O critică a „liber-cugetătorilor” „Cine combate Biserica, …numai român nu e” de Mihai Eminescu
Liber-cugetător, liberă-cugetare, iată fraza cea nouă cu care organul de căpetenie al guvernului înfrumuseţează fărădelegea de la Curtea de Argeş, fraza pe care se întemeiază pentru a lăuda purtarea unui prefect netrebnic şi pentru a ponegri atitudinea unui principe al Bisericii Române.
Întâmplarea e foarte simplă, de-o netăgăduită evidenţă. Un tânăr, anume Nicolae Codreanu, fiu de preot din ţinutul Iaşilor, moare la Curtea de Argeş, în casa unui evreu galiţian, fără să fi dispus nici în scris, nici prin viu grai cu limbă de moarte ceva în privirea înmormântării sale sau a averii ce-o fi avut-o.
Preoţii vin să-l îngroape şi sunt daţi afară de evreul galiţian sub pretextul că răposatul ar fi fost liber-cugetător; şi pe când episcopia dispune înmormântarea după ritualele Bisericii răsăritene, al cărei fiu sufletesc era răposatul, autoritatea mireană, anume prefectul, pune numaidecât temei pe declaraţia unui venetic şi susţine înmormântarea după ritualul liber-cugetătorilor şi aceasta nu în cimitirul comunei mirene, adică al oraşului, ci într-acela al unei biserici de lege răsăriteană.
Şi „Românul”, foaie ce se pretinde, dragă Doamne, naţională, susţine purtarea necuviincioasă şi nelegiuită a prefectului faţă cu dreapta indignare a P.S.S. Episcopului de Argeş.
Înainte de toate, „Românul” pare a nu ştie ce însemnează cuvântul liber-cugetător. Religia, pe lângă vecinicile ei adevăruri morale, pe care nimeni nu le tăgăduieşte, nici le contestă, cuprinde şi teze curat teoretice de cosmogonie pe care Biserica însăşi nu le ia decât în mod simbolic, abstracţie făcând că aproape toate tezele acelea sunt cuprinse în Vechiul Testament şi cuprind maniera de a vedea iudaică. Noul Testament, adică temelia Bisericii creştine, mai nici nu cuprinde teze de cosmogonie sau de teogonie, încât nici aşa-numita libera–cugetare, care substituie Cărţii Facerii doctrine naturaliste, nu are de-a face de-a dreptul cu miezul Bisericii creştine, ci cu accesoriul dogmatic al Testamentului Vechi. Ieie cineva în mod cât de superficial ideea despre Dumnezeu din Testamentul Vechi, în care creatorul se mânie, cere jertfe crunte şi porunceşte prin judecători şi proroci ca poporul ales să nu ucidă numai pe duşmanul armat, ci şi pe femeia, copiii, ba până şi animalele lui şi compare apoi ideea de mai sus cu aceea a dumnezeirii blânde, îngăduitoare şi îndelung-răbdătoare a concepţiunii creştine şi va vedea numaidecât că deosebirea dintre maniera de a vedea a bibliei iudaice şi concepţiunea celei creştine sunt departe cât cerul de pământ, căci în ordinea întâia de idei dăm de o antropomorfizare a calităţilor poporului evreiesc, fanatic şi exclusiv, pe când în a doua ordine ne întâmpină spiritul Dumnezeului păcii, îndurării şi iubirii de oameni.
Libera-cugetare, admiţând-o chiar în cazul de faţă, consistă în substituirea cosmogoniei biblice prin idei de altă natură, şi fiindcă aceste idei, ca toate tezele curat teoretice, ca formulele din matematică sau axiomele geometriei, au a face numai cu adevăruri logice, iar nu cu convingeri şi adevăruri morale, de aceea ele neavând a împărţi nimic cu inima şi cu caracterul omului, adică neputându-le nici strica, nici îndrepta, nu inspiră nimănui poziţii odioase ca acelea despre care se pretinde că le-ar fi avut răposatul, dispoziţii care jignesc ca din senin fără niciun motiv învederat credinţele şi datinile religioase pe care poporul nostru le urmează de optsprezece sute de ani.
Nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta aşadar acea pretinsă dorinţă ultimă pe care „Românul” o apără cu atâta foc în contra istoriei noastre de veacuri, opuind toleranţei noastre recunoscute intoleranţa greoaie şi ignorantă a unor instincte de neorânduială şi de barbarie spirituală şi morală.
În epoca noastră de nedisciplină a minţilor, în care mulţi rostesc cuvinte ce nu le pricep, se-ntâmplă într-adevăr ca liber-cugetători să fie numiţi acei ce sufăr de halucinaţiuni dezordonate, dar acel nume se aplică în mod impropriu, căci nu e vorba de oameni care gândesc liber, ci de indivizi care nu gândesc în genere nimic.
Dar nu aceasta e teza noastră, căci dacă am şti că „Românul” e-n stare a ne-nţelege, precum ştim bine, că nu e în stare, atunci n-am avea decât să-i repetăm întrebarea lui Pilat din Pont. „Ce e adevărul?”, pentru a-l face să înţeleagă că o cugetare într-adevăr liberă prin natura ei chiar exclude orice măsuri care ar jigni conştiinţa şi convingerile intime ale altuia şi că pe de altă parte rezultatele unei libere-cugetări – numai cugetare şi nu sminteală să fie – nu se opun defel ritualelor Bisericii răsăritene. Dacă a bate câmpii şi a vorbi în dodii va să zică a cugeta liber, atunci şi d. Sihleanu bunăoară ar fi liber cugetător, pe când d-sa nu-i decât candidat la academia de înţelepţi de la Sadagura, unde râvneşte a intra în virtutea ingenioaselor sale libere-cugetări asupra bisericii şi a balonului captiv.
Dar ce să mai vorbim zadarnic în privirea aceasta? Ferice de cel căruia-i spui o vorbă şi pricepe zece şi vai de acela cărui-i spui zece şi nu pricepe niciuna. A vorbi deja despre o religie a liberei-cugetări e ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adejecto, e ca şi când ai zice „oţel de lemn”.
Noi, punându-ne pe terenul de drept şi istoric, ne vom exprima părerea de bine că ni s-a dat ocazia de-a constata din nou cu cine avem a face.
Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre.
Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.
Puterile cer abrogarea art. 7 din Constituţie?
