând a trei tipuri de state, după care se stabileşte ziua naţională în lume.
Astfel, pentru statele cu trecutul istoric independent stabilit încă din epoca medievală şi care şi-au păstrat regimul monarhic, sărbătoarea naţională, sărbătoarea naţională este considerată ziua de naştere a suveranului domnitor. Şi astăzi acesta este criteriul pentru Danemarca, Lichtenstein, Nepal, Olanda, Suedia, ş.a.m.d.
Pentru statele care şi-au schimbat forma de guvernământ sau şi-au câştigat independenţa în urma unei revoluţii, sărbătoarea naţională e socotită, de obicei, ziua în care s-a declanşat mişcarea, cum este cazul Algeriei, Franţei, fostei U.R.S.S.
Pentru marea majoritate a statelor lumii, cele a căror independenţă se plasează cu precădere în ultimele două secole, sărbătoarea naţională este considerată ziua în care a fost proclamată independenţa. Spicuim: Angola, Bangladesh, Bolibia, Chile, Filipine, Iordania, S.U.A., Venezuela.
Ce s-a întâmplat la noi după proclamarea republicii populare de către regimul aservit Moscovei? În cadrul politicii populare de desnaţionalizare făţişă şi directă, din anii 1948-1958, sărbătoarea naţională nu devine nici 24 ianuarie, care avusese acest statut între anii 1860 şi 1865, şi nici aşa cum ar fi fost normal pentru un regim republican-30 decembrie, fiecare dintre ele fiind considerată a fi prea ,,naţionalistă’’, în special prima. Să nu uităm că Hora Unirii era un cântec interzis, fredonarea lui putând duce la imediata arestare a celui vinovat de acest delict!
A fost aleasă data de 23 august care, prin falsificarea grosolană a adevărului istoric, a fost numită ,,Ziua eliberării României de sub jugul fascist de către glorioasa Armată Roşie’’.
În decursul anilor, data rămânând aceeaşi, denumirea, şi deci semnificaţia momentului, s-a modificat. După 1960 Armata Roşie a fost eliminată din titulatură ca apoi, prin 1970, să aflăm că eliberarea României a fost făcută de ,,insurecţia armată’’, iar, ulterior, aceasta s-a transformat în ,,revoluţie antifascistă’’, ea devenind apoi şi ,,antiimperialistă’’, şi aducând şi ,,eliberare anaţională’’, dar şi pe cea ,,socială’’!
Cu toată nostalgia şi dragostea pentru aceasă dată, puterea neocomunistă, instalată după 1990, nu îndrăzneşte să menţină 23 august ca sărbătoare naţională.
În toamna acelui an, atât cei care au luptat cu adevărat pentru răsturnarea dictaturii comuniste, cât şi cei care au beneficiat de pe urma acelei situaţii, ajungând în Parlament, au pus problema proclamării, ca zi naţională, a datei revoluţiei române. Neînţelegerile au intervenit, însă, repede, beneficiarii noii situaţii au susţinut data de 22, ziua fugii cuplului prezidenţial şi a constituirii F.S.N., cu autopropusul său preşedinte, ultimul pe listă.
Cei care s-au ridicat primii la luptă în Bucureşti, şi au avut de suferit pentru aceasta, au fost de părere că data zilei naţionale ar fi trebuit să fie ziua de 21. Timişorenii au arătat că, deja, pe 20 ei au reuşit să elibereze oraşul, care devenise primul oraş liber al României, în timp ce ceilalţi au propus data de 16 decembrie, când s-a aprins, cu adevărat, flacăra protestului popular.
Dar, indiferent ce dată ar fi fost adoptată, ea avea o conotaţie politică anticomunistă evidentă, si atunci preşedintele Ion Iliescu, abil politician, lansează ideea adoptării zilei de 1 Decembrie ca sărbătoare naţională.
Desigur, 1 Decembrie reprezintă reprezintă o dată foarte importantă în istoria acestei ţări. Despre ea se spune că reprezintă momentul desăvârşirii unităţii naţionale, lucru care nu este decât parţial adevărat. Trecând peste ani peste faptul că, zeci de ani, propaganda comunistă a rezumat întregirea României la actul de la 1 decembrie, omiţând actele de la 27 martie şi 28 noiembrie, acelaşi an, între cele trei date-etape ale aceluiaşi proces, şi care ar trebui sărbătorite în mod egal, există deosebiri marcante.
Pe când actele votate la început de reprezentanţii populaţiei din Basarabia şi din Bucovina, care prevedeau unirea cu ţara-mamă, s-au transpus imediat în realitate politică, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu actul de la 1 decembrie.
Timp de luni de zile, aproape jumătate din populaţia din Ardeal a continuat să fie menţinută sub stăpânirea statului maghiar.
Doar după lupte grele, purtate până în toamna anului 1919 de Armata Regală Română pe teritoriul statului maghiar, s-a ajuns la eliberarea tuturor teritoriilor româneşti.
