Astăzi se împlinesc 106 ani de la naşterea domnului Gheorghe Grecu, senator legionar, îndrumătorul şi învăţătorul nostru în Partidul „Totul pentru Ţară” şi Fundaţia “Ion Gavrilă Ogoranu”. Republicăm un text deosebit, scris de fiica domnului Gheorghe Grecu, cu ocazia centenarului din 2013.
GHEORGHE GRECU – PREZENT!
Tatăl meu, firul de iarbă ca un stejar.
Tatei i-a plăcut anonimatul. Aşa l-am înțeles eu când am început să-l înțeleg: un fel de anonim mioritic.
Deşi a participat foarte creativ la manifestaţiile din Bucuresti din 6 septembrie 1940 el s-a văzut pe sine însuşi doar ca un martor în faţa Neamului.
Neamul, după obide de sute de ani cerea cu o voce de moment, dar venită din adâncuri, o ţară neatârnată, fără corupţie. Tata a fost convins că 6 Septembrie din Bucuresti nu a avut nimic din dezlănţuirea prin contaminare a mulţimilor de genul Revoluţiei franceze. Acolo în Bucuresti, Românul anonim a scris un document istoric. “Noi, FDC-iștii înaintam în primele rânduri, cu pas disciplinat, flancurile comunicau din priviri şi băieţii făceau să răsune cântece legionare.” îmi aduc aminte cum îmi povestea tata. “Ce zici sefule îi mai tragem un cântec? Şi începeau un alt cântec” îmi povestea tata. “Şi deodată, cam în dreptul Palatului Telefoanelor, venind dinspre Bdul Elisabeta, mi-a trecut prin minte “Stai măi, de ce suntem noi aici?” M-am uitat la băieţii din flancul opus şi am dat ritmul cuvintelor care se impuneau: SĂ AB-DI- CE TRĂ-DĂ-TO-RUL!”
Şi aşa au înaintat pe un covor sonor până în dreptul Bisericii Krețulescu, în timp ce la Palat se începeau “tratativele” de abdicare. Aici s-a simţit tata martor în fața Neamului. Neamul i-a dictat această scandare. “Ce noroc pe el să fie acolo, martor, tocmai atunci”…
Aşa gândea tata. Când, pe înserate, a ajuns la apartamentul lui, gol-goluţ, fără pat, de pe lângă Piața Romană, se simțea ca un uriaş fir de nisip. Pe străzi, văzuse deja oameni citind manifeste, proaspăt tipărite în acea după-amiază: “Să abdice trădătorul!
După ce i-am ascultat relatarea – uitând de timp- în timp ce el țesea toate amănuntele acelei zile de 6 Septembrie, în sufletul meu s-a produs o schimbare chimică. M-am îndrăgostit de tata aşa cum el se îndrăgostise când avea 14 ani de Căpitanul Codreanu.
Era în Galați, unde se mutase de câțiva ani, din satul Cudalbi, județul Covurlui. Elev la liceul Vasile Alecsandri”, înclinat pe probleme de justiţie socială, fusese atras în nişte discuţii private de un muncitor comunist de la docuri, din portul Galați. Acest muncitor se numea Panciu şi era coleg cu tatăl tatei, bunicul meu, Enache Grecu. Panciu i-a vorbea tatei de universalitatea doctrinei comuniste, de Romain Rolland, de “ăştia au forţa şi viitorul”…. Ce mai, îl pregătea pe tata spre şedinţele organizate comuniste. “Numai e timpul acţiunilor izolate, aşa cum te bate capul… o altă lume vine dincolo de ţară şi biserica noastră lăsată în urmă de ştiinţă….Uite bunăoară umblă pe aici prin sate un hăndrălău cu crucea pe piept, cu câțiva după el, călare pe cai albi, trei lulele, trei mărgele…” îi spunea el tatei.
Dar mintea de copil a tatei începu atunci să lucreze :”un hăndrălău cu crucea pe piept, umblă pe un cal alb şi vorbeşte cu oamenii? Trebuie să-l văd şi eu, trebuie să-l cunosc!” şi-a zis el. S-a interesat prin colegi şi a aflat că un grup de tineri călare vor veni în Galati pentru o ceremonie de cinstire a steagului românesc pe data de… A mers atunci, în ziua aceea cu un grup de colegi până la marginea Galațiului şi au aşteptat acolo vreme de câteva ore. “Şi iată, îmi spunea tata – au apărut călare un grup de tineri, îmbrăcaţi în costume naţionale, cu cruci pe piept, toţi bine făcuţi. Unul mai înalt, brunet, s-a dat jos de pe cal a venit la mine şi m-a întrebat cum mă cheamă, la ce şcoală sunt, dacă învăţ bine, dacă îmi ajut părinţii, dacă mă duc la biserică. Avea nişte ochi… se uita drept la mine, nu în zare ca Panciu. Era Căpitanul. “Mai băieţi să veniţi mâine în centru, la cinstirea steagului”. Şi m-am dus, şi mi s-a lipit de inimă acest om în care parcă trăiau strămoşi de-ai mei sau voievozi aşa cum ne povestea domnul învăţător Blănaru la şcoala primară din Cudalbi.”
Când a murit Căpitanul, în 38′ parcă îmi pierdusem orice reper, sufletul îmi era zdrobit, o durere nesfârșită îmi măcina energia. Mă uitam înainte şi nu mai vedeam Poarta Neamului. Pe unde merg?”
Da, cam aşa păţisem şi eu – pe alte coordonate – când a murit tata în ianuarie 2012. Căpitanul meu devenise tata. Am simţit, până la lacrimi – simţit, nu înţeles – ce este o dragoste creştină pentru un om care se uită pe sine şi… aşa cum spunea Petre Tutea “a fost mândru că a suferit pentru poporul român”.
Din momentul în care l-a întâlnit pe Căpitanul, în tata s-a instalat o statornicie de idei şi convingeri politice care au dăinuit de la vârsta de 14 ani până la 99. Cam pe la 16 ani, deja membru al Frăţiilor de Cruce, avea nişte repere foarte clare şi simple despre sine: ăştia sunt părinţii şi familia mea, asta e şcoala mea, ăsta e Dumnezeu, asta e ţara mea, asta e cauza mea…..
