Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Florin Dobrescu

RESTITUIRI. Ogoranu: „Am adus de la toate colţurile lumii tot ceea ce a fost rău şi nu e nevoie ca, în ţara asta, cineva să se ridice şi să înceapă o îndreptare sub toate aspectele?!”

Ion Gavrilă Ogoranu la Sâmbăta de Sus, 21 iulie 2003:

„Aş mai avea un cuvânt de spus pentru cei puţini care ne mai adunăm în acest an şi din ce în ce mai puţini din an în an. (…) era o vorbă şi-o speranţă între noi, poate că vreodată neamul nostru se va interesa de această jertfă, va lua-o ca exemplu, va lua ce e bun, va lăsa de-o parte ce-a fost rău în viaţa noastră şi va porni din nou la drum. Era ceea ce visam. Noi, cei de acolo, nu am luptat pentru deşertăciuni lumeşti, omeneşti, nici pentru noi, nici din punct de vedere material şi nici alte deşertăciuni. Am luptat numai pentru dragoste, pentru acest neam. Şi mai ziceam atunci acolo, în testament, că atunci când va veni biruinţa şi se va termina, ne vom da de-o parte şi vom lăsa oamenii politici să se ocupe de ţara asta. Şi cam aşa am şi făcut. Şi vedeţi bine unde şi cum merge ţara. (mai mult…)

19 iunie 1987. Demolarea bisericii Sfânta Vineri. Blestemul familiei Ceaușescu.

Acum 31 de ani, pe 19 iunie 1987, Biserica Sfânta Vineri a fost rasă de pe fața pământului, chiar într-o zi de vineri, sub pretextul sistematizării Bucureștiului. 

(mai mult…)

Profesorul Nae Ionescu, 129 de ani de la naştere

Incepînd  din  anul   1922,  studenţimea  bucureşteană trăieşte   sub   influenţa  spirituală  a   profesorului Nae   Ionescu. Influenţă care se exercită şi dincolo de zidurile Facultăţii de Litere — la început prin cursurile la care participau foarte mulţi studenţi de la Teologie şi Ştiinţe, apoi prin A.S.C.R., mai tîrziu prin articolele din ziarul „Cuvântul”, iar acum în urmă prin cursul de logica colectivelor. Nu avem a ne ocupa aici de răsunetul pe care l-a avut şi de rezistenţele pe care le-a întîmpinat gîndirea şi acţiunea profesorului Nae Ionescu, în viaţa civilă a României moderne. Paginile de faţă sînt închinate numai profesorului, omului care a condus de pe catedră, timp de cincisprezece ani, orientarea spirituală a tineretului. Este însă uşor de ghicit — şi tot aşa de uşor de verificat — cît de mult datoreşte profilul actual al României, prezenţei profesorului Nae Ionescu. Critica anumitor forme economice şi politiceromâneşti intrate în  descompunere — critica exercitată de profesorul Nae Ionescu zece ani în urmă — este astăzi verificată de o serie întreagă de fapte, şi acceptată de un număr impresionant de tehnicieni şi oameni politici. Formele noi, de viaţă economică şi civilă, pentru care militează profesorul Nae Ionescu — încep a fi presimţite şi dorite de mase compacte, dinamice, româneşti. Fără a fi popular, Nae Ionescu a cîştigat întotdeauna de partea sa elementele dinamice, creatoare, eroice. Structura influenţei sale se recunoaşte în toate planurile în care s-a exercitat, oricît ar fi ele de diverse.  

  1. IORGA, PÂRVAN, NAE IONESCU  

In viaţa universitară, profesorul Nae Ionescu se situează de la început ca un urmaş direct al lui Nicolae Iorga, şi se recunoaşte ca unul din elevii săi cei mai „puri”‘: crescuţi adică in realismul istoric,fenomen românesc dinamizat de N. Iorga. Cronologic, Nae Ionescu apare totuşi ca un „moştenitor” al lui Vasile  Pârvan.

Căci, de la 1926 încoace el are în faţa sa o masă de studenţi care crescuseră sub magia lui Pârvan şi care nu-şi mai găseau acum nici un sprijin viu, nici un maestru spiritual. O generaţie de studenţi nu se apropie întotdeauna de profesorul cel mai erudit sau de pedagogul cel mai eficace. Studenţii nu caută la Universitate numai o bună şi precisă învăţătură. Caută, mai ales, o metodă de viaţă şi de gîndire; un maestru spiritual, adică un om destul de sincer ca să nu şovăie lămurindu-le zădărnicia ştiinţelor omeneşti, şi destul de viu ca să nu piară el însuşi copleşit de conştiinţa acestei zădărnicii. Nu este deloc întîmplător că cei trei profesori care au condus generaţiile de studenţi de la 1900 încoace — Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Nae Ionescu — au mărturisit toţi trei o conştiinţă tragică a existenţei, şi au găsit totuşi un sens eroic acestei existenţe, care trebuie acceptată şi rodită. Nu este întîmplător că tocmai în jurul acestor trei dascăli s-au adunat tinerii. Fiecare din ei a mărturisit un aspect al conştiinţei tragice. Nicolae Iorga, el, muncitorul — a vorbit despre blestemul muncii, despre durerea nesfîrşită a omului silit să lucreze neîncetat, ca să ţină lumea vie şi rodnică. Vasile Pârvan, el, solitarul — a vorbit despre blestemul singurătăţii. Nae Ionescu n-a tăinuit ascultătorilor, nici unul dintre paradoxele, blestemele şi dramele conştiinţei umane. Şi cu toate acestea, în lecţiile şi conferinţele acestor trei mari învăţători ai neamului nostru — au aflat generaţii întregi de studenţi adevărata lor hrană spirituală, şi fundamentarea teoretică a unei vieţi autentice şi creatoare. Este una din caracteristicile culturii româneşti moderne această conştiinţă tragică a existenţei (Eminescu-Hasdeu-Iorga-Pârvan-Nae Ionescu) conştiinţă care nu se neagă pe sine, totuşi, în disperare sau scepticism. Toţi aceşti creatori de valori româneşti au acceptat condiţia umană, au muncit, şi au intervenit în istoria neamului românesc, aducînd in scrisul şi vorba lor o extraordinară capacitate de nădejde. Nimeni n-a văzut mai glorioasă soarta neamului românesc decît aceşti „tragici”‘.

 

SOCRATISM  

Situarea lui Nae Ionescu, în viaţa Universităţii bucureştene, ca elev al lui Nicolae Iorga şi ca moştenitor spiritual al lui Vasile Pârvan — nu e lipsită de o anume semnificaţie istorică. După momentul profetic şi dionisiac al lui Nicolae Iorga, şi după momentul metafizic şi apolinic al lui Vasile Pârvan — funcţiunea socratică pe care o exercită profesorul Nae Ionescu încă din primele sale cursuri, îşi capătă o valoare foarte precisă în evoluţia culturii româneşti. Intr-adevăr, Nae Ionescu se mărturiseşte de la început ca un tip socratic: împotriva oratoriei, împotriva profetismului, împotriva uneimetafizici  exterioare. El readuce metafizica la punctul ei iniţial: cunoaşterea de sine. De la prima sa lecţie de metafizică — problema fiinţei va rămîne centrul de preocupări teoretice al profesorului Nae Ionescu. Structură anti-oratorică, el introduce în Universitate tehnica socratică — a lecţiilor familiale, calde, dramatice. Creează repede un stil, pe care îl imită studenţii: vorbire directă, fraze scurte, exemple frivole. Elev al lui  N. Iorga şi continuator al lui Pârvan — profesorul Nae Ionescu se deosebeşte totuşi hotărît de aceşti doi mari învăţători. Ironic în loc să fie profetic, familiar în loc să fie solemn — Nae Ionescu nu domină ca un oracol, nici nu emoţionează ca o Pytie. Vorba lui cucereşte — şi gîndirea lui tulbură.

Cea dintîi etapă, şi cea mai fascinantă, din influenţa pe care profesorul Nae Ionescu a exercitat-o asupra studenţimii — a fost această tehnică a neliniştirii. Unii au şi văzut în ea o mare „primejdie teoretică”. Serii întregi de studenţi au fost învăţaţi sistematic cum să nu creadă în cărţi, în teorii generale, în dogme. Dimpotrivă, paradoxul şi aventura erau încurajate; deznădejdea şi exasperarea erau privite cu simpatie; sinceritatea era promovată pretutindeni. La Universitate, pe stradă, în redacţia „Cuvântului” — profesorul  Nae Ionescu păstra totdeauna ochiul viu asupra tînărului care se apropia de el,  nelămurit, neliniştit, disperat. Nu respingea decît două categorii de tineri: pe cei nesinceri, şi pe cei înţelepţi. A manifestat întodeauna panică sau prudenţă faţă de tinerii care îşi aveau sistemul lor de filosofie la 19 ani. O vorbă care o spunea adesea, era aceasta: „Ca să poţi nădăjdui că vei înţelege ceva în viaţă, trebuie să-ţi dai seama 7 ani că nu înţelegi nimic”. Momentul  spiritual — pe care l-a  formulat, dacă  nu chiar l-a creat Nae Ionescu — cerea o ieşire din formule, din cărţi şi, din lucruri învăţate. Războiul pusese din nou problema omului — a libertăţii şi mîntuirii lui. In România întregită, această problemă se încadra în acea gravă şi surdă luptă de regăsire a sufletului românesc, autentic. Nicolae Iorga luminase cel  dintîi, această intuiţie fundamentală a unor virtuţi româneşti, prin care există istoria neamului nostru, şi fără de care creaţia e mincinoasă şi viaţa zădărnicie. Vasile Pârvan căutase mai departe, în proto­istoria thracă, izvorul unor virtuţi mai eroice şi mai universale. Momentul spiritual pe care îl alimentează necontenit lecţiile şi articolele profesorului Nae Ionescu — aparţine unui alt ciclu. Se cere, înainte de toate, o totală sinceritate faţă de sine şi faţă de ai tăi. Nu ştii decît ceea ce trăieşti tu; nu rodeşti decît în măsura în care te descoperi pe tine. Orice drum e bun, dacă duce în inima fiinţei tale, dar mai ales drumurile subterane, marile experienţe organice, riscurile, aventura. Un singur lucru e esenţial: să rămîi tu, să fii autentic, să nu-ţi trădezi fiinţa spirituală.

 

FIINŢA ROMÂNEASCĂ  

Socratismul profesorului Nae Ionescu se integrează, astfel de minune momentului spiritual 1922—1930. Tot ce a dezbătut „generaţia tînără” în această vreme — „experienţa”, „aventura”, „ortodoxia”, „autenticitatea”, „trăirea” — îşi găseşte rădăcinile în ideile profesorului Nae Ionescu. Sufletul românesc nu se putea găsi pe sine fără drame, fără eşuări, fără „experienţe”. Nu te puteai întîlni cu tine prin cărţi, prin metode, prin ideile altuia. Ca să poţi ajunge undeva, oriunde, trebuie înainte de toate să fii tu însuţi, să fii autentic. în această dramatică şi necesară luptă pentru autenticitate — fără de care nimic nu se poate crea — profesorul Nae Ionescu a jucat rolul de frunte. In timp ce alţi cărturari şi scriitori se grăbeau să „sistematizeze” — el îşi continua conversaţiile, lecţiile, fragmentele.

Pe Nae Ionescu nu-l interesa decît un singur lucru: să fii tu însuţi. Problema sufletului românesc este o problemă ontologică înainte de a fi una istorică. De aceea în lecţiile pe care le-a făcut studenţimii — profesorul Nae Ionescu a stăruit 12 ani asupra problemei fiinţei, ca să poată trece, de-abia în ultimul timpr la problema fiinţei româneşti. Nu putem vorbi despre ceea ce nu sîntem încă. Nu putem dezbate realităţile româneşti — pînă ce nu întâlnim realul. Drumul către real — a fost ţinta tuturor cursurilor profesorului Nae Ionescu. Şi pentru că ţinta aceasta fusese atacată profetic şi „mistic” de către N. Iorga şi Pârvan — Nae Ionescu şi-a  ales o altă metodă, metoda personală, socratică.

 

INFLUENŢA LUI NAE IONESCU  

Nae Ionescu a refuzat multă vreme să publice cărţi de filosofie, şi e foarte probabil că va refuza şi de aici înainte. S-au adus felurite şi isteţe explicaţii acestei ciudate singularizări. S-a spus, bunăoară, că lecţiile profesorului Nae Ionescu nu sînt „originale” şi ca atare nu îndrăzneşte să le dea la tipar. Intr-o cultură filosofică atit de „originală” ca a noastră, unde oricine poate face o carte de filosofie cu alte zece cărţi înainte — refuzul acesta de a publica pare într-adevăr ciudat. Cursurile profesorului Nae Ionescu sînt totuşi litografiate în 16 mari volume, şi nimeni nu e împiedicat să caute „influenţe” şi „lipsă de originalitate” in această rodnică activitate universitară. După cîte ştim, nimeni n-a făcut totuşi pină acum un asemenea examen. Profesorul Nae Ionescu a răspuns anticipat oricăror bănuieli, publicînd stenograma cursurilor sale. Dar continuă să refuze publicarea lor în volum.

Este oare atît de greu de înţeles de ce? Tip socratic, Nae lonescu nu crede într-o filosofie făcută de departe, prin cărţi. Cursurile sale sînt litografiate numai pentru folosul acelora care l-au auzit, care au stat de vorbă cu el; sînt scheme mnemonice, pentru orientarea într-o lungă conversaţie avută acum un an, sau acum cinci ani. Studenţii care îi urmăresc lecţiile alcătuiesc laolaltă o mare comunitate de dragoste şi gîndire, şi numai pentru această comunitate folosesc la ceva cursurile. Nae Ionescu, prin tot ce este şi ce gîndeşte el, nu poate invita lumea să dezbată problemele fiinţei şi ale gîndirii, departe de el; şi-ar trăda, altminteri, însăşi structura sa socratică. Departe de el, departe adică de „gîndirea care se naşte”, cititorul e în primejdia să creadă prea repede, să accepte prea repede, să devină dogmatic, primind un adevăr din afară, întorcîndu-se, deci, la „presocratici”…

Dacă influenţa lui Nae Ionescu este atît de fertilă, dacă în loc de a face „elevi” el şi-a făcut prieteni şi colaboratori de toate vîrstele — miracolul se datoreşte tocmai acestei tehnici socratice, care nu influenţează automat, din afară, prin cuvînt scris, prin maieutică. De aceea se şi explică de ce foştii „elevi” ai lui Nae lonescu sînt atît de personali, atît de rotunjiţi sufleteşte, chiar atît de deosebiţi între ei. Toţi au cîteva note comune: realişti, antioratorici, antidemocratici. Dar ce deosebire între un Mircea Vulcănescu, bunăoară, şi un Emil Cioran; între un G. Racoveanu si Mihail Sebastian!…

In istoria culturii  româneşti  moderne, o singură mare personalitate a avut o influenţă asemănătoare asupra contemporanilor mai tineri. A fost Mihai Eminescu. în timp ce, însă, Eminescu a creat un curent de simţire şi gîndire eminesciană prin opera sa scrisă — Nae Ionescu exercită o influenţă socratică, de la om la om, de la suflet la suflet. De aceea, nu se mai repetă rigiditatea şi idolatria vulgară a eminescienilor şi eminescoizilor. Influenţa prin operă, prin cărţi are marile ei primejdii—mai ales într-o cultură tînără, ca a noastră, lipsită de influenţe paralele. Cartea, cît ar fi ea de bună, e numai o gîndire moartă: ea exprimă un lucru care a fost viu într-un anumit ceas, faţă de anumite probleme, alături de anumiţi oameni. O influenţă exercitată prin cărţi riscă să creeze tipuri în serie; riscă mai ales, să se exercite la întîmplare. Poţi înţelege cum vrei tu cartea unui om; dar dacă omul acela este permanent alături de tine, corectarea se face necontenit şi nesimţit. Nae Ionescu este un autor foarte ciudat pentru ţara românească: opera lui e vie, e alături de el, s-ar putea spune chiar că nu e încă desprinsă de el. Destinul său socratic îi domină şi justifică toate gesturile; venit să înveţe pe tineri drumul către ei înşişi, să-i înveţe dragostea pentru trăirea interioară — Nae lonescu nu se putea contrazice „publicînd” cărţi de  filosofie, texte moarte pe care ei să gîndească şi pe care să şi le însuşească.

