Victor Metea – Partizan la 18 ani

„Ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea“

Origini „nesănătoase“

Crescut în satul Ileni, aproape de Făgăraş, Victor face liceul la Sibiu, iar apoi este admis la Medicină în capitală. Înainte de asta, fusese respins la Cluj, pe motiv că tatăl lui era chiabur. E martor al arestărilor violente din primăvara anului 1948, când au fost eliminaţi studenţi şi profesori consideraţi periculoşi pentru noul regim. După liceu, îşi caută serviciu în Cluj, Braşov şi Sibiu, dar e refuzat din acelaşi motiv: „origini nesănătoase“.

Părinţii lui, proprietarii unei gospodării înstărite, erau încadraţi în categoria micilor burghezi şi intraseră în vizorul nou instalatei puteri. Tatăl lui Victor Metea era deja urmărit. Note ale primilor informatori din sat se păstrează în arhivele CNSAS: „Este un duşman înrăit al regimului. Ascută posturi de radio străine. Nu discută cu membrii de partid. Vorbeşte că vin americanii. Se sustrage de la muncile voluntare şi şedinţele comunale. Zice că regimul comunist îşi bate joc de oameni şi că el nu vrea să stea în colhoz cu dr. Petru Groza“. Erau motive suficiente să fie trimis la închisoare sau chiar condamnat la moarte.

Când Victor revine acasă, părinţii îi sunt urmăriţi în permanenţă, o parte din vechii prieteni sunt arestaţi, iar Miliţia şi Securitatea fac percheziţii dese şi violente în toate satele zonei, de regulă noaptea, fără explicaţii. Căutaţi de mai multe ori de autorităţi şi temându-se de o foarte probabilă arestare, Victor şi tatăl lui fug de acasă. O vreme se ascund pe câmp sau pe la rude, după care Victor ia legătura cu alţi fugari şi intră în grupul de rezistenţă din Munţii Făgăraş – una din cele mai ample şi de durată rezistenţe anticomuniste din România.

Împotriva orânduirii sociale

Când a plecat în munţi, Victor avea 18 ani. Era între cei mai tineri membri ai grupului. Ani în şir, fidel dorinţei de a deveni medic, Victor a cărat în raniţă, alături de strictul necesar supravieţuirii, manuale de fizică şi de chimie. Între partizani, era recunoscut pentru rezistenţa la mers şi uşurinţa cu care trecea peste obstacole. Gheorghe Haşu (despre care am scris în ediţia din ianuarie) l-a numit cu simpatie „cal de cursă“, iar colegii mai în vârstă îl tachinau: „N-are splină! Dacă îl laşi să aleagă calea, fii sigur că alta mai grea nu-i“.

Despre motivaţia plecării în munţi, Victor avea să declare la Securitate, 7 ani mai târziu, după ce a fost prins: „Încă dinainte să fug, mă întâlneam cu tineri din sate şi vorbeam despre Biserică, despre Dumnezeu, despre conduita omului în societate, despre proprietate individuală, despre familie, despre armată şi despre monarhie. Am crescut cu aceste valori. Tatăl meu fusese comandat al centrului de pregătire paramilitară din sat, în timpul celui de-al doilea război mondial şi primise literatură antisovietică. Ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea şi eram îngrijoraţi. Ura mea faţă de regim creştea în măsura în care vedeam că se accentuează îngrădirea mea şi a tatălui meu, care era considerat chiabur. Eram privat de anumite drepturi, aşa că m-am apropiat natural de cei care erau persecutaţi. Nu am făcut politică de nici un fel; eram împotriva sistemului de organizare socială”.

Persecutarea familiei

Ioan Metea, fratele mai mic al lui Victor, a fost arestat de 18 ori. Întotdeauna fără proces ori condamnare. Era bătut şi ameninţat să îşi trădeze fratele, apoi era din nou eliberat. După 1990, rememorează anchetele (în volumul de memorii Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol IV): „La Sibiu, eram închis într-o celulă mică şi umedă, fără fereastră. Nu vedeam nimic, dar simţeam că atunci când mă descalţ, şobolanii îmi rod bocancii. Aveam un prici, o scândură şi atât. La anchete, era un colonel care se îmbrăca în halat alb, ca un medic, şi mă ameninţa cu un bisturiu că mă castrează dacă nu îi dau informaţii despre fratele meu. Când mă duceau la Făgăraş, era curentul electric. Îmi legau mâinile sau picioarele la firele unui magnetou electric şi roteau la manivelă până îmi epuizau toate puterile. Pe lângă acest sistem de tortură, mai foloseau bătaia în tălpi, după ce îmi legau mâinile şi picioarele peste un lemn. Altădată mă acopereau cu o scândură şi loveau cu barosul.“ Când au început anchetele, Ioan Metea avea 16 ani şi era elev în anul doi de liceu. După primele serii de arestări, a abandonat şcoala. A fost hărţuit zeci de ani, chiar şi după eliminarea grupării de rezistenţă armată din munţi.

Urmărită şi bătută cu cruzime a fost şi Virginia Metea, mama partizanului. Uneori era luată noaptea, alteori direct de la câmp. După ce îşi revenea din bătăi, lua din nou legătura cu Victor – îi lăsa bilete în locuri de corespondenţă sau pachete cu mâncare, la oamenii care îl găzduiau când cobora din munte. Din anchete reiese că nu a divulgat niciodată informaţii folositoare Securităţii.

Auzind despre torturile la care îi sunt supuşi soţia şi fiul rămas acasă, bătrânul Metea cedează şi se predă. Stătuse ascuns aproape de 2 ani. Este trimis iniţial la Canal, apoi mutat prin diverse puşcării din ţară. Tatăl lui Victor Metea a murit în închisoare, nu se ştie cu certitudine unde – probabil la Botoşani, în 1962.

Condamnat în contumacie

Alături de ceilalţi 12 membri ai grupului de rezistenţă armată din Munţii Făgăraş, Victor Metea este condamnat în lipsă, încă din anul 1951. Într-un răsunător proces public în lipsa acuzaţilor, autorităţile încearcă să îi determine pe sătenii ţării Făgăraşului să nu mai acorde sprijin partizanilor. Victor Metea este condamnat la 20 de ani de închisoare şi alţi 10 ani de degradare civilă. Avea 22 de ani.

Sentinţe şi mai grele primesc ceilalţi luptători. Sute de oameni care i-au ajutat au fost arestaţi, dar alte sute s-au alăturat luptei. E momentul în care războiul se ascute, iar ciocnirile din munţi dintre Securitate şi partizani se înmulţesc. Urmează anii grei ai rezistenţei, pe care Victor Metea îi rezumă la anchetele din ’57: „Speram în izbucnirea unui război, când am fi putut activa pentru răsturnarea regimului. Pentru asta, trebuia să rămânem cu orice chip în viaţă. Iar acest lucru era destul de greu. Situaţia noastră era imposibilă, din toate punctele de vedere“.

„Dintr-un loc alungaţi, în altul neaşteptându-i nimeni“

Situaţia imposibilă despre care vorbeşte Victor Metea era formată din întâmplări mărunte şi aparent fără ieşire. Câteva dintre ele sunt relatate de conducătorul grupului, Ion Gavrilă Ogoranu, în memoriile publicate după 1990 (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol I).

Iată cum au petrecut o iarnă Victor Metea şi Gheorghe Şovăială – un alt partizan: „Trei luni au vieţuit numai în zăpadă, dintr-un loc alungaţi, în alt loc neaşteptându-i nimeni. Au găsit nişte cartofi îngheţaţi, pe care mâncându-i s-au îmbolnăvit rău. Au răbdat de sete, că apa de zăpadă nu ţine de sete. Şi au dormit mai mult în pădure sau în locuri pustii. Uneori făceau foc, când aveau ceva de fript sau fiert, dar niciodată pentru încălzit, să nu se obişnuiască cu boieria. Săptămâni în şir au urlat lupii în jurul lor noaptea. Vreo zece zile s-au adăpostit într-o fostă vizuină de vulpi pe care au lărgit-o, dar i-a scos şi de aici foamea. Toată iarna au purtat visul unui bulz de mămăligă cu brânză. Au trecut Oltul în căutarea unui adăpost cu mâncare, dar ursul le-a luat-o pe urme şi a ajuns acolo înaintea lor. Clătinându-se pe picioare de foame, pe la începutul lui aprilie s-au tras la poalele muntelui. Aşa i-am întâlnit, peste câteva zile. Întrebându-i cum au dus-o în iarnă, Gheorghe a rezumat totul în aceste cuvinte: Şi cânele ţiganului iese din iarnă, dar numai pielea lui ştie cum.“

O altă situaţie la limită a trăit-o Gavrilă Ogoranu împreună cu Victor Metea, la un început de primăvară. După o iarnă în care Victor făcuse pneumonie şi fusese tratat cu o singură doză de penicilină, procurată cu mare greutate, cei doi se retrag la poalele muntelui. Sperau la un răgaz, după o noapte şi o zi de mers continuu, prin lapoviţă, fără mâncare. Au ajuns în Poiana Narciselor (de lângă satul Vad) – azi rezervaţie naturală. Înainte de instaurarea comunismului, ca şi acum, în acest loc se organiza un festival al florilor, în 21 mai, de ziua Sfinţilor Constantin şi Elena. Pe comunişti i-a deranjat alăturarea cu sărbătoarea religioasă şi au încercat să mute obiceiul, tocmai în ziua în care cei doi partizani se adăposteau acolo. Aşa s-au trezit încercuiţi. Ion Gavrilă descrie soluţia de moment (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol I):

„Am scos cartea de rugăciuni şi am început să mă port ca omul ce face lectură. Numai că nu citeam, ci mă rugam. Victor se prefăcea că pescuieşte. În Poiană se auzeau bubuituri de tobe, cântece de fanfară, chiuituri din gură. Pe vreo scenă, tinerii din sate cântau şi jucau pentru distracţia secretarilor, activiştilor, deputaţilor, colectorilor, responsabililor, preşedinţilor şi merceologilor aşezaţi la mese în mijlocul mării de narcise. Tinerii se întreceau în a distra pe cei ce le trimiteau părinţii la Canal sau chiar în faţa plutonului de execuţie, imagine simbol a unui popor de iobagi, dresaţi prin veacuri de a se gudura şi a linge mâna celor ce le-au pus lanţul şi i-au bătut.

Spre locul nostru, venea din când în când câte unul. O dată a venit şi un miliţian. Doi copii s-au dus la nenea cu undiţa şi s-au minunat de zvârlugă, iar nenea i-a învăţat cum se pescuieşte. I-au chemat părinţii la mâncare şi, Doamne, ce poftă ne făcea carnea friptă! Ne uitam la ceas şi parcă minutele stăteau pe loc. Două fete culegeau flori în iarba de dincolo de apă şi, văzând un băiat drăguţ pescuind, se fâţâiau întruna prin faţa lui, încercând să intre în vorbă. Ne temeam să nu vină cineva să ne cunoască, mai ales pe Victor – satul lui, Ileni, era doar la zece kilometri de aici. Ziua am stat fără cămaşă, să nu se vadă hainele murdare şi rupte. Spre seară, ne-am vârât sub pătură până la gât, chip că dormim. Într-un sfârşit am zărit că pleacă şi camioanele cu miliţie. Ne socoteam salvaţi.“

„Aceste secrete vor fi cercetate“

După 7 ani de luptă, Victor Metea e prins prin trădare, odată cu ultimii partizani din Munţii Făgăraş. Doar unul scăpase: conducătorul grupului, Ion Gavrilă Ogoranu, care avea să se ascundă vreme de încă 21 de ani.