E foarte delicat de introdus aici, în țesătura acestui text , nişte repere “dincolo de acest pământ” pe care le căpătase tata. Doi stâlpi de viaţă spirituală a avut tata care i-au ţinut viaţa ca doi stâlpi de cort în faţa intemperiilor. Un vis pe care l-a avut la 16 ani cu un “consiliu” de sfinți şi apariţia Maicii Domnului, la închisoarea Ocnele Mari, în 1952. Ştiu că e greu să vorbesc de acest subiect dar o fac pentru că ştiu că nu mai este o impietate şi un mesaj ce trebuie transmis celor tineri.
Când tata avea 16 ani, în Galați, bunica mea Elisabeta, mama tatei, a căzut grav bolnavă. Bunicul Enache şi tata făceau de rând la patul bunicii – căci amândoi trebuiau să meargă o dată pe zi, unul la muncă şi altul la şcoală. Seara târziu bunicul Enache i-a spus tatei: “Hai Gheorghe du-te de te culcă … stau eu cu maică-ta”. Tata a adormit în rugăciune. A visat că a ajuns într-un loc, cum nu mai văzuse, un fel de catedrală imensă. O cântare divină învăluia totul, ceva dincolo de acest pământ, o adevărată premieră pentru auzul lui (mai târziu în viaţa, lui, în Statele Unite, a identificat genul de muzică la aparate “high definition”). Copleşit de acel loc şi de acea muzică coplet divină, tata se ţinea în spatele unei coloane uriaşe din centrul clădirii. Zăreşte un grup de bărbaţi îmbrăcaţi în alb, aşezaţi în jurul unei mese – iar unul dintre ei îi face semn cu degetul arătător să se apropie. După aproape 80 de ani, visul îi era vivid tatei de parcă se trezise cu 5 minute înainte. “Dacă ai reuşit să ajungi până aici” – i-a spus bărbatul în alb, “spune-ne ce ai vrea să-ţi dăruim şi îţi vom dărui”. Şi tata dintr-odată a spus fără ezitare”vreau ca mama mea să se facă bine!” “Nu se poate, i-a răspuns liniştit bărbatul în alb, mama ta a păcătuit. “Îmi aduc aminte că şi acum, îmi povestea tata, cu câtă îndărătnicie şi îndrăzneală mă tocmeam cu acel sfânt.” “Nu , eu nu vreau decât atât, să se facă bine mama mea!”. Bine, dar să-i spui mamei tale să meargă Duminica la biserică şi să facă milostenie”, continuă tata să-şi spună visul. “Nu-mi venea mie să cred, dar i-am răspuns bărbatului în alb cam aşa: “ Mama mea e aşa de ocupată cu grijile casei şi cu noi copiii, am să mă duc eu la biserică Duminica pentru ea!”. “Bine, aşa să fie” “Când m-am trezit – povestea tata – era înspre ziua şi tatăl meu, lângă patul mamei, plângea încet”. “Foarte, sigur pe mine, i-am spus tatei “ “tată du-te de te odihneşte puţin că trebuie să pleci la slujba. Nu-ţi face probleme, mama se va face bine!” Bunicul Enache s-a uitat la tata cu o uitătură “minte de copil!”…Peste două zile bunica era complet restabilită.
La Ocnele Mari, în 1952, tata tocmai fusese transferat de la Canal. El şi un alt camarad au fost puși într-o celulă cu oameni care nu vorbeau decit monosilabic, cu priviri de oţel. Erau un grup de torționati/torționari de la Piteşti care fuseseră puși acolo ca să continue “experimentul” Piteşti la Ocnele Mari. În timpul zilei, tata lucra la un atelier de mobilă, respectiv scaune, la normă. Tata a avut câteva scaune la care făcuse mici imperfecțiuni şi le-a pus deoparte ca să revină mai târziu la ele şi să le corecteze. A venit la el torționarul Zoican care l-a întrebat “Ce sunt rebuturile astea?, aha vrei să subminezi fabrica… să spui imediat cu cine complotezi , etc”. L-au luat într-o cameră de “interogatoriu” şi Zoican şi încă un altul l-au bătut pe tata cu scaunele “rebut” în continuu, timp de 4-5 ore sau mai mult (trebuie să mă uit în notele cu date precise pe care le am de la tata). Scaunele s-au rupt în bucăţi de trupul lui.”Curios lucru, îşi aducea aminte tata, la puţină vreme după ce au început bătaia, parcă treceam prin povestea unei alte persoane, am început să nu mai simt nicio durere. Doar că, la sfârșitul zilei, când au trebuit să înceteze bătaia pentru că trebuia să mă prezint la număr se făcea numărul (în fiecare zi, se făcea apelul nominal al deţinuţilor) – corpul meu era inert şi nu mă puteam ține pe picioare absolut deloc. Cei doi m-au târât până afară şi m-au lăsat într-un fel de baracă, chiar unde se face numărul. Când s-a strigat numărul meu, din baracă am auzit un schimb de cuvinte între ofiţerul care striga numărul şi Zoican. Nu mai conta, pentru că eu mă simţeam pe dinăuntrul meu puternic ca şi soarele. În timp ce stăteam inert la pământ, în faţa mea s-a pogorât de sus o femeie în alb într-un fel de mantie….Mi-a făcut un semn cu degetul arătător în semn de “ia aminte” şi mi-a spus: “Să n-ai frică, nimic nu ţi se va întâmpla!” Şi apoi a dispărut. Am ştiut că a fost Maica Domnului. Imediat după strigarea numărului, Zoican a venit la mine în baracă, mi-a dat o bucată de hârtie şi un ciot de creion şi mi-a spus: “ banditule, ia hârtia asta şi până mâine să o umpli cu toate numele celor cu care sabotezi fabrica!” În celulă, le era frică la toţi să vorbească cu mine… eram proscris. Doar noaptea pe întuneric, am simțit cum cineva mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o cu lacrimi. Nu am aflat niciodată cine a fost acela. Nimeni nu m-a mai întrebat nimic niciodată de hârtie şi de lista de sabotori….
Dar Maica Domnului mi-a rămas ca stâlp susținător şi la ea m-am rugat toată viața.