 

MOARTE SPIRITUALĂ, OPRIRE PE  LOC…  

Nu se putea contrazice — adică nu acceptă să moară. Intr-o celebră lecţie de deschidere a sa, Nae Ionescu a vorbit despre „sistemul” filosofic ca despre piatra de mormînt a filosofului. Omul care a înţeles şi a justificat tot, care a izbutit să se împace cu lumea şi cu Dumnezeu — nu mai are nimic de învăţat de la viaţa. Viaţa nu-i mai poate aduce nici o surpriză; nici un risc; nu mai e nici dramă, nici îndoială. El a intrat în moarte, fiind încă în viaţă. Căci viaţa este continuă rodire, continuă prefacere. Nu e vorba de o „evoluţie” nesfîrşită, şi nici de bergsoniană curgere în lume. Prefacerea şi ordinea în viaţă înseamnă înainte de toate certitudinea suferinţei. Trăiesc, deci sufăr; sufăr, deci nădăjduiesc în mîntuire, în odihna cerească. Drama omului are un rost: mîntuirea lui. Şi experienţa suferinţei îngăduie omului să nădăjduiască în mîntuire. Numai moartea are dreptul să oprească pe loc necontenita curgere a durerii, experienţa umană. Numai murind, omul îşi găseşte liniştea. Dar e linişte plină de nădejdi, această trecere dincolo. Liniştea de aici, împăcarea cu totul şi cu Dumnezeu fiind încă în viaţă — împăcarea aceea supremă pe care o aduce sistemul în filosofie — poate fi primejdioasă. Poate fi o ispitire a lui Dumnezeu. Pentru că omul nu are dreptul, atît timp cît rămîne în condiţia lui umană, să se liniştească pe deplin, să  ajungă  asemenea  lui  Dumnezeu.

Verwille doch ! „Opreşte-te!” — aceasta este cea mai statornică poruncă, pe care Mephistopheles o adresează de mai multe ori lui Faust. Liniştirea filosofică, împăcarea cu lumea, este o ispită împotriva lui Dumnezeu. Oprirea pe loc, este o ispită împotriva vieţii. Atît timp cît eşti încă în viaţă, cît eşti viu — nimic nu este pierdut. Orice rigiditate, orice împietrire, poate fi însă fatală. De aceea, groaza pe care o mărturiseşte Nae Ionescu faţă de orice fenomen de „moarte în viaţă, de oprire pe loc; fie el fenomen individual, trădat prin sterilitate fizică şi spirituală, fie fenomen social, trădat prin descompunerea formelor de viaţă civilă care i se subsumează”. Nimeni în afară de Mihai Eminescu n-a scris cu atîta emoţie şi atîta severitate despre „moartea în viaţă”, despre blestemul nerodirii, ca Nae Ionescu. în lecţiile sale universitare, în articolele sale de la „Cuvântul”, fenomenul de sterilizare, de împietrire, apare întotdeauna ca un destin tragic, care nu loveşte întotdeauna la nimereală. Cel care stă de partea vieţii împotriva morţii, de partea istoriei împotriva visului, îşi are rădăcinile fiinţei sale adînc înfipte în realitate, şi trăieşte sub semnul rodirii. „Organicul” înseamnă, pentru Nae Ionescu, nu numai a fi viu şi creator — ci a fi integrat istoriei, comunităţii de dragoste din care faci parte, şi prin aceasta, de a putea nădăjdui în mîntuire. Problema mîntuirii este o întrebare gravă, la care creştinul poate răspunde după multă gîndire şi experienţă. Dar un lucru este sigur: că problema mîntuirii începe de la viaţă, şi se pune numai oamenilor vii…

 

ISTORIE —SI  MÎNTUIRE  

Vorbind de mîntuire după ce am vorbit de „istorie”, am rămas tot în cadrul problematicii profesorului Nae Ionescu. Am văzut că două sînt chemările între care se zbate sufletul omului: sympathia şisoteria; „simpatia”, apropierea, contopirea cu oamenii — şi „mîntuirea”, distanţa de oameni, căutarea lui Dumnezeu, contopirea în Fiinţa divină. Pe de o parte, dragostea, istoria, drama; căci omul zadarnic se apropie de alt om, singur; zadarnic nădăjduieşte că se va putea pierde pe sine şi va putea trece în celălalt, prin actul dragostei. O dragoste între oameni, în numele lor, opreşte viaţa pe loc — şi în cele din urmă viaţa se răzbună. (De aici, taina căsătoriei — care uneşte sufletele în absolut, căci în viaţă faptele se consumă, oamenii se prefac necontenit). Pe de altă parte — soteria, adică ieşirea din istorie, umilirea vieţii (valorile ei trec pe un plan secundar), încercarea omului de a deveni centrul preocupărilor sale, neglijînd orice alt instinct în afară de instinctul perfectei supravieţuiri în viaţa mîntuită de după moarte. (Au fost oameni care au osîndit soteria, ca o preocupare „egoistă” ; în India budhistă, aşa-numiţii budhisatlva nu voiau să fie „mîntuiţi”, ca să nu părăsească lumea aceasta de durere şi ignoranţă, ca să poată ajuta mai departe pe oameni).

S-ar putea reduce toate eforturile de viaţă şi de gîndire ale profesorului Nae Ionescu, la aceste două fundamentale chemări: sympathia şi soteria. Problematica aceasta, care e veche de cînd lumea, dar care a fost dramatic pusă pentru creştinătatea răsăriteană de către Origenes, şi pentru lumea laică occidentală de către Goethe, în Faust — profesorul Nae Ionescu a făcut-o vie în conştiinţa generaţiei al cărei învăţător spiritual este. în anii cind domina problema fiinţei, în aceiaşi ani Nae Ionescu dezbătea în faţa studenţilor drama mîntuirii. Ontologie-soteria — primat al spiritualului. Era momentul căutării cu orice preţ al fiinţei, al realului, al vieţii spirituale autentice. Problema mintuirii, adică autonomia şi plinătatea fiinţei umane — trebuia să urmeze cu necesitate problemei ontologice. Ca să ajungi la fiinţă, Nae Ionescu te învăţa să te întorci la marile tale sincerităţi organice, să accepţi aventura, să nu fugi de deznădejde şi nelinişte. Ce început arzător şi dramatic pentru o inteligenţă tînără, pentru un suflet nedesfăcut! Şi cu toate acestea, adevăratele paradoxe şi nelinişti nu se iveau în calea tînărului decit cînd îşi punea şi cealaltă problemă, a mîntuirii. Aici se vedea şi mai bine profunda creştinătate a gîndirii  profesorului  Nae  Ionescu.

Să  vorbeşti  despre  creştinism  şi  filosofie  creştină în  Universitate, era, prin 1921, o adevărată revoluţie.

Să vorbeşti despre „mîntuire”, „sfinţenie”, „ortodoxism”, „erezie” — în cursuri de metafizică şi logică, însemna să te abaţi de la o tradiţie bine stabilită de idealism şi pozitivism. Problemele de metafizică şi filosofie religioasă fuseseră de mult excluse din preocupările universitare. Profesorul Nae Ionescu a pus cel dinţîi — cu competenţă şi originalitate — aceste probleme în centrul lecţiilor sale. Religia mai fusese menţionată de pe catedra de Filosofie, fără îndoială. Dar fusese menţionată ca o etapă de mult trecută a cunoaşterii omeneşti, ca o „falsă sau imperfectă filosofie”. Vasile Pârvan, singur, a vorbit, despre istoria religiilor cu simpatie, căldură şi înţelegere. Ca un adevărat precursor, profesorul Nae Ionescu nu s-a sfiit, însă, să-şi deschidă cel dintîi curs universitar cu o lecţie asupra dragostei. Au urmat, apoi, cursurile de Filosofia catolicismului, de Filosofia protestantismului, despre Faust şi problema mîntuirii etc. Mult mai tîrziu au aflat profesorii şi gînditorii noştri că problemele religioase se puneau din nou omului, că pozitivismul şi idealismul sînt poziţii de mult depăşite, că nu e deloc compromiţător să crezi în Dumnezeu, că filosofia creştină domină din nou veacul al XX-lea. Cînd se va scrie istoria problemelor filosof iei româneşti, se va vedea că vreme de 15 ani de zile noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului  Nae  Ionescu.

Este drept, numai profesorul Nae Ionescu îşi putea permite libertatea de a vorbi despre religie, creştinism, mistică şi dogmatică de pe catedra de metafizică. Pentru că era, în acelaşi timp, un temut logician, şi făcea cursuri de filosofia ştiinţei, şi îşi trecuse teza de doctorat cu o problemă matematică. Solida sa pregătire ştiinţifică nu i-o putea contesta nimeni. Nu putea fi bănuit de patetism, de „misticism”, de dilentalism. Aşa că lecţiile sale de filosofie a religiilor au fost privite cu neîncredere — dar în acelaşi timp cu timiditate.

Apărut în Universitate ca un revoluţionar, Nae Ionescu nu şi-a trădat misiunea, obligaţia pe care o avea faţă de elevii săi de a nu măslui realitatea, de a nu evita dificultăţile, de a nu şovăi în faţa adevărului. Revoluţionar a fost, şi a rămas profesorul Nae Ionescu, chiar prin tulburătoarea lui sinceritate. Rareori un profesor îşi mărturiseşte în faţa studenţilor săi limita înţelegerii şi a cunoştinţelor sale. Cînd e atît de uşor să trişezi, cînd e atît de încîntător să improvizezi — Nae Ionescu îşi mărturiseşte cu tristeţe tot ceea ce încă nu înţelege. Zarea acestei cunoaşteri nelămurite încă — obsedează şi farmecă pe studenţi. Gîndul care se rotunjeşte în faţa lor, omul care se zbate în luptă cu un adevăr — invită mai mult la gîndire decît orice filosofie completă şi perfectă. Deşi permanent nemulţumit de sine — profesorul Nae Ionescu a izbutit totuşi să clădească cea dinţii filosofie originală românească.

Nu un sistem de filosofie — ci o filosofie; adică o metodă de a cunoaşte realitatea şi o tehnică de a formula această cunoaştere…

Preocupat zece ani mai ales de soteria — Nae Ionescu simte din nou încotro se îndreaptă istoria, şi în ultimii ani acordă o mai mare importanţă sympathiei, omului în lume. De fapt, niciodată nu uitase această chemare a sufletului către comuniune, către „pierderea in altul”. In cursurile sale de metafizică, a vorbit adesea despre dragoste ca instrument de cunoaştere. Ori, ce este altceva dragostea decit cea mai perfectă formă a sympathiei? Iar în activitatea depusă la A.S.C.R., a dovedit că orthodoxia încearcă să unească aceste două mari drumuri spirituale — căci mîntuirea, în concepţia creştinătăţii răsăritene, se cucereşte înlăuntrul comunităţii de dragoste, laolaltă cu ceilalţi oameni. Atît de mult a fost pătruns profesorul Nae Ionescu de acest adevăr, încît uneori a vorbit de apokathastasis, de acea înfiorată nădejde a lui Origen, că oamenii nu se pot mîntui decît toţi odată…

 

ORTODOXIA — ŞI DESTINUL ROMÂNIEI  

Prin ortodoxie, prin viaţa creştină — cu marile şi ascunsele ei îndoieli — a ajuns din nou Nae Ionescu la istorie, la această mare comuniune  de dragoste  şi destin care este neamul.  Cînd spun „a ajuns din nou”, înţeleg: a stăruit, i-a acordat întîietatea preocupărilor sale.  Pentru că, întotdeauna a fost viu în conştiinţa profesorului Nae Ionescu sentimentul tragic al existenţei istorice, al participării la o anumită structură etnică şi spirituală. In ultimii ani, însă, a fost preocupat mai ales de problemele istorice, adică de destinul neamului românesc, de marile sale linii de desfăşurare şi rodire. A fi viu,şi a rodi — aceleaşi criterii care orientau problematica omului domină şi istoria unui neam. Omul se verifică prin viaţa şi capacitatea sa de rodire — şi poate nădăjdui mîntuirea prin sinceritatea sa faţă de sine. Tot aşa, un neam supravieţuieşte  prin  sinceritatea faţă de sine, prin curajul său de a se cunoaşte aşa cum este; prin autenticitate. Dominantele gîndirii lui  Nae Ionescu sînt uşor de regăsit, în orice problemă pe care o dezbate. El  rămîne, întotdeauna, realist, organicist, „fatalist”. (Ceea ce se numeşte „fatalismul” său este nurnai un excepţional instinct ontologic. Nae Ionescu ştie că  ceea ce este nu poate fi contestat prin dialectică, nici suprimat prin decrete). De aceea, atunci cînd îşi pune problema neamului românesc, el ştie că acest neam nu există prin legi şi tratate, ci prin sinceritatea lui faţă de propriul său destin, şi prin capacitatea sa de rodire.  Nu poţi opri un neam din drumul firesc al istoriei sale; poţi, cel mult, întîrzia etapele de creştere, şi această  întârziere se plăteşte întotdeauna. Ceea ce se numeşte „politica” profesorului Nae Ionescu este numai un exerciţiu practic al eternei probleme ontologice: a vedea ceea ce este, a prevedea destinul formelor istorice care se nasc, a formula legile realităţii în termeni accesibili tuturor, a da o mînă de ajutor celor care nu văd. Omul nu creează nimic în istorie — această deznădăjduită şi eroică lege o repetă necontenit profesorul Nae Ionescu. Omul nu e creator, în afară de limitele fiinţei sale. Un om poate face copii — şi încă în măsura în care participă la viaţă, adică la o realitate care îl precede şi îl stăpîneşte.  Dar un om nu poate face legi — legile există, în afara lui, în realitate, şi el doar le vede şi le formulează. Un om nu poate face istorie, căci istoria se face, sub semnul lui Dumnezeu sau al destinului, dar se face laolaltă de toţi oamenii, cu morţii care i-au precedat şi cu viii care vor veni.

Este o lege deznădăjduită, aceasta. Dar este, înainte de toate, o lege creştină, antieuropeană (dacă ne referim la Europa care s-a organizat după Renaştere şi Reformă). Nicăieri nu întîlnim atîta umilinţă a omului singur, a omului izolat, rupt din comunicitatea de dragoste; nicăieri orgoliul — care a dus pe om în păcatul luciferic, al ispitirii lui Dumnezeu, al asemănării cu Dumnezeu — nu e mai definitiv înfrînt ca în această concepţie creştină. Drumul către fiinţă începe printr-o mare căutare de sine, dar sfîrşeşte dincolo de sine, în Dumnezeu (soteria) sau în istorie (sympathia). Autenticitatea, fără de care nimic nu e valabil, îţi cere să fii tu însuţi — dar realizînd-o, te recunoşti dincolo de tine (dragostea, mistica, istoria). Caută-te pe tine însuţi — cu sinceritate, cu îndrăzneală — şi vei vedea că tu eşti în altă parte decît în tine: te vei găsi sub umbra lui Dumnezeu, sau adînc îngropat alături de morţii tăi. Fii sincer pînă la urmă, fii bărbat, nu te lăsa păcălit de iluzii, nu te lăsa — mai ales! — dus în ispită, si vei vedea că în puţinătatea omului stă marea lui vrednicie, că în umilirea orgoliului lui se află nădejdea mîntuirii sale. Viaţa omului e deznădăjduită, plină de primejdii, surpată de erori şi întîmplări — dar atît timp cît e viu şi sincer, omul se poate apropia de centrul fiinţei sale. Şi dacă în viaţa individuală libertatea omului este numai libertatea lui de a păcătui, există încă un fel de libertate, spirituală: aceea de a te integra legilor, de a alege istoria (comuniunea de dragoste) în loc de a alege moartea (oprirea pe loc; împietrirea; luxuria)…

Mircea Eliade

 15 Noiembrie 1936

„Vremea”, Anul IX, Nr. 463, 15 Noiembrie 1936, p. 7-9.

via Miscarea

Eminescu – prima jertfă pe altarul Daciei Mari

Moto:„Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptățire a națiunii noastre”
Mihai
Eminescu

Imagini pentru EMINESCU :SUNTEM ROMANI

PROBLEMA RENAŞTERII NAŢIONALE

Preambul:

„Dacia Mare” a constituit un proiect etno-politico-statal elaborat la începutul secolului al XIX-lea de către boieri patrioți. El a fost reluat de către revoluționarii paşoptişti şi continuat de patrioții români în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A eşuat atât din cauza obedienței puterii politice față de marile puteri, cât şi a presiunilor acestora.