Dârzenia lui Victor dă de furcă anchetatorilor. Un informator introdus în celula lui raportează: „Victor Metea ia în derâdere felul cum se exprimă domnul locotenent anchetator. Spune că e o ruşine să fie cercetat de unul care nu cunoaşte bine limba română.“ Într-adevăr, procesele verbale din timpul audierilor abundă în greşeli gramaticale. Asumându-şi riscurile, când primeşte declaraţiile pentru semnare, Victor face unele corecturi. Un alt informator raportează: „A venit foarte nervos de la anchetă, că se pun pe seama lui Gavrilă fapte imorale, care nu sunt adevărate. Spune că orice strădanie de a descoperi aşa ceva va fi zadarnică. Acelaşi lucru i se impută şi lui. E supărat că se urmăreşte discreditarea lor în faţa opiniei publice: Nu se mulţumesc să ne ucidă, vor să ne compromită moral. Vor scrie şi romane, că am fost nişte derbedei şi nişte oameni uşuratici. Crede că se va reuşi poate numai în faţa oamenilor care nu-i cunosc. Se simte curat în faţa lui Dumnezeu. Spune că ei aveau un ideal bine fixat pentru care luptau, un program şi o activitate deosebit de morale. Nu au forţat pe nimeni, oamenii le-au dăruit ajutorul de bună-voie. E convins că aceste secrete vor fi cercetate când se vor schimba lucrurile în ţară.“ Întrebat de eventualele crime ale partizanilor, Victor răspunde: „E adevărat că am avut armă asupra mea, ceea ce inspiră teamă. Eu personal nu am îndreptat direct arma asupra nimănui. În toată perioada din munte, am tras de două ori, în timpul unor ciocniri cu Securitatea, când am fost încercuiţi. Asta era strategia ca să ne putem retrage.“

Pedepsit pentru că a refuzat recursul

După un an de anchete şi torturi, în vara anului 1957 are loc procesul „bandei din munţi“. Acuzaţii nu au dreptul la cuvânt, iar pledoaria procurorului militar începe aşa: „Cred că nu greşesc dacă afirm că în analele justiţiei noastre populare nu a fost înscris încă un proces de talia celui de astăzi. Pe aceşti inculpaţi constituiţi în bandă teroristă contrarevoluţionară nu i-a interesat realizările construcţiei noastre socialiste. Aceşti bandiţi criminali au luptat pentru a submina şi răsturna orânduirea noastră democrat populară şi mersul înainte victorios al poporului muncitor.“

Au fost condamnaţi la moarte, iar reacţiile din momentul pronunţării sentinţei fac subiectul unei telegrame trimise Direcţiei a III-a din Ministerul de Interne: „Victor Metea a afirmat: Bine că a venit odată, întrucât acum s-a terminat! Mai bine mort, decât chinuit în închisoare. Şi-a exprimat regretul pentru că nu a cerut personal condamnarea la moarte. În continuare a spus: Nu am primit nimic de la regimul ăsta. Am fost scos din liceu, nu am primit serviciu, tatăl meu era urmărit pentru că era socotit chiabur. Fuga mea nu s-a datorat însă acestor motive, cât atitudinii organelor de stat faţă de mine. Toate aceste afirmaţii le-a făcut pe un ton aspru şi duşmănos. Nu a semnat cererea de recurs.“

Decizia lui Victor de a nu face recurs îi înfurie pe anchetatori. În următoarele luni, e constrâns să ceară rejudecarea şi obligat să dea explicaţii. Într-un final declară că nu are şi nu a avut niciodată încredere în justiţia comunistă. Drept pedeapsă, e ţinut încă o iarnă la Jilava şi continuă să fie anchetat – deşi sentinţa de condamnare era definitivă.

Deşi partizanii din lotul în care a fost judecat sunt executaţi în noiembrie 1957, Victor Metea a fost împuşcat 5 luni mai târziu, în 23 aprilie 1958. Cu puţin înainte, împlinise 29 de ani.

(Ioana Haşu – Revista Familia Ortodoxă, nr. 3 (50)/2013, pp. 13-16)

O muceniță a ortodoxiei românești: maica Mihaela Iordache

Prinţul Alexandru Ghica, monument al demnității umane

Dacă ar fi să se înalţe un monument demnităţii umane, acesta ar trebui să-l reprezinte, fără îndoială, pe prinţul Alexandru Ghica aşa cum l-am cunoscut eu în Aiudul acelor vremi. Înalt, uscăţiv, cu faţa iluminată de o intensă trăire interioară, prinţul Alexandru Ghica părea un ascet căruia spiritul îi năpădise ţesuturile.

Demn fără ostentaţie, modest fără făţărnicie şi ferm fără nici cea mai mică urmă de rigiditate, el se comporta în toate împrejurările ca un adevărat prinţ. Desigur, în închisoarile prin care am trecut, am întâlnit şi alţi deţinuţi care, asumându-şi conştient suferinţa ca pe o datorie a vieţii lor, au reuşit să depăşească lumescul şi să trăiască la graniţa dintre omenesc şi sfinţenie. Nici unul însă (eu, cel puţin, nu am mai întâlnit pe nici unul) nu a reuşit să realizeze acest lucru, atât defiresc, atât de armonios, cum a reuşit să o facă el.

Majoritatea celor care reuşeau această performanţă, se refugiau în această zonă inaccesibilă mizeriilor condiţiei umane, dintr-un soi de egoism nevinovat, singularizându-se şi căutând să-şi creeze un anume „confort” sufletesc necesar supravieţuirii.

Prinţul Alexandru Ghica o făcea însă pentru că aşa îi era felul. Şi în alte condiţii, el ar fi trăit tot aşa. Mereu avea câte ceva de dat fără să pretindă nimic în schimb. Nu accepta niciodată să i se facă favoruri numai pentru faptul că era prinţul Ghica. Participa întotdeauna alături de ceilalţi la corvezile impuse de viaţa de celulă (măturat, căratul şi spălatul tinetelor, etc) şi totdeauna o făcea în mod exemplar. Prin celulele prin care a trecut a lăsat o dâră. Se străduia -şi de cele mai multe ori reuşea- ca acolo unde poposea el, să întroneze acea minimă armonie comunitară necesară supravieţuirii şi convieţuirii. ”Era – spune în cartea sa intitulată ”Din împărăţia morţii” Gabriel Bălănescu care a stat mai mult timp cu el şi l-a cunoscut bine – un desăvârşit camarad de suferinţă… Convieţuirea cu el era o adevărată desfătare sufletească”. Şi, într-adevăr, aşa era. Pe cât de exigent cu propria-i persoană, pe atât de înţelegător era cu ceilalţi. Ştia, ca nimeni altul, să menajeze susceptibilităţile celor din jur. Nu se lăsa niciodată antrenat în discuţii sterile şi niciodată nu a contrazis pe nimeni. Nu pentru că nu ar fi avut opinie, ci pentru a nu răni micile orgolii ale celor de lângă el. În raporturile cu administraţia penitenciarului era ferm dar niciodată nu avea atitudini demonstrative, bătăioase. Se supunea demn regulamentelor şi ordinelor pe care le primea dar, în cel mai elegant limbaj, refuza să o facă atunci când respectarea acestora ar fi adus o cât de mică atingere capitalului său moral şi spiritual.

Printre cei care au primit de la el lecţii de supuşenie demnă mă număr şi eu. Eram proaspăt venit în Aiud şi -dintr-un soi deteribilism juvenil- eram pus pe harţă. Ieşisem din anchetă şi din procesul care a urmat cu amorul propriu şifonat şi consideram de datoria mea ca, printr-o atitudine dârză, să-mi refac prestigiul.

Printre altele, regulamentul obliga pe deţinuţi să salute personalul închisorii (de la comandant la ultimul gardian) cu formula „Să trăiţi” şi prin ridicarea bonetei de pe cap. Cu prima ocazie, când am fost scoşi la plimbare, eu am refuzat ostentativ să fac acest lucru, considerând gestul umilitor. Gardianul care ne însoţea a observat atitudinea mea de frondă şi m-a apostrofat brutal : ”Bă, tu ăla, al treilea din rând, tu nu ştii să saluţi?”.

La care eu am răspuns ţâfnos: ”Fără bă, că doar n-am păzit porcii împreună!”. Gardianul a mormăit o înjurătură şi şi-a văzut mai departe de treabă. La întoarcerea în celulă, însă, mi-a notat numele în catastiful lui şi după o jumătate de oră am fost scos la ofiţerul politic care, fără prea multă vorbă, mi-a prescris şapte zile de izolare. După executarea celor şapte zile m-am întors în celulă îngheţat bocnă (era în decembrie), flămând şi frânt de oboseală căci la izolare nu puteai dormi decât în picioare sau cel mult rezemat de perete. Mi-au trebuit câteva zile până să-mi revin cât de cât. După ce mi-am revenit puţin prinţul Ghica m-a luat deoparte şi m-a mustrat părinteşte: ”De ce te expui pentru lucruri neesenţiale? Nu uita că eşti aici sub ascultare şi faptul că trebuie să-i saluţi nu te dezonorează pe tine mai ales că, până la urmă, tot îl vei saluta. Te vor mai izola o dată, de două ori, de nouă ori, până, te vor îmblânzi. Şi atunci îi vei saluta de frică şi va fi mai dezonorant. Păstreză-ţi energia şi cruţă-ţi sănătatea căci puşcăria e lungă şi se vor ivi destule ocazii când va trebui să iei atitudini pentru care, într-adevăr , va merita să faci izolare”. Nu-mi mai amintesc dacă atunci m-a convins, dar pe parcurs mi-am dat seama că avea dreptate.

Pe lângă toate aceste calităţi, prinţul Ghica era şi de o surprinzătoare luciditate. Surprinzătoare pentru că, în condiţiile vieţii de închisoare, rupţi de realitate şi lipsiţi de orice fel de informaţie, oamenii îşi pierdeau, în general, această capacitate. Chiar şi cei mai instruiţi şi mai realişti dintre ei deveneau, în aceste condiţii, de o subiectivitate şi de o credulitate aproape copilăreşti. Un gest mai omenos al câte unui gardian, o atitudine mai şovăielnică a altuia, un zvon oarecare, o informaţie perimată şi lipsită de importanţă, toate erau interpretate ca semne ale unei iminente schimbări. Au fost cazuri când s-au dat şi termene precise: ”S-au retras trupele sovietice din ţară! În câteva săptămâni ne vom elibera! La Geneva s-au întâlnit ”cei mari”. Fără îndoială că acolo s-a pus şi problema deţinuţilor politici. Sigur ne vom elibera”. Şi această adevărată infirmitate a deţinuţilor a fost abil întreţinută şi exploatată de colonelul Crăciun, în perioada reeducării, mai ales. Exemplu elocvent în această privinţă, îl constituie crearea, la sugestia şi cu ajutorul colonelului Crăciun şi a aparatului său politic bineînţeles, a aşa numitului ”nou comandament legionar de acţiune în închisoare”. Despre ce era vorba ? În vara anului 1962, după declanşarea acţiunii de reeducare, când în închisoare se făceau permanente mişcări şi componenţa celulelor se schimba de la o zila alta, într-o zi, ca din întâmplare, s-au pomenit adunaţi în aceeaşi celulă câteva vârfuri ale Mişcării Legionare. Aceeaşi care în perioada de pregătire a reeducării fuseseră plimbaţi prin ţară pentru a li se arăta realizările regimului comunist. Printre aceştia erau: Nistor Chioreanu, avocat, fost comandant al organizaţiilor legionare din Transilvania, Victor Biriş, fost Secretar General la Ministerul de Interne, Ilie Niculescu, fost comandant al aşa numitului Corp al Răzleţilor, Victor Vojen, fost ministru al României la Roma şi încă alţi câţiva. Printre ei se afla şi prinţul Alexandru Ghica.

Toţi aceştia se cunoşteau, activaseră şi luptaseră împreună şi nu se mai văzuseră de ani de zile. După ce s-a consumat bucuria revederii, oamenii au început să schimbe între ei informaţii, păreri, năzuinţe şi, cum era şi normal, au ajuns să discute despre situaţia politică internă şi internaţională.

Unii dintre ei deţineau câteva informaţii din anchetele la care fuseseră supuşi cu puţin timp în urmă la Bucureşti. Ştiau, de exemplu, câte ceva despre ceea ce atunci se numea ”spiritul Genevei”, ştiau despre conflictul care devenea tot mai acut, dintre China şi Uniunea Sovietică şi ştiau chiar şi despre animozităţile care începuseră între Bucureşti şi Moscova. Toate acestea i-au condus la concluzia că regimul comunist din România, constrâns de evoluţia situaţiei politice internaţionale, va fi nevoit să facă unele concesii. Unii erau de părere chiar că evoluţia politică din ţară va parcurge un drum invers celui parcurs în perioada 1945-1948 şi că, în aceste condiţii, comuniştii vor fi siliţi să accepte colaborarea cu fosta clasă politică românească atâta cât mai rămăsese ea. Odată ajunşi la această concluzie ei şi-au pus firesc întrebarea: În eventualitatea că se va ajunge la aşa ceva, ce atitudine vom adopta? Vom accepta această colaborare? Şi dacă o vom accepta în ce condiţii o vom face? La toate aceste discuţii au luat parte toţi cei din celulă cu excepţia prinţului Ghica care, în toată această perioadă, a stat deoparte tăcut şi inaccesibil. Când a fost întrebat care este părerea lui, el a răspuns: ”Nu vă îmbătaţi cu iluzii. Nu vă daţi seama ce cursă ni se întinde? Mai bine rugaţi-vă, căci ne aşteaptă vremuri grele”. Evenimentele ulterioare au demonstrat cu prisosinţă că prinţul a avut dreptate. După câteva zile, toţi cei care luaseră parte la aceste discuţii au fost izolaţi şi a urmat o anchetă extrem de dură. Securităţii, care era maestră în astfel de înscenări, nu ia fost greu să transforme această nevinovată discuţie într-o ”periculoasă conspiraţie”. Singurul care nu a putut fi implicat în această josnică înscenare a fost, datorită lucidităţii sale, prinţul Alexandru Ghica. Şi aceasta spre deziluzia furioasă a colonelului Crăciun care l-ar fi vrut implicat pentru a avea -şi împotriva lui- un element de şantaj în plus¹.