De mult e abrogat, de vreme ce un evreu galiţian impune lecţiile sale de nihilism episcopului de Argeş, iar ritul asemenea necreştin al redactorilor şi liber-cugetătorilor de la „Românul” ţin hangul impertinenţei ovreieşti faţă de Biserica noastră, ba încă în numele păgânilor de la guvern, în numele sectarilor necreştini ai demagogiei universale, pe care nefericita noastră ţară e osândită a-i purta în spate şi a-i hrăni cu munca ei ca pe nişte lipitori veninoase care, cu gura lor fără de lege, ofilesc şi descompun tot ce ating.
Timpul, 2 febr. 1879
(Din Mihai Eminescu, Opere Politice, Ed. Timpul, Iaşi, 2008, p. 1049-1050.)
Fragmente din articolele publicate de Mihai Eminescu în ziarul „Timpul”, în 1878:
„… Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.
Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.
Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor.
E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva.
Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.
De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.
Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.
De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti „Hristos a înviat” în româneşte.
Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.
Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.
Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă”. (Timpul, iunie 1878)
„Basarabia” este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor”.
„Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă”.
„Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”. (Timpul, 1 martie 1878)
„Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce sântem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine şi ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei şi pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.
Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene”. (Timpul, 28 ianuarie 1878)
„Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere respectarea convenţiei iscălită ieri. Ciudată onoare într-adevăr! Şi pe ce se întemeiază acest point d’honneur?
Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de Bucureşti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.
Napoleon era asupra intrării în Rusia şi trupele ruseşti se întorceau în marş forţat, în ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor”. (Timpul, 25 ianuarie 1878)
„Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.
Înţelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sântem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.
Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.
În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de români sunt uniţi într-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.
Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o cestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.
Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!
Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a rămânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.
Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător”. (Timpul, 10 februarie 1878)
„Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Căci, după cât dam noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin”.
„Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvânt de onoarea Rusiei angajata prin tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea”. (Mihai Eminescu – Opere)
“Legi eterne mişcă universul de-asupra noastră, legi eterne conduc şi societăţile omeneşti. Suntem mici pe un glob neînsemnat în univers, dar inventăm mereu mijloace ca să ne facem viaţa grea şi dureroasă. Deşi ne dăm seama că viaţa-i ceva accidental, nu uităm patimile care ne mişcă. E în sufletul omenesc o ordine de lucruri tot atât de fatală ca şi aceia din lumea mecanică, şi astfel evenimentele care sgudue istoria sunt inevitabile ca şi evenimentele în constelaţia cerească.
Anul ce ‘ncepe nu inspiră multă speranţă, nu anunţă multă bucurie. Poporul nostru este aşezat între furtuna ce vine din apus spre a întâmpina pe cea de răsărit. Starea noastră nu depinde de noi, va fi determinată de alţii, şi totuşi guvernul se ocupă cu chestiuni care au menirea să agite opinia publică. E păcat şi nedemn ca ‘n situaţia gravă în care ne aflăm, să mai jucăm comedia luptelor lăuntrice.
Se ‘ncheie şi după datina noastră cu ziua de astăzi un şir de evenimente măsurate după apuneri şi răsăriri de soare şi fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători.
Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm eu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea prec um o lege eternă, mişcă universul deasupra capet elor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în chaos, toţi astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.
Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers,a cărui an întreg de câteva sute de zile nu e măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!
S’ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este isvorul urei şi al desbinărilor; că încredinţându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de vreme ce viaţa omenirei întregi este ceva accidental şi trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi isbită cu atâta adâncime de acest mare problem, încât să poată uita patimele mici cari-l mişcă, mai puţin înseninătoare decât o picătură în ocean, de cât o clipă în eternitate. Dar nu este astfel.
Se vede că aceeaşi necesitate absolută, care dictează în mecanismul orb al gravitaţiutnii cereşti, domneşte şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mişcare, e dincoace voinţă şi acţiune şi că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acel al lumii mecanice.
De aceea vedem că marile evenimente istorice, răsboae cari sgudue omenirea, deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate acesteia tot atât de inevitabile ca şi un eveniment în constelaţiunea cerească. E drept că cei vechi n’aveau cuvânt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după situaţiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate acestea, în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela, că precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pământ se’ntâmplă într’un şir, pare că de mai nainte determinat.
Dacă, după constelaţiunea împrejurărilor celor din urmă, am pune oroscopul anului ce vine, nu multă speranţă ne-ar inspira, nu multă bucurie ne-ar face. Din nou chestiunea Orientului sau mai bine a împărţirii împărăţiei otomane e obiectul ce preocupă lumea politică şi se poate ca evenimentele din Egipet să fi fost cel dintâiu stadiu al desfăşurării chestiunii. În adevăr după înfrângerea insurecţiunei, a început a se desemna cu claritate alianţa austro-germană şi a se da pe faţă înarmările Rusiei.
Franţa, gata a fi privitoarea interesată la uriaşa ciocnire dintre lumea slavă şi cea germană, gata chiar a participa – şi fata favebunt – pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe bărbatul care reprezenta politica ei de acţiune. Cu toate acestea, nu credem ca moartea unui om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată înlătura cu totul.
În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici?Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul răsboiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preiponderanţe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală.
Oare în preziua unor evenimente, determinante pentru soarta noastră, fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune chestiunea revizuirii constituţiei? Fac bine a propune excluderea din viaţa publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s’au dovedit în toţi timpii a fi şi cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului I?
Nu numai că nu fac bine, dar chiar şeful acestui guvern a recunoscut-o aceasta, căci însuşi tindea la amânare reformelor, întemeindu-se pe probabilitatea evenimentelor, ce bat la poarta cetăţii noastre. Cu toate acestea curentul fatal de înoituri, care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim, împinge pe majoritate la punerea unor chestiuni ce nu pot decât să turbure ţara şi să accentueze deosebirile de interes şi de partid între oameni.
Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a acestei ţări arată uneori semne de copilărie.Ca un sfinx, mut încă şi cu ochii închişi, stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le deslege.
Iar Edipul destinelor noastre se uită în faţa acestui sfinx, şi în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate a fizionomiei lui, el s’apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile noastre constituţionale… Fără îndoială ceea ce are să se’ntâmple se va ‘ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca atunci, când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.”
Articolul “La un an nou”, scris de Mihai Eminescu, a fost publicat în “Timpul”, la 1 ianuarie 1883
ION MOȚA și VASILE MARIN – Eroii martiri ai Mișcării Legionare! 82 de ani de la jertfa lor mucenicească.
La 29 de ani de la caderea comunismului, istoria adevarata a neamului nostru ne este in continuare ascunsa. Mass-media instrainata otraveste zilnic tineretul roman promovand mediocritatea si non-valorile, in timp ce adevaratele modele de viata, eroii martiri ai acestui neam, sunt date uitarii.
