Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Cultură

Părintele Arsenie Papacioc, de 8 ani în ceruri

Părintele Arsenie Papacioc

Aproape de mare, cladita langa apele lenese ale golfului Techirghiol, se afla o statiune renumita pentru puterea sa de a lecui. Aici s-au tamaduit de-a lungul timpului soldatii indepartatei Rome sau osmanlaii lui Said Pasa care, se spune, si-ar fi oblojit cu namol bratele betegite in lupte. Acum aproape 70 de ani, Patriarhul Iustinian s-a decis sa ctitoreasca in statiune o manastire in care slujitorii Domnului sa isi vada de bolile trupului. Intaistatatorul ortodoxiei romanesti a avut apoi inspiratia de a-l aduce aici pe un smerit monah, care prin uriasa sa personalitate duhovniceasca va transforma tamaduirile trupesti de la Techirghiol in tamaduiri spirituale si sufletesti.

„Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port”

Cine s-a apropiat vreodata de parintele Arsenie Papacioc nu-i poate uita privirea limpede, ochii albastri, in care parca cerul se intalneste cu marea, si nici trupul scund, subtire si straveziu ca un paharel de clestar. Parintele e animat mereu de o energie teribila, care se evapora in miscari repezi, caci, in pofida celor 96 de ani, e iute ca un praznel. Ceva delicat si luminos emana din fiinta sa. Vorba-i este punctata de un chicot vesel, iar tacerile de un suras. Barba alba, lunga si maiestuoasa, ii subliniaza cum nu se poate mai bine varsta supremei intelepciuni. Intr-un fel, parintele a ramas foarte tanar. Imi si spune, de cate ori il vad, ca cine nu are „o frantura de batranete la tinerete nu va avea nici un crampei de tinerete la batranete”.

„Arsenie de la Mare”, cum il numea parintele Ioan Buga, poate cel mai mare portretist al duhovnicilor romani, are un suflet greu de intalnit printre muritori. Plamadit in focul suferintei, din aliajul alb si pur al iubirii, cel care nu se trece cu anii, el a ramas la batranete mladios ca o pana si darz ca otelul. Pe parintele nu poti sa il desprinzi de istoria pamantului nostru, pare concrescut in ea. Printre vorbele de foc ale dragostei ceresti, intre o chemare de ruga si una spre smerenie, va gasi cu cale, intotdeauna, sa iti vorbeasca de crucea romanilor, de incercarile lor prin vremuri, dar, mai ales, despre rostul si chemarea noastra in fata lui Dumnezeu. „Sunt atat de optimist in ceea ce priveste invierea neamului romanesc, incat, de navala asta din inima mea, nu mai pot vorbi… Opinca asta romaneasca s-a nascut in jertfa si se jertfeste si acum! Asta va invia poporul roman!”. Mare duhovnic care, inainte de a mustra, stie sa preia in inima lui sufletul fiului duhovnicesc, parintele Arsenie cerne dureri si patimi, pana cand, plin de bucurie, il poate slobozi pe cel ingenuncheat dinainte-i, spre eliberarea dintru inaltimi. De aceea s-au strans la poala sa sute de mii de romani, cautand sfat si Cuvant, transformand micuta statiune de la mare, dintr-un loc de tamada pentru trup, intr-o citadela nevazuta a Duhului.

Pruncul din raiul ciobanilor

Parintele Arsenie Papacioc a venit pe lume in campia Baraganului, un loc slefuit mereu de vanturi aspre, ars de soare vara si muscat de ger naprasnic iarna. In trecut, aici era raiul ciobanilor, care coborau muntele sa-si pasca mioarele la loc larg si adapostit de fiare. Asa a facut si Mircea Papacioc, bunicul lui, un arman mandru si bogat, salasluit prin partile noastre tocmai din Macedonia. A adus cu el cateva mii de oi. Cand a sosit cu ele, un boiernas de pe langa Slobozia l-ar fi rugat sa ii ia si lui mioarele, oplostindu-le langa card. „Cate ai mata?”, l-ar fi intrebat semet Mircea Papacioc. „Pai sa tot fie vreo 70!”, i-ar fi raspuns boierul. „Apai, eu numa’ cani am 70!”, i-a taiat-o scurt si mandru armanul nostru.

Nascut pe 15 august 1914, chiar in ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, cel ce va deveni parintele Arsenie a primit la botez numele Anghel, un nume ingeresc ce parca prevestea chemarea cinului caruia isi va jertfi intreaga viata. De altfel, s-a simtit atras de Hristos dintru inceput, chiar din anii copilariei, impresionandu-i pe cei printre care traia, prin delicatete si dragoste. Odata a fost batut salbatic de baietii din alt sat cu cateva crengi de salcam pline de spini, care i-au insangerat picioarele. Initial, micul Anghel s-a gandit sa ii spuna tatalui sau despre asta. „El avea o autoritate peste sase sate, ca era agent sanitar. Dar mi-am zis: „Nu-i spun, ca-i bate, si asta nu-I place lui Dumnezeu. Mai bine sa rabd”.”

Parintele Arsenie a staruit intr-o iertare iubitoare intreaga viata. N-a propovaduit-o doar, ci a risipit-o cu generozitate peste toti oamenii cu care s-a intalnit. In tinerete, a trecut printr-o incercare cumplita – fratele sau a fost ucis. Cand, in cele din urma, criminalul a fost prins, Anghel a avut ocazia sa se razbune, dar a preferat sa-l ierte, in loc sa ridice mana si sa loveasca. Ucigasului i-a spus doar atat – „Stai linistit, nu vei pati nimic. Cu nici un chip! Chiar eu o sa iti pun paza la poarta astfel incat nimeni sa nu se atinga de tine”. Peste ani, avea sa isi invete ucenicii ca „razbunarea nu rezolva nimic. Trebuie sa ne iubim dusmanii. Asta nu e o utopie, pentru ca Domnul ne-a inzestrat cu o sfanta sensibilitate, tocmai ca sa se implineasca un pic de dragoste intre oameni”. Dar ca sa lucrezi in sufletul tau o astfel de porunca ai nevoie nu numai de o imensa putere de daruire, ci si de o vointa darza, care sa iti largeasca baierile inimii, lasand sa se stravada in ea infinitul dumnezeirii.

Dor de Hristos

Sufletul curat al parintelui Arsenie Papacioc a visat la o tara „mandra ca soarele de pe cer”. A crezut mereu in „reinvierea neamului romanesc”. Poate ca idealul acesta national l-a determinat sa se inscrie in Miscarea Legionara, ajungand in timpul guvernarii Antonescu chiar sef de plasa si primar la Zarnesti. Erau vremuri tulburi, in care multe suflete curate au fost jertfite. Anghel va plati scump aceasta etapa a vietii, mai intai prin doi ani de inchisoare la Miercurea Ciuc si, mai apoi, prin alti cinci, ispasiti pana in anul 1946, cand s-a intors in satul natal.

Detentia il va schimba definitiv. Se ruga mult si intens, desprins de realitatea temnitei, bucurandu-se de mangaierea harului. Un martor din anii de inchisoare povesteste ca, atunci cand ceilalti plecau la munca, pe Anghel Papacioc il lasau in celula pentru ca era bolnav. Se ghemuia intr-un colt si adasta asa, ore in sir, suflet insetat de dorul iubirii dumnezeiesti. Timpul si spatiul se topeau in marginea vesniciei. Camarazii intrau uneori, dar el nu ii simtea, oricat zgomot ar fi facut. Asa au ajuns sa il respecte ca pe un om al lui Dumnezeu, desi nu era cleric. Dar drumul era deja ales. Dorul acesta atat de aprig de Dumnezeu se alina intr-un singur fel: prin monahism.

Povestind despre momentul cand a luat aceasta decizie, fata parintelui infloreste intr-un zambet. De altfel, parintele zambeste mereu, are un soi de bucurie launtrica, de parca lumea e plina doar de bine si de frumos. Dar cand vorbeste de calugari si calugarie, cea mai draga tema a sa, se transfigureaza. „Pentru ca Dumnezeu ne vrea cu orice pret pentru El. La manastire se vine cu dor mare. O nebunie pentru Hristos, o dorinta de a te rastigni impreuna cu el, rabdand orice pentru a ajunge sa ii iubesti pe toti”.

In tinda raiului

In cazul nepotului de cioban dobrogean, „nebunia pentru Hristos” a inceput la manastirea Cozia, unde tanarul Anghel a fost primit, fiind numit in scurt timp profesor la scoala ce functiona in incinta. Erau anii in care ateismul era injectat in vinele acestui neam, pregatind desertul rosu ce avea sa vie, in curand. De aceea, prima lectie pe care parintele Arsenie a anuntat-o copiilor a fost „Despre Iisus Hristos”. Dar Securitatea din Ramnicu Valcea s-a sesizat si parintele a trebuit sa demisioneze. A urmat o lunga peregrinare, timp in care a trecut prin manastirile Cioclovina, Sihastria si Antim, drumul luand sfarsit la manastirea Slatina, unde a fost numit egumen, sub ascultarea parintelui Ilie Cleopa, care era staret.

Dar poate ca cea mai tainica perioada a vietii sale a fost cea petrecuta in pustiul din apropierea manastirii Sihastria, alaturi de prietenul si duhovnicul sau, arhimandritul Ilie Cleopa. Discretia sa l-a oprit, tot timpul, sa povesteasca ce s-a intamplat in solitudinea muntilor Neamtului. Sufletul sau s-a cufundat atunci in tacere si contemplare. Cu greu poate intui cineva rugaciunile neincetate, luptele cu demonii sau bucuriile dumnezeiesti pe care le are un sihastru. Ca sa rezisti, ai nevoie de darzenia unui martir.

Nevointa aceasta comuna i-a unit pe cei doi duhovnici pana la moarte. Parintele Arsenie i-a purtat o adanca pretuire parintelui Cleopa, pe care l-a vazut mereu ca pe un erou al credintei, „care a invatat lumea sa stie sa moara”. „Odata eram cu parintele Cleopa in pustiu, intinsi pe jos pe radacinile unui brad. Si dintre radacini a iesit un sarpe indreptandu-se spre el. Eu am sarit: „Parinte, e un sarpe! Vine spre matale!”. „Lasa-l mai”, a spus parintele Cleopa, „sa se incalzeasca si el””.

Vietile Sfintilor abunda de astfel de descrieri. Sfantul Isaac Sirul spune ca sihastrul poate ajunge la o asemenea infratire cu Domnul, incat inima sa sa fie plina de mila fata de intreaga zidire. Sufletul sau ii iubeste nu numai pe oameni, ci si animalele si natura toata. Aceasta a fost probabil cea mai mare lectie pe care i-a dat-o singuratatea parintelui. „Mila e toata Scriptura” va repeta el la batranete. Se va folosi de ea in anii ce vor urma, pentru ca Hristos ii pregatise din nou in fata Golgota temnitelor. De aceasta data, comuniste…

Muntele si soricelul

„M-au arestat de la manastirea Slatina, la ora doua noaptea, cand ieseam de la slujba. Trei camioane, doua masini mici si 89 de ofiteri. Eu le-am spus: „S-a scremut muntele si a iesit un soricel!””.

Era in noaptea de 13 spre 14 iunie, 1958. Obstea urma sa fie decapitata prin arestarea staretului – parintele Cleopa, si a egumenului – parintele Arsenie Papacioc. In ultima clipa, parintele Cleopa a scapat, refugiindu-se in padure, unde a stat ascuns apoi ani de zile. Pentru fiul sau duhovnicesc venise insa vremea ca experienta calugariei sa fie sublimata, trecand intr-o alta forma de asceza; toata nevointa de pana acum, experienta carcerala a tineretii, anii de rugaciune si slujire monahala, timpul petrecut in sihastrie, totul urma sa fie asezat la picioarele lui Hristos, sub forma jertfei supreme, a suferintei pentru intregul neam romanesc. Parintele Arsenie era constient de toate acestea – „Pustia si inchisoarea sunt niste comori de care te poti folosi foarte mult, daca esti dibaci. Un neam traieste prin cei care tasnesc spre cer. Adica prin cei care lupta, care stau prezenti pe cruce, fara sa cedeze”. Vina lui? Participarea la intalnirile Rugului Aprins, acea superba miscare de reinnoire duhovniceasca pornita la manastirea Antim din Bucuresti de monahul poet Daniil Sandu Tudor, impreuna cu un grup de intelectuali bucuresteni. Li s-a pus in spate incercarea de a rasturna regimul, desi ei luptau doar cu propriile patimi, incercand sa se lumineze si sa se desavarseasca, lucrand rugaciunea lui Iisus sub calauzirea parintelui rus Ioan Kulighin. Cand a fost arestat, parintele Papacioc le-a spus fratilor sai de nevointa de la Slatina: „Am fost legionar, dar acum sunt calugar, dincolo de orice. Si nu am alt ideal decat acela de a muri pentru scanteia de Adevar ce o port in mine”.

Dar Hristos nu-i harazise sa moara in inchisoare. A fost torturat luni de zile, in anchete teribile. Caznele erau astfel gandite incat sa franga sufletul detinutului. Nopti de nesomn, alternate de batai si de confruntarea cu cei care, din frica sau suferinta, te tradasera. Parintele Arsenie a trecut prin toate acestea. Dosarul sau de la Securitate arata ca nu a spus nimic despre nimeni, dar ca a fost incriminat de altii, care nu au rezistat torturilor. Ani dupa aceea, avea sa spuna ca de nimic nu s-a folosit mai mult in viata, decat de experienta temnitei. Acolo, in hrubele fara lumina, transformate vara in cuptoare incinse, iarna, impietrite de ger, s-au format marii duhovnici ai acestui neam. Toate marile figuri ale ortodoxiei din secolul XX au trecut prin inchisorile comuniste: Dumitru Staniloae, Constantin Galeriu, Benedict Ghius, Daniil Tudor, Roman Braga, Sofian Boghiu si multi altii au facut peretii temnitelor translucizi, pentru a lasa soarele credintei sa lumineze tenebrele. „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te rastignesc si-i rastignesti pe cei ce te iubesc!”. Aceasta „alchimie” teribila a functionat si in temnitele comuniste. Prin trupurile chinuite ale catorva mii de incarcerati s-a distilat toata ura, tot pacatul aruncat in lume de fiara comunista. „Mi-a fost foarte greu sa suport inchisoarea. Dar mi-e greu sa spun si cat de mult m-am folosit de ea. Erau suferinte care te depaseau. Ajunsesem niste schelete. Ne scoteam dintii din gura si ii aruncam pe jos. N-am vazut in viata mea oameni piele si os, cum am vazut acolo. Dar cel mai mult m-a impresionat un vecin de celula care, din atatea chinuri, ajunsese sa nu isi mai aminteasca nici macar numele sotiei. Imi dadeau lacrimile de mila lui si a celorlalti, dar incercam sa ii incurajez, spovedindu-i”.

Cred ca aici, in temnitele de la Aiud si Jilava, inima parintelui s-a unit deplin cu Hristos. Pentru el, temnita a reprezentat maturitatea interioara, iubirea deplina, compasiunea pura, rugaciunea cea mai adanca. De cate ori vorbeste de ea, ceva se trezeste inlauntrul sau. Nu evoca usor toate aceste amintiri, dar atunci cand o face, spatele sau garbovit de ani si metanii se indreapta, ochii ii lucesc si parca o lacrima ii inroureaza de fiecare data. „Ma bagau des la „racitor” – o celula care iarna era neincalzita, cu gheata pe jos. Acolo era, intr-adevar, foarte greu sa supravietuiesti. Unii au murit… Doreau sa ma distruga, dar se vede ca inima mea a fost mai rezistenta… Acolo s-a intamplat sa imi arate Domnul mangaieri extraordinare, care sunt foarte greu de povestit. M-a intrebat cineva daca s-au facut minuni in inchisoare. I-am raspuns ca cea mai mare minune e ca acolo nu s-a intamplat nici o minune…”.

„Iubeste si ai incredere in Dumnezeu”

Intunericul are o margine, iar Raul, un sfarsit. Nu pentru ca oamenii ar fi buni, nu pentru ca Dumnezeu ar interveni pentru a stopa rautatea, ci pentru ca doar iubirea si lumina sunt nemarginite, atotputernice. Asa s-a intamplat ca temnitele care ii inghitisera pe cei mai buni dintre romani au ajuns, in final, sa ii si elibereze. Schelete vii, trupuri ruinate, dar aprinse de Duh, au revenit la viata. La fel cum nimeni nu a stiut cand au fost inchisi, nimeni nu a sesizat ca ei s-au intors, dar, treptat, mesajul s-a auzit din nou. Nu ei fusesera la inchisoare, ci tara era un imens gulag, din care puteai sa scapi, doar daca aveai aripi. Parintele Arsenie Papacioc a fost unul dintre cei care ne-au ajutat sa constientizam ca suntem liberi si ca ocupatia principala a omului, profesia lui de baza, este zborul spre Dumnezeu.

Dupa eliberarea din inchisoare, petrecuta in anul 1964, parintele a pribegit prin cateva parohii de mir, pana cand Patriarhul Iustinian l-a asezat la Techirghiol. In manastirea micuta, cat un sipet cu moaste, parintele si-a implinit viata si invatatura. In primul rand, a inceput sa spovedeasca. Vorbea simplu si direct, de la inima la inima. A fost un duhovnic neintrecut al maicutelor din intreaga tara. Cu sensibilitatea lui deosebita, cu dragostea sa fata de frumos, a intuit potentialul enorm pe care femeile il au in Biserica. „Au fost neglijate, devalorizate de mentalitatea omeneasca, iar asta e o greseala enorm de mare. Femeia este o creatie a lui Dumnezeu, cu totul superioara. Dovada este Maica Domnului! Femeile au o putere extraordinara de a iubi, si de aceea le admir foarte mult! Bisericile sunt pline de femei, nu de barbati!”.

Parintele deborda de optimism. Ucenicilor le spunea ca, intr-o singura zi, poti ajunge la masura sfinteniei, pentru ca „in materie de mantuire nu exista timp, exista vesnicie. Orice clipa poate fi un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune”. „In fond, dracul nu are putere, el e un tolerat! Nimic nu este pierdut, atata vreme cat sufletul nu abdica, capul se ridica din nou, iar credinta este in picioare. Iubeste si ai incredere in Dumnezeu”.

Bataliile duse cu sine, in inchisoare sau in pustie, dadeau acum roade. Finalul acestor lupte era un imn al luminii victorioase, un strigat de bucurie in fata deznadejdii. Anul 1989 a fost pentru parintele o revelatie. El a vazut in tinerii care s-au jertfit atunci o continuare a eforturilor generatiei sale, care s-a impotrivit comunismului din rasputeri. De aceea, i-a spus revoltei din decembrie „o revolutie plina de har. Pentru ca tinerii nu au luptat cu nici o arma, nici cu coasa, nici cu topoarele, ci cu piepturile deschise, ca sa se vada credinta in Dumnezeu, a inimilor lor. Am o mare admiratie pentru daruirea lor extraordinara, pana la moarte!”.

Parintele Arsenie a fost mereu foarte aproape de inima tinerilor. Incandescenta sa, o anume bucurie interioara, dar mai ales nadejdea pe care o insufla, l-au facut mai cautat de adolescenti, decat de batrani. Eu cred ca asta si-a dorit de fapt intreaga viata. Sa ajute, sa incurajeze, sa poata cultiva, sa fie alaturi de tineri, pentru a le veghea zborul – „Stiti ca un sambure e mai mare decat un munte? Pentru ca muntele poate doar sa descreasca, pe cand samanta se poate face mai mare decat el”.