În toată perioada reeducării, prinţul Ghica a avut o atitudine fermă şi neechivocă. Dintru început, el şi-a precizat, demn şi echilibrat, atât verbal cât şi în scris atunci când i s-a cerut, poziţia, de pe care nu a putut fi clintit, oricât de mari şi de inumane au fost presiunile care s-au exercitat asupra lui. Printre altele, colonelul Crăciun avea o plăcere aproape diabolică să umilească şi să rănească oamenii, mai ales pe cei importanţi (personalităţile), în ceea ce aveau ei mai sfânt. Şi, unul dintre clienţii lui preferaţi în această privinţă era, fireşte, prinţul Ghica. De fiecare dată când regiza câte un ”spectacol” cu public (şi o făcea , după cum am mai amintit cu altă ocazie, destul de des), prinţul era adus de prin cotloanele închisorii în care era izolat pentru a fi ţinta batjocurilor lui. ”Uitaţi-vă la el – a spus într-o astfel de ocazie colonelul Crăciun, adresându-se celorlalţi deţinuţi – cică l-ar blestema strămoşii (făcea aluzie la iluştrii săi înaintaşi) dacă ar îndrăzni să întineze memoria lui Corneliu (acesta era Codreanu). Coboară cu picioarele pe pământ prinţe, coboară cu picioarele pe pământ că de nu, aici vei putrezi”.

Odată, intrând solemn şi plin de importanţă, cum o făcea de obicei, în sala în care eram adunaţi, colonelul Crăciun i s-a adresat fără vreo altă introducere prinţului: ”Ei, prinţe, cum e la izolare? Îţi mai arde de dans? Şi apoi adresându-se sălii: ”Uitaţi-vă la el! Pare om serios. L-am prins dansând în celulă. El spune că a făcut mişcări să se încălzească, dar nu e adevărat. Se zbenguia, dăduse incul în el. E, pe semne, prea bine hrănit. L-am băgat la izolare, bineînţeles”. La care prinţul Ghica, ridicându-se în picioare, a replicat calm: ”Domnule colonel, dumneavoastră ştiţi prea bine că nu am dansat. Niciunui om cu mintea întregă – şi eu am pretenţia că am, încă, mintea întreagă- nu-i arde în asemenea condiţii, de dans. Dar…” Şi nu a mai continuat căci ar fi însemnat să spună nişte adevăruri care l-ar fi mâniat pe Crăciun.

Altă dată, prinţul Ghica a fost luat, urcat într-o maşină şi dus prin împrejurimile Aiudului să vadă şi să se minuneze de măreţele realizări ale regimului. A vizitat ferme de stat, şantiere de construcţii, blocuri de locuinţe, etc. şi în drum a trecut şi pe lângă Mureş, pe malurile căruia cresc splendide sălcii plângătoare. La întoarcere prinţul a fost dus în faţa oamenilor adunaţi în sala în care se ţineau şedinţele de reeducare şi l-a îndemnat să le spună unde a fost şi ce i-a plăcut mai mult din cele câte a văzut. ”Sălciile plângătoare, domnule colonel, sălciile plângătoare” a răspuns prinţul Ghica cu o uşoară urmă de ironieîn glas. ”Auziţi, domnilor, ce i-a plăcut prinţului. Sălciile plângătoare! Altceva n-a văzut. N-a avut ochi decât pentru sălciile plângătoare”, a ţipat aproape colonelul şi a ieşit mânios din sală urmat de suita sa.

Bineînţeles, îndrăzneala de a nu fi avut ochi decât pentru sălciile plângătoare l-a costat pe prinţul Ghica alte zile de izolare, alte mizerii de neimaginat, dar cu toate acestea, el a rămas credincios sieşi până la sfârşit. (…)

Pentru că personalitatea prinţului Alexandru Ghica este atât de complexă încât nu poate fi definită doar prin câteva calităţi (demnitate, modestie, luciditate) pe care i le-am scos deja în evidenţă, voi mai zăbovi un timp în preajmă-i. Pentru a încerca, cu puţinătatea posibilităţilor mele de evocare, să o aproximez în toată complexitatea ei.

Am amintit deja că prinţul Ghica se numără printre acei întemniţaţi (şi aceştia nu erau puţini, lunga perioadă de detenţie şi condiţiile extrem de dure la care au fost supuşi făcându-i pe mulţi să înţeleagă acest lucru) care erau conştienţi de faptul că lupta în care erau angajaţi transcende lumescul, petrecându-se înspirit. Era conştient, de asemenea, că triumful răului în lume este numai vremelnic, chiar dacă această vremelnicie se va întinde peste o perioadă istorică. Conştiinţa că sub specie aeternitatis forţele binelui vor triumfa îi dădea -atât lui cât şi celorlalţi- tăria necesară să reziste împotriva asalturilor răului. Credea -ca nimeni altul dintre laici- în forţa mântuitoare a rugăciunii şi, fără să fie un bigot, îşi petrecea o mare parte din timp, chiar şi atunci când nu era singur în celulă, în meditaţie şi în rugăciune. Avea o mare înţelegere pentru oameni în general şi pentru cei ajunşi în situaţii limită în special, pentru îndoielile şi frământările lor sufleteşti. Nu a judecat niciodată pe nici unul dintre cei care au acceptat reeducarea, nici chiar pe aceia care, prin poziţia lor, ar fi avut datoria morală să reziste, considerând că fiecare are dreptul să încerce să se salveze, atunci când nu mai are resursele sufleteşti necesare continuării luptei, aşa după cum crede el de cuviinţă şi după cum îi dictează propria conştiinţă.

Desigur, om fiind, prinţul Ghica va fi avut şi el îndoielile, slăbiciunile şi dorurile lui. Va fi avut şi el, ca noi toţi ceilalţi, momentele lui de deznădejde. Niciodată însă nu s-a lăsat copleşit de ele. Niciodată nu a dat adversarului satisfacţia de a-l vedea clintindu-se din hotărârile lui. O singură dată a fost totuşi surprins, de către unii din camarazii săi de suferinţă cu lacrimi în ochi. Aceasta s-a întâmplat atunci când colonelul Crăciun i-a citit, în faţa deţinuţilor adunaţi în acest scop la „club” , o scrisoare de acasă, de la soţia lui. Căci securitatea care, de bună seamă, supraveghea îndeaproape acţiunea de reeducare, recurgea -în unele cazuri- la acest mârşav procedeu.

Punea pe cei din familie (părinţi, soţie, copii) să scrie celui în cauză o scrisoare prin care acesta era implorat să fie docil şi să să se supună regulamentelor închisorii, pentru a se putea bucura, ca şi alţii, de clemenţa regimului. O asemenea scrisoare a primit şi prinţul Ghica. Colonelul Crăciun a ţinut să i-o citească personal pentru a-i mări, credea el, efectul asupra lui, cât şi asupra celorlalţi deţinuţi.

„Prinţe, zise el, după ce urcă cele câteva trepte ale estradei pe care se cocoţa de obicei pentru a domina sala, uite, ai veşti de acasă. Vino aici, să ţi le citesc” . Şi după ce prinţul ajunse lângă estradă, Crăciun începu să-i citească scrisoarea în care cu uşurinţă se putea recunoaşte stilul securităţii. Căci conţinutul tuturor acestor scrisori era sugerat sau chiar dictat de către securitate. Soţia îi comunica că, atât ea cât şi copiii, sunt sănătoşi, că locuiesc în Galaţi unde are un serviciu la care câştigă suficient pentru a se întreţine şi pentru a-l ajuta pe băiat care este student în ultimul an la medicină, că fetele sunt stabilite în Bucureşti şi că amândouă au servicii bune, etc. Nu omitea să adauge că condiţiile de afară s-au schimbat mult în bine, că în ţară s-a construit enorm şi că regimul se ocupă îndeaproape de familiile celor închişi; sfârşea prin a-l implora să se comporte bine în închisoare, să fie supus şi ascultător şi să-şi recunoască greşelile pentru ca, în felul acesta, să poată beneficia şi el de decretele de graţiere care s-au dat şi pe baza cărora mulţi s-au eliberat deja.

Prinţul a ascultat lectura scrisorii fără să scoată un cuvânt. Nici o tresărire pe faţa-i uscată şi osoasă, nici un semn care să trădeze vreo emoţie. Părea o stană de piatră. La sfârşit, când colonelul Crăciun, după ce i-a ţinut şi discursul de rigoare, l-a poftit la loc, a zis doar un mulţumesc sec şi s-a îndreptat spre fundul sălii, de unde venise. În drum, deţinuţii printre care a trecut au observat că ochii îi erau scăldaţi în lacrimi.

În toamna anului 1962, când acţiunea de reeducare era întoi, l-am reîntâlnit pe prinţul Ghica cu prilejul unuia dintre „spectacolele” despre care am amintit că le regiza colonelul Crăciun cu anumite ocazii (eliberarea unor loturi de deţinuţi consideraţi reeducaţi, prezentarea autodemascării unor personalităţi , etc.) pentru a sensibiliza şi stimula masa de deţinuţi în general şi pe cei recalcitranţi în special. Nu ne mai văzusem, sau mai exact nu ne mai vorbisem, de mai bine de doi ani de când el fusese luat din celula în care stătusem împreună şi dus, după cum am aflat mai târziu, la Ministerul de Interne şi în vizită prin ţară, pentru a fi determinat să accepte reeducarea.

Cum , de data aceasta, bâlciul la care eram obligaţi să asistăm s-a prelungit până noaptea târziu, pe la ora 10 seara ni s-a dat o pauză pe durata căreia ni s-a permis să ne plimbăm într-o curte interioară puternic luminată, pentru a putea fi supravegheaţi. De îndată ce am ieşit afară, l-am căutat cu privirea şi am alergat la el. Ne-am îmbrăţişat şi, după ce ne-am întrebat unul pe altul de sănătate, m-a cuprins părinteşte pe după umeri şi ne-am plimbat o bună bucată de vreme în tăcere. Simţeam că îl frământă ceva, că vrea să-mi spună ceva, dar nu ştia cum să înceapă. Într-un târziu a început cu o voce blândă care aducea totuşi a mustrare:„Am auzit că nu eşti cuminte, că faci prostii” .

La început am crezut că este vorba de o neînţelegere sau că cineva, vrând să mă compromită, i-a şoptit cine ştie ce despre mine. Căci şi atunci, şi acolo, funcţiona maşina de zvonuri denigratoare, abil mânuită de aparatul politic al închisorii, pentru a semăna neîncrederea între oameni. Nedumerit, l-am privit întrebător. „Da, mi-a răspuns, am auzit că refuzi să accepţi reeducarea. De ce ? Nu-ţi dai seama că aceasta este singura cale de a ieşi de aici ? „ . L-am întrebat, cu o urmă de revoltă în glas : „Cum, domnule Ghica, dumneavoastră, tocmai dumneavoastră care refuzaţi cu atâta îndârjire această monstruozitate care se cheamă reeducare, mă îndemnaţi pe mine să o accept ?” . Oprindu-se în loc şi punându-mi mâna pe umăr mi-a spus: „Măi băiete , voi sunteţi tineri, voi trebuie să ieşiţi de aici şi să vă refaceţi viaţa. Aveţi acest drept care este, în acelaşi timp, şi o datorie. V-aţi dăruit destul. Acum aveţi obligaţia să şi trăiţi şi să vă realizaţi în măsura în care vă mai puteţi realiza. Lăsaţi-ne pe noi, bătrânii, pe aceia dintre noi care ne simţim în stare, să achităm nota de plată, căci noi avem obligaţii mai mari decât voi. Suntem datori faţă de trecutul nostru, suntem datori să apărăm memoria martirilor noştri” .

-”Să iau acest îndemn ca pe o dezlegare ?, l-am întrebat.