Cu remarca că numai Tratatul de pace de la Trianon consfinţeşte graniţa româno-ungară, şi că, prin
acest tratat, unele zone cu populaţie majoritar
românească rămân în Ungaria.
Deci, 1 Decembrie 1918 rămâne unul dintre cele mai înălţătoare şi mai frumoase momente ale istoriei noastre moderne, dar nu reprezintă împlinirea unităţii noastre naţionale, ci numai exprimarea dorinţei unor reprezentanţi ai populatiei româneşti locuitoare a Regatului Ungariei din ceea ce fusese Imperiul Austro-Ungar, de a se uni cu Regatul României. 1 decembrie 1918, ca şi 27 martie, ca şi 28 noiembrie, reprezintă fundamentul juridic prin care statul român a putut să revendice şi să impună, ulterior, unirea.
Dar să revenim asupra zilei de 10 Mai, să vedem de ce a fost sărbătorită timp de 81 de ani ca Ziua Naţională a României.
10 Mai 1866
Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen este ales domn al ţării prin plebiscitul de la 2-8 aprilie 1866. La 10 Mai, ajuns la Bucureşti, după o primire triumfală şi după un Te-Deum ţinut la Mitropolie, prinţul, condus în incinta Camerei, depune jurământul de a păzi legile Principatelor Unite, de a le menţine drepturile şi de a apăra integritatea teritoriului. În scurta alocuţiune pe care a rostit-o în continuare, cel care din acel moment a devenit Principele Carol I, a subliniat: ,,Punând piciorul pe acest pământ, am devenit român!’’
În anul următor parlamentul stabileşte ca sărbătoarea naţională să fie la 10 Mai. Cutuma era ca sărbătoarea naţională să fie ziua de naştere a suveranului, Carol I se născuse la 8 aprilie 1838, dar el nu a acceptat ideea ca ziua naţională să fie data naşterii sale ca principe german, ci aceea a ,,naşterii’’ ca principe român. Ori această dată era ziua de 10 Mai.
10 Mai 1877
La 4 aprilie 1877 se semnează Convenţia româno-rusă prin care se permitea trecerea armatelor ţariste peste teritoriul principatelor pentru a lupta în Balcani.
La 12 aprilie, Rusia declară război Turciei, şi armatele sale concentrate în Basarabia, trec imediat graniţa. Dezarmarea generală a Convenţiei româno-ruse în toate capitalele europene determină guvernul Brătianu şi pe Principele Carol I la o maximă prudenţă în acţiuni ostile faţă de Poartă pentru a nu compromite interesele vitale ale ţării.
Turcii vor începe acţiunile militare împotriva teritoriului românesc prin bombardarea Brăilei, dar primele lupte adevărate au loc, peste câteva zile, la Calafat şi Olteniţa.
Ca răspuns la aceste acţiuni, Adunarea Deputaţilor adoptă la 29 aprilie o moţiune prin care se declară starea de război între principate şi Imperiul Otoman, lăsând guvernului libertatea să decidă momentul în care să proclame independenţa. Aceasta la cererea expresă a ministrului de externe Mihail Kogălniceanu care era îngrijorat de atitudinea foarte puţin amicală faţă de noi a cancelariilor europene.
Dar prudenţa factorilor de conducere ai statului-guvern, principe, partide politice-care manevrau cu abilitate pentru a contracara acţiunile puterilor europene, nu era pe placul opiniei publice interne.
Începând cu 4 mai, presa radicală începe să preseze guvernul pentru a proclama independenţa.
Pe 9 mai 1877, deputatul radical-liberal Nicolae Fleva interpelează, în Adunarea Deputaţilor, guvernul, dacă acesta a comunicat oficial tuturor puterilor ruperea relaţiilor cu Turcia şi, ca urmare a acestui fapt, că România se consideră independentă. Fleva a mai întrebat dacă a fost rechemat agentul diplomatic de la turci, şi dacă a fost notificată oficial starea de război. Răspunsul lui Kogălniceanu, că ,,suntem o naţiune independentă’’, provoacă o mulţime de ovaţii.
Faţă de această poziţie, deputaţii vor vota o rezoluţie prin care se consfiinţeşte ruperea relaţiilor de suveranitate faţă de poarta otomană ţi se proclamă independeţa de stat.
Pe 10 Mai, după ce şi membrii celeilalte camere, Senatul, votează şi ei Legea Independenţei, reprezentanţii celor două Camere, se îndreaptă, însoţiţi de o zgomotoasă mulţime, către Palatul Cotroceni, unde Principele Carol I semnează imediat actul de independenţă adus de parlamentari, care, din acel moment, devine juridic valabil.
Desigur, dacă conflictul ar fi izbucnit şi ar fi fost în acest stadiu ăntr-o altă lună, poate că proclamarea independenţei s-ar fi făcut mai repede cu câteva zile, aşa, tentaţia firească de a lega momentul crucial al naţiunii române de sărbătoarea naţională existentă deja de 10 ani se pare că a funcţionat.