Parintele Arsenie Papacioc a murit si a inviat pana acum de atatea ori, incat eu cred ca se afla de mult cu inima in imparatia cerurilor, cufundat in oceanul de lumina si iubire al lui Hristos. Pe pamant e doar trupul sau, martor al suferintelor si al biruintei crucii asupra tuturor incercarilor de pe drumul greu al vietii. De aceea, cred ca parintele Arsenie Papacioc nu mai poate muri. Moartea l-a cautat de prea multe ori, intelegand in cele din urma ca nu mai are nimic de luat de la el. In urma ei a ramas numai viata. Viata pe vesnicie.

(Cristian Curte – Formula AS, numărul 958, anul 2011)

Trecerea prin veac a părintelui Arsenie Papacioc

Cine deschide paginile Patericului poate rămâne surprins de numărul mare de „elemente” considerate un pericol pentru societate care s-au retras în liniştea deşertului pentru a-şi plânge păcatele şi a-l afla pe Dumnezeu. Erau toţi aceştia sinceri în căutarea lor sau era un mijloc de a-şi ascunde trecutul prea puţin onorabil sub masca religiei? Asceza autoimpusă putea compensa vreodată erorile tinereţii?

Răspunsul creştin la aceste întrebări este bine ştiut, dar, pentru duşmanii religiei lui Hristos, era departe de a fi convingător. În perioada când România a fost sub dominaţia regimului comunist, puterea politică şi organele de represiune au avut obsesia că opţiunea unor reprezentaţi ai vechii ordini sociale de a se retrage la mănăstire, pentru a-şi închina viaţa Domnului, nu ar fi altceva decât fie o fugă de pedeapsa meritată, fie o camuflare a acţiunilor duşmănoase sub haina religiei.

De „atenţia” deosebită a Securităţii au „beneficiat” în primul rând foştii membri şi simpatizanţi ai Mişcării Legionare, priviţi drept cel mai mare pericol pentru „noua ordine” comunistă.

Membrii ai Legiunii au jucat un rol deosebit de important în acţiunile de rezistenţă anticomunistă, dar ei au colaborat, cel mai adesea, cu membri şi simpatizanţi ai altor partide politice, cu toţii uniţi prin aceeaşi ură împotriva duşmanului bolşevic. Însă, „pericolul legionar” a devenit o marotă, un mit cu dimensiuni monstruoase, care, paradoxal, a fost şi un motiv de teamă permanentă pentru organele de represiune comuniste, dar şi un mijloc de realizare a unui control mai strict asupra societăţii. Faima bunei organizări a legionarilor, solidaritatea existentă între ei, „fanatismul” neînţeles de mulţi a făcut să existe îngrijorarea că este posibilă oricând iniţierea unei mişcări bine coordonate de rezistenţă. În acelaşi timp, Securitatea a profitat de eticheta de organizaţie fascisto-teroristă aplicată Legiunii, pentru a face din calitatea de fost legionar cea mai mare dintre crimele posibile. Odată aplicată această etichetă cuiva, până la închisoare nu mai era cale lungă. Era de ajuns ca într-un grup să existe o persoană cu antecedente legionare pentru ca asupra tuturor să se extindă bănuiala de simpatie faţă de ideile gardiste. Adesea, la comandă politică ori în lipsă de altceva, ofiţerii de Securitate inventau conspiraţii legionare, ca să mai strângă un număr de oameni pentru închisori sau lagăre sau pentru a-şi justifica rostul.

În timp, legionarismul a devenit ceva monstruos care pe unii îi fascina tocmai pentru această faimă neagră. Majoritatea oamenilor vedeau în el un pericol difuz, dar extrem de persistent. Acest monstru mitic, creat de serviciile comuniste de represiune şi-a vădit eficienţa şi după „revoluţia” din decembrie 1989, când au existat câteva acţiuni bine orchestrate de atragerea atenţiei asupra „pericolului legionar” care, chipurile, ar fi pus în pericol noua putere, proaspăt instaurată.

Lovirea năpraznică a monahismului ortodox

Când scriem istoria de după 1945 a Legiunii, trebuie să avem grijă să nu suprapunem istoria organizaţiei peste cea a diverselor destine individuale ale unor foşti membri ai acesteia, care sunt extrem diferite. Unii şi-au păstrat crezul până la capăt, alţii au trecut, pentru a se salva, în tabăra comuniştilor învingători, iar alţii, constatând eşecul căii politice, au ales să se retragă în cele spirituale. Numărul legionarilor intraţi în mănăstiri a fost destul de important, majoritatea acestora fiind persoane de mare calitate morală şi intelectuală, care s-au angajat total în viaţa obştilor monahale. Evident că ei păstrau sentimente anticomuniste, dar în primul rând erau slujitori ai Domnului. Ei erau duşmani ai puterii comuniste pentru că, asemenea multor alţi preoţi şi monahi, refuzau să adopte ateismul bolşevic şi păstrau cu încăpăţânare flacăra credinţei. Forţa spirituală a mănăstirilor a fost un motiv major de îngrijorare pentru organele de Securitate, care au căutat mijloacele pentru a limita, pe cât posibil această influenţă. Dar influenţa religioasă nu constituia un temei legal pentru ca mănăstirile să fie închise. Atunci a fost inventată o vastă conspiraţie a legionarilor din mănăstiri, menită să readucă Garda de Fier la putere în România. Ea a constituit temeiul pentru celebrul decret 410 din 1958. Au fost mai multe dosare prin care Securitatea a justificat această aserţiune şi amintim în acest sens problema Vladimireşti, cazul mănăstirii Viforâta şi lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii”.

Acest din urmă caz a însemnat o cumplită lovitură dată elitei monahale a ortodoxiei române, aflată sub protecţia nemijlocită a patriarhului Justinian. Pretextul arestărilor operate era că Alexandru Teodorescu (devenit ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor), împreună cu alţi prieteni, sub masca întâlnirilor de meditaţie ale „Rugului Aprins”, făceau de fapt educaţie legionară unor tineri. Faptul era complet fals, deoarece aceste întâlniri aveau un caracter pur religios şi, în plus, mulţi din cei arestaţi avuseseră prea puţin de-a face cu gruparea fondată de Sandu Tudor. Dar, faptul că ei se cunoşteau şi se întâlniseră la un moment dat a fost de ajuns pentru Securitate ca să-i aresteze. Iar în sprijinul ideii de conspiraţie legionară nu aveau alt argument în afară de cel al trecutului legionar al unora dintre membrii lotului. Unul dintre aceştia era părintele Arsenie Papacioc, de la mănăstirea Slatina.

Pentru cei care concep creştinismul în mod edulcorat şi cuminte s-ar putea să le pară o impietate ce voi prezenta mai departe. Ei văd în preot sau monah o statuie de ceară, un amorţit, nu un om de carne şi sânge, care are şi el păcatele lui, dar care, prin asceză, reuşeşte să-şi domine patimile şi să se apropie de Dumnezeu. Nu insist mai mult asupra acestui subiect, ci trimit pe cel curios la însemnările cuviosului Siluan Athonitul pentru ca, în cele ce urmează, să prezint pe scurt câteva aspecte din viaţa marelui duhovnic al României care este părintele Arsenie Papacioc.

Anghel Papacioc s-a născut pe 13 august 1914, în comuna Misleanu, judeţul Ialomiţa. Tatăl său era agent sanitar şi poseda, conform notelor Securităţii, atente la asemenea detalii, 12 hectare de pământ arabil. După ce în 1932 a absolvit şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, tânărul Papacioc devine membru al Mişcării Legionare, activând într-un cuib din oraşul Slobozia. În decembrie 1933, revenea în Bucureşti pentru a participa la tabăra legionară de la Bucureştii Noi, unde se ridica „Casa Verde” – sediul central al mişcării. Harnic şi priceput,Anghel Papacioc se face remarcat de liderii legionari, încrederea lor fiind confirmată de hărnicia cu care tânărul ialomiţean participă şi la multe alte tabere de muncă. Prin urmare, legionarismul de tinereţe al părintelui Papacioc nu a fost un gest de oportunism sau pornit din ură de rasă, ci a fost influenţat de acea dimensiune pozitivă a mesajului legionar, care îi chema pe tineri să ridice cu sudoarea frunţii o Românie mai bună şi mai dreaptă. Hărnicia, spiritul organizatoric, jertfa pentru cauza comună, calităţi pe care le vom regăsi la părintele Papacioc exprimate într-o formă superioară în viaţa de monah îl vor propulsa în gradul de inspector legionar.

Anghel Papacioc (militar) - părintele Arsenie de mai târziu

După satisfacerea serviciului militar, Anghel Papacioc pleacă la Braşov, unde se angajează la fabrica de armament „Malaxa”, unde lucra, în calitate de maistru şef, fratele său, Radu. În decembrie 1938 este arestat şi internat în celebrul lagăr de la Miercurea Ciuc unde, conform mărturisirilor făcute la anchetă, îşi petrecea timpul rugându-se şi, fiind un sculptor priceput, confecţiona cruciuliţe, troiţe şi icoane. După eliberarea din lagăr, în aprilie 1940, se stabileşte în Zărneşti, unde lucrează ca secretar la un avocat.

Abdicarea regelui Carol al II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar l-a propulsat pe Anghel Papacioc în funcţia de şef al plasei Zărneşti, din octombrie 1940 devenind şi primar al comunei Zărneşti. Datorită funcţiei pe care a deţinut-o, el a fost printre principalii vizaţi de represiunile ordonate de Ion Antonescu, după rebeliunea din ianuarie 1941. A fost judecat, alături de mulţi alţi membri şi simpatizanţi ai Legiunii de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la 6 ani de închisoare.

În luna august 1941, Papacioc face cerere să fie eliberat din închisoare, pentru a pleca pe front. Iniţial este eliberat şi repartizat unei unităţi militare dar, ulterior, se revine asupra deciziei. Temându-se că va intra din nou în închisoare, se hotărăşte, împreună cu alţi camarazi, să plece din ţară, trecând frontiera în Jugoslavia. În iunie 1942 este prins de patrulele germane şi predat grănicerilor români, care îl trimit la Braşov, unde este judecat de Tribunalul Militar pentru trecere frauduloasă a frontierei, fiind condamnat la şase ani de închisoare. Este încarcerat la Aiud, până în septembrie 1946, când se întoarce în satul natal, având însă în minte să lase cele lumeşti şi să devină monah.

Pentru aceasta, în ianuarie 1947, pleacă la mănăstirea Cozia unde stareţul Gherman Dineaţă îl primeşte ca „frate”. Mărturisind în faţa duhovnicului cele făcute în viaţa lumească, tânărul „frate” lăsa în urmă toate deşertăciunile lumii şi îşi dedica întreaga viaţă lui Dumnezeu. Timp de un an şi jumătate, fratele Papacioc a îndeplinit diverse ascultări la mănăstirea Cozia (bucătar, paracliser), pentru ca mai apoi, dat fiind calităţile sale de organizator, să fie trimis să administreze pământul aparţinând mai multor mănăstiri, aflate în comuna Comanca – Caracal. La sfârşitul lunii august 1948, a fost trimis la schitul Cioclovina, care aparţinea de mănăstirea Tismana, unde a stat până în luna ianuarie 1949 când, la cerere, a plecat la mănăstirea Sihăstria, unde era stareţ arhimandritul Ilie Cleopa. Aici a stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la mănăstirea Antim – Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. A fost rânduit călugăr, sub numele de Arsenie şi a slujit aici până în iunie 1950, când a pleacat la mănăstirea Slatina, gândită de patriarhul Justinian ca o mare lavră a monahismului românesc. De aici este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, fiind trimis la Direcţia de Anchete penale a M.A.I. Bucureşti. În acelaşi timp mai fuseseră arestate un mare număr de personalităţi de primă mărime a spiritualităţii româneşti, care au fost supuse rapid unor interogatorii dure, deoarece Securitatea spera să afle în propriile mărturisiri ale acestora temeiurile pentru condamnare.

În momentul arestării părintelui Papacioc, Securitatea nu avea în portofoliul ei decât dosarele instrumentate împotriva acestuia de către regimul Antonescu şi nimic în plus. Or, el a fost arestat pentru nişte fapte pentru care fusese deja judecat şi îşi ispăşise pedeapsa. Numai în sistemul comunist erau posibile asemenea aberaţii, ca un om să fie arestat pentru o faptă pentru care deja plătise. Era obsesia bolnavă a pericolului legionar, a neîncrederii că fostul membru al Gărzii de Fier şi-ar fi schimbat între timp opţiunile şi, în acelaşi timp, a dorinţei de a da cât de cât consistenţă acestei fantasme.

În perioada iunie-iulie, părintele Arsenie este supus unor interogatorii intensive în care i se cere să-şi povestească întreaga activitate de natură politică. Cel interogat îşi recunoaşte fără şovăire activitatea politică din trecut, la modul onest şi neutru, fără a brava cu actele sale sau să caute justificări cu orice chip. Se poate vedea că, pentru părinte, este un timp de dinainte şi un timp după intrarea în mănăstire. Nu îşi ascunde trecutul, dar nici nu îl clamează. Pur şi simplu, dacă este întrebat răspunde. Anchetatorii îl vor descoase şi despre activitatea cu caracter politic depusă şi după intrarea în monahism, despre legăturile cu „Rugul Aprins”, cu alţi reprezentanţi ai Bisericii.

Răspunde scurt şi limpede că toată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nici o legătură cu politica legionară. Arată răspicat, iar depoziţiile celorlalţi inculpaţi vin în sprijinul celor spuse de el, că el crede că organizaţia legionară a săvârşit în trecut o serie de crime şi atentate, lucru care nu este îngăduit de Biserică, încercarea Gărzii de Fier de a se folosi de Biserică în scop politic fiind considerată o mare greşeală. Acest lucru părintele Papacioc i l-a spus şi lui Constantin Dumitru, fost legionar, eliberat din închisoare în 1956, când acesta şi-a exprimat dorinţa să se călugărească. Acelaşi lucru l-a spus adesea foştilor legionari veniţi să-i ceară un sfat şi Daniil Sandu Tudor, care nu a fost nici membru, nici simpatizant al Legiunii. Pentru un creştin, aceste idei sunt perfect coerente şi credibile. Grila obtuză a Securităţii a transformat cu totul ideea în teoria camuflării legionarilor sub masca monahală, deoarece, ascunşi în mănăstiri, ei pot mai bine să acţioneze pentru răsturnarea regimului comunist. Oameni precum Arsenie Papacioc sau Daniil Sandu Tudor au rezistat tăvălugului comunist, dar la un nivel spiritual superior, pe care securiştii nu puteau sau nu voiau să-l înţeleagă.

Părintele Papacioc a stat dârz în faţa anchetatorilor dar alţii, supuşi unor presiuni infernale, nu au mai rezistat, mărturisind marile „crime” făcute, anume că, la o întâlnire privată s-a comentat, pornindu-se de la conferinţa de la Geneva, „în mod duşmănos” regimul comunist şi s-a vorbit despre necesitatea unei mai mari libertăţi de exprimare, iar, în unele ocazii, s-a făcut educaţie anticomunistă unor tineri.

Supus unor confruntări dureroase părintele Papacioc a recunoscut că s-a pronunţat, în unele ocazii în favoarea unei mai mari libertăţi de exprimare şi i-a îndemnat pe tinerii care-l căutau să intre la mănăstire şi să nu asculte îndemnurile ateiste ale regimului. Toate acestea nu au avut însă nici o legătură cu conspiraţia legionară căutată cu orice preţ de organele de Securitate. Neavând de ce să-l acuze, anchetatorii îl vor trimite în judecată pe părintele Papacioc pe baza aceloraşi acuzaţii pentru care mai fusese condamnat o dată! Judecat laolaltă cu ceilalţi membri ai lotului „Teodorescu Alexandru” părintele Arsenie este condamnat, prin sentinţa 125 din 8 noiembrie 1958, la 20 de ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. A trecut prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava, fiind eliberat în 1964. De fapt, „eliberat” este numai un fel de-a spune, deoarece în sufletul său părintele Arsenie a fost şi este mereu un om liber, închisoarea fiind numai un alt loc unde l-a slujit pe Domnul.

Aici opresc „viaţa cea după trup” a părintelui Papacioc. Mai importantă însă, dar şi mai greu de scris, este viaţa lui cea îngerească, din care, oricine se apropie de el, simte că se împărtăşeşte.

(George Enache – Revista Rost, numărul 28 din iunie 2005)

Curajul mărturisirii

Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc:

Am fost la Aiud şi am filmat în osuar. Există o presiune foarte mare la nivel politic, prin care toată jertfa celor care au murit la Aiud să fie astupată. Cu foarte mare greutate s-a făcut osuarul. Cu foarte mare greutate s-a ridicat acum un corp de chilii. S-ar dori să se facă acolo şi o mănăstire. Părintele Justin Pârvu a fost acolo de câteva ori şi tot încearcă să găsească formula prin care să se facă în sfârşit o biserică. Pentru cei care poate nu din rea credinţă, ci din ignoranţă, nu ştiu ce a fost la Aiud l-am rugat pe părintele Arsenie Papacioc să ne spună câte ceva din propria experienţă. Părintele Justin spune că Aiudul e cel mai sfânt loc al românilor…

– Da, pentru că nu ştiai dacă trăieşti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să îţi cunoşti marile tale intimităţi. Nu este vorba de o suferinţă. Tendinţa lor era exterminarea prin înfometare. Zarca e o închisoare în închisoare, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie i se aplica regimul dorit fiecărui ins sau fiecărui grup de inşi. Ultimii ani – un an, doi – numai în zarcă m-au ţinut. I-am înfruntat la o întâlnire pe care ne-au făcut-o ei acolo, cu deţinuţii vânduţi, ceea ce era egal cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au băgat la răcitor. În trei zile mureai, constatat. M-au băgat cinci zile, nu am murit! M-au băgat şapte, n-am murit. La camere frigorifere, ştiţi. E groaznic! Nu ştiu dacă mă înţelegeţi… Aveam o curiozitate de copil să văd cum iese sufletul… Deci eram la marginea lucrurilor. Condiţii imposibile, ca să mori în trezire. Au murit mulţi. Eu nu am murit. Nu puteam vorbi decât prin morse, şi au cerut cei de alături să se spovedească. Tot prin morse. Eu puteam să transmit, dar nu puteam să primesc, pentru că dacă te prindea, te omora pe loc. Şi am aranjat aşa cu ei, tot prin morse. „Mâine, la o anumită oră – am apreciat cu ei atunci – staţi în partea asta a celulei. Eu vă dau un semnal prin bătaie, prin perete, şi îmi spuneţi păcatele şi eu vă dezleg. Cu o condiţie: dacă muriţi până mâine – pentru că aşa se punea problema – e valabilă spovedania. Dar dacă nu muriţi, la primul preot pe care-l întâlniţi să vă spovediţi din nou păcatele”. Adică să procedem cinstit în ceea ce priveşte respectiva taină. Vă spun acestea ca să aveţi o imagine a stării noastre spirituale acolo, când erai în fiecare clipă nesigur de clipa următoare. Această stare, care nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea nici un semn de bunăvoinţă omenească, de om, în tot acest timp. Am fost întrebat de mulţi unde a fost mai greu: în închisoare sau în pustie, pentru că am trăit şi prin pustie. În închisoare, cei care nu credeau în Dumnezeu se chinuiau, şi le era rău. Pentru că nu era o forţă nevăzută care să oprească niţel pornirile sălbatice, de cruzime, de ură care apăsau mereu pe om. Asta lipsea. În pustie însă dracii cu care lupţi se temeau de Dumnezeu şi era mai uşor, cu toate intemperiile vremii: iarnă, zăpadă, fiare sălbatice, stare încordată şi acolo. Dar era totuşi o notă de libertate. Pentru că dumneavoastră toţi nu ştiţi cât e de scumpă libertatea şi pentru ce ne-a lăsat-o Dumnezeu.