-”Nu, mi-a răspuns , eu nu am dreptul nici să leg, nici să dezleg. Eu îţi dau doar un sfat. Tu vei face însă ceea ce îţi va dicta conştiinţa. Dacă te vei hotărî să rezişti, să o faci însă cu umilinţă creştină, netrufindu-te. Şi încă ceva: încearcă să-i înţelegi pe cei care au ales sau vor alege de acum încolo celălalt drum. Nu-i judeca prea aspru. Suntem cu toţii oameni şi cu toţii avem limite. Fiecare pe ale noastre”.

Între timp, pauza se terminase şi gardienii ne îndemnau să intrăm şi să ne ocupăm locurile în sală. Ne-am despărţit îmbrăţişându-ne, plecând fiecare să ne împlinim destinul. A fost pentru ultima dată când am avut prilejul să stăm de vorbă. De văzut n-am mai văzut cu ocazia altor asemenea „spectacole” ,dar de vorbit nu ne-am mai putut vorbi. Am schimbat numai priviri. Semnificative.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, Editura Christiana, București, 2009, pp. 146-154)

1. A nu se înțelege că Prințul Ghica a făcut vreun compromis prin care ar fi putut fi șantajat dacă nu colabora cu regimul comunist. Pentru mărturisitorii cu verticalitate exemplară șantajul era de ordin sentimental. Securitatea îi ”sfătuia” pe cei din familiile deținuților ”îndărătnici” să le trimită scrisori și fotografii prin care copiii sau părinții bătrâni de acasă să le ceară să facă „tot ce se poate”, adică toate concesiile cerute, pentru a veni acasă. Astfel, după mărturia lui Marcel Petrișor Prințul Ghica a fost pus în fața unui astfel de șantaj de către Colonelul Crăciun cu o scrisoare a fiului.

Prințul care i-a iubit pe oameni ca pe sine însuși

Urmaș al familiei domnitoare Ghica și doctor în drept, prințul Alecu primește întâia condamnare în anul 1941. I s-au dat 12 ani de închisoare pentru convingerile sale politice și religioase. Trei ani mai târziu, în 1944, comuniștii aveau să corecteze această situație printr-o falsă „rejudecare”. Acum avea să fie condamnat la muncă silnică pe viață; așa credeau autoritățile vremii că vor sfârși caracterul și eleganța princiară.

S-au înșelat în privința prințului Alecu Ghica, pentru că acesta „trece prin temnițele țării cu o demnitate și o ținută morală de la care nu va abdica niciodată, cu toate pedepsele și umilințele la care era supus sistematic de conducerea închisorii (la un moment dat a fost trimis ca servitor la o crescătorie de porci, unde prin firea sa nobilă a câștigat în scurt timp simpatia tuturor porcarilor femei)”.

A reușit să scape curat, fără compromisuri, și din ultima încercare a comuniștilor de a frânge caracterele dure: reeducarea aplicată deținuților din zarca Aiudului.

Părintele Gheorghe Calciu mărturisea în lucrarea sa autobiografică¹ că a primit lecții de bună-creștere de la prințul Ghica:

„Prințul Ghica era un om înalt și foarte politicos. El te saluta întâi. Deși noi eram mai tineri, venea el primul și ne dădea „Bună dimineața“.

Te întreba: „Îmi dai voie să mătur eu astăzi în celulă în locul dumitale?“ Cum să-i dai voie!? Cum să-i zici:

„Da, dom’le, mătură!?“… Dar el insista: „Te rog, te rog!“.

Și-ți era rușine să-l refuzi până la urmă. Sau dacă era cineva bolnav ori slăbit, prințul se scula de dimineață și mătura înainte ca acela să apuce². Și era de o eleganță în expresie, de o noblețe, ceva extraordinar! Nu a făcut niciun compromis, a avut o demnitate princiară. Și era și foarte credincios”.

Și fiicele prințului Ghica își amintesc cu dragoste de tatăl lor: „Niciodată tata nu ne-a povestit despre ce a făcut și a trăit el în închisoare. Târziu am aflat, de la unii și alții… Iar când,după venirea lui acasă, încercam să-i dăruim ceva, să-i facem o bucurie măruntă, ne spunea parcă stânjenit: „Nu, nu trebuie, eu nu v-am dăruit vouă nimic…“.

Aceeași dragoste i-o va arăta prințul Alecu Ghica și soției sale, care s-a îmbolnăvit de cancer după o viață de luptă pentru creșterea celor trei copii. Nobilul Ghica o va îngriji cu dragoste și devotament până la sfârșitul vieții.

(Revista Argeșul Ortodox, nr. 404 din aprilie 2009, pag. 5)

1. Viața Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, pag. 73

2. Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune: „Dacă vrea cineva să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor“ (Marcu 9:35) și „Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să ca să spălaţi picioarele unii altora; Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.” (Ev. Ioan, 13: 14-15)

Prin aceste fapte de slujire, Prințul Ghica s-a făcut pildă de iubire jertfelnică asemenea lui Hristos, care a arătat că cel dintâi este cel care slujește tuturor. Și acesta a fost Prințul Alexandru Ghica.

„A intrat și a ieșit din închisoare curat ca o lacrimă”

Nu pot, nu-i o falsă scuză, să scriu despre acest om,  titan în suferință; voi încerca totuși să vi-l prezint:

Întră în Mișcarea Legionară, nu atunci când a venit valul spre ea, ci mai devreme. Despre cultura sa, nu sunt eu îndreptățit să scriu.

În guvernarea legionară este numit Directorul Siguranței Statului. Semăna mult cu Căpitanul, ba, când acesta era închis la Jilava, a vrut să-l înlocuiască, ceea ce Căpitanul a refuzat. După rebeliune, este condamnat la 25 ani temniță. Îl întâlnesc, adică aud în 1948 că e la Aiud. Când ajung din nou la Aiud prin 1962-63, era la Zarcă. Era locul cel mai greu pentru deținuții Aiudului. Celularul avea 312 celule. Zarca era de pe timpul ungurilor și avea faimă mare, criminalii fiind aduși la Aiud în Zarcă. În momentul când a început reeducarea, în sala cea mare a fost adus și prințul Ghica. Colonelul Crăciun, directorul penitenciarului, ne anunța că va începe a doua zi reeducarea și se vor spune și vorbe tari; cine nu-i de acord, poate pleca. Aud un glas sonor și o mână ridicată în sus și cuvantul lui. Era Ghica. Colonelul Craciu, nervos, începe să strige: „Poți pleca! N-avem nevoie de prinți!”.

Iată greșeala mea: nu l-am urmat pe acest om în Zarcă. O remușcare și o rușine planează pe conștiința mea până îmi voi încredința viața Celui Atotputernic. Ce m-a îndemnat la acest act? Frica de Zarcă? Absolut nu! Această pată nu mi-o pot ierta niciodată. Iată pentru mine o palidă justificare: Conducerea legionara de la Aiud a hotărât o cedare față de reeducare. Nicolae Petrascu, dr. Niculescu care se afla de 24 de ani și alte figuri de frunte ale Mișcării, s-au supus. Eram izolat, singur de șapte luni în celulă, nevoind să mă murdăresc. În plină sală de reeducare, la presiunea așa zișilor lectori, am zis că nu accept nimic și mâinile mele nu-s pline de sânge. Colonelul Crăciun a spus că îl va aduce și pe Ghica în sală. Acesta a refuzat, și la ademeniri, și la amenințări. Era desenat pe afișe interne cu coroana pe cap și măncând bunătăți din pachetele primite, în timp ce camarazii lui se uitau la el. El, munte de credință în Căpitan și Legiune, pe care nu-l interesa decât linia lui, conștiința lui. În primul rând că nu se primeau pachete, în altă ordine, un om ca prințul Ghica dacă ar fi primit pachet, l-ar fi dat camarazilor lui. Până la eliberarea sa a refuzat să participe la reeducare și a ieșit curat ca o lacrimă, acest nemaipomenit om și legionar.

Au fost oameni care după primele 24 ore au cedat, dar să stai 24 de ani, ultimii 18 în condițiile în care te puneau asiaticii comuniști… Și insultele, înfometarea, izolarea și lanțurile; mai ales când ajungeai la izolare, de acolo ieșeai ori la spital -adică grav, grav bolnav-, ori la cimitirul temniței.

Prințul Ghica le-a înfruntat pe toate și a ieșit așa cum a intrat.

(Dumitru Banea – Acuzat, martor, apărător în procesul vieții mele, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, pag. 163-164)

Alecu Ghica – ”cel mai desăvârșit camarad de suferință”

După o săptămână de conviețuire, într-o dimineață, fratele meu a fost luat ca după o jumătate de oră să fiu expediat, la rându-mi într-o altă celulă, obișnuită, fără cearceafuri și într-o murdărie îngrozitoare. Recunoșteam Zarca. (…)

A doua zi dimineața, sunt condus la secție, într-o celulă cu profesorul Vasile Stoian, Eugen Rațiu și prințul Alecu Ghica. În această secție erau organizate cluburile de reeducare. Schimbăm impresiile și informațiile, puțin agitați, cu excepția lui Alecu Ghica, perfect stăpân pe el tot timpul. (…)

De remarcat că pe culoarul ”secției” era o activitate febrilă. Auzeam târșitul saboților sau al bocancilor, a numeroase grupuri care treceau în dreapta și în stânga. Dinstingeam și un oareacare murmur. Părea a fi o aglomerație. În timp ce făceam tot felul de ipoteze, prințul Ghica se așează în pat turcește și își pleacă fruntea în mâinile sprijinite în coate pe genunchi. Și-a început rugăciunea în care a rămas cufundat circa o jumătate de oră.

Ridicându-se din pat, ne întreabă, în șagă:

– Ei, ați descoperit secretele? Mai bine, rugați-vă. Nu ne așteaptă nimic mai bun, decât un simulacru de libertate și ne vom revedea, probabil, familiile, dacă le mai găsim în viață. Dar să vedem ce va fi până atunci!

În toate împrejurările prin care am trecut, atât la Jilava, unde am stat în aceeași celulă cu prințul Ghica, aproape un an, cât și după aceea, refugiul lui era rugăciunea. Senin și egal cu sine întotdeauna Alecu Ghica era cel mai desăvârșit camarad de suferință, cel mai modest și mai echilibrat. N-a acceptat niciodată să fie scutit de corvezile celulei (mătura, căratul tinetelor, spălatul gamelelor, etc.) și întotdeauna le-a făcut în modul cel mai exemplar. Chiar în raporturile cu administrația penitenciarului, niciodată nu avea atitudini demonstrative, bătăioase. Cu cea mai perfectă supunere în formă și în cel mai elegant limbaj, nu accepta nici o atingere, însă, a ceea ce constituia capitalul lui moral și spiritual. Atitudinea lui era întotdeauna fermă, dar nu ostentativă. Vorbea rar despre strămoșii a căror viață s-a împletit cu istoria românilor, iar familia era un domeniu sacru, despre care pomenea cu discreție și rareori. În câteva cuvinte, conviețuirea cu Alecu Ghica era o desfătare sufletească.

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții. Pagini din istoria Gărzii de Fier, Editura Gordian, Timișoara, 1994, pp. 233-234)

Alexandru Ghika – Prinţul cel blând şi rugător

Cu zurgălăii la picioare, am ajuns în aşa zisa secţie TBC, pe acelaşi coridor, câteva camere mai spre ieşire [acţiunea se petrece la închisoarea Jilava n.n.]. Erau patru rânduri de paturi, câte trei suprapuse, numai de o parte a peretelui. Spaţiul era mult mai mare, lumină mai multă, aer curat şi hrană puţin mai bună.

Am avut cinstea şi norocul să-l am vecin de pat pe Principele Alexandru Ghika şi, de partea stângă, pe Mihai Timaru. Alte vieţi, alţi oameni, alte romane!

Principele Alexandru Ghika, participant în guvernarea legionară, de profesie magistrat, închis din bunăvoinţa mareşalului Antonescu, încă din 1941, era un bărbat înalt, drept, senin, cu păr cărunt şi cu ochi albaştri. Se acomodase total cu viaţa de închisoare, cu celula şi suferinţa. Era descendent din familia domnitoare Ghika, cu o ascendenţă de câteva sute de ani, care a dat ţării noastre mulţi oameni mari. Când l-am cunoscut eu, împlinise deja 15 ani de închisoare de zi cu zi.[…]

Cu Prinţul Ghika m-am împrietenit repede, ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea. Dânsul era un om foarte blând şi comunicativ. I-au plăcut povestirile mele despre cele ce am trăit şi am văzut în Cercul Polar de Nord şi mi-a schimbat numele în “Vorkuta”.

În anul 1958, când am ajuns la Aiud, toţi deţinuţii din Celular ştiau deja de  Nicu Popescu Vorkuta.