Oricum, data valabilă a independenţei nu este 9 mai, ci 10 Mai, căci nici un act, în nici o ţară cu sistem bicameral, nu contează ca votat decât în momentul în care ambele camere şi l-au însuşit, iar puterea Legii este dată doar după semnarea sa de către Şeful Statului, indiferent dacă acesta este monarh sau principe.
După ce Carol I a autentificat actul de independenţă de la 10 Mai, România a intrat în rândul naţiunilor care, cucerindu-şi independenţa faţă de alte state, îşi au sărbătoarea naţională în această zi crucială a destinului lor.
10 Mai 1881
Cel de-al treilea eveniment istoric care a îmbogăţit semnificaţia zilei de 10 Mai a fost Încoronarea lui Carol I şi a Elisabetei ca primii Regi ai României. Ridicarea României la rangul de regat fusese avută în vedere încă de la proclamarea independenţei, nu s-a putut înfăptui imediat datorită opoziţiei majorităţii statelor europene chiar faţă de statutul de independenţă.
Cu greu acceptată la Conferinţa de pace de la Berlin, Independenţa României nu va fi recunoscută de cele mai multe cancelarii decât după ce Constituţia a fost modificată în sensul recunoaşterii dreptului la cetăţenia română şi locuitorilor care aparţin şi altor confesiuni decât celor creştine.
Încă de la 28 februarie 1881, Vasile Boerescu arătase Principelui Carol dorinţa membrilor guvernului de a proclama Regatul mai devreme decât se avusese în vedere, deoarece pentru recunoaşterea acestuia se întrevedeau noi complicaţii şi ingerinţe internaţionale care se doreau, astfel, devansate şi anihilate. Se propunea 8 aprilie, ziua de naştere a Prinţului, care coincidea cu cea a plebiscitului din 1866 care îl proclamase ca domnitor.
Numai că, pe 14 martie, conservatorul Titu Maiorescu lansează în Cameră un virulent atac împotriva guvernului liberal pe care Dinastia nu se va putea sprijini niciodată. În urma onor furtunoase dezbateri parlamentare, miniştrii sosesc la Palat şi solicită proclamarea Regatului în acea zi. Carol I încearcă să tempereze lucrurile, dar Brătianu şi toţi miniştrii sunt intransigenţi şi obţin acordul Principelui.
La reluarea şedinţei Camerei, în după-amiaza zilei de 14 martie, generalul Lecca propune proclamarea imediată a Regatului României. În unanimitate şi cu un entuziasm indescriptibil, Camera votează moţiunea. Senatul, în acelaşi entuziasm, votează şi el Legea ridicării României la rangul de Regat. Apoi membrii celor două camere, împreună cu mitropoliţii şi episcopii, însoţiţi şi de mulţimea care aflase vestea, se duc la Palat unde sunt primiţi în Sala Tronului unde, prin semnarea Legii de către Carol I, România devine regat.
Atât oamenii politici, cât şi cetăţenii, doreau ca ceremoniile fastuoase ale încoronării să aibă loc în ziua de 10 Mai pentru a o lega de Ziua Naţională. Carol I este rezervat în privinţa încoronării, dar dorinţa oamenilor politici era de a se sublinia că, dincolo de realizarea atunci a statului român modern, stătea o veche tradiţie că România nu a apărut pe harta Europei în a doua jumătate a acelui secol, aşa cum erau tentate să creadă cancelariile europene, ci a reprezentat o veche şi glorioasă tradiţie a acestor locuri.
Politiciienii insistă pe lângă Rege pentru comandarea unor coroane extrem de scumpe, dar Carol I cere ca pentru sine să se execute la arsenal o coroană de oţel executată dintr-unul din tunurile capturate la Plevna, iar pentru Regină comandă simplă din aur, la o casă de bijuterii.
În ziua de 10 Mai 1881, într-o ceremonie solemnă ţinută la Mitropolie în prezenţa suveranilor, coroanele sunt aduse de 4 generali şi sfiinţite de către cei 2 mitropoliţi.
În după-amiaza aceleiaşi zile, în Sala Tronului de la Palatul Cotroceni, Coroanele sunt predate oficial Regelui şi Reginei.
Reţinem câteva fraze din discursul oficial al Regelui Carol I:,,O primesc ca pe un testament al independenţei şi puterii României. Ea va fi o mărturisire despre timpurile grele şi glorioase prin care împreună am trecut şi va aminti generaţiilor viitoare despre eroismul părinţilor lor şi despre unirea ce a domnit între prinţ şi popor. Însă, cea mai frumoasă coroană pentru Regină şi pentru mine este şi va fi dragostea şi încrederea poporului căruia i-am consacrat toate gândurile şi sentimentele noastre… Trăiască scumpa noastră Românie încoronată azi prin propriile sale merite!’’