Rugăciunile tatei erau zilnice, intense, ca o comuniune între două lumi. Îmi spunea: oamenii au o mare forţă în ei, pe care o pot scoate la lumină prin curățenie interioară şi prin parcurgerea a jumătate de drum înspre Dumnezeu. Tu om, de te sârguiești să faci jumătate de drum, atunci Dumnezeu îţi întinde mâna la jumătate de drum. El nu te lasă singur. Dar nici tu ca om nu poţi să stai într-o rugăciune pasivă.
Tata era desăvârșit convins de izbânda Mişcării Legionare – în sensul că ML este o sumă de nevoințe ale Neamului Românesc – şi în sensul că atâția martiri și martiraje au fost depuse în banca spirituală din ceruri, încât Neamul îşi va putea întregi părţile trunchiate. Şi că trebuie să credem asta.
Cei mai tineri au auzit, cu siguranţă, de la rudele în vârstă despre lagărele de exterminare organizate de regimul comunist sub pretextul construirii Canalului Dunăre – Marea Neagră. Români din toată ţara, de vârste şi profesii diferite, şi-au lăsat oasele în acest cumplit infern. Urmele trecerii lor prin viață, ascunse în gropi comune sub valuri de pământ, tot ies la suprafaţă cu ocazia săpăturilor vreunei mănăstiri sau ale unor aşezări umane. Jertfa lor pentru credinţă şi patrie nu trebuie uitată. Avem datoria să îi iubim, cinstindu-le memoria.
Planurile de construcţie a Canalului Dunăre – Marea Neagră (ce leagă portul Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța, Midia, Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km) au fost elaborate după instaurarea regimului comunist în România. Acestea s-au realizat la îndemnul lui Stalin, în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de o comisie specială româno-sovietică, în luna mai a anului 1949.
Scopul oficial al Canalului, potrivit Decretului nr. 75 din 22 martie 1950 al Marii Adunări Naţionale, era de a se realiza cea mai ieftină şi directă cale de transport pe apă de la Dunăre la Marea Neagră şi să îmbunătăţească irigarea Dobrogei. Scopul neoficial însă era nimicirea fizică nu numai a oponenţilor politici, ci şi a tuturor celor care prin apartenenţa socială erau încadraţi de partidul comunist în rândul „duşmanilor de clasă”.
Alături de forţa de muncă „liberă” şi retribuită, mobilizată pe şantiere, au fost aduşi militari în termen şi deţinuţi de drept comun. Securitatea a operat arestări rapide în rândul clericilor, monahilor şi ţăranilor care se opuseseră colectivizării agriculturii (Reforma Agrară din 2 martie 1949). Mulţi dintre aceştia nici măcar nu au fost judecaţi sau condamnaţi. Aşadar, zeci de mii de români arestaţi din rândurile celor mai demni şi capabili, de toate vârstele, profesiile şi păturile sociale, au luat drumul închisorilor și lagărelor de muncă forţată de la Canal. Numărul total al celor care au murit în condiţii groaznice a rămas necunoscut până astăzi. Deţinuţii politici, după datele apărute în rapoartele vremii, erau în procent de 60% din totalul muncitorilor ce lucrau la Canal şi este estimat un număr de 30.000-35.000. Peninsula a fost colonia cu cel mai dur regim de detenţie, cu cele mai complexe lucrări şi cele mai multe puncte de lucru. Iernile geroase şi căldurile toride ale verii, muncile istovitoare ca durată şi normă, subalimentaţia, lipsa asistenţei medicale şi a medicamentelor, bătăile, carcerele precum şi presiunile psihice au constituit arsenalul metodelor diabolice de exterminare lentă, în timp.
Traseul Canalului a fost organizat în 18 şantiere, între care: „Columbia” (o suburbie mizeră a Cernavodei), „Saligny”, „Medgidia”, „Poarta Albă”, „Noua Culme”, „Galeşu”, „Peninsula”, „Capul Midia”, „Constanţa” şi alte 9 puncte de lucru.
Cazne din „Cetatea diavolului”
În luna iulie 1949 s-a organizat la Poarta Albă primul şantier al Canalului. La scurt timp, localitatea s-a transformat în cel mai mare lagăr din România unde se aflau în detenţie până la 12.000 de oameni, „centru de triere şi repartizare a deţinuţilor care erau aduşi din toate temniţele ţării” (Victor Corbuţ, „Cetatea diavolului”). Odată ajunşi la Canal, deţinuţii politici erau supuşi procesului de „reeducare prin muncă” şi nu numai. Cel puţin jumătate dintre ei erau intelectuali: doctori, profesori, foşti ofiţeri, preoţi, avocaţi. Ca urmare a regimului de exterminare, în multe din lagărele Canalului Dunăre – Marea Neagră s-a înregistrat în anul 1952 o medie a mortalităţii de 30-40 de deţinuţi/lună. Iar înhumarea celor decedaţi se petrecea în împrejurări greu de imaginat. La Poarta Albă ziua era trimis un excavator ca să sape şanţul, iar noaptea erau basculaţi acolo cei care muriseră în ultimele 24 de ore. Nici unul dintre ei nu avea parte de asistenţă religioasă. La ordinele ministrului de interne Alexandru Drăghici, multe decese erau ascunse, de aceea este imposibil de calculat cu precizie câţi deţinuţi au murit în lagăre.
Raţia alimentară a celor întemniţaţi era aceeaşi pentru toate lagărele Canalului şi consta dintr-o bucată de pâine neagră de circa 100 de grame completată de un turtoi făcut din mălai alterat. O investigaţie a Securităţii din 1967 dezvăluie: „Era mărimea acelui turtoi cam cât un săpun de faţă, sau şi mai plastic – cât patru cutii de chibrituri aşezate una lângă alta. Dimineaţa se primea terci, tot din mălai alterat sau surogat de cafea, la amiază – o ciorbă oarecare fără consistenţă, seara aceleaşi lături ca şi la prânz, dar fără pâine sau mălai”. Rareori primeau în raţie carne de cal, dar şi aceea alterată.
Deţinuţii erau supuşi la munci istovitoare cu mijloace de muncă manuale: săpat, cărat cu roaba, încărcat-descărcat basculante, vagoane-platformă sau vagonete.
Lucrările de la Canalul Dunăre – Marea Neagră au încetat la 18 iulie 1953, în urma unei decizii a Moscovei după moartea lui Stalin.