Ionel Mota si Vasile Marin au fost doi Legionari romani care in 1937 au uimit intreaga Europa prin vitejie, credinta si jertfa suprema. Aceasta este povestea lor:
In 1936, conflictul ireductibil dintre stanga bolsevica si dreapta nationalista, mocnind in intreaga Europa, erupe cu putere in Spania, unde comunistii si anarhistii, incurajati de victoria obtinuta de Frente Popular in februarie acelasi an, declanseaza un val de greve, dezordini si violente. impotriva acestor incercari de subminare a statului, generalul Francisco Franco organizeaza lovitura de stat militara la care se vor ralia toate fortele nationaliste. Urmeaza un razboi civil devastator care va dura aproape trei ani.
In Romania, politica pro-sovietica a lui Titulescu este din ce in ce mai contestata de majoritatea populatiei. Ca urmare, la 29 august 1936, acesta e constrans sa demisioneze din functia de ministru de Externe. Repulsia romanilor fata de comunism si neincrederea fata de Rusia sovietica determina opinia publica sa priveasca cu interes evenimentele ce se derulau in Spania, majoritatea situandu-se de partea fortelor nationaliste conduse de generalul Franco.Razboiul din Spania are un ecou deosebit in inima lui Ionel Mota, unul dintre intemeietorii Miscarii Legionare si numarul doi in ierarhia Miscarii. Ca fiu de preot si credincios crestin, nu putea sa nu se cutremure la aflarea atrocitatilor pe care comunistii le savarseau impotriva Bisericii Catolice in Spania: preoti ucisi si rastigniti in batjocura, calugarite violate, altare si icoane profanate, manastiri arse din temelii? Prin viziunea sa profund mistica asupra lumii, Mota intrezareste in lupta dintre nationalism si comunism infruntarea eterna dintre Bine si Rau, dintre Biserica lui Hristos si armatele rosii ale satanei.Pentru el, plecarea pe front devine mai mult decat o datorie, o dureroasa necesitate: “Se tragea cu mitraliera in obrazul lui Hristos. Se clatina asezarea crestina a lumii. Puteam noi sa stam nepasatori?” isi motiveaza el gestul intr-o scrisoare adresata parintilor. Ionel Mota cere si primeste incuviintarea conducatorului Miscarii Legionare, Corneliu Codreanu, de a pleca sa lupte in Spania.
Dar pe la mijlocul lui Noiembrie, Vasile Marin afla de initiativa lui Mota, de plecarea legionarilor in Spania.
Nu mai are astampar, vrea sa plece si el in Spania, vrea sa plece cu orice pret.Se roaga de Capitan – el care nu se rugase si nu ceruse nimanui nimic, niciodata. Insista sa fie lasat sa plece. Capitanul se codeste, nu sunt destui bani. Atunci Marin din saracia lui, din apriga, din amarnica lui saracie gaseste 5.000 de lei, se imprumuta cu cinci mii de lei, ii aduce la sediu si cere sa i se dea voie si lui sa plece. Cu ironia lui amara spune domnului General: “Vreau sa fiu al saptelea sicriu”.
De ce voia sa plece Vasile Marin? Ce il mana? Cine-l chema? Ne-a spus-o in cele cateva randuri din scrisoarea adresata sotiei sale la 23 Noiembrie 1936:
“N-am facut actul acesta din disperare sau aventura ci perfect lucid. Era o datorie de onoare care apasa pe umerii generatiei noastre. L-am facut cu acelasi drag ca fi cum ar fi fost vorba de tara mea “.
Iata de ce a vrut sa plece Comandantul legionar Vasile Marin. Iata ultimele lui ganduri de o simplitate, o maretie, o noblete antica. A plecat impreuna cu Mota, a dormit in acelasi pat cu el pe vapor, a stat in aceeasi camera cu el la Toledo.
Intre acesti doi oameni, atat de deosebiti ca temperament, se inchegase o legatura frateasca, o legatura care pornea de atunci, de la Jilava, de cand statusera toti trei impreuna cu Sterie Ciumetti, o legatura care avea sa-i duca imbratisati in mormant.
Multi legionari ar fi dat orice ca sa-i insoteasca in aceasta Cruciada. Insa lipsa fondurilor si previzibila impotrivire a guvernului fata de o expeditie de amploare au facut ca Legiunea sa trimita pe front o echipa alcatuita din numai sapte oameni. Sapte, insa, dintre cei mai de seama, toti comandanti legionari: Ionel Mota, Gheorghe Clime, Nicolae Totu, Vasile Marin, preotul Ion Dumitrescu Borsa, Banica Dobre si printul Alexandru Cantacuzino. In fruntea lor, generalul Gh. Cantacuzino, erou al primului razboi mondial.
Legionarii se disting prin curajul lor in lupte, castigand admiratia confratilor de arme.
In ziua de 13 ianuarie 1937, Compania 21 din Legiunea Straina (la Veintiuna) se afla cantonata la Majadahonda, la 15 kilometri de Madrid dupa o luna de zile in care n-avusese parte de odihna. Trupele republicane (guvernamentale), sprijinite de brigazile internationale (voluntari comunisti din toate tarile), isi concentreaza tancurile, artileria grea si grosul infanteriei chiar in acest punct al frontului, incercand strapungerea lui. Luptele care urmeaza sunt deosebit de grele. Alecu Cantacuzino surprinde tabloul de cosmar in amintirile sale intitulate “Pentru Hristos”:“Bubuitul devine naucitor. Vajaitul gloantelor si schijelor ne ameteste. Exploziile obuzelor ne acopera cu pamant. Tancurile au avansat pana la 500m de noi, ascunzandu-se intr-o vale. Acum inainteaza sirurile comuniste”.Ionel Mota ne striga: “- Daca suntem inconjurati, nu cade nimeni prizonier. Murim toti impreuna.” Sunt ultimele cuvinte care ni le-a spus.
Peste cateva clipe numai, explozia unui obuz, direct in transeea in care Mota si Marin preluasera controlul asupra mitralierei abandonate de servanti, si doboara la pamant curmandu-le instantaneu vietile. Asa cum tot Alecu Cantacuzino isi aminteste, ca un ultim si suprem simbol, de sub haina sfasiata a lui Mota se vad culorile drapelului romanesc, pe care il incinsese peste camasa, sperand sa poata defila cu el pe strazile Madridului eliberat.Ecoul produs in tara de vestea mortii celor doi eroi este impresionant. Dupa ce primesc onoruri militare in Germania, corpurile lor neinsufletite, purtate de un tren mortuar, intra pe teritoriul Romaniei si trec prin toate provinciile tarii, oprind in orasele mari. Mota si Marin se sacrificasera in numele poporului roman si acesta trebuia lasat sa-si cinsteasca martirii. Peste tot, multimi de oameni ii intampina, au loc emotionante slujbe religioase.