Înainte să mă nasc, mi s-a luat regatul. M-am născut și lumea dinaintea mea a dispărut… Era un regat cu lanuri strălucitoare, cu adieri calde, cu iarba pe care puteai păși desculț, cu oameni cu brațele deschise, care îți îmbrățișau sufletul simplu. Nu l-am mai prins.
M-am născut și imediat toate acestea au dispărut în urma mea. Era un regat pe care mi-l amintesc atât de bine… ziuă cu ziuă, rază cu rază… M-am născut cu acest regat în mine și totuși, când am ajuns pe lume, el nu mai era. Altceva am găsit aici. Oameni care nu-și mai amintesc nimic… nimic despre niciun regat.
Într-o zi pe masă am găsit două albume mari, groase, de pe coperta cărora mă privea peste lanuri strălucitoare cu adieri calde și cu oameni cu brațele deschise… mă privea parcă ziuă cu ziuă și rază cu rază, Majestatea Voastră. Ce privire pătrunzătoare! Ce ochi care-și poartă tristețea cu mai mare onoare decât coroana!
Am privit acei ochi și regatul din mine a început să se nască din nou! Ce bucurie! Ce trainică bucurie, ce a putut încolți ca o boabă de grâu peste zeci de ani cu doar un strop de privire coborâtă din zorii credinței absolute în acest pământ! Dar și ce îngrijorare… Ce necunoscută îngrijorare m-a cuprins! De unde? De unde să fii apărut? Să aflu de unde, am deschis albumul.
Dumnezeule! Ce am găsit înăuntru! „Trăiască Regele!”…au început să strige glasuri. „Trăiască Regina!” Și pentru o fracțiune de secundă, dintre paginile care alunecau în viteză una după alta, cu o mișcare energică, apare Regina Maria, Majestatea Voastră, dându-și voalul la o parte. „Eram regină! Regină în momentul în care toată Europa era un rug ale cărui flăcări ne atingeau deja frontierele!” M-am cutremurat văzând-o! Atât de aproape și totuși cu un ecou cutremurător de îndepărtat în voce… Marea noastră regină era acum în fața mea! Și îmi vorbea despre temerile ei, despre amenințări necunoscute pe care le simțea peste tot. Ochii aceia atât de plini de mister și credință întru miracol să se simtă amenințați? Paginile au început s-o ia la goană, să alerge ca-ntr-un galop al refacerii celui mai de preț miez al lumii: demnitatea omului. Și am văzut-o întâi micuță, cu părul impecabil pieptănat, veselă și plină de bucuria vieții. La fel de repede am văzut-o mare din nou, cu adevărat mare, spunând: „Aș vrea să fiu eu rege – i-aș obliga pe toți să-și facă datoria de dimineață până seara, cu cuvinte aspre și fapte și mai aspre, dacă ar fi nevoie.” Ea? Acea micuță cu părul perfect pieptănat? Ce schimbare! Ce minunată schimbare! Ea, descătușată din orice lanțuri, așa cum se simțea când era în șa! V-am văzut călărind, Majestate! Ce bine vă stătea! Erați o forță plutind în aer! … „Mă simțeam una cu pământul pe care călcam (…) cu ogoarele și cu cei care le arau. Călăria m-a învățat să iubesc glia românească, mi-a îngăduit să simt în mine bătăile inimii acestei țări!” Atunci binecuvântați să fie caii pentru noi, Majestate!
„Necinstea de proporții incredibile este, de fapt, cea care distruge țara noastră.” …ce-a fost asta? Un fulger a trecut prin fața mea, purtându-și coroana! Ce-ați vrut să spuneți? Așa să fie țara noastră? Să piară distrugându-se atât de simplu din interior? Nu vreau să cred… „Acestea ar putea fi ultimele lupte ale regalității.”… Cum adică? Atât de scurt să fie totul? Majestatea Voastră, ce vreți să spuneți? „Sunt regina țării acesteia și nu pot sta cu mâinile-n sân privind-o cum piere! E nevoie de un braț puternic și pentru a pedepsi și pentru a ajuta!” – se aude strigând. Herghelii de cai se dezlânțuiseră din sufletul ei, făcând să vibreze bătăile inimii acestei țări până în ultimele unghere ale ei! Începuse războiul cel crunt.
Ce putea face ea, care înainte de toate era femeie și mamă și care tocmai lupta cu boala cumplită a celui mai mic fiu al ei? Majestatea Voastră, ce-ați fi putut face mai mult? Zecile de fotografii din albume mustesc de o credință dincolo de forța umană, o încredere de nestrămutat în această țară, ce trebuia să iasă sub orice chip învingătoare în fața istoriei! „Aș vorbi cu soldații și aș rămâne printre ei, până aș ajunge să mă adore și ar pleca bucuroși la luptă în numele meu – aș fi o realitate în rândurile lor, nu un nume.” Asta ați făcut, Majestatea Voastră! Și cât a însemnat pentru sufletele oamenilor ce-și dădeau atât de sincer viața pentru țară!
