Virgil Maxim, luptătorul pentru învierea neamului său

„Nouă Dumnezeu ne-a dat răbdare. Voi să cereți să vă dea îndurare.”Virgil Maxim

Cel mai important pentru mine, dintre noii veniţi, este Virgil Maxim. Este un tânăr prahovean care a fost întemniţat în 1942 şi a rămas în închisoare până în zilele noastre. Tot din această categorie excepţională este şi Nicolaescu, un tânăr muncitor arestat din 1941.

Virgil Maxim este unul din cei mai cunoscuţi deţinuţi din închisori. Este din categoria celor pentru care închisoarea aceasta nesfârşită a devenit mediu de înălţare pe cele mai înalte culmi de trăire religioasă. Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu, Anghel Papacioc, Ion Ianolide,Alexandru Virgil Ioanid, Marin Naidim, Virgil Maxim şi mulţi alţii ca ei s-au adâncit atât de mult în trăirea mistică, încât păreau nişte monahi. Dacă ar veni acum libertatea propriu-zisă pentru noi, România ar fi asaltată pe plan spiritual de aceşti tineri de elită care ar porni o ofensivă de regenerare morală a societăţii româneşti. Când va veni însă libertatea în mod real, unii dintre ei vor fi morţi în închisoare, iar alţii vor ieşi din comunism cu resursele vitale epuizate, bătrâni sau pe patul morţii, libertatea fiind pentru ei aproape inutilă. În timp ce un Alexandru Virgil Ioanid va fi cenzurat de însăşi presa pretins democratică şi va muri în anonimat, foştii conducători ai U.T.C.-ului, cu studiile la Moscova, sau fiii lor, vor ajunge în fruntea principalelor instituţii ale statului şi vor fi adulaţi de gloatele cuprinse de un delirium tremens politic greu de înţeles şi calificat.

Virgil Maxim are un program spiritual foarte intens. În plus, este preocupat să-i înlocuiască pe alţi camarazi la muncile din celulă socotite mai grele sau degradante. Prietenia cu Virgil este pentru mine deosebit de benefică pe plan spiritual. El a acumulat în anii de închisoare din timpul lui Antonescu o cultură teologică foarte solidă. Cunoaşte scrierile Sfinţilor Părinţi, cum nu am întâlnit pe nimeni până acum. Ne plimbăm ore în şir pe “stradela principală” a celulei (spaţiul longitudinal dintre paturi, pe axa uşă-fereastră) şi ne adâncim în lumea adevărurilor şi faptelor creştine. Cel mai exact portret al lui Virgil Maxim nu poate fi decât ceea ce am scris în “Cuvânt înainte” la volumul lui de “Poeme isihaste”, publicat după decembrie ’89. Iată câteva fragmente:

“Când l-am cunoscut la închisoarea Gherla, Virgil Maxim executase deja 13 ani de temniţă grea şi mai avea în faţă multă suferinţă de îndurat. Toată tinereţea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârşit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mânăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a transfigurat în duhul lui Hristos. Datorită condiţiilor istorice, acest om cu o puternică vocaţie mistică şi teologică a rămas un laic. În alte circumstanţe ar fi devenit cu siguranţă – un mare sacerdot. Puţini sunt astăzi în România cei care să aibă dreptul moral de a vorbi poporului român – şi îndeosebi tineretului – ca acest luptător pentru învierea neamului său. Poezia care se trimite acum publicului românesc este o mărturisire de credinţă, scrisă pe zidurile închisorii cu sângele tinereţii sale. Sufletele tinere, însetate de adevăr şi măreţie, se vor purifica şi ilumina prin ea. Cititorule, când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă, rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!”

După aproximativ trei luni, Virgil va fi dus la Bucureşti spre a fi martor în procesul Ţurcanu.

(Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

„Răul nu se învinge cu rău, din contră. Răul se biruie cu binele moral, câștigând fratele tău înșelat pentru săvârșirea binelui. Prin faptul că răul se folosește de armele păcatului ca să te doboare, ție, creștine, nu-ți este îngăduit să folosești armele lui, ci armele dreptății și adevărurilor sfinte, răspunzând cu bine la rău. „

”Maxim Virgil s-a ridicat cu râvnă spre îndumnezeire şi spre trăire creştină”

Virgil Maxim vorbea puțin, mai mult sugera. Avea energie și probleme ca s-o stăpânească. Năvalnic și pasionat din fire, se voia umil și smerit și pentru asta se lupta cu sine. Nu-i aproba pe cei a căror intransigență se dovedea îngâmfare. Nu încerca să afișeze un anume mod de viață cât o trăire, un exemplu. Purtarea lui sugera că nimic nu justifică ostentația, nici chiar un principiu. (…)

Maxim Virgil, cu o trăire înalt spirituală, exercita asupra noastră a tuturor celor din seria anului 1948, o binefăcătoare înzdrăvenire în duh creştin şi românesc. Ne-am inspirat din ţinuta sa demnă, în momentele noastre critice. De origine, tot prahovean. Era pentru noi un simbol major, un îmbătat de lumină. (…)

Nu mi-a fost dat să stau prea mult de vorbă cu Virgil Maxim care era o personalitate printre noi, arestații de după 15 mai 1948. El ne învăța în special care sunt armele fratelui de cruce în închisoare spre a nu cădea în capcana reeducării sau oricărei alte alterări sufletești.

Ne indica mai ales o stare a conștiinței specifică în fața încercării. Ne arăta prestația sufletească care trebuie să o depunem pentru țelul final al neamului…

Maxim Virgil, la Târgşor fiind adus de la Aiud, a înţeles mai ales să folosească conversaţia în parte cu fiecare. Ca înalt trăitor creştin şi legionar el îndemna la cunoaşterea adevărurilor fundamentale de orientare creştină şi de concepţie legionară. Propaga de fiecare dată ceva sublim pentru setea sau râvna fiecăruia.

Îmi stăruie explicațiile și interpretările sale date jocului de șah scoțând în evidență necesitatea de a găsi cheia problemelor care se pun în acest joc. Impresionant mi-a asemuit cum șahul ne ajută să ne imaginăm mișcarea forțelor malefice care se face spre dominația lumii.

Tot legat de o astfel de interpretare mi-a explicat și ce simbolizează jocul de table.

După cum l-am reținut ceva mai înainte de a ne ocupa fiecare locul de pe prici de la camera de izolare permanentă unde am fost azvârliți, el este fratele de cruce ale cărui lumini sunt de o mare eficacitate. Despre el numai de bine i-am auzit vorbind pe toți ”târgșorenii”.

După mine viaţa lui Virgil Maxim este una eroică. Poate este unic dintre cei de azi îndreptăţit de a vorbi în numele Legiunii. Maxim Virgil s-a ridicat cu râvnă spre Îndumnezeire şi spre trăire creştină. Am citit şi răscitit cu adâncă emoţie volumul publicat intitulat „Nuntaşul Cerului” cuprinzând poeme scrise fără creion şi fără hârtie, create în memorie la închisoare. Ele conţin profunzimi creştine şi înalte valori umane. Lecturând versurile sale îmi dau seama de valoarea inegalabilă a acestui cruciat, ostaş al lui Iisus şi al Legiunii Arhanghelul Mihail.

(Luca Călvărăsan – Istoria în lacrimi. Episodul Târgșor și altele, Vol. II, Editura Bucura, Sibiu, 1998, pp. 111, 150, 177-178)

„Hristos e mereu osândit în fiecare din cei care-L mărturisesc, răstignit de toţi pilaţii puterii pământeşti pentru a nu-şi pierde scaunele!”

Virgil Maxim, unul din acei sfinți ai închisorilor

O figură foarte importantă, admirată de noi toți, era Maxim Virgil, care fusese arestat în 1941, când era elev în clasa a VIII-a (cum ar fi astăzi clasa a XII-a). Când l-am întâlnit, făcuse aproape 9 ani de pușcărie. Avea o pregătire intelectuală deosebită, era un om moral și un foarte bun camarad. Știa întotdeauna să-ți dea un sfat bun și încredere în capacitatea ta de a supraviețui, găsind de fiecare dată cuvintele care să-ți meargă la suflet. Ca credincios, a avut un comportament ireproșabil. Era un om din categoria Ianolide–Gafencu, împreună cu care fusese închis la Aiud, unul din acei sfinți ai închisorilor…

Nu a spus nici o vorbă nelalocul ei, nu s-a enervat niciodată, nu s-a certat cu nimeni… Să știți că oamenii când dau de greu, în condiții mizere, de foamete, de nesiguranță, se ceartă din orice motiv. Dar acest om accepta cu demnitate orice mizerie, orice neajuns și nu-și pierdea cumpătul în nici o situație. A fost eliberat în 1964. Era împăcat, luminos, deși făcuse 23 de ani de pușcărie. S-a căsătorit, a avut copii și nepoți.

(Nistor Man – Sfinții pe care i-am întâlnit. O convorbire cu Traian Călin Uba, Editura Fundației Academia Civică, București, 2012, p. 70)

„Nu salvarea biologică este condiţia existenţei noastre ca neam, ci disponibilitatea sufletească în faţa lui Dumnezeu de a sacrifica biologicul. Astfel se menţine neamul ca fiinţă istorică pe pământ şi se înscrie în eternitatea Divină.”

Proces verbal de interogatoriu din 22 aprilie 1952

PROCES VERBAL DE INTEROGATORIU¹

Arestatul MAXIM VIRGIL, fără profesie, născut în com. Ciorani Reg. Prahova, la 6 Decembrie 1922, cu ultimul domiciliu în com. Ciorani Reg. Prahova.

22 Aprilie 1952, Bucureşti
Interogatoriul a început la ora 9
„ s’a terminat la ” 16.

Întrebare: În declaraţia dumitale anterioară, ai recunoscut că în timpul detenţiei la Penitenciarul Gherla, ai fost bătut de un grup de deţinuţi. Arată anchetei împrejurările, în care s’a produs acest fapt?

Răspuns: Faptul relatat în declaraţia mea anterioară, cu privire la bătaia ce am primit-o în penitenciarul Gherla s’a petrecut în următoarele împrejurări:

La penitenciarul Gherla, am sosit la data de 15 Iunie 1951, şi am fost introdus cu mai mulţi deţinuţi, la camera Nr. 105. Între timp, eu auzisem că la Penitenciarul Piteşti au avut loc bătăi între studenţii deţinuţi, ceace a dus la scindarea lor în două tabere, bătuţi şi bătăuşi.

La camera 105 am stat circa o săptămână.

Aici am primit chiar în primele zile, vizita lui STOIAN IOAN, PUȘCAȘU VASILE şi POPA ALEXANDRU, care m’au întrebat de activitatea mea legionară. După vre-o săptămână dela această vizită, am fost mutat împreună cu STOICA MARCU AURELIAN la camera Nr. 99.

Aici am găsit un grup de elevi, iar printre ei şi pe ROMANESCU GRIGORE.

Dela început, după felul discuţiilor care se duceau, mi-am dat seama că vor să mă tragă de limbă, pentru a afla atitudinea şi vederile mele legionare.

Eu am fost însă prevăzător şi nu am discutat despre probleme de politică internaţională.

În seara zilei de 1 Iulie, s’a prezentat la mine unul dintre deţinuţi şi m’a rugat să povestesc ceva din viaţa legionară.

Eu am refuzat acest lucru. În acest timp, am observat, că în cameră se punea ceva la cale, deoarece toată lumea fierbea şi se ezita.

La un moment dat, s’a repezit asupra mea PUȘCAȘU VASILE, împreună cu mai mulţi deţinuţi, m’au trântit cu faţa la pământ, mi-au legat mâinile picioarele şi gura, şi au început să mă bată, cărându-mi la lovituri de ciomag peste tălpi, fund şi peste tot corpul².

Am înţeles, că acelaş lucru se petrece şi cu ceilalţi deţinuţi, ce au fost introduşi în cameră împreună cu mine, ca: LUPOAIE CONSTANTIN, OBREJA AUREL, ISMANĂ IOAN, NEAGU DUMITRU şi STOICA MARCU AURELIAN.³

Această bătae a durat cam o ora, după care am fost deslegaţi şi obligaţi să stăm în poziţii incomode, istovitoare, şezând cu spatele la perete, picioarele şi mâinile întinse, iar cu ochii ţintă la bec.

În această poziţie am stat toată noaptea.⁴

A doua zi, am fost chemaţi de PUȘCAȘU VASILE şi ROMANESCU GRIGORE, care mi-au cerut atât mie cât şi celorlalţi deţinuţi, ca să arătăm tot ce n’am declarat Securităţii. Eu le-am răspuns, că fiind condamnat din 1942, nu am nimic de declarat.

În urma răspunsului meu, ROMANESCU GRIGORE, a început o nouă serie de bătaie asupra mea, lovindu-mă în cap cu papucii de lemn şi cu un ciomag. Această bătae, s’a repetat aproape zilnic timp de două luni, îmbrăcând diverse forme din ce în ce mai variate. Astfel eram trântit brutal la pământ şi lovit cu picioarele. Alteori erau lovit cu pumnii în piept s’au cu o cravaşă peste palme.

Cam la o săptămână după prima bătae, am fost din nou prins de către PUȘCAȘU VASILE, STOIAN ION şi ROMANESCU GRIGORE, desbrăcat în pielea goală şi întinse la pământ cu faţa în jos. A urmat apoi o bătae ca şi prima dată. Pe mine m’a bătut în special PUȘCAȘU VASILE.