Din conversaţiile avute cu dânsul, am auzit pentru prima dată de rugăciunea inimii, pe care o practica de mulţi ani.

– Datorită acestei rugăciuni, îmi spunea dânsul cu toată convingerea, n-am căpătat nicio lovitură, atunci când aici, în Jilava, năvăleau zilnic gardienii în celule şi băteau cu bâta, cu bocancii, cu pumnii!

Tot dânsul mi-a povestit de “Miracolul de la Vladimireşti”, ca de o mare graţie acordată de Dumnezeu neamului românesc.

Am crezut total în cele relatate de dânsul, m-am cutremurat şi am plâns când am auzit de minunile ce s-au petrecut acolo!

La încercările comuniştilor de a afla de la dânsul cum mai stă cu convingerile sale politice, a fost chemat şi interogat mai multe zile în şir, acolo, la Jilava. A scris pagini întregi cu propria-i mână şi a încheiat statornic declaraţiile cu: “Trăiască legiunea şi Căpitanul!”.

Întrebat de ce face asta, a răspuns ferm:

– Pentru că aşa simt eu!

Mult mai târziu am avut ocazia să citesc că, la eliberarea din Aiud, în 1964, gânditorul Petre Ţuţea, care era închis de 13 ani, l-a invitat pe Prinţul Ghika, care avea 23 de ani de închisoare: “Luaţi-o înainte, că aveţi 23 de ani de închisoare; dacă ies eu întâi, zic ăştia că sunt omul guvernului”. (Cuvântul românesc, Ontario – Canada, nr. 179 Martie 1991).

Tot Prinţul Ghika mi-a povestit că mamei mareşalului Antonescu i s-a permis să-şi vadă fiul  înainte de a fi executat.

Sosită la Jilava cu o gabrioletă, primele cuvinte pe care i le-a spus fiului ei, după ce l-a îmbrăţişat, au fost:

– Bine, Ioane, să nu spui tu nimic la proces despre Basarabia?

– Ce să fac, mamă, a răspuns mareşalul, dacă neisprăviţii ăştia doi (Mihai Antonescu şi Alexianu), timp de două săptămâni s-au rugat de mine, plângând şi văicărindu-se, că lor li s-a promis viaţa, dacă eu nu voi pomeni nimic la proces despre Basarabia?! Nu era mai bine să fi mers eu cu tinerii aceia (legionarii n.a.), că aceia barem ştiau să moară?!

[…]am auzit de atitudinea eroică a mareşalului Antonescu în faţa plutonului de execuţie, pe care l-a comandat, nelegat la ochi, în timpul propriei sale execuţii.”

(Nicu Popescu Vorkuta – Crez şi adevăr, Bucureşti, 2009, pp. 245-247)

Constantin Gane – istoricul cu chipul aureolat de o moralitate imaculată

Când, în vara anului 1954, am fost mutat de la parter la etajul Zărcii, în celula în care își petrecea zilele și nopțile două figuri ilustre ale culturii române, poetul Radu Gyr și marele istoric și scriitorul Constantin Gane, mi-a revenit în fața ochilor minunata operă a acestui sfătos moldovean, Trecute vieți de doamne și domnițe, care a încântat atâtea și atâtea generații, carte care îl reprezintă și îl definește ca personalitate, vocație și preocupări. Poate nici o altă carte nu s-a confundat într-atât cu autorul ei ca aceasta.

Deși trecut la vremea aceea de 65 de ani, vigoarea înnăscută îi dădea o mină de prospețime, de seninătate și de voie bună. Cât am fost împreună, nu l-am văzut niciodată furat de tristețe inerentă celor de dincolo de gratii, întotdeauna era dispus să răspundă oricui cu sinceră amabilitate. Nu-i plăcea să trândăvească prea mult pe rogojina ce ținea loc de pat, ci în picioare, lângă ușă, făcea mereu exerciții de înviorare și… de voie bună. Loc nu prea era, căci în celulă eram nu mai puțin de șapte persoane.

La București trăia în tovărășia unei mătuși care avea peste nouăzeci de ani, era oarbă și nu părăsea casa. Avea grijă de dânsa ca de un copil; la masă îi dădea să mănânce cu lingurița, o spăla și o ocrotea cu un devotament și un spirit de sacrificiu rar întâlnite.

Din cele povestite de el reieșea că își făcuse studiile superioare de istorie la Berlin foarte mulți ani, unde se afla atunci și marele arheolog Vasile Pârvan, contemporanul său, dar mort mult prea timpuriu, la 45 de ani, în 1927.

Reîntors în țară, este numit secretar al revistei Convorbiri literare, unde a desfășurat o prodigioasă și prestigioasă activitate literară alături de marii corifei ai Junimismului. În anii 1937-1938 scoate pe cont propriu revista cu rezonanțe spirituale noi ”Sânziana”, unde dă glas spiritualității românești, după cum arăta și titlul publicației.

În toamna anului 1940 a fost numit ambasadorul României în Grecia, țară plină de istorie, de artă și de literatură antică, climat propice preocupărilor sale, funcție onorată cu prisosință de acest rar și distins cărturar.

Modestia lui înnăscută nu-i dădea prilejul să se descopere nici cea mai mică umbră de ambiție sau trufie omenească ori cărturărească, implicit politică. Neprefăcuta viață interioară îi străbătea în același mod orizontul gândirii și chipul aureolat de o moralitate imaculată și, ca atare, demnă de urmat de toți.

Bătrânul istoric și scriitor se născuse la Botoșani în anul 1885, fiind arestat în 1950 la vârsta de 65 de ani și condamnat la 12 ani temniță grea. A murit la Aiud, la data de 12 aprilie 1962, într-o joi, în cel de al 77-lea an al vieții, cu puțin timp înainte de eliberare. Neamul românesc îi va fi veșnic recunoscător.

(George Popescu – Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 98-99)

Constantin Gane – un bun român și patriot

Am fost mutat iarăși numai în doi, cu scriitorul Constantin Gane. Domnul Gane se trăgea dintr-o familie de boieri moldoveni mai scăpătați acum. Firul genealogiei familiei sale îl cunostea până la 1453, când a căzut Constantinopolul.Era mai în vârstă, din 1887, mi se pare. Jucase la Palatul regal cu fetele lui Ferdinand și ale Reginei Maria. Avea relații în lumea de sus.L-am găsit extrem de reumatic și nu putea merge să ducă tineta.

„„Băieții, – mi-a zis – mi-au pregătit plecarea în străinătate. Se fixase ziua, în 1948. Dar eu am amânat ca să văd ce fac cu biblioteca mea. Ei au plecat iar eu am rămas și rămas am fost. N-am mai putut pleca și am fost arestat.” Regreta acum.

Ajuns viguros la Aiud, a deschis noaptea fereastra și a dormit cu ea deschisă – lucru ce l-a dus la acest reumatism accentuat. Încolo, era vesel si plăcut. Nu se plângea. Suporta temnița cu bărbăție.

A scris 13 cărti dintre care două premiate de Academia Română: „Prin hârtoape și coclauri” și „Trecute vieți de Doamne și Domnițe”. Știa multe. Călătorise mult și în Apus și în Constantinopol. Era un istoric literar, strângea documente.

Țara a străbătut-o în lung și-n lat. Audiențe la regina Maria și la regele Carol al II-lea. Masă cu regina Elena și cu regele Mihai sub Antonescu. Atâtea noutăți pentru mine. Mai multe mese cu prințesa Marta Bibescu.

Dar ceea ce trebuie să remarc în chip deosebit e această comunicare a domnului Gane: „„Am găsit pe un ceaslov vechi al unui boier următoarea însemnare: «Am fost la mănăstirea Neamțului și am văzut cerul pe pământ. Starețul Paisie (Velicicovski) era învăluit în lumină, cum a fost domnul nostru Iisus Hristos la Schimbarea la Față, strălucea ca soarele…»””

Cu domnul Gane am stat mai multe luni. Întâlnirea cu el a fost utilă pentru multele informații pe care mi le-a dat din lumea literară și din lumea politică. Ortodox și bun român, patriot, din călătoriile lui în străinătate s-a întors cu o evlavie și o simpatie deosebită pentru sfântul Anton de Padova. Conviețuirea cu dânsul a fost plăcută și rodnică.

Desi bătrân, rezista bine și dacă reumatismul lui, netratat bineînțeles, nu s-ar fi accentuat prea mult, buna lui stare de spirit și robustețea corpului lui l-ar fi dus să vadă eliberarea din 1964. Dar am aflat că a murit cu vreo doi-trei ani înaintea eliberărilor.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

”Cele câteva vorbe schimbate cu Constantin Gane vor rămâne printre amintirile mele cele mai duioase din Zarcă”

Încă din primele momente de când intrasem în izolare,¹ imediat după ce gardianul se îndepărtase, încercasem să iau contact cu celulele vecine. Din dreapta, nici un semn de viaţă! Din stânga, am primit răspuns. Mi se răspundea la fiecare bătaie în perete, dar atâta tot. Vecinul meu nu încerca să vorbească cu căniţa la perete. Bănuind că nu cunoaşte sistemul, am început să-mi deplasez treptat ciocăniturile de-a lungul peretelui, ca să-l fac să înţeleagă să vină la fereastră. Numai după multe stăruinţe, l-am auzit în sfârşit deschizând fereastra.

Încredinţîndu-mă mai întâi că gardianul era tot ocupat cu împărţirea mesei la celălalt capăt al coridorului, m-am grăbit şi eu să deschid fereastra şi dintr-o săritură m-am apucat de gratii, rămânând agăţat de ele. Măsurându-mi cu grijă vocea, ca să nu fie auzită până în curte, m-am adresat vecinului meu, începând prin a-i spune cine sunt, de unde vin şi în ce împrejurări am ajuns la etajul Zărcii.²

Mi-a răspuns cu o voce tremurândă, de om bătrân şi suferind. A început prin a se scuza că n-a putut da mai repede curs chemării mele. Era chinuit de dureri mari reumatice şi îi venea tare greu să se mişte şi mai cu seamă să se suie la fereastră. Când mi-a spus numele, am rămas înmărmurit: era scriitorul Constantin Gane! În vremea evadării, cât stătusem ascuns în casa Haritonilor, recitisem tocmai Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Dialogul pe care l-am avut cu el a durat atâta timp cât l-au ţinut puterile să stea agăţat la fereastră.

S-a bucurat de veştile pe care i le-am dat despre nepoţii lui, Ştefan şi Gheorghe Gane, pe care îi văzusem cu un an şi jumătate în urmă, la Bucureşti. Identificîndu-mă al cui fiu eram, mi-a spus:

– Nici nu se putea ca fiul lui Tilică, să nu fie în închisoare!

În acel moment, s-a auzit o altă voce, de la o altă fereastră:

– Bădie, mă bucur să-ţi aud glasul!

Intrusul era Radu Gyr! A urmat un schimb de urări de sărbători, după care conversaţia a încetat brusc. Se auzeau paşii gardianului pe coridor! Cu puţin înainte, Constantin Gane ne anunţase de altfel că nu-l mai ţin puterile să se menţină la gratii. Mă gândeam şi la efortul pe care trebuia să-l fi făcut Radu Gyr pentru a se căţăra la geam. Cu cîteva luni înainte, îl văzusem adus în spinare de Cărămidaru, la cabinetul medical.

Cele câteva vorbe schimbate cu Constantin Gane, limba lui aleasă cu accent moldovenesc, ca şi farmecul acelui glas firav şi puţin trist vor rămâne printre amintirile mele cele mai duioase din Zarcă. Altă ocazie n-am mai avut să-l aud pe C. Gane, dar în fiecare dimineaţă şi seară, cât am stat în izolare, l-am salutat cu câte un pumn în perete, primind şi eu acelaşi răspuns.

(Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele, Vol. 2)

1. Acțiunea are loc la închisoarea Aiud, în ajunul Crăciunului din anul 1954.

2. Motivul pentru care memorialistul a ajuns la izolare a fost din pricina protestării față de acuza de a fi vorbit prea tare în celulă.

Constantin Gane, un om fenomenal

Într-o zi, după o percheziție sumară, am fost mutat la o celulă împreună cu doi aromâni din comuna Tudor Vladimirescu (fostă Potur) din județul Constanța. (…) De la ei am aflat că în celula vecină se află profesorul universitar Manu, închis încă de pe vremea lui Antonescu.

În aceeași celulă cu el, se afla și scriitorul Constantin Gane, care îmi era cunoscut cu mult înainte de a intra în pușcărie, de când își publicase cele trei volume de ”Trecute vieți de doamne și domnițe”.