Cand convoiul funerar ajunge la 11 februarie la Bucuresti, intreaga tara cunoastea povestea lor.La ceremonia funerara, desfasurata la biserica Sf. Ilie Gorgani din Bucuresti, participa peste o suta de preoti, in frunte cu Mitropolitul Nicolae al Ardealului, saisprezece mii de legionari si mai mult de o suta de mii de romani veniti din toata tara.
La ceremonie iau parte si reprezentantii Italiei, Germaniei, Japoniei, Spaniei nationaliste, Poloniei si Portugaliei. Jertfa celor doi “cruciati ai poporului roman” este cinstita de cele mai mari nume ale culturii romanesti interbelice, in frunte cu Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, Mircea Eliade. Chiar Nicolae Iorga, desi adversar politic al Miscarii Legionare, ii omagiaza in articolul sau “Doi baieti viteji”.
de Dan Ghita
Personalitățile vremii nu au rămas insensibile la moartea celor doi legionari.
Nicolae Iorga: „Luptînd pentru credința lor creștină și pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump și curat în latinitatea nebolșevizată, doi tineri Români, doi Băieți viteji, Moța și Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roșii […] Cine știe ce va ieși din cumplita furtună ce s-a abătut asupra depărtatului pămînt latin, unde se varsă sînge din toate rănile unui nobil neam! Dar, dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioșată mîndrie, că pentru aceasta au curs și cîteva picături din sîngele scump al tineretului nostru”
Simion Mehedinți: „Moța și Marin, prin jertfa lor de bună voie, au dat semnalul unificării sufletești a tuturor Românilor care se mai simt Români. Cu sîngele lor românesc ei au vrut să vindece rana înveninată a dezbinărilor din trecut. Aceasta este semnificația istorică a morții lor”.
Mircea Eliade: „Semnificația morții lor trece deasupra valorilor și eroismului viril. Moartea voluntară a lui Ion Moța și Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creștinism. O jertfă care să verifice eroismul și credința unei întregi generații”.
Nae Ionescu: „Vasile Marin a căzut sub zidurile Madridului, alături, cot la cot cu Ion Moța, în fața aceluiași dușman. Dar a căzut altfel decît Ion Moța. Nu mai bine, nu mai puțin bine, ci altfel.
Ion Moța s-a dus să moară. Coborîse adînc în el încredințarea că mîntuirea neamului nostru are nevoie de jertfa patetică a ființei lui trupești; și a plecat într-o transfigurată hotărîre: nu ca să lupte, nu ca să învingă luptînd, ci pentru ca, cu moartea lui, să calce moartea noastră. Dacă Moța s-ar fi întors nevătămat din război, bucuria omenească a noastră, a celor care l-am cunoscut, ar fi stat alături de îndoiala lui Moța, care se va fi gîndit că, pentru păcatele cuiva, Dumnezeu i-a refuzat jertfa. Oricît de groaznic ar fi omenește gîndul acesta, eu sînt astăzi încredințat că pentru mîntuirea nației noastre Dumnezeu trebuia să accepte jertfa lui Moța, așa după cum, pentru mîntuirea neamului omenesc, a acceptat jertfa Mielului”.
Sediul GAC „Tudor Vladimirescu” din Cudalbi, după revolta din 11 ianuarie 1958 Sursa foto: ACNSAS, FP, dos. 014809, vol. 2, f. 225
În ziua de 11 ianuarie 1958, țăranii din comuna Cudalbi (jud. Galaţi) izbucnea una dintre cele mai puternice răscoale țărănești împotriva colectivizării agriculturii, impuse prin teroare de regimul comunist.
Sătenii aveau să devasteze sediul Sfatului Popular şi al Gospodăriilor Agricole de Producție (GAC) „Drumul lui Lenin” şi „Tudor Vladimirescu”, distrugând cererile de adeziune la colectiv.
Intervenția Securității a fost pe măsură, zeci de țărani fiind arestați și condamnați la pedepse grele, sub acuzația de „uneltire contra ordinii sociale” sau de „acte de teroare”.
Cu ochii săi negri, inteligenți și pătrunzători, pe care chipul cu trăsături fine de bărbat frumos și ars de soare îi face și mai expresivi, profesorul Grigore Zamfiroiu poartă în el o ardoare deosebită, scoasă la lumină de glasul blând, dar ferm și convingător, când prezintă o situație sau expune un punct de vedere. Combatant, ca ofițer de rezervă, în U.R.S.S., a fost prizonier de război câțiva ani, neacceptând să vină în țară cu diviziile prosovietice ”Tudor Vladimirescu” sau ”Horia, Cloșca și Crișan”. Este prieten bun cu ”Nea Nae”, de la care aflu câte ceva despre ”Grigore”, cum îi zicea dânsul, cu respect pentru valoarea umană a acestui gorjean, cu severe principii etice încorporate organic și devenite natură și substanță a sa.
”Cum putea lipsi Grigore din pușcăria românească?” – mă întreabă Nea Nae râzând, și-mi povestește inspecția școlară ce-a determinat îndepărtarea lui din învățământ, constituind apoi probă la proces, unde a devenit o culpă chiar și opoziția din prizonierat, la înființarea amintitelor divizii prosovietice și întoarcerea în țară ca ofițeri sperjuri, slujitori ai lașității și aliați ai Satanei sub masca apărării intereselor românești.
Întors din prizonieratul U.R.S.S., după terminarea războiului, profesorul fusese repartizat la o școală elementară din București, unde își avea domiciliul, iar ”școala nouă” îl repartizase la clasa întâi. (Nu era singurul caz de retrogradare a profesorilor care nu ”aderaseră”: în anii ′50 – ′51, funcționa la școala elementară din cartierul Balta Albă fostul meu profesor de latină de la ”Spiru Haret”, David Popescu, distins latinist, traducător în limba română al Mângâierilor filosofiei de Boetius, traducere elogios comentată în Gândirea anilor ′43-′44. Și nici dânsul, profesorul de latină al lui Petru Creția și al lui Octavian Paler, nu era singurul surghiunit la școala din Balta Albă: mai se afla acolo și Pamfil Georgian, coautor al unor bune manuale de istorie pentru liceele vremii mele.)