După aceasta, STOIAN IOAN a adus un băţ plin cu materii fecale, pe care mi l-a băgat în gură. Acelaş lucru li s’a întâmplat şi celor care erau cu mine ca LUPOAIE, OBREJA şi alţii.⁵

După aceasta au urmat iar zile în care eram bătut şi aşezat în poziţii chinuitoare. […]

În perioada aceasta de bătae şi torturi, nu ne era îngăduit să mâncăm cu mâinile, iar ciorba fierbinte trebuia s’o sorbim cu gura direct din gamelă stând în genunchi pe ciment.⁶

O altă tortură era aceia aplicată tot de ROMANESCU GRIGORE şi care consta în facerea unor exerciţii fizice extrem de grele şi extenuante, ca flexiuni, salturi prin cameră care atingeau uneori cifra de sute de asemenea figuri.

Din când în când se mai dădea câte un repaos şi apoi iar începeau, atât exerciţiile fizice, cât şi poziţiile chinuitoare.

Printre bătăile şi torturile la care am fost supus, am uitat să arăt o scenă, pe care însă v’o redau acum şi anume:

Încă după primele bătăi ce le-am primit dela STOIAN, PUȘCAȘU şi ROMANESCU, am fost luat pe sus de către aceştia desbrăcat în pielea goală şi împreună cu ceilalţi cinci, adică NEAGU, STOICA, OBREJA, LUPOAIE şi ISMANA, am fost pus la peretele camerei. Apoi cei aflaţi în cameră au trecut şi ne-au scuipat în fund, iar pe noi ne-au pus apoi ca să ne lingem reciproc.⁷

Înainte de această scenă, fusese bătut ISMANĂ ION.

În timpul bătăii aceasta şi-a făcut necesităţile pe el.

Anunţând acest lucru lui PUȘCAȘU, acesta i-a ordonat ca să-şi mănânce materiile fecale.

ISMANĂ şi-a dat jos pantalonii şi a executat ordinul lui PUȘCAȘU.

La un moment dat, am aflat că ROMANESCU GRIGORE a plecat acasă. Acest lucru s’a resimţit şi la noi, deoarece o perioadă de timp am fost lăsaţi în linişte.

Pe la începutul lunei August 1951, a venit în camera noastră un lot de deţinuţi, din diferite categorii.

Atât din atitudinea cât şi din urmele rămase, se vedea că şi ei trecuseră prin acţiuni asemănătoare. Împreună cu ei, ca înlocuitor al lui ROMANESCU GRIGORE a venit POPESCU GHEORGHE. Pe toată durata lunei August bătăile, au continuat, fiind extinse şi asupra acestui grup.

Cam la sfârşitul lunei August, a venit un lot nou de deţinuţi, printre care DROHOBETCHI ANTON, HAJEK ZOLTAN, apoi FANTANA, TEJA CONSTANTIN, POPA IOAN şi alţii. Aceştia toţi, au fost şi ei bătuţi ca şi mine, timp îndelingat.

Seara TEJA CONSTANTIN a vrut să raporteze miliţianului, însă acesta i-a spus ca să-i raporteze a doua zi, deoarece seara nu se face raport.

În cursul nopţii, pentru faptul că a încercat să raporteze, TEJA CONSTANTIN a fost grav bătut, de PUȘCAȘU VASILE şi POPESCU GHEORGHE.

Între timp mai soseşte în cameră un grup de cca. 20 studenţi dela Piteşti, împreună cu ȚURCANU EUGEN. Şi asupra acestora se întreprinde aciaş acţiune, care fusese condusă de ȚURCANU EUGEN, durând cam două săptămâni. Bătăile la această cameră, au fost întreprinse asupra tuturor persoanelor ce au stat în ea, cu mici excepţii. Astfel a mai fost cazul fraţilor PETRESCU, care au fost însă bătuţi mai târziu. În tot timpul detenţiei mele la această cameră, adică cam de prin luna Iunie şi până în Noembrie 1951, când am fost mutat la camera 105, ea a servit drept cameră de tortură şi a fost folosită ca atare, de către deţinuţii STOIAN ION, PUȘCAȘU VASILE, ROMANESCU GRIGORE şi POPESCU GHEORGHE.

Întrebare: Dar la camera 106 era aceiaş, situaţie ca la 99?

Răspuns: Şi la această cameră se mai duceau acţiuni de bătae, însă ele erau mult mai temperate ca la 99. În ce mă priveşte pe mine, eu nu am mai fost bătut de către nimeni, iar prin luna Noembrie am fost scos la muncă, în atelier. După ce am cetit cele declarate, susţin şi semnez.

ss/Maxim Virgil

Slt. de Securitate Filip Vladimir.

(Proces verbal de interogatoriu – Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Pitești, Gherla, ediția a II-a, Editura Vremea, București, 2012, pp. 24-27)

---

1 Dactilogramă; dosar procuratură pag. 372 – 375. 24 [n. ed.]

2. Alexandru Popa (Țanu), liderul acțiunii de reeducare din peniteciarul Gherla, avea să declare într-una din achetele pentru stabilirea țapilor ispășitori din procesul ”Țurcanu Eugen și alții”, că ”organizarea bătăii se făcea după directivele date de subsemnatul în felul următor: Cei ce urmau a fi bătuţi erau imobilizaţi de către echipe de 4-5 deţinuţi formată în acest scop, apoi erau legaţi la ochi şi la gură pentru a nu vedea şi ţipa şi apoi era bătut la fund, la tălpi sau peste spate şi mâini, cu curele, cozi de mătură, picioare dela caprele patului, iar după aceasta i se punea concret în faţă chestiunea despre care trebuia să dea informaţii. In felul acesta bătându-l şi întrebându-l succesiv asupra activităţii din exterior, acesta din cauza bătăii – recunoştea ca reale informaţiile ce-i erau cerute.” (Idem, p. 148)

3. În memoriile sale, Virgil Maxim descrie episodul declanșării torturilor astfel: ”Deodată au închis ferestrele și au tăbărât asupra noastră toți cei ce ne înconjurau; ne loveau cu bâte, cu bocancii, cu pumnii, strigând și urlând, ca o deslănțuire a furiilor asupra noastră. Nu aveai timp să te aperi și nici nu puteai. […] Am fost trântiți și întinși la podea, căpătând lovituri în special la încheieturile mâinilor și picioarelor și lovituri dure la cap și sugrumări. Mi-am pierdut repede cunoștința.”  (Cf. Imn pentru crucea purtată, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, p. 263)

4. De această agonie, combinată cu cea a nesomnului, Virgil Maxim a avut parte în repetate rânduri. În acest sens, Alexandru Popa recunoștea în cadrul aceleiași anchete că ”cei care refuzau să vorbească erau bătuţi din nou iar în timpul nopţii nu erau lăsaţi să doarmă, fiind ţinuţi în picioare, sau în diferite poziţii obositoare. Astfel au fost cazuri când unii deţinuţi au fost ţinuţi în aceste poziţii, fără a avea voie să doarmă câte 10 -14 zile în şir, aşa cum a fost cazul deţinuţilor LUPOAIE CONSTANTIN, STOICA AUREL, MAXIM VIRGIL, NEAGU DUMITRU, ISMANĂ CONST. şi alţii.” (Memorialul ororii…, p. 148)

5. Rememorând această scenă de umilință extremă Virgil Maxim povestește că ”la urmă, acești oameni satanizați au adus în gamele excremente, forțându-ne să mâncăm: Uite, mă, fiindcă n-ați vrut să mâncați mâncare gătită, vă servim un desert gustos. Pentru că refuzam, ne loveau peste gură cu lemnul, apoi îl făceau pârghie în cerul gurii, ne rupeau dinții și ne turnau fecalele în gură.”  (Cf. Op. cit., p. 265)

6. Scena aceasta se petrece defapt înaintea celei cu forțarea ingurgitării materiilor fecale, după cum reiese din memoriile lui Virgil, fiind descrisă astfel: ”Am încercat să mă aplec la gamelă, dar am căzut cu fața în arpacașul fierbinte, opărindu-mi buzele, nasul și ochii și m-am prăbușit alături răsturnând și gamela pe dușumea. La fel au pățit și ceilalți. Bâtele au intrat în funcțiune și sub lovituri am fost obligați să lingem toată mâncarea vărsată pe jos. Supliciul a durat câteva zile; buzele și gura erau carne vie. Apa, o saramură ce-ți ardea gura și stomacul, trebuia băută din aceeași poziție – dar nu mai puteam bea; limba nu o mai puteam folosi să vorbim.”  (Cf. ibidem)

7. Aceste siluiri sufletești, fără precedent în istorie, au fost nu doar mijloace de atingere a scopului reeducării prin tortură ci însăși scopul: satanizarea!: ”Eram ținuți dezbrăcați tot timpul și, pentru completarea supliciului, ne așezau pe rând cu capul la perete și sub lovituri de bâte, eram împinși să sărutăm fundul unul altuia, împietând asupra cinstirii pe care creștinii o dau Sfintei Cruci și Sfintelor Icoane.”  (Cf. ibidem)

Cu noi este Dumnezeu

„Un creştin de rând care are o comportare demnă din punct de vedere moral, devine un simbol al Adevărului manifestat pe pământ şi cenzor pentru conştiinţele celorlalţi. Cei cinstiţi sufleteşte îl vor căuta pentru a se împărtăşi de înţelepciunea lui. Cei necinstiţi sufleteşte îl vor ocoli şi-l vor batjocori sau calomnia.”

Nicolae Steinhardt – Predică la Duminica I-a Sfântului și Marelui Post – a Ortodoxiei

Noica însă, la sfârșitul lecturii, îmi spunea: Adevăratul înțeles al propoziției „Cu noi este Dumnezeu” iată-l: Dumnezeu este și cu noi și cu voi, numai să înțelegeți lucrul acesta și să nu vă închideți, să nu vă baricadați, să-i dați viață, să-i dați crezare.

Cred că bun lucru fac, în acesta Duminică a Ortodoxiei, încercând să rezum și să comentez pentru dumneavoastră o nuvelă așa-zisă fantastică a ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade, nuvelă intitulată “O fotografie veche de 14 ani” și care de fapt reprezintă un document de deosebită valoare și importanță pentru teologia ortodoxă și pentru gândirea românească.

Eroul povestirii e un tânăr român, Dumitru cu numele, stabilit în Statele Unite. Pe frumoasa lui soție, Thecla, o letonă, grav bolnavă de astmă, o tămăduiește în mod miraculos de la distanță și numai, prin cuvânt – având în față doar fotografia ei – un pastor canadian în a cărui biserică (Biserica Mântuirii) Dumitru a intrat din întâmplare și încurcând niște date calendaristice. Pastorul acela, doctorul Martin, opera în mod obișnuit vindecări prin rugăciuni și concentrare a minții. Minunea are loc la zece ani după căsătoria lui Dumitru cu Thecla, iar fotografia înmânată doctorului Martin o înfățișează pe letonă la vârsta de 18-l9 ani. În momentul săvârșirii miracolului ea are treizeci de ani.

Patru ani mai târziu, Dumitru se află din nou în orașul unde obținuse însănătoșirea nevestei sale. Și simte nevoia să se ducă să-i mulțumească fierbinte pastorului lacător de minuni. Dar nu-l găsește la Biserica Mântuirii, unde i se spune că pe Martin îl cheamă în realitate Dugay, că nu e doctor în teologie, că e un fals tămăduitor și un escroc, un înșelător lipsit de orice puteri taumaturgice, care a stat doi ani în pușcărie iar acum își câștigă viața lucrând într-un bar ținut de un cumnat al său.

Și, într-adevăr, Dumitru dă de fostul pastor ia barul cu pricina. Vrea să-i exprime caldele sale mulțumiri și să-i aducă aminte de ce s-a petrecut cu patru ani în urmă, dar Dugay ~ Martin nu-i îngăduie să lungească vorba. Sunt un farsor, îi spune, nu am făcut nicicând minuni, vindecarea soției dumitale e o simplă sugestie, de altfel „am plătit” pentru minciunile și înșelătoriile mele cu doi ani de închisoare, cât despre Dumnezeu află că Dumnezeu nu există, Dumnezeu a murit, lasă-mă, nu-mi aminti trecutul, pleacă de la mine. Și deoarece Dumitru tot stăruie și-i arată fotografia și-l copleșește cu mulțumirile și-L slăvește pe Dumnezeu, Dugay – Martin, exasperat, îi face o profesiune de credință în felul următor:

„Cum de se poate mântui cineva într-o Biserică? Dumnezeu S-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca și mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit, pur și simplu pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, S-a ascuns undeva. Acel „undeva” nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filozofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendența e o formă a morții. Deci, dacă Dumnezeu a murit pentru noi, cum de mai poate omul să se mântuiască într-o Biserică”?

Acestei răspicate formulări a doctrinei morții lui Dumnezeu și a nietzscheismului, cum îi răspunde Dumitru? Prin contra-argumente apologetice, polemizând, tunând și fulgerând, debitând o altă declarație de principii? Câtuși de puțin. Ci în modul cel mai neașteptat și surprinzător cu putință: printr-o urare în stil sfatos-isteț, în limbaj popular – țărănesc viu și săltăreț, parcă închipuit de un Creangă de zile mari:

„Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc și sănătate. Dar degeaba încercați să mă speriați D-voastră cum că Dumnezeu ar trage să moară. Nu mă las eu așa ușor păcălit de o glumă”. Și încă: „Nu mă păcăliți cu una cu două”.

Vrednice de multă luare-aminte sunt sintagmele: nu mă speriați D-voastră, nu mă las așa ușor păcălit și mai cu seamă acel fermecător, acel irezistibil condițional: ar trage să moară. Moartea lui Dumnezeu nu poate fi pentru un om sănătos la minte (să fie cât de mare numărul învățaților pedanți teologi care au născocit sloganul morții Sale) decât o glumă și o păcăleală. Iar sărmanului doctor Martin, bunului tămăduitor fără voie, încăput în mreaja unor nocive fantasmagorii, ce altceva i se poate ura decât sănătate și noroc?