Groază. Groaza a sute de mii de oameni plecând fără să știe încotro, „căruțe, bărbați, femei și copii de-a valma, căzând în băltoace și ridicându-se plini de noroi”, se alătură încet, lângă noi, vocea lui Nichifor Crainic. Majestatea Voastră, toate acestea erau în fața domniei voastre! La toate trebuia să le țineți piept! „Câte o femeie o ia razna pe câmp cu pruncul în brațe, poate nebună de groază.”… revine aceeași voce gravă și tristă a lui Nichifor Crainic.
Opriți-vă, căci Majestatea Sa și-a întors chipul cutremurat spre o batistă… Majestatea Voastră, iertați-mă, vă rog din suflet… n-am intenționat să… a fost doar o curiozitate, poate nelalocul ei, văzându-vă în atâtea imagini ale suferinței, printre paturi de răniți și muribunzi, fără nicio apărare în fața bolilor ucigașe de pe front… Și văzând câte lacrimi se preling la capete de rânduri din aceste albume…
„Sunt mama poporului meu. Eu nu am timp să fiu bolnavă”, îmi întrerupe din nou gândurile vocea ei ca o sabie cu tăișul gata să apere orice-i vine în cale, „și-atâta timp cât România are nevoie de mine, Dumnezeu o să mă ocrotească, nu pentru mine, dar pentru că țara are nevoie de mine.” Și v-a ocrotit, Majestatea Voastră! Se vede în tot lanțul de imagini ce ne-au rămas și ce ține strâns legate năzuințele și durerile românilor, ca istoria să nu uite partea ei cea mai importantă – credința fără margini a tuturor în sufletul acestui pământ, peste care suflare Dumnezeiască s-a așternut, ca noi toți să ne naștem!
„Soldații mei…” … „Răniții mei…” „Dragii și vitejii mei soldați!” … Suntem cu toții aici, Majestate și vă ascultăm! … Însă pe chipul ei se vedea atât de adânc întipărită suferința pe care o mângăiase fărâmă cu fărâmă, pe fruntea fiecărui rănit, făcându-l astfel invincibil… încât acum o văd că nu mai poate spune nimic. Vocea îi este înecată în prea mult trecut ce plutește în jurul ei… Se retrage ușor între filele albumelor, cu mantia-i regală măturând în urma ei apusul unei lumi ce nu va mai fi niciodată.
Majestatea Voastră… îndrăznesc… mai stați o clipă! Acesta este regatul pe care eu l-am pierdut! Acesta este regatul care mi s-a luat! Stați! Luați-mă cu Majestatea Voastră acolo! Printre lanuri strălucitoare și oameni cu brațele deschise, care îți îmbrățișează sufletul simplu! Mă auziți??? Vă rog, Majestate! Lumea de aici nu-și mai amintește de niciun regat!!!
„Când veți citi aceste rânduri, poporul meu, eu voi fi trecut pragul tăcerii eterne… Când privesc în urmă, este greu să spun care a fost mai mare, bucuria sau mâhnirea. Eu cred că mai mare a fost bucuria, dar prea îndelungată a fost mâhnirea.”…nu mă aude, își urmează drumul drept, neclintit, pășind calm, pe urme ce altădată fuseseră stropite de sânge mângâiat de sufletul ei.
Majestate, lumea de astăzi merită dreptul la noblețe! Merită să-și ceară din nou dreptul la demnitate omenească! Este târziu, știu, însă mai sunt încă ceasuri destule până la sfârșitul istoriei măcar pentru a năzui spre ea! Nu plecați! Dăruiți-ne încă din noblețea ființei, să ne fie stâlp de rezistență sufletului într-o lume ce nu-și mai amintește nimic despre niciun regat!… Majestatea Voastră, suntem aceiași români, aceiași… fără nicio regină, însă! De-acolo de unde vă aflați, Majestatea Voastră, veghiați-ne, dăruiți-ne forța de care poate nici nu știm că avem nevoie ca de aer ca să rezistăm!… Mângâiați-ne frunțile rătăcite ca altă dată pe acelea ale soldaților, poate vom deveni astfel, ca și ei, invincibili în lupta cu orice vine peste noi!… „Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele! Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre alte națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.”
Și-a dispărut! A dispărut la loc în filele albumelor care s-au scurs până la capăt, lăsându-mă cu inima spărgându-mi pieptul în plină fugă, încercând din răsputeri să ajung din urmă mersul ei calm și neclintit….. o fugă din care nu știu dacă voi mai avea cum să mă opresc vreodată!