Despre om

Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă să-l trăim. Pentru că a sufla şi a răsufla e tot de la Dumnezeu. Şi atunci a avut marea prudenţă Domnul Hristos să ne spună că „nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea, în toate gândurile noastre ascunse. Sigur că depinde şi pe ce poziţie te aşezi. Având în vedere şi numai lucrul acesta: viaţa veşnică. Dacă te rătăceşti, dacă eşti neatent sau eşti ateu – Doamne fereşte! Că-i mai gravă starea aceasta, nepăsarea aceasta. Aceasta e nesuferită la Dumnezeu…. Pentru că nu e supărat Dumnezeu pentru anumite greşeli pe care le facem cât e supărat că suntem nepăsători. Ne amânăm existenţa, mergem pe inerţie. E o mare greşeală! Trebuie trăit fiecare moment în toată plinătatea lui. Să te cunoşti pe tine. Marea greşeală care e în lume care e? Fiinţa omenească, care e făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se izolează după propria sa fiinţă. Nu Dumnezeu l-a dat afară pe Adam din Rai, ci Adam s-a dat afară singur. Ăsta-i omul! Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, a fost întrebat: „Ce zici despre om?” Şi a răspuns Sf. Grigorie: „Este copleşitor şi de neînţeles”.     Dumnezeu păstrează încă taine despre om, necunoscute nici de îngeri şi necunoscute nici de lume. Pentru că e după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. E singura fiinţă creată după chip şi asemănare. Este singura verigă posibilă între om şi creaţie. Omului i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie. Şi Satan luptă din răsputeri, cu o râvnă pe care oamenii nu o cunosc, să ne scoată din cap că suntem asemănare cu Dumnezeu. Pentru că îi cam ocupăm locurile. Treaba lui, dar noi aşa suntem creaţi, după chip şi asemănare. Şi creaţia lui Dumnezeu nu poate fi dezminţită sau interpretată. Suntem chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Deci avem mare siguranţă, dar şi mare răspundere. De aceea vă spuneam că este foarte grav să nu ştii că tu trăieşti şi cine eşti.
N-ai stat de vorbă cu tine niciodată, bineînţeles, ţinând cont de marile valori: veşnicia… Ce e cu mine? Eu, ţinând cont de puşcărie şi pustie, nu m-am folosit mai mult decât la căpătâi de morţi. Ţipete… Intrau într-un necunoscut nu pentru o mie de ani, ci pe veşnicie! Trăistişoara lui nu era plină cu fapte bune, era goală! Sau e goală, la oameni. Mare greşeală această stare de necunoştinţă proprie!

Omul, dumnezeu după har

Instinctul acesta de a trăi îl are şi porcul, îl are şi orice alt animal. Dar atât! Omul are o conştiinţă, are o dăruire dincolo de raţiune. E făcut Dumnezeu după har. Vă daţi seama: Dumnezeu după har! Căderea lui Adam ne-a întrerupt relaţia aceasta cu Dumnezeu. A venit Dumnezeu şi ne-a adus mai mult decât a pierdut Adam! Ne-a adus tocmai din nou cunoştinţa că suntem din nou Dumnezeu după har şi că nu există moartea. Pentru că ne zice: „Şi veţi trece de la moarte la viaţă”. Or moartea nu înseamnă o terminare, ci înseamnă un alt început fericit sau nefericit. Că de ce să te temi de moarte, dacă te-ai pregătit de înviere? E o contradicţie, şi omul hotărăşte, în vidul acesta al lucrurilor, nu într-o stare de prezenţă continuă. Nu este greu. Pentru că niciodată nu e degeaba cineva lângă tine. Ori nu te foloseşti, ori îl foloseşti, ori trebuie să te verifici dacă îl rabzi sau nu-l rabzi, bubos aşa cum e. Că lipsa asta de prezenţă lângă fratele tău e lipsă de dragoste, şi e în contradicţie cu Creatorul. Actul de prezenţă.

Nu sunt pentru nevoinţă, ca duhovnic. Sunt de 95 de ani. Sunt pentru o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu. Exist! Şi ne punem întrebarea: De ce? Ce e cu mine? Ce e cu moartea? Ce-s cu aceste elemente, care sunt valabile? Moartea nu vine să îi faci o cafea. E fără cruţare! Te ia aşa cum eşti! Nu o putem amâna nici o fărâmiţă de secundă când va veni. Judecata de Apoi nu trebuie văzută cu Dumnezeu stând pe un tron de judecată.

Te judeci singur, repede. Suntem o fiinţă valoroasă, mai mult decât oricare altă fiinţă. Dracii au fost îngeri buni. Şi am spus aşa: dacă ar fi întruchipat iar posibilităţile pierdute, ar răsturna pământul cu degetul mic! Dacă tu, pierdut fiind, gândeşti aşa, de ce să nu gândesc aşa despre îngerul meu păzitor, care nu e căzut! Şi se spune despre îngerul păzitor într-un loc aşa: că e cu neputinţă să nu mori, dacă l-ai vedea într-atâta lumină! Şi îngerul acesta nu e singur, în ceea ce priveşte paza. Cuvântul păzitor nu i l-am dat noi, i l-a dat Dumnezeu: „Păzeşte sufletul acesta, până la moartea lui”. El e în relaţie cu alte miliarde de îngeri, cu mare putere. Şi totuşi ei sunt fără identitatea asta mare, Dumnezei sunteţi. Sunt o creaţie cu mari posibilităţi, cu mare frumuseţe, care scapă minţii noastre mărginite. Pentru că zice şi Sfântul Apostol Pavel că nu îi e dat omului să cunoască, pentru că el a fost răpit până la al treilea cer.

Aşa că fiinţa omenească e Dumnezeu după har. Acel zis homo homini lupus, „omul lup pentru om” a căzut, la venirea Mântuitorului. Acum e invers: omul e Dumnezeu pentru om. Şi uite pe cine băgăm noi în iad şi nu ne astâmpărăm. De ce îi zici drace, drace şi nu îi spui Doamne, Doamne!? Înseamnă că i-ar pune o râvnă mare de tot în constatarea asta, de către fiecare ins care ar vrea să fie câtuşi de cât treaz. Că el luptă din răsputeri să ne cucerească şi să ne adune la el. Însă se împiedică de puterea Crucii, de puterea lui Dumnezeu. Crucea e Tatăl, toată înălţimea, Fiul, toată adâncimea, Sfântul Duh, toată lăţimea. Sfânta Cruce are o semnificaţie extraordinară! De aceea şi catolicii au schimbat semnul crucii, făcută altfel cu degetele, cu altă aşezare, de la stânga la dreapta. E o mare greşeală! Nu suntem aici pentru că ne-ar conveni nouă să să fim aşa, ca la un papă… Suntem aşa de la Duhul Sfânt şi tot de Duhul Sfânt suntem judecaţi.

Sfinţii închisorilor

– Dat fiind faptul că, de exemplu, acum Sinodul refuză să facă vreo referire la oamenii care au murit în temniţe şi care sunt consideraţi sfinţi de popor – şi acum mă refer, de exemplu, laValeriu Gafencu –, să ne spuneţi ceva despre Valeriu Gafencu. L-aţi cunoscut?

– Da, am trăit împreună. Era mai mic decât mine. Era un băiat cu fond, nu aş avea ce spune altceva despre el decât că era un sfântuleţ! Însă nu conta în lumea noastră, pentru că noi toţi trăiam acelaşi moment, aceeaşi stare, aceleaşi nădejdi şi aceleaşi mari bucurii ascunse, care nu pot fi înţelese raţional de lume. Eram una cu toţi. Gândeam la fel. Îi cunoşteam familia din poveştile dintre noi. Avea trei surori: Valentina, Eleonora şi Elisabeta. Tatăl lui a fost omorât de ruşi. Nu era vorba de inteligenţă, pentru că tot omul avea destulă. Nu e vorba de moarte, ci maniera în care mori contează. Şi, vă spun încă o dată, au fost multe momente pentru noi toţi, în care aveam curiozitatea să vedem cum iese sufletul din noi! Eram la marginea existenţei! Nu se mai putea! Altfel nu mă băgau la frigider, la camerele frigorifere, unde fără discuţie, nu mai puteai să trăieşti. Trei zile era marginea la care puteai rezista. M-au băgat cinci zile şi n-am murit. M-au băgat şapte zile şi n-am murit. Nu a vrut Dumnezeu. Sigur că sunt obligat să mă smeresc, că au fost atât de multe momente pentru noi toţi, unde puteai să mori şi dacă nu mureai ziceai că s-a întâmplat cutare lucru. Nu a vrut Dumnezeu, pentru existenţa unei fiinţe Dumnezeu după har. Marea, enorm de mare greşeală a lumii este nepăsarea!

– Ce au au avut cu dumneavoastră comuniştii? De fapt, de ce au fost chinurile atât de mari?

– Întrebarea matale e de şcoală primară. Ce vrea dracul cu noi, aia vor comuniştii! Erau exponenţii răului. „Nu crede în Dumnezeu” şi „omul e fiară”! Am fost chemat, încadrat de patru soldaţi cu baionetele la puşcă, scos din zarcă şi, când ieşeai aşa din zarcă, ştiai că nu te mai întorci. Şi sigur că erai pregătit, nu aveai nici o ieşire decât „Doamne, ajută! Doamne, iartă-mă!” şi gata. Şi m-au dus la un colonel. Erau zece colonei acolo. Crăciun era cel mai mare ticălos, care făcea pe blândul. Adevărul e că nici deţinuţii, cum eram şi noi, nu erau proşti. Ne dădeam seama cum suflă şi cum răsuflă omul. Pentru că, fără discuţie, apar înţelegeri nebănuite, prin care poţi pătrunde în zona respectivă. Şi m-a întrebat cum există Dumnezeu? Eu eram deţinut, încadrat. Cum făceam o mişcare, cum mă invita pe scaun. Mare cinste… Nu puteai face nici o mişcare pentru că le era frică să nu-i omorâm. Aberaţii nebune, drăceşti! Şi i-am spus: „Domnule colonel… Eu am avut întâlniri cu copiii de şcoală primară. Şi toţi m-au întrebat ceea ce mă întrebaţi şi dumneavoastră. Ochii, pe care îi avem, cu care pătrundem; inima cu care înţelegem într-o formă mută fiinţa din faţa noastră, sentimentul de poezie, de versuire, toate acestea vin de la un Creator. E greu să înţelegeţi aceasta, dar nu-i vina mea.” Şi mi-am luat curajul să îl întreb: „Dar dumneavoastră, care e motivul că nu credeţi?” Ăsta era un mare curaj, pentru că se considerau înfruntaţi. Zice: „Războiul pe care l-a dus Hitler în Rusia”. Zic: „Nebunul acela de Hitler credeţi că a fost cinstit, să păcălească poporul rus că Stalin e necredincios?! Aceia, înainte de a fi credincioşi, sunt ruşi, prin natura lor! Şi nu s-a dus Hitler să cucerească Rusia. S-a dus în Rusia să cucerească pământul întreg. Ei, şi acum aţi biruit. De ce nu credeţi? Dacă ăsta e motivul…” S-a încurcat. Îşi dădea seama că nu are răspuns. Şi m-a întrebat atunci, ca să scape, care e ultimul cuvânt. Zic: „Sunt gata să mor pentru tot ce spun. Şi v-aş invita la aceeaşi poziţie.” „Luaţi-l de aici!” Am scăpat. S-au mirat toţi! Băteau prin perete când au auzit că am venit în celulă, că nu m-au omorât. Ca să înţelegeţi într-un cuvânt, asta era tensiunea noastră în Aiud.

Decizia Sfântului Sinod

– Sfântul Sinod refuză orice apropiere faţă de jertfa celor din închisori…

– Nu te repezi… Nu vă legaţi de Sinod. Consideraţi că nu-i chiar aşa. Dacă sunt sfinţi, sunt sfinţi unde sunt. Dar sunt nişte rânduieli, nişte reguli care trebuiesc urmate. Şi pe urmă, în afară de Sinod, izolându-ne, să zicem aşa, de valoarea aceasta, care are ultimul cuvânt, nu avem voie să ne amestecăm. Ei sunt sfinţi între sfinţi. Dar nu ne grăbim, pentru că nu puteam face asta fără amprenta Bisericii. Că dacă ai făcut un ou, trebuia să ştie tot satul, cum cântă găina! Nu e aşa! Important este să te cunoşti tu pe tine ca om al mântuirii, şi să te pui la punct, pentru că eşti un microcosmos, în care se oglindeşte un macrocosmos. Nimeni nu e sfânt doar pentru că a murit. Trebuie să se pronunţe autoritatea Bisericii, aşa cum e, că nu e degeaba acolo. Şi i-am spus unui mitropolit: „Eu aş desfiinţa Sinodul! Pentru că noi nu avem nevoie de poziţia lui Corneanu. Noi nu avem Sinod, Înalt Prea Sfinţite – i-am spus.” Nu mai tergiversăm o măsură pe care trebuie să o luăm. Dar nu asta contează. Pentru că nu Sinodul e punctul de orientare strategic, ci ceea ce avem în noi înşine. La aceasta se referă marea întrebare: Ce ai făcut? Cine eşti? Recunoaşte-te pe tine! Că nu după glasul străzii sau glasul poporului – care de multe ori are dreptate, săracul – se fac lucrurile acestea, ci Sinodul, după poziţia pe care o are, trebuie să gândească întâi serios; şi nu se face nimic fără învoirea divină. Eu, care am trăit focurile acelea, trecând în lumea aceasta grozav de bucuros, îmi dau seama cât de valoaroasă e poziţia asta, că nu cel care loveşte biruie, ci cel care a primit cu dragoste lovitura. Acesta e Hristos! Că ne mirăm toţi, în situaţii din acestea, de ce Hristos nu i-a nimicit pe toţi. L-au jupuit, L-au umilit şi El i-a răbdat! Dar toată frumuseţea Învierii Mântuitorului… Când a înviat, nu numai El a Înviat, ci toată creaţia cu El! Toată frumuseţea aceasta nu ar fi fost grozavă dacă nu ar fi fost Crucea mai întîi. Deci nu e voie să blestemi suferinţa de care toată lumea fuge şi o blestemă. Nu e bine! Asta e necesar! Orice vale dă valoarea unui deal. Rămâne, în concluzie, un lucru: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Să aveţi o lucrare şi o poziţie mântuitoare. Indiferent ce eşti, furnică dacă eşti, ai o răspundere. Dar eşti om! Ai o conştiinţă. Să cunoaşteţi marile valori. Încadraţi-vă. Că nu de moarte mă cutremur, cum se zice, ci de veşnicia ei. Adică nu contează, repet, decât maniera în care mori. Gafencu şi toţi ceilalţi au primit moartea cu plăcere. Pentru că eram neînţeleşi, ne iubeam între noi, în sensul unui adevărat rai, încât nici nu mai conta suferinţa, pe care o vedeai ca un plasture liniştitor. Vedeai rezultatele de după suferinţă. Nu e uşor să prevezi nişte lucruri. Dar numai dacă eşti în foc îţi dai seama de intensitatea lui. Aveam şi contraziceri acolo, însă aveam toţi acelaşi ideal tainic, care ne lega…

(Interviu realizat de Rafael Udrişte)

Din învăţăturile părintelui Arsenie Papacioc

„M-am uitat la voi să vă văd figurile, doar, doar, în felul ăsta aş putea să vă văd şi inimile. Faptul că vă aflaţi aici dă de înţeles că vă preocupă problema mântuirii, dar mai raţional. Aş vrea să discutăm despre ceva care să vă pună în mişcare. Nu teorie, tipic, tipic, şi la inimă, nimic. Trebuie să zbori cu amândouă aripile, vertical, fără cea mai mică abatere. Pentru ceea ce a făcut Hristos pentru noi, nu e permisă nici cea mai mică abatere. Iar dacă se întâmplă, să fie fără voia noastră, să căutăm duhovnicul şi să ne dezlegăm. Pentru că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă credinţa rămâne în picioare. Cel mai mare câştig al Satanei este descurajarea noastră în urma unor căderi, slăbiciuni.

Dragii mei, nu se ajunge să străbaţi distanţe decât pas cu pas, dar sigur. Nu vă întreb dacă aţi auzit de iad. Aţi auzit, dar nu-l cunoaşteţi! Apucaţi-vă de acum de a cunoaşte mai întâi Raiul. Vă cunoaşteţi după identitatea din buletin, dar nu vă cunoasteţi inimile, posibilităţile.”

Dumnezeu ne-a creat numai pentru El

Dragii mei, fiinţa omenească este cu totul superioară întregii creaţii. Umanitatea e superioară îngerilor. Dumnezeu a creat îngerii cu o mare misiune. Ei pot mult, pentru că sunt curaţi. Dumnezeu ne-a creat singur, numai pentru El. Nu pentru altceva, cu nici un chip! Ne-a creat ca să fim împreună cu El în vecii vecilor, iar pentru aşa ceva ne-a creat liberi, dar ne-a asortat, ne-a dat înger păzitor, pe care l-aţi uitat! Dar n-aţi simţit pe dracul pe spinare ca să vedeţi cât de important e îngerul păzitor impotriva lui. Se spune că este cu neputinţă să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină. Îngerul ăsta are o misiune grozav de importantă. Toate gândurile şi cuvintele tale spre Dumnezeire sunt duse de înger la Dumnezeu.

Nu există păcat mic

La o conferinţă, primeam bilete. Şi-mi zice unul că el are un păcat mic. Dar eu cunosc un păcat şi mai mic decât al lui. Adam n-a făcut altceva, decât a muşcat dintr-un măr. N-a fost împotriva lui Dumnezeu, nu s-a îndoit de existenţa puterii divine, dar n-a ascultat. Şi a răsturnat cerul şi pământul. Nu există păcat mic! A trebuit să vină Hristos să salveze fiinţa omenească. Şi ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam! Ne-a dat putinţa de a ne îndumnezei. Noi, nişte fiinţe în dimensiunea în care suntem, avem puteri divine! Avem o animalitate în noi şi unde încetează animalitatea începe omul. Până când, vă întrebaţi, dăm voie animalului ăstuia din noi să lucreze?

Moartea nu vine să-i faci o cafea

În viaţa mea, am fost la multe capătâie de muribunzi. Ţipete grozave, vedeau dracii, vedeau păcatele exact cum le-au făcut! Nu se puteau salva, că moartea nu vine să-i faci o cafea! Vine să te ia. Te duce unde-s faptele, nu discută. Şi toţi aceştia doreau să mai traiască o zi. Ziceţi că-i puţin… dar să vedeţi, când se opreşte răsuflarea, ce importantă e o clipă. Justiţia divină e încadrată de marea iubire divină, şi ne iartă cu o suspinare. Asta m-a făcut să spun că o clipă poate să fie un timp şi o suspinare poate să fie o rugăciune. Şi un mare trăitor a zis că aceasta clipă e mai mult decat coşul cu lacrimi.