Mai târziu când Dugay – Martin, antrenat în discuție, revine și afirmă că nu crede nici în Dumnezeu, nici în diavol, Dumitru din nou, în aceeași tonalitate voioasă, calmă, voitoare de bine și nezdruncinată de bazaconii intelectualiste repetă: „Degeaba vă trudiți D-voastră, doctore Martin, să mă duceți în ispită”.

(A se remarca: băiatul cuviincios, în ciuda mărturisirii auzite, nu încetează de a-l numi pe Dugay – Martin „doctor”, ceea ce în limbaj anglican este echivalent cu „părinte”. Apelativul se mai tâlcuiește și așa: orice ar fi, harul nu vi l-ați pierdut.)

Doamne ferește! mai exclamă Dumitru făcându-și cruce atunci când Dugay – Martin enunță cu glas parcă mai categoric: „Asta înseamnă că pur și simplu Dumnezeu S-a retras definitiv, adică, într-un cuvânt a murit…

Pe băiatul curat de la Dunăre, pe fiul lui Mutter Natur, pe evlaviosul și recunoscătorul tânăr român care drept ripostă la atâtea blasfemii se mărginește a-și face smerit Cruce, nu-l zdruncină nici una din marile isprăvi recente ale culturii occidentale: nici semantica, nici sociologia, nici zenul (entuziast adoptat de la asiatici), nici Spiritul Absolut și nici limbajul universal. El știe ce știe și nu se sfiește a-și rosti sus și tare crezul: Dumnezeu este, harul e lucrător, suntem înconjurați de taine (și nu se cade a le iscodi cu prea aprigă râvnă), Dumnezeu poate, milostivindu-Se, prin aleșii Săi, face minuni, omul se poate mântui. Vindecarea Theclei, de la distanță și numai prin cuvânt, i se pare cu totul posibilă, iar toate îndoielile și frământările lui Dugay -Martin le dă hotărât la o parte. Cât despre faimoasa teorie nietzscheană a morții lui Dumnezeu – temelie a doctrinei proprie unor teologi anglo-saxoni și germani ai deceniilor șase și șapte – el o socotește o năsărâmbă, năzdrăvănie, a minții, curată hulă și divagație ce nu poate fi întâmpinată mai eficace decât prin urări calmante, vorbe de exorcizare (Doamne ferește) și facerea semnului Sfintei Cruci.

Credința simplă, neabătută, necoruptibilă, stă potrivnic față către față în nuvela lui Mircea Eliade nu desigur cu adevărata cultură, ci cu deviațiile, absolutizările și pervertirile ei. Ori de câte ori cultura, prin feluritele ei manifestări, se străduiește să picure în sufletul omului necredința, șubrezirea temeiurilor dreptei judecăți și haosul mintal, ea se cuvine înfruntată de omul cu mintea întreagă. Dumitru nu e un teoretician, un partener într-o discuție abstractă și erudită. E un uimit, un indignat, dar totodată un blajin: orbecăielile psiho-patologice ale bunului doctor Dugay – Martin, vas ales care nu se învoiește a realiza ce este, și a crede că, prin vrerea și cu ajutorul lui Dumnezeu, poate făptui minuni, el le întâmpină cu un surâs înțelegător, cu o politețe impecabilă și un soi de milă pentru cel încăput în lanțurile diavolului, diavol împodobit cu straiele mincinoase ale unui intelectualism scăpat de sub controlul rațiunii sănătoase, bunului simț și dreptei socotințe.

Dumitru, scurt spus, e un ortodox. Și mai ales, un ortodox român, Crede în Dumnezeu, har, minuni, în harul preoțesc, în puterea rugăciunii și în putința de mântuire a omului în Biserică. Credința această simplă a lui e fermă și cuprinde înseși bazele sistemului teologic specific făpturii pe care lui Mircea Eliade îi place a o numi: omul de la Dunăre, un ins nesofisticat dar nu prost, nu ușor de dus cu vorba, de îmbrobodit cu fraze spăimântătoare, de convertit la soluția deznădejdii prin cuvinte ademenitoare și goale.

Neîncetata bonomie a lui Dumitru, nedepărtarea lui de la o răbdătoare compătimire pentru bietul pastor vrăjit de teologii și filosofii abstruse și izvorâte din minți rătăcite constituie puterea de atracție fascinantă a nuvelei. Dugay – Martin se chinuie, stăpânit de remușcări și înrobit de concepții catastrofale, Dumitru însă e senin, stăpân pe sine și puternic sprijinit de credința lui. Lui Dugay-Martin nu-i vine a crede că nu numai că a lecuit-o pe Thecla de astmă – de la distanță și prin cuvânt și cu participarea la rugăciune a tuturor celor prezenți în biserică – ci a și întinerit-o: dovadă fotografia aceea, acum veche de paisprezece ani, pe care Dumitru o arăta biruitor pastorului și clienților din bar – în vreme ce o solistă cântă un șlagăr stupid – o fotografie în care timpul nu a trecut, căci Dugay – Martin a facut-o pe Thecla de acum aidoma cu aceea din fotografie, așa cum se înfățișa când abia împlinise optsprezece ori nouăsprezece ani.

Dumitru nu se lasă amăgit, ispitit, descumpănit. Dumnezeu este, harul lucrează, minunile sunt reale, mântuirea omului este întru totul posibilă. Nu suntem sortiți absurdului, lumea are un sens. Crezul lui Dumitru e strict ortodox, el dă glas în barul acela american, atât de altul decât lumea păstorească de unde a plecat, elementelor fundamentale ale cugetului ortodox răsăritean. În cele din urmă însă, Dugay – Martin, răscolit, cucerit de atâta bună credință, căldură, statornicie și puritate, recunoaște: „Așa cum e Dumitru, cu credința lui naivă, idolatră și vană, e mai aproape de Dumnezeul adevărat decât noi toți. Și tot el are să-L vadă cel dintâi, când Dumnezeul adevărat Își va arăta din nou fața”.

Biruința lui Dumitru (relativă, ce-i drept, căci pastorul tot îl socotește idolatru și naiv) e în fapt biruința Ortodoxiei, așa cum a fost mărturisită la Chicago, în 1959, nu mai puțin limpede și tare decât de Petru Movilă și Sinodul de la Iași din 1642.

Iată de ce, când am avut fericitul prilej în vara anului 1970, la Mănăstirea Văratec, să-i solicit lui Constantin Noica îngăduința de a-i citi pasajele principale din nuvela lui Eliade, am cutezat și a formula părerea că adevăratul titlu al fermecătoarei lucrări este: Mărturisirea Ortodoxă, Chicago 1959. Mărturisire desigur nu dogmatică, sistematică și completă, însă autentic ontologică, reflectând în chip desăvârșit fondul psihic, sensibilitatea mistică, câmpul ideativ și cuantele programatice ale unui popor legat în covârșitoarea-i majoritate de creștinism și ortodoxie, devenite pentru el adevărate reflexe ale minții și simțirii.

Pulsează în „O fotografie o veselie”, o încredere, o statornicie și o exuberanță, o prospețime verbală care farmecă fără greș. Concluzia e optimistă. Există acum o șansă de mântuire și pentru pastorul – escroc. El vorbește din nou cu putere și înflăcărare, parcă profetic, i se pare lui Dumitru. Nu întărește oare versetul din rugăciunea de seară: Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați? Noica însă, la sfârșitul lecturii, îmi spunea: Adevăratul înțeles al propoziției „Cu noi este Dumnezeu” iată-l: Dumnezeu este și cu noi și cu voi, numai să înțelegeți lucrul acesta și să nu vă închideți, să nu vă baricadați, să-i dați viață, să-i dați crezare.

Nicolae Steinhardt

sursa: Doxologia

62 de ani de la moartea marelui Constantin Brâncuși

La 16 martie 1957 deceda Constantin Brâncuși, unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX, cu o contribuție covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană.

Constantin Brâncuși se naștea la data de 19 februarie 1876, în localitatea Hobița, județul Gorj,fiind cel de-al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi, făcându-și cunoscută îndemnarea la lucrul manual,în timpul unei perioade de ucenicie în Craiova, prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie.

După terminarea școlii (1894-1898), vine la București unde termină Școala de bellearte în 1902. Cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, timp de doi ani, între 1900 și 1902, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii.

În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.

Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.

În 1904, pleacă din Viena spre Munchen, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, capătă o pneumonie infecțioasă și, după perioada de recuperare într-un spital de maici, face cu trenul restul drumului spre Paris.

În 1905, reușește să intre la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercie până în 1906, când părăsește școala ca urmare a atingerii limitei de vârstă. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic). În același an, 1906, a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris, iar un an mai târziu, 1907, creează prima versiune a „Sărutului”, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu Jiu. În același an, închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și începe lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava”de la Buzău.

Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurilePăsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany, apoi deschide prima expoziție în SUA la Photo Secession Gallery din New York, care provoacă o enormă senzație. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor.

La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.

Activitatea creatoare a lui Brâncuși se manifestă în toată amploarea ei până în 1940, operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datând din această perioadă. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.

În epoca realismului socialist, în România Brâncuși a fost contestat ca unul dintre reprezentanții formalismului burghez cosmopolit, însă, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Brâncuși a fost „redescoperit” abia în 1964 în România drept un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.

Constantin Brâncuși se stinge din viață la 16 martie 1957 la ora 2 dimineața, după ce se spovedise și se împărtășise arhiepiscopului Teofil, mărturisindu-i că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”, și este înmormântat pe 19 martie la cimitirul Montparnasse din Paris.

sursa: ActiveNews

“Constantin Oprişan, dintre cei pe care îi socotesc sfinţi fără nici un dubiu.” – Părintele Gheorghe Calciu

“Pentru mine Constantin Oprişan rămâne printre cei pe care îi socotesc sfinţi fără nici un dubiu.” – Părintele Gheorghe Calciu

Şi cad, plângându-mi vina, pe braţele luminii…
“Ci poartă-ţi suferinţa, prin ea te-ai mântuit”.
Obrazul I se pleacă, Îi simt pe frunte spinii
Şi plouă harul păcii pe sufletul smerit.” – Constantin Oprişan – Cartea noologică

Constantin Oprişan (16 Martie 1921 – 26 Iulie 1958), cel mai torturat Mucenic din închisorile comuniste

Noul mucenic al lui Hristos Constantin Oprişan a trăit în această vale a plângerii doar 37 de ani. A văzut lumina acestei lumi la 16 Martie 1921, în satul băcăuan Onceşti. Înzestrat cu un mare talent poetic şi filosofic, după ce a ucenicit o vreme la Freiburg pe lângă cel mai mare filosof al Europei din secolul al XX-lea, Martin Heidegger, este arestat la Cluj în 1948, laolaltă cu floarea studenţimii româneşti, pentru vina de a-L iubi pe Hristos şi a dori o Românie creştină. Deşi nu a aprobat revolta din luna Mai 1946 a studenţilor români din Cluj împotriva regimului revizionist maghiar, a participat la ea, ca lider al studenţilor. Acolo şi-a cunoscut viitoarea soţie, cu care nu a apucat să întemeieze o familie, dar de care a rămas legat în Duhul Sfînt; deşi trecuseră ani buni de la arestarea lui Constantin, ea a ştiut ziua şi clipa trecerii sale din această viaţă. Nu s-a recăsătorit, ci a trăit o viaţă în curăţie şi în neîncetată rugăciune într-o casă din Bucureşti. Şi datorită soţiei sale dimensiunea intelectuală, duhovnicească şi martirică a Mucenicului Constantin Oprişan a ajuns cunoscută peste ocean, prin mijlocirea monahiei Nina Hagopian, autoarea numărului din revista “The Orthodox Word” dedicat în anul 1997 martirului filosof. Constantin Oprişan a lăsat în urmă cariera, tinereţea, soţia, familia şi tot ce înseamnă bucurie şi strălucire lumească pentru a se îmbrăca în slava cea nepieritoare a Crucii, în temniţele comuniste. A adormit întru Domnul la 26 iulie 1958, în hrubele Jilavei.

Numele său a fost un simbol al verticalităţii creştine şi omeneşti pentru cei din generaţia sa, pricină pentru care vrăjmaşul mântuirii a pornit asupra lui un război puternic, vrând să piardă cât mai multe suflete. La Piteşti, Gherla şi Jilava, Constantin Oprişan a pătimit chinuri cumplite, adevărate pagini de martirologiu românesc.

*

Chinurile lui Constantin Oprişan de la Piteşti

„Prin luna iunie 1949, cei doi tineri bucureşteni au fost scoşi şi duşi într-o altă celulă, iar în locul lor au fost aduşi alţi doi camarazi, Costache Oprişan, şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară, şi Alexandru Munteanu, şeful studenţilor legionari de la Facultatea de Teologie din Sibiu.

De data aceasta, eram în familie şi puteam discuta orice. Oprişan era legionar vechi. Înainte de 1940, în perioada guvernării legionare, avusese o funcţie administrativă, iar după lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941 plecase în Germania, unde fusese internat în lagărul de exterminare de la Buchenwald. Întors în ţară în 1945, primise funcţia de şef al F.D.C. pe ţară.

Pe lângă faptul că Oprişan era unul dintre şefii cu mare răspundere, inteligenţa îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale româneşti. Cu pregătirea lui filosofică şi geniul lui de poet îi impresiona enorm pe cei din jur.