Acum nu mai există șansa decât a unui singur regat. Un regat pe care, însă, trebuie noi să-l facem în jurul nostru, cu mâna noastră, cu sufletul nostru, cu jertfa noastră. Și fără nicio regină, care să ne presare forță deasupra creștetelor… Doar cu gândul la Dumnezeu! Niciodată n-am crezut că suferința poate să înalțe sufletul atât de mult… până nu am găsit doi ochi pătrunzători ce mă priveau de pe masă prin coperta unor albume și care își purtau tristețea cu mai mare onoare decât coroana! Ochii ei, ai Reginei suferinței românești… Regina jertfei noastre!
A Majestății Voastre suflet încrezător,
Alexandra Neacșu
O privire cu inima asupra albumului „Maria a României. Portretul unei mari regine”
Pentru noi, românii, ziua de 9 mai nu reprezintă, nu poate reprezenta o sărbătoare.
În genere, oamenii, națiunile își fac sărbători din momentele mari ale existenței lor. Rămân înscrise în calendare cu litere aurite acele momente înălțătoare, în care suflarea colectivă a neamurilor a cunoscut încununarea sentimentelor de demnitate, de dreptate și libertate.
Nici o națiune nu și-a făcut și nu își va face prilej de sărbătoare din zile ce amintesc de înrobirea lor, de năvăliri străine ori de instaurarea tiraniilor. Cu o singură excepție: aceea a națiunilor subjugate inclusiv spiritual, a colectivităților care și-au pierdut identitatea și conștiința misiunii pe care o au în Istorie.(mai mult…)
Era o zi de luni, ploioasă și rece, așa cum în general sunt zilele din preajma jumătății lui Mărțișor. Era 12 martie 1990 și în Piața Operei din Timișoara continua manifestația începută cu o zi înainte, duminică. Zeci de mii de timișoreni se adunaseră să protesteze împotriva conservării și perpetuării structurilor comuniste camuflate grotesc sub faldurile Frontului Salvării Naționale.
Ion Iliescu devenise simbolul remanenței comuniștilor la controlul tuturor nivelelor de putere, simbolul încremenirii României în paradigma comunistă, al contrarevoluției. Recuperând cea mai mare parte a structurilor fostei Securități, care îi deveniseră credincioase în schimbul impunității, și înglobând in integrum în rețeaua FSN eșaloanele secunde ale organismului fostului Partid Comunist Român, noul președinte și anturajul său impuneau României o ruptură față de foaia de parcurs urmată de toate celelalte țări est-europene, păstrând-o în sfera de influență sovietică și propunând un sistem politic de inspirație gorbaciovistă, denumit abil de Iliescu „democrație originală”.
Manifestații de genul celei din 28 ianuarie, de la București, sau din 12 martie, de la Timișoara, erau semnalele prin care opoziția anticomunistă – grupată din instinct în jurul partidelor istorice și a ideii monarhice – demascau acest complot împotriva democrației și deturnarea Rezvoluției în favoarea structurilor fostului regim.
Sub sloganul „Jos Comunismul!”, în cadrul protestului din 12 martie 1990, zeci de mii de timișoreni, rezistând în ploaie, au primit cu entuziasm Proclamația de la Timișoara, citită din balconul Operei, într-un loc cu semnificații profunde pentru mișcarea anticomunistă din Decembrie 1989.
Constituită sub forma a 13 puncte la inițiativa lui George Șerban, devenit mai târziu deputat PNȚCD, Proclamația de la Timișoara consfințea faptul că Revoluția din 16-22 Decembrie 1989 avusese un caracter anticomunist și nu doar anticeaușist, așa cum încercau să acrediteze reprezentanții nomenclaturii comuniste camuflați în oficiali ai FSN.
Cel mai cunoscut punct al acestei proclamații a fost punctul 8, care practic reprezenta un demers de lustrație în viața politică a României, cerând ca „legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate”, „prezența lor în viața politică a țării” fiind considerată drept „principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor” din societate. De asemenea, era cerută amendarea legii electorale printr-o prevedere care „să interzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării”, făcându-se o distincție clară între calitatea de membru de partid, inofensivă, și aceea de activist, considerată nocivă.
Punctul 8 de la Timișoara a devenit principala revendicare în numele căreia s-a protestat în stradă până în iunie 1990, când represiunea neocomunistă a înecat în sânge fenomenul civic al Pieței Universității, readucând pentru mulți ani România în conul de umbră al Europei.
Întregul marasm fără orizont, mlaștina fetidă în care ne zbatem astăzi, fără perspective de regenerare socială și de soluții politice, se află în ratarea acestui important demers care era Lustratia, indispensabil oricărei societăți ieșite dintr-o lungă perioadă de totalitarism.
Sâmbătă va avea loc un eveniment care a devenit tradiție în România ultimului veac… Va fi înhumat cu onoruri de stat un criminal. Încă unul. Și nu orice fel de criminal, ci unul cu peste jumătate de mie de victime la activ. Plus o dictatură și corupția aferentă.