Dumnezeu vrea o inimă sinceră, şi nu mii de rugăciuni. Vrea inima noastră. Nimic nu-i mai scump de la Dumnezeu decat timpul. Ni l-a dat ca să ne salvăm. Ne-a suferit, ne-a îngăduit, doar-doar ne-om ridica. Asta e mila lui Dumnezeu – ne ţine o viaţă întreagă! Dacă am găsi cu putinţă să întrebăm pe cei de sus – ce v-a costat de aţi ajuns la atâta fericire, răspunsul ar fi: timp, puţin timp, petrecut bine. Dumnezeu ne-a creat liberi ca să luptăm, că harul Lui nu vine la un milog, vine la un erou.

Dacă nu poţi să-ţi iubeşti vrăjmaşii, măcar să nu-i urăşti

A iubi vrăjmaşii e o poruncă, nu un sfat! Eu, care stau de vorbă cu multă lume, am simţit că-mi spun – părinte, până aici! Fac orice, 1.000 de metanii pe zi, dar să nu-mi spui să-mi iubesc duşmanii. Vedeţi ghearele drăceşti care stăpânesc pe fiecare? Dacă nu poţi să-ţi iubeşti vrăjmaşii, măcar să nu-i urăsti, şi nu mai eşti în baltă, ci pe treaptă. Să facem puţină cântăreală negustorească… Focul iadului e o realitate, nu o sperietoare adusă de duhovnici sau părinţi în educaţia religioasă. Iadul e o mare realitate! Şi daca nu ierţi, mergi în focul de veci. Focul de acolo e de mii de ori mai tare decât focul de aici, şi-i fără lumină. Nu te vezi cu cineva! Şi nu stai acolo un timp, ci o veşnicie! Daţi-vă seama, îngrozitor! Pentru că nu numai suferinţa fizică te macină, ci şi faptul ca eşti rupt de iubirea lui Dumnezeu pe veşnicie. Te îngrozeste veşnicia asta, măi fraţilor! Te plictisesc de multe ori chiar nişte bunătăţi, că te saturi de ele.

40 de ani erau un timp şi nu o vesnicie

Unui oarecare ins i s-au descoperit suferinţele din iad. Până la glezne era unul în foc şi ţipa groaznic. Şi l-a întrebat ăsta – de ce ţipi aşa? Pentru că veşnic sunt în focul ăsta! Şi a mers de a dat de altul care era în foc până la gât; dar ăsta se bucura din când în când. Şi a spus: cu mult mai mult sunt în foc decât alţii, dar mă bucur când se mai face câte unul din neamul meu preot, şi peste 40 de ani mă scoate de aici. Vedeţi, psihologic, 40 de ani erau un timp şi nu o veşnicie. Era fericit pentru că avea o nădejde.

Fratilor, la judecată vom fi întrebaţi: de ce n-ai iubit? Pentru că am duşmănit, pentru că am vorbit de rău, pentru că am ucis! Luptaţi, de ce nu vreţi să cereţi harul lui Dumnezeu? Cand vin ispite de tot felul, strigaţi la Hristos: Doamne Iisuse, Doamne Iisuse! Nu staţi în virtutea inerţiei, trăiţi fiecare moment. E greu, dar Dumnezeu va înţelege, vrea să vă ajute. Ne urmăreşte pentru că ne iubeşte. Hai să ne iubim!”

Nu fă cruce cântând ca la mandolină!

Atunci când facem crucea ne plecăm Sfintei Treimi. Când ridici mâna la frunte, toata înălţimea, Tatăl, apoi, toată adâncimea, Fiul şi duci la umeri, toată lăţimea, Sfântul Duh. De aceea fuge dracul de cruce! Dar dacă o faci aşa, ca şi cum ai cânta la mandolină, atunci nu ştiu care draci vor mai fugi, mai mult îi încurajezi.

(Monica Dumitrescu – Ziarul Lumina)

18 iulie: Moartea Reginei Maria. Pe ultimul drum, Armata Română i-a oferit un salut unic, nerepetat vreodată în fața unui alt om

Născută Marie Alexandra Victoria la Eastwell Park în Marea Britanie, fiind fiica principelui Alfred al Marii Britanii, principe de Saxa-Cobur-Gotha și duce de Edinburg, și a ducesei Maria Alexandrovna a Rusiei. De asemenea, era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii.

18 iulie: Moartea Reginei Maria. Pe ultimul drum, Armata Română i-a oferit un salut unic, nerepetat vreodată în fața unui alt om

Regina Maria s-a logodit la 16 ani cu prințul Ferdinand de Hohenzollern, moștenitor al tronului României, iar căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892.

De-a lungul vieții a urmărit mereu interesele naționale ale României, opunându-se intrării României în WWI alături de Puterile Centrale și a susținut alianța cu Antanta.

Pe timpul primei conflagrații mondiale și-a însoțit soțul în refugiul din Moldova, activând ca soră în spitalele militare, ceea ce a făcut ca în popor să fie denumită „Regina Mamă”.

regina-maria-138-de-ani-de-la-nastere

După încoronarea ca Regină a României Mari, Maria a participat la o campaniei diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român întregit.
Regina Maria a fost repede adoptată de Armata Română, mai ales după ce a fost numită comandant( proprietar ) al Regimentului de Cavalerie 4 Roșiori.

Legătura dintre oștire și Regină s-a susținut pe faptele suveranei pe câmpul de luptă. Aceasta nu s-a sfiit să lucreze în serviciul sanitar, a îngrijit bolnavii din lagărele de holeră sau să îngrijească bolnavii de tifos din Moldova.

Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la căpătul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mâna ore întregi pe tânarul muribund, spunându-i cu toata sinceritatea că ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârsitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei pâna când îsi dadea sufletul – Arthur Gold Lee

 

În 1917, Regina a dus sacrifiul încă și mai departe. Suverana României s-a încadrat, purtând uniforma de ofițer, în sectorul de front de la Cireșoaia, în fața cotei 443, pe linia întâi, la 200 de metri de inamic.

Constantin Argetoianu, unul din politicienii vremii, scria în memoriile sale:

Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești – Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri

Atât de mult și-a iubit poporul adoptiv, încât Maria a trecut, în 1926, de Bunavestire, la ortodoxie. Într-o ceremonie desfășurată la Palatul Regal, ea fost primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române de către Patriahul Miron Cristea.

Pe ultimul drum, Armata Română i-a oferit un salut unic, nerepetat vreodată în fața unui alt om: a fost salutată cu baionetele înfipte în pământ și patul armei în sus.

S-a stins la 18 iulie 1938. A cerut prin testament ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris a reședinței din Balcic. După cedarea Cadrilaterului în 1940, inima reginei a fost mutată la Bran.

sursa: ActiveNews

Spiru Blănaru – o lumină vie veșnic aprinsă

Spiru Blănaru

„Poporul român s-a născut creștin. Avem obligația morală față de copiii noștri să le lăsăm moștenire dreapta credință a strămoșilor noștri și răspunderea față de străbunicii noștri, crescuți în legea creștină.”

Spiru Blănaru a intrat în Legiune [Mișcarea Legionară n.n.] la vârsta când sentimentele vibrează puternic, când inima, această antenă ce nu se înşeală niciodată de obiectiv, ţinea loc de raţiune. Prima şcoală legionara şi-o face în frăţiile de cruce.

Dascălii lui se chemau: Ovidiu Găină, Bădia Dumitru Leontieș, frații Rahmistruc, Lututovici, Vasile Posteucă, Vasile Iasinschi. Educaţia lor nu afost lipsită de exemple vii. A călcat pe urmele lor cu râvna şi dorul de a se depăși într-o luptă imensă, care va culmina cu dăruirea supremă.

Războiul i-a găsit sufletul încălzit pentru această confruntare, pentru a alunga cât mai departe de ţara lui duşmanul de moarte. Cu toate că participarea legionarilor la această luptă era considerată ca o pedeapsă de către ”Conducător”, unde au fost trimişi cu consemnul ”periculos”, adică să nu se mai întoarcă, au luptat toţi cu atâta eroism, cu atâta abnegație. Era razboiul lor, ce ameninţa existenţa neamului nostru şi erau conştienţi de acest adevăr ultim. Când s-au întors de acolo, înfrânţi de coaliția iudeo-comunista, a trecut pe-acasă, să-şi ia rămas bun de la ”Dulcea Bucovină” pe care nu o va mai vedea niciodată, să-şi ia bruma de avere ce putea duce, icoana lui Christos şi chipul părinţilor. A pus această comoară în traista pribegiei şi s-a tot dus, cu amarul în suflet, dar cu hotărârea fermă de a nu trăi decât cu un singur gând, să plătească tot răul ce s-a făcut neamuluilui de către vânzătorii de neam şi coaliţia de interese iudeo-slave, cu care nu va înceta să se măsoare. Sensibilitatea tânărului din frăţiile de cruce devine acum un legământ, unicul rost ce i-a mai rămas pe lume. Întâlnirea lui cu noi, cei veniţi de dincolo, să trezim neamul, să-l pregătim pentru o nouă luptă, de astă dată, ultima, înainte de a învinge sau dispare în masa slavă, a fost ca o nouă nădejde, după crunta înfrângere provocată din interior. S-a angajat cu tot sufletul, aşa cum o făcuse acum câţiva ani, în răsărit. Acum însa simţea cotul celor de-o trăire cu el, simţea că nu va fi abandonat, că lupta se va duce până la sfârşitul ei. (…) În ochii lui se citea hotărârea tare de a merge până la capăt, cu orice preţ, oricât de greu ar fi. Dârzenia lui nu s-a dezminţit o clipă. […]

Spiru Blanaru, acest bucovinean refugiat la noi, plin de curaj, de sacrificiu, va rămâne ca o lumină vie veşnic aprinsă. După un război în Răsărit, unde s-a purtat ca un erou, se întoarce acasă, casa lui de sub Obcine. Nu pentru mult timp, însă, Ruşii l-au gonit, i-au luat totul. Frate de cruce, a pornit cu toţi bucovinenii să caute o nouă casă la cealaltă extremitate a ţării, Banatul ospitalier. Aici a căutat camarazii de ideal şi s-a aliniat rândurilor deja în ordine de bătaie. Pentru el, ca și pentru ai lui, lupta nu s-a terminat.

Îşi construieşte un cămin legionar, luând în căsătorie pe fata camaradului Horașcu, şeful plasei Teregova. Casa lor se găsea pe dealurile Domasnei. Aici l-am găsit în 1945, şi epopeea luptei legionare îşi sapă albie alături cu Valea Timișului.

– Camarade Filon! Aș vrea să te însoțesc o bucată de drum!

Am trăit ani de zile momente grele, dar sublime. Ne simţeam ca frați din acelaşi lăstar.

– Camarade Spiru! s-ar putea ca eu să trec dincolo. D-ta cunoşti bine regiunea şi oamenii. Când ne vom întoarce toţi, în frunte cu Comandantul, pentru ultima bătălie, să vă găsim pe toţi gata de luptă. Să trăiţi, însă, până atunci, să nu vă pierdeţi speranţa. Dumnezeu ne va ajuta, pentru că luptăm pentru cruce şi cauza noastră este dreaptă şi sfântă.

L-am strâns la piept, ne-am contopit gândurile în aceeaşi simţire. Ca o umbră dispare în întuneric, se întoarce la ai lui, la bănăţenii lui, care l-au adoptat, l-au iubit. Dumnezeu a decis altcum. Vremile şi-au schimbat cursul. Am aflat mai târziu, după procesul de la Timişoara.

Împrejurările sau destinul? S-au unit cu grupul Uță – Vernichescu în primăvară şi s-au botezat, într-o baie de sânge, împreună, să scrie o pagină de istorie românească, una din cele mai sublime.

Eroii se cheamă: Spiru Blănaru, Comandor Domășneanu, Smulțea dinTeregova, Colonelul Uţă, Vernichescu, avocat Ionescu…

Bătălia de la Pietrele Albe, acolo unde am poposit la coliba lui Ilie în ultim pelerinaj, rămâne un simbol de unitate românească în fața dușmanului comun. Jertfa lor se va răsfrânge peste istorie, să lumineze drumul, singurul de urmat de generaţiile ce vin.

(Filon Verca – Parașutați în România vândută, Editura Marineasa, Timișoara, 2000)

Mesajul lui Spiru Blănaru către neamul românesc

 

În 16 ianuarie 1949, apare legea care prevedea pedeapsa cu moartea pentru toţi aceia care se dovedeau că luptă împotriva statului, cauzând moartea în rândurile securităţii. Nu ne-a rămas decât lupta pe viaţă şi pe moarte.

În 23 ianuarie 1949, eu am fost la Spiru Blănaru pentru a ne înţelege asupra a ceea ce aveam de făcut. Ne aşteptam, fără îndoială, la un atac de proporţii mari din partea securităţii. Amajuns acolo condus de Tudor Ruset, curierul meu. Grupul îşi avea locul fixat pe dealul Tomnacica, la nord-est de Teregova.

Până acolo sunt aproximativ 7 km. Slatina-Timiş se află la odistanţă de 15 km. În toate comunele din jur se înstăpânise o atmosferă grea.

Un neastâmpăr ne cuprinsese pe noi toţi, cei care ne angajasem în luptă. Era multă speranţă şi nestrămutată credinţă că vom birui. Toţi ne rugam şi nădăjduiam în mai bine. Cale de întoarcere nu mai aveam. Lupta împotriva comunismului trebuia dusă chiar cu preţul vieţii. Simţeam cu toţii că moartea ne da târcoale. Noi eram puţini. Ei erau mulţi. Stalin, prin armata lui, era în spatele lor. Noi, cei puţini, aveam credinţa în Dumnezeu şi în misiunea noastră de a apăra credinţa, neamul şi ţara. După lungi discuţii, am căzut de acord cu tot grupul, în frunte cu Spiru Blănaru şi cu Petru Domăşneanu, să nu se dea un atac frontal. În cazul când vor fi surprinşi, atunci se vor apăra luptând.

Tot acum ţin să vă încredinţez şi mesajul lui Spiru către neamul românesc. Stând de vorbă cu el, acolo sus, în mijlocul pădurilor care fremătau a bejenie, pe îndelete mi-a încredinţat multe lucruri gândite de el. Era o zi de iarnă, nu prea frig, deşi albastrul cerului vestea ger, soarele scălda bolta cerească de un pitoresc nemaivăzut, zăpada nu se topea. Miriade de steluţe albe reflectau albul scânteietor al omătului. Era o feerie. În măsura zbuciumului din sufletele noastre, în aceeaşi măsură creştea farmecul naturii, cu albul zăpezii scânteind în soare. Contrastul acela izbitor al colinelor de deal înveşmântate în mantia albă, ne trezea la realitate. Aşa cum am mai spus, ei erau mulţi, sprijiniţi de tancurile ruseşti, iar noi eram puţini şi fără arme. În lupta aceasta cu răul, cu noi era numai Dumnezeu. Vânaţi din toate părţile, într-o iarnă grea, ne zbăteam să găsim o ieşire. În această atmosferă de zbucium sufletesc, Spiru începe mărturisirea lui.

Baierele inimii lui se dezleagă şi zice:

– Măi frate Tase Berzescu, suntem prinşi ca-ntr-o menghină. Nu ştiu care va scăpa din noi doi cu viaţă. Cred totuşi că tu o să scapi. Este bine să ştii unele gânduri ale mele.

Stând aşa, unul lângă altul, în mijlocul întinsului de zăpadă, ascultam la ce-mi spunea Spiru. Apăruse deja legea care prevedea pedeapsa cu moartea. Iată ce-mi spune Spiru:

a) – De când stau aici în grup cu aceşti oameni, hotărâţi să lupte până la unul, am observat un lucru extrem de important în felul lor de comportare. Deşi suntem, ca apartenenţă politică, diferiţi, ne înţelegem ca fraţii. Nu facem diferenţă între noi. Aici, după cum ştii, sunt mulţi legionari, ţărănişti, liberali şi militari. Suntem de atâta timp la un loc, nu i-am auzit o dată să facă deosebire între ei după apartenenţă politică. Toţi suntem români şi trebuie să fim uniţi în faţa duşmanului. Deşi cel mai mare păcat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am reuşit să realizăm, în ciuda păcatului, unitatea între noi.

b) – În faţa primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu toţii ne rugăm ca să scăpăm din drăceasca încleştare între bine şi rău. S-a realizat o prietenie, liantul fără de care nu va fi niciodată biruinţă.

c) – Aş dori ca, la momentul potrivit, să ştie şi ai mei, de acasă, familia mea, prin ce am trecut şi care au fost condiţiile de viaţă şi şansele de biruinţă asupra comunismului. Ne-am împăcat cu gândul că va trebui să murim până la urmă. Eu, frateTase, am certitudinea că voi muri şi-ţi încredinţez ţie aceste gânduri ale mele, nu ca pe un mesaj, ci ca unele frământări ale mele ca om. Fiul meu, dacă va mai apuca să scape cu viaţă, la fel şi soţia mea, aş vrea să cunoască prin ce am trecut.

d) – Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Aş dori ca odată să fie liber, mare şi unit. Dumnezeusă fie cu el. Dezmembrările de partid să dispară. Poporul român s-a născut creştin. Avem obligaţia morală faţă de copiii noştri să le lăsăm moştenire dreapta credinţă a strămoşilor noştri şi răspunderea faţă de străbunicii noştri, crescuţi în legea creştină. Fă acest lucru, fratele meu, şi este de-ajuns pentru mine. Cei care vin după noi să ştie ce-am făcut şi ce-am gândit şi noi, în “toiul beznelor adânci”.

După această încredinţare de gânduri şi vreri a urmat un moment de tăcere, de linişte, de trăire interioară pentru amândoi. Ştiam că ne hârjonim cu moartea. Ca treziţi dintr-un vis, ne privim în ochi, unindu-ne în gânduri şi nădejdi, ne-am îmbrăţişat şi sărutat, despărţindu-ne. De atunci nu ne-am mai văzut. Acestea au fost gândurile lui Spiru Blănaru, încredinţate mie. El n-a avut pretenţia unui mesaj. Eu însă îl consider mesaj către toţi românii, către ţară, mai ales asupra unităţii, care nici în prezent nu este.

După ce m-am despărţit de Spiru am stat de vorbă cu Petru Domăşneanu, aproape o oră. În mare, aceleaşi lucruri şi doruri mi le-a spus şi Comandorul, încredinţându-mi pentru viitor cele spuse de el.

Amândoi şi-au iubit neamul şi legea creştină, jertfindu-se pentru ele.

(Atanasie Berzescu – Lacrimi și sânge. Rezistența anticomunistă armată din munții Banatului, Editura Marineasa, Timișoara, 1999, pp. 53-56)

Frânturi de amintiri din haiducia eroului Spiru Blănaru

 

Pe Spiru Blănaru l-am cunoscut într-o primăvară cu mult soare, cu pomi înfloriți. Se terminase războiul, pe măsură ce armatele germane se retrăgeau de pe frontul nostru, cele ruseşti înaintau.

Se răsturnase o lume, se dărâmase din temelii tot ce până atunci se clădise pe tărâm spiritual şi material. Nimic nu mai corespundea cu cele ce ne învătaseră părinţii: şcoala, religia. Spiru venise rănit de pe frontul rusesc. După vindecare a fost trimis la o şcoală de ofiţeri din Lugoj. Acolo l-a prins sfârşitul războiului. De aici s-a alăturat, împreună cu alţii, forţelor paraşutate din Germania, pentru a opune rezistentă înaintărilor trupelor ruseşti, lucru ce nu s-a mai întâmplat fiindcă totul a decurs atât de rapid. Ai noştri au fost puţini la număr, iar Germania dezmembrată nu le-a mai putut da nici un fel de ajutor.