Era fiu de răzeş, din judeţul Tecuci. Se înscrisese la Facultatea de Litere şi Filozofie din Cluj, unde îi uimise pe profesorii lui. Datorită vastelor sale cunoştinţe, acumulate în timpul şederii în Germania, nu rareori prelegerile lui le înlocuiau pe cele ale profesorului, bineînţeles cu îngăduinţa admirativă a aceluia. Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit şi un gânditor şi logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne ţină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară.

Cele 11 luni, cât am stat cu Oprişan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare. […]

Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am ataşat de fraţii mei de suferinţă – şi nu doar de legionari -, adică de cei ce s-au opus comunismului. Mulţi din cei care erau acolo în închisoare parcă erau nişte îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprişan. Am stat un an de zile în aceeaşi celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică şi filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat. […]

*

– Banditule, în problema voastră noi ne ţinem de cuvânt.

Puţin iritat, i-am răspuns pe un ton ofensator:

– Adică cum?

– Ai să vezi cum! De beton armat să fiţi şi tot o să vă muiem…

Cu această ameninţare discuţia a luat sfârşit. Am plecat fără să dau bună ziua.

Am ieşit din biroul de anchetă (o simplă celulă) şi am plecat încet, fără să fiu însoţit de cineva, până la uşa închisorii.

*

Erau de reţinut acele afirmaţii ale anchetatorului, pentru că nu fuseseră rostite întâmplător, ci erau de fapt esenţa planului făcut de comunişti pentru nimicirea Mişcării Legionare.

Aflând aceste ameninţări, s-a născut între noi un mare semn de întrebare. L-am rugat pe Oprişan să le judece cu puterea lui de analiză şi să ne spună dacă ar putea deduce din ele ceea ce ne aştepta. Pe atunci nu cunoşteam încă pedagogia bâtei a lui Macarenko şi nu bănuiam că aceste ameninţări se refereau la metoda pe care ne-o vor aplica comuniştii, nu atât ca să capitulăm, ci ca să fim distruşi. De unde să bănuim că cea mai barbară violentă va fi folosită împotriva noastră şi că această violentă va fi exercitată la început numai de Ţurcanu cu încă cinci deţinuţi, susţinuţi de administraţia închisorii.

După relatarea mea, Oprişan ne-a cerut un timp de gândire. Ne-a spus să fim atenţi şi calmi.

Astfel, din toţi camarazii de pe secţia de muncă silnică a etajului doi, eu am fost ales să-mi bat capul cu declaraţiile făcute de anchetatorul meu. Probabil pentru că stăteam în aceeaşi celulă cu Oprişan. Peste câteva zile, datorită lui nea Florică gardianul, am putut comunica tuturor camarazilor de pe secţia noastră cele petrecute. Nu ştiu dacă au mai fost şi alţi camarazi la anchetă, ca mine, dar declaraţia de război fusese făcută: „De beton armat să fiţi şi tot o să vă muiem”.

Oprişan ne-a spus aşa: „Dragi camarazi şi prieteni, voi ştiţi bine, Corneliu Codreanu a început primul la noi lupta împotriva comunismului. De aceea, cei care-l urmăm şi ne-am înrolat în lupta lui, trebuie să fim pregătiţi – nu fizic, pentru că nu vom putea, ci spiritual – pentru cea mai grea luptă pe care comunismul ne-o pune în fată. Nu pot vedea clar metoda pe care ne-o vor aplica, dar cred că va fi metoda violenţei, căutând să distrugă în noi credinţa, unirea, frăţia şi camaraderia”.

Oprişan, ca şi noi dealtfel, n-a bănuit însă că violenţa va fi exercitată de unii din camarazii noştri, folosiţi ca instrumente oarbe de cei care făcuseră planul.

După acea anchetă am fost cuprins de o nelinişte asemănătoare celei a călătorului care vede la orizont declanşarea unei furtuni, căreia nu-i cunoaşte puterea de distrugere, dar pe care o aşteaptă îngrozit.

După transmiterea pe secţie a celor spuse, mulţi dintre camarazi au cerut explicaţii şi lămuriri. Oprişan însă le-a spus: „Fiţi pregătiţi pentru lupta care se va da în mlaştina disperării. Fiecare va ieşi din încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu şi de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lungă durată şi cine va avea tăria şi răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuşi şi iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuţim săbiile duhovniceşti ale dragostei, ale unirii şi ale camaraderiei”. […]

Eram atât de slăbiţi, mai ales Oprişan, că mă întrebam cum mai avea energie să se mişte, atunci când îşi ţinea prelegerile de istoria filozofiei.

Pe lângă foamea ce ne rodea, mai era şi frigul, pentru că doar seara ni se dădea un pic de căldură.

Ceea ce caracteriza perioada 26 octombrie 1949 – martie 1950, era lipsa totală de informaţii, constatare pe care am făcut-o după ce unii camarazi din secţia noastră de muncă silnică, cu condamnări mari, au dispărut de pe secţie; nici măcar nu bănuiam unde erau duşi.

În martie, Oprişan a terminat cursul de istoria filozofiei. Ne-a vorbit de Nae Ionescu şi de şcoala filozofică românească şi a promis să ţină şi un curs de filozofia culturii. […]

Pe la jumătatea lunii martie 1950, cu câteva zile înainte de a fi scoşi din celula 18 şi transferaţi în camera 2 parter, camaradul nostru Iosub Mihai, un tânăr curat ca o fecioară, a avut câteva nopţi la rând mai multe coşmaruri care ne-au dat de gândit.

Visa numai tineri legionari omorându-se între ei, sânge, reproşuri, tineri fugind unii de alţii şi, ceea ce era mai îngrijorător, faptul că noi, cei din celula 18, luam parte la aceste acţiuni, în special el însuşi, eu şi camaradul Oprişan. Timp de câteva zile la rând, dimineaţa, ne povestea aceste vise şi coşmaruri şi, mai mult decât atât, ne spunea că are nişte presimţiri tot atât de sumbre cum le avusese la Iaşi înainte de moartea mamei lui. Era convins că se va întâmpla ceva ieşit din comun şi cu el şi cu alţi camarazi de-ai lui.

Presimţirile lui, datorită curăţiei sale sufleteşti, aveau să se adeverească întocmai, ca şi acelea ale mamei lui, făcute de dânsa cu o zi sau două înainte de a muri, când le-a spus surorilor lui următoarele: „Dragele mamei, voi spuneaţi că Mihai se va face doctor, dar el nu se va face niciodată doctor”. Şi într-adevăr, Mihai Iosub n-a ajuns doctor, pentru că a fost ucis la Piteşti. […]

Nu aveam aşternut, cimentul era gol, iar noi eram aşezaţi pe bocceaua în care aveam lucrurile. Când mâncam, simţeam parcă ceva nevăzut, făcând rotocoale prin cameră.

N-a trecut nici o jumătate de oră de când am terminat masa, că Prisăcaru, Cantemir şi Virgil Bordeianu s-au apropiat de colţul nostru şi cu un ton marţial ne-au apostrofat: „Bă! Voi mai sunteţi legionari?” Toţi am răspuns în cor: „Da! Suntem legionari, ce să fim altceva, că doar pentru asta am fost condamnaţi!”

Munteanu s-a ridicat şi le-a spus: „Dar dumneavoastră nu mai sunteţi legionari? Pentru ce aţi fost arestaţi şi condamnaţi, nu ca legionari?” Cei trei au răspuns: „Noi nu mai suntem legionari, bandiţilor!” La care Munteanu i-a zis lui Prisăcaru: „Eu nu sunt deţinut de drept comun, ci un deţinut politic, legionar. Iar dacă dumneavoastră nu mai sunteţi legionar, atunci ieşiţi la raport la director, să vă pună în libertate”.

„Banditule, sare Prisăcaru, pe noi o să ne pună regimul în libertate, iar tu o să mori aici, în închisoare!” Munteanu îi replică: „Aceasta nu o ştii dumneata, dacă eu voi muri în închisoare”.

Soarta le-a fost aşa: Prisăcaru a căzut victimă unei minciuni şi a fost executat, deşi avea o condamnare mică, iar Munteanu a ieşit teafăr din închisoare.

De când intrasem în cameră şi până când cei trei s-au apropiat de colţul nostru, Oprişan, cu firea lui meditativă şi totdeauna reţinut, nu a scos nici un cuvânt. Prisăcaru ni s-a mai adresat o dată, întrebându-ne dacă mai suntem legionari sau nu, desigur cu acelaşi vocabular, ca de la stăpân la argat. După aceea a dat semnalul celor pregătiţi de el pentru atac – erau în număr de vreo 30 – şi le-a strigat: „Pe ei!”

Din clipa aceea şi până spre ziuă mi-am pierdut cunoştinţa. Cei 30 ne-au lovit atât de crunt cu bocancii, cu ciomegele, cu pumnii, încât dimineaţa în colţul nostru erau numai bălţi de sânge pe ciment. Niciodată până atunci nu-mi pierdusem cunoştinţa atât de mult timp, nici chiar în groaznicele torturi de la morişcă şi pat din timpul anchetei. Nici atunci şi nici acum nu ştiu cât ne-au lovit cei 30 de bătăuşi. Mi-amintesc doar că mi-a venit să urinez, dar nu am putut să mă ridic în picioare, ci m-am târât pe brânci până la tinetă, şi atunci mi-am dat seama că nu mai puteam mişca. Nu rămăsese parte din corp care să nu mă usture şi să nu mă doară. M-am târât înapoi, la locul meu şi, pentru că nu vedeam bine, faţa fiindu-mi umflată, nu mi-am putut da seama ce se întâmplase cu ceilalţi camarazi.

Îmi amintesc doar că se făcuse ziuă şi că lumina soarelui pătrundea în cameră. Am deschis ochii şi când am văzut în ce hal erau prietenii mei, m-am îngrozit. Nu mai arăta nici unul dintre ei a om. Doar capete umflate, feţe negre şi ochi ce abia se mai vedeau în orbite. Pe ciment, numai sânge; de asemenea şi hainele noastre erau numai sânge. Ceea ce îmi provoca usturimi de-mi venea să urlu era faptul că izmenele şi cămaşa, din cauza rănilor, se lipiseră de corp.

Am încercat să-mi adun gândurile, să fac un efort de voinţă şi să judec cele întâmplate, dar mi-a fost imposibil. Îmi amintesc numai că, atunci când s-a împărţit masa, nici unul dintre noi nu s-a putut ridica. Chiar dacă ne-am fi ridicat, nu am fi putut mânca. Prisăcaru, în cruzimea lui, a ordonat celui ce împărţea masă: „Astăzi bandiţii ăştia nu primesc nimic”.

După ce toţi ceilalţi au luat masa, iar noi zăceam întinşi pe ciment ca nişte cadavre, l-am auzit că prin vis pe Prisăcaru dând din nou semnalul: „Pe ei!”

Şi iarăşi cei 30 s-au năpustit asupra noastră şi eu am leşinat. M-am trezit când unul m-a lovit cu piciorul în coastă, zicându-mi: „Banditule, tine gamela!” Am întins mâinile să iau gamela, dar mâinile nu m-au ajutat şi am scăpat-o, vărsând pe jos conţinutul. Din nou am simţit picioare în coaste şi am auzit o voce care strigă: „Banditul refuză masa!” Am răspuns că nu o refuz, dar nu pot ţine gamela.

Nu-mi amintesc dacă în după-amiaza acelei zile bătaia s-a repetat. Înclin să cred că cei trei, văzând în ce hal ne aflam, s-au temut să nu moară vreunul dintre noi.

Cimentul fiind rece, parcă îmi făcea bine, potolindu-mi arşiţa ce o aveam pe corp. Nu era loc care să nu mă doară. Sângele închegat şi lipit de cămaşa şi izmene plesnea la cea mai mică mişcare, provocându-mi usturimi insuportabile. Şi atunci am înţeles de ce camarazii mei nu se mai mişcau.

Cei din „comitet” nu ne-au permis să punem nici măcar o batistă udă pe faţă. […]

Îmi amintesc că în sâmbăta care a urmat s-a produs şi inevitabila cădere.

Am fost ridicaţi de pe beton şi, sprijiniţi, ne-au dus în faţa comitetului care conducea torturile, sub comanda lui Prisăcaru.

L-au întins pe Oprişan, un adevărat cadavru, pe un pat. La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie.

Apoi am fost luaţi pe rând toţi cei patru rămaşi, Munteanu, Iosub, Comsa şi cu mine. I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprişan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană.

Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. Cu voie sau fără voie, el a acceptat să lovească şi începutul prăbuşirii a fost inevitabil.

A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit şi el de câteva ori tălpile lui Oprişan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap şi cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbuşit şi a fost dus în lovituri de picior până în colţ, sub geam.

Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici altă dată nu mi-am amintit ce am gândit şi am judecat în acea clipă), l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie şi este un mare şef legionar”.

La spusele lui Prisăcaru în legătură cu filosofia, mi-am dat seama că Oprişan, Iosub şi cu mine ne găseam acolo datorită lui Lunguleac, care fusese adus special în celula 18 de la etajul doi, cu misiune. Lunguleac s-a apropiat şi m-a izbit în fată cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi, tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: „Loveşte-ţi profesorul, banditule, că de nu, te omor eu aici”.

Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raţiona. Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importantă, ci faptul că am lovit pe omul cel mai drag, de la care învăţasem atâtea. Am lovit omul pentru care aş fi fost altfel capabil să merg la moarte. De aici a început căderea.

I-a venit rândul şi lui Comşa Ieronim. I s-a dat ciomagul şi i s-a ordonat să-l lovească pe Oprişan la tălpi. Comşa, care lucrase sub şefia lui Oprişan, fiind şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova, a refuzat.