Toți cei care ”nu sprijineau regimul” – sintagmă inventată de lichelele care se aflaseră cu ”clasa muncitoare” -, erau șicanați și sistematic urmăriți în vederea eliminării din învățământ și a trimiterii lor ”la munca de jos” (a se citi: muncă manuală!), dacă nu puteau fi implicați în vreun proces, oricât de mincinos, de infam.
Vine, deci, ”un tovarăș inspector” și la clasa ”învățătorului” Grigore Zamfiroiu, unde are loc o originală lecție de ”intuiție”, cum se chema pe atunci primul contact cu științele naturii.
Inspectorul îi îndeamnă pe copii să răspundă în cor și succesiv: dacă văd banca lor, dacă pot să pună mâna pe ea, dacă banca ”este” și la toate întrebările ei răspund afirmativ, în cor.
Inspectorul le arată tabla și repetă întrebările: o văd, pot să pun mâna pe ea, ”este” și vocile copiilor răspund în cor cu ”da”.
Inspectorul (sigur pe reușita metodei, pune o nouă întrebare):
Copii, dar pe Dumnezeu îl vedeți?
Copiii (în corul încă sigur): Nu!
Inspectorul: Puteți să puneți mâna pe el?
Copiii (mai puțin siguri, parcă): Nu!
Inspectorul: Deci, dacă nu-l vedeți și dacă nu puteți să puneți mâna pe el, Dumnezeu este?
Copiii (șovăind, voci stinghere): Nu este!
Inspectorul (satisfăcut): Așa, copii: Dumnezeu nu este!
Profesorul: Copii, voi puteți să puneți mâna pe domnul inspector?
Copiii: Da, putem!
Profesorul: Domnul inspector este?
Copiii: Da, este!
Profesorul: Copii, dar mintea domnului inspector o vedeți? Puteți să puneți mâna pe ea?
Copiii: nu!
Profesorul: Este?
Copiii: Nu este!
Profesorul: Așa copii, mintea domnului inspector nu o puteți vedea, fiindcă nu este. Domnul inspector nu are minte!
”Isprava lui Grigore” – îmi spune Nea Nae – a circulat apoi ca poveste, snoavă sau banc în Bucureștiul acela în care se încerca instaurarea ateismului comunist. Și în școli, de unde icoanele fuseseră deja îndepărtate și puse pe foc.
După 5 ani de închisoare (1949-1954), profesorul Grigore Zamfiroiu va fi în 1959 cuprins într-un lot cu Radu Gyr și condamnat la moarte. Vor fi închiși totodată soția și cei doi copii de peste 14 ani, un băiat și o fată. ”Umanismul socialist” îl va lăsa acasă pe cel de al treilea copil ce nu împlinise 14 ani. Condamnările vor fi mari, profesorul a stat câteva luni în celula condamnaților la moarte de la Jilava, apoi i se va comuta condamnarea în 25 ani muncă silnică, vor fi eliberați în 1964. Rămas văduv prin decesul soției și, după Revoluție, singur în țară, cei trei obținând calificări universitare și plecând în străinătate, profesorul se călugărește sub numele de Părintele Andrei, după ce fusese distins cu calitatea de membru al Academiei de Devotament Moral Național a Franței, într-o sesiune la Sorbona.
În conștiința celor care îl cunosc mă număr printre norocoși -, Părintele Andrei (Grigore) Zamfiroiu rămâne un model de dăruire românească și de trăire creștină.
(Gheorghe Stănescu – Jurnal din prigoană, Editura Venus, București, 1996)
Profesorul Zamfiroiu era preocupat în permanenţă de problemele spirituale şi religioase
Profesorul Zamfiroiu (mai târziu, Părintele Grigore) este preocupat în permanenţă de problemele spirituale şi religioase. A suferit şi el mult în viaţă: prizonierat, închisoare, prigoniri…
Compune poezii. Are un minunat “Marş al închisorilor”, pe care l-am învăţat pe când eram la mină, de la cei care veniseră de la Canal. Şi melodia este la înălţimea versurilor. Refrenul este ca o previziune pentru misiunea noastră în România de mâine:
Bătălia de la Podul Înalt este una dintre cele mai impresionante victorii pe care Ștefan cel Mare le-a obținut în războaiele sale cu otomanii. Totodată, este una dintre cele mai mari înfrângeri pe care le-a suportat vreo armată otomană invadatoare. Motivele confruntării? Turcii voiau să-și extindă stăpânirea pe un teritoriu cât mai mare sau măcar să-și asigure un domnitor obedient, pe tronul moldovean. În schimb, Ștefan cel Mare nu mai dorea să achite tributul și nu accepta pe tronul Țării Românești un domnitor favorabil Înaltei Porți, motiv pentru care l-a izgonit de pe tron pe Radu cel Frumos.
Anticipând primejdia, atacul turcesc, Ștefan cel Mare a solicitat ajutor de la regii Ungariei și Poloniei. A trimis o scrisoare și către Papa de la Roma, cu rugămintea ca suveranul pontif să intervină pe lângă alți principi și regi ai Europei, pentru a-și uni eforturile contra turcilor, cărora nu prea le stătea nimeni în cale. Singurele ajutoare au fost 2000 de ostași din Polonia, precum și 5000 de secui și 1800 de maghiari, veniți din partea regelui Ungariei, Matia Corvin.
Ca urmare a nesupunerii lui Ștefan, turcii au trimis în Moldova o oaste imensă, de 100-120.000 de luptători, căreia Ștefan cel Mare (1457-1504) nu îi putea opune decât 40.000 de oșteni, plus trupele venite în ajutor din partea ungurilor și polonezilor. Înaintarea uriașei armate de invazie prin Moldova era monitorizată cu atenție, de către iscoade. Iscoadele aveau și misiunea de a urmări grupurile de otomani care se detașau de oastea principală, fiind trimise în căutare de hrană. Aceste grupuri erau lăsate să se îndepărteze, fiind apoi distruse complet. Toate localitățile aflate în calea otomanilor au fost evacuate, pentru ca oamenii să nu fie uciși ori luați în robie și au fost eliminate orice posibile surse de hrană, pentru ca turcii să nu aibă de unde să se aprovizioneze. Oastea otomană se afla sub comanda lui Suleiman Pașa.
Bătălia decisivă s-a dat la Podul Înalt (Vaslui), în data de 10 ianuarie 1475. Locul bătăliei era mărginit, de-a stânga și de-a dreapta, de dealuri acoperite cu păduri și se afla într-o zonă mlăștinoasă. Locul era îngust, lăsând trupelor lui Ștefan loc suficient pentru a se desfășura, dar punând în dificultate armata de mari dimensiuni a turcilor. Otomanii, necunoscând cum trebuie terenul, s-au lăsat atrași în cursă. Trupele otomane au fost atacate de către cavalerie, din dreapta, în vreme ce infanteria moldoveană a atacat din stânga. Atacul pedestrimii moldovene a fost nimicitor, pentru 40.000 dintre otomani care au fost uciși în această bătălie (echivalentul oștirii propriu zise a lui Ștefan). Pe lângă aceste zeci de mii de turci doborâți, armata otomană a abandonat și toate piesele sale de artilerie și circa o sută de steaguri.