Au stat fugari o perioadă. După câteva săptămâni a apărut o amnistie; aşa au putut să-şi reia viaţa normală. În această vreme a terminat Dreptul la Iaşi şi apoi s-a căsătorit cu sora mea.

Perioada de linişte a fost de scurtă durată – doar o linişte aparentă – fiindcă în culise nu a încetat nici o clipă supravegherea. După un an, toţi sunt căutați de securitate. Reuşesc să scape de arestare. Au stat un timp ascunşi.

Numărul celor căutaţi de securitate se înmulţea prin toate satele din jur; aşa s-a ajuns la formarea unui grup, la început mai mic. S-au refugiat apoi în munţi. Dar iarna în munţi, viaţa era grea din toate punctele de vedere şi mai ales din cel al aprovizionării. Au încercat să se adăpostească prin sate, pe la casele oamenilor. N-a durat prea mult şi securitatea, mereu în regiune, a găsit o altă formulă prin care puteau fi arestaţi cei bănuţi de ei ca „Primitori-tăinuitori”. (…)

Într-o noapte se nimerise şi Spiru acasă, cu nenea Ghiţă, care-l însoțea peste tot. În toiul nopţii, Spiru s-a trezit neliniştit şi a plecat să se culce la ”căzănie”, puţin mai sus pe firul apei. Aici aveam cazanul de fiert ţuica. Un şopron cu multe căzi mari pentru borhot. Acolo te puteai ascunde şi puteai fugi, fiind la marginea satului. După ce a plecat Spiru, nici n-a aţipit bine că ne-am trezit cu o mulţime de militari în cameră, în toată casa şi prin curte. Nu am înteles niciodată pe unde au intrat, uşile fiind toate încuiate. Ne-am trezit cu ei în cameră pe la ora trei şi jumătate, abia mijea de ziuă. (…)

În agitația lor, eu, foarte liniştită, mi-am luat hainele şi i-am cerut militarului, pe care-l lăsase în cameră să ne păzească, să-mi dea voie să ies în camera de alături să mă îmbrac. Ieşită din cameră în curte, m-am strecurat în spatele casei prin grădină, unde mai aveam o ieşire. Am reuşit să fug spre cimitirul din deal; acolo, nu departe, aveam o grădină în care Spiru aranjase o claie de fân goală pe dinăuntru. De intrat, intram târându-ne pe jos. Odată ajunşi în golul din claie, acopeream intrarea cu fânul ce-l aveam la îndemână. Nici azi nu ştiu cum am reuşit, casa fiind păzită de vreo 20-30 de militari. Poate nici ei n-au ținut să mă aresteze. Între timp fusese anunţat şi Spiru. El dormise în noaptea aceea la căzănie. A venit în grădină la claia de fân. Mi-a spus să ies şi să dispărem cât mai repede din prejma satului. Dar eu plecasem desculţă şi în cămaşă de noapte. Noroc că la ora aceea, atât de dimineaţă, n-am întâlnit pe nimeni.

Grija noastră era să ieşim cât mai repede din jurul satului. Ocoleam pe cărări mai puţin călcate de oamenii din sat, dar spinii mă deranjau mult. Cu picioarele învelite în batistele lui Spiru am ajuns la sălaşul Maicii Preotese, unde am putut poposi până am primit îmbrăcăminte de-acasă. (…) Aşa a început viaţa noastră de fugari, de partizani, cum le plăcea celor dinsat să ne numească.

Vara aceea a trecut fără prea multe evenimente, fiindcă unităţile de olteni trimise pentru urmărire ne-au lăsat în pace. (…)

Vara era aproape pe sfârşite şi de nicăieri nu se zărea un drum mai luminos. Se obişnuiseră oamenii cu traiul în munţi. Ciocnirea se apropia şi era de mirare cu cât de puţin se mulţumea omul numai ca să-şi poată salva libertatea.

Un incident regretabil s-a întâmplat. Plecând Spiru la Domaşna, a aflat că grupul deplasat la Teregova după informaţii s-a întâlnit la miez de noapte cu unul din spionii Securităţii şi l-a împuşcat. Spiru a regretat că nu a fost de față ca să oprească acest omor. (…)

Pe la începutul lunii Martie căzuse o zăpadă mare. Am fost atacaţi de trupede securitate. S-au dat lupte. Au fost morţi şi de-o parte şi de alta. Ne-a fost descoperită ascunzătoarea de pe malul Timişului şi a trebuit să ne despărțim în grupuri mai mici, ca să ne putem strecura mai uşor.(…)

Am trecut Timişul cu multă teamă, să nu ne întâlnim cu patrulele. Am petrecut noaptea aceea fără să ştim unde să poposim. Am ajuns deasupra Ruscăi, pe un deal unde am găsit un sălaş părăsit în timpul iernii. Am rămas aici cu tăticu, nenea Ion şi Petre Berzescu din Teregova. Spiru şi Caraiman au încercat să ajungă la Feneş, de unde era Caraiman, ca să ia legătură cu cineva dintre ai noştri. Omul de legătură i-a îndrumat să vină fară teamă. Când s-au apropiat au fost somaţi. Spiru şi Caraiman au încercat să se apere, dar Spiru a fost împuşcat în picior, iar Caraiman rănit mortal.

(Ana Horăscu Olteanu – Lacrima prigoanei)

via Fericiţi cei Prigoniţi

O eroină discretă a rugăciunii și a dăruirii: LUCIA POPŞOR (†13 iulie 2010) sau DESPRE JERTFELNICIA CARE NE FACE LIBERI

Din revista “Familia ortodoxa”, nr. 7 (30)/2011:

“Am ajuns să o cunoaştem pe doamna Lucia abia prin anul 2004, când am vizitat-o în modestul ei apartament din Bucureşti. Ne-a întâmpinat cu un zâmbet fru­mos şi cald, de parcă ne-ar fi cunoscut dintotdeauna. Înaltă şi slăbuţă, dar plină de vigoare la cei aproape 90 de ani, ne-a cucerit îndată prin freamătul tineresc al sufletului său. De cum am intrat, ne-a cerut simplu să facem o rugăciune împreună, căci sosisem tocmai în ceasul când avea de îndeplinit o rânduială anume pentru un cunoscut bolnav. Aceasta era o mai veche deprindere din închisoare, ca mai multe persoane să facă rugăciune pentru cineva la aceeaşi oră, sau rugăciune neîncetată, în lanţ, predată de la unul la altul. Şi nu de puţine ori, spunea ea, Dumnezeu arătase în chip minunat robilor din închisori că a primit cu bunătate cererea lor, schimbând cursul tragic al unor vieţi.

De la alţii am aflat că doamna Lucia era de fapt cea care, din prisosul sufletului ei nobil şi bun, lua de cele mai multe ori iniţiativa rugăciunii în lanţ pentru vreun suflet necăjit. Tot ea a fost aceea care, după eliberarea din închisoare, a luptat să păstreze unitatea celor de acelaşi crez, găsind mereu câte un mic prilej spre a-i aduna la o dulceaţă de portocale şi un pahar de apă rece pe prietenii de odinioară…

După ani şi ani, doamna Lucia nu obo­sea  niciodată  să povestească  despre  „fetele” şi „băieţii” generaţiei sale interbelice. Ascultându-o vorbind ore întregi cu entuziasm şi bucurie, înţelegeam că ea avea un mod tai­nic de a desfiinţa timpul, distanţele şi mai ales de a birui suferinţele şi înfrângerile vieţii.

Locuinţa sa era o chemare tăcută la simpli­tate şi lipsă de grijă pământească. între lucru­rile vechi şi uzate din camerele văruite în urmă cu zeci de ani, străluceau numai candela de la icoană şi ochii albăstrii ai doamnei Lucia… Restul – mobila, hainele, covoarele – păreau exilate acolo, ca lucruri neînsemnate şi fără importanţă… Nu putem uita o aşchie de săpun „Cheia” din săpuniera de la baie, care ne-a mus­trat fără cuvinte pentru traiul bun şi tihnit al generaţiei noastre… Bănuţii de pe pensie doam­na Lucia îi trimitea la mănăstiri, ori ajuta cu ei pe cei aflaţi în nevoi sau cumpăra cărţi pentru biblioteca vreunui liceu…

În schimb, locuinţa doamnei Lucia avea buna-mireasmă a rugăciunii, a dragostei şi smereniei, căci singure acestea rămăseseră di­mensiunile şi coordonatele de neschimbat ale vieţii sale. În singurătatea monahală a ultimilor ani de viaţă, rugăciunea îi devenise un mod de a fi şi de a comunica cu Dumnezeu şi cu aproapele. De multe ori când îi telefonam să o întrebăm ce mai face, o aflam cugetând la vreun verset din Evanghelii, ori la vreun cu­vânt al Sfinţilor Părinţi. La 90 de ani citea cu  mare sete, în franceză, tâlcuirile la Apostolul fiecărei zile, pe care le avea într-o ediţie veche, de pe vremea când astfel de cărţi erau inexistente în limba română…

Ultima dată, am văzut-o pe doamna Lu­cia cu o săptămâna înainte de plecarea ei la Domnul… Deşi ţintuită la pat, cu dureri în­fiorătoare (avea o fractură pe coloană), ne-a primit cu toată bucuria şi lepădarea de sine ce o caracterizau atât de mult, vorbindu-ne timp de două ore, cu însufleţire, despre trecutele vieţi ale „fetelor” şi „băieţilor” de odinioară. Doam­na Lucia era numai zâmbet şi efervescenţă, sfidând moartea şi legile firii… Avea lângă cap, pe perna destrămată de trecerea anilor, cartea de rugăciune, pentru care se mustra aspru pe sine: Ar fi trebuit să ştiu pe de rost rugăciunile, şi chiar credeam că le ştiu, dar uneori îmi mai scapă câte una… şi tot trebuie să mă mai uit în carte!

Discretă, tăinuindu-şi cu modestie suferin­ţele vieţii, doamna Lucia a lăsat în urma paşilor săi mireasma unui suflet îngeresc. Demnă, dâr­ză şi plină de dăruire, a împlinit prin viaţa sa un cuvânt pe care îl iubea nespus demult: A fi liber înseamnă a fi în stare de jertfa.

 

Din amintirile unei prietene dragi

Imagine din filmul „Binecuvantata fii, inchisoare”

Prima arestare a Lucicăi a avut loc în fe­bruarie sau martie 1939. Fără nici o condam­nare, a fost dusă în lagărul de la Sadaclia, din sudul Basarabiei, unde a găsit închise prietene de acelaşi crez cu ea: Lucia Trandafir, Nataliţa Nicolicescu, Titi Gâţă, Lenuţica Bagdad, Zizi Ghenea şi încă câteva, vreo opt la număr, în­tre 20 şi 22 de ani. Lucia era cea mai tânără, având pe atunci doar 18 ani… Sub conducerea Luciei Trandafir, fetele aveau în lagăr un pro­gram foarte bine organizat. Citeau pe rând şi comentau texte din Sfânta Scriptură, expuneau subiecte de istorie naţională şi universală, lucrau broderii şi cusături, încondeiau ouă de Paşti, şi toate acestea mai mult pe ascuns, de teama gardienilor. Noaptea întrucât erau încuiate, unele dintre fete, printre care Lucica, săreau pe geam pentru a se aduna la rugăciune de noapte.

Nu mult înainte de cedarea Basarabiei din iunie 1940, lagărul a fost desfiinţat iar fetele s-au întors la casele lor, scăpând ca prin  minune de primejdia deportării în stepele ruseşti.

Revenită la Bucureşti. Lucica a urmat  Facultatea de Drept, primind si răspunderea de a conduce activitatea cetăţuilor de eleve din Bucureşti. Inspira seriozitate, demnitate, hotărâre, fiind o prezenţă care impunea la numai douăzeci de ani, căci Dumnezeu o înzes­trase din belşug. În jurul anilor 1944-1945 s-a căsătorit cu Alexandru Popşor, uniţi fiind de acelaşi ideal naţional şi creştin.El era  şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Destul de curând a apărut pe lume şi micul  Laurenţiu,de care însă prea puţin timp s-au putut bucura. La nici un an de zile de la naşterea sa, tatăl Alexandru a fost arestat. Îşi va revedea fiul abia peste 16 ani… Apoi, când Laurentiu avea doar câţiva anişori, a fost arestata şi Lucica. A rezistat la toate anchetele. Ea care cunoştea toate fetele cu care lucrase, nu a dat in vileag numele niciuneia din ele..! Pe baza altor mărturii a fost condamnată la opt ani de închisoare, pe care i-a executat în cea mai mare parte la Mislea. Acolo a avut parte de un regim aspru, fiind deseori izolată de celelalte.

După eliberare, şi-a dăruit toată dragostea educaţiei lui Laurentiu, care fusese îngrijit în acest răstimp de părinţii ei. Copilul crescuse şi moştenise toată zestrea cea bună a sufletu­lui de la părinţii săi. Îl avea de duhovnic şi povăţuitor pe  Părintele Constantin  Sârbu. Apoi s-a întors din temniţă şi tatăl Alexan­dru, însă bucuria reîntâlnirii a ţinut scurt timp… Dumnezeu le-a mai cerut o jertfa: pe unul-născut fiul lor… În timpul unei excursii în Munţii Făgăraş, fiind vijelie, Laurentiu a căzut într-o prăpastie şi a murit.

Cu mult eroism, Lucica a depăşit şi această ultimă grea încercare, încredinţându-se voii lui Dumnezeu şi continuând să-şi îngrijească soţul şi să se dăruiască celor din jur.

Ea a rămas aceeaşi. Pentru ea, cinstea, dârzenia, sacrificiile pentru a-şi ajuta semenii deveniseră un mod de a fi. O caracteriza lipsa totală de a judeca şi condamna faptele şi caracterul celorlalţi, găsind pentru toţi o justificare, o circumstanţă atenuantă a slăbiciunilor şi scăderilor lor. Găsea în fiecare om partea cea bună, pe care ştia să o scoată la lumină. Îşi manifesta afecţiunea cu discreţie, dar cu o pro­funzime statornică.

Până în ultima clipă şi-a minimalizat suferinţele trăind în lume mai presus de cele ale lumii…

(Maica Mina Xenia Mămăligă)

Material realizat de obstea Manastirii Diaconesti

articol publicat in revista Familia ortodoxa, nr. 7/2011

via Cuvântul Ortodox

13 iulie: 29 de ani de la „Marșul alb”, cea mai mare manifestație post-Revoluție.

Au trecut 29 de ani de la poate cel mai mare marș post Revoluție organizat pentru susținerea lui Marian Munteanu. „Marșul alb” a fost organizat pe 13 iulie 1990 în București pentru eliberarea din arest a lui Marian Munteanu (unul dintre liderii Pieței Universității și președintele Ligii Studenților). 

Deși Marian Munteanu fusese bătut de mineri, nu cei care-l bătuseră au fost închiși la Jilava. Ci el. În 13 iulie 1990, sute de mii de oameni, îmbrăcați în alb, au umplut bulevardele din centrul Bucureștiului pentru a cere eliberarea din arest a lui Marian Munteanu și a celorlalți deținuți politici, între care se numărau mulți studenți. Marian Munteanu a fost însă eliberat de la Jilava pe 2 august 1990.

Într-un interviu din luna iunie 2015, Marian Munteanu spunea că Marșul alb, din 13 iulie 1990, la care un sfert de milion de oameni a participat pentru eliberarea sa din arest, a reprezentat „o onoare foarte mare și o obligație pentru că o categorie puternică a populației din România înțelesese care erau riscurile care ne așteptau. A fost o dramă istorico-politică, până la urmă, pe care noi am traversat-o…”.

Vicepreședintele Ligii Studenților, Mihai Gheorghiu, la rândul său bătut de mineri, a fost unul dintre principalii organizatori ai Marșului Alb.

„Impresia lui Ion Iliescu și a Puterii a fost că, odată decapitată Piața Universității, a fost decapitată și Liga Studenților și practic, plus victoria de la 20 mai, Opoziția a fost decapitată în România. Deci trăiau un sentiment de siguranță de sine și de încredere așa în viitorul lor luminos și a trebuit să facem în așa fel încât să le dăm dovada că lucrurile nu stau așa. Asfel că am reușit ca în acest interval, sigur după ce mi-am revenit și am putut să merg pe propriile picioare, după 1 iulie, ajutați de mai multe organizații, am organizat pe 13 iulie marșul cămășilor albe, unde au participat peste o sută de mii din oamenii Bucureștiului”, declara Gheorghiu.

 

 

sursa: ActiveNews

De ce este pomenit Sfântul Arhanghel Gavriil în ziua 13 a lunii iulie?

Imperiul Bizantin a apus demult, la fel au apus și cele mai multe dintre bisericile din mărețul oraș. A rămas, însă, o moștenire transmisă Bisericii Ortodoxe. Parte a acestei moșteniri este și sărbătoarea din ziua de 13 iulie. Un prilej în plus să ne bucurăm de ocrotirea Sfântului Arhanghel Gavriil.

Prăznuit de către sinaxarul bizantin în ziua de 8 noiembrie, alături de Arhanghelul Mihail, Sfântul Arhanghel Gavriil mai are și alte zile de cinstire. Provenit din limba ebraică, numele de Gavriil înseamnă „Omul lui Dumnezeu” și, după o altă traducere,„Dumnezeu este puternic”. Tradiția Bisericii îl menționează atunci când se vorbește despre evenimentele legate de vestea bună adusă Fecioarei Maria, că va naște pe Fiul lui Dumnezeu. În Vechiul Testament este menționat în două viziuni ale profetului Daniel, în capitole VIII-XIX. De asemenea, Sfânta Tradiţie ne arată că Arhanghelul Gavriil a fost cel care l-a inspirat pe profetul Moise să scrie Cartea Facerii.

Importanța acordată de tradiția creștină, pe baza relatărilor biblice, a făcut ca Sfinții Arhangheli, în special Sfântul Gavriil să primească zile speciale de prăznuire, în legătură cu evenimentele istoriei mântuirii. Cu toate acestea, prăznuirea din luna iulie este una cu totul specială. Sărbătoarea a fost introdusă în secolul al IX-lea, cu ocazia sfințirii unei biserici cu hramul Sfântului Arhanghel Gavriil, în capitala imperiului Bizantin, Constantinopol. Bucuria acestui mare eveniment și evlavia constantinopolitanilor față de Sfântul Arhanghel au făcut ca Iosif Imnograful să alcătuiască o rânduială de slujbă, în cinstea acestei zile.

Imperiul Bizantin a apus demult, la fel au apus și cele mai multe dintre bisericile din mărețul oraș. A rămas, însă, o moștenire transmisă Bisericii Ortodoxe. Parte a acestei moșteniri este și sărbătoarea din ziua de 13 iulie. Un prilej în plus să ne bucurăm de ocrotirea Sfântului Arhanghel Gavriil.

sursa: Doxologia

Cuviosul Paisie Aghioritul – Doctoria împotriva stresului

Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, firească și înaintează spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna.

“Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, firească și înaintează spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniștiti chiar și împrejurul lumii – precum cureaua mașinii împrejurul roții nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor liniște. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educația exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar și copii mici) la psihanalize și la psihiatri și construiește mereu spitale de boli psihice și instruiește psihiatri, dintre care mulți nici în Dumnezeu nu cred, nici existența sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putință ca acești oameni să ajute suflete, când ei înșiși sunt plini de neliniște? Cum este cu putință ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu și în viața cea adevărată, cea de după moarte, cea veșnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieții celei adevărate, i se îndepărtează toata neliniștea și-i vine mângâierea dumnezeiască, și astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice și le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toți cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieții.
Oamenii încearcă să se liniștească cu calmante sau cu teorii yoga, și nu vor adevărata liniște, care vine atunci când se smerește omul și care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Și turiștii care vin din țări străine și umbla pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpușeală, gândește-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniți de ei înșiși, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!
Când vedem un om cu o neliniște mare, cu mâhnire și supărare, deși le are pe toate – nu-i lipsește nimic – atunci să știm că-i lipsește Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiți și de bogăție, pentru că bunurile lumești nu-i împlinesc sufletește; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogați care au de toate și nu au copii, și tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiți de toate. “În regulă“, îi zic unuia, “daca ai timp liber, fă-ți cele duhovnicești. Citește un Ceas, citește puțin din Evanghelie“. “Nu pot“, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital și mângâie un bolnav“. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Și de ce sa fac aceasta?“. “Du-te și ajută vreun sărac de prin vecini“. “Nu, nu mă multumește nici aceasta“, spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămadă de case, să aibă toate bunătățile și să se chinuiască! Știți căți astfel de oameni există? Și se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea. Înfricoșător! Și dacă nici nu lucrează, ci își trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiți oameni. Dacă ar avea cel puțin un serviciu, ar fi mai bine.
Viața de astăzi, cu necontenita e alergatură, este un iad. Oamenii se grăbesc și aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, și așa mai departe. Și ca să nu uite ce au de făcut, și le notează pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine că își mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înșiși nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindești în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viață, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află liniște și aleargă mereu.
Bine că există viața de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veșnic în viața aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care și-au făcut ei viața. Cu neliniștea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noștri șaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere.“ (Ps.89, 10-11). Șaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-și căpătuiască copiii.
Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăiește în America și mi-a spus despre viața de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă mașina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se miște liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează și se ostenesc ca să scoată bani mulți, ca să spună că sunt aranjați și fericiți. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viață plină de neliniște și într-o neîncetată alergătura (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viața într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viață, eu nu aș fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viața ce o trăiți, însă vă voi lăsa să trăiți veșnic în acest fel“, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.
De aceea, mulți oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiții și ies afară în aer liber, fără direcție și scop. Se adună în grupuri și merg în afara orașelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alții pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber și aleargă, ori se suie pe munți pana la înălțimea de 6000 de metri. Își țin răsuflarea, apoi o lasă, și iarăși inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de neliniște și caută o ieșire. Am spus unuia dintre aceștia: “Voi săpați o groapă, o măriți, vă minunați de groapa ce ați făcut-o și… săriți în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi săpăm groapa, dar aflăm metale prețioase. Nevoința noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt.“

Cuviosul Paisie Aghioritul

Biografia mărturisitorului Aristide Lefa

Aristide (Tedi) Lefa s-a născut la 17 februarie 1923 în Comuna Cârja, judeţul Vaslui, ca fiu al lui Nicolae, agricultor şi Ana, casnică.Termină liceul teoretic M. Kogălniceanu la Vaslui (1934-1942), admis în 1943 la Facultatea de Medicină Iaşi, iar în 1946 se transferă la Bucureşti, unde primeşte postul de intern onorific la chirurgie, Spitalul Militar Central.

În timpul liceului a intrat în Frăţiile de Cruce, organizaţie a Legiunii, prin care s-a desăvârşit social-moral şi creştin. La Bucureşti continuă pregătirea legionară în cadrul luptei anticomuniste. La 22 mai 1948 este arestat de Serviciul Secret de Informaţii, anchetat dur şi depus la închisoarea Jilava. În timpul furiei şi torturilor anchetei Tedi s-a ales cu timpanul spart, încă de la începutul lor, nevrând să declare nimic. La 19 ianuarie 1949 este condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 8 ani muncă silnică, 8 ani degradare civică şi confiscarea averii pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Dus la Jilava, apoi în februarie 1949 transferat la Piteşti.

Trecând prin comisia de triere a spitalului Văcăreşti, la 4 februarie 1950 scapă de infernul reeducării Piteşti şi e trimis la sanatoriul TBC Târgu Ocna. Aici, sub controlul medicului oficial dr. Margareta Danielescu-Pescaru, desfăşoară o bogată activitate medicală. Se opune categoric tentativei de reeducare gen Piteşti, condusă de ofiţerul politic Şleam Augustin cu concursul unui mic grup de studenţi trecuţi prin Piteşti. În camera 4 de acolo erau cazaţi cei mai grav bolnavi. În ea se murea frecvent şi alţii le luau locul. Aristide, chiar din primele zile după sosirea la Târgu Ocna, a însoţit împreună cu dr. N. Floricel, pe dna. dr. Danielescu la vizitele zilnice făcute bolnavilor, ca apoi să administreze medicamentele prescrise. La camera 4 erau printre alţii Valeriu Gafencu. A existat la Târgu Ocna o trăire spirituală, promovată în primul rând de Valeriu şi Ioan Ianolide. Rugăciunea Isihastă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, practicată de majoritatea deţinuţilor, i-a ocrotit de reeducările conducerii penitenciarului. Aristide rostea şi el rugăciunea şi va continua să o spună chiar după eliberare, până în clipa morţii.

La 4 februarie 1953 e trimis disciplinar cu alţi 5 colegi la închisoarea Gherla, unde rămâne până la expirarea pedepsei în 29 mai 1956. Dar, refuzând să devină informator al securităţii, nu este eliberat, ci trimis în domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, raion Însurăţei-Galaţi. În acelaşi an, iunie, i se aprobă să se mute în incinta spitalului din comuna viziru, la chirurgie. Este unanim apreciat de forurile superioare, cât şi de pacienţi. Peste un an, la 1 martie 1957 se căsătoreşte cu Cornelia-Mariana, fiica preotului Bucur Ferăstrău, aflat şi el în domiciliu obligatoriu. Prima fiică se naşte la 8 decembrie 1957, Nicoleta-Cristina.

Liniştea nu va dura mult, căci noaptea de 19-20 septembrie 1958 va fi arestat din nou, transportat în colonia Noua Culme, Constanţa, cu o pedeapsă de 36 luni. Momentul este şi mai greu, căci acum avea răspunderea unei familii lăsate astfel să moară de foame: „acum nu mai eram singur ca la prima arestare; aveam o familie şi un copil. Ca în toate împrejurările grele, am aflat liniştea şi echilibrul prin rugăciune”. Izolat o noapte (ianuarie 1959) pe un ger de minus 15 grade, îmbrăcat într-o zeghe necăptuşită şi foarte roasă, a mers prin celulă timp de 12 ore pentru a nu îngheţa.

După un an de deteţie inumană, în octombrie 1959 sunt transferaţi la colonia de muncă Periprava, pe malul Dunării, în Deltă (colonia Grind din cadrul Peripravei). Aici a stat până la 30 noiembrie 1959. În 1961, în urma refuzului colaborării cu securitatea, din nou i se prelungeşte pedeapsa cu încă 36 luni. În 1963 securitatea o sileşte pe soţia sa să divorţeze. Este eliberat abia la 9 mai 1964, după 16 de închisoare. Fiica sa, Nicoleta, avea 9 luni când a fost arestat a doua oară, iar acum intra în cursul primar împlinind 7 ani. A fost un exemplu de părinte pentru copiii ce i-a crescut. Viaţa lui este un exemplu de cinste, modestie, ajutor pentru semeni şi mai ales de adevărat creştin al Bisericii Ortodoxe. A ajutat pe foarte mulţi deţinuţi în cariera sa. Pe unii i-a întors de la moarte prin operaţii cu instrumentar improvizat, pe alţii insistând la administraţie, ca fiind prea slabi, să fie mutaţi la munci mai uşoare, iar pe alţii doar cu cuvântul său cald şi blând.

A fost încadrat la spitalul Copşa-Mică, la chirurgie. La 1 iulie 1967 se naşte a doua fiică, Delia-Mariana. Nu i s-a permis să-şi termine facultatea şi a absolvit doar facultatea de Biologie Bucureşti la fără frecvenţă (1968-1972), din cauza trecutului său.

Între anii 1972-1986 lucrează ca biochimist la policlinica judeţului Ilfov, apoi la Spitalul Clinic Sector 4, Bucureşti, de unde se pensionează la 1 iulie 1986, dar va lucra în continuare la Policlinca cu Plată nr. din Şoseaua Pantelimon. În 1982 se recăsătoreşte cu Feodora Popovici. Pierde la 22 octombrie 1988 în împrejurări tragice pe prima fiică, Nicoleta.

După 1989, educaţia şi firea sa nu i-au permis să rămână nepăsător. Împreună cu alţi camarazi au întemeiat Fundaţia „Prof. George Manu„, iar mai târziu revista „Permanenţe”, al cărei redactor a fost şi unde scria aproape număr de număr. O parte din articole le-a publicat în broşura „Pentru cunoaşterea adevărului” (ed. II, 2000). A mai colaborat cu articole în presa din ţară şi străinătate. În 1998 îi apare excelentul volum autobiografic „Fericiţi cei ce plâng”, Bucureşti, Ed. Eminescu. De acolo poate fi cunoscut blândul, eroicul şi desăvârşitul creştin Aristide Lefa.

După o îndelungată suferinţă trece în braţele veşniciei la 12 iulie 2009, pentru a se întâlni cu Mirele Hristos şi Sfinţii Lui.

(Ion Popescu – Revista Permanenţe, iulie-august 2009)

Aristide Lefa – „doctorul” de la Târgu Ocna

În această cameră [camera 1 celular, închisoarea Târgu Ocna n.n.] am întâlnit mulți camarazi care trecuseră prin demascări, precum şi pe bunul meu prieten și camarad Lefa Aristide, care nu trecuse pe acolo. El avusese şansa să fie afectat ca medic la cabinetul dinPiteşti, iar de acolo în toamna lui 1949, ca prin minune, să fie dus, împreună cu cei bolnavi de tuberculoză, pentru un abces rece, la sanatoriul penitenciar de la Târgu Ocna.

Lefa, student în anul V de Medicină, a făcut minuni la Târgu Ocna cu bolnavii tuberculoşi. Medicul oficial, temându-se de răspândirea bolii, i-a dat mână liberă să îngrijească el bolnavii.

Acolo l-a cunoscut şi pe Valeriu Gafencu, sub a cărui influenţă a trăit. Un anume pastor, Wurmbrand, trecut prin demascări, s-a îmbolnăvit şi el de tuberculoză, în urma torturilor, şi a fost trimis la Târgu Ocna, unde Lefa l-a îngrijit, salvându-i viața1. Când a părăsit închisoarea de la Târgu Ocna, Wurmbrand i-a spus lui Lefa: „Datorită ție, și îngrijirii pe care mi-ai dat-o, sunt în viată; n-am să te uit niciodată”. Aşa au înteles aceşti tineri legionari să-și ajute semenii, indiferent de ceea ce erau ei.

Cât am stat în acea cameră, din cauza unei turnătorii, am fost pedepsit, împreună cu Lefa şi Stupu, cu arest sever la beci, care se găsea sub nivelul albiei Someşului şi de aceea pe jos era numai apă.

Regimul la beci era foarte sever, primind doar o jumătate de porţie tot la două zile. Noaptea dormeam pe nişte scânduri puse pe capre care în timpul zilei erau scoase pe culoar. Pe cimentul celulei aveam puse scânduri, să nu intre apa în bocanci.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării)


1. Potrivit relatării domnului Lefa, dar și a altor martori, precum Ioan Ianolide, Mihai Lungeanu și Aurelian Guță, pastorul a fost salvat de la moarte de antibioticele primite de la Valeriu Gafencu, foarte rare la acea dată, pe care acesta a refuzat să le ia sau să le cedeze unui camarad, cu toate insistențele prietenilor.

Constantin Noica: 110 ani de la naștere

Constantin Noica s-a născut în anul 1909, în comuna Vitănești, județul Teleorman și moare la 4 decembrie 1987, în localitatea Păltiniș din județul Sibiu

Începe gimnaziul în București și obține bacalaureatul în 1928. Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”. Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.

În perioada 1932 – 1934 frecventează societatea culturală „Criterion”.

În 1933, timp de un an de zile, urmează cursurile Facultății de Matematică iar în primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta pînă în primăvara anului 1939. În 1938, după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, se înscrie oficial în Mișcarea Legionară.În mai 1940 își susține la București doctoratul în filosofie, cu teza Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”.

În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat și un alt filosof român cu operă de sertar, Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu și anuarul Isvoare de Filosofie. În perioada 1949 – 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tîrziu.

În 1958 Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”.

Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964. Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. In 1976, Constantin Noica îl întâlneste, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe viitorul Mitropolit Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile.

Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire. Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic … Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormîntat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului.

Istoria românească și România vie 

Există o Românie pe care nu trebuie în nici un caz s-o retrăim: e România istoricilor, România viziunii istorice. Începând de la cronicari și până la oricare, sau aproape oricare, cercetător de azi al trecutului nostru, istoricul român s-a speriat.
S-a speriat pur și simplu! Așa a făcut Miron Costin când și-a propus, în De neamul moldovenilor, să se ridice, cu istoria românească, până la Traian: se sparie gândul-spune textual cronicarul-să știe că ne putem ridica până acolo. Așa a făcut Mihail Kogălniceanu când, în prefața Letopisețelor, se minună că am putut rezistă de-a lungul timpurilor și că, ori de câte ori păream aproape de pieire, un noroc fără seamăn ne scotea la lumina. Așa face, fără greș aproape, istoricul zilelor noastre: se minunează, se închină și se sperie.

Nu pretindem că istoria României trebuie intreprinsă de oameni care să nu se mai sperie: de vreme ce cărturarii mai de seamă și neînfricații au găsit că trecutul nostru e providențial, așa trebuie să fie. Dar credem că o asemenea viziune a României este bună numai pentru cărturar, iar adoptarea ei de către omul care vrea să construiască românește, iar nu numai să contemple, reprezintă păcatul de care viață noastră publică trebuie să se dezbare.

Când faci bilanțul vieții publice românești de pe la 1848 încoace, te întrebi dacă au comandat vreodată înăuntrul ei alte tipuri de oameni decât avocatul și istoricul. Avocatul-adică profesionistul formelor, al prefacerilor care nu prefac, al soluțiilor care nu dezleagă, al progreselor care nu înnoiesc; pașoptistul de totdeauna; insul sterp pentru că nu crede în substanță lucrurilor. Și istoricul-adică insul sterp tocmai pentru că respectă prea mult substanță lucrurilor; omul care se sperie, omul care se minunează, omul care n-are nimic de adăugat, dat fiind că realitatea a avut prea multe de spus.

Așa ne-a găsit veacul al XX-lea, veacul tuturor revolutiilor: cu avocați (sau inși cu mentalitate de avocați), pentru care o revoluție înseamnă o simplă schimbare a textelor de legi; și cu istorici (sau inși cu mentalitate de istorici), pentru care o răsturnare de lucruri era o afacere a lucrurilor înseși, iar nu a bieților oameni puși să le guverneze.

Despre prima atitudine-pașoptista, imitatoare și sterilă prin formalismul ei-s-a vorbit poate mai mult decât trebuie. Despre cealaltă, atitudinea istorică, sterilă prin respectul opus, față de materia românească, nu s-a vorbit aproape deloc. Ea e totuși încă mai vinovată decât cea dintâi. Căci e mai neaoșă, mai autentică; și e mai cinstită.

Ea, această amăgitoare, în înțelepciunea ei, atitudine istorisită, ne îndeamnă pe toți să „fim cuminți”, să „stăm linistiti”; să ”asteptam”; să credem în ”timpuri rele și timpuri bune”; și mai ales să nu ne facem iluzia că putem noi, de la noi, aduce timpuri bune. Nu, noi suntem niște paznici, niște caraule ale propriului destin. Istoria românească s-a făcut singură; te și sperii, te minunezi foarte când vezi cum s-a făcut. Iar dacă te-a pus soartă în slujbă acestui neam, păstrat peste veacuri și închegat într-o unitate că prin minune, nu te îngâmfă și nu te apucă să schimbi ce crezi tu că e de schimbat; căci țara ta e rod minunat, e întâmplare preafericită; e-vorba francezului despre Anglia-une reussite du bon Dieu. Nu umbla prea nepăsător cu asemenea obiecte gingașe, căci s-ar putea să-ți scape din mâini și să se spargă, nefericitule, să se spargă!

Și atunci te sperii de-a binelea. Ce să mai spui, ce să mai faci la ține? Cel mai mic gest poate să fie o catastrofă. Pune-ți lacăt la gură și cătușe la mâini. Nu vezi ce miracol-că există România Mare? Închipuiți-va, domnilor: o țara mititica, un neam de orfani, aruncat aici, între atâtea imperii și năvăliri și interese! Ce poți decât să te faci mititel, să te ascunzi bine de tot, așa că nimeni să nu te vadă, și să lași istoria, atât de darnică cu ține, să se facă singură, de tot singură.

-Așadar să fii vierme, nu? Să fii viermele istoriei. Dar uiți, prietene îmbolnăvit de istorie, îmbolnăvit de cumințenie, de cumsecădenie și de toate virtuțile negative de care ți-a plăcut să ai parte, uiți că vierme nu ești decât în fața lui Dumnezeu. Ești vierme în fața celui raport prin care ești făptură. În fața altui neam, cum ai să fii vierme? Ești neam și tu, adică afirmație de viață în fața altei afirmații de viață; conștiință de sine în fața altei conștiințe de sine, voință față de voință. Aceasta ești. Iar când, la sfârșitul veacului-după cum ți-am s-a spus de atâtea ori -, neamul tău va număra cincizeci sau șaizeci de milioane de inși, care nu se vor mai simți viermi, cum te vor judeca, ființă nerodnica și temătoare ce ești?

Uită istoria, de nu poți să fii viu prin ea. Uită și crede.

Constantin Noica, Universul literar, nr. 31, iulie 1940

Adevărata amenințare la adresa creștinilor: CAPITALISMUL REVOLUȚIEI CULTURALE LGBT+. Unde greșesc conservatorii „preamăririi lipsite de spirit critic a Occidentului”?

Adevărata amenințare la adresa creștinilor : CAPITALISMUL REVOLUȚIEI CULTURALE LGBT+. Unde greșesc conservatorii „preamăririi lipsite de spirit critic a Occidentului”? 

Imagine similară

Raspunsul Poloniei dat imperialismului cultural al CORPORATIILOR VIGILENTEI PRIDE. „In curând, ne vom confrunta cu o alegere clară: să ne călcăm pe conștiință sau să ne pierdem joburile”

Imperialismul cultural al Capitalismului Vigilenței Revoluționale

 

Rod Dreher, The American Conservative

A fost o frumoasă după amiază de vară astăzi în Varșovia. Stând la o terasă într-una din piețele orașului, vorbeam cu un director executiv care lucrează pentru o branșă locală a unei companii multinaționale din SUA. Când a aflat că lucrez la o carte despre „totalitarismul soft”, mi-a povestit despre cultura organizației sale.

Ca cele mai multe dintre corporațiile Americane și vest-europene din Polonia, firma sa face presiuni pentru a impune Mândria LGBT în cultura organizațională. Este foarte greu să depui rezistență dacă, așa cum e cazul lui, ai scrupule religioase sau morale pe acest subiect. S-a ajuns la punctul în care tăcerea nu mai e suficientă: trebuie să o afirmi (mândria LGBT-n.n.).