Refuzul lui i-a zguduit pe toţi cei din cameră. Cred că era primul caz de acest fel pe care-l văzuseră. Atunci i s-a ordonat lui Oprişan să-l lovească pe Comşa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele.

În urma acestui dublu refuz, Comşa a fost legat de picioare şi au fost chemaţi unii dintre elevii de liceu, fraţi de cruce, să-l lovească. În urma gestului de mai înainte al lui Comşa, doi dintre elevi au refuzat ordinul; şi ce au păţit cei doi bieţi copii pentru actul lor de solidaritate, numai ei ştiu. Iar Comşa, după ce a fost crunt bătut la tălpi, a fost aruncat în colţ, pe ciment.

Nu ştiam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi dar, văzând gestul lui Comşa şi al lui Oprişan, şi mai ales al celor doi elevi, am încercat acest sentiment pentru prima dată şi m-am desconsiderat ca pe nimeni altul.

În clipa aceea n-am cerut ajutor şi tărie de la Dumnezeu şi am rămas singur, după cuvintele Mântuitorului: «Fără Mine, nu puteţi face nimic». Atunci mi s-a întunecat mintea şi satana s-a folosit de slăbiciunea mea şi m-a împins spre cădere.

Aşa cum n-am să uit niciodată ochii lui Bogdanovici, atunci când m-am întâlnit cu el pe scară, tot aşa n-am să uit ochii lui Oprişan, pe când zăceam în colţ, pe ciment.

Dacă n-ar fi fost atitudinea lui Comşa, a lui Oprişan şi a celor doi elevi, aş fi putut crede că toţi studenţii au fost nişte criminali. Dar ei m-au trezit la cea mai crudă realitate.

Nu ştiu ce a mai făcut Oprişan după ce m-am despărţit de el; ştiu doar că a fost atât de torturat şi chinuit la Piteşti şi Gherla, că s-a îmbolnăvit de tuberculoză.

M-am mai întâlnit cu Oprişan la Gherla, când lucram la ateliere. Îl salutăm, cu un deosebit respect, dar nu mă puteam uita în ochii lui. N-am avut niciodată tăria să mă duc să-i cer iertare. Singurul dintre cei care m-au torturat pe mine şi a avut remuşcări, venind să-mi ceară iertare, a fost Costache Păvăloaia.

Se zice că prima greşeală este cel mai greu de făcut, pentru că din momentul când ai făcut-o, lanţul greşelilor a fost declanşat şi căderea nu mai poate fi oprită.” (Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării)

*

Pătimirile lui Constantin Oprişan la Gherla

„Instinctiv, toţi cei din jur se strângeau în jurul lui Oprişan, ca lângă ultimul punct de salvare, care trebuia el însuşi salvat. Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan vrând să-l sfâşie. S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinţi. Oprişan l-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail, în disputa cu Satan, pentru trupul lui Moise: «Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!» (Iuda 9).

Ţurcanu a făcut semn colaboratorilor, care s-au apropiat. Apoi i-a ordonat lui Oprişan: «Culcă-te!». Mulţi şi-au plecat capetele, alţii au închis ochii. Nu ştiam ce va urma. Puşcaşu şi Livinschi au trecut de-o parte şi de alta a lui Oprişan, ce era întins cu faţa în sus. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată părea că va expia. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora: «Scoală-te! Aşa ai să mori! Încet! Încet, încet! Picătură cu picătură».” (Virgil Maxim, în „Imn pentru crucea purtată”)

*

A urmat căii patimirilor lui Hristos…

„Pe Costache Oprişan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de-a rândul. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, ca şi cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!” (E. Măgirescu, în „Moara dracilor”)

*

Trecerea la Domnul, în Casimca Jilavei

„Constantin Oprişan era cu noi în celulă. Era foarte bolnav. Avea o tuberculoză care îi măcina plămânii şi în fiecare dimineaţă trebuia să-şi facă toaleta plămânilor. În prima dimineaţă a tras cum a putut el tineta în faţa patului, că nu se putea da jos din pat şi a început să-şi facă toaleta plămânilor. Eu stăteam lângă uşă, chiar aproape de el, şi am văzut cum curgea puroiul din plămânii lui: bucăţi de carne, aproape bucăţi de plămân. (…) Apoi între mine şi el s-a creat o legătură extraordinară. Între noi toţi. Costache era un om de mare înălţime sufletească, cu o inteligenţă fenomenală, era un om care nu mergea pe lucruri mărunte, mergea pe lucruri mari. Fusese şef în Frăţiile de Cruce, dar asta nu era important atunci pentru noi! Important era că el aducea în celula noastră Duhul lui Dumnezeu. Şi intelectual ne-a ajutat foarte mult, şi prin tot ceea ce a făcut…

Nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi una sau două ore, pentru că nu era în stare să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt ce ieşea din gura sa era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iubire. Îşi spunea rugăciunile, şi ce adânc impact avea aceasta asupra noastră, auzindu-l pe el spunând aceste rugăciuni, ştiind cât de mult suferea… Puteam citi în ochii săi lumina duhovnicească şi dragostea. Era ca un efluviu de dragoste pe chipul său. Niciodată n-a spus ceva împotriva torţionarilor săi, iar nouă ne vorbea mereu despre dragostea lui Hristos. (…) Să fiu bun, să iert, să nu blestem pe torţionar, să nu consider nimic din ale lumii acesteia comoară, de la el am învăţat. În fapt, el a fost unul din cei care trăiau pe alt nivel.

Noi tot timpul îl păzeam: ziua, noaptea, pentru că nu ştiam când va muri. Marcel îl păzea (îmi amintesc foarte bine scena aceasta) şi la un moment dat l-am auzit spunându-mi în şoaptă: «Ghiţă! Costache moare». M-am repezit la Costache Oprişan şi l-am văzut. Dacă aţi văzut vreodată o pasăre cum moare… Se lasă un fel de ceaţă pe ochii păsării şi ochii îşi pierd strălucirea. Aşa era Costache. Ochiul lui pierduse strălucirea vieţii. (…)

Marcel plângea, Iosif plângea, toţi plângeam. Nu mai spuneam nimic. Ce puteam spune? Am luat un prosop şi i-am spălat trupul, ca să-l pregătim cum trebuie pentru a fi îngropat în pământ. Apoi am bătut la uşă şi am spus gardienilor că a murit. Au venit după trei ore. Gardianul a spus să-l dezbrăcăm, pentru că atunci când murea cineva trebuia scos în pielea goală din celulă. Hainele să fie făcute pachet şi predate la magazie. L-am pus pe Costache pe o targă, dezbrăcat complet, Marcel a rămas să-i facă pachetul şi eu cu Iosif am scos targa afară în curte. Nu mai părăsisem niciodată acea celulă – acea celulă ce nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa pătrundea prin pereţi; sub trupurile noastre, saltelele erau putrede. Aşa, pentru prima dată, gardianul ne-a ordonat mie şi prietenului meu să luăm trupul lui Constantin Oprişan şi să ieşim afară.

Era atât de frumos afară! Flori şi copaci şi cerul albastru… Uitasem despre frumuseţea lumii cât stătusem în celulă. Când am ieşit afară, am văzut că lumea nu se schimbase. Era verdeaţă pretutindeni, florile erau foarte frumoase, iar gardul acela care ne separa pe noi (căci era o curte a noastră, specială) era plin de zorele. Această vegetaţie, aceste flori ne răneau. Erau ca o insultă adresată nouă, fiindcă noi sufeream, muream… dar universului nu-i păsa de noi. Soarele apunea şi era o lumină aurie. Costache era numai piele şi os. Avea o culoare galbenă, absolut galbenă, cred că se vărsase toată bila în momentul morţii, şi strălucea ca şi cum ar fi fost de aur.

L-am scos afară, l-am pus acolo cu targa în afara curţii, gardianul s-a întors înapoi. Iar Iosif a rupt o floare şi a pus-o pe pieptul lui Costache Oprişan. Gardianul a spus: «Am să vă învăţ eu pe voi minte, pe toţi!». Însă Iosif a răspuns: «Pe noi puteţi să ne învăţaţi, dar el a scăpat. Nu-i mai puteţi face nimic!». Aşa l-am lăsat pe Costache strălucind, ca de aur. Aşa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui… Ca un sfânt. Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, Lumină de aur, şi cu o mică floare albastră pe piept. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea…” (Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa)

Mănăstirea Petru Vodă şi Mănăstirea Diaconeşti

Preluare: MĂRTURISITORII

Mărturie I.V. Georgescu – o discuție între Nae Ionescu și Corneliu Zelea Codreanu

Într-o bună zi din vara anului 1937, Căpitanul îl întâlnește pe prof. Nae Ionescu și-l antrenează la o discuție:

-„Domnule profesor, aș vrea să stăm mai mult de vorbă asupra unei probleme care mă preocupă de multă vreme. Doresc să-mi găsiți un text biblic, o dezlegare din învățătura creștină, prin care să-mi permită să declanșez o revoluție armată pentru a cuceri puterea de stat în România. Acum, când suntem un milion de membri cu simpatizanți cu tot, eu aș putea în 24 de ore să ocup această putere. Suntem o mișcare de mase, cea mai puternică la ora actuală. Asta este o realitate. Dar fără voia lui Dumnezeu nu se poate.”

-„Căpitane, îmi cereți un lucru extraordinar de greu. Mă voi strădui să găsesc acest lucru, dar nu vă promit nimic.”

După un anumit timp, mai bine de o lună, prof. Nae Ionescu vine la Căpitan și-i spune:

-„Căpitane, nu am reușit să găsesc nici un text din Sfânta Scriptură în legătură cu ceea ce mi-ați cerut. Eu nu cred că cineva va putea găsi așa ceva.” La cele auzite de la Nae Ionescu, Corneliu Zelea Codreanu, senin la față și parcă luminat, a legat o altă discuție cu Profesorul. Lega vorbele rar și apăsat, într-un calm desăvârșit. Se părea că-i dictează cineva.

-„Vedeți, domnule profesor, zice Căpitanul. Pe umerii noștri apasă sarcina pe care ne-am luat-o la Icoană în fața lui Dumnezeu, de a apăra și promova ființa neamului românesc. Trebuie să dovedim lumii că și poporul român, în mijlocul celorlalte popoare, are o misiune de la Dumnezeu de îndeplinit. Noi am declanșat o revoluție spirituală, care trebuie dusă la îndeplinire. Noi trebuie să mergem pe drumul convingerilor, dar fără violență.”

sursa: Mișcarea

„Nae Ionescu ne-a învăţat să gândim“

Considerat nu de puţini ca fiind directorul de conştiinţă al generaţiei de aur a intelectualităţii interbelice româneşti, un adevărat Socrate românesc, Nae Ionescu este, prin excelenţă, un creator de valori autentice, un trezitor de conştiinţe. Cultura pentru Nae Ionescu era o treabă pe viaţă şi pe moarte, urgentă, capitală, decisivă şi practică. Nu-l interesa decât un singur lucru: să fii tu însuţi, să regândeşti plecând de la propria-ţi trăire. În epoca în care se „lucrează“ la pseudo-pacte pentru Educaţie, a căror unică folosinţă este de a deveni ulterior maculatură, o reevaluare a modelului naeionescian ar fi binevenită.

Pe 15 martie 1940, „Profesorul“, aşa cum obişnuiau să-i spună tinerii săi ucenici, îşi lua rămas bun de la catedra Vieţii, viaţă pe care o vedea, după cuvintele lui Constantin Noica, ca fiind asemenea unui altar la care inteligenţa trebuie să slujească. Profil renascentist, accentuat de nasul cu trei cocoaşe în stilul vremii, chip osos de Mefistofel, păr negru, ochi verzi şi fruntea lată. Mâini ce gesticulează cu sens. Gura cu buza de jos coborâtă dispreţuitor, pregătită pentru replici contondente (Mircea Vulcănescu). Acesta a fost Nae Ionescu. O personalitate prea mare pentru a putea fi fixată în câteva cuvinte.

Primii ani: între exmatriculare şi lagăr

Nae Ionescu, pe numele său Nicolae C. Ionescu, s-a născut pe 4/16 iunie 1890, la Brăila. În timpul studiilor liceale, urmate în oraşul natal, se apropie de cercul socialist şi se întâlneşte cu Panait Istrati. Acuzat de republicanism naţional, este exmatriculat în ultimul an de studiu din Liceul „Nicolae Bălcescu“, fiind nevoit să-şi termine studiile la un alt liceu. Va urma cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, pe care le încheie în 1912, cu specializarea în filosofie. În acelaşi an va fi numit profesor la Liceul „Matei Basarab“ din Bucureşti.Din această perioadă datează şi începuturile sale gazetăreşti. Acum debutează la „Studii filosofice“ şi la „Noua Revistă Română“, aceasta din urmă fiind revista fostului său profesor, a cărui asistent la catedră va deveni, Constantin Rădulescu-Motru. Va scrie sub pseudonimele: Niculae Ivascu (după numele bunicului său), Calicles, Nemo, Un prelat, Un preot de ţară, Un universitar etc.Cu ajutorul lui Constantin Rădulescu-Motru va pleca la studii în Germania, la Göttingen (1913). Pe 25 noiembrie se căsătoreşte cu Elena Margareta Fotino, împreună cu aceasta plecând la München în 1916, pentru a-şi susţine doctoratul. Aici i se vor naşte doi copii. Întrucât România se afla în război cu Germania (în Primul Război Mondial), Nae Ionescu a fost închis în lagărul de prizonieri de la Cellle-Schloss (Hanovra).