După cum relatează Dlugosz, cronicarul polonez, o bună parte a oștirii lui Ștefan cel Mare era formată din țărani iar când lupta devenise extrem de grea, pentru moldovenii extenuați în confruntarea cu un adversar net superior numeric, însuși domnitorul român a intrat în luptă alături de ostașii săi, făcând cărare printre turcii care începuseră să spere la o izbândă proprie.
Din trufașa armată de invazie otomană nu a rămas decât o gloată uriașă de turci care fugeau de-a valma, dominați de panică. Moldovenii i-au urmărit până la Dunăre, fluviu la care mulți dintre turcii fugăriți nu au mai reușit să ajungă, fiind doborîți de către săgețile sau lănciile călăreților lui Ștefan, care îi hărțuiau necontenit.
Despre bătălia de la Podul Înalt (Vaslui) s-a spus că a fost cea mai mare înfrângere pe care a suportat-o o armată musulmană în confruntarea cu o oaste creștină. Au fost capturați patru comandanți turci. Deși actualmente se consideră că pierderile turcești au fost de 40-45.000 de oameni, unul dintre cronicarii turci estima că în urma bătăliei de la Podul Înalt a fost distrusă cea mai mare parte din armata care venise împotriva lui Ștefan.
Unele dintre steagurile de luptă otomane capturate de către vrednicii răzeși ai lui Ștefan cel Mare au fost trimise la Roma, pentru a afla și Papa despre faptele de arme moldovenilor, motivându-l astfel să îi ofere un sprijin mai consistent bravului domnitor (nu doar simple încurajări). De asemenea, din Moldova au fost trimise epistole în Polonia și Ungaria, pentru a fi avertizați și regii acelor țări în legătură cu primejdia otomană, fiind îndemnati să se pregătească pentru luptele ce aveau să vină. În ce măsură s-au conformat ei îndemnurilor lui Ștefan cel Mare ne-o arată istoria deceniilor și veacurilor care au urmat.
Și au urmat veacuri care, deși au fost bogate în victorii obținute contra armatelor islamice, n-au putut șterge amintirea biruinței lui Ștefan, obținută în confruntarea cu puhoiul otoman!
“Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Christos! Se clătina așezarea creștină a lumii! Puteam noi sta nepăsători? Nu e o mare binefacere sufletească pentru viața viitoare să fi căzut în apărarea lui Christos? […] Eu așa am înțeles datoria vieții mele. Am iubit pe Christos și am mers fericit la moarte pentru El!”, Testamentul lui Ion Moța.
Între 17 iulie 1936 și 1 aprilie 1939, Spania a fost scena războiului civil dintre forțele naționaliste ale generalului Francisco Franco și cele ateist-bolșevice. Se estimează un număr cuprins între 5000-7000 de clerici masacrați de către bolșevici și sute de biserici și mânăstiri incendiate sau demolate.
La 24 noiembrie 1936, o delegație formată din avocații Ionel Moța și Vasile Marin, prințul Alexandru Cantacuzino, generalul Gheorghe Cantacuzino, preotul Ion Dumitrescu Borșa, inginerul Gheorghe Clime, economistul Bănică Dobre și avocatul Neculai Totu, a primit acceptul din partea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu de a pleca, pentru o lună, să lupte pe frontul spaniol.
Singurii care au scris memorii de pe frontul spaniol-Alexandru Cantacuzino, Neculai Totu și Bănică Dobre, au fost uciși cu bestialitate, doi ani mai târziu în penitenciarul Râmnicu Sărat, în “noaptea cuțitelor lungi”, 21-22 septembrie 1939, când, din ordinul regelui Carol al doilea, au fost asasinați 252 de comandanți și membri marcanți ai Legiunii Arhanghelului Mihail.
Să le cinstim memoria și jertfa așa cum ne cere credința ortodoxă.
Sâmbătă 12 ianuarie 2019 la ora 12, la împlinirea a 82 de ani de la plecarea lor în veșnicie în memoria jertfei legionarilor români Ion Moța și Vasile Marin, va avea loc tradiționala comemorare a celor doi eroi căzuţi la Majadahonda.
Programul manifestării:
1. Slujba religioasă pentru cei căzuți
2. Cuvântul părintelui Marius Visovan, reprezentând Fundaţia George Manu.
3. Discursul lui Sorin Olariu, reprezentând Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu, care va da citire declaraţiei comandantului legionar, Dl Dan Boghiu (Elveția), ultimul membru în Consiliul Politic al ML din exil, participant la comitetul de costrucție al Monumentului Moța-Marin.
4. Discursul dlui Miguel Menendez Pinar, președintele Asociației pentru Custodia Monumentului Legionarilor Români Căzuți la Majadahonda.
Camarazii Ion Moța și Vasile Marin – Prezent!!
TOTUL PENTRU ȚARĂ!
TRĂIASCĂ ROMÂNIA!
ARRIBA ESPAGNA!
ARRIBA EUROPA!
Trebuie spartă conspirația tăcerii printr-un program ferm pro-memoria elitelor morale, afirmă scriitoarea Magda Ursache în articolul „Sălciile de pe Aiudel” din revista Contemporanul.
Scriitoarea deplânge faptul că nu li se face dreptate martirilor din închisori „din teama că strigă la noi domnul Florian: Fasciștilor!, Legionarilor!, crezându‑se arbiter în așa‑zisul antisemitism al românilor și sprijinindu‑se pe aberanta Lege 217/2015, care a impus un fel de dictat ideologic cu rădăcină în proletcultism”.
Magda Ursache spune că urmașii celor crescuți în poala lui Marx „ încearcă distrugerea din interior a istoriei, dar și a culturii noastre, cum au mai făcut‑o. Mumii proletcultiste ca Leonte Răutu ori Mișa Novicov, ca Galan, ca Titus Popovici ori ca Nina Cassian sunt scoase la vedere. Comuniștii au mai schimbat o dată, metodic, reperele noastre etice în „dușmani ai poporului muncitor”, ținta predilectă fiind valorile fundamentate religios. Istoria intenționează să‑și tragă secvența obsedantului deceniu la xerox?”.