Denumirea proiectului ar putea constitui o enigmă, în contextul în care se atribuise țării numele de România. Promotorii săi au considerat că redescoperirea şi asumarea identității, dar şi recuperarea unor părți din vatra originară de viețuire, smulse de imperiile vecine, constituie o datorie națională şi o problemă de conştiință.

Mihai Eminescu, cel mai important dintre promotori, a înțeles că refacerea unității spațiului străvechii Dacii era pentru români o problemă de renaştere națională, iar nu o simplă „afacere”, aşa cum încercau să o exploateze marile imperii vecine în folos propriu.

Premise. Între Dacia austriacă şi Dacia rusească

Precum se cunoaşte, începând din secolul al XVIII-lea, când trei mari imperii (otoman, țarist şi habsburgic) înconjuraseră, practic, vatra de viețuire a neamului românesc şi se confruntau pentru acest spațiu chiar în interiorul său, în marile cancelarii s-au făcut proiecte, unele oculte, care vizaureconstituirea Daciei, ca stat-tampon între acestea.

Ideea constituirii unui stat (regat) cu numele „Dacia”, care să cuprindă teritorii ale străvechii Dacii, a devenit problemă de negociere între imperiile europene, în contextul războaielor napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. Boierii români patrioți visau la unirea Principatelor în „Dacia” sau„Valahia Mare”,[1] iar imperiile vecine se târguiau să obțină foloase din unirea Ardealului cu Principatele Dunărene, formând „regatul Dacia”.[2]

Atât imperiul habsburgic, cât şi cel țarist, au dorit, în anumite contexte geopolitice, formarea unui stat-tampon, cu numele Dacia, însă fiecare voia să-l ia sub tutelă proprie: ,,Dacia austriacă” urma să încorporeze Ardealul unit cu Principatele, iar ,,Dacia rusească” urma să încorporeze Ţara Românească (Valahia), Moldova şi Dobrogea. Deci, fiecare imperiu vecin voia o Dacie a lui, şi nu o Dacie românească.

Numele „Dacia” a constituit premisa pe fundamentul căreia, începând de la revoluția paşoptistă, a fost gândită refacerea statalității româneşti în vatra ancestrală a neamului.

O pleiadă de filosofi, istorici, sociologi sau revoluționari reprezentând aşa-numita „generație paşoptistă”, s-au apucat cu înflăcărare revoluționară de o activitate laborioasă pentru redefinirea națiunii române.[3] Este important de menționat că Eminescu a cunoscut aceste proiecte, unii dintre autorii lor, îndeosebi învățații ardeleni, fiindu-i mentori îndeosebi în perioada studiilor sale la Viena.[4]

Pregătirea proiectului „Dacia Mare”

Pregătirea proiectului „Dacia Mare”, în care Eminescu s-a implicat cu mintea şi cu fapta, a parcurs două etape: asumarea şi recunoaşterea identității naționale şi acțiunea pentru restaurarea istoriei naționale.

Unirea Principatelor, în anul 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a constituit, pe fond, primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă românească, a proiectului Daciei Mari. Pentru imperiile vecine, numele „Dacia”, ca entitate socio-politică creată exclusiv din perspectivă românească, era considerat un atentat la ordinea stabilită prin tratatele pe care le semnaseră de curând. De asemenea, instalarea unui prinț german pe tronul României, în anul 1866, a fost percepută ca intrare a acesteia în aşa-numita „ordine germană”.

La vârsta de 17 ani, Eminescu, simțind nevoia să reînvie mândria națională,[5] a publicat în revista„Familia” (2 aprilie 1867) poema patetică: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” şi a devenit principalul promotor al punerii în aplicare a devizei În unire e tăria”.[6] Aşa s-a născut ideea organizării unei manifestări spirituale a întregii vetre de viețuire a neamului, într-un loc cu cea mai adâncă semnificație istorică: serbarea de la Putna, prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii Putna de către Ştefan cel Mare. Această serbare, desfăşurată în zilele de 15-16 august 1871, a constituit, în fapt, cel dintâi congres al românilor de pretutindeni. Cu acel prilej, la mormântul voievodal, Eminescu a recitat poezia „Doină populară” „prima variantă a cunoscutei poeme „Doina-, primită, precum se cunoaşte, cu multă însuflețire de către cei prezenți, întrucât reflecta dorința fierbinte de eliberare a teritoriilor româneşti „de la Nistru pân la Tisa” de sub dominație străină.

 

Propagarea şi răspândirea ideii de „Dacia Mare”

După revenirea în țară şi stabilirea la Iaşi, Eminescu a militat cu o energie nemaiîntâlnită până atunci pentru reconstrucția unității etno-politico-statale româneşti. Însă, la demararea proiectului de reconstrucție a statalității româneşti a constatat că în calea acestuia existau două piedici fundamentale: „elementul de disoluțiune”, „demagogia României”, căruia i se alătura aşa-numita„pătură superpusă”, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi occidentale,  fără tradiții, fără patrie sau naționalitate hotărâtă”.[7]

Posibilitatea inițierii noului proiect etno-politico-statal românesc a fost întrevăzută odată cu înființarea, la Cernăuți, în octombrie 1875, a Societății „Arboroasa”.[8] În contextul izbucnirii „crizei orientale”, Eminescu a crezut că s-au ivit condițiile pentru reconstrucția etno-politico-statală românească şi a trecut la ofensivă. El a atras atenția că cea mai mare piedică în calea realizării proiectului „Daciei Mari” era Austro-Ungaria.[9]

În conlucrare cu conducerea Societății „Arboroasa”, Eminescu a gândit şi proiectat acțiuni menite să atragă atenția asupra situației românilor încorporați în Imperiul austro-ungar.[10] Astfel, a intrat în atenția serviciilor de informații ale Austro-Ungariei, fiind urmărit potrivit canoanelor activității serviciilor secrete.

În octombrie 1877, în plin război ruso-româno-turc, când cea mai mare parte a intelectualității române era angajată cu condeiul şi cuvântul scris în susținerea războiului cu turcii, Societatea„Arboroasa” şi-a asumat riscul de a înfrunta pe față autoritățile austro-ungare. Drept urmare, autoritățile imperiale austro-ungare au arestat cinci membri ai acesteia, între care s-a aflat şi Ciprian Porumbescu, iar societatea a fost desființată. Eminescu a luat cunoştință, pe diverse căi, despre ancheta deschisă de autoritățile austriece în legătură cu activitatea „Arboroasei”, acuzând curtea din Viena de nesocotirea unității nației româneşti. În acest fel, n-a făcut decât să-şi îngroaşe dosarul  întocmit de către Biroul Informativ din Viena, care începea să conceapă acțiuni menite să anihileze manifestările sale „naționaliste”.[11] Însă, dezamăgirea lui a fost mare, constatând că autoritățile statului român n-au sprijinit sub nici o formă acțiunea Societății „Arboroasa”.

Pe acest fond de evenimente, în noiembrie 1877 Eminescu a ajuns la Bucureşti, devenind redactor la ziarul „Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator. Şi-a început colaborarea la ziarul respectiv în 24 noiembrie 1877 cu articolul „Bălcescu şi urmaşii săi”.

În scut timp, Eminescu s-a avântat într-o vastă activitate publicistică destinată emancipării neamului şiapărării memoriei acestuia. Patriotismul a rămas calitatea lui definitorie. Probabil că junimiştii care l-au recomandat pentru ziarul „Timpul” nu şi-au dat seama că Eminescu era un naționalist neclintit, care nu putea fi modelat în spirit politicianist decât zdrobindu-l fizic (ori l-au adus de la Iaşi la Bucureşti, pentru a-l ținea sub observare!).

Evenimentul care a marcat fundamental activitatea sa pe tărâm politico-social a fost Congresul de la Berlin, convocat la 1 iulie 1878 de către cele şapte puteri europene.

Eminescu, care ştia că trăieşte în România, stat european, denumit astfel din anul 1862, a auzit că marile puteri foloseau încă sintagma „Principatele Unite Române” pentru a desemna statul român. Mai mult, România nu fusese invitată acolo ca țară învingătoare în războiul antiotoman şi nici nu fusese tratată ca atare. El a reacționat extrem de dur față de umilirea statului român şi, fără aprobarea forurilor de conducere ale Partidului Conservator, a angajat ziarul „Timpul” într-o campanie de presă împotriva modificării Constituției în sensul cerut de marile puteri europene.[12] În acelaşi timp, a devenit o problemă pentru politicieni, inclusiv pentru conservatori, ideile sale fiind considerate „periculoase”.

Eminescu a ajuns la concluzia că pentru a da viață proiectului respectiv era nevoie de jertfă.Această idee a fost exprimată, la 1 septembrie 1879, când înConvorbiri literare” a publicat poezia „Rugăciunea unui dac” (dacul fiind considerat simbolul jertfei pentru neam şi vatră!). El şi-a îndemnat semenii să se închine Tatălui Ceresc (numit Părinte”), cel care a dat „suflet zeilor” şi „fericire lumii”, pe care-l numea „izvorul de mântuire al omenirii” şi-l considera „moartea morții şi învierea vieții”. Mesajul „Rugăciunii…”, este, pe fond, vinovăția majoră pentru că „dacul” n-a putut contracara umilința pe care marile puteri i-au impus-o şi cere să plătească prin moarte (intrarea în„vecinicul repaus”) pentru această vinovăție.

Proiectul etno-politico-statal gândit de Eminescu, eminamente anti-austro-ungar, s-a lovit de obediența partidelor politice, mai ales a politicienilor, în primul rând a conservatorilor, dar şi a unor liberali față de Puterile Centrale.[13] Împotriva lui Eminescu s-au coalizat toți cei care s-auauto-declarat din interes politic apărători ai „românismului”. Cu toți aceştia, Eminescu s-a simțit obligat să poarte o polemică publică extrem de violentă, fapt ce i-a creat şi mai mulți duşmani.

La rândul lor, agenții serviciilor de informații austro-ungare, care au urmărit cu rigoare ideile lui Eminescu şi erau la curent cu „visele” sale, numeau statul preconizat de el„Dacisches Kaiserreich”.[14] Numele lui Eminescu devenise cunoscut în cercurile politice austro-ungare, iar avertismentele au început să-i sperie pe politicienii români. De la Viena, ambasadorul liberalilor, conservatorul Petre P. Carp, a transmis în țară semnalul reducerii la tăcere a lui Eminescu. Acesta a fost exprimat într-o scrisoare trimisă lui Titu Maiorescu, în care îi atrăgea atenția pe un ton imperativ: „Şi mai potoliți-l pe Eminescu! „œ.[15]

Eminescu nu şi-a abandonat crezul în reconstruirea statalității româneşti, care trebuia să aibă ca suport teritorial spațiul vechii Dacii. Însă, a fost conştient că în acel context nu trebuiau implicate „pe față” autoritățile tânărului şi firavului stat român. De aceea, a recomandat o neutralitatea activă, pentru a feri România de consecințele unei confruntări directe între cele două imperii. Cu inteligența-i recunoscută, el a încercat să le explice politicienilor momentului că „situația noastră excepțională ne învață că una din condițiile, de nu ale existenței, dar ale păcii şi dezvoltării noastre liniştite, e ca să trăim în pace cu amândoi vecinii (imperiile țarist şi austro-ungar, n.ns.) şi să lăsăm ca echilibrul între puterile lor să fie garanția neutralității noastre”.[16]

În condițiile înăspririi prigoanei autorităților austro-ungare împotriva românilor încorporați în imperiu, la Bucureşti, cu sprijinul lui C.A. Rosetti, studenții români transilvăneni Gheorghe Secăşanu şi Gheorghe Ocăşanu au pus bazele societății iridenta română („România Irridenta „œ), al cărui obiectiv imediat era contracararea politicii de deznaționalizare şi de maghiarizare a românilor din Ungaria.

În vara anului 1881, „România Irridenta „œ a pus în circulație o hartă cu Banatul până la Tisa, Transilvania şi Bucovina, toate considerate „teritorii române „œ.[17] Această hartă care proclama „teritorii române” provinciile istorice Banatul, Transilvania şi Bucovina a fost semnalul reluării cu vigoare a luptei pentru eliberarea românilor aflați sub stăpânirea Imperiului austro-ungar şi unirea teritoriilor respective cu „patria mamă”, pentru a reconstitui Dacia Mare.

Eminescu s-a alăturat cu toată ființa şi priceperea sa reprezentanților românilor ardeleni şi bucovineni stabiliți în Bucureşti, care se simțeau abandonați de către puterea politică „din țară” în lupta pentru câştigarea drepturilor naționale. Ideea Daciei Mari „œ a fost răspândită şi a prins repede rădăcini chiar şi în interiorul oştirii române. Cu ocazia deschiderii unei expoziții organizate la Sibiu, la care a fost invitat ca delegat al statului român şi generalul-medic Carol Davilla, acesta şi-a afirmat ideile cu privire la Marea-Dacie „œ şi a dispus să fie îndepărtate portretele împăratului şi împărătesei” şi înlocuite cu cele ale majestății româneşti „œ.[18]

 

Constituirea nucleului politic al „Daciei Mari” (Societatea „Carpații”)

Loviturile primite de Iredenta română din partea serviciilor secrete ale Austro-Ungariei au determinat schimbarea de tactică. În acest context, la 24 ianuarie 1882, pe suportul Iredentei române, a luat ființă, la Bucureşti, Societatea „Carpații”,[19] în care a fost cooptat şi Eminescu. Scopul declarat al societății a fost sprijinirea ardelenilor emigranți cu slujbe şi locuințe în capitala României, însă scopul real era eliberarea Transilvaniei şi refacerea Daciei Mari”. În acest sens, programul Societății a fost subordonat pregătirii luptei de eliberare a românilor ardeleni de sub dominația austro-ungară.

Societatea „Carpații” a început să desfăşoare o acțiune susținută împotriva stăpânirii dualiste şi în apărarea ființei naționale.[20] Unii membrii au primit sarcini să difuzeze manifeste incendiare şi să militeze prin toate mijloacele de comunicare pentru reîntregirea politică şi teritorială. Eminescu s-a remarcat şi în noua situație prin poziția fermă adoptată față de interzicerea de către autoritățile ungare a utilizării limbii şi a unor manuale şcolare româneşti, în special de geografie, istorie şi literatură, deşi acestea fuseseră aprobate de către Viena.[21]

Societatea „Carpații” a fost considerată, chiar de la înființare, ca periculoasă pentru siguranța Imperiului austro-ungar. Se pare că imediat după înființare, serviciile secrete austriece au reuşit să o „penetreze” informativ.[22]

Zvonul privind intențiile refacerii Daciei Mari au început să circule peste Carpați, în Transilvania. În acest context, autoritățile de la Budapesta au intensificat măsurile necesare prevenirii manifestărilor de simpatie sau de susținere a luptei naționale a românilor.

Eminescu a simțit ostilitatea crescândă şi tot mai violentă a politicienilor români, îndeosebi a liderilor Partidului Conservator față de proiectul Daciei Mari sau a statului daco-român. El a fost tot mai conştient că poziția lui la ziarul „Timpul”, precum şi atitudinea sa critică la adresa politicianismului antinațional, l-au transformat într-o adevărată țintă. În acelaşi timp, i s-a întărit convingerea că, odată ce a apucat pe un drum care cerea jertfă, era menit să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor!

Dintr-o astfel de cugetare de geniu s-a născut ideea Luceafărului, pe care Eminescu l-a prezentatşlefuit, la Junimea, în 8 octombrie 1882. Versurile sale au sintetizat ideea destinului omului de geniu, prezentă şi în poeziile sale din tinerețe, precum Gemenii, Povestea Dochiei, Ursitorile sauPovestea magului călător în stele. Toate acele personaje sau întâmplări făceau parte din patrimoniul ancestral al neamului, la renaşterea căruia Eminescu lucra şi cu gândul şi cu fapta, fără tihnă şi fără odihnă.