„Să înveţi filosofie e o absurditate“

După susţinerea doctoratului în filosofie (1919) se va întoarce în ţară, dedicându-se carierei didactice şi jurnalistice. Astfel, va fi mai întâi director de studii la Liceul militar „Nicolae Titulescu“ de la Mănăstirea Dealu (de lângă Târgovişte), pentru ca în toamna aceluiaşi an să fie numit asistent la catedra de „Logica şi Teoria Cunoaşterii“ a profesorului Constantin Rădulescu-Motru.De acum va începe o carieră extraordinară sub „veşmintele“ de dascăl al unei întregi generaţii. Va aduna în jurul său discipoli ca Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian sau Constantin Noica. Aşa cum spune Virgil Ierunca, „Pentru prima dată universitatea devine academie şi atelier. Catedra, ceva între alee şi altar. În ea, cuvântul dobândeşte ceva din puterile lui originare“. Faptul că prefera conţinutul în detrimentul formei îl făcea îndrăgit de studenţi, care aveau de-a face numai cu profesori ce-şi ascundeau mediocritatea în spatele frazelor bombastice. Plin de umor şi ironie, amintea perfect de Creangă.În puţine cuvinte, era un adevărat Socrate românesc. Nu a publicat nimic în timpul vieţii, toată opera fiindu-i publicată de discipoli. Aceasta pentru că i se părea că prin scris este limitat, bătut în cuie, pe când cuvântul era viu. Detesta astfel gândirea încremenită: „Fereşte-te de omul care-ţi spune 20 de ani acelaşi lucru! Să înveţi filosofie e o absurditate. Tot ceea ce se scrie în filosofie nu este de învăţat, ci este de judecat din nou, gândit prin tine însuţi“. Acelaşi Mircea Vulcănescu va spune în 1951: „Nae Ionescu ne-a învăţat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutăm şi să scoatem singuri la iveală adevărul. Nu ni-l da de-a gata, nu ni-l impunea“.

„Trăirismul“

Paralel cu munca didactică, Nae Ionescu a depus un imens efort şi pe plan gazetăresc. Între 1919-1925 va scrie pentru „Ideea europeană“, iar între 1926-1933 se va remarca la ziarul „Cuvântul“, al cărui propietar va deveni din 1928. Se remarca printr-un stil sarcastic, ironia şi propoziţia scurtă fiind elementele care-l făcea original în epocă.În 1924 N. Ionescu va înfiinţa publicaţia „Logos“ – „revistă internaţională de sinteză creştin-ortodoxă“, editată în limba franceză, cu colaborarea teologilor ruşi din Exil, dintre care amintim pe Ghiorghi Florovski sau Lev Kartasev.Atât prin munca de profesor, dar mai ales prin aceea de ziarist, Nae Ionescu va propune în epocă o nouă mişcare: aceea a „trăirismului“. Nefiind de acord cu filosofia puternic ştiinţifică a mentorului său, C. Rădulescu-Motru, o direcţie de gândire psihologizantă şi în parte pozitivistă, Nae Ionescu propune o „soluţie răsăriteană“, bazată pe exprimare personală şi găsirea unui echilibru sufletesc. „O metodă creşte cu un om…“, va spune N. Ionescu, respingând în acest fel reţeta şi standardul, proprii Occidentului. Această poziţie a sa va naşte o lungă polemică, în care va fi acuzat de misticism, iar mişcarea sa, ca una care „ne va duce în logica aridă a abstracţiei“ (C. Rădulescu-Motru).

Politica unui veşnic opozant

O asemenea personalitate ca Nae Ionescu nu putea sta departe de viaţa politică, deşi nu a fost implicat în nici un partid. Nu are relaţii cordiale cu Brătienii, aşa că, în 1928, îi va susţine pe ţărănişti să ajungă la putere, după care va fi dezamăgit de aceştia şi va îndrepta articole acide împotriva lor. Mai apoi va fi de acord cu ideea întoarcerii lui Carol al II-lea, dar acelaşi Carol al II-lea îl va închide în două rânduri în lagărul de la Miercurea Ciuc (1934, 1939), fiind acuzat de instigare, în urma asasinării lui I. G. Duca.

Ortodox practicant şi inamic al raţionalismului

Nae Ionescu şi-a mărturisit pretutindeni credinţa ortodoxă. Din nici un curs de-al său nu lipseşte cel puţin o referinţă la Ortodoxie. Preocupările teologice apar în perioada în care începe să lucreze la „Ideea Europeană“, unde publică articolul „Pascalia“, în care va trata problema suferinţei în creştinism. „De la răstignire – afirma Nae Ionescu – lumea ştia că nu durerea sau bucuria, ca atare, sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau bucuria noastră, ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor.“ Suferinţa poate fi valorificată, poate deveni izvor de bucurie, ea nu are un sens, dar poate avea un rost.Deşi profesor de logică, N. Ionescu a combătut raţionalismul cartezian cu un eroism nebănuit. „Noi nu facem decât să lichidăm raţionalismul…“ Aceste poziţii îl vor face să afirme superioritatea teologiei faţă de ştiinţă şi, odată cu aceasta, afirmarea învăţăturii despre îndumnezeirea omului. Prin Învierea Mântuitorului Hristos, spunea „Profesorul“, se înnoieşte întreaga făptură, iar omului, prin har, i se descoperă dumnezeirea. Problema mântuirii şi a păcatului vor fi îndelung discutate de filosof, care concluzionează în unul dintre articolele sale: „Problema este de a împăca cosmosul cu omul. Aceste două elemente, puse faţă în faţă, care se destramă şi se sfârtecă unul pe altul, trebuiesc puse de acord. Conflictul acesta se rezolvă în religie, se rezolvă cu ajutorul intervenţiei divinităţii. Deci, soluţia religioasă a problemei salvării este împăcarea personalităţii umane cu existenţa, cu ajutorul lui Dumnezeu“.Curios lucru, înainte de a muri, la data de 15 martie 1940, în vila sa de la Băneasa, din cauza unei boli de inimă?, N. Ionescu lucra la un tratat de logică ortodoxă. Nu a reuşit să-l termine. Sau poate nu a vrut. Poate a realizat că Ortodoxia nu-şi găseşte logica decât în Biserică, şi nu în tratate scrise de mâini omeneşti.

de Mihai Grobnicu Ziarul Lumina

Mircea Eliade despre Nae Ionescu: Ortodoxia, concepţie totală asupra lumii şi a existenţei

Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunîndu-ne o interpretare şi aşteptînd apoi comentariile noastre. Aveai impresia că lecţia întreagă e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare din noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfîrşitul orei. Simţeai că ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gîndit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gîndire personală şi, dacă te interesa acest fel de gîndire, ştiai că nu o puteai întîlni altundeva, că trebuie să vii aici s-o primeşti de la un izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gîndeşti.

Era un bărbat brun, palid, cu tîmplele descoperite, cu sprîncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobişnuit de sclipitori; cînd îşi repezea privirile pe neaşteptate dintr-un perete în altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă elegantă; şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mîini pe care le-am văzut vreodată, cu degetele lungi, subţiri, nervoase. Cînd vorbea, mîinile îi modelau gîndirea, subliniau nuanţe, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare. A fost primit, cum se obişnuia pe atunci, cu aplauze; dar le-a contenit, ridicînd brusc braţul: „Dacă aveţi dreptul de a aplauda, ne-a spus, ar trebui să-l aveţi şi pe acela de a huidui cînd nu v-o place o lecţie. Dar legea vă interzice huiduiala în sălile Universităţii. Aşa că vă rog să nu aplaudaţi…”

De cîţiva ani, de cînd citisem Educaţia voinţei, eram convins că omul poate face orice, cu condiţia să vrea şi să ştie cum să-şi controleze voinţa. Îmi spuneam că o asemenea stăpînire de sine deschide drumul către libertatea absolută. Lupta contra somnului, ca şi lupta contra comportamentelor normale, însemna, pentru mine, o încercare eroică de a depăşi condiţia umană.
De timpuriu s-a născut în mine neîncrederea faţă de diletanţi, teama de a nu mă lăsa păcălit de un amator, dorinţa tot mai aprigă de a merge la izvoare, de a consulta exclusiv lucrările specialiştilor, de a epuiza bibliografia.

Neputinţa absolută, într-un anumit fel mă împăca, îmi dădea o linişte stranie. Pentru că nu se mai putea face nimic, aveam un sentiment de netă disponibilitate. Voinţa, inteligenţa, toate facultăţile sufleteşti erau pentru prima oară libere, nu se mai încordau în vederea unui scop imediat de atins.

(Ce mă stingherea la P.P. Negulescu era) complexul lui de superioritate, pe care-l trăda zîmbetul palid sardonic, neglijenţa cu care vorbea de metafizică, de marile teme filozofice, dînd a înţelege că toate acestea nu sînt decît „speculaţii fără contact cu realitatea”. Niciodată, ascultîndu-l, n-am avut sentimentul că învăţătura lui răspundea unei necesităţi interioare. Nu ghiceam în erudiţia lui setea de cunoaştere a lui Faust, ci numai munca persistentă şi metodică a cuiva care ţinea cu orice preţ să se informeze, pentru că aşa îl obliga meseria.

Anumite minţi văd elementele de unitate în natură sau în cultură, văd ceea ce e esenţial, fundamental, şi asta le îngăduie să descopere structurile… „Ăsta e răspunsul, m-a întrerupt Nae Ionescu. E vorba de o structură. Operaţia logică efectuată în mintea lui Newton asta a făcut: a surprins structura fenomenului gravităţii universale.”

Eram fascinat de mistică şi, ca mulţi din generaţia mea, urmăream revalorizarea filozofiei medievale care triumfa în Franţa cu Gilson şi Maritain şi pe care Nae Ionescu o discuta în cursurile lui, dar fără s-o accepte în întregime, căci, deşi ne obliga să-l citim pe Sf. Toma, simpatiile lui se îndreptau către teologia bizantină, îndeosebi spre Origen, pe care îl considera cel mai profund geniu filozofic al Răsăritului (asta, douăzeci de ani înainte de „reconsiderarea” lui Origen de către teologii occidentali).

Mitul progresului infinit, credinţa în rolul decisiv al ştiinţei şi industriei, care trebuiau să instaureze pacea universală şi justiţia socială, primatul raţionalismului şi prestigiul agnosticismului – toate acestea se spulberaseră pe fronturile de luptă. „Iraţionalismul”, care făcuse posibil şi nutrise războiul, se făcea acum simţit şi în viaţa spirituală şi culturală occidentală; reabilitarea experienţei religioase, numărul impresionant de convertiri, interesul pentru pseudo-spiritualităţi şi gnoze orientale (teozofia, neobudismul, Tagore etc.), succesul suprarealismului, voga psihanalizei etc. Criza în care intrase lumea occidentală îmi dovedea că ideologia generaţiei războiului nu mai era valabilă. Noi, generaţia tînără trebuia să ne găsim rosturile noastre. Dar, spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut Ia îndemînă. Eram liberi, disponibili pentru tot felul de „experienţe”. În credinţa mea de-atunci, „experienţele” acestea nu erau menite să încurajeze diletantismul sau anarhia spirituală – ele ni se impuneau printr-o fatalitate istorică. Eram prima generaţie româneasca necondiţionată în prealabil de „ obiectiv istoric de realizat. Ca să nu sombrăm în provincialism cultural sau în sterilitate spirituală, trebuia să cunoaştem ce se întîmplă, pretutindeni în lume, în zilele noastre.

Am început deci să discut ce mi se întîmplase mie, „experienţele” mele, cărţile, teoriile, gnozele, care mă tulburaseră şi-mi dăduseră de gîndit. Am scris despre diletantismul lui Gourmont, despre teozofie, antropozofie, despre gnozele neo-orientale, apoi despre restaurarea metafizicii, despre feluritele experienţe mistice, despre ofensiva catolicismului, despre istorism şi am încheiat Itinerariul spiritual cu un foileton despre ortodoxie. Era destul de superficial, pentru că ştiam prea puţin şi înţelegeam încă şi mai puţin. Dar avea meritul că nu era dogmatic, nici programatic. Spuneam doar că pentru o parte din „generaţia tînără” ortodoxia ar putea constitui o concepţie totală a lumii şi a existenţei şi că fenomenul acesta, dacă se va realiza, va fi un fenomen nou în istoria culturii româneşti moderne.

extras din “Memorii” de Mircea Eliade

via Mănăstirea Petru Vodă

112 ani de la naşterea lui Mircea Eliade

„Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care detine “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia natională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit tărănimea, că s-a introdus politicianismul în administratie si învătământ, că s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate.

Memoria generatiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lăsând să se astearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acesti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică.

Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăsi existenta istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai văd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de niste piloti orbi. Acum, când se pregăteste marea luptă după care se va sti cine merită să supravietuiască si cine îsi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îsi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai găsesti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sută de ani fără ca nimeni să înteleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetătenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusă de pilotii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, negutătorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tăranii de ogorul lor. Numai istoria stia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afară de cea capitală: instinctul statal.

Crima elitelor conducătoare românesti constă în pierderea acestui instinct si în înfiorătoarea lor inconstientă, în încăpătânarea cu care îsi apără “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bună voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam.

Clasa conducătorilor nostri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putintă ca să-si prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înteleg să se resemneze.

[…]
Tristetea si spaima mea îsi au, însă, izvorul în altă parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai putin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care asteaptă pur si simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi.

[…]
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-si păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendară de acum câteva veacuri.

…Dar pilotii orbi stau surâzători la cârmă, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. […] Nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această tară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.”