Prin publicarea acestor volume, a devenit unul din cei mai cunoscuți scriitori de literatură istorică din țara noastră; apreciat de marele public pentru migala cu care a cercetat hrisoavele și vechile documente, precum și pentru felul meșteșugit și interesant în care a prezentat figurile istorice, în stilul său de povestitor iscusit. În prima perioadă când am fost laAiud, 1952-1954, l-am văzut la Zarcă. Acum, de la începutul vecinătății noastre deținutul care ținea legătura cu noi, tot un tânăr macedoromân ne-a spus la cană că domnul Costică Gane este bolnav. Mare ne-a fost mâhnirea când, într-o noapte, corespondentul nostru din camera vecină, ne-a comunicat: ”A murit domnul Constantin Gane”. Era prin luna iunie-iulie 1962. Cei care, în decursul timpului, au stat în celulă cu el povesteau despre scriitorul Gane ca despre un om fenomenal. Era burduf de carte și, mai ales, istorie, nu numai istoria noastră, ci și a celorlalte popoare. Vorbea germana și franceza, se descurca în turcește și în limbile slave, cunoștea greaca veche. Spera să scape și să-și publice scrierile pe care le mai avea în manuscris. Am făcut o rugăciune pentru sufletul lui bun și mare.

(Ion Antohe – Răstigniri în România după Ialta, Editura Albatros, București, 1995, pag. 431-432)

Sfârșitul lui Constantin Gane

Într-o seară, după numărătoare, [Alexandru Mironescu n.n.] intră în legătură, prin țeavă, cu Constantin Gane, aflat în celula de sub noi, la etajul unu. Acesta era pe sfârșite, de abia își mai trăgea sufletul. Suferea de spondiloză.

– Domnilor, ne zise profesorul, de abia pâlpâie viața în el, e pe sfârșite! Nu mult după aceasta, Constantin Gane, cu un ultim efort, s-a ridicat la geam și a strigat printre jaluzele:

”Aici este Constantin Gane. Să știți că mor în pușcăria asta nevinovat!”

După acest ultim strigăt, adresat de el acestei lumi rele, a fost scos pe brațe de un caraliu de serviciu și dus la spital, de unde după câteva zile a fost adus înapoi, tot pe brațe, căci nu avea mai mult de trezeci și cinci de kilograme. În celulă, între ceilalți, poposi doar pentru câteva ore și plecă în lumea libertății și liniștii veșnice. Erau orele douăsprezece de noapte, când se porni ca o grindină ropotul ciocăniturilor la țeavă, în întreg celularul, cu vestea morții celui care a scris ”Trecute vieți de Doamne și Domnițe”. A plecat în miez de noapte…

(George Ungureanu – Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, p. 151)

via Fericiti cei Prigoniti

Calinic de la Cernica – primul sfânt canonizat în Biserica Ortodoxă Română

Pe 11 aprilie, Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, un predicator neîntrecut, un slujitor plin de Duhul Sfânt, călugăr smerit şi cuvios, sfetnic priceput pentru cei abătuţi, doctor pentru cei bolnavi şi episcop cu existenţă plină de har şi făcător de minuni, primul sfânt canonizat în Biserica Ortodoxă Română, în anul 1955.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie 1787, la Bucureşti, primind numele de botez Constantin, părinţii săi fiind Antonie şi Floarea, doi oameni foarte evlavioşi. Mama Sfântului Calinic, fericita Floarea, după ce şi-a crescut copiii, s-a retras la Mănăstirea Pasărea, primind numele de schimonahia Filoteia. De asemenea, cel mai mare dintre copiii familiei a fost în tinereţe preot de mir, apoi, intrând în viaţa monahală, s-a călugărit cu numele de Acachie. Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit o educaţie religioasă desăvârşită, mai ales fiindcă a frecventat şcolile care funcţionau în acea vreme pe lângă bisericile din Bucureşti. În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei, iar la 12 noiembrie 1808, a fost tuns în schima monahală cu numele de Calinic. Încă de atunci, el postea foarte mult, îşi împlinea regulat canonul şi pravila cu multă osârdie şi se lupta împotriva somnului, fiindcă dormea doar trei ore pe noapte, însă nu întins pe pat, ci pe un scăunel într-un colţ al chiliei, iar ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele mai grele ale mănăstirii. La 3 decembrie 1808, a fost hirotonit ierodiacon, iar la 13 februarie 1813, a fost hirotonit ieromonah, deşi smeritul ierodiacon Calinic se lepăda de un dar mare ca acesta, socotindu-se cu totul nevrednic pentru a deveni preot. La 20 septembrie 1815, a fost hirotesit duhovnic de însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie şi primeşte şi ascultarea de eclesiarh al Mănăstirii Cernica. Ajuns duhovnic al Mănăstirii Cernica, îi primea pe aproape toţi părinţii şi fraţii din obşte pentru a se mărturisi la sfinţia sa, pentru că toţi erau cuceriţi de nevoinţa lui, care, considerau ei, aducea mângâiere supărărilor lor. Era un duhovnic atât de iscusit încât aici veneau la spovedanie nu numai monahii, ci şi credincioşi din toate părţile ţării. În vara anului 1812 a călătorit în Moldova după ajutoare, împreună cu duhovnicul său, ieroschimonahul Pimen, iar în anul 1817 a călătorit la Sfântul Munte. La 14 decembrie 1818, Cuviosul Calinic este ales stareţ în Mănăstirea Cernica, la vârsta de 31 de ani, iar la 9 aprilie 1820, având în vedere sfinţenia vieţii lui şi buna chivernisire a mănăstirii, este hirotesit arhimandrit şi conduce Mănăstirea Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă obşte monahală.

Ajuns în această poziţie, şi fiindcă Sfântul Calinic socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi şi temelia vieţii călugăreşti, îi învăţa pe fiii săi duhovniceşti că „viaţa de obşte, în sfânta ascultare, a întemeiat-o Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vieţii Sale pământeşti”. Marele stareţ nu îngăduia deloc clevetirea în viaţa călugărească, acest obicei fiind socotit „moartea sufletului”, iar în locul vorbirii, el îi sfătuia pe ucenici să practice neîncetat tăcerea şi rugăciunea lui Iisus. Toată activitatea sa era realizată cu mare frică de Dumnezeu, mărturisind că „lucrul cel mai greu şi anevoios este meşteşugul călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii”. În anul 1821, pe perioada răscoalei, mulţi locuitori din Bucureşti şi-au găsit adăpost la Mănăstirea Cernica, unde stareţul i-a găzduit în insula Sfântului Nicolae, prin chiliile călugărilor, unde îi îmbărbăta, îi odihnea şi îi hrănea în mod gratuit din alimentele mănăstirii, iar pe călugări i-a mutat în insula Sfântului Gheorghe. Însă Calinic nu s-a preocupat doar de înnoirea vieţii duhovniceşti în obştea sa, ci şi de cele necesare vieţii pământeşti, astfel că după ce a terminat de pictat biserica din insula Sfântului Nicolae, cu banii donaţi de arhiereul Ioanichie Stratonichias din Bucureşti, a zidit o biserică mare cu cetate în insula Sfântului Gheorghe, construită între anii 1832 şi 1842, iar în anul 1846 a zidit biserica Mănăstirii Pasărea şi alte câteva biserici parohiale. După ce refuză de câteva ori propunerea de a deveni Mitropolit al Ţării Româneşti, la 14 septembrie 1850, este ales episcop al Eparhiei Râmnicului – Noului Severin, pe care o păstoreşte timp de 17 ani. Despre acest moment ucenicii săi povestesc că a primit „cu multă mâhnire alegerea de episcop, fiindcă n-a putut strica hatârul iubitului său fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Ştirbei – domnul Ţării Româneşti – şi s-a supus la voia obşteştii Adunări…”. La 17 ianuarie 1867, înainte de retragerea sa din scaun, după ce a terminat zidirea Mănăstirii Frăsinei, aflată în eparhia sa, Sfântul Calinic, care a dorit ca în acest sfânt lăcaş sihăstresc să nu intre niciodată parte femeiască, a fixat la un kilometru mai jos de Frăsinei o piatră pe care a scris următoarele: „Calinic, cu mila lui Dumnezeu Episcop al Râmnicului Noului Severin. Acest lăcaş s-a clădit din temelie de noi, spre a fi chinovie de părinţi monahi. Şi fiindcă prin partea femeiască putea să se aducă vreun scandal monahilor vieţuitori acolo, sub grea legătură s-au oprit ca de la acest loc să nu mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să fie asupra lor, precum: sărăcia, gubăvia şi tot felul de pedepse. Şi iarăşi, cele ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vie asupra lor tot fericitul bine. Amin. Calinic. Râmnic, 1867, ianuarie, 17″. Deşi mulţi au interpretat aceste vorbe ca pe un blestem propriu-zis, în realitate el reprezintă o binecuvântare pentru acest loc sfânt, e adevărat marcat de stricteţea avatonului athonit adus de Calinic de la Sfântul Munte Athos, după pelerinajul pe care l-a realizat aici. În vara aceluiaşi an, se spune că o copilă din satul Muereasca, care păştea vitele aproape de hotarul mănăstirii, alergând după acestea, a trecut din greşeală mai sus de piatra cu legământul pus de Sfântul Calinic şi s-a îmbolnăvit de epilepsie. La rugămintea părinţilor ei, preotul din sat a spus despre aceasta Sfântului Calinic, rugându-l s-o ierte şi să-i citească rugăciuni de vindecare. Sfântul a venit anume în satul Muereasca şi a intrat în casa copilei care zăcea în pat în grea suferinţă. „Mă cunoşti ?” a întrebat-o Sfântul Calinic. Iar bolnava a făcut semn din cap că îl cunoaşte. Apoi, mângâind-o, i-a zis: „Ai să te faci sănătoasă; da, da, ai să te faci sănătoasă. Eu te-am iertat ! Să ne rugăm lui Dumnezeu să te ierte şi El”. Apoi şi-a pus omoforul peste bolnavă, i-a citit rugăciunea de iertare, a stropit-o cu agheasmă pe frunte şi i-a zis din nou: „Da, da, ai să te faci sănătoasă!” Şi a plecat. A doua zi, copila s-a trezit sănătoasă, iar vestea minunii s-a răspândit în toate părţile, toţi cinstindu-l pe marele episcop Calinic ca pe un adevărat sfânt şi făcător de minuni. Se spune că în timpul domniei lui Cuza Vodă, s-a întâmplat o tulburare în Seminarul Episcopiei de Râmnic iar Preasfinţia sa, Calinic, cu darul şi cu blândeţea sa, a potolit acea tulburare. Aflând însă despre acest fapt, mitropolitul Nifon şi ministrul Cultelor, Scarlat Creţulescu, au trimis de la Bucureşti un funcţionar în anchetă. Sfântul Calinic, văzându-l pe trimis, a spus că nu mai este nevoie de cercetare, pentru că el, ca episcop, i-a liniştit şi mulţumit pe toţi, iar celor de la Bucureşti să le spună că episcopul este „în neştiinţă de aceasta”. Ministrul s-a supărat şi, intrând în audienţă la domnitor, i-a solicitat să semneze decretul de suspendare a episcopului de Râmnic şi darea lui în judecată, iar în caz contrar îşi dă demisia. „Demisia dumitale pot să o primesc, dar decretul contra episcopului de Râmnic niciodată nu-l voi semna”, a zis domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care, apoi, cu voce înaltă a strigat: „Măi Scarlat, acela, episcopul Râmnicului, Calinic, este adevăratul şi sfântul călugăr al lui Dumnezeu şi ca el altul nu mai este în toată lumea”. La 24 mai 1867, se retrage din scaun la mănăstirea de metanie – Cernica, iar după aproape un an, la 11 aprilie 1868, se mută la cereştile lăcaşuri. La înmormântarea Sfântului Calinic, de sâmbătă, 13 aprilie 1868, a venit mitropolitul Nifon cu patru episcopi, mai mulţi egumeni şi zeci de mii de credincioşi, „încât nu mai încăpeau în amândouă ostroavele”. Trupul său era îmbrăcat în veşminte arhiereşti, aşa cum poruncise el, şi era aşezat pe scaun, cu cârja şi Evanghelia pe braţ, iar slujba prohodului s-a făcut în biserica cea mare din ostrovul Sfântului Nicolae. Apoi, patru preoţi l-au purtat pe braţe, împreună cu arhiereii şi zeci de preoţi şi diaconi, şi l-au înmormântat aşezat pe scaun, în partea de nord a pridvorului bisericii Sfântul Gheorghe, ctitorită de el. Pentru viaţa lui traită în rugăciune şi dragoste faţă de semeni, pentru realizările şi minunile lui, pentru dăruirea faţă de Biserică, Sfântul Calinic a fost canonizat oficial la 21 octombrie 1955, prima trecere în rândul sfinţilor din Biserica Ortodoxă Română, în cadrul unor solemnităţi la care au luat parte, în plin regim comunist, reprezentanţii tuturor patriarhiilor ortodoxe, iar data de prăznuire a fost aleasă pentru 11 aprilie, data trecerii sale la Domnul, moaştele lui aflându-se, aşa cum aminteam, în biserica mare a Mănăstirii Cernica. Rânduiala lăsată de Sfântul Calinic la Mănăstirea Frăsinei, de interdicţie pentru femei, de a nu se mânca niciodată carne şi de a se face slujba de la miezul nopţii şi până dimineaţa, este păstrată cu multă stricteţe până în zilele noastre, iar cei care au încălcat rânduiala au fost aspru pedepsiţi. La circa doi kilometri mai jos de mănăstire se află o biserica nouă şi câteva camere de oaspeţi, întreţinute de Mănăstirea Frăsinei, acesta fiind locul în care se opresc femeile, pentru slujbe şi pentru spovedanie, iar cazarea şi masa sunt gratuite. Duminică de duminică şi în zile de sărbătoare, câte un duhovnic din obştea de la Frăsinei coboară aici pentru a le îndruma şi spovedi pe femeile evlavioase, iar în restul zilelor, doi monahi pregătesc mâncarea necesară tuturor femeilor aflate în pelerinaj aici.  

de Răzvan Moceanu Rador

9 aprilie 1949. Este ucisă, la Malmaison, Ecaterina Gâţă.