În cinstea vieţilor răpuse pe nedrept de regimul comunist în timpul supliciilor de la Canal în perioada 1950-1953, filiala din Constanţa a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România a construit în urmă cu 17 ani, la Poarta Albă, un monument memorial. Sculptura este amplasată la bifurcarea Canalului, în dreptul fostei colonii „Poarta Albă”, spre porturile Agigea şi Midia. Are o înălţime de 24 de metri şi este construit din 9 module pe verticală plus alte două pe orizontală, din beton, în formă de cruce – simbol al îndurărilor şi patimilor din cele nouă colonii de muncă înscrise pe fiecare modul.
Canalul
Aici am ars şi-am sângerat cu anii, aici am rupt cu dinţii din ţărână, şi aici ne-am cununat, cu bolovanii, câte-un picior uitat sau câte-o mână.
Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene am dat cu veacuri înapoi lumina. Amare bezne-am aşternut pe gene şi le-am gustat în inimi rădăcina. Aprinşi sub biciul vântului fierbinte, bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare, am presărat cu mii de oseminte meleagul dintre Dunăre şi Mare.
Trudind, flămânzi de cântec şi de pâine, înjurături şi pumni ne-au fost răsplata. Să facem drum vapoarelor de mâine, am spintecat Dobrogea cu lopata. Istoria, ce curge-acum întoarsă, va ţine minte şi-ntre foi va strânge acest cumplit Danubiu care varsă pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.
Iar cântecele smulse din robie vor ctitori, cu anii care vin, în cărţile pe care le vom scrie,
o nouă Tristie la Pontul Euxin. (de Andrei Ciurunga)
Soluțiile care caută să rezolve problema maselor, fără participarea națiunii , sunt cele mai frecvente și mai aplaudate astăzi . După cel de- al doilea război mondial, naționalismul n-a ieșit numai înfrânt pe plan politic. A fost surghiunuit și pe planul gândirii teoretice. S-a creat prejudecata că această concepție e definitiv scoasă din circulație . A evita naționalismul înseamnă a evita națiunea , a nu lua act de realitatea primară a istoriei, de substratul care susține întregul proces al creației umane.
Horia Sima rosteşte la Radio Donau din Viena proclamaţia către ţară la 26 august 1944
Socialismul și statul european supranațional – două mari concepții care își dispută astăzi favoarea opiniei publice – sunt proiecte de planificare umană. Ele tind să șteargă și diversitatea etnică a maselor, care e sursa însăși a posibilităților lor de reînnoire. Nu înțelegem ce ridicare a nivelului lor spiritual poate să urmeze când masele naționale vor fi devorate de un bloc inform de 400-500 milioane de suflete? Nu vedem cum omul mijlociu, caracteristic masei , își va reface ființa interioară când va fi smuls din cadrul națiunii lui și vărsat într -o gloată fără nume. Dimpotrivă , azvârlirea lui într -un spațiu social nedefinit îl va deposeda de toate punctele de sprijin ale conștiinței sale. Chiar și ideea libertății personale, considerată și de Tocqueville ca singura garanție contra nivelarii totale a societății , nu poate schimba sensibil înfățișarea brutală a maselor, dacă nu se asociază cu naționalismul. Suportul libertății este creația . Dacă omul n-ar fi înzestrat cu impuls creator, sau dacă acest impuls se atrofiază prin teroare, atunci nici nu s-ar zbate să – și câștige libertatea exterioară. Aceasta înseamnă că nu-i destul să creăm și să menținem climatul libertății politice, dacă nu creăm concomitent și un climat al creației. Libertatea exterioară , în sine , rămâne un mare semn de întrebare , cel mult o condiție favorabilă , dacă nu e întovărășită de libertatea interioară , dacă individul nu e îndrumat să umple cadrul social al libertății cu rodnicia persoanei sale. Din discuțiile acestea s-ar putea trage concluzia că noi am vedea în mișcările de federalizare ale Europei o primejdie. Noi nu combatem ideea unei atari Uniuni. Omenirea va face un pas hotărâtor înainte , în ziua în care națiunile vor înceta să se sfâșie între ele și își vor cheltui toate energiile lor în sens constructiv. Criteriul fundamental care trebuie să îndrume mișcările federaliste, după propria lor mărturisire , este respectul integrității și trebuințelor specifice fiecărei națiuni . O federație de state europene nu se poate face cu scopul de a zdruncina temeliile de viață ale națiunilor , ci pentru a le feri de primejdiile mortale care le amenință din cauza mijloacelor ultra-destructive cu care se poartă războaiele astăzi.
Dacă mișcarea federalistă urmărește constituirea de jos în sus a Europei viitoare, pe baza adeziunii libere a fiecărei națiuni , atunci e de neînțeles cum de s-au putut naște în sânul ei direcții care să tagaduiasca acest principiu, care tind să sacrifice realitatea națională , înglobând -o unor scheme fără viață. Una din aceste idei, lipsită de conținut real, este că Europa de mâine ar putea fi clădită după modelul Statelor Unite. (…) În Europa trebuie să se procedeze mai degrabă empiric, de la caz la caz, evitându -se formulele de împrumut sau prea generale. O Europă care s-ar federaliza în graba unui entuziasm de moment, fără a ține seama de efervescența continuă a spiritului național , s-ar dezmembra tot atât de repede. Naționalismul restabilește și în domeniul federalismului înțelegerea clară a lucrurilor. El dispune de două mari posibilități de acțiune : pe de-o parte , conservă și întărește caracterul național , ființa intimă a popoarelor, pe de altă parte, crează un climat de comuniune între națiuni. Acest spirit de fraternizare face posibilă uniunea statelor naționale și garantează viabilitatea noii așezări. Naționalismul pregătește , în mentalitatea popoarelor, ceea ce federalismul își propune să înfăptuiască. De pe plan național , pe planul internațional , tranziția se face fără dificultăți , căci proiecția spirituală a națiunilor clarifică și raporturile lor reciproce. O națiune , care a ajuns într -o fază iluminată a istoriei sale , vede în existența fiecărui popor un miracol și consideră creațiile popoarelor un dar divin, de care trebuie să se bucure întreaga omenire.
fragment din volumul „Menirea nationalismului” de Horia Sima
În mai 1979 a fost înfiinţată la Geneva Asociaţia Comunitatea Românilor din Elveţia, care şi-a propus şi o activitate de pastorație ortodoxă pentru românii exilaţi din Geneva, Lausanne şi Baden, precum şi construirea unei biserici româneşti la Geneva. Privilegiul, însă, de a fi avut în cadrul acestor comunităţi pe Majestatea Sa Regele Mihai I al României a contribuit fundamental la refacerea unității canonice și liturgice cu Biserica Ortodoxă Română și la regăsirea echilibrului duhovnicesc al comunităţilor exilului românesc din Elveţia şi nu numai.