Fragment din Mircea Eliade, „Piloţii orbi”, în Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937

Mihai Buracu: 8 ani de la trecerea la Domnul

+ 6 Martie 2011

…Si sa ramâi om. Aceasta pare sa fie învatatura fundamentala a „Tablitelor de sapun de la ITSET-IP“. O expresie exotica, la prima vedere, trimitând la tarâmuri mitologice, dar cartea lui Mihai Buracu nu are un fir epic în genul „povestii“ lui Ghilgamesh si Enkidu, nu se petrece între Tibru si Eufrat, cu mii de ani în urma, ci în România, la începutul anilor 1950, dupa Hristos.

În calitate de cercetator al regimului comunist, în speta al detentiei comuniste, reactia unui lector „detasat“ fata de un volum de memorialistica a reeducarii îmi pare cu totul rasturnata. Cititorul accidental de asemenea „literatura“ fie respinge ceea ce citeste, ca fiind exagerat sau neadevarat, fie este atât de abuzat, încât se va tine departe de acest subiect.
Grav este când oameni recunoscuti pentru preocuparile lor în ale istoriei recente amesteca lucrurile prin confuzii generatoare de dihotomii abrupte, total neadecvate „fenomenului“, instituind sintagme-verdicte ce se instaleaza autonom în constiinta publica (nepregatita sa discearna), asemeni oricaror scheme mentale. Astfel, expresii ca „victima-calau“ sau reversul „calau-victima“ sunt deja locuri comune ale limbajului mai mult sau mai putin colocvial, întâlnit în textele publicistice si nu numai. Simtul de conservare îi îndeamna pe oameni sa considere mai degraba ca suferinta atroce nu este la îndemâna cuiva obisnuit. Pentru ca oamenii obisnuiti sunt din carne si oase, au suflet si, mai ales, au o limita a rabdarii.
Despre limite este vorba în aceasta carte, asa cum este în cartile tuturor martorilor-marturisitori ai reeducarii din închisoarea Pitesti (experiment extins la Gherla si la Canal si încercat în mai multe închisori).
Desi ai citit sute de carti, interviuri, ai cunoscut supravietuitori ai reeducarii, apropierea de omul caruia i-au fost zdrobite resorturile intime, dar care a reusit sa se readune în fiinta umana integra, sa se relegitimeze, reconfigurându-se moral, se face de fiecare data cu sfiala, crispare si uimire a propriei constiinte. Pari întotdeauna pregatit sa întâmpini o noua marturisire si constati cât de „nepregatit“ esti sa accepti ca realitatea poate fi mai sinistra decât cea mai elaborata fictiune.
„Eu sunt scribul…
În mâna dreapta tin stilul, un betigas de lemn putin cioplit, iar în mâna stânga tin tablita taiata dintr-un calup de sapun de rufe. Citesc în oglinda neagra a noptii numele infernului pe care îl strabat: PITESTI <-> ITSETIP. Urlu. Sunt pruncul din pântecul mortii lepadat în scutecul durerii. Buzele îmi sunt lipite cu leucoplastul fricii. Mi-e frica. De mine însu-mi îmi e frica cel mai mult. Urletul se prelinge pe tavanul si peretii urechii, dar nu razbate afara. Îl înghit odata cu limba. Daca as racni, durerile s-ar înmii. Sunt pus în pozitia de meditatie si trebuie sa scriu despre des-FACEREA lumii.“
Asa începe Mihai Buracu marturia sa. Daca am compila toate fragmentele de „evadare“ literara, ar rezulta un foarte bun roman psihologic. Din nefericire, ceea ce tine unite în carte aceste paranteze de cruda introspectie este adevarul lor. Paradoxal sau nu, marca literara puternica este data tocmai de autenticitatea evocarii si a (re)trairii celor evocate. În malaxorul reeducarii logica nu mai functioneaza. Nici bunul-simt, nici educatia primita de acasa si de la scoala, nici o norma formala a vietii. Credinta nu este abolita, ci pur si simplu pângarita. Nu prin profanari din exterior, ci prin murdarirea (negarea, expulzarea) din interior, la care se ajunge treptat. Mai întâi prin socul îndurarii umilintei si torturii din partea unor camarazi de celula, care pâna adineauri îti fusesera prieteni, tovarasi de suferinta si de confesare. Prin zdrobirea trupului, cazut în deznadejdea cugetului. Ultima care cedeaza este constiinta. Cum altfel putem considera dorinta apriga de a muri a celui supus unor chinuri inimaginabile? „Opinteala viului ne îngretoseaza. Fara de viu am fi mai usori si mai spornici în plutirea pe apele pierzaniei… la Pitesti a fost o prabusire totala si bestiala în cele mai adânci caverne ale iadului“. Licarul de viata din trupul care a fost om la intrarea în Pitesti si care acum zace într-o masa de carne însângerata gaseste un ultim sens în moarte. Sensul umanitatii este concentrat în constiinta. Altfel, nu vom putea explica vreodata cum a reusit un om – maltratat pâna a tâsnit sângele din el, obligat sa plescaie ca un animal din zeama în clocot, direct din gamela aruncata pe jos, care a fost nevoit sa poarte la gât un falus din sapun si adus în halul de a-si renega sentimentele si convingerile etc. –, sa îsi supravietuiasca dupa un asemenea chin.
Una dintre cele mai mari erori pe care le comitem noi, privitorii târzii, este aceea de a ne înversuna împotriva celor considerati mai degraba calai decât victime. Este un semn ca proiectul reeducarii a reusit. Nu cu ei, ci cu noi. Cei intrati înaintea lui Mihai Buracu în „dispozitiv“ fusesera si ei tineri educati, scoliti, avusesera sentimente si convingeri. Ironia este ca nu ei – cei adusi în aceasta ipostaza – erau responsabili/vinovati de ceea ce li se întâmpla. Cel mai bun raspuns îl dau tot detinutii politici, netrecutii prin Pitesti: „Ce as fi facut eu daca as fi fost în locul lor? Am avut noroc, m-a ferit Dumnezeu!“.
I-am cunoscut direct pe unii dintre cei la care se refera Mihai Buracu: Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Octavian Tomuta, Mihai Timaru, Lucian Plapsa, Emil Sebesan, Radu Ciuceanu. L-am cunoscut indirect pe Stefan Davidescu, al carui volum al doilea din memorii l-am îngrijit. L-am cunoscut pe Virgil Ierunca, autorul „Fenomenului Pitesti“, si îl cunosc pe Paul Goma, autorul „Patimilor dupa Pitesti“. Ultimii doi (Paul Goma trecut prin puscaria politica, desi nu prin Pitesti) au scris despre reeducare în maniera diferita, din dorinta de a denunta teroarea comunista sub forma ei cea mai abjecta, pe care regimul o aparase cu strasnicie de opinia publica interna si internationala.
Îl cunosc si pe Mihai Buracu. Si cunosc vaduve ale unor oameni trecuti prin reeducare, ele însele „bandite“ supuse corectiei ideologice. Si pe multi altii, nenumiti în aceasta carte. Avem datoria fata de noi însine sa-i întelegem si sa le respectam memoria, daca vrem sa scapam de defetismul victimei istorice. Pentru ca ei au supravietuit propriului rau si destui au lasat marturie. Responsabilitatea elitei politice si culturale postdecembriste era sa faca posibila imediat condamnarea comunismului, asa încât azi o întreaga societate sa nu mai pluteasca în deriziunea confuziilor de tot soiul. O societate autoproclamata democratica – dar în care indivizi responsabili de crime împotriva umanitatii înca traiesc nestingheriti, sub masca unor cetateni decenti si onorabili –, nu poate fi o societate libera.
„Sapunul menit sa spele murdareste acum totul. As plânge, dar lacrimile îi atâta pe cei care ne vegheaza suferinta. As plânge pâna la împlinirea dorintei arzatoare de a-mi gasi sfârsitul. Nimic nu poate ostoi acesta unica dorinta: moartea, cu toate consecintele ei… Ne sufocam înecati în propria neputinta si ne prohodim unii pe altii. Vie, din ce în ce mai vie ramâne spaima, mai vie decât cea mai patrunzatoare durere. Când am ajuns sa ne lovim între noi am plâns cu altfel de lacrimi decât cele de la începutul schingiuirilor. Fiecare devenim tâlharul de lânga crucea celuilalt… Nu stiu cum ar fi îndurat Fiul lui Dumnezeu chinul rastignirii daca ar fi fost crucificat de propriii sai ucenici… Carnea, câta mai este pe mine, musteste de pofta de a muri. M-as ruga, dar nu mai am cui. Zac într-o hazna a lipsei de speranta. Clopotul rugaciunii are limba taiata. Despuiat de piele, dezbracat de carne, nu mi-a mai ramas decât deznadejdea. Din rani curge sânge amestecat cu necredinta sfâsietoare si simt cum fiarele îmi murseca sufletul si în locul agoniei instituie starea de veghe continua. Gol de cuvinte, încremenesc cu mâna pe stilul înfipt în tablita de sapun“.
Aparentul exces liric estompeaza din când în când, pune surdina durerii si umilintei retraite. Ca si termenii tari, care ar putea fi considerati ostentativi daca nu am intui ca, de fapt, nu reusesc sa prinda întocmai experienta autorului: „Cuvântul dintâi, Cuvântul temei e Cuvântul Dumnezeu. Nu-i destula prihanirea lui… Luati-L, sfârtecati-L, nimiciti-L. Sa nu mai ramâna vocala pe vocala si pulbere sa se aleaga de scheletul consoanelor. Dar mai periculos este albul sonor, puritatea Cuvântului gândit, doar si atunci sunt scoase din custile gâtlejelor schelalaiturile, împroscarea cu laturi onomatopeice, scoase din haznale de gemete. Durerea fara cuvânt e o durere absoluta, fara ecou si fara umbra si cel dintâi nimicit trebuie sa fie El, Cuvântul. Caderea din Cuvânt precede caderea în lume, într-o lume a sunetelor…“.
Urmele sapate în tablitele de sapun de la Pitesti, folosite apoi pentru redactarea demascarilor, îl chinuiesc si astazi pe Mihai Buracu. Las detaliile în seama lecturii fiecaruia. Caci nu pot fi povestite daca nu au fost traite, ar fi un sacrilegiu. Cititorul trebuie sa suporte propriul soc, asa cum Mihai Buracu va fi suportat primul impact cu echipa reeducatorilor.
Uneltele Raului chinuiesc, iar cei chinuiti nu au niciun drept, nici macar de a muri, ei sunt condamnati la chin perpetuu. Reeducarea distruge resorturile conservarii, moartea devenind singura izbavire, însa cineva are grija în permanenta ca ei sa nu se sinucida.
Literatura, poezia devin caduce, sunt expulzate în afara eului, în afara normelor. Cine cauta „placerea“ scriiturii în marturia unui om care a înfundat iadul pe pamânt este prizonierul unei erori grave. Când ajungi la capatul unei astfel de carti esti epuizat, ca si când ai fi fost nevoit sa „înghiti“ o întreaga biblioteca (de sapun) într-un timp record, stiind ca se apropie Potopul si esti unicul salvator al memoriei. Asa se va fi simtind Mihai Buracu scriind, dorind sa lase urme despre fiinta umana, despre atrocitatile pe care le poate comite, dar pe care le si poate învinge.
Nu poti decât sa te lasi în genunchi la picioarele stâlpului pe care este crucea lor, a celor trecuti prin Pitesti. Pâna si palindromul acestei denominatii amâna, într-un fel, sfâsierea si rusinea cu care ni se da noua Mihai Buracu, pentru a se elibera de „indecenta tacerii“. Vom avea noi decenta de a-l primi cum se cuvine? De a trece peste ispita întrebarii: oare poate fi adevarat?
Nu de literatura „de calitate“ ducem lipsa, ci de dorinta de a cunoaste adevarul.
Dupa ce a reînnodat vocalele, consoanele, silabele, redescoperind Cuvântul, Mihai Buracu si-a recapatat amprenta starilor de gratie din lunile de supliciu. Cuvântul-poezie a fost mai puternic decât „liturghia neagra a fiecarei zile“, a fost salvator: „Trece prin hoitul meu înca viu, venind de nu stiu unde, o voce nemaiauzita… a trecut prin mine… desi nu ma gândisem niciodata la ea si nici starea în care ma aflam nu era favorabila inspiratiei poetice… Dictata de un autor necunoscut, poezia a avut totusi un destinatar: Marga, fata pe care o iubeam si care m-a asteptat timp de cinci ani…“:

„– Cine ma striga: Mihai!… si îmi bate
La portile inimii mari si-ntristate
De-mi farmec auzul cu strigatul ei?
– Sunt eu, prea iubite, ti-aduc ghiocei,
Si-aduc primavara si dorul sa vii.
Sunt Pastile astazi, iar tu întârzii
Si trista, cu noaptea, te-astept în veghere.
Grabeste, e timpul sa mergi la-Nviere!
– Ce stranie jale chemarea-ti mi-aduce.
Nu-i timpul, iubito, sunt înca pe cruce.
Ia-ti dorul de mâna si pleaca-ndarat,
Caci scris este ceasul când am sa m-arat
Cu rani înca vii la mâini si picioare,
Sa-ti spun: – Pune mâna si vezi de mai doare,
Dar râzi fericita, desi-s sângerat,
Caci scris e ca astazi din morti m-am sculat!“