Să mai spunem că nu ne merităm soarta… (mai mult…)
Aflu că Facebook a închis pagina magazinului „Legende vii” pe motiv că „încalcă standardele comunității”. Se pare că imaginea lui Valeriu Gafencu a fost cea care contravenea „standardele comunității”, căci zilele acestea au fost blocate numeroase conturi care postaseră portretul Sfântului Închisorilor. Chipul serafic al unui tânăr azvârlit în temniță pentru un ideal la vârsta de 20 de ani și ieșit prin martiraj într-o groapă comună, la 30 de ani, reprezintă un pericol pentru pacea lumii…
Atat de mult îi înspăimântă acești morți pe mai-marii veacului acestuia, încât prigoana împotriva lor capătă forme dintre cele mai nebunești. Tot astfel, acum 2000 de ani, în nebunia lor, alți mai-mari, tot în numele păcii, au pecetluit mormântul Nazariteanului pe care Îl răstigniseră, comandând și o strajă militară la gura gropniței. Și cu toate acestea sau împotriva lor, El a înviat!
Așa va învia si Adevărul în această țară, si Dreptatea acestui neam vândut la el acasă…
17-18 DECEMBRIE 1989. În urmă cu 29 de ani, la Timișoara, se murea…
Cei mai buni copii ai neamului acestuia cădeau sub gloanțele represiunii comuniste, luptând pentru Libertate, Demnitate și Credință. Au îndrăznit, precum Hristos îi îndemna să îndrăznească. Și nu s-au mărginit să fie căldicei, precum apostolul ne mustră în Apocalipsă…
Într-o țară în care lașitatea făcea carieră, iar duplicitarismul se instituționalizase, ei au ars asemenea unor flăcări mistuitoare, lăsând în urma lor cenușa ca mărturie și legământ.
Trupurile lor incinerate la crematoriul din București, după ordinul sceleratei vrăjitoare de la dreapta lui Ceaușescu, s-au risipit în firea acestui pământ binecuvântat dar și greu încercat de Dumnezeu. Sângele lor spălat de tulumbele municipalității s-a impregnat în țărână și învie an de an în firul de iarbă. Mormintele lor sunt doar simbolice, cripte goale, căci rămășițele lor se găsesc, acum, pretutindeni: în aerul ce-l respirăm, în frunza ce însuflețește copacii, în apa ce o bem…
Nu există dramă mai mare decât aceea a părinților, tot mai bătrâni și mai puțini, ce vin, de 29 de ani, să-și caute copiii la cimitirele eroilor din Timișoara sau București. Cine nu le-a auzit jalea răsfrântă în bocetele cu care îi cheamă, cine nu le-a văzut chipurile surpate de durere, atunci când le împodobesc brazi, la morminte, în fiecare decembrie, nu poate înțelege deplin tragedia adâncă ce a răstignit pe acești oameni pe o cruce fără de sfârșit…
Crucea lor e crucea neamului românesc. Și doar nesimțiții pot trece indiferenți pe celălalt trotuar, fără să ia seamă la această mărturie de jertfă.
Căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”, spune Mântuitorul. Iar sacrificiul lor nu a fost pentru ei înșiși. A fost pentru noi, toți. Ei au spălat, în pragul solstițiului, obrazul țării acesteia, întinat de lașitatea și duplicitatea noastră, a tuturor. Ei ne-au învățat că se poate. Că trebuie. Cuvântul lor nu a fost meșteșugit. Oratoria lor a fost simplă. Pentru că nimic nu e mai simplu, mai natural și mai omenesc decât moartea. Hristos Însuși ne-a arătat-o. Iar ei L-au mărturisit suprem.
De aceea sunt astăzi mai vii decât mulți dintre noi, cei care nu am fost vrednici de o moarte ca a lor. Îmbătrânim în păcatele noastre, ne urâțim – pe dinafară și pe dinăuntru – , dându-ne stricăciunii, zi de zi, ceas de ceas, într-o moarte lentă și urâtă. „Cel ce moare tânăr li-i drag zeilor”, credeau anticii. Privilegiul martirilor este că mor în slavă. Ei nu mai îmbătrânesc. Ei nu cunosc urâțirea, degradarea inerentă, stricăciunea. Ei au rămas tineri, precum erau în fotografiile din care ne privesc, cu ochi mari și umezi, de căprioare speriate. Firea lor este aidoma firii arhanghelilor.
Mi-i amintesc, în acele zile sumbre de decembrie, cum erau aduși în cortegii de jale, la Cimitirul Eroilor, îmbrăcați în miri și mirese. Ei, feciorii și fecioarele pământului românesc. Sunt imagini ce nu mai pot fi uitate, oricât aș vrea… Cununia cu moartea, nunta cosmică prezentă și în Miorița, nu a fost niciodată mai bine înțeleasă decât în astfel de momente zguduitoare.
Dar de acolo, din veșnicia lor fără prihană, din fotografiile din care ne privesc ușor nedumeriți, ei întreabă mereu. Ne întreabă: „Voi ce ați făcut? Unde ați fost? Unde sunteți și ce faceți astăzi? Noi am știut muri. Voi?”