Pastoraţia creştin-ortodoxă a Familiei Regale române, cu reşedinţa la Versoix (în cadrul parohiei din Geneva), şi apoi la Aubonne (în cadrul parohiei din Lausanne şi cantonul de Vaud), se înscrie în grija pe care Biserica Ortodoxă Română o manifestă faţă de toţi fiii ei duhovniceşti de pretutindeni. Dacă înainte de evenimentele din decembrie 1989 Regele Mihai și Regina Ana au ieșit în mijlocul românilor foarte rar și numai cu ocazia unor evenimente importante, cum a fost participarea la prima slujbă ortodoxă românească de la Lausanne, din 10 mai 1981 (cu ocazia centenarului încoronării lui Carol I ca suveran al României), totuși, trebuie remarcat faptul că toate cele cinci fete ale cuplului regal au fost botezate în tradiția ortodoxă și au fost educate în spiritul ortodox.
Începând cu anul 1992, Majestățile Lor au avut un contact aproape regulat cu cele două parohii ortodoxe românești, de la Geneva și de la Lausanne, de cele mai multe ori venind la biserică însoțiţi de una sau două dintre principese. Cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, începând cu anul 1992 s-a făcut pomenirea în biserică, la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe din cadrul cultului divin public, a Majestăţii Sale Regelui Mihai şi a Familiei Regale, atât la parohia din Geneva, cât şi la cea din Lausanne. În 17 iunie 1995 a fost inaugurată, în prezenţa Majestăţilor Lor, noua capelă ortodoxă românească din Lausanne, cu hramul „Sfinţii Români”, ale cărei picturi – realizate de maestrul Ion Ipser de la Geneva – au fost dedicate Coroanei Române. În 12 mai 1996, Regele Mihai și Regina Ana au semnat în Sfânta Evanghelie pentru acceptarea acestei dedicaţii speciale. La 25 decembrie 1995, Regele Mihai şi Regina Ana au fost invitaţi de consiliul Parohiei „Sfântul Ioan Botezătorul” din Geneva şi de comitetul Asociaţiei Comunitatea Românilor din Elveţia la inaugurarea şi sfinţirea noii biserici româneşti din lemn de la Chêne-Bourg/Geneva.
Relații strânse cu ierarhii români din țară și străinătate
În calitate de preot paroh al comunităţilor de la Geneva şi de la Lausanne, am beneficiat de o relație specială cu Familia Regală, o relație bazată pe încredere și colaborare în domeniul bisericesc, cultual-liturgic și duhovnicesc. În acești 25 de ani am avut privilegiul, și onoarea, de a participa la diverse evenimente, aniversări sau comemorări ale Casei Regale în reşedinţele de la Versoix, Aubonne sau în afara lor. La sărbătoarea Crăciunului, diverse grupuri corale din România împreună cu tineri şi cu copii din parohiile din Geneva şi Lausanne au efectuat vizite cu caracter cultural şi tradiţional românesc la Versoix şi Aubonne, vestind bucuria Naşterii Domnului. De asemenea, Familia Regală a participat la ceremoniile religioase în cadrul parohiilor din Geneva şi Lausanne, la aniversările parohiei sau la alte evenimente importante.
Trimiterea regulată la Casa Regală a publicaţiei parohiale „Credinţa”, precum şi a Scrisorilor pastorale de peste an, a contribuit la informarea Familiei Regale cu privire la evenimentele din viaţa parohiilor şi la programul de cult al celor două biserici.
De-a lungul anilor, am însoţit la reşedinţa de la Versoix numeroşi ierarhi români, printre care se numără Preafericitul Părinte Patriarh Daniel; IPS Părinte Mitropolit Iosif al Europei Occidentale şi Meridionale şi IPS Părinte Mitropolit Serafim al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. Din anul 1995, Biserica Ortodoxă Română a trimis cu regularitate la Casa Regală de la Versoix câte două măicuţe care să ajute la activităţile cotidiene ale Familiei Regale. Monahiile veneau de la diverse mănăstiri din cadrul Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, precum şi din alte eparhii din ţară.
A mărturisit credința ortodoxă în exil
Dincolo de aspectul instituțional, de cel succesoral sau patrimonial al Familiei Regale, imaginea Regelui Mihai este și va rămâne una iconică pentru Biserică și pentru Neam. Cu chipul său hieratic și cu augusta sa ținută de o ireproșabilă moralitate și impecabilă demnitate, Regele Mihai a fost și va rămâne, mai presus de orice altceva, o conștiință a neamului românesc și un mărturisitor al credinței creștine ortodoxe în mijlocul exilului. Majestatea Sa a intrat în memoria colectivă a poporului român prin cununa virtuților și calităților sale, dar și prin coroana suferinței pe care a trăit-o din plin și cu demnitate împreună cu și pentru poporul său. Toată viața sa a avut un comportament ireproșabil și o moralitate exemplară, dând dovadă de smerenie, de noblețe înnăscută, dar și de demnitate cu adevărat regească. S-a remarcat printr-o răbdare nemarginită, dar și prin speranța continuă că Dumnezeu nu-Şi va întoarce fața de la poporul român. A fost un om înzestrat cu o blândețe sfântă, dar și cu o înțelepciune și cu o bunătate nemărginită, cu o pace interioară exemplară, în ciuda tristeții îndepărtării forțate de la tronul propriei sale țări, timp de 70 de ani. Nu în cele din urmă, Majestatea Sa a fost un monarh cu o credință demnă de sfințenie, cu o bună cuviință și cu un respect sacru față de Biserică, de ierarhia bisericească, de tainele Bisericii, de tradițiile și de rânduielile ei sfinte.