În noul context, Eminescu a fost atacat dur de către publicații din Austro-Ungaria, cu care a început o polemică acerbă. Autoritățile Imperiului austro-ungar au ațâțat asupra sa politicieni români obedienți Vienei, iar diverşi agenți amenințau cu ocuparea Valahiei”. El a explicat că aşa-numitul iredentism românesc nu era decât reacția firească față de ocuparea unor ținuturi româneşti de către Imperiul austro-ungar şi a asupririi românilor, arătând că „România irredentanu exista decât în imaginația maghiarilor, iar „Daco-Romania” constituia o „invențiune austro-rusescă, făcută de a fi opusă de o putere celeilalte”. Însă, el s-a simțit obligat de propria-i conştiință să afirme public faptul că mişcarea de eliberare a românilor de peste munțiera „un adevăr şi „o realitate etnologică”.[23]

Precum se ştie, viabilitatea proiectului a fost testată „pe viu” de către Societatea„Carpații” la începutul lunii iunie 1883. Folosind prilejul dezvelirii, la Iaşi, a statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare (sculptată de Emmanuel Framiet), Societatea „Carpații” a dorit să testeze reacția concomitentă a celor două imperii „austro-ungar şi țarist „față de proiectul etno-politico-statal al cărui mentor principal era Eminescu.

La ceremonia respectivă, desfăşurată la 5 iunie 1883, au participat aproape 10.000 de români din toate provinciile româneşti, inclusiv un grup restrâns de români basarabeni. Eminescu a participat în calitate de delegat al ziarului „Timpul”, în realitate ca reprezentant al Societății „Carpații „œ. El venise hotărât să facă publică viziunea sa asupra proiectului etno-politico-statal, cu invocarea voievodului Ştefan cel Mare, ca justițiar al nației româneşti. În acest sens, pregătise ultima variantă dinDoina, scrisă în spiritul doctrinei Societății „Carpații „œ, pentru a fi citită la ceremonie.

Însă, unii politicieni, în frunte cu liberalul Petre Grădişteanu, profitând de faptul că festivitățile au fost onorate de prezența regelui Carol I, au transformat momentul, voit sau inconştient, într-o „serbare guvernamentală”. Incitările la luarea prin forță a „provinciilor surori” ocupate de Imperiul austro-ungar, omisiunea Basarabiei dintre „provinciile surori” care trebuiau eliberate,[24] neînțelegerile între conservatori şi liberali în privința interesului, necesității şi modalităților de susținere a proiectului, au dezvăluit lipsa de coeziune a ideilor şi faptelor necesare pentru reuşita acestuia. Aceste realități nepercepute de cei mai mulți dintre cei implicați în realizarea proiectului au fost sesizate cu claritate de către Eminescu. Aşa se explică de ce n-a participat la solemnitatea de dezvelire a statuii lui Ştefan cel Mare[25] şi nici n-a prezentat poezia „Doina” la manifestația publică, citind-o abia în seara zilei de 5 iunie 1883, la şedința societății literare „Junimea”, ținută în casa lui Iacob Negruzzi.

de-la-nistru-pan-la-tisa

Pentru mediile politice şi de presă din Viena şi Budapesta, momentul respectiv, interpretat ca provocare directă, a constituit prilejul pentru a proba Europei „pericolul iredentismului românesc” de care, propagandistic, imperiul făcea caz deosebit.

La rândul lor, autoritățile țariste au dat o replică simbolică la acțiunea desfăşurată la Iaşi,[26] lansând vestea dezvelirii a două monumente în capitala „guberniei Basarabia”: statuia țarului Alexandru al II-lea (cel care răpise județele Cahul, Ismail şi Bolgrad din trupul României!) precum şi bustul scriitorului Puşkin („zeul literaturii ruse”). Prin aceasta, țarul Rusiei a ținut să exprime public că nu era dispus să cedeze „gubernia Basarabia”!

Aflat sub presiunea conjugată a autorităților austro-ungare şi țariste, guvernul român s-a desolidarizat de ideea oricărui proiect etno-politico-statal care eluda „spiritul” congresului de la Berlin şi „ordinea germană” impusă şi apărată în spațiul etnic românesc printr-o înțelegere tainică dintre cele două imperii vecine. Pe cale de consecință, a fost dezavuată, practic, orice acțiune a Societății „Carpații”, fiind pusă în discuție chiar existența acesteia. Eminescu a înțeles că atitudinea respectivă va fi urmată de o lovitură aplicată proiectului „Daciei Mari” chiar din partea puterii politice de la Bucureşti. El a simțit că puterea politică pregăteşte o acțiune de lichidare prin forță a societății. De aceea, din spirit de apărare a proiectului, el a adoptat public o atitudine preventivă, pentru a preîntâmpina posibilele efecte perverse asupra viitorului mişcării naționale româneşti.

Agresivitatea cu care cele două imperii au reacționat față de momentul respectiv, l-a convins pe Eminescu că România era înconjurată de „rechini”, cărora nu le putea rezista decât prin inteligență politică, simț strategic şi efort național. El a fost convins că ideea unirii politice a tuturor românilor în acel moment putea fi periculoasă şi nepractică dacă era abordată abrupt, prin implicarea violentă a politicienilor şi prin stârnirea mâniei concomitente a celor două imperii vecine.

Eminescu a tras un semnal de alarmă în coloanele ziarului Timpul”, arătând că în România, o țară mică, înconjurată de puternici şi uneori indispuşi vecini”, ideea de luare prin forță a Basarabiei, Banatului, Bucovinei şi Transilvaniei „pentru moment e respinsă de toți oamenii politici şi chiar de patrioții înțelepți”. Totuşi, s-a simțit dator să recunoască public că ideea de „Dacia Mare exista în subconştientul colectiv şi că „avea dreptul să doarmă tainică şi liniştită în cugetul câtorva nobili visători”.[27] Deci, el a conştientizat că planul de a acționa în forță pentru refacerea „Daciei Mari” era nerealist şi că, în contextul respectiv, devenise un vis îndepărtat!

 

Reprimarea politică a Societății „Carpații” şi jertfirea lui Eminescu

Momentul „Iaşi” a transformat Societatea „Carpații” în duşman declarat al Austro-Ungariei, iar pe Eminescu în „obiectiv” permanent pentru serviciile sale de informații.[28] El a sesizat pericolul izbucnirii unui conflict diplomatic, apoi chiar armat între Austro-Ungaria, sprijinită de Germania şi regatul României, care trebuia adus cu forța în  „ordinea germană”. De aceea, a încercat să tempereze agresivitatea unor politicieni austrieci, incitați de Budapesta, care exagerau pericolul acțiunilor româneşti vizând constituirea Daciei Mari. Însă, guvernanții de la Bucureşti, preocupați mai ales de împărțirea şi reîmpărțirea demnităților publice şi a resurselor de putere, au acceptat fără împotrivire sau alte explicații ideea anihilării Societății „Carpații” şi „potolirii” Eminescu, ca soluții necesare reducerii stării de tensiune între regatul României şi Imperiul austro-ungar.

Aşa-numitele „discursuri iredentiste” de la Iaşi, din 6 iunie 1883, au constituit pretextul pentru declanşarea, de către Puterile Centrale, a acțiunii de aducere a României în „ordinea germană”. Atât Germania, cât şi Austro-Ungaria i-au cerut în mod imperativ regelui Carol I să se integreze urgent în„noua ordine” europeană, deci în sistemul geopolitic instituit la congresul de la Berlin din anul 1878. Această integrare urma să fie stipulată într-un tratat prevăzut a fi semnat între România şi Puterile Centrale (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), în 28 iunie 1883. Proiectul de tratat prevedea că România era obligată să se orienteze, politic, în primul rând, spre Austro-Ungaria şi interzicea orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiția semnării era anihilarea revendicării Ardealului de către România. Consecința imediată a semnării tratatului respectiv era eliminarea aşa-zisei influențe franceze în România şi desființarea Societății „Carpații”. Guvernul român a acceptat destul de greu şi cu rezerve regulile care îi erau impuse României. Discuțiile care au urmat au reprezentat o veritabilă bătălie diplomatică, din care va ieşi un tratat secret şi defensiv, care nu implica România în politica expansionistă a Puterilor Centrale.

Dar, intrarea României în sfera de influență a Triplei Alianțe excludea existența „Daciei Mari”. Iar politicienii interni (atât conservatori, cât şi liberali aflați la guvernare, puternic şi continuu „flagelați”direct şi indirect de Eminescu) au lucrat „mână-n mână” cu „Oculta” internă şi externă, n-au lăsat să le scape momentul pentru a-l elimina pe Eminescu şi Societatea „Carpații”. În această acțiune s-au arătat deosebit de zeloşi unii fruntaşi ai Partidului Conservator, criticați vehement de către Eminescu pentru politica lor antinațională.[29] „Loja” din spatele Societății „Junimea” şi-a avut rolul ei, iar Titu Maiorescu s-a dovedit a fi „regizorul” intern al întregii acțiuni.

Aşa a fost fabricată, în timp, „nebunia lui Eminescu”. S-a recurs la această soluție, întrucât „nebunia”declarată public excludea automat din viața publică pe cel ce nu putea face dovada credibilă că este sănătos. În cazul lui Eminescu, aceasta putea fi invocată, fără nicio răspundere, ori de câte ori venea vorba de scrierile sale, iar creduli se aflau destui în acele vremuri. Deci, scopul urmărit era scoaterea lui Eminescu din viața publică!

 

Prindeți-l pe Eminescu şi băgați-l la balamuc!”

Ca variantă de rezervă, Eminescu trebuia să ajungă în fața organelor de Poliție, care n-aveau nimic cu poetul ci cu ziaristul politic „ziarist al opoziției. Cei care i-au gândit soarta erau convinşi că dacă Eminescu va intra în conștiința publică drept nebun, nimic din ceea ce a scris nu va mai fi luat în considerare.

Momentul exploatării aşa-zisei „nebunii a lui Eminescu” a venit în ziua de 28 iunie 1883, când, amânându-se încheierea tratatului cu Austro-Ungaria, a izbucnit flacăra conflictului. Invocând acțiunile„subversive” ale Societății „Carpații”, Austro-Ungaria a notificat suspendarea relațiilor diplomatice cu România şi a rupt relațiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore. În acelaşi timp, efective militare executau manevre armate în Carpați, iar presa ungară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze „Valahia”. La rândul său, cancelarul Germaniei, Otto von Bismack, a amenințat Regatul României, printr-o telegramă secretă către Carol I, cu declararea războiului dacă România nu intră în „noua ordine”. Totodată, guvernului I.C.Brătianu i s-a cerut să verifice Societatea„Carpații”, sub motivul că desfăşura activitate subversivă, urmărind unirea Ardealului cu regatul României. Astfel, guvernul a dispus măsuri radicale împotriva Societății „Carpații”.

Poliția a trecut, în forță, la percheziționarea sediului acesteia din strada Ştirbei Vodă şi a domiciliului membrilor comitetului de conducere,[30] iar toți cei dovediți ca membri activi ai organizației fiind ulterior expulzați. Apoi s-a lansat semnalul: Prindeți-l pe Eminescu şi băgați-l la balamuc!”Scenariul sacrificării lui Eminescu a constituit şi continuă să constituie subiectul şi obiectul unor ample analize şi dezbateri.

Fapta odioasă comisă împotriva lui Eminescu este confirmată, în primul rând, de modul în care a fost acoperită oficial, în stil balcanic. El a fost internat la „sanatoriul” dr. Alexandru Şuțu la „Caritatea”(Caritas) punându-i-se falsul diagnostic de „alcoolism şi sifilis”. Deci, agresiunea împotriva sa a fost acoperită, oficial, cu un certificat medical.

Ştirea că „a înnebunit Eminescu”, nu a apărut în ziarul „Timpul”, unde Eminescu fusese redactor principal, ci în ziarul Românul” „oficiosul guvernului, de fapt, al aripii rosettiste din partidul liberal, care se aflase în polemică permanentă cu Eminescu.

Eminescu a fost ținut în sanatoriul dr. Alexandru Suțu până când România a aderat la Tripla Alianță, apoi a fost târât din sanatoriu în sanatoriu, cu scurte momente de libertate, până la sfârşitul vieții.[31]

Niciunul dintre cei care au participat la săvârşirea mârşavei fapte nu şi-a asumat vreodată nicio parte de vină. Unii au inventat momente şi scene ireale, dar credibile pentru cei „săraci cu duhul”[32], pentru a scăpa de urmări, iar alții, laşi, au acceptat să vorbească la mulți ani de la evenimentul respectiv, când Eminescu era perceput de mulți semeni aşa cum îl proiectaseră «epigonii» săi.

Încercare de reconstituire a scenariului sacrificării lui Eminescu în 28 iunie 1883[33]

Cu puțin timp înainte de această zi fatidică pentru destinul său, Eminescu, găzduit în acel moment de familia Slavici, a simțit, probabil, că era supravegheat de aproape, cu complicitatea lui Titu Maiorescu, a cărui răceală față de el era tot mai pregnantă. Aşa se explică intenția de a se muta la inginerul Constantin Simțion, din conducerea Societății «Carpații», care devenise deja un fel de gazdă de rezervă. El îşi transportase în casa acestuia, puțin câte puțin, bunurile – înțelegând că nu mai poate conviețui alături de „Madame Slavici” (Ecaterina Szöke Magyarosy)[34] care era, foarte  probabil, dacă nu agent, cel puțin informator al serviciilor secrete ale Austro-Ungariei.

Conflictul cu această „Madame Slavici” (Kati, cunoscută cu numele de Catinca Slavici), devenise aproape permanent, mai ales după ce Eminescu începuse să critice vehement maghiarizarea numelor româneşti din Transilvania. În acest scenariu a fost atras şi publicistul Grigore Ventura, aflat în legături suspecte cu agentul austriac Friderick Lachman.

Mărturiile şi sursele de epocă afirmă că în zorii zilei de 28 iunie 1883, înainte de ora 6.oo, între Mihai Eminescu şi gazda lui, doamna Ecaterina Szöke Magyarosy, soția lui Ioan Slavici, s-a petrecut o scenă marcată de violență verbală. Probabil că Eminescu, supravegheat de gazda sa, surmenat după o noapte de lucru, a fost provocat de către „Madame Slavici”, prin vorbe meşteşugite, pentru a-l face să devină violent.

După consumarea scenei respective, Eminescu a plecat la redacția ziarului „Timpul” pentru a lua un exemplar din numărul proaspăt tipărit, a-l duce lui Titu Maiorescu şi a-i arăta acestuia acuzele aduse guvernului față de încălcarea libertății presei şi a gazetarului. Probabil că el a amenințat că nu se mai întoarce la gazda sa, urmând să se mute definitiv la inginerul Constantin Simțion.

La ora 6.oo, imediat după plecarea lui Eminescu, „Madame Slavici”, foarte probabil, potrivit unui scenariu dinainte stabilit, simțind că „obiectivul” scapă de sub supraveghere, a scris pe o carte de vizită: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că e foarte rău (reu)”. Apoi a trimis acel înscris, printr-o servitoare, lui Titu Maiorescu, rugându-l să o scape de „nebunul”Eminescu (înscrisul respectiv, notat de Titu Maiorescu în Jurnalul său, a fost preluat de toți cei care s-au încumetat să reconstituie acele evenimente!)

Acasă la Titu Maiorescu a apărut repede inginerul Constantin Simțion, pe care Eminescu îl considera„prieten” (până astăzi nu s-a stabilit cu rigoare dacă acesta fusese anunțat de Titu Maiorescu sau de madame Slavici ori venise potrivit unui plan dinainte stabilit!). Împreună (fără nicio analiză a cazului sau o sumară verificare a conținutului înscrisului), cei doi cu plecat la aşa-zisa „Casă de sănătate” a dr. Alexandru Suțu, adică la spitalul de nebuni (ospiciu). Acolo, Titu Maiorescu i-a cerut acestuia să-i pregătească o cameră lui Eminescu şi să-l interneze, sub motivul că era nebun (deci, nu i-a cerut să-l examineze, cum era normal!), obligându-se să achite costul de 300 de lei pe lună pentru camera respectivă.

