Pe parcursul scurtei sale istorii publice, Mișcarea Legionară a cunoscut din 1927 până în 1941 cinci dizolvări ordonate de partidele istorice sau direct de către Carol al II-lea. Aceasta a însemnat sute de morți, mii de ani de temniță și lagăr. Apărută dinlăuntrul generației tinere care se ridica după primul război mondial, condusă de elita acelui tineret, era firesc ca Mișcarea Legionară să rețină atenția celor mai corecți dintre intelectualii vârstnici care îi descopereau încă disponibilități de muncă și sacrificiu pentru viitorul națiunii române.
Cinci personalități au crezut că pot prelua conducerea Mișcării
Dar tot atunci, Miscarea Legionara s-a vazut expusa si primejdiei de a fi acaparata de oameni politici cu o cariera întreaga înapoia lor si care neputând sa-si realizeze veleitatile de conducatori au crezut ca sosise marele moment al vietii lor si anume acela de a prelua conducerea unei organizatii tinere în plina ascensiune. Asa au aparut pe parcursul celor 14 ani de viata publica a Legiunii nu mai putini de cinci personalitati care oferindu-si initial experienta lor politica, relatiile si abilitatile de oameni familiarizati cu viata grea a democratismului parlamentar, au crezut ca pot prelua conducerea Miscarii Legionare. Rând pe rând au fost A.C. Cuza, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga, Carol al II-lea si generalul Ion Antonescu. Toti cei cinci pretendenti, odata respinsi, au devenit cei mai aprigi dusmani ai Legiunii. Incontestabilul lor talent politic, organizatoric, doctrinar s-a concentrat asupra Miscarii Legionare, cautându-i imperfectiunile, expunându-i stângaciile, condamnându-i intransigenta si inexperienta politica, exacerbându-i excesele, zelul înnoitor si atitudinile exclusiviste. Ultimul dintre acesti parinti vitregi a fost generalul Ion Antonescu si asupra personalitatii sale ne vom opri în cele ce urmeaza.
Ion Antonescu – om însetat de puterea absoluta
Se cunostea caracterul lui hotarât, curajos, energic, autoritar. Se stia orientarea lui pro anglo-franceza. Era militarul de Stat Major, dornic de afirmare si progres. Dar si irascibilitatea lui, cu unele iesiri ce-l apropiau de patologic si determinate, dupa unii analisti, de o boala mai veche, ce nu mai putea fi ignorata. Robit de ideea de a domina, suferea greu ierarhiile superioare, cautând sa-si impuna conceptiile de o maniera care i-a îndepartat multe simpatii din partea colegilor de arme. În viata politica se afirmase în guvernul efemer Goga-Cuza, ca ministru al Apararii, si în guvernul de dupa instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, când, tot ca ministru al Apararii, i-a avertizat pe Maniu si Codreanu ca, daca vor contesta Armata – condusa de el – va trage. Intrat însa în conflict cu regele, care la rândul lui nu concepea sa împarta cu cineva dictatura, este marginalizat si facut inofensiv într-o detentie la o manastire. Când iese de acolo în preajma caderii regelui, care era timorat de insurectia legionara, iese cu gândul de vindicta. Nu-l va ierta pe Carol si va cauta sa-l tina în minorat politic pe noul si tânarul rege.
Actul constitutional semnat pe 14 septembrie 1940 de el si de rege îl stânjenea si împotriva acestui act va atenta nu numai o data, desconsiderându-l si încâlcindu-l de mai multe ori. În intimitatea lui a ramas fidel democratiilor occidentale si a cautat fara succes sa se acomodeze conditiilor create de acceptarea colaborarii cu fortele Axei.
Acesta era omul care nu accepta concurenta, nu suporta sa împarta puterea cu cei care-l ajutasera sa vina la putere în septembrie 1940. Oricare ar fi fost acestia.
Dar cine erau acestia?
Nimeni nu poate face minuni în patru luni de guvernare
Erau supravietuitorii unor masacre unice în istoria moderna, cu rândurile rarite, cu o tara sfârtecata, ce predase fara lupta o treime din teritoriul ei, lovita de un cutremur si ravasita de haosul refugiatilor din cele trei zari.
Din miscarea elitista de pâna atunci, care-si manifestase exigentele de încadrare pâna la nivelul adolescentilor, al taranilor si muncitorilor, Miscarea Legionara absorbise acum contingente întregi de oportunisti, ce aveau sa se faca responsabili de multe din abuzurile, din excesele si din insubordonarile ce vor aparea pe parcursul celor patru luni de convietuire.
Si ce s-ar fi putut cere de la o organizatie care nu avea nici macar preponderenta în guvern, într-o tara ciopârtita si cu un aliat extern neloial – cel german, – care se simtea stânjenit de autoritarismul legionar si nu urmarea decât sa-si gaseasca un garant pe care sa poata conta în viitoarele actiuni militare din estul si sud-estul Europei.
Ne îndoim ca, în patru luni de co-guvernare, vreo formatiune politica ar fi putut realiza, în conditiile sociale de atunci, mai mult decât a realizat Miscarea Legionara; abia dupa un respiro de mai multe luni sau de câtiva ani structurile s-ar fi cristalizat, programele si-ar fi dovedit viabilitatea si s-ar fi putut emite verdicte asupra regimului. Invocându-se mereu fie inexperienta, fie stilul de lucru al cadrelor legionare si adunându-se piese la dosar ca pentru un viitor proces plin de incriminari (si pe care generalul l-a si aratat acuzator Comandantului Miscarii) nu se putea sa nu se gaseasca pretextele care sa duca la criza finala. La constituirea acelui dosar o contributie însemnata îsi aduceau necontenit si bine dozat si membrii noului grup de influenta din jurul conducatorului statului, dintre care unii erau informatori directi ai serviciilor de spionaj straine. Pe fundalul caracterului coleric si revansard ca si pe acela al dorintei de a se debarasa de un partener nedorit survine si decorarea Comandantului Horia Sima de catre rege la începutul lui ianuarie, fapt care îl duce la exasperare pe general, omul care nu întelegea sa împarta privilegiile ce decurgeau din pozitia de sef al statului.
Miscarea Legionara nu a fost o oficina nazista
Trei cauze ale conduitei generalului Ion