Fiecare dintre cei trei mari monarhi ai României ne-a lăsat câte ceva specific: Regele Carol I a fost ctitorul României moderne, cel care ne-a dobândit prin luptă independența; Regele Ferdinand (întregitorul) a fost ctitorul României Mari; iar Regele Mihai ne lasă, mai presus de orice altceva, un adevărat model de conștiință, de moralitate, de smerenie, de demnitate și de corectitudine, cu un comportament ireproșabil, din care avem toți de învățat. Personalitatea Sa reflectă pe deplin duhul monarhiei care stă chiar în deviza ei „Nihil Sine Deo”.
Regele Mihai – ultimul monarh porfirogenet din descendența regilor bizantini – este și singurul monarh român botezat ortodox și uns ca rege de Biserica Ortodoxă, mai precis de Patriarhul Nicodim al Bisericii Ortodoxe Române (Catedrala Patriarhală din București – 6 septembrie 1940).
Dacă în urmă cu 70 de ani comuniștii l-au forțat să renunțe la Coroană – care include, deopotrivă, istoria și independența, reîntregirea și unitatea, credința și spiritualitatea, demnitatea și normalitatea acestui popor, Dumnezeu i-a dăruit, pe de altă parte, cununa unor virtuți sfinte cu care Majestatea Sa va rămâne nu numai în istoria cronologică a României moderne, ci și în cea spirituală a neamului său. Regele Mihai – un monarh cu o viață duhovnicească autentică – a fost și a rămas fidel lui Dumnezeu și poporului său, dar și credinței creștin-ortodoxe în care a fost botezat și educat, primind cu toată evlavia Sfintele Taine, ca un adevărat creștin. Sunt încredințat că Dumnezeu îi va ajuta pe urmașii săi și pe noi pe toți – fiii poporului român – să ne ridicăm la înălțimea modelului de conștiință pe care Majestatea Sa ni l-a lăsat tuturor, ca o prețioasă moștenire.
În arealul de gândire al civilizației greco-romane și în spațiul mediteraneean al Pax Romana s-a născut civilizația creștină, care a preluat în sistemul ei de gândire elemente din civilizația greco-romană. Aceste elemente au fost folosite în propovăduirea credinței creștine, care a născut atât în bazinul Mediteranei, dar mai ales în Europa, civilizația creștină din primul și din cel de-al doilea mileniu de după Hristos.
Civilizația în care trăim astăzi, izvorâtă din Cuvântul Evangheliei Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împletită cu elemente iudaice și greco-romane, la care se adaugă și contextul influențelor culturilor locale, a născut civilizația euro-atlantică de astăzi, care are la bază creștinismul. Forța acestei civilizații bimilenare stă în credința creștină a celor care împărtășesc aceste valori.
Fără creștinism, Europa nu ar fi ceea ce este astăzi. Atunci când cineva vine să viziteze Europa, în prim plan are monumentele creștine, marile catedrale ale continentului nostru, care definesc civilizația europeană. Fără ele nu ne putem regăsi ca europeni şi Europa își pierde identitatea simbolică la nivelul gândirii colective mondiale. Bisericile sunt monumentele care definesc civilizația europeană.
Imperiul Roman a dispărut din istorie din cauza pierderii moralității și a religiozității clasei conducătoare din apusul Europei, însă, în Răsărit, romanitatea a supraviețuit încă o mie de ani în jurul Constantinopolului, oraşul construit de Sfântul Constantin cel Mare, care a avut în centru edificiile creștine și moralitatea și spiritualitatea religiei creștine. Astfel, Imperiul Roman păgân s-a metamorfozat sub chipul Imperiului Bizantin creștin, în jurul noii Rome, Constantinopolul. Această continuitate a salvat elementele civilizației greco-romane, pe care la începutul mileniului al II-lea, prin intermediul Bizanțului, le va prelua ceea ce definim a fi Occidentul de astăzi.
Atunci cand ne lasam coplesiti de indiferenta institutiilor statului in fata jertfei martirilor nostri, Dumnezeu, prin copiii Sai, ne aduce aminte ca nadejdea vine de la cei mici. „Nu va incredeti in cei puternici, in fiii oamenilor, in care nu este izbavire.” (Psalmul 145)
Am primit pe adresa de e-mail a Asociatiei aceasta poezie compusa de o fetita de 13 ani. Poezie pe care nu a putut sa o publice in revista scolii din cauza unor cuvinte care deranjeaza. A fost sfatuita sa inlocuiasca acele cuvinte incorecte politic pentru ca poezia sa-i fie publicata. A refuzat, spunand ca adevarul este mai important decat ca numele si poezia ei sa apara in revista scolii. Ne inclinam in fata verticalitatii acestei micute!
Astfel, dam startul unui concurs de poezie pentru copii si adolescenti. Va rugam sa trimiteti pe adresa asociatia.gogupuiu@gmail.com poezii cu tematica inspirata din istoria recenta a Romaniei – rezistenta anticomunista, sfintii inchisorilor, perioada interbelica – compuse de copii cu varste cuprinse intre 13 – 18 ani (putem face exceptii pentru cei mai mici). Data limita la care pot fi trimise poeziile este 30 iunie.
Castigatorii vor avea sansa sa participe gratuit la urmatoarea tabara de supravietuire pentru copii si adolescenti.
Incurajati-va copiii sa isi cunoasca radacinile si sa isi dezvolte creativitatea, pentru ca orizonturile lor sa se intinda dincolo de universul tehnologiei si al relatiilor impersonale pe care epoca moderna il asterne in fata lor.
Fostul fotbalist Mihai Neșu a lansat, miercuri, în cadrul Bibliotecii Județene din Oradea, prima sa carte intitulată „Complex Natural pentru detoxofierea sufletului- Culegere de cuvinte ziditoare de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos și de la Sfinți Părinți”, informează Basilica.
Fostul fotbalist al stelei a fost inspirat din scrierile unor Sfinți Părinți ortodocși precum Efrem Filotheitul, Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Serafim de Virița, Părintele Tadei și Sfântul Nicolae Velimirovici, care l-au întărit în momentele dificile din perioada paraliziei.