După ce au aranjat” cu dr. Alexandru Suțu internarea lui Eminescu, Titu Maiorescu şi Constantin Simițon s-au înțeles asupra modalităților de acțiune pentru a-l aduce la ospiciu pe Eminescu: Titu Maiorescu urma să meargă la propriul domiciliu, iar Constantin Simțion la sediul Societății „Carpații”, pentru a-l aştepta pe Eminescu, a-l imobiliza şi a-l duce cu forța la ospiciu (în acest punct apare o altă enigmă: Constantin Simțion a devenit doar în acel moment complicele lui Titu Maiorescu sau ei au fost complici de dinainte? Care a fost motivul real al asocierii lor pentru a-l imobiliza pe Eminescu şi a-l interna cu forța în ospiciul dr. Al. Suțu?). Singura nelinişte a lui Titu Maiorescu a fost ca imobilizarea lui Eminescu să poată fi făcută „fără greutate”. Ajuns acasă, Titu Maiorescu l-a anunțat şi pe Theodor Rosetti despre iminenta internare la ospiciu a lui Mihai Eminescu (fapt notat în Jurnalul său); acesta a acceptat tacit acțiunea pusă la cale (de ce trebuia să ştie Theodor Rosetti? erau interesate şi implicate şi alte forțe oculte în anihilarea lui Eminescu?).

Pe la ora 10.oo, fără să bănuiască ce s-a pus la cale împotriva lui, Eminescu a apărut într-o trăsură în fața casei lui Titu Maiorescu, având sub braț ziarul „Timpul” din acea zi (datat, conform obiceiului vremii, o zi mai târziu), în care publicase articolul „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului” şi protesta față de expulzarea lui Emille Galli, directorul revistei „L ‘independence roumaine”.

Eminescu spera să-i poată prezenta lui Titu Maiorescu protestul său sever împotriva măsurilor represive luate de către guvernul I.C.Brătianu. A binecuvântat, cu privirea fixă, pe soția lui Titu Maiorescu şi pe Ilie Nicolescu (care tocmai pleca de la Titu Maiorescu!), apoi   l-a îmbrățişat„tremurând” pe aşa-zisul său binefăcător şi „prieten”, după care a avut o discuție scurtă cu Titu Maiorescu, al cărui conținut nu se cunoaşte. Pentru a-l abate de la gândurile care i se înfiripaseră însuflet (nimeni până astăzi nu s-a întrebat de ce tremurase Eminescu atunci când l-a îmbrățişat pe „binefăcătorul” său!), Titu Maiorescu i-a arătat statuile reprezentând „pe Hermes şi pe Venus din Melos”, la care Mihai Eminescu a răspuns, cu privirea în extaz: „Lasă, că va reînvia arta antică!” (Deci, Eminescu încă mai credea în realizarea proiectului Daciei Mari chiar în pofida piedicilor puse de către politicienii români, în special de către conservatorii obedienți Puterilor Centrale, în rândurile cărora se afla şi Titu Maiorescu!).

Potrivit planului stabilit cu acel Constantin Simțion şi cu dr. Alexandru Suțu, fără nicio remuşcare, teamă sau compasiune față de cel pe care-l numea „prieten”, Titu Maiorescu i-a spus lui Eminescu „că trebuie să se ducă la Simțion” (adică la sediul Societății „Carpații”), care ştia ce are de făcut! Eminescu a acceptat şi i-ar fi cerut 5 lei pentru trăsură, pe care Titu Maiorescu spune că i-a dat (cu toate că fiica sa, Livia, într-o scrisoare către I. E. Torouțiu, din 21 aprilie 1939, va spune că i-ar fi dat doar „2 lei pentru birjă”), apoi Eminescu „a plecat cu trăsura acolo” (adică la sediul Societății „œCarpații”). Probabil că Titu Maiorescu l-a pus pe urmele sale pe Grigore Ventura, pentru a fi siguri că totul va decurge conform planului şi Eminescu va ajunge la sediul Societății „Carpații”.

Ajungând în apropierea societății „Carpații”, Eminescu a văzut, probabil, vânzoleala creată de Poliție, care percheziționa sediul acesteia. În acel moment a intuit că „binefăcătorul” său îi pregătise o capcană, fiind convins că dacă ar fi intrat în sediul societății cu forța, era reținut de Poliție. El nu ştia că înăuntru îl aştepta Constantin Simțion, cu o echipă pregătită pentru a-l imobiliza şi a-l interna la ospiciu. Astfel, a devenit precaut, întorcându-se din drum.

Din acest moment, reconstituirea acelei zile este dificilă, întrucât s-a făcut, în bună măsură, pe baza relatărilor lui Grigore Ventura (cel pe care I.L.Caragiale avea să-l „imortalizeze” sub numele personajului Rică Venturiano!), consemnate abia în anul 1911, de Al. Ciurcu în ziarul „Adevărul”. Potrivit acestora, Eminescu, schimbându-şi traseul, s-ar fi dus la Capşa. Acolo l-ar fi întâlnit pe Grigore Ventura, redactor la ziarul „L „™Independence roumaine”, care l-ar fi informat despre interzicerea Societății „Carpații”. Eminescu ar fi reacționat violent, începând să țină un discurs „politico-socialo-național”. Apoi, înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi amenințat-o pe soția patronului, Marie Obeline Vautier, şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!” Grigore Ventura i-ar fi propus să meargă împreună la palatul Cotroceni pentru a-şi pune planul în aplicare. Eminescu ar fi fost de acord, astfel că ar fi plecat împreună, ar fi ajuns la poarta palatului, însă „poarta nu s-a deschis”, regele nefiind în Bucureşti. Tot Grigore Ventura l-ar fi convins pe Eminescu să meargă la Mitroşevschi, la baie!

Aproape 70 de ani, aceasta a fost versiunea oficială care se ştia despre sfârșitul zilei de 28 iunie 1883, când Eminescu urma să fie dus la spitalul de nebuni, deşi, între timp, apăruseră şi relatările Liviei Maiorescu şi ale lui Constantin Dimitriu. Din aceste relatări reiese clar că Eminescu n-a trecut pe la Capşa, nu a amenințat pe nimeni cu pistolul şi, totuşi, a fost ridicat „de acolo” (Băile Mitraşevschi) de către „prietenii” săi, care doreau să-l ducă „la „balamuc”.

„Scena cu pistolul de la Capşa” şi „afirmația lui Eminescu că îl va omorî pe rege” au constituit piesele tezei nebuniei sale. Ele au fost asumate numai de către Grigore Ventura, după ce Eminescu fusese declarat nebun şi iar internarea sa în ospiciu justificată cu „acte în regulă”. Cel mai important martor al scenei „cu pistolul”, doamna Marie Obeline Vautier, soția patronului de la Capşa, care ar fi fost amenințată cu pistolul de Eminescu, în anul 1909 şi-a publicat „Memoriile” la Paris. Însă, n-a menționat absolut nimic despre această presupusă scenă, deşi niciun om nu poate să uite o asemenea întâmplare din viața sa!

În ultimii ani, unii cercetători ai scenei jertfirii lui Eminescu, plusând, sugerează că prezența lui la Capşa ar fi avut cu ca scop întâlnirea altor confrați cărora să le aducă la cunoştință cele ce făceau în acea zi guvernul şi curtea regală. Există şi percepția potrivit căreia Eminescu ar fi fugit la Capşa, unde se afla reprezentantul diplomatic al Americii în România. Sunt, probabil, speculații.

Traseul lui Eminescu din acea zi a fost lămurit prin relatările lui Constantin Dimitriu şi Ioan Slavici. Este foarte probabil ca, simțind că vor să-i pună lațul, Eminescu s-a refugiat în baia publică Mitraşevschi (aflată nu departe de sediul Societății „Carpații”), unde agresiunea Poliției asupra sa devenea mai puțin probabilă! Această ipoteză este confirmată de Constantin Dimitriu, care, la două săptămâni de la „internarea” lui Eminescu, într-o scrisoare trimisă lui Mihai Brăneanu, redactorul şef al ziarului „România liberă”, afirma că Eminescu „a simțit totodată că vor fi siliți cei de lângă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns”. Astfel era relatat, probabil, evenimentul în lumea jurnaliştilor, la scurt timp după producerea sa. La fel avea să relateze şi Ioan Slavici, care confirmă că „La d-l T. Maiorescu el s-a stăpânit, dar s-a dus apoi să ieie o baie ca să-şi potolească nervii şi de la baie a fost dus (cu forța, n.ns !) la casa de sănătate”.

Pentru conspiratorii care lucrau potrivit unui plan, izolarea lui Eminescu în baia publică Mitraşevschi, a fost o şansă de a-l imobiliza fără incidente, întrucât baia publică era singurul loc în care acesta era nevoit să intre fără a avea asupra sa arma de apărare. În orice alt loc, Eminescu ar fi putut opune rezistență. De asemenea, în procesul-verbal întocmit de Poliție în aceeaşi zi, în jurul orei 19.oo, nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi şi, fiind atins de alienație mintală, s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”.

Grigore Ventura, care cunoştea planul privind imobilizarea lui Eminescu şi internarea sa în ospiciu, primise misiunea să-l rețină pe acesta într-un loc de unde să poată fi ridicat fără incidente. Astfel, l-a încuiat în baie, unde, după informațiile furnizate şi de alți martori, apa fierbinte a curs timp de opt ore. Potrivit propriei declarații, Grigore Ventura a plecat „să înştiințeze pe prefectul poliției” de faptul că un nebun s-a închis în baia publică şi că „trebuie să ridice un nebun de la baia Mitraşewschi” (afirmația sa nu se confirmă; declarația a fost făcută, cu siguranță, pentru a-şi scăpa pielea, el arătând că a sesizat Poliției un caz deosebit, de nebunie manifestată cu violență!; cu siguranță că şeful Poliției cunoştea numele Eminescu, purtat de redactorul şef al ziarului „Timpul”!) Tot acel Grigore Ventura a fost cel care i-a anunțat pe doi dintre prietenii lui Eminescu: Gheorghe Ocăşanu şi V.Siderescu de la Societatea „Carpații”, care au ajuns acolo după aproximativ 8 ore (este interesant de aflat ce s-a întâmplat timp de 8 ore, când nici Poliția, nici „prietenii” lui Eminescu n-au intervenit!). Probabil că V. Siderescu, odată sosit la baia Mitraşevschi, a crezut că Eminescu fusese atins de alienație mintală, dar Gheorghe Ocăşeanu, care era „om de încredere al şefului Poliției” (fapt dat în vileag de Ioan Slavici!) ştia ce are de făcut şi din ce rațiune.

Cei doi „prieteni” ai lui Eminescu au plecat să anunțe Poliția, informându-l pe comisarul C.N.Nicolescu de la Secția 18 Poliție de faptul „că amicul lor, d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienație mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliției nr. 4, de acum 8 ore şi că, încuindu-se-n baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”. Toi ei l-au căutat şi l-au informat pe Constantin Simțion despre situația „prietenului” său (poate se va afla vreodată unde a stat în acest timp şi cu ce s-a ocupat acest Constantin Simțion!).

Astfel a fost pus în aplicare, împreună cu Poliția, planul de imobilizare a lui Eminescu (care trebuia să pară legal!). Cei trei s-au deplasat la baia Mitraşevschi, fără Grigore Ventura, cu o dubă cenuşie trasă de cai şi cu un echipaj condus de comisarul C. N. Nicolescu. După cum reiese din procesul-verbal întocmit de Poliție, l-au găsit „pe nenorocitul Mihail Eminescu, dezbrăcat, silindu-se să închidă uşa-i şi avea aerul de a fi speriat de vederea noastră…”). Cei de față au încercat să-l calmeze, dar „drept răspuns, se repede la amicii săi şi la servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe uşă, apoi aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-l scoată afară”. Eminescu l-a rugat pe V. Siderescu„să-i aducă o pereche de pantaloni negri, negri de tot”. Acesta a plecat să-i îndeplinească dorința, iar ceilalți „prieteni” ai săi au forțat uşa cabinei băii pentru a pătrunde înăuntru.

Eminescu s-a împotrivit, dar „prietenii” săi l-au doborât şi l-au îmbrăcat în cămaşa (comisolul) de forță, apoi l-au târât afară şi l-au urcat cu forța în birja morții. Ion Russu-Şirianu, care a văzut scena, alergând prin Bucureşti să-l caute pe Eminescu!, avea să afirme ulterior că: „Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă „Ajutor!”.

Răpitorii l-au condus apoi la Institutul „Caritatea”, unde l-au „confiat” doctorului Alexandru Suțu, iar comisarul de poliție l-a rugat pe acesta „a-i da îngrijiri excepționale”.

Între timp Poliția, cu complicitatea soției lui Ioan Slavici, i-a perchiziționat locuința, i-a ridicat bunurile, a umblat prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromițător. Dar nu a deschis o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cum cerea legea.

Comisarul C.N. Nicolescu, împreună cu „amicii” lui Eminescu, s-au întors la baia Mitraşevschi şi au constatat că „toate hainele şi chiar ciorapii erau aruncați în apa din baie”. S-au inventariat toate lucrurile găsite, inclusiv cheia de la camera lui Eminescu (lipsea pistolul despre care pomenise Grigore Ventura!). Apoi s-a întocmit procesul-verbal semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Constantin Simțion, V. Siderescu, Gh.Ocăşanu, Mark David (un client sau asistent al dr. Suțu – e posibil ca acesta să fi adus cămaşa de forță), Johan Paulina (femeia de serviciu a băii) şi Ana Mitraşevschi (patroana băii).

Hainele lui Eminescu au fost duse acasă la Ioan Slavici şi aruncate în camera unde locuia Eminescu, apoi a fost sigilată uşa (fapt atestat într-un Post-scriptum, semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Ecaterina Slavici şi V. Siderescu).

În acea după-amiază, Titu Maiorescu a plecat tainic într-o lungă vacanță prin Europa occidentală, pentru refacere, iar Eminescu a fost închis într-o casă de nebuni, pe malurile Dâmboviței, pentru meditație!

Eminescu îşi presimte sfârşitul

Presimțindu-şi sfârşitul, cel care în „Luceafărul” se considera în „lumea lui”, „nemuritor şi rece”, în decembrie 1883, oficial declarat nebun a putut să creeze cel mai tulburător poem filosofic al său, Odă (în metru antic). Citiți-l şi recitiți-l şi reflectați. Cât de nebune puteau să fie mintea şi simțirea care l-a creat? Îl redăm integral:

Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.

Când deodată tu răsărişi în calea-mi,
Suferința tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Neîndurătoare.

 

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaet,
Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!  (1883, decembrie)

 

Presa în cămașă de forță

Planul pentru o „Dacie Mare” a îngrijorat pe spionii imperiali şi îi speria (pentru complicații) pe politicienii autohtoni şi pe agenții/polițişti, fapt pentru care au pus la cale complotul (pentru toți binevenit, după atâtea „flagelări” din partea lui Eminescu). La aceasta – nota bene! –  s-a adăugat contribuția forțelor oculte.

„Cazul Eminescu” constituie unul dintre cele mai nefaste exemple de manipulare a conştiințelor prin intermediul aşa-numiților „oameni politici”, al presei scrise şi al unor „experți” cu abilități de critici sau cu pretenții de istorici. În istoria modernă a României este primul exemplu tipic al modului în care pana unui gazetar poate fi pusă în cămaşă de forță de către o putere politică violentă.

Contemporanii lui Eminescu, neimplicați în politică sau în organizații oculte, n-au bănuit că destinul tânărului poet a fost influențat şi abătut din făgaşul său natural de către indivizi şi forțe oculte interesate să-l scoată din viața politică şi să-l transforme într-un nebun.

Prin eliminarea lui Eminescu din viața publică a fost comis un asasinat moral şi politic, asociat cu apelative şi epitete, precum: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacționar, paseist, antisemit, xenofob, şovin etc. Cei care au avut interesul să-l asasineze moral şi politic au urmărit ca Eminescu să rămână în memoria românilor doar ca poet, şi acesta epuizat intelectual, după cum Titu Maiorescu i-a conceput volumul de versuri (vestita „ediție Maiorescu”) -, cu toate că principala sa activitate, considerată „periculoasă”, a fost cea de ziarist.

La mistificarea adevărului despre motivul înlăturării lui Eminescu din viața publică au participat, într-o cârdăşie tainică la momentul respectiv, cum s-a înțeles, forțe interne şi externe. Pentru a-l scoate dintre simbolurile naționale, publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, pentru posteritate fiind prezentat doar ca un „poet romantic”, epuizat şi el în momentul 1883: „ediția Maiorescu” a lucrat continuu în acest sens, iar pentru unii încă mai „lucrează”.

Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei Mari, cel mai important proiect etno-politico-statal gândit de români şi pentru români în a doua jumătate a secolului XIX.