Fosta închisoare Malmaison, din Bucureşti.

În ziua de 9 aprilie 1948, a fost ucisă în chinuri groaznice, în închisoarea Securităţii de la Malmaison, Ecaterina Gâţă, şefa Cetăţuilor (organizaţiile de femei ale Mişcării Legionare).

Biografie de Elena Rădulescu

Ecaterina Titi Gâță s-a născut Sibiu, în jurul anului 1924. Avea un corp cu ținută atletică, o ținută dreaptă, părul blond, fața ovală, ochi mari și verzi. Îi plăcea să îmbrace o bluză albă cu model național pe piept. Urmează clasele primare și secundare la Sibiu, apoi se mută în București împreună cu mama sa și cu fratele. (mai mult…)

4 aprilie 1944. Marțea neagră a Bucureștiului. Când moartea vine din cer.

de Florin Dobrescu

Se vorbește foarte puțin astăzi despre acel eveniment nefast din istoria Bucureștiului, mai ales astăzi, când România este aliată a SUA, în baza unui parteneriat strategic privilegiat și a calității sale de membru NATO. Cu toate acestea, considerăm că statutul de partener strategic nu ar trebui să obtureze procesul de recuperare a Memoriei. Spun asta pentru că am văzut chiar azi reacții față de o slujbă de pomenire a victimelor acelui bombardament, unii având percepția că readucerea in memoria colectivă a sinistrului eveniment ar atenta cumva la prietenia sau colaborarea României cu partenerii săi strategici. Nimic mai fals, iar o astfel de abordare credem că este mai degrabă reflexul târziu al unor tare totalitariste pe care, fiecare din noi, le putem purta în subconștient după jumătate de secol de dictatură.

La fel de paradoxală ni se pare situația prin care Capitala de astăzi găzduiește două monumente dedicate piloților americani căzuți aici în cel de-al doilea război mondial, adică exact celor care au bombardat orașul făcând victime civile, în timp ce victimele, care se ridică la 5.524 de morți, nu au nici măcar o placă memorială. Nu cred că în Hiroshima, Varșovia sau Dresda există vreun monument care să omagieze pe aviatorii care au distrus acele orașe din temelii. Și nu cred că ar fi normal să existe. Cred însă cu tărie că este necesar un monument al aviatorilor români care au apărat atunci Capitala, precum și un memorial al bombardamentelor din 1944, ca o reparație elementară adusă memoriei victimelor. Și lansez aici inițiativa aceasta, care sper că se va concretiza în anii următori. (mai mult…)

Teodor M. Popescu – Marele sacerdot nehirotonit al Bisericii mărturisitoare

„Marele sacerdot nehirotonit.” Acesta este apelativul pe care i l-a adresat patriarhul Teoctist cunoscutului Teodor M. Popescu, unul dintre cei mai mari profesori de istorie bisericească pe care teologia română i-a avut de-a lungul timpului. Viaţa şi opera sa sunt rodul preoţiei universale pe care fiecare creştin o posedă în virtutea harului căpătat la Botez şi pus în practică prin lucrarea virtuţilor. Faptele istorice şi scrierile rămase ne descoperă un om care a transformat slujirea sa teologică într-una virtual sacramentală; o teologie a cuvântului bine cântărit şi a vieţii închinate creşterii duhovniceşti.

Mulţi dintre intelectualii români şi în special profesorii de teologie au avut de suferit în urma instaurării regimului comunist. Este suficient să amintim de cazurile lui Mircea Vulcănescu,Nichifor Crainic sau Radu Gyr. Teodor M. Popescu avea 66 de ani atunci când a fost condamnat de un tribunal comunist. A trebuit să petreacă cinci ani în teribilele temniţe de exterminare. Cel mai lung timp l-a petrecut la Aiud. A fost eliberat la vârsta de 71 de ani, slăbit şi îmbolnăvit de condiţiile inumane în care fusese silit să trăiască. Profesorul Popescu nu putea fi învinuit de nimic important la vremea respectivă. Născut în comuna Boteni pe data de 1 iunie 1893, îşi întrerupse studiile de teologie la Universitatea din Bucureşti pentru a putea lupta în Primul Război Mondial, primind astfel gradul de sublocotenent. După încheierea războiului, efectuase studii de specialitate la universităţile din Atena, Leipzig şi Paris.

Timp de peste 30 de ani a servit ca profesor de istorie bisericească şi patrologie, mai întâi la Universitatea din Chişinău, iar apoi la cea din Bucureşti. Cariera sa ireproşabilă şi dragostea de patrie nu au avut nici o influenţă asupra autorităţilor comuniste, care au continuat să îl şicaneze, inclusiv după ce a fost eliberat din închisoare. O bătaie cruntă, primită cu două luni înainte de trecerea la cele veşnice, i-a agravat starea de sănătate. A trecut la cele veşnice pe data de 4 aprilie 1973.

Opera ştiinţifică a profesorului Teodor M. Popescu a beneficiat de mai multă atenţie în ultimii ani, fiind editate în acest sens câteva volume, dintre care amintim:Biserica şi cultura, Biserica mărturisitoare, Un martir al Crucii. Viaţa şi scrierile, precum şi un volum de Meditaţii teologice. În Dicţionarul Teologilor Români, unde sunt specificate şi principalele sale studii, sunt precizate următoarele cu privire la opera sa teologică: „Teolog de mare erudiţie, a desfăşurat o strălucită activitate la catedră, precum şi o bogată activitate ştiinţifică, publicând numeroase studii, articole, recenzii, cronici, note, predici, care se caracterizează prin erudiţie şi acribie ştiinţifică, cercetare critică a izvoarelor, obiectivitate şi claritate. Se remarcă studiile despre istoria creştinismului primar, sinoadele ecumenice, schisma din 1054, încercările de unire, metodologia studiilor istorice”. Ca profesor, Teodor M. Popescu era considerat drept unul dintre cei mai severi. Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania mărturisea în această privinţă că primirea notei 8 era un adevărat „triumf”. Cu toate acestea, era foarte respectat de studenţi, care îl admirau pentru stilul său sobru şi puterea enormă de lucru.

Valoarea virtuţilor

Teodor M. Popescu a rămas în conştiinţa istoriei teologiei române drept un profesor exemplar, cu o conduită ştiinţifică ireproşabilă. Însă ultimele două decenii au descoperit şi valoarea operei sale omiletice. Publicarea volumului de Meditaţii teologice a prilejuit observarea unor cuvântări de înaltă ţinută morală ale îndrăgitului profesor. Adresate în special studenţilor teologi, aceste meditaţii au fost susţinute într-un stil simplu, direct, care le face accesibile oricărui creştin dreptcredincios. Spre exemplu, Teodor M. Popescu evidenţiază într-una din cuvântările sale necesitatea obţinerii virtuţilor de fiecare creştin în parte. „Virtuţile evanghelice trebuie să fie nelipsite din gândul, din viaţa, din faptele noastre de creştini. Virtuţile creştine sunt semnul nostru, semnul sufletesc al creştinismului în lumea aceasta. Prin ele se cunoaşte şi se adevereşte credinţa noastră, care este ea însăşi o virtute, virtute de temelie şi de început a vieţii noastre creştine. Din ea izvorăsc şi împreună cu ea rodesc toate celelalte virtuţi, trebuitoare şi necesare sufletului şi vieţii noastre omeneşti şi creştine.”

Importanţa preoţiei

Deşi nu a fost hirotonit, Teodor M. Popescu a înţeles foarte bine importanţa slujirii preoţeşti şi dificultăţile cu care sunt confruntaţi teologii proaspăt hirotoniţi. Însă el a evitat să pună accent pe eşecurile şi căderile inerente prilejuite de slăbiciune umană. Cu toate acestea, a simţit nevoia să critice tendinţa anumitor tineri de a considera viitoarea hirotonie ca o simplă carieră care trebuie îndeplinită într-un mod nedemn de valoarea ei spirituală.

„Preoţia nu este o slujire omenească, nu este o funcţiune, nu este o profesiune, nu este în primul rând o carieră înţeleasă ca mijloc de trai, ci este o misiune mare şi sfântă. Ea nu este numai o slujire adusă de Dumnezeu oamenilor, printr-un om. În chip de om ne-a slujit spre mântuire Iisus Hristos, în chip de om al preotului ne slujeşte El şi astăzi şi pentru a înţelege, sluji, iubi şi cinsti preoţia gândiţi nu la om şi după om, ci la Marele Preot şi după gândul Marelui Preot care este Iisus Hristos, Mântuitorul. Preoţia nu este slujirea noastră, ci este slujire a Lui. De aceea, preoţia preţuieşte nu cât omul care o săvârşeşte, cu sau fără vrednicie, ci cât slujirea pe care o cere şi o merită din partea preotului lucrarea lui Hristos.”

Preotul nu slujeşte doar oamenilor, ci în primul rând lui Hristos. Propria viaţă spirituală trebuie să rămână la un nivel adecvat care să îi permită îndrumarea pastorală a credincioşilor pe drumul strâmt al mântuirii. Realismul profesorului Teodor M. Popescu se evidenţiază cu atât mai mult atunci când le cere tinerilor teologi să fie conştienţi că valoarea preoţiei nu poate fi pusă în balanţă cu dificultăţile slujirii. Preoţia este o culme peste care nici un necaz nu poate fi stăpân. Încheiem cu un citat sugestiv în această privinţă şi recomandăm călduros tuturor persoanelor interesate de cuvinte duhovniceşti volumul de Meditaţii teologice, o dovadă în plus a calităţii sacerdotale a teologului Teodor M. Popescu. Un adevărat sacerdot care nu a fost hirotonit.

„Când gândiţi la greutăţile şi răspunderile slujirii preoţeşti, când vedeţi piedici, spini sau buruieni pe ogorul cel tare al preoţiei, potrivnici, lipsuri, necazuri, deziluzii, suferinţe materiale şi morale în calea preotului, când simţiţi cumva indiferenţă, dispreţ, ironie sau batjocură din partea oamenilor neştiutori ai maiestăţii preoţiei, când vă faceţi grijă pentru viaţa şi pentru izbânda preotului în lume şi pentru trebuinţele lui omeneşti, când slăbiciunea omenească vă ispiteşte să credeţi fie că, depăşindu-vă ca oameni, slujirea preoţească nu este pentru puterile dumneavoastră, fie că, dimpotrivă, socotindu-vă prea distinşi, slujirea preoţească este umilă şi neînsemnată pentru valoarea şi aspiraţiile dumneavoastră omeneşti, gândiţi-vă că preoţia şi preotul preţuiesc mai mult decât toate slujirile şi onorurile, mai mult decât toate darurile, puterile şi privilegiile omeneşti, mai mult decât toate demnităţile şi recompensele lumeşti.”

„Virtuţile creştine sunt semnul nostru, semnul sufletesc al creştinismului în lumea aceasta. Prin ele se cunoaşte şi se adevereşte credinţa noastră, care este ea însăşi o virtute, virtute de temelie şi de început a vieţii noastre creştine.”