„În viața noastră, de când ne naștem, avem nevoie de modele. Și astfel, ajungem să ne modelăm caracterul și sufletul. Și ce modele mai bune sunt în viață decât Isus Hristos și Sfinții Părinți. În această perioadă, de după accident, am început să citesc mai multe cărți, sperând să găsesc sfaturi care să mă ajute să depășesc această suferință care nu e ușoară (să te trezești la 20-25 de ani și să nu știi ce să faci cu ea, nu e deloc ușor). Dar cu ajutorul tuturor părinților care s-au rugat pentru mine, și a tuturor celor care m-au ajutat, am reușit să ajung astăzi aici și să vă prezint ultimii opt ani din noua viață.
Patru ani din această nouă viață, am căutat rețete care să mă ajute să depășesc mai ușor suferința. Dar, am ajuns la concluzia că de suferință nu trebuie să fugim ori să ne ferim, căci ea ne ajută să ne curățin. Suferința este cel mai bun dascăl. În carte veți găsi o selecție de 100 de citate preferate din toate cărțile pe care le-am citit și care m-au ajutat și m-au întărit foarte mult, mi-au arătat ce am de făcut în fiecare zi. M-au învățat cum să mă lupt cu mine, cum să depășesc frica și să pot, în fiecare zi, să o iau de la început și să fiu mai bun”.
Cartea a apărut la Editura „Episcop Nicolae Popovici” a Episcopiei Oradiei cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Sofronie, care semnează și un Cuvânt înainte intitulat „Rețetar duhovnicesc” și va putea fi achiziționată la prețul de 29 lei
Profitul obținut în urma vânzării va fi donat integral Fundației Mihai Neșu, care în 2015 a înființat un centrul de recuperare pentru copii cu dizabilități neuromotorii, unde peste 100 de copii fac terapii constant.
Cărțile vor fi disponibile în curând online, pe site-ul Fundației Mihai Neșu, la magazinul Diecezana al Episcopiei Ortodoxe din Oradea și la Magazinul Mânăstirii Sfânta Cruce din Oradea.
Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca organizează în data de 24 mai 2019, ora 18:30, evenimentul aniversar al unui deceniu de activitate în spatiul social creștin-ortodox, „Veșnicia s-a născut la sat”, ce va avea loc în Aula Magna a Facultății de Biotehnologii din cadrul Universității de Științe Agronomice din București, sector 1, bulevardul Mărăști Nr 59. Sunteți invitați să ne bucurăm împreună de acest eveniment mult așteptat,îmbrăcând costumul tradițional românesc sau o piesă de port popular, la fel ca bunicii și străbunicii noștri de la sat.
Cu prilejul „Anului omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)” vă invităm să ne reamintim faptul că satul românesc este păstrătorul valorilor noastre sfinte, al credinţei strămoşeşti ortodoxe şi al tuturor tradiţiilor.
Veniți să rememorăm momente din activitatea și creșterea în timp a fundației noastre, să ne revedem cu cei care au luat parte la proiectele și acțiunile noastre oferindu-ne posibilitatea să devenim o fundație puternică și apreciată!
Despre veșnicia satului românesc și contribuţia sa la crearea istorică a poporului român ne vor vorbi: Pr. Dr. Mihai Andrei Aldea, scriitorul si publicistul Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Național al Țăranului Român, Cristian Filip – președintele Fundației Creștine Părintele Arsenie Boca.
Preotul martir Nicolae Georgescu – Edineț s-a născut la 27 noiembrie 1891 în familia preotului Toma Georgescu din Vălenii de Munte, jud. Prahova. Avea studiile Seminarului Teologic din București, pe care le-a absolvit în anul 1912 și a Facultății de Teologie, urmând apoi cursurile facultăților de Filosofie și Drept din cadrul Universității din București. În perioada anilor 1916-1919 a fost mobilizat pe fronturile Primului Război Mondial, fiind demobilizat în grad de sublocotenent
În anul 1921, viitorul preot Nicolae Georgescu a fost numit de către Ministerul Cultelor și Artelor, inspector al Seminariilor Teologice. La 11 aprilie 1925 a fost hirotonit în treapta de diacon și în a doua zi hirotonit preot pe seama parohiei “Adormirea Maicii Domnului” din Filipești Târg, jud. Prahova.
La 1 septembrie 1925, părintele Nicolae este numit director al Seminarului Teologic din Edineț, fosta Școală spirituală transformată prin Decret Regal la 23 noiembrie 1923 în seminar teologic. A fost numit și paroh al Bisericii “Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Voronovița (oficiul Chelmenți), jud. Hotin.
Dorind să contribuie la afirmarea națiunii și a valorilor românești, într-o zonă a ținutului Hotin, unde în unele localități etnicii români erau în minoritate, părintele Nicolae Georgescu, în calitate de director de seminar organizează ample manifestări cu caracter naționalist. Manifestările naționaliste ale preotului Georgescu erau desfășurate la Edineț, “pe ulițele târgului în fruntea cărora, mergea el însuși”, fiind urmat de elevii seminariști și locuitorii din Edineț. Aceste manifestări puteau provoca mari tulburări, de aceea P.S. Visarion al Hotinului (1923-1935) îi cere preotului Georgescu să înceteze acțiunile. Astfel, între chiriarh și preotul Nicolae se iscă un conflict, soldat în cele din urmă cu aplicarea unei pedepse preotului – “sfat și dojană duhovnicească” și demiterea sa din funcția de director al Seminarului Teologic din Edineț.
În anul 1928, preotul Nicolae Georgescu este numit preot la parohia Sf. Anton – Curtea Veche din capitală, devenind loc de adunare a studenților bucureșteni. Spre a se deosebi de alți preoți din București cu numele Georgescu, părintele Nicolae, semnează pe viitor actele cu numele Nicolae Georgescu-Edineț. Ca și la Edineț, în noua parohie, părintele s-a implicat activ în realizarea îndatoririlor sale duhovnicești. Între anii 1930-1935, sub îndrumarea preotului paroh a fost restaurată biserica și s-a construit casa parohială. A înființat o bibliotecă cu un număr impunător de carte și un cor bisericesc.
Din inițiativa preotului Georgescu și a studenților enoriași, prin donațiile lor a fost executată o cruce de marmură pentru a fi instalată la mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol. La 24 ianuarie 1932 au mers în procesiune pentru a instaura crucea, fiind întâmpinați de jandarmi. În cele din urmă părintele Nicolae a fost rănit, apoi arestat pentru o perioadă de timp. Datorită curajului său a fost numit de către Patriarhul Miron – “erou al crucii”.