Dacă exista înțelepciune politică, în „momentul 1883”, după conştientizarea apărută „a doua zi” în„Timpul”, crima putea fi evitată. Dar la niciuna din forțele ostile lui Eminescu n-a existat „atunci şi în anii asasinatului sadic, până în 1889, – nici înțelepciune şi nici voință politică. Iată de ce, reconsiderarea operei, vieții, mesajului şi imaginii lui Eminescu din perspectiva vizionarului împlinirii idealului național în vatra vechii Dacii este o necesitate.

de Prof.univ.dr. Aurel V. David
articol apărut în două părți în nr. 20, respectiv nr. 21 ale revistei ATITUDINI

[1] Emil Vârtosu, Napoleon Bonaparte şi dorințele moldovenilor la anul 1807, în ,,Studii. Revistă de istorie”, tom. 18, nr.2/1965, p. 403-420;
[2]
Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Ediția a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 181;
[3]
Vezi, pe larg, N. Adăniloaie, Revoluția de la 1848 şi problema unității naționale, în Revoluția de la 1848 în țările române (Culegere de studii), Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1974;
[4]
Despre anii de studii ai lui Eminescu, vezi, Teodor V. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu,Editura „Junimea”, Iaşi, 1983; Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1983;
[5]
Pavel Ţugui, Eminescu – Creangă. Documente biografice inedite, Editura „Vestala”, Bucureşti, 1996, p.127;
[6]
Vezi, Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, Editura „Cartea Româneasca”, Bucureşti, 1943,    p. 249-274;
[7]
Vezi, pe larg, Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Editura Porto Franco, Galați, 1994;
[8]
Vezi, pe larg, Ilie Dugan, Istoricul Societății Academice Române „Junimea” din Cernăuți. Partea întâia „Arboroasa” (1875-1877), Bucureşti, Editura Societății, 1930;
[9]
Augustin Z. N. Pop, op. cit., 1969, p. 187;
[10]
Mihai Eminescu, Opere, IX, Publicistică. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980, p. 217-220;
[11]
Vezi, Gheorghe Ene, Eminescu şi serviciile secrete, în Revista „Argeş”, anul III, nr. 16, ianuarie 2003;
[12]
Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Mihai Eminescu, Chestiunea Evreiască, Bucureşti, 2000;
[13]
T. Maiorescu, Istoria contimporană a României, Bucureşti, 1925, p.181;
[14]
Constantin Barbu, Codul invers. Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Editura „Sitech”, Craiova, 2008, p. 129;
[15]
Miruna Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învățat descoperindu-l, Editura „Vremea”, Bucureşti, 2008, p. 110;
[16]
Mihai Eminescu, Opere, XI, Publicistică, 17 februarie-31 decembrie 1880, Editura Academiei R.S.R, 1984, p. 311;
[17]
D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p.258-265; Apud M. Eminescu, România Irredenta, în „Timpul”, VI, nr.169, 5 august 1881, p.2;
[18]
Corneliu Mihail Lungu, Transilvania în raporturile româno-austro-ungare. 1876-1886, Editura Viitorul Românesc”, Bucureşti, 1999;
[19]
Despre Societatea „Carpații”, vezi, Teodor Pavel, Mişcarea românilor pentru unitate națională şi diplomația Puterilor Centrale, vol. I ( 1878-1895 ), Editura „Facla”, Timişoara, 1979;
[20]
Augustin Z.N. Pop, Contribuții documentare la biografia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1962, p.435;
[21]
Vezi, pe larg, Mihai Eminescu, Sfântul Pământ al Transilvaniei, Antologie, prefață, note şi comentarii de D.Vatamaniuc, Editura „Seculum”, Bucureşti, 1997;
[22]
Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie – documente literare, EdituraMinerva, 1977, p.411-412;
[23]
Mihai Eminescu, Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p. 168;
[24]
  Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 123;
[25]
Mihai Eminescu, La descoperirea statuii lui Ştefan, în Eminescu Mihai, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Editura „Cartea Moldovenească”, Chişinău, 1990, p. 495;
[26]
Vezi, Ion Negrei, Replica rusească la dezvelirea, la Iaşi, la 5/17 iunie 1883, a statuii lui Ştefan cel Mare (I), în „Revista română”, nr. 1 (51) / 2008;
[27]
Idem., Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p.316-325;
[28]
Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie – documente literare,Bucureşti, Editura Minerva, 1977, p.412-414;
[29]
Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viață a lui Eminescu, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994; 
[30]
Augustin Z.N. Pop, Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.S.R 1969, p. 135;
[31]
Miruna Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învățat descoperindu-l, Editura „Vremea”, Bucureşti, 2008, p. 107;
[32]
Aici este folosit în sens de creduli, superficiali, şi nu în sensul evanghelic, ce are cu totul alte conotații (n. ed.).
[33]
Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viață a lui Eminescu, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994; Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura „Serafimus Grup”, Braşov, 1999; Constantin Barbu, Codul Invers. Arhiva înnebunirii şi a uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Editura Sitech, Cra­iova, 2008; Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura„Vremea” Bu­­cu­reşti, 2008;
[34]
Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968; Ecaterina Szöke Magyarosy avea un trecut destul de dubios (se căsătorise cu Slavici la 11 septembrie 1875, folosind un şantaj: ar fi rămas însărcinată de el!). Aceasta avea„comportări reprobabile”, după cum a recunoscut Ioan Slavici într-o confesiune scrisă făcută la 30 octombrie 1875 lui Titu Maiorescu, afirmând cu părere de rău că „am luat ca soție pe o femeie, cu care trebuie să mă credeți nenorocit”.

ADU-ȚI AMINTE! 29 de ani de la represiunea comunistă din 13 IUNIE 1990.

de Florin Dobrescu

13 IUNIE 1990… A FOST INCEPUTUL SFARSITULUI…
ACUM 29 DE ANI, pe strazile Bucurestiului se murea pentru Libertate… Continua Revolutia din Decembrie 89. Adevarata Revolutie, nu cea confiscata de comunistii camuflati sub sigla FSN. Romanii constienti continuau lupta. Si prin ei, lupta Neamul.
Era aceeasi lupta data in munti de partizanii anticomunisti, aceeasi lupta dusa in clandestinitate, apoi in lagare si inchisori, de batranii nostri. Era aceeasi lupta din Noiembrie 1987 si Decembrie 1989. Idealurile erau aceleasi, iar dusmanii, de asemenea, aceiasi.
Din pacate, comunistii, agentii KGB-ului grupati in jurul haitei criminale a lui Iliescu, Petre Roman, Saul Brucan, Sașa Barladeanu, Gelu Voican, Virgil Magureanu, au fost mai puternici. Securitatea, sub sigla SRI, si-a indeplinit menirea. Ministerul de Interne, aceasta cloaca toxica dintotdeauna, la fel. Ca si in Decembrie ’89, Armata – scoasa in strada cu munitie de razboi si tancuri – a tras in populatia civila, ucigand romani, la ordinul noului comandant suprem, Iliescu.
Oficial, au cazut sub gloante si bate mineresti 6 romani, alte zeci fiind raniti, iar 6 femei violate. Cercetarile recente dovedesc ca au fost peste 100 de morti, sute de raniti si zeci de violuri.

(mai mult…)

In memoriam CONSTANTIN IULIAN. 7 ani de la trecerea în veșnicie. Manifestare memorială în București.

Marți 11.06.2019, ora 17,30,

la Centrul Cultural al Sectorului 2 <<Mihai Eminescu>>

din str. Jean Louis Calderon nr. 39.

Cu ocazia împlinirii a 7 ani de la trecerea în veșnicie a mărturisitorului și luptătorului anticomunist CONSTANTIN IULIAN, vă invităm la o manifestare memorială dedicată vieții, luptei și mărturisirii acestui sfânt al temnițelor comuniste.

Participă: Zoe Rădulescu, Dan Puric și Octav Bjoza.

Veți putea viziona, pentru prima oară după 60 de ani, imagini din timpul inaugurării expoziției pilot a Muzeului Rezistenței, din 1993, numită „Cartea prigonită”.

Vor fi prezentate două din lucrările lui Constantin Iulian: „Din lagărul România evadează morții” și „Muzeul Rezistenței”. (mai mult…)

Dr. Constantin Iulian – Prezent!

Pe 8 iunie se împlinesc 7 ani de la trecerea la cele veşnice a iubitului nostru camarad şi instructor, dr. Constantin Iulian, preşedinte al Partidului „Totul pentru Ţară” (Pentru Patrie) între 1995-2005 şi al Federației Foștilor Deținuți Politici

Cuvintele sunt sărace pentru a zugrăvi în adevărata ei lumină viaţa acestui Om, care a impresionat pe toţi cei cu care a venit în contact prin capacitatea de dragoste şi dăruire, inteligenţa, delicateţea sufletească, bunătatea, fermitatea blândă şi credinţa nelimitată, calităţi care l-au însoţit până în ultimele clipe de viaţă.

Cei 14 ani de detenţie politică în lagărele şi închisorile comuniste, începînd cu reeducarea de la Suceava şi Piteşti, Canalul, şi terminînd cu reeducarea de la Aiud, unde ca pe tot parcursul detenţiei, a refuzat orice compromis cu comuniştii, fiind ţinut doar în Zarka, în condiţii de exterminare, nu au făcut decât să şlefuiască mai mult personalitatea acestui Om îmbunătăţit.

„…S-a stins lumina lumii.”

Pe monumentul funerar al lui Iancu de Hunedoara din Catedrala romano-catolica din Alba Iulia sunt inscrise aceste cuvinde rostite de papa Calixt al III-lea la aflarea vestii mortii fulgeratoare de boala a marelui erou al crestinatatii la cateva zile de la stralucita victorie impotriva turcilor de la Belgrad.

Aceste cuvinte mi-au venit in minte la aflarea tragicei despartiri de d-l Constantin Iulian, personalitatea cea mai luminoasa si ziditoare care s-a implicat in continuarea luptei Miscarii Legionare in ultimii 20 de ani.

Ii datoram cu totii d-lui Iulian cel mai deferent omagiu si cea mai sincera recunostinta pentru activitatea si lupta sa fara preget pentru valorile vesnice ale neamului, inceputa la o varsta frageda si rasplatita, la fel ca si pentru mii de camarazi, cu ani grei de inchisoare, cu torturi si chinuri inimaginabile, cu marginalizare si umilire.

Dar, curajos si tenace, Constantin Iulian a trecut peste toate si, in cele mai vitrege conditii si-a confirmat siesi si tuturor celor care l-au cunoscut valoarea sa intelectuala si morala cu totul deosebita, izbutind sa invinga sistemul represiv si confirmand ca un respectat profesor universitar si mai apoi cercetator al fenomenului totalitar comunist.

Suntem datori a ne pleca capetele cu gratitudine fata de munca si demersurile neobosite, in calitate de presedinte al Federatiei Romane a Fostilor Detinuti Politici, pentru restituirea integrala a adevarului despre represiunea din perioada regimului comunist, pentru compensarea chiar si partiala a victimilor represiunii pentru suferintele indurate, si pentru recunoasterea rolului istoric al Miscarii Legionare la lupta de rezistenta anticomunista.

In egala masura ii datoram d-lui Constantin Iulian recunostinta si pretuire pentru determinarea cu care a urmarit revigorarea expresiei politice a Miscarii Legionare, ca presedinte al Partidului Pentru Patrie timp de aproape un deceniu, si mai apoi ca presedinte al Senatului, contribuind decisiv la revenirea istorica a partidului sub denumirea”Totul Pentru Tara”.

Tinerii carora le-a indrumat pasii in politica, cu intelepciune si credinta, vor gasi in personalitatea sa un model desavarst si daca vor fi in masura sa-i calce pe urmele sale apasate in devenirea nationala a Romaniei vor izbandi peste veac.

Dumnezeu sa-l aseze intre Dreptii Sai si sa ne dea nou darul de a-l pomeni peste ani.

Coriolan Baciu

 

 

Repere ale unei existenţe exemplare

Născut la 17 octombrie 1929 la Vaslui, într-o familie de funcţionari, Constantin Iulian a urmat cursurile Liceului Mihail Kogălniceanu din acest oraş, unde a intrat, în 1945, în Frăţiile de Cruce, organizaţie a Mişcării Legionare destinată exclusiv educaţiei moral-creştine a elevilor de liceu.

Este o perioadă în care îşi însuşeşte aspra educaţie morală care-l va însoţi tot restul vieţii. Corectitudinea, inflexibilitatea la orice compromis, înfrânarea, viaţa aspră, eleganţa sufletească, postul şi rugăciunea, exerciţiile de dragoste faţă de aproapele, iubirea de Neam şi Ţară, permanenta desăvârşire pe plan profesional, vor fi coordonatele pe care se va desfăşura existenţa acestui om deosebit.

Nu va uita niciodată activitatea clandestină desfăşurată în această perioadă, cu nopţile de lagăr pretrecute pe dealurile şi prin pădurile din jurul Vasluiului, împreună cu numeroase unităţi FDC, marşurile şi instrucţia paramilitară, într-o vreme în care România era deja ocupată de armatele sovietice, iar Stalin impusese la Bucureşti un regim comunist.

Este arestat în mai 1948, în cadrul amplei acţiuni desfăşurate de regimul comunist prin care peste zece mii de legionari implicaţi în activitatea de rezistenţă naţională au fost capturaţi în câteva zile.

După interminabile anchete la Securitate, în care este torturat în mod barbar, este condamnat în iulie 1948 la 6 ani de temniţă pentru activitate împotriva orânduirii socialiste. Este începutul unui lung calvar pe care însă, Tică Iulian, cum îi spuneau apropiaţii, îl va străbate cu o verticalitate ieşită din comun.

La închisoarea Suceava, unde erau adunaţi legionarii din jumătatea nordică a Moldovei, este supus, alături de mulţi alţi studenţi, la prima formă de reeducare prin tortură, practic un preambul al reeducărilor de la Piteşti şi Gherla de mai târziu. Transferat la închisoarea Piteşti, va face obiectul cumplitelor torturi fizice şi psihice iniţiate de Ministerul de Interne comunist, sub coordonarea lui Nicolski-Grunberg şi alţi agenţi NKVD trimişi de la Moscova, fenomen descris de Soljeniţîn drept cea mai mare barbarie a lumii contemporane. Remarcabilă relatarea momentului în care a aruncat în toaletă fiola cu otravă pe care o purta dinainte de arestare, şi care îl supunea unei teribile ispite de a se sustrage chinurilor, măsură aflată însă în contradicţie cu învăţătura creştină.

Rectitudinea cu care a trecut prin experimentul de la Piteşti i-a conferit poziţia morală de pe care, ulterior, în lagărul Peninsula de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, alături de Grigore Zamfiroiu, părintele Adrian Făgeţeanu, Mihai Florea şi alţii, va desfăşura o concentrată acţiune de recuperare sufletească a deţinuţilor politici reeducaţi la Piteşti. Prin dragoste şi urmînd preceptele lui Corneliu Codreanu, ei au reuşit să scoată din marasmul psihic numeroşi luptători înfrânţi în reeducări şi să-i reaşeze pe o linie de rezistenţă, fapt descoperit ulterior de Securitate, cu consecinţele de rigoare. Aici a participat la difuzarea imnului „Se deschid grele porţi şi răzbatem în veac…”, compus de părintele Mihai Florea, şi care a avut un rol important în ridicarea moralului deţinuţilor politici.

Eliberat în 1954, la termen, Constantin Iulian se înscrie la Facultate, la Institutul Politehnic din Bucureşti. Aici este cooptat de comandantul-ajutor Puiu Athanasiu, fost prefect legionar al judeţului Putna (Focşani), care împreună cu Victor Clonaru, începuseră reorganizarea Mişcării Legionare în jurul unul comandament clandestin care avea să reuşească, printr-un emisar, inclusiv străbaterea Cortinei de Fier în scopul avizării Conducerii din Exil. Constantin Iulian va avea un rol deosebit în cadrul acestei reorganizări a Mişcării, fapt care îi va atrage o nouă condamnare de 25 ani muncă silnică, în 1958.

Începînd cu anul 1962 în penitenciarul Aiud, comuniştii încep o nouă acţiune de reeducare a prizonierilor legionari, condiţionîndu-le acestora amnistierea de renegarea, în mod public şi organizat, a credinţei şi idealurilor legionare şi adeziunea la ideologia comunistă. Până la eliberarea în vara lui 1964, Constantin Iulian s-a numărat printre legionarii care nu au acceptat reducarea, refuzînd permanent orice compromis cu puterea comunistă, motiv pentru care a fost ţinut doar în Zarka Aiudului, în condiţii de exterminare.