Căci nu pentru România de astăzi au murit ei. Nu pentru o țară rămasă fără nici o fabrică, nu pentru o țară rămasă fără păduri, în care nimic nu mai e al nostru, nici mpcar pământul pe care călcăm. Nu pentru o țară în care se moare de foame, literalmente, nu pentru o țară în care, pe mormintelelor, o castă de privilegiați pălmuiește zilnic, cu luxul și îmbuibarea, mizeria și umilința a tot mai mulți.
Să nu ne amăgim. Vreme este să dărâmi și vreme este să zidești. Este vreme de tihnă și este vreme de luptă. Dar cât de bicisnic trebuie să fii să stai cu mîinile în sân, când până și sufletul copiilor tăi a ajuns să fie furat?!
Ei au ieșit în fața armelor și tancurilor. Nouă nu ni se cere chiar atât. Și totuși am uitat să ne împotrivim. Și totuși, ne temem. Să nu ne amăgim: pentru toate vom da socoteală. Uitându-ne în sufletul nostru, așadar, să spunem fiecare din noi: eu unde sunt? Și să ne adunăm din nou, în comuniune cu ei.
S-a scurs un an de la plecarea în Ceruri a Majestății Sale Regelui Mihai I al României. Un an în care durerea durerea nu s-a ostoit, iar amintirea nu s-a veștejit. Căci, odată cu ele, nădejdea este ultima care a rămas străjer neclintit al unei posibile, viitoare Învieri… Redăm mai jos editorialul publicat de noi în urmă cu un an…
LA DESPĂRȚIREA DE REGELE MIHAI…
de Florin DOBRESCU
Regele Mihai a sosit pentru ultima oară pe pământul patriei sale. De această dată, pentru totdeauna… Şi din păcate nu pentru a domni, ci pentru odihna cea veşnică.
Cel ce putea reda României demnitatea şi nobleţea pierdute acum 70 de ani, după îndelungata noapte căzută peste ţară la 30 decembrie 1947, se reîntoarce astăzi înfăşurat în tricolor, dintr-un îndelungat exil. Care, astăzi, s-a sfârşit pentru totdeauna. (mai mult…)
Consternantă această știre! Guvernul Dăncilă a organizat o masă în… Sala Tronului de la Palatul Regal! Fotografiile înfățișează o masă pantagruelică, încărcată cu bunătăți și băuturi, în jurul căreia se îndoapă mârle oficiale locale, alături de reprezentanți ai Parlamentului European. Iar dincolo de masă, Tronul Regal – ca un accesoriu nobiliar devenit obiect de breloc al unui manelist. Pe mese alăturate, venit parcă acum de la țară cu sacoșele de rafie pline, ministru Daea și-a întins brânza și cozonacii, ca precupețele din Piața Obor.
Figuri lăbărțate, cefe groase și transpirate, ascunzând sub gulere albe lanțuri de aur groase cât degetul, emanând prin toți porii incultură și grobianism, blocate o viață în perspectiva oablă de Videle și năpustite de curând pe culoarele puterii din Capitală, au confundat Sala Tronului cu spațiul unui local de lux, neputând să înțeleagă că acel spațiu reprezintă un simbol al istoriei naționale. Indiferent dacă ești monarhist sau republican, Palatul Regal din București este un monument istoric și poartă în el toată greutatea semnificațiilor istorice ale dinastiei de care sunt legate atât Independența, cât și Marea Unire făuritoare a României Mari. Oricum, însăși ideea de a face chiolhan într-o sală de muzeu mi se pare demnă de mentalitatea tip Las Fierbinți și cred că și cei mai gregari maneliști din România ar fi avut o ezitare înainte de a gândi un asemenea sacrilegiu.
Cu numai un an înaintea acestei probe de prostie agresivă, zeci de mii de români s-au perindat prin aceeași Sală a Tronului pentru a aduce un omagiu la catafalcul Regelui Mihai. Timp de câteva zile, acesta și-a reînstăpânit majestatea peste istorica Sală a Tronului, fiind tratat de toate instituțiile Republicii ca un adevărat monarh. Iar toate capetele încoronate ale Europei s-au reunit în jurul Tronului României.
Măcar și acest considerent și ar fi trebuit să le spună mârlanilor în fracuri de la protocolul Guvernului că ideea lor este tot atât de inspirată cu aceea de a face un grătar în curtea Catedralei Mântuirii Neamului.
Văzându-i înșirați pe Dăncilă, Carmen Dan, Daea, Birchal, înaintea mesei grele de bunătăți, mi-am amintit instantaneu de fotografiile de epocă înfățișând primatele din guvernul Dej-Pauker, la ospețe protocolare similare, imediat după alungarea Regelui Mihai. Și am înțeles că în urma defunctului regim comunist, Republica Populară trăiește și crapă de sănătate. Pe cadavrul unei Românii aflată în descompunere.