Mi-a spus că mulți polonezi, fie acum, fie în curând, se vor confrunta cu o alegere clară: să-și calce pe conștiință sau să-și piardă joburile. „Ce vei face dacă vei avea nevoie de acel job pentru familia ta?”, a întrebat el. „Este un lucru greu de cerut oamenilor, să renunțe la joburile lor din cauza asta. Aici, în Polonia, se ține evidențe permanente ale angajaților. Nu poți pur și simplu să renunți și să iei alt job. Termenii în care ai părăsit jobul sunt consemnați. Dacă demisionezi din cauza asta (refuzul afirmării „mândriei LGBT” – n.n.) și nu poți să te acoperi, te va urmări pretutindeni. Îți poate afecta cariera permanent.”

I-am spus că în SUA, pe aceeași cale, Capitalismul Vigilenței Culturale a devenit cea mai puternică forță împotriva libertății religioase. Măcar în Polonia statul, sub conducerea partidului Lege și Dreptate, a apărat muncitorii și afacerile poloneze pedepsite pentru dizidență. Cu vreo două săptămâni în urmă, un catolic care lucra pentru IKEA a fost concediat pentru că a protestat față de mobilizarea companiei în favoarea „mândriei LGBT” pe internetul intern al acesteia. Toată povestea aici. Iată un fragment:

„IKEA a cerut muncitorilor să se alăture celebrării Zilei Internaționale împotriva Homofobiei, Bifobiei și Transfobiei, pe 16 mai și să „se ridice pentru drepturile lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor, transgenderilor și tuturor orientărilor sexuale și identităților de gen”.

Șeful pentru egalitate, diversitate și integrare al companiei, Sari Brody, a scris un post în care cerea angajaților să „ceară persoanelor transgender să le spună care este pronumele preferat” și să „implice oamenii LGBT+ în conversații despre familiile și partenerii lor.”

Dl Tomasz a scris sub postare că „acceptarea și promovarea homosexualității și a altor devianțe este sursă de scandal”, citând două pasaje din Biblie.

„Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.”(Matei 18, 6) și „De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor asupra lor este.” (Levitic 20, 13).

Dl Tomasz a spus că a postat astfel pentru că a semnat un contract pentru a vinde mobilă, nu pentru a implementa „așa-zisele valori LGBT”sau a promova „propagandă ideologică”. „M-a supărat”, a spus el unei televiziuni locale.

„Nu cred că era de datoria mea. Mi-am pus postarea, în care am exprimat că este inacceptabil, și am citat două versete din Sfânta Scriptură – despre sminteală și despre faptul că relația trupească dintre doi bărbați este o abominație”.

A fost chemat la un interviu în care i s-a cerut să se explice și să scoată postarea, dar a refuzat. „Sunt catolic, nu pot să-L cenzurez pe Dumnezeu”, a spus el. „Mi s-a spus că vor fi consecințe”.”

Ministrul polonez de interne a vorbit imediat în apărarea acestui om, spunând că va iniția o anchetă asupra practicilor IKEA. Este imposibil să-ți imaginezi un procuror general al SUA făcând măcar ceva de departe asemănător, nu? Un alt contact din Polonia a elaborat într-un email:

„Într-un alt caz recent, Curtea Constituțională a Poloniei a decis în favoarea unui printer care a refuzat să printeze un poster pentru un eveniment LGBT, răsturnând decizia unei curți inferioare prin temeiuri legate de libertatea religioasă. Reuters scrie:

„Adam J a fost condamnat pentru că a refuzat să furnizeze un serviciu fără un motiv justificat, ceea ce a provocat furia ministrului Justiției, Zbigniew Ziobro, care a dus cazul la Curtea Supremă, care a desființat sentința. Ziobro a dus cazul și la Tribunalul Constituțional.

Tribunalul a decis că legea în temeiul căreia printerul a fost condamnat este neconstituțională, pentru că pedepsirea pentru refuzul furnizării unui serviciu din motive de conștiință/religioase interferează cu drepturile furnizorului de servicii de a acționa în conformitate cu conștiința sa.

„Sunt bucuros că viziunea mea a coincis cu cea a tribunalului”, a afirmat Ziobro.

„Aș vrea să subliniez că toți sunt îndreptățiți la libertate și nimeni, folosind sloganurile toleranței, nu ar trebui să folosească aparatul de stat pentru a forța pe alții să-și renege propriile libertăți, fie că e vorba de libertatea de conștiință, libertatea religioasă și libertatea economică”.

Alt contact din Polonia mi-a arătat că UE a acuzat partidul Lege și Dreptate că subordonează justiția, „în ciuda faptului că muți judecători provin din regimul comunist sau au fost numiți, ulterior, de cei adânc înrădăcinați în acel sistem”.

Ideea este că, în ciuda unor îngrijorări valide asupra îndepărtării Poloniei de conservatorismul cultural și religios – vezi postarea mea de weekendul trecut– aceasta încă este o țară unde guvernul se află sub controlul unui partid care se va opune Capitalismului Vigilenței Culturale în numele oamenilor obișnuiți care sunt forțați să aleagă între joburile lor și Dumnezeu. Asta merită celebrat și apărat.

E deja timpul, dacă nu a și trecut, ca conservatorii sociali creștini din SUA și alți tovarăși de drum să se debaraseze de fundamentalismul lor reflex al „pieței libere” și să înțeleagă că acest Capitalism al Vigilenței Culturale este dușmanul. Guvernul polonez se opune imperialismului cultural multinațional. Bravo lor. Compară partidul Lege și Dreptate cu Republicanii noștri muți și lipsiți de curaj, care pun preț pe marile companii în defavoarea unei categorii de cetățeni ce sunt tot mai disprețuiți de elitele culturale și corporatiste care nu se vor lăsa până nu-și vor înfige politice culturale în fiecare sferă a vieții.

Dar nu știu cât timp vor reuși să reziste și ei. Vor fi alegeri la toamnă și un prieten american care a călătorit în această țară mi-a arătat, într-un email, crăpăturile ce încep să apară în societatea poloneză:

„Am vizitat Cracovia într-un weekend din acest mai. Am fost destul de surprins de ce am văzut. Ca și tine, mă gândeam că Polonia este un bastion al catolicismului tradițional în Europa. Dar ce am văzut a fost ceva destul de departe de imaginea asta.

În cursul vizitei mele la Cracovia, am văzut o modestă adunare a naționaliștilor, care protestau față de presiunile pentru căsătoriile gay. Probabil erau câteva sute de polonezi, și sunt generos. În aceeași zi în Cracovia, se desfășura o paradă LGBT care era mult, mult mai mare. Estimez că participau în jur de 10.000 de oameni la paradă. Pozele nu dau o idee reală despre cât de amplă a fost cu adevărat parada pentru „drepturile gay”, pentru că ele au surprins doar un segment din fluxul de oameni care veneau și se duceau.

În timp ce priveam la paradă, vorbeam cu gazda mea poloneză despre problema drepturilor gay. Prietenul meu este un tânăr polonez de 36 de ani, om de știință. Poziția lui se alinia cu standardul occidental/american: homosexualii nu ar trebui discriminați, cei care nu vor căsătorii gay sunt înapoiați și fanatici religioși ignoranți. Am fost de acord cu el că nimeni nu ar trebui să fie persecutat sau tratat inechitabil. Totuși, i-am spus că Polonia ar trebui să se gândească mai bine la ce-și dorește.

I-am spus, apoi, despre litigiile din SUA și cazul cu cofetarul din Colorado care a fost amendat de Statul din Colorado pentru că a refuzat, din motive religioase, să facă un tort pentru o nuntă gay. Prietenul meu polonez a fost șocat când a auzit că Statul Colorado a încercat să-l forțeze pe cofetar să facă tortul și că l-a pedepsit. Dar a spus că așa ceva nu se va întâmpla niciodată în Polonia. I-am răspuns că mulți americani spuneau același lucru acum câțiva ani.”

Exact! Legea Imposibilității Meritate: „nu se va întâmpla niciodată, iar când se va întâmpla, o veți merita, bigoților”. (…)

Este realmente dificil pentru mulți Est Europeni să înțeleagă cât de totalitară este această ideologie, mai ales când Big Brother este șeful tău corporatist.Singurul mijloc de a combate așa ceva este de a vota politicieni care au un băț mai mare decât Capitalismul Revoluției Culturale și care nu se vor teme să-l folosească pentru a apăra libertatea oamenilor mici de a nu fi forțați să aleagă între supraviețuirea lor și Domnul. (…)

 

Reacționarii

Amenințarea vigilantismului revoluționar

Rod Dreher

Sunt de acord cu unul dintre cititorii acestui blog, Matt din Virginia, care spune despre conservatorii americani că privesc realitatea culturală cu atâta stupidă naivitate și că au rămas atât de înțepeniți într-o schemă de joc a anilor 1980, încât chiar cred că adevărata amenințare la adresa libertății vine dinspre Stat. De fapt, spune Matt (și are dreptate), Capitalismul Vigilent-Revoluționar (Woke Capitalism) este o la fel de mare amenințare, dacă nu cumva și mai mare. Iată ce scrie Matt:

Practic, Statul însuși nu va avea nevoie să-și trimită serviciile secrete ca să-i aresteze pe dizidenți și nu va avea nevoie să cenzureze direct scrierile în samizdat. Marile corporații (mână în mână cu elitele politice, bineînțeles) se vor ocupa chiar ele de acest lucru. Uitați-vă câtă putere are deja Amazon asupra guvernului și a politicienilor: subvenții masive, de miliarde de dolari, pentru cel mai bogat om din lume (facilitățile primite de Amazon pentru propriile sedii – păi da, de ce să nu-și facă două sedii noi, în loc de unul, din moment ce fiecare dintre ele înseamnă un profit obscen de mare, luat direct din buzunarele contribuabililor!) (Între timp, înțelegerea dintre Amazon și administrația orașului New York pentru construirea noului sediu, botezat Amazon HQ2, a fost anulată. Conform declarațiilor oficiale ale companiei Amazon, decizia a avut drept motiv „opoziția unei părți a politicienilor și funcționarilor administrației locale din New York – n.n.)

Această strategie va fi extrem de eficace, nu în ultimul rând din cauză că elitele conservatoare sunt atât de stupide, mioape și dogmatice, încât vor continua să le spună oamenilor lor că „guvernul n-are niciun drept să se amestece în Piața Liberă, deci dacă Google te interzice, ghinionul tău, n-ai decât să te duci și să-ți demarezi propriul motor de căutare!”, până când oamenii lor vor dispărea cu totul de pe Internet. Ceea ce va însemna un statut de paria în plan economic și social, iar elitele conservatoare vor spune votanților din baza lor electorală că „și-au meritat-o”.

Nu trebuie sărit nici comentariul cititoarei Lesley, tot în thread-ul  de dezbatere Socialism 2020:

Dacă Republicanii ar renunța la doctrina economică a lui Reagan („Reagonomics”) și ar consimți la introducerea unor reglementări decente ale pieței (cum ar fi să închidă robinetul pentru acel tip de speculație financiară inutilă și endemică, din cauza căreia s-a declanșat criza din 2007-2008), la o structură mai echitabilă a impozitării și negocieri cu sindicatele care să pună accent și pe ce este bine pentru lucrătorii americani, nu doar pentru transnaționalele-gigant, eu le-aș da votul meu cu amândouă mâinile, și încă pe vecie!

Cum stau lucrurile acum, eu nu vreau nici capitalismul laissez-faire deșănțat de uber-libertarian, dar nici tribalismul bazat pe politicianism identitar toxic. Ambele sunt infinit primejdioase.

Dar dacă realmente se va ajunge până aici, drepturile mele în privința liberei exprimări și a altora asemenea sunt măcar consfințite prin Constituție, sau cel puțin așa se presupune, ceea ce le face măcar nițel mai greu de desființat.

La ora actuală, eu nu am absolut nicio garanție, nici prin lege, nici prin politici publice, că slujba mea nu va fi automatizată sau trimisă în altă țară, că nu voi ajunge să fiu plătită la limita subzistenței, că nu voi eșua în faliment personal sau concediată din cauză că m-am îmbolnăvit etc.

Dacă voi fi forțată să aleg între chestiile astea, prefer să merg cu zgripțuroii politicii identitare.

Eu, însă, nu, fiindcă cei din urmă reprezintă un pericol încă și mai mare.Dar Lesley are un argument care stă în picioare, și e același pe care l-a ridicat și Tucker Carlson: dacă Republicanii nu iau în serios nesiguranța economică, îi vor împinge în brațele Democraților pe oamenii care ar fi trebuit să se numere printre votanții lor. Alegerea lui Donald Trump s-ar fi cuvenit să le fie un semnal de avertizare. Trump, din nefericire, nu știe ce face. Deși a identificat o problemă reală, nu are nici cea mai vagă idee cum s-o rezolve și s-a lăsat distras și tras în jos de nesfârșite controverse. (Eu nu cred că președintele JD Vance ar avea această problemă.)

În fine, dați-mi voie să explic de ce cred că obsesia stângii pentru politica identitară este forma primară pe care socialismul o îmbracă în țara noastră.

Să încep prin a arunca o privire pe un eseu apărut în Commonweal, semnat de Carlo Lancelotti, cel care a tradus în engleză scrierile lui Augusto Del Noce, filozoful italian din a doua parte a secolului XX. Merită citat pe îndelete (link aici: Dead end left):

Contrar „Stângii Catolice”, care avea tendința să privească ateismul lui Marx ca pe un accident și a încercat să-i salveze analiza sociopolitică prin separare de opiniile-i religioase, Del Noce a conchis că ceea ce propunea Marx nu era doar o simplă nouă teorie a istoriei sau un nou program de economie politică, ci o nouă antropologie, una complet diferită de tradiția creștină. (Louis Dupré venise cu o argumentație similară în paginile Commonweal, vezi “Marx and Religion: An Impossible Marriage,”  26 aprilie 1968.) Marx îi privea pe oameni ca pe „ființe sociale” în totalitate determinate de condițiile istorice și materiale, mai degrabă decât de relația lor cu Dumnezeu. El vedea rațiunea omului ca fiind un simplu instrument, o unealtă de producție și un mijloc de organizare socială, mai degrabă decât a fi capacitatea de a contempla adevărul și de a participa la cunoașterea divină. În sfârșit, Marx vedea eliberarea ca pe un rod al acțiunii politice, nu ca pe un proces personal de transformare cu ajutorul Proniei. Politica marxistă nu era călăuzită de principii etice fixe și absolute, pentru că etica, alături de filozofie, era absorbită în politică. Del Noce trăgea concluzia că nu există cale de a salva politica lui Marx de ateismul său, care ținea în egală măsură de concepția lui despre om, cât de concepția lui despre Dumnezeu.

Și:

Și totuși, după Al Doilea Război Mondial, marxismul a cunoscut o adevărată renaștere în Europa Occidentală, nu doar printre intelectuali și politicieni, ci și în cultura instituționalizată. Del Noce a observat, însă, că, în același timp, societatea se mișca într-o direcție complet diferită de cea pe care o prezisese Marx: capitalismul continua să se extindă, oamenii adoptau cu entuziasm consumerismul, iar perspectiva unei revoluții comuniste părea din ce în ce mai îndepărtată. În opinia lui Del Noce, acest succes al marxismului în paralel cu înfrângerea lui, semnala o profundă contradicție. Pe de o parte, Marx propovăduise materialismul istoric, doctrina conform căreia ideile etice și metafizice nu sunt decât fațade ideologice pentru interese politice și economice. Pe de altă parte, tot el profețise că expansiunea capitalismului va duce în mod inevitabil la revoluție, urmată de apariția „omului nou” și a „societății fără clase”, sub „domnia libertății”. Dar dacă revoluția nu mai sosea, dacă „omul nou” se mai materializa niciodată?

În acest caz, și-a dat seama Del Noce, materialismul istoric marxist ar degenera într-o formă de relativism radical, în ideea că concepțiile filozofice și morale nu sunt decât simple reflectări ale condițiilor istorice și economice, neavând vreo validitate permanentă. Aici ar trebui să intre și conceptul nedreptății, al injustiției, fără de care o critică a capitalismului ar fi greu de susținut, dacă nu imposibil. O cultură postmarxistă, una care să mențină materialismul radical al lui Marx și negarea transcendenței religioase, dar care în același timp să se debaraseze de predicțiile lui încrezătoare în autodistrugerea capitalismului, ar tinde în mod natural să fie radical burgheză. Prin aceasta, Del Noce voia să spună o societate care vede „totul ca pe un obiect de comerț” și „un instrument” de folosit în vederea propriei bunăstări. O astfel de societate burgheză ar fi extrem de individualistă, pentru că n-ar putea recunoaște niciun fel de „bine comun”  cultural sau religios.În Manifestul Partidului Comunist, Marx și Engels descriau puterea concepției burgheze despre lume de a dizolva toate loialitățile culturale și religioase într-o singură piață universală. Ironic și paradoxal, ideile marxiste (pe care Del Noce le vedea ca pe un fenomen mult mai vast și mai influent decât marxismul politic în sens strict) ajutaseră acum la finalizarea acestui proces. În cadrul unei conferința de la Roma, din 1968, Del Noce a trecut în revistă istoria recentă și a conchis că cultura postmarxistă va fi „o societate care acceptă toate negațiile marxismului în privința gândirii contemplative, a religiei și a metafizicii, și care, prin urmare, acceptă reducția marxistă a ideilor la simple instrumente de producție. Dar care, pe de altă parte, respinge aspectele revoluționar-mesianice ale marxismului, și, ca atare, toate elementele religioase care rămân în interiorul ideii revoluționare. Din acest punct de vedere, reprezintă cu adevărat spiritul burghez în stare pură, triumfător în fața celor doi adversari tradiționali ai săi: religia transcendentă și gândirea revoluționară.”

Era un diagnostic extrem de neconvențional. La vremea aceea, comunismul rămânea o forță politică majoră în lume, iar ideile marxiste influențau vaste porțiuni ale culturii occidentale, inclusiv cultura catolică. Poziția lui Del Noce distona și cu obiceiul conservator de a face o asociere între anticomunism și preamărirea lipsită de spirit critic a Occidentului. Del Noce se arăta extrem de critic la adresa „proiectului occidental postbelic de modernizare progresistă pe baza științei și a tehnologiei”, înțelegând prin aceasta nu știința și tehnologia în sine, ci tehnocrația, adică ideea că toate problemele sociale se pot rezolva prin progres tehnic și creștere economică, și că societatea trebuie să fie condusă de experți. După Del Noce, această concepție, foarte populară printre intelectualii americani (vezi, pentru exemple, perfect competenta trecere în revistă pe care George M. Marsden o face în cartea  The Twilight of the American Enlightenment), nu era un răspuns adecvat la marxism, nu în ultimul rând fiindcă împărtășea tocmai premisele fundamentale ale lui Marx: primatul dimensiunii economice a vieții, definirea instrumentalistă a cunoașterii, prioritatea acțiunii în fața contemplației. La o privire mai atentă, consumatorul occidental înstărit din anii 1960 arăta suspect de asemănător cu homo economicus al lui Marx. Principala diferență era că visul marxist al unei purificări revoluționare se transformase într-o utopie burgheză a eliberării din lanțurile reprimării sexuale și ale moralității tradiționale.