După amnistia generală din 1964, ieşit în marea închisoare România, şi-a continuat cursurile la Facultate, devenind inginer hidrotehnist, lucrînd pe numeroase şantiere ale ţării.

Proiectul vieţii sale a fost însă o amplă cercetare, desfăşurată pe zeci ani, prin care a pus la punct o soluţie tehnică eficientă de combatere a eroziunii litoralului românesc, soluţie brevetată şi cu care şi-a luat şi doctoratul. Din păcate, nici până azi autorităţile nu au trecut la punerea în practică a acestei soluţii.

După 1989, Constantin Iulian s-a implicat activ în cadrul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, unde a coordonat acţiuni precum organizarea Muzeului Rezistenţei 1993 – „Cartea prigonită” prin construirea unor monumente ale eroilor anticomunişti, aşa cum este Mormântul celor fără de Mormânt de la Balaciu, realizat în cadrul primei tabere legionare de muncă şi educaţie de după 1940, între 1992-1995.

Deşi nu dorea să se implice în activitatea politică, fiind dedicat exclusiv muncii cultural-ştiinţifice de promovare a adevărului despre rezistenţa anticomunistă şi Mişcarea Legionară, în anul 1995 se conformează ordinului primit de la comandantul legionar Nistor Chioreanu, acela de a prelua conducerea Partidului “Pentru Patrie” (înființat în 1993 sub titulatura ”Totul pentru Țară”, neadmisă însă de autoritățile neocomuniste), în cadrul schimbului de ștafetă între gradele legionare și absolvenții, ceva mai tineri, ai Frățiilor de Cruce. Totodată, pus în imposibilitatea de a-și mai îndeplini atribuțiile, Chioreanu l-a desemnat și successor al său în fruntea Grupului de comandă al Mișcării Legionare din țară.

Timp de 10 ani a condus acest partid cu o prestanță deosebită, acționînd permanent ca un factor de unitate și apropiere între grupurile care se revendicau, într-un fel sau altul, de la doctrina legionară. În acest timp a făcut parte din grupul de inițiativă pentru construirea sediului central din str. Veseliei 21, București, a realizat inițiativa legislativă “Dosarul Mișcării Legionare”, prin care PPP a cerut autorităților statului român scoaterea legionarilor din categoriile incriminate de Legea Siguranței Naționale și a coordonat reînregistrarea partidului cu cele minimum 25000 de semnături conform noii legi din 2003. De asemenea, a coordonat personal educarea și selecția tinerelor cadre care urmau să înlocuiască vechii luptători la conducerea organizației, începînd din anul 2005 el trecînd în conducerea Senatului legionar din cadrul PPP, iar în 2012 avînd un aport decisiv în demersurile de recăpătare a titulaturii istorice de “Totul pentru Țară”. În anul 2010-2011, a girat personal toate formalitățile pentru constituirea Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, fiecare acțiune în acest sens primind avizul său moral.

În ultimii ani ai vieții, a exercitat cu aceeași excelență funcția de președinte al Federației Române a Foștilor Deținuți Politici Luptători Anticomuniști, alături de camaradul său Gheorghe Jijie, secretarul organizației. În această calitate, a desfășurat o amplă activitate, înființînd Departamentul Cercetare-Documentare, antrenînd numeroși tineri și bătrâni în munca de căutare a adevărului prin arhivele Securității, la CNSAS, la Biblioteca Academiei și în alte arhive, demarînd proiectele valorificării în scop muzeal și memorial a Fortului 13 Jilava și fostei închisori Pitești și multe, multe altele.

La vârsta de 82 de ani, muncea enorm, petrecîndu-și nopțile la biroul de lucru, încercînd să răscumpere fiecare clipă, după îndemnul Evangheliei. Un familist desăvârșit, purtînd permanent o grijă deosebită familiei – soției, copiilor, nepoților și, mai nou, strănepoților.

Relatări asupra episoadelor esențiale din viața sa de luptător le-a lăsat adunate în volumele “Din lagărul România evadează morții” și ”Un comandament legionar clandestin. 1955-1958”, ultimul în curs de publicare.

Constantin Iulian ne-a lăsat o vastă moștenire spirituală, culturală și politică, pe care cu toții, fiecare în domeniul său de acțiune, avem obligația să o continuăm și să o îmbogățim. Astfel, îndemn pe toți să continue, după puteri, proiectele în desfășurare ale dlui Constantin Iulian, cum ar fi: acțiunile pentru amenajarea muzeală a celor două penitenticare, activitatea de cercetare la CNSAS, activitatea de constituire a unui centru de documentare al rezistenței anticomuniste în cadrul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, demersurile pentru realizarea unui memorial al foștilor deținuți politici la mănăstirea Galata din Iași și în subteranele Ministerului de Interne din București, acțiunea de educație moral-creștină și națională în rândul tineretului român, desăvârșirea proiectului său politico-civic Rezistența Națională, de coagulare a organizațiilor și grupurilor național-creștine în jurul Federației Foștilor Deținuți Politici, perpetuarea comemorării anuale la Fortul Jilava a legionarilor parașutați de aviația americană, întâlnirile foștilor deținuți politici cu tinerii interesați de adevărul istoric și toate celelalte.

Dumnezeu să-l odihnească, iar noi ne rugăm să ne învrednicească să continuăm opera sa.

Părintele Cleopa Ilie – predică la Înălțarea Domnului

Oamenii se înalță la cer, la Dumnezeu, prin Harul Sfântului Duh, prin credință dreaptă și prin fapte bune, în fruntea cărora stau dragostea creștină, rugăciunea, milostenia, smerenia și pocăința. Prin acestea omul se înalță duhovnicește cu inima și cu sufletul până la tronul Preasfintei Treimi.

Imagine similară

 

Hristos S-a înalțat!

Iubiți credincioși,

Biserica cea dreptslăvitoare a lui Hristos are un brâu sfânt și preafrumos cu care se încinge în fiecare an. Brâul acesta poarta pe el douăsprezece semne, adică douăsprezece mari sărbători sau praznice împărătești. Ele încep cu Buna Vestire și se încheie cu Înălțarea Domnului. Toate dumnezeieștile praznice care împodo­besc brâul de aur al Bisericii își au originea lor dogmatică și trainică în Sfânta și dumnezeiasca Scriptură și sunt intrate în cultul Bisericii Ortodoxe încă din primele veacuri creștine.

Dumnezeiescul praznic al Inălțării Domnului, pe care îl sărbătorim astăzi, a fost proorocit cu 800 de ani mai înainte de către proorocul David în psalmi, prin cuvintele: Înalță-Te peste ceruri Dumnezeule, și peste tot pământul slava Ta! (Psalm 56, 7). Iar Sfântul Apostol Pavel zice: Acest Iisus, Care S-a pogorât în cele mai de jos ale pâmântului, Acesta este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, de-a dreapta măririi întru cele înalte (Efeseni 4, 9-10). Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu S-a înălțat în cer, nici peste cer, ci peste ceruri. Nimeni nu știe numărul cerurilor. Unii au spus că sunt șapte, alții au zis că sunt nouă, dar Sfânta Scriptură nu ne arată numărul lor. Nenumărate sunt cerurile și nemăsurat este Dumnezeu, cu vechimea, cu puterea și cu toată înțelepciunea. Așadar, Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a înălțat astăzi de-a dreapta Tatălui, mai presus decât toate cerurile (Efeseni 4, 10).

Însă pentru ce S-a înălțat Domnul de pe pamânt la ceruri? Ca să ne trimită nouă pe Preasfântul Duh (Luca 24, 49). Același lucru îl spune și Sfântul Evanghelist Ioan: Trebuie să mă duc Eu, că de nu mă voi duce Eu la cer, nu va veni la voi Mângâietorul, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede (Ioan 14, 26; 15, 26; 16, 7). A doua pricină pentru care s-a înălțat Mântuitorul la cer este „ca să plinească rânduiala cea pentru noi”, cum scrie în con­dacul acestui prealuminat praznic. Și care este această rânduială? Răscumpararea lumii prin întruparea, pătimirea, moartea și Învie­rea Fiului lui Dumnezeu, cum zice Evanghelistul Ioan: „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a trimis în lume ca să răscumpere lumea prin EI” (Ioan 3, 16).

Deci L-a trimis Tatăl nu numai așa, ca să vină și să plece; ci cu o misiune mare pentru cer și pentru pământ, ca să mântuiască neamul omenesc. Și această misiune s-a împlinit azi. Pentru vinde­carea noastră a trebuit să sufere El răni și cu rănile Lui să vindece toate rănile noastre cele sufletești, adică păcatele, cum zice proorocul Isaia: Și prin ranele Lui noi toți ne-am vindecat (Isaia 53, 5). Biruința lui Hristos se desăvârșește prin Înălțarea Sa la cer. Deci „astăzi s-a împlinit rânduiala cea pentru noi”, adică misiunea cea mare pe care a avut-o Cuvântul lui Dumnezeu de la Tatăl, să vină în lume, să Se nască, să trăiască, să sufere, să moară și să învieze pentru noi; apoi să Se înalțe la cer de unde a venit. Aceas­ta este rânduiala pe care a plinit-o Iisus Hristos astăzi, în ziua de Înălțare, după sfatul cel veșnic al lui Dumnezeu-Tatăl.

A treia pricină pentru care S-a înălțat Mântuitorul la cer este ca să ne înalțe și pe noi cei ce credem în El, de pe pământ la cer, din iad în rai, din moarte la viață, precum Însuși zice: IarEu, când mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine (Ioan 12, 32). Oamenii se înalță la cer, la Dumnezeu, prin Harul Sfântului Duh, prin credință dreaptă și prin fapte bune, în fruntea cărora stau dragostea creștină, rugăciunea, milostenia, smerenia și pocăința. Prin acestea omul se înalță duhovnicește cu inima și cu sufletul până la tronul Preasfintei Treimi. Iar prin păcate și necredință, omul se coboară cu inima, cu mintea și cu sufletul, mai jos decât toată zidirea, adică în iad cu diavolii. Singura salvare a omului căzut în păcate este scularea lui prin pocăință, adică prin spovedanie, căință, canon și părăsirea păcatelor. Pocăința îl face mai alb decât zapada, îl ridică la cer, îl face asemenea cu îngerii și ajunge fiu al lui Dumnezeu după har, cum spune proorocul David: Eu am zis, dumnezei sunteți toți și fii ai Celui Preaînalt … (Psalm 81, 6).

Iisus Hristos S-a înălțat la cer, ca să gătească loc de veșnică odihnă celor ce fac voia Lui, după cum singur a spus ucenicilor Săi: În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt … Mă duc să vă gătesc loc (Ioan 14, 2-3). Apoi s-a înălțat la cer ca să stea de-a dreapta Tatălui, să fie preamărit și să intre iarăși întru slava Sa, pe care o avea mai înainte de întemeierea lumii. Despre aceasta Se ruga Fiul către Tatăl în noaptea Cinei de Taină, zicând: Preamărește-MăTu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea(Ioan 17, 5).

În sfârșit, Mântuitorul S-a înălțat la cer ca să înalțe întru slavă trupul omenesc îndumnezeit, cu care S-a îmbrăcat prin întruparea din Fecioara Maria și care purta semnele suliței, ale cuielor și ale loviturilor primite în timpul mântuitoarelor patimi. Vedeți la ce slavă a fost înălțat omul? Din iad, de-a dreapta Tatălui întru mărire; din adâncuri, în lumina cea neapusă a Împărăției Sale.

(Arhimandrit Clopa Ilie, Predici la Praznice Împărătești și la Sfinți de peste an, Editura Episcopiei Romanului, 1996, p. 22-24) via Doxologia

Nicolae Mazăre: Prezent! 7 ani de la trecerea la Domnul

În el, care are sufletul curat, feciorelnic, vorbesc cele mai înalte chemări. L-am cunoscut bine. E sfios, în fond, ca o fată. Când îl vedeam luând atitudini mai dure, surâdeam, deoarece sufletul lui e aşa de bun, încât nu mi l-am închipuit vreodată c-ar fi putut da vreo palmă cuiva. Foarte inteligent şi dornic de armonie. Setea după idealuri supreme ne-a împrietenit. Prietenie ce nu poate fi umbrită de nici o putere, fiind zidită pe Iubire. Prietenia lui Neculai cu mine a fost pentru mine o adevărată minune, căci voinţa personală a fost cu totul absentă. A lucrat Dumnezeu, prin Iubire şi Adevăr.

(Valeriu Gafencu, caracterizare făcută la Aiud, anul 1945 în ”Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România”, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 1998, p. 198)

Nicolae Mazăre – ”cel mai politicos dintre tineri”

Mai rețin doi din prietenii lui Gafencu la Aiud: Marin Naidin și Nicolae Mazăre, ambii eminenți, admirabili, cuceritori, excepționali. Nu știu dacă au mai scăpat după marele „„foc”” în care au ars în anul 1949 și începutul lui 1950, an în care au murit mii de deținuți la Aiud și în alte lagăre și temnițe ale țării.

Nicolae Mazăre, originar din Vălenii de Munte, era elev cu opt clase terminate, dar cu o tendință de studiu deosebită. Avea un mare talent la limbi. Învățase franceza, germana, dar și bulgara și chiar jargonul țigănesc. Era tipul cercetătorului științific, dar și cu preocupări religioase accentuate. Străinii care l-au cunoscut l-au numit ”cel mai politicos dintre tineri”, căci din cei mai în vârstă cel mai politicos era considerat poetul Radu Gyr.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

„Ceea ce avea Nicu mai de preț era sufletul său mare”

Pe Nicu l-am cunoscut la minele de plumb din Maramureș, dar ne-am apropiat și împrietenit la colonia Periprava. Un timp destul de îndelungat am făcut parte amândoi din echipa de deservire a uzinei electrice din colonie: el ca electrician de interior și eu ca electrician de exterior. Prin plecarea domnului Titi Petrescu acasă, care ocupa postul de electrician de exterior, eu m-am mutat la uzina electrică a coloniei, unde șef era domnul Anton Lavrici, din Brașov.

Nicu făcea parte din generația lui Marinică Naidim, Virgil Maxim, cu care a și stat în închisoare, ani de zile, la Galda și aiurea.

A fost arestat în 1941 de Antonescu și condamnat la 25 ani de închisoare, pentru că făcea parte din „Frăția de cruce”.

A ieșit din închisoare în 1964, ca toți deținuții politici care au supraviețuit.

Era foarte priceput în meserie. Nici nu știu de unde a învățat tot ce știa în materie profesională. Era foarte meticulos și perserverent.

Dar ceea ce avea Nicu mai de preț era sufletul său mare. Era retras și tăcut. Era bun camarad și devotat crezului său. Credea cu tărie în învierea neamului românesc și în idealurile legiunii.

După ieșirea din închisoare, l-am căutat la București, unde locuia la bloc, în apropiere de Ocvavian Tomuță, acum decedat.

Era căsătorit cu o femeie aflată la a doua căsătorie. Cei doi soți au fost de acord și au înfiat o fetiță, pe Ina, acum căsătorită. Soția sa a decedat de vreo 10 ani și Nicu a rămas tot singur. Îmi spunea că intenționează să se retragă la Vălenii de Munte, unde moștenise o proprietate.

În București, de când s-a pensionat, îngrijea niște bătrâne, ca și fratele nostru de suferință, Ion Păunescu, de la Periprava. […]

De ani buni, nu mai știu nimic de el, după cum nu mai știe nici Mihaela, fata de la Făgăraș, care a făcut facultatea în București și a stat în gazdă la Nicu, la recomandarea mea.

Domnul Gabriel Bălănescu, care l-a cunoscut bine, într-o discuție cu un prieten s-ar fi exprimat cam așa: „Dintre toți tinerii pe care i-am cunoscut în închisoare, trei m-au impresionat prin trăirea și dăruirea lor: Nicu Mazăre, Marcel Pometcu și Aurică Pastramagiu.”