Iată articolul Magdei Ursache:
Ca să realizăm, în fine, „vertebrarea prin modele”, în formularea lui Sorin Lavric, trebuie spartă conspirația tăcerii printr‑un program ferm pro‑memoria elitelor morale. Pentru că le avem.
Galopăm pe melc, așa cum spune Vasile Gogea într‑o propoieziție, spre o democrație reală, spre libertatea opiniei. Adevărul te face liber? Da, dar nu în comunism, nu în postsocialism, din cauza ideologiei political correctness. Cel rejectat de la Premiul Goncourt, Vintilă Horia, de oficialii și oficializații țării lui în „veacul aflat sub copite de drac”, avertiza că nu‑i preț prea mare pentru a rosti adevărul. Prețul a fost, însă, imens: Viața.
Cele 4 etape: acuza de trădare – procesul în Tribunalul Poporului – condamnarea – moartea. Iar trauma Pitești cu Camera 4 Spital, trauma Aiud cu Zarca, trauma Jilava cu Neagra, trauma Sighet, trauma Râmnicu Sărat, trauma Canalul Morții sunt nevindecabile atâta vreme cât dreptate nu se face. Le dăm dreptate in petto martirilor, dar nu le facem dreptate, din teama că strigă la noi domnul Florian: Fasciștilor!, Legionarilor!, crezându‑se arbiter în așa‑zisul antisemitism al românilor și sprijinindu‑se pe aberanta Lege 217/2015, care a impus un fel de dictat ideologic cu rădăcină în proletcultism. Ce pleașcă pentru Institutul „E. W.”, să ne pedepsească având legea‑n palmă!
Un tinerel teleast de post public susținea recent că anticomunismul e, după atâția ani de la căderea comunismului, penibil. Că‑i penibil să lupți împotriva lui la aproape 30 de ani după. Relax, dragi telespectatori, comunismul e mort! Nu și neo‑comunismul, sub semnul statuii înălțate la Trier. S‑o fi uitat că holocaustul revoluționar, planificat să distrugă popoare întregi incapabile de stat revoluționar, adică marxist, e sintagma bărbosului? Că Adolf personal mărturisea că a învățat destule de la Karl, la fel Iosif? Fără Marx n‑ar fi fost posibil Lenin, fără Lenin n‑ar fi fost posibil Stalin, fără Stalin n‑ar fi fost posibilă Ana Pauker. Iar Ana nu se juca: într‑un Consiliu de Miniștri a cerut moartea a 30.000 de „reacționari-bandiți”, iar Groz(e)a, din prezidiu, a acceptat propunerea.
Cei crescuți în poala lui Marx și urmașii lor direcți încearcă distrugerea din interior a istoriei, dar și a culturii noastre, cum au mai făcut‑o. Mumii proletcultiste ca Leonte Răutu ori Mișa Novicov, ca Galan, ca Titus Popovici ori ca Nina Cassian sunt scoase la vedere. Comuniștii au mai schimbat o dată, metodic, reperele noastre etice în „dușmani ai poporului muncitor”, ținta predilectă fiind valorile fundamentate religios. Istoria intenționează să‑și tragă secvența obsedantului deceniu la xerox?
Și eu cred, ca și Sorin Lavric (Glasuri din bolgie, Ed. Ideea Europeană, 2018), că, în vremi ca ale noastre, când identitatea etnică e și amenințată, și slăbită, iar România pare intrată în „triunghiul Bermudelor” (la Centenarul Reîntregirii i se prezice destrămarea), memoriile celor pușcărizați politic, autobiografiile, docu‑romanul trec înaintea romanului ficțional. Zice Lavric: „dacă ar fi să aleg între cartea lui Ogoranu (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, nota mea, M. Ursache) și beletristrica românească din ultima jumătate de secol, nu aș ezita o secundă. Cum să șovăi între, pe de o parte, o probă de tragism real, de o intensitate nejucată și, pe de alta, o revărsare de ficțiune literară, iscată de un orgoliu cabotin?” Așa este: Ogoranu e un fel de hârtie de turnesol care ne împarte în cel puțin trei categorii: indolenții, inconsistenți moral, care nu l‑au citit (că n‑au în grijă jertfa pentru neam, iar eroii îi stânjenesc, îi stingheresc, deoarece: „Nu‑i dat oricui să fie inflexibil, cu prețul pierderii a toate familie, carieră, bunăstare, statut social”); cei care l‑au citit ca să afle nuda veritas despre indezirabilii orânduirii comuniste, alegând eroic calea răzvrătirii; cei care s‑au îndoit sub vremi, lăsându‑se îndoctrinați cu profit. Și poate că nu‑i greșit sau stângaci lexical acest îndoiesc, când corect ar fi îndoaie. Ogoranu nu s‑a îndoit, a rămas vertical și în faptă, și în gând; prigonit de Securitate 50 de ani (v. cele 119 volume de DUI, însumând 50.000 de file), condamnat la moarte de două ori, în condiții de contumacie, adică de împotrivire la sentință, nerespectând‑o;
În ce servicii s‑o fi metamorfozat „Securițica”, cum o numea în derâdere Cezar Ivănescu, de vreme ce, în 2005, după 54 de ani de la sentința condamnării la moarte, o bancă refuza să‑i acorde un împrumut lui Ogoranu pentru că avea cazier? Așadar, lupta sa anticomunistă din munții Făgăraș n‑a fost recunoscută, dar adevărata Catedrală a Neamului trebuie să‑i cuprindă oasele.
Am ajuns să aud dinspre neomarxiști că „exterminarea dușmanului de clasă” a fost nu altceva decât o necesitate tehnică, o inginerie socială. Operativă, desigur, dacă numai torționarul Ioan Ficior a omorât 103 deținuți, la Periprava. După ce IICCMER a solicitat, în 2013, urmărirea penală a lt.col.(r) Al. Vișinescu, comandant la Râmnicu Sărat între 1956 și 1963, au trecut trei ani până să fie condamnat, în 2016. De ce? A rămas și după ’89 deținutul homo sacer, om care poate fi ucis fără să‑i pese cuiva, fără ca ucigașul să fie pedepsit? Mai sunt în viață cam 200 de lucrători în pușcării, cu pensii mai mari decât ale celor care au fost bătuți atroce cu parul la șale, au înghițit ciorbă din murături stricate ori din ceapă putredă, au primit turtoi cu nisip în el, să nu poată fi mâncat…Ceaiul era o cană cu apă călâie, unde se turna generos sare, ca să nu mori numai de foame, ci și de sete. În lagărul Galeșu din Dobrogea, brutele de gardieni urinau anume în bălțile din care deținuții beau apă.