Nu avem dreptul sa judecam oameni supusi unor cazne în a caror verosimilitate nu credem. Pentru ca nu limitele noastre au fost explodate. Putem doar exersa întelegerea fata de suferinta lor, dar si fata de ceea ce s-a întâmplat în închisoarea de la Pitesti. Este o „limita“ de bun-simt, dar si o obligatie morala pe care trebuie sa ne-o impunem si asumam. Nicolae Steinhardt, ca unul trecut prin furcile închisorii politice (acolo unde l-a întâlnit pe Dumnezeu), care si-a scrutat toata viata limitele umane în raport cu marea iubire pentru aproape si pentru credinta, scriind despre Balzac si Dostoievski, spune: „…spectacolul suferintei e sfânt. (Suferinta nu este întotdeauna folositoare patimitorului – vezi tâlharul cel rau – dar pentru cine o priveste nu are contingente morale. Ca spectacol, e mereu sfânta. Pe cel ce sufera sunt dator sa-l compatimesc, sa-l ajut…“).
Autorul Tablitelor simte si el nevoia sa îl tina alaturi pe Steinhardt, atunci când vorbeste despre ispita sinuciderii, despre implorarea mortii, în momentul intrarii pe „tarâmul nebuniei fara leac“, citând tot din „Jurnalul fericirii“: „… tortura prin balamuc, deoarece omul în conditii exceptionale de presiune se sminteste. Puscaria, fie vorba între noi, e usoara: teribil e balamucul. Si organizatorii au facut tot ce le-a stat în putinta pentru a preface temnita în balamuc. Bataia, ranga, brutalitatile cele mai grozave, chinurile fizice cele mai studiate nu-s decât floare la ureche fata de chinul prin nebunie.“
Este o comparatie, o gradare a chinului/suferintei pe care numai un detinut politic o poate face, spre deosebire de noi, care percepem experienta carcerala cel mult ca pe un film macabru, daca nu putem fi empatici. În acest punct delicat, Steinhardt are o explicatie cu profunde reverberatii în actualitate: „N-am stiut – raspunsul celor carora li se vorbeste de tortura, de lagare, de închisori, de recunoasteri totale ale acuzatiilor, de internari politice în ospicii de nebuni – „nu tine“, nu e o scuza valabila. Nimeni nu este obligat sa inventeze praful de pusca ori sa descopere teoria cuantelor. Altminteri, însa, elementara desteptaciune e o îndatorire. Mai ales pentru un crestin, care trebuie sa fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispita. Dar nu numai pentru crestin – si aceasta din pricina unei constatari experimentale obiective: nimeni nu stie nimic, dar toata lumea stie totul“.
Si daca nu ai stiut, înseamna ca nu ai pentru ce sa te simti dator (moral), iar reticentele marturisitorului în a depune marturie sunt cu atât mai apasatoare.
Fiind planton pe celular, înainte de mutarea din închisoarea Pitesti, Mihai Buracu a fost trimis de gardianul de serviciu într-o magazie sa ia sapun pentru curatenie. Astfel, a dat peste „biblioteca tablitelor de sapun“.

Biblioteca din Alexandria a disparut în foc, poate, dintr-o neînteleasa vointa de purificare a zeilor. „Biblioteca tablitelor de sapun“ de la Pitesti este simbolul celei mai abrupte decaderi umane, prin încercarea de a „spala“ cu mijloace teroriste identitatea, transformând omul în reversul sau.
Mihai Buracu este un exemplu de fiinta trecuta în nefiintare, redevenita entitate dintr-o samânta de constiinta ramasa intacta, în ciuda patimirilor de la Pitesti.

de Dan Culcer Asymetria

9 martie 1950. Lupta de la Grota Haiducilor din Pădurea Babadag. Cumplitul sfârşit al lui Dumitru Fudulea.

În dimineaţa de 9 martie 1950, trupele de Securitate au descoperit grota din Pădurea Babadagului unde se ascundeau fraţii Fudulea şi ceilalţi partizani anticomunişti. Are loc un asediu care va dura ore în şir, securiştii incendiind pădurea din jurul grotei şi aruncând grenade în adăpost. Este rănit grav Dumitru Fudulea, iar ceilalţi se predau, fiind arestaţi. Securiştii vor intra în grotă, vor coate lucrurile şi armele, fotografiind locul, apoi îl vor arunca în aer.

Din memoriile lui Nicolae Ciolacu:

“Un tânăr cioban, pe nume Nechita Nazarie, din comuna Păspunar, păştea un cârd de oi prin locurile mai rare din pădure. într-o zi îl duce soarta, ori destinul, cu oile chiar pe lângă desişul cu cabana haiducilor şi vede el tulpina aceea uscată, răsturnată şi se duce să se odihnească pe ea până cârdul de oi trece o bucată de loc de păscut. Tulpina era aşa de bine aşezată, că n-a bănuit că acolo sunt oameni dedesubt. După ce a trecut cârdul de oi mai departe, ciobanul s-a ridicat şi a plecat. Dar haiducii erau îngrijoraţi dacă nu cumva ciobanul a simţit că acolo e cineva şi astfel să-i divulge. Repede au dat buturuga la o parte şi au ieşit afară şi l-au prins pe cioban. Se gândeau chiar să-l omoare şi să-l îngroape, aşa vor fi siguri că nu vor fi divulgaţi. Dar ciobanul şi-a dat seama că în momentul acela se judecă soarta lui. Viaţa lui era pe muchie de cuţit. De fapt, tot omul are presimţiri când se
apropie o catastrofă de el. Ciobanul a izbucnit în plâns şi se ruga să nu-l omoare, că el nu-i va divulga, ci din contră le va fi de folos şi le va aduce câte ceva de ce au nevoie, alimente şi mai ales ziare. într‑adevăr, ciobanul le-a fost de folos, le-a adus alimente şi o serie de lucruri mărunte, cum ar fi sare, chibrite, piper, ziare şi mai ales veşti. Totul mergea normal şi liniştit, nimic deosebit nu era, nici un pericol. A venit iarna şi fraţii Fudulea nuse mai puteau întâlni aşa de des cu fratele lor Gheorghe. A început crivăţul, zăpezile, dar totuşi la câte douăzeci de zile se întâlneau toţi trei nu numai pentru alimente, dar mai ales să ştie ce se mai întâmplă cu familiile lor şi dacă le mai persecută securitatea. Odată, la o întâlnire a lor, în timp ce Nicolae îşi aranja ceva în traista pe care o lua Gheorghe, Dumitru a făcut o mare greşeală şi i-a şoptit lui frate-său Gheorghe: Nene, noi suntem foarte bine ascunşi aici. Nimeni nu ştie, numai un cioban din Păspunar. Din acel moment, le-a venit fatalitatea. Li s-a scris sentinţa de moarte. Nicolae n-a auzit, n-a ştiut nimic. Din acel moment treburile s-au complicat. Securitatea, cu experienţa ei diabolică, avea un codoş în Testemel care era puţin neam cu Fudulea prin cuscrie. Acesta a fost trimis la Gheorghe Fudulea în vizită şi printre altele a început să compătimească pe unii care au fost arestaţi de securitate. Vai de copiii lor, de familiile lor, uite ce vremuri grele am ajuns, numai Bunul Dumnezeu ştie ce are să mai fie. Fraţii tăi, Nicolae şi Dumitru, cei mai buni fii din sat, ce aveau ei cu partidul. åştia, dacă le căşunăpe cineva, apoi poţi să fi cel mai bun din sat că te urmăresc până în pânzele albe, dar bine că au scăpat din mâinile lor, că altfel le-ar fi putrezit oasele la închisoare. Lasă că se schimbă odată şi asta cu comuniştii, că lumea nu îi vrea. Toată lumea fuge de ei ca dracul de tămâie. Cuscre Gheorghe, suntem rude, suntem de-ai noştri. Eu nu vă vreau răul, eu vă vreau binele. Se aude că securitatea o să vină într-o noapte în sat şi o să facă o descindere şi percheziţie casă cu casă, că ăştia sunt în stare să facă orice. Băieţii voştri, dacă ştiţi ceva de ei, spune-le să fugă, să se depărteze de aici. Gheorghe a tăcut, nu a spus că nu ştie şi nici că le spune să fugă. Gheorghe trebuia să zică: A, cuscre, eu nu ştiu nimic de ei, de când au plecat n-ammai auzit nimic de ei. Cine ştie pe unde or fi apucat, cine ştie dacă mai trăiesc. Dar Gheorghe a tăcut şi securitatea a dedus că, dacă Gheorghe a tăcut, el ştie unde sunt fraţii lui.

În noaptea de 9 martie, multă securitate şi armată s-a dus în satul Testemel. Au împânzit satul şi pădurile din împrejurimi. Orice om era întâlnit pe stradă era arestat pe loc şi întrebat: De unde vii şi ce ştii de fraţii Fudulea ? Gheorghe Fudulea dormea liniştit lângă copiii săi. Dintr-o dată uşa a fost lovită cu cizmele de securişti şi a sărit din balamale. L-au luat din pat, l-au legat şi au început a-l bate cu patul armei în faţa copiilor şi a familiei. L-au dus în pădure. Spune banditule, unde sunt fraţii tăi! Nu ştiu nimic, puteţi să mă omorâţi că nu ştiu nimic de ei. Atunci iar bătăi, schingiuiri. Lasă banditule, că ai să spui tu tot. L-au legat cu mâinile la spate şi l-au atârnat de un copac. O durere îngrozitoare, când simţi cum îţi ies oasele mâinilor de la umăr şi îl mai şi loveau cu paturile armelor. Striga de durere şi striga la ei: Daţi-mă jos, că vă spun! Dar când l-au coborât, el se îndoia să spună. Hai spune, banditule! şi dacă l-au văzut că zăboveşte, şi-au înfipt mâinile în el şi sus pe cracă. Striga ca din gură de şarpe: Nu mă spânzuraţi, că acuma o să vă spun! şi a izbucnit în plâns şi abia a putut să rostească: Ciobanul din Păspunar ştie despre ei. Şi hoardele roşii, cum le spunea Gogu Puiu, au plecat imediat la Păspunar şi cum au ajuns acolo, s-au împânzit peste tot şi au dat ordin că nimeni nu are voie să mişte. Au întrebat până au aflat pe ciobanul Nichita Nazarie. L‑au legat şi l-au dus în pădure. I-au zis: Spune unde sunt fraţii Fudulea, ca să-ţi uşurezi pedeapsa. Ciobanul şi-a dat seama că orişice rezistenţă e zadarnică şi viaţa lui e pusă din nou la mezat. Şi a pornit înaintea lor ca să-i ducă la ascunzătoarea haiducilor.

Haiducii în cabană făceau pe rând de pază câte unul. Aveau o vizetă şi se uitau afară şi vedeau orice mişcare. Acum au văzut cu groază că ciobanul Nichita Nazarie venea spre cabană iar în spatele lui multă armată şi securişti. Nicolae Fudulea a pus mâna pe armă şi a zis: Soarta noastră e pecetluită, dar voi pedepsi trădarea. A descărcat arma în pieptul ciobanului, care s-a rostogolit pe loc. Securiştii au înconjurat cabana şi printr-un şiretlic au împins buturuga de la intrare şi au început să tragă înăuntru. Haiducii s-au retras în fundul cabanei şi de acolo răspundeau cu foc de automate înspre afară. Bestiile, dacă au văzut că haiducii nu se predau, au aruncat o grenadă drept în mijlocul cabanei. Grenada a căzut jos în cabană, dar Dumitru Fudulea, care făcuse serviciul militar, ştia că grenada nu expodează dintr-o dată, iute s-a repezit, a pus mâna pe grenadă şi a aruncat-o afară. Dar bestiile roşii au aruncat altă grenadă în cabană şi cât ai clipi din ochi, Dumitru, din nou a aruncat-o afară, aşa a continuat acest „joc” pentru un timp. Bestiile continuau să arunce alte grenade înăuntru şi Dumitru la arunca afară. Lupta a durat patru ore şi haiducii rezistau cu dârzenie.

Dar nenorocirea a venit şi una din grenade, pe care Dumitru a aruncat-o afară, s-a lovit de o cracă a copacului care acoperea cabana şi a căzut jos în cabană, a făcut explozie. Lui Dumitru Fudulea i-a rupt burta şi i-a sfârtecat pieptul. Martorul ocular, care a fost de faţă, Dumitru Gula, din comuna Ischibaba, mi-a spus: în timp ce colonelul Doicaru, şeful Securităţii din Constanţa, a preluat arma de la Nicolae Fudulea, l-a bătut pe umăr şi i-a zis ,,Bravo, măi Fudulea, ai fost un viteaz”. Pe Dumitru Fudulea l-au luat repede şi l-au pus într-un jeep şi au plecat cu el. Nu s-a ştiu niciodată nimic mai mult despre el, dacă o fi murit pe drum sau la securitatea din Babadag. Restul au fost arestaţi şi duşi la închisoarea Tataia din Constanţa. Prin ce chinuri şi schingiuiri au trecut ei la securitate, numai Dumnezeu ştie. Cotan Ion, pus la tortură, a rămas şocat pentru toată viaţa. De la închisoarea din Constanţa a fost dus la închisoare din Aiud. Pe unde a trecut ca deţinut, în timpul plimbării, la fiecare douăzeci de paşi, striga „Lupu măi”. El a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Nicolae Fudulea şi Stere Grasu au fost condamnaţi la moarte. I-au pus în lanţuri şi i-au dus într‑o celulă pe amândoi, unde aşteptau să le vină sentinţa de executare. Cât priveşte pe ciobanul Nechita Nazarie, din comuna Păspunar, el nu i-a trădat pe haiduci. Marea greşeală a fost a lui Dumitru Fudulea atunci când i-a şoptit fratelui său Gheorghe, fără să ştie Nicolae, că „noi suntem foarte bine ascunşi în cabană”.

 

sursa: Muzeul Rezistenţei