Merită citit în întregime: https://www.commonwealmagazine.org/print/39900

În termeni ceva mai concreți, Del Noce vedea că ideea marxistă, eșuând în economie, migrase în cultură. „Proletari din toate țările, uniți-vă! Nu aveți altceva de pierdut decât lanțurile care vă încătușează!”, proclama Manifestul Partidului Comunist (1848). „Lanțurile” pe care stânga de după 1968 propune să le lepădăm sunt toate lucrurile care țin în frâu dorințele personale, și mai ales dorința sexuală. Tocmai de aceea Philip Rieff, în capodopera lui din 1966, The Triumph Of The Therapeutic, spunea că revoluția culturală care se petrecea în Occident (având ca vârf de lance Revoluția Sexuală) era cu mult, mult mai radicală decât orice visaseră comuniștii.

În zilele noastre, oamenii detestă termenul „marxism cultural”, pentru că a devenit o prezență inevitabilă în discursul dreptei alternative, dar întâmplarea face să fie adevărat.

Și iată ceva interesant: documentându-mă pentru noua mea carte, am dat peste câteva lucruri spuse de filozoful polonez Ryszard Legutko în magnifica lui carte  The Demon In Democracy. El semnalează că stânga, atât cea efectiv marxistă, cât și cea alcătuită din progresiștii democrațiilor noastre liberale, identifică aceiași dușmani:

  • Religia
  • Familia tradițională
  • Națiunea
  • Conservatorismul moral
  • Metafizica clasică (de exemplu, credința că există o dimensiune transcendentă a realității)

De remarcat că nimic din toate cele de mai sus nu are vreo legătură cu economia! Asta pentru că, așa cum spunea Del Noce, marxismul în esența lui propune o nouă antropologie. Un sistem economic mai „social”, un stat asistențial democratic și liberal este posibil și fără a adopta antropologia marxistă. Acesta este programul pe care partidele creștin-democrate din Europa postbelică l-au urmărit și chiar l-au construit. Am putea, și ar trebui, să urmărim punerea în practică a unor reforme economice în Statele Unite pe baza acestor principii. Dacă partida conservatoare ar avea cât de cât uzul rațiunii, ar recunoaște această realitate și ar recunoaște că, spre deosebire de anii 1980, cea mai mare amenințare la adresa stabilității, înfloririi umanității și ordinii liberale, nu vine dinspre Stat, ci dinspre Capitalismul Global dezlănțuit. Citiți ce spunea cititoarea mea Lesley: dacă Partidul Republican i-ar apăra și ei interesele, ca angajată, i-ar câștiga votul pe vecie, dar dacă nu o va face, probabil că ea va trebui să voteze cu Democrații pur și simplu din rațiuni de autoapărare economică.

Teza mea este că Partidul Democrat nu constituie în primul rând un vector al socialismului economic, care ar fi un „produs” mai greu de „vândut” în Statele Unite. Teza mea este că reprezintă înainte de toate un vector al socialismului cultural, adică, altfel spus, al antropologiei marxiste, tradusă în obiceiuri, practici și chiar legi. Politica identitară este principala manifestare a acestui fapt, precum și forța lui motrice de transformare în realitate.

Recent, Zack Beauchamp de la Vox spunea, și spunea bine, că ideologia identitară este principala forță din viața politică americană. Mai de curând, el a lăudat-o pe Stacey Abrams  membră a parlamentului din statul Georgia și o stea în ascensiune a Partidului Democrat, care a prezentat răspunsul democraților la cuvântarea anuală a Președintelui Statelor Unite, pentru modul viguros în care aceasta apără ideologia identitară.

Opinia lui Abrams poate fi găsită aici. Mai jos aveți un extras din rezumatul lui Beauchamp:

Ideea de bază a tezei lui Abrams este că ideologia identitară nu poate fi ignorată de membrii grupurilor marginalizate. Dacă vor egalitate, trebuie să abordeze problematicile și structurile sociale care îi oprimă.

„Nu marginalizații au creat ideologia identitară și manifestările ei politice. Identitățile le-au fost impuse cu forța de grupurile dominante, iar activitatea politică este cea mai eficace metodă de revoltă”, scrie Abrams.„Ceea ce Fukuyama deplânge drept «fracturare» este, în realitate, rezultatul faptului că grupurile marginalizate au reușit în sfârșit să învingă eforturile care de secole caută să le elimine din jocul politic american, un activism care va întări statul de drept democratic, în loc să-l șubrezească.”

Ideea aici nu este că ar fi rău să ți se pună eticheta de „negru” sau „femeie”; Abrams însăși adoptă personal ambele etichete. Mai degrabă, semnificația socială atribuită faptului că aparții unui grup oprimat, bagajul mental, stereotipurile și abuzurile pe care le ai de suportat din partea altora, ca urmare a identității tale, nu sunt un lucru pe care individul poate alege să-l accepte sau să-l respingă. Rasa ta, identitatea de gen, orientarea sexuală sau religia sunt lucruri din cauza cărora vei fi tratat într-un anumit fel, obligându-te să-ți conștientizezi rolul social marginalizat și să te identifici cu el vrând-nevrând.

Ca urmare, susține Abrams, grupurile minoritare au de ales între două opțiuni: fie să-și ignore propria oprimare, fie să se angajeze într-o formă sau alta de așa-numită politică identitară. A le cere minorităților să evite politica identitară echivalează cu a le cere să-și ignore propria oprimare. Cum poți să-i incluzi pe negrii americani în politica modernă, dacă nu vorbești despre violența poliției și despre strategia împiedicării votului? Cum poți să le incluzi pe femei, fără să discuți despre discrepanța salarială în funcție de gen? Cum să-i incluzi pe americanii LGBTQ, fără să abordezi lipsa unei legislații antidiscriminare la nivel federal?

Nu poți, cel puțin nu așa încât să conteze. După Abrams, criticii de soiul lui Fukuyama le spun practic oamenilor ca ea să stea jos și să tacă din gură.

Observați cum funcționează chestia asta? Dacă nu ești de acord cu Abrams, o femeie de culoare, atunci argumentația ta nu poate fi decât tributară unui soi sau altul de bigotism. Doamne-ajută că Fukuyama are origini japoneze, nu caucaziene, altfel s-ar fi trezit pus la colț ca Bărbat Alb, și bătrân pe deasupra. Te și miri că Beauchamp n-a zis „criticii de soiul lui Fukuyama le spun practic oamenilor de tipul ei să se ducă la locul lor, în spatele autobuzului”(unde erau obligați să rămână americanii de culoare în vremea segregaționismului – n.n.) Varianta de dreapta a acestei comparații ar fi să pui la punct un conservator, care spune că Partidului Republican e cazul să-i pese mai mult de construirea unei plase de asistență socială mai robustă și de protejarea lucrătorilor cu situație precară, spunându-i: „Aha, îți cam dorești socialism, dumneata!”

Și tot Beauchamp:

De asemenea, Abrams găsește neconvingătoare pretinsa alternativă, cea a unei atitudini politice care să se concentreze pe clase, invocând victoriile în plan național ale Partidului Democrat, din 2018, ca dovadă a faptului că politicienii pot să candideze cu campanii pe problemele identitare, și să câștige (deși Abrams însăși n-a câștigat).

În plus, ea mai susține că poziționarea mesajelor bazate pe clasă ca fiind în conflict cu mesajele bazate pe identitate reprezintă o parte a problemei — rezultatul fiind excluderea problematicii minorităților din dezbaterea politică.

Uite ce nu pot să vadă stângiștii politicii identitare (și  jurnaliștii care scriu favorabil despre ei).

În primul rând, e pur și simplu imposibil să elimini prin simpla ta voință aceste contradicții interne, doar așa, fiindcă așa îți dorești. E perfect de înțeles, și just, să introduci în propria-ți politică problematica minorităților rasiale și sexuale. Trăim într-o democrație pluralistă și multiculturală, la urma urmei. Ceea ce fac acești democrați ai politicii identitare, însă, este să privilegieze anumite grupuri în detrimentul altora. Uitați-vă la lista lui Legutko, cu dușmanii tradiționali ai stângii, și veți descoperi o corespondență clară cu țapii ispășitori ai democraților fixați pe ideologia identitară:

  • Religia — creștinii tradiționaliști sunt bigoți, școlile lor sunt fabrici de bigotism
  • Familia tradițională — heteronormativă și sexistă; trebuie deconstruită, cu extirparea masculinității toxice și preamărirea nonconformismului de gen
  • Națiunea — cei care se opun imigrației fără restricții și globalizării sunt bigoți; istoria Statelor Unite și a civilizației occidentale în general nu este altceva decât oprimare
  • Conservatorismul moral — filozofia opresorilor care urăsc femeile și pe homosexuali
  • Metafizica clasică — nu există adevăr obiectiv; „justiția” este orice le aduce avantaje claselor favorizate

Dacă ești un bărbat alb heterosexual și conservator religios și/sau social, și dacă ai o problemă cu deschiderea completă a granițelor, ne pare rău, amice, dar n-ai ce căuta în stânga identitară. Iar dacă faci apel la ideile liberale de modă veche ale echității și justiției, asta nu face decât să demonstreze că nu înțelegi cum funcționează privilegiul și că, pentru realizarea în fapt a justiției, oamenii ca tine va trebui să-și piardă locurile de muncă și pozițiile din societate (vezi articolul: Classics studies: no country for white men)

Democrații partizani ai ideologiei identitare neagă tot timpul, dar ăsta-i adevărul. Cam cum zice legea imposibilității meritate: „Nu se va întâmpla niciodată, iar când se va întâmpla, va fi pentru că asta meritați voi, ăștia.”

Dacă, așa cum am făcut eu, dedici la modul serios ceva timp să cunoști experiența oamenilor care au trăit sub comunism, vei constata o asemănare frapantă între ce se pregătește în America de către stânga justițiară vigilent revoluționară, și ce au trăit oamenii din țările comuniste. Una dintre principalele similitudini este identificarea unor întregi clase sociale (așa cum le definesc comuniștii) cu rolul de țapi ispășitori și demonizarea oricui nu este de acord cu comunismul. Ori de câte ori vei vedea în America oameni pe care stânga politică îi împiedică să-și expună public opiniile, oameni atacați de o gloată progresistă pentru vederile lor politice (reale sau acuzate) și oameni ale căror credințe și practici perfect obișnuite sunt trecute la capitolul „patologii” (de exemplu, recentul articol al Asociației Americane de Psihologie pe tema „masculinității toxice”, viguros și convingător demontat de Jordan Peterson: Jordan Peterson Its Ideology vs Science in Psychologys. War On Boys And Men), practic te uiți la punerea în practică a manualului marxist de acțiune.

Încă o dată, vă rog să remarcați: nimic din toate acestea nu are a face cu economia! Precum a observat Del Noce cu decenii în urmă, forma pe care o ia marxismul de după 1968 este una fundamental burgheză, echivalând cu o repudiere a antropologiei tradițional creștine și a moralității care o însoțește.

Ce se întâmplă acum, totuși, ține de o nouă fază. Progresivismul a devenit mai explicit marxist, prin promovarea pe care o face antropologiei marxiste și prin disponibilitatea de a folosi victimologia în chip de armă politică. Această formă de ideologie identitară este radical antiliberală, așa cum arăta Mark Lilla, cărturarul liberal (care s-a ales, pe acest motiv, cu eticheta de „apologet al suprematismului alb”, aplicată de un coleg de la Universitatea Columbia). La începutul acestui al treilea mileniu, René Girard scria că am făcut din Victimă „noțiunea noastră absolută”. Și:

Actualul proces de demagogie spirituală și retorică inflamată care trage cu tunul după vrăbii a transformat preocuparea pentru victime într-o comandă totalitară și o permanentă închiziție.

Situația a devenit mult, mult mai gravă, față de perioada când a făcut Girard prima dată această observație. El adăuga:

Intelectualii și alte elite culturale au dat creștinismului rolul de țap ispășitor „numărul unu”.

Nici măcar unul singur dintre cei care au emigrat din lumea comunistă nu și-a exprimat în fața mea alarma în privința creșterii impozitelor, a socializării serviciilor medicale sau a creării unei politici publice de industrializare deși, din câte știu eu, chiar îi îngrijorează lucrurile de acest fel. Nu, ceea ce îi sperie este totalitarismul cultural pe care îl văd apărând cu repeziciune dinspre stânga ideologică  și, așa cum observă Matt din Virginia, puterea Capitalismului Justițiar Vigilent Revoluționar de a-și impune cu forța ortodoxismul ideologic.

Nu avem încă o dreaptă politică organizată în Statele Unite care să înțeleagă pe deplin ce se petrece și care să fie pregătită să înfrunte deschis Amenințarea Vigilantismului Revoluționar „Woke”. Prea mulți de la dreapta continuă să fie înamorați de ceea ce Del Noce, citat de Lancellotti, numea „un extaz fără spirit critic în fața Occidentului”. Dacă Donald Trump va spumega împotriva „socialismului”, în campania lui de realegere, atunci, chiar dacă nu pricepe el pe deplin semnificația acestui concept, măcar ne va oferi nouă, celorlalți, ocazia de a vorbi despre ce înseamnă marxismul pe frontul cultural, pentru America.

Ca să formulez altfel: dacă singurul lucru pe care socialiștii și-ar dori să-l facă ar fi să schimbe sistemul nostru economic pentru a reprezenta mai bine ideea lor despre justiție și dreptate, eu aș primi cu brațele deschise această dezbatere. Deși nu sunt socialist pe nicio parte, eu cred că socialiștii au ceva important de spus și că vin cu niște măsuri de corecție foarte necesare la hipercapitalismul globalist. Dar asta nu-i decât o foarte mică parte din ce înseamnă socialismul! Pentru adepții Partidului Democrat, socialismul înseamnă politică identitară, care, din punctul lor de vedere, presupune marginalizarea și suprimarea țapilor ispășitori (albii, bărbații nedomesticiți, creștinii tradiționaliști, conservatorii social, familia tradițională) și permanente campanii de stigmatizare a opoziției ca fiind rasistă, sexistă, homofobă etcetera.

Ieri am scris despre perverșii din San Francisco („Haita din Orașul Ceții”) care se dau în stambă prefăcându-se că sunt câini, în chip de fetiș sexual (link aici: Lie Down with Dogs Fog City, Kamala Harris), și pe care site-ul Slate îi prezintă favorabil, pentru „perspectiva lor pro-socială”. Bineînțeles că sunt extremiști și devianți de la normă, dar am dat exemplul lor ca să ilustrez o idee despre cei pe care eu îi numesc „democrații ceții sexuale”. Chiar cred că politicienii democrați girează manifestările publice de devianță sexuală? În general, nu, nu cred așa ceva. Dar unde trag ei linie? Trag linie vreodată? Iată o problemă serioasă, și care are legătură cu ideologia identitară. Cei mai mulți dintre ei nu se pot hotărî să condamne lucrurile de acest fel, pentru că le interzice credința lor antropologică. Pe ce bază să-i condamne un democrat pe fetișiștii din Orașul Ceții? Că doar nu fac altceva decât să-și exprime pur și simplu, cu consimțământ liber și reciproc, identitatea pe care și-au ales-o singuri. Valorizarea „Haitei din Orașul Ceții” este în totalitate coerentă cu ideologia identitară progresivistă,  iar faptul că eu semnalez acest lucru arată, prin reducere la absurd, radicalismul suprem a ceea ce reprezintă Amenințarea Justițiarismului Vigilent Revoluționar „Woke”.

În fine, ca să n-o mai lungim: principalul aspect pe care progresiviștii bine-intenționați și adepți ai politicii identitare nu par să fie capabili să priceapă este că privilegierea anumitor clase: minoritățile rasiale, homosexualii, femeile (deși NU și femeile conservatoare!)  nu se poate face fără dez-privilegierea celorlalte grupuri sociale. Nu poți fi și cu slănina în pod, și cu purceaua în coteț. Stacey Abrams zice că poți, dar Francis Fukuyama cam are dreptate aici, în răspunsul pe care i l-a dat:

Cea mai mare slăbiciune a țării noastre, în ziua de azi, este intensa polarizare care i-a infectat sistemul politic, o slăbiciune din plin exploatată de rivalele cu regimuri autoritariste ca Rusia și China (Trump And RussiaChina Plan Rule Asia). Din punct de vedere practic, depășirea polarizării înseamnă  construirea unei posturi politice care să recucerească măcar o parte din voturile clasei muncitoare albe care a s-a mutat de la stânga la dreapta. Ca să-i desprinzi de populism pe votanții care nu sunt animați de rasism pur și simplu, trebuie să iei în serios măcar o parte din temerile lor în privința schimbărilor culturale și a identității naționale. Perfect de acord că revine politicienilor republicani sarcina să nu-l mai apere pe Trump, dar nu o vor face decât atunci când își vor da seama că propriii lor votanți s-au întors împotriva lui.

În Orientul Mijlociu contemporan (New Arab Order), la fel ca în Balcani mai înainte, găsim un exemplu extrem de politică identitară scăpată de sub control, și de ce se întâmplă în final cu țările care nu investesc într-o identitate națională integratoare. Statele Unite, din fericire, se află foarte departe de un asemenea stadiu al disoluției statale. Dar ce se întâmplă acum la noi în țară face parte dintr-o mutație globală mai vastă, care face trecerea de la o politică bazată pe idei economice, la una pe bază identitară. În alegerile parlamentare din 2018, se spune că Trump a fost sfătuit de Paul Ryan, președintele republican al Camerei Reprezentanților, să-și axeze campania pe reducerile de taxe din 2017 și pe creșterea economică; Trump a ales în schimb să pedaleze pe calea identitară, tunând și fulgerând împotriva imigranților (link aici: Trump’s Border Policy Creating Chaos) și a dreptului la cetățenie prin faptul de a fi fost născut pe teritoriul Statelor Unite. Ceea ce nu este altceva decât politică identitară umflată cu pompa.

Această mutație, care-și găsește ecoul și în alte țări, nu este compatibilă cu democrația liberală modernă. Cea din urmă își are rădăcinile în drepturile indivizilor, și nu în drepturile grupurilor sau ale comunităților fixate. Iar dacă Statele Unite nu contracarează în interior această tendință, va continua să dea un prost exemplu celorlalte țări ale lumii.

Spun „cam are dreptate”, pentru că vulgara politică identitară a lui Trump – pe care nu o împărtășesc – și-a făcut apariția ca reacție la politica identitară a stângii. Calmați-vă, nu dau vina pe stânga pentru Trump! Dar chiar vreau să spun că fiecărei acțiuni îi va corespunde o reacțiune egală și în sens opus. Nu poți să demonizezi întregi clase oameni pentru rasa lor, sexul, orientarea sexuală sau religia în care cred, și să te aștepți ca ei să stea și să rabde cuminți ca niște pămpălăi fără sânge în instalație. Politica identitară este pur și simplu politica americană de azi. Dacă Donald Trump ar dispărea mâine, nu s-ar schimba nimic în această privință.

Foarte bine că oamenii discută despre inegalitate economică și locuri de muncă. E bine și e necesar să facem acest lucru! Dar oamenii nu trebuie prostiți și făcuți să-și închipuie că asta ar fi unica preocupare a stângii politice. Nici măcar nu e principala preocupare. De unde și Amenințarea Justițiarismului Vigilent Revoluționar „Woke”. Dacă singurul lucru despre care vorbim, atunci când vorbim despre socialism, este aspectul lui economic, vom scăpa din vedere ce au de gând să facă acești oameni din țara noastră.

Marxismul este o antropologie. Câștigă teren printre noi pentru că atât de mulți dintre noi, …, am acceptat deja această antropologie, și nici măcar nu ne dăm seama. (…)

/ integral la sursa

via Cuvantul Ortodox

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php