S‑au găsit doar doi vinovați pentru crimele comunismului. Primind fiecare doar 20 de ani de închisoare. Praf în ochii celor schingiuiți, câți or mai fi fiind, iar uitarea se întărește ca digul Peripravei. N‑avem nici măcar toate numele dispăruților de la Canalul Morții. Nu se dau cifrele exacte ca să se ascundă dimensiunea crimelor în Gulagul românesc, proporțiile răului? Cei cu epoleți grei care au dat ordinele au murit liniștiți în pătucurile lor sau au fost răsplătiți pentru comportament inuman. Ca Gh. Boștină, săltat în grad de general maior de Securitate în regimul Iliescu. Dar preș. Emil Constantinescu (oroare din eroare) nu l‑a decorat pe fostul comandant al penitenciarului Sighet, Vasile Ciolpan? Cât a trăit, nu l‑a interogat nimeni unde a fost îngropat Iuliu Maniu. Supoziția lui Marius Oprea? Ar fi fost înhumat pe malul Tisei și apa i‑a luat oasele. Mormânt în cer.
Ignorarea din ignoranță ne‑a dus unde ne‑a dus. În 1960, Ion Iliescu se afla în CC, secția Propagandă, propus de Ceaușescu, intrat în același CC prin debarcarea altui călău, Al Drăghici. Iar acest Drăghici, cu memorie hemiplegică, pătrunsese, în acel Decembrie, pe culoarul CC, pentru a se alege cu un loc în noile structuri, ca victimă a lui Ceaușescu.
La așa revoluție, așa cercetare a crimelor comunismului. Marius Oprea a fost stopat în acțiunea de indicare a victimelor, fiind luat în râs că ar căuta „potcoave de cai morți” (citiți: cei asasinați). Istoricul Mihail Neamțu l‑a acuzat de necrofilie, gata să‑l trateze cu usturoi. Cine erau cei deranjați de săpăturile după osemintele victimelor decât torționarii și urmașii lor? L‑au debarcat, ca să nu mai investigheze crime și să depună sesizări penale. Dar poți investiga crime fără a sesiza organele de cercetare penală?
Începuse, în 1991, serialul Memorialul durerii, blamat de Adrian Păunescu. „Cățeaua tută” lătrând aiurea era Lucia Hossu Longin. Persiflare e puțin spus; și maculare e prea puțin. Despre teleastă Sorin Lavric scrie, făcând o reverență: „sexul feminin poate fi de o mie de ori mai apt pentru a spune adevărul istoric”. Curajul Luciei Hossu Longin de a‑l face cunoscut a fost văzut de unii disprețuitor – cinic, de alții – o exegerare. Ce fel de exagerare dacă pe frontonul unui astfel de tribunal scria: „ un condamnat în plus e un pas în plus spre socialism”?
Lavric ne îndeamnă să nu întoarcem capul de la ororile din penitenciare, chiar dacă ne‑ar periclita psihic, cum se văita o filosoafă, nevătămată de gauchismul tinerețelor. Dar, în contact cu terifiantul, cu monstruosul, cu inumanul, o periclitare psihologică e posibilă, o știu din mica mea familie. Lucrând ani de zile la Istorie, genocid, etnocid, din care am publicat deocamdată doar primele patru capitole, Petru Ursache a fost agresat psihic de ce a citit: detaliile torturilor sunt devastatoare. A avut atâta empatie cu martirii închisorilor încât, în clinica aceea blestemată aducând cu o bolgie, după anestezie și după o intervenție nesăbuită care l‑a împins în moarte, se credea în închisoare; își închipuia că vede cum sunt torturați doi călugări în camera de gardă: „Îi bat de‑i omoară, Magda.” În coșmarurile lui, apăreau hidosul Țurcanu, Genu cel Groaznec, și mai hidosul Dumitrescu, cel cu hobby de pianist, satisfăcut când urmărea torturile „bandiților” prin vizetă, maiorul Maromet de la Jilava, bâlbâitul înarmat cu o coadă de sapă ca „argument științific”… Petru a plâns cu siguranță când a aflat că, la Gherla, sub colonelul de Securitate Goiciu, ofițerii înalți care luptaseră pe frontul antisovietic, Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, deveniți criminali de război, cărau tinetele acoperiți cu pelerinele lor de gală zdrențuite, murdărite de sânge și de fecale, în timp ce tablele de pe umerii gardienilor străluceau în „lumina” venită de la Răsărit. N‑a avut regele Mihai nici o bănuială, din capul locului, 1944, ce se va întâmpla cu Armata Română după armistițiu?
Funcționează un program anti‑memoria victimelor, ca românii să aibă o reputație îndoielnică, de lași, de capete plecate, deși avem Figuri de legendă (titlul lui Cicerone Ionițoiu, Fundația Academia Civică, București, 2013). Cazul Aurel Stati: la 20 de ani voluntar pe front, prizonier de război și, la întoarcerea din siberii de gheață, pușcărizat. O sută douăzeci de fracturi a avut Aurel Stati după ce s‑a aruncat de pe acoperișul închisorii Uranus, ca nu cumva să‑și trădeze sub tortură prietenii. Dus la Văcărești într‑o pătură, a făcut 18 ani de Aiud, în cârje. Petru Ursache a scris despre Drumul crucii. „O să intitulez un capitol Sălciile de pe Aiudel”, își programase Petru, cînd își mai revenise, înainte de a fi doborât de bacteria Clebsiella, contractată – ironie a sorții – prin instalația de aer condiționat. Și câte nu‑mi povestea despre neînduplecatul Prinț Alecu Ghika.
Spre sfârșit de detenție, superiorii pușcăriilor organizau „excursii” prin țară, să‑i înduplece pe îndărătnici de bunele intenții comuniste. Nu oricum, ci în Volgi de lux. Le arătau uzine în care duduia economia, colhozuri, GAC‑uri… Mulți cedau, recunoșteau „realizărili”. Nu și Prințul Ghika. Colonelul Crăciun l‑a întrebat, la întoarcerea în carceră, ce‑l impresionase. „Sălciile de pe Aiudel”, a venit răspunsul. Episodul l‑a narat Marcel Petrișor, în Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Ed. Vremea, Buc., 2008. Strigătul dezamăgit scos de Crăciun a fost previzibil: „Tot bandit ai rămas, prințule! Și câte nu ți‑am arătat!”
Ca să realizăm, în fine, „vertebrarea prin modele”, în formularea lui Sorin Lavric, trebuie spartă conspirația tăcerii printr‑un program ferm pro‑memoria elitelor morale. Pentru că le avem.