Teodor M. Popescu, Meditaţii teologice

(Adrian Agachi – Ziarul Lumina)

Masacrul sângeros de la Fântâna Albă din primăvara anului 1941

Sătui de marea „fericire”, adusă de la Kremlin

După masacrele sângeroase de la Lunca din lunile ianuarie-februarie 1941, intrate în istoria actualei regiuni Cernăuţi ca unele din crimele odioase din prelungul şir de fărădelegi săvârşite de puterea sovietică împotriva băştinaşilor, în primăvara aceluiaşi an, un zvon a străbătut cu iuţeala fulgerului ţinutul mioritic, anunţând că locuitorii primesc dreptul să părăsească în mod legal regiunea Cernăuţi. Acei, care doreau să-şi schimbe locul de trai, erau datori să înainteze cereri organelor locale de resort, alcătuite în limbile rusă sau ucraineană, şi în care să indice motivul plecării. După cum s-a constatat mai târziu, zvonul a fost lansat de către reprezentanţii Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste cu scopul să scoată la iveală atitudinea băştinaşilor faţă de regimul stalinist, instaurat pe meleagurile carpatine. Locuitorii din ţinut, care nu vorbeau rusa sau ucraineana, s-au adresat preşedinţilor şi secretarilor consiliilor săteşti cu rugămintea ca ei să-i ajute la scrierea cererilor pentru plecare în România. Conducătorii localităţilor româneşti, foşti participanţi la mişcarea subversivă din ţinut în perioada interbelică, înscăunaţi de puterea sovietică, pentru suma de cinci ruble îndeplineau rugăminrea băştinaşilor, care s-au săturat de marea „fericire”, adusă din Kremlin. La 24 martie 1941, românii din localităţile storojineţene s-au adunat în oraşul Storojineţ, înaintând organelor raionale de resort cererile de plecare în Patria-Mamă. Autorităţile staliniste au refuzat să primească cererile, clasificând adunarea băştinaşilor drept o manifestare antisovietică şi oamenii s-au împrăştiat pe la casele lor.

Cu sufletele pline de credinţă şi cu chipul Mântuitorului pe crucile sfinte mulţimea a pornit la drum.

În dimineaţa zilei de 1 aprilie, acelaşi an, peste 1500 de locuitori din satele Pătrăuţii de Sus, Cupca, Pătrăuţii de Jos şi Suceveni, în rândul cărora se aflau bărbaţi, femei şi copii, s-au adunat în curtea bisericii din ultima localitate cu scopul să pornească spre centrul raional Hliboca pentru a înainta organelor locale ale puterii bolşevice cererile lor. Din locaşul sfânt al satului sunt scoase trei cruci, la care vor fi atârnate ştergare albe, demostrând prin aceasta că viitoarea procesiune poartă un caracter paşnic. Apoi cu toţii au îngenuncheat în curtea bicericii şi susţinuţi de sunetele pline de jale ale clopotelor de aramă, au adresat o ferbinte rugăciune către Domnul ca El să-i primească sub ocrotirea Sa. Cu sufletele pline de credinţă şi cu chipul Mântuitorului pe crucile sfinte mulţimea a pornit la drum. La hotarul satului Suceveni, lângă podul de peste apa Siretului, convoiul de oameni a fost întâmpinat de către treisprezece grăniceri sovietici, conduşi de un ofiţer comunist, care, scoţând săbiile din teacă, s-au răstit la oameni, poruncindu-le să se întoarcă la casele lor. Pentru ai intimida pe români, un soldat a lovit cu sabia crucea din capul coloanei. Sabia s-a rupt în două. Oamenii, văzând în aceasta un semn susţinător al Domnului, înlăturându-i pe grăniceri, ş-au continuat mersul spre centrul raional. Către Hliboca s-au îndreptat şi alte grupuri de băştinaşi din satele de pe Valea Siretului, mânaţi de idealurile naţionale şi sentimentul frăţiei, pătrunşi de năzuinţele spre libertate. Un soare gingaş de primăvară învăluia glia străbună şi pământul se trezea din amorţeala unei ierni grele şi îndelungate. Brânduşele firave şi dornice de viaţă, pornite din împărăţia poveştilor, domneau pe crestele dealurilor, împânzind întreaga întindere moldavă. Razele solare încălzeau inimile ţăranilor care doreau să trăiască într-o ţară liberă. În fruntea coloanelor, care intrau în Hliboca, păşeau Ion Musteaţă, Tudor Semeniuc, Ion Bojescu, Nazarie Iliuţ, Gherasim Guşulea, Petru Duşceac, Florea Grosu, Ion Grosu, Grigore Bojescu, Constantin Holunga, Constantin Bojescu, Nicolae Galac. Numărul românilor, adunaţi în piaţa centrală a raionului, a crescut până la cinci mii de oameni.

Calea spre râvnita libertate, ce se afla în „ţara din zare”

În această străveche aşezare bucovineană, unde se afla sediul Secţiei raionale Hliboca a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, mulţimea, purtând prapurile şi crucile cu chipul Mântuitorului pe ele, scoase din locaşurile sfinte, intona Imnul României, scandând „Trăiască regele Mihai!”, „Trăiască mareşalul dezrobitor!”. Vocea oamenilor ajungea până la pădurea din Dumbrava Roşie, „de unde spiritul marelui Ştefan îi privea cu dragoste şi îi încuraja”. Reprezentanţii organelor represive din raion, aceşti copoi ai regimului totalitar, cu sufletele pline de ură şi duşmănie, aduşi din toate colţurile fostului imperiu sovietic pentru promovarea unei politici de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei băştinaşe, întâmpinând lumea, au refuzat să primească cererile românilor, care de-a lungul mileniilor au înfruntat cu bărbăţie şi eroism toate vitregiile vecinilor, păstrându-şi şi afirmându-şi fiinţa naţională. Supăraţi şi indignaţi de această fărădelege, urmaşii legendarului Decebal, mândri şi dornici de libertate ca strămoşii lor, au început să scandeze că nu mai doresc să trăiască în „raiul” bolşevic, unde e imposibil de suportat toate birurile, pe care trebuie să le plătească ţăranii şi unde teroarea era ridicată la rangul de principiu. Părăsind Hliboca, românii s-au îndreptat către Suceveni, planificând ca din centrul acestei localităţi să pornească cu toţii spre frontiera sovieto-română, dispuşi s-o treacă în mod ilegal. În vatra satului Suceveni, au apărut câţiva ofiţeri şi soldaţi sovietici, care au început a parlamenta cu lumea adunată, sfătuindu-i pe ţărani să se întoarcă la casele lor. Totodată, sovieticii doreau să câştige timpul necesar pentru mobilizarea forţelor suficiente, capabile să oprească mulţimea. Românii n-au reacţionat la vorbele staliniştilor, apucând calea spre mult râvnita libertate, care se afla în „ţara din zare”, după cum va spune în 2008, în timpul acţiunilor de doliu de la Fântâna Albă, profesorul şi poetul Romeo Săndulescu, fostul Consul General al României la Cernăuţi.

În Poiana Varniţei, a lăcrimat Mântuitorul, răstignit pe cruce.

La un colţ al pădurii din Suceveni, convoiul băştinaşilor a fost somat de un grup de soldaţi sovietici care, pentru a-i intimida pe români, au tras o salvă în aer. Acest avertisment n-a exercitat nici o influenţă asupra oamenilor. Ei şi-au continuat drumul spre frontieră. Pe teritoriul satului Fântâna Albă din raionul Hliboca, lângă cantonul Varniţa, la o depărtare de doi kilometri de la hotarul, instalat de mâna veneticului la finele cireşarului 1940, coloana de oameni paşnici, constituită din bărbaţi, femei şi copii, a fost oprită de grănicerii stalinişti, proptiţi la marginea codrului secular. La semnalul comandantului, responsabil de efectuarea acestei operaţii, au pornit să ţăcănească din trei părţi mitralierele bolşevicilor, secerând rândurile conaţionalilor. Rafalele focului ucigător al mitralierelor se contopea cu vaietele muribunzilor, cu vocile pline de durere ale răniţilor, cu bocetele femeilor şi strigătele sfâşietoare ale copiilor, cu răcnetele infernale ale satrapilor stalinişti şi cu sângele martirilor, care curgea din belşug, acoperind glia strămoşească. În acea zi, în Poiana Varniţei, a lăcrimat Mântuitorul, răstignit pe cruce.

Mureau cu dorul de Ţară în inimi fiii şi fiicele neamului. Cădeau cu sufletul neîmpăcat, în floarea vârstei, românii: Belmega Ion al lui Teodor, născut în 1910, în localitatea Cupca; Bicer Gheorghe al lui Ilie, născut în localitatea Cupca; Bostan Dragoş, născut în 1923, în localitatea Suceveni; Botariu Cozma al lui Vasile, născut în localitatea Petriceni; Corduban Nicolae al lui Dumitru, născut în localitatea Carapciu; Dabâca Teodor al lui Gheorghe, născut în localitatea Carapciu; Duşceac Ion al lui Teodor, născut în localitatea Cupca; Halac Ion al lui Dumitru, născut în localitatea Iordăneşti; Lazurca Gheorghe al lui Teodor, născut în 1889, în localitatea Petriceni; Liciman Simion, născut în localitatea Pătrăuţii de Jos; Mihailovici Ilie al lui Vasile, născut în 1921, în localitatea Suceveni; Opaiţ Cozma al lui Ilie, născut în localitatea Carapciu; Opaiţ Gheorghe al lui Nistor, născut în localitatea Carapciu; Plevan Arcadie al lui Teodor, născut în 1914, în localitatea Cupca; Popescu Petru al lui Ion, născut în localitatea Pătrăuţii de Jos; Savu Pavel al lui Ion, născut în localitatea Pătrăuţii de Jos; Sidoreac Vasile al lui Alexa, născut în 1923, în localitatea Suceveni; Sucevan Constantin al lui Vasile, născut în 1903, în localitatea Suceveni; Tovarniţchi Gheorghe al lui Dumitru, născut în localitatea Carapciu; Tovarniţchi Ilie al lui Zaharie, născut în localitatea Carapciu; Tovarniţchi Traian al lui Gheorghe, născut în localitatea Carapciu; Tovarniţchi Vasile al lui Pavel, născut în localitatea Carapciu; Ţugui Mihai al lui Vasile, născut în 1912, în localitatea Cupca; Ursulean Varvara a lui Nichita, născută în localitatea Pătrăuţii de Sus.

În seara zilei de 1 aprilie 1941 au sângerat cerul şi pământul şi s-a îngrozit Valea Siretului.

Indicata listă a românilor, căzuţi la 1 aprilie 1941, la Fântâna Albă, a fost alcătuită de către Pretura plăşii Storojineţ şi înaintată în ziua de 1 februarie 1943 Guvernământului Provinciei Bucovina. Concomitent se aducea la cunoştinţa organelor administrative de la Cernăuţi faptul că până la acea dată n-au fost întreprinse acţiuni de deshumare a martirilor. Conform documentelor păstrate în fondurile Arhivei de Stat a regiunii Cernăuţi, tot la Fântâna Albă au murit: Lupăştean Titania, născută în 1901, şi Rotariu Cozma al lui Vasile, născut în 1914. În seara zilei de 1 aprilie 1941 au sângerat cerul şi pământul. S-a îngrozit Valea Siretului. Unii, care au reuşit să scape de gloanţele grănicerilor bolşevici, „refugiindu-se în pădurea din apropiere, au fost ajunşi din urmă de cavaleria sovietică şi măcelăriţi cu sabia”. Martirii sunt aruncaţi în gropi comune. Ei îşi dorm somnul veşnic la poale de codru verde. Fagii seculari le freamătă la creştet. Acei care s-au salvat din ghearele morţii, vor fi hăituiţi de către cerberii regimului totalitar, prinşi şi întemniţaţi. După interogările bestiale, puterea sovietică s-a răfuit crunt cu „trădătorii patriei socialiste”. Ei au împărtăşit destinul martirilor de la Lunca.

Notă: Legea 68/2011, Articolul 1: Se instituie ziua de 1 aprilie ca Zi naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.. Pentru a cinsti memoria celor dispăruți în 1941, în sângerosul eveniment de la Fântâna Albă, în fața Mănăstirii Putna, la 1 aprilie 2011 a fost ridicată a troiță-monument, pentru comemorarea sacrificiului făcut de cei 3 000 de români uciși. (Agerpress)

de Petru Grior, Cernăuţi  Revista Art-emis

Predica Sfântului Nicolae Velimirovici la Duminica Sfintei Cruci