În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1938, părintele Nicolae Georgescu a fost arestat, fiind considerat “simpatizant legionar” și condamnat la 1 an de închisoare corecțională. După eliberarea din temniță a slujit în parohia Curtea Veche până în anul 1945, când noile autorități îl arestează din nou. A fost eliberat și iarăși arestat în primăvara anului 1952, fiind trimis spre “reeducare” la o unitate de muncă (lagăr de muncă forțată). Trece la Domnul la 21 mai 1952 în Penitinciarul Jilava.
Din această toamnă, în cinematografele din România va rula „Între Chin şi Amin“, primul film despre Experimentul Piteşti. Într-un interviu acordat pentru „Weekend Adevărul“, regizorul Toma Enache, realizatorul lung metrajului, vorbeşte despre „chinurile facerii“ filmului şi despre ce l-a inspirat.
Lungmetrajul „Între Chin şi Amin“ este povestea unui tânăr compozitor, Tase Caraman, proaspăt logodit, care ajunge în iadul reeducării din închisoarea Piteşti. Teribilul experiment este condus de temutul Ciumău, şeful penitenciarului. Prin credinţă, Tase Caraman supravieţuieşte torturilor şi, după ce scapă cu viaţă, compune cântecul „Odă lui Dumnezeu“. Muzica o salvează pe logodnica lui, Lia, chinuită de aşteptarea bărbatului iubit. Filmările au fost realizate în satul Corbu, Constanţa şi la Închisoarea Jilava. „Filmările din închisoare sunt la Fortul 13 Jilava, chiar dacă acţiunea se întâmplă la Piteşti, pentru că puşcăria din Jilava s-a păstrat mai bine“, spune Toma Enache.
Cum s-a născut ideea filmului „Între Chin şi Amin“, primul lung-metraj despre Experimentul Piteşti, şi cât de dure au fost „chinurile facerii“? De ce v-a inspirat Experimentul Piteşti?
Toma Enache: Poveştile uluitoare de viaţă şi de rezistenţă ale unor oameni fantastici, poveşti care au luat naştere în perioada reeducării, m-au determinat să fac acest film. Am simţit că rezistenţă şi tăria de caracter ale acestor oameni trebuiau mărturisite şi într-un film. Nimic legat de acest subiect nu e uşor. Chiar şi să asculţi adevărul despre ce s-a întâmplat acolo e greu şi dureros. Chinurile şi torturile la care au fost supuşi acei oameni sunt de neimaginat iar transpunerea lor într-un film artistic nu poate fi nici ea uşoară. Însă efortul meu şi al echipei contează mai puţin. L-am privit cu toţii că pe un mic tribut adus acestor oameni excepţionali. Am considerat că este de datoria noastră să povestim lumii, atât cât putem noi, despre aceste adevăruri dureroase, despre suferinţele îndurate de aceşti superoameni, despre puterea lor de a răbda, şi în final, de a ierta. Cred că Experimentul Piteşti şi rezistenţa anti-comunistă în general ar trebui să fie tema a multor zeci de filme. Din păcate, deşi a trecut atâta timp de când avem libertatea de a face filme despre orice dorim, adică vreo 30 de ani, acesta este primul film artistic de lungmetraj cu acest subiect, care va apărea în cinematografele din România.
„Am filmat şi 12 ore pe zi în spaţii pline cu mucegai“
Cât au durat filmările şi care au fost cele mai dificile momente de la filmări?
Filmările au durat şase săptămâni. Au fost mai exact 42 de zile de „chin şi amin“. Întreagă echipa a fost foarte dedicată, de la cei foarte tineri, Vali Popescu, Ana Pârvu, Kira Hagi, Ciprian Necula, Bogdan Sălceanu, până la actori de marca precum Constantin Cotimanis, Ion Dichiseanu, Cezara Dafinescu, Victoria Cocias, Petrică Moraru, Alexandru Mereuţă şi regretatul om de cultură George Stanca. Interpretarea rolurilor negative, de reeducati sau gardieni, au necesitat un efort considerabil şi au fost interpretate cu mare talent de actori precum Kim Ciobanu, Dragoş Stoica, Csaba Ciugulitu şi alţii. Trebuie să menţionez şi întreaga echipa tehnică, care a muncit enorm la acest proiect.
Dacă ar fi să mai menţionez cele mai dificile momente din timpul filmărilor, cred că secvenţele filmate în închisoare au fost extrem de grele de la început până la sfârşit. Să filmezi 12 ore pe zi în spaţii înguste, întunecate şi reci, cu pereţi acoperiţi de mucegai, la care se adaugă încărcătură şi tensiunea resimţite într-un loc în care au fost torturaţi şi ucişi oameni nevinovaţi, este o experienţă tulburătoare şi greu de îndurat.
Nu e niciodată simplu să găseşti finanţare, însă pot să vă spun că nici acesta al doilea film al meu nu a beneficiat de finanţare de la CNC.
Aţi fost la fosta puşcărie Piteşti.Ce v-a marcat cel mai mult la acea vizită?
În 2014 am vizitat închisoarea din Piteşti. Auzisem de povestea domnului Tache Rodaş, victima a teribilului experiment dar şi un supravieţuitor al acestuia şi m-am dus să-l cunosc. Era senin, împăcat şi îşi iertase tortionarii. M-a impresionat profund acest om fantastic, care prin credinţă a reuşit să iasă din acel iad şi care acum stătea în faţă mea, vorbindu-mi despre puterea credinţei şi a iertării.
De ce nu e onorată aşa cum trebuie memoria acelor oameni care au pătimit în închisorile comuniste, inclusiv în cadrul teribilului Experiment Piteşti?
Din nefericire, în loc să-şi onoreze eroii, România onorează în continuare comuniştii. Şi cum comuniştii sunt cei care au săvârşit aceste orori, nu putem să avem niciun fel de aşteptări din partea lor. Ar fi trebuit că ei să fie menţionaţi în cărţile de istorie, cu un întreg capitol dedicat doar rezistenţei anticomuniste. Ar fi trebuit să-i cunoaştem, să-i onorăm, pe ei şi pe familiile lor.
Horia Sima rosteşte la Radio Donau din Viena proclamaţia către ţară la 26 august 1944