(Ioan Victor Pica – Portrete de eroi și sfinți, Editura Semne, București, 2003, pp. 37-38)

via Fericiti cei Prigoniti

Un erou de legendă: Colonelul (r) Gheorghe Arsenescu

Peste sacrificiile și suferinţele celor implicaţi în mişcarea de rezistenţă de pe plaiurile mioritice ale Muscelului parcă s-a aşternut mantia uitării. Sunt zeci de ani de atunci, răni care s-au cicatrizat în marea suferinţă suportată de neamul românesc. Revoluţia din decembrie 1989 a instaurat o nouă eră în viaţa politică a ţării, dar amprentele lăsate de aceste decenii de oprimare comunistă sunt încă vizibile. În majoritate victimele acestui regim odios au trecut în veşnicie. Societatea liberă de azi refuză să-şi mai aducă aminte de suferinţele lor.

Confruntat cu oprimarea comunistă după abolirea monarhiei, judeţul Muscel a fost desfiinţat. Dăduse prea mult de lucru conducătorilor marxişti. Ca o reacţie firească în faţa acţiunilor de abolire a proprietăţii, de abolire a tuturor libertăţilor prin instaurarea unui regim totalitar, societatea conştientă a muscelenilor a început să strângă rândurile şi să acţioneze clandestin împotriva măsurilor de comunizare a ţării. Printre conştiinţele care au înţeles să acţioneze împotriva regimului instaurat la adăpostul tancurilor sovietice s-a aflat şi colonelul Gheorghe Arsenescu, ostaşul de elită al oraşului voievodal Câmpulung. Despre el s-a scris prea puţin, deşi numele lui a intrat în legendele difuzate atunci la poalele munţilor din Muscel.

Născut la 31 mai 1907, anul furtunilor ţărăneşti, Gheorghe Arsenescu a primit de mic copil educaţia ostăşească de la tatăl lui, căpitanul Ion Arsenescu, unul dintre ofiţerii eroi rănit grav în luptele dramatice din 6 august 1917 la Mărăşeşti şi decedat într-un spital de campanie. Rămasă văduvă, mama celor şase copii a trebuit să muncească din greu pentru a-şi creşte copiii. Fiind cel mai mare, Gică i-a fost un sprijin preţios la muncile agricole şi gospodăreşti, prilej cu care a cucerit simpatia rudelor şi prietenilor.

Înclinat spre uniforma militară, Gheorghe Arsenescu a intrat în 1926 la Şcoala de infanterie pe care a absolvit-o printre primii cu nota maximă de ”foarte bine”. Avansat locotenent, a fost repartizat pentru scurtă vreme la un regiment de grăniceri de unde s-a înscris la Şcoala superioară de infanterie de la Sibiu pe care a terminat-o cu brio, fiind clasat printre primii cinci din cei 225 de ofiţeri cursanţi.

Din grija şi dragostea pentru mama sa, ca şi pentru cei cinci fraţi mai mici, el a cerut să fie mutat la Regimentul 30 Dorobanţi din Câmpulung. Dotat pentru meseria armelor, trăgătorul de elită a intrat la Şcoala de Război pe care a terminat-o tot printre primii, după care a plecat la Târgovişte pentru a-şi efectua stagiul ca ofiţer de stat major cu gradul de căpitan. Aici, cu prilejul ”rebeliunii legionare” din 22 ianuarie 1941, în fruntea unei unităţi de tancuri a zădărnicit tentativa rebelilor de a ocupa sediul prefecturii şi al instituţiilor publice din cetatea Târgoviştei. Revenit la Câmpulung, a contribuit la refacerea casei părinteşti.

Declanşarea celui de al doilea război mondial l-a găsit pe Gheorghe Arsenescu şef al biroului de operaţii al Diviziei 20 a Vânătorilor de Munte sub comanda generalului erou Dumitrache, participând la campania din Răsărit pentru redobândirea provinciilor furate. A fost rănit în Crimeea. Refăcut, s-a întors pe front, iar în august 1944 a fost avansat maior. După terminarea războiului, a fost numit şef al Comisiei judeţene pentru aplicarea armistiţiului. Prin abilitatea sa a reuşit să stăvilească pretenţiile exagerate ale sovieticilor. În 1947 a fost avansat locotenent-colonel. Neîmpăcat cu noul model de educaţie militară instaurat în armată, copie fidelă a celei sovietice, ofiţerul de elită decorat cu ordinul ”Steaua României” a fost trecut în cadrul disponibil.

S-a retras la Câmpulung unde îşi construise o casă şi o mică fermă care a aprovizionat o perioadă de timp piaţa oraşului cu lapte, unt şi smântână. S-a înscris în Partidul Naţional Liberal unde a fost cooptat în conducerea orăşenească a partidului. Izgonirea Regelui şi instaurarea regimului de democraţie populară l-a revoltat. Considerând că situaţia politică internaţională va duce la declanaşrea unui nou război, ceea ce va obliga guvernul comunist să decidă arestarea ofiţerilor deblocaţi şi a oamenilor politici adversari, ca şi eliminarea tuturor elementelor de valoare din ţară, Gheorghe Arsenescu, împreună cu Nicolae Enescu şi fraţii Ion şi Gheorge Purnichescu, industriaşi, a iniţiat la locuinţa acestora din Cetăţeni înfiinţarea unui grup de rezistenţă cu angajamente ferme de a acţiona pentru apărarea libertăţii şi proprietăţii, pentru restaurarea monarhiei. La această iniţiativă au aderat şi alţi prieteni dintre care s-au evidenţiat: avocatul Ion Constantinescu, inginerul Radu Rosetti, colonelul Gheorghe Duţeanu, căpitanul Petre Cojocaru, Gheorghe Chiriţă, Florian Potcoavă, învăţătorul Dumitru Burtea şi mulţi alţii, încât acţiunea lor a luat amploare în nordul judeţului.

La finele lunii martie 1949, fiind informat prin omul său de legătură Miron Grigore că, datorită unei escapade de neiertat a lui Traian Marinescu, au fost arestaţi câţiva dintre membrii grupului, Gheorghe Arsenescu a părăsit capitala unde se refugiase în timpul iernii pentru extinderea mişcării şi s-a deplasat pe valea râului Doamnei, în satul Nucşoara. În casa învăţătorului Ion Arnăuţoiu s-a întâlnit cu grupul condus de Toma Arnăuţoiu, ofiţer deblocat, printre care se aflau intelectuali şi ţărani din sat, pentru a trece imediat la acţiunea de extindere a mişcării de rezistenţă, de a acţiona împotriva organelor de securitate care sufocau viaţa austeră a populaţiei din zonă. În acea perioadă s-a întâlnit şi cu grupul avocatului Dumitru Apostol din Curtea de Argeş, care avusese deja câteva confruntări cu Securitatea, soldate ceva mai târziu cu arestarea întregului grup.

Într-o noapte (19 iunie 1949) câţiva din conducerea grupului, fiind înconjuraţi de trupele de securitate chiar în casa bătrânului învăţător, au reuşit să se desprindă din încercuire, prin împuşcarea a doi subofiţeri de securitate care au năvălit asupra fugarilor. A fost o noapte grea. Arestările au fost extinse.

Câteva săptămâni mai târziu, Gheorghe Arsenescu, însoţit de un ţăran, a părăsit zona lăsând grupul Nucşoara să acţioneze sub conducerea lui Toma Arnăuţoiu. În drum spre Câmpulung, cei doi aflaţi în casa unui bătrân din Bughea au fost înconjuraţi. Au reuşit să iasă din încercuire şi s-au refugiat la stâna unui perceptor din Măţău.

Prin curajul şi experienţa sa, Gheorghe Arsenescu a reuşit să deruteze vigilenţa urmăritorilor, strecurându-se printre ei. S-a refugiat în zona Dragoslavele şi Rucăr, continuându-şi acţiunea cu alţi fugari din munţii Muscelului.

Loviturile Securităţii au continuat. Primul grup de 40 de arestaţi a fost anchetat sub cele mai odioase torturi şi condamnat la ani grei de muncă silnică. A urmat arestarea şi condamnarea fraţilor Ion şi Gheorghe Purnichescu, cu soţiile şi prietenii lor, arestarea şi condamnarea altor localnici, ţărani şi intelectuali suspectaţi că au contribuit la aprovizionarea cu alimente a fugarilor.

După arestarea și condamnarea unui grup de ofiţeri activi din grupul maiorului Dumitrache, Gheorghe Arsenescu, aproape singur, a trebuit să treacă prin toate capcanele întinse. În noaptea de 14 septembrie 1951, traversând vârful Măgura spre râul Târgului, a fost surprins într-o ambuscadă în care a fost împuşcat în abdomen şi în umărul stâng, fără să fie capturat. Revenit în ascunzătoarea oferită la marginea oraşului de către bătrânul Apostol Poştoacă, şi-a aplicat singur tratamentul cu medicamentele aduse de bătrân de la socrul lui, Gheorghe Buduluca. Traiul în condiţii de totală izolare şi permanente riscuri nu i-a fost uşor.

Marea lui dezamăgire a fost capturarea şi anihilarea grupului de la Nucşoara, cu aproape o sută de arestări. Într-o noapte fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, printr-o imprudenţă de neiertat ce le-a fost fatală, s-au aflat în casa prietenului lor Grigoruţă Poenăreanu din Corbşori, unde fuseseră invitaţi de acesta. În complicitate cu căpitanul Cârnu, şeful trupelor de intervenţie şi anchetator în acelaşi timp, gazda, bunul lor prieten, le-a pus somnifere în băutura oferită, astfel încât Securitatea i-a capturat fără dificultate. A urmat arestarea tuturor fugarilor ascunşi în ascunzătoarea săpată în peretele unei râpe. Patru din cei ascunşi au fost împuşcaţi în ambuscadă. Arestările au continuat, intelectuali şi ţărani fiind anchetaţi şi judecaţi. Prin hotărârea Tribunalului Militar Bucureşti nr. 107 din 19 mai 1959 au fost condamnaţi la pedepse grele, din care 12 condamnaţi la moarte. În noaptea de 19 iulie 1959 au fost executaţi la Jilava: preotul Ioan Drăgoi, preotul Ion Constantinescu, preotul Nicolae Andreescu, Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Gheorghe Tomeci, Titu Jublean, Nicolae Băsoiu, Ion Săndoiu, Benone Milea, informatorul lui Cârnu, Nicolae Ticu, învăţătorul Ion Nica.

Viaţa în ascunzătoare devenise dramatică pentru Gheorghe Arsenescu. După eliberarea din închisoare a soţiei sale, a luat legătura cu ea, prin scrisori în care Maria îşi îneca lacrimile şi suferinţa.

”Fii tare, îi scria ea. Du-ţi crucea mai departe cu credinţa nestrămutată că Dumnezeu nu ne va uita. Nu fac decât să trăiesc cu amintirea clipelor petrecute împreună şi speranţa că va veni şi ziua fericită a revederii noastre. M-am întors suferindă. Mă văd cutreierând străzile capitalei în căutarea unui adăpost pentru mine şi băiatul nostru, fără lucru, fără un ban. Din tot ce-am avut n-am mai găsit nimic. Cunoştinţele de altădată se feresc de frică de mine, de parcă aş fi ciumată. Nici la fratele tău n-am mai fost de când mi-a spus să nu mai merg la el că şi lui îi este frică.

Mi-am găsit un serviciu ca vopsitoare la o cooperativă de tâmplărie unde lucrez cu doi bătrâni de la 6 dimineaţa la 6 seara pentru câţiva lei, pentru că nu reuşim să facem norma. Nici pentru mâncare nu ne ajunge la două persoane. Sunt urmărită peste tot, atât eu cât şi băiatul, dar ne-am oţelit. M-au dus cu Jeep-ul la miliţie şi mă presează cu insistenţă să divorţez de tine. Dacă n-o fac mă vor duce la Aiud. Mă tem că n-am să mai rezist. Ţi-am rămas credincioasă şi demnă. Mă zbat pentru Gigi, acest copil care este şi el arătat cu degetul. Este al 8-lea Paşte pe care-l petrecem despărţiţi de tine. Totuşi Sfânta Înviere ne dă putere să ducem acest calvar până la capăt. Nu ştiu cât voi mai putea rezista”.

Demoralizat şi bolnav, Gheorghe Arsenescu şi-a purtat suferinţa cu scrâşnire din dinţi în ascunzătoarea din care evada uneori pentru a păstra contactul cu alţi fugari de pe valea Dâmboviţei, pentru a face mişcare. Se împliniseră aproape 11 ani de singurătate, hăituit şi bolnav, fără să vadă vreo lumină la capătul tunelului. Aflase între timp de la soţie că primul lot de 42 condamnaţi în care figuram şi eu, judecat de două ori, a fost readus la judecată pentru a treia oară în urma recursului în anulare depus de procurorul general al ţării, Alexa Augustin, la Tribunalul Suprem, iar instanţa de fond după 17 şedinţe extenuante i-a condamnat la pedepse mult mai mari.

Un vecin al bătrânului Poştoacă l-a zărit pe Gheorghe Arsenescu într-o noapte în grădină. Ieşise pentru mişcare. Fiind arestat pentru sabotaj, individul Croitoru a deconspirat prezenţa lui Arsenescu în schimbul promisiunii că va fi achitat pentru infracţiunea lui. În noaptea de 1 februarie 1960 Gheorghe Arsenescu a fost capturat. Supus unei anchete îndelungate de 2 ani, cu cele mai sadice torturi, fiind internat şi la spitalul de psihiatrie de la Poiana Mare – Dolj, el a fost judecat şi condamnat la moarte prin sentinţa penală nr. 107 din 11 februarie 1962.

Izolat în vestita celulă zero din Jilava, cu pereţii verzi de igrasie, cu beton umed pe jos, cu tavanul din care picurau broboane de apă, fără pat, fără rogojină şi hrănit doar cu un sfert de pâine şi o cană cu apă caldă la două zile, Gheorghe Arsenescu îşi aştepta ziua execuţiei. În noaptea de 29 februarie, la ora 20.30 consemnează procesul verbal: ”Noi, lt. col. Csako Eduard, judecător la Tribunalul Militar al Procuraturii Militare şi maior Alexandrescu Gh., directorul penitenciarului Jilava pentru punerea în aplicare a sentinţei nr. 107 din 11 febr. 1962 prin care Arsenescu Gheorghe a fost condamnat la moarte. După identificarea lui, condamnatul la moarte a fost scos din celulă, legat la ochi şi executat prin împuşcare cu pistoletul de către o echipă formată din trei militari reangajaţi din personalul locului de deţinere. Medicul penitenciarului a constatat moartea condamnatului după care corpul celui executat a fost preluat de comandantul penitenciarului Jilava care a dispus înmormântarea la locul unde se înhumează ceilalţi deţinuţi decedaţi în penitenciar.”

Copia de pe certificatul medical eliberat de către dr. Gheorghe Alexandrescu certifică: Arestatul Arsenescu Gheorghe de 53 ani suferă de boală hipertensivă, boală ulceroasă (operat pentru sindrom stomacal), tahicardie sinusală, amigdalo-faringită acută având şi cicatrice după plagă în coapsa dreaptă, în regiunea stângă a abdomenului şi umărul stâng.

Aşa a căzut eroul de legendă despre care au fost lansate multe zvonuri printre locuitorii din nordul judeţului. A fost capturat în somn înainte de a mai folosi grenada pe care o purta lângă pernă pentru ultimele clipe de libertate. Mi-am imaginat ultimele lui gânduri din seara dramatică a execuţiei:

Zăbrele de gheaţă-n ferestrele sparte

îmi stau priveghere în ultima noapte,

în ceasul de rugă când printre şoapte

îmi cântă ciuvica prohodul de moarte.

Mi-e inima arsă, iar trupul o zdreanţă

şi-n juru-mi nu-i nimeni s-audă

când picură sânge în temniţa crudă

şi nu-mi mai adie vre-un zvon de speranţă.

Degeaba mă-ncearcă un palid îndemn

când totul se-nvârte în nouri de fum,

pe Tine Isuse sfielnic Te chem

să-mi fii călăuză pe ultimul drum.

De ce să mai sper când gâdele-n poartă

m-aşteaptă să-mi curme cătuşa de-osândă,

când setea şi foamea lăsate la pândă

nu-mi mai suportă bicisnica soartă.

E clipa supremă. Golgota mă cheamă

să urc cu zăvozii la groapa comună

în care nu-s lanţuri, nici teamă.

Hai vino Isuse de-mi pune pe frune cunună.

de Ion Constantinescu Mărăcineanu  Revista Memoria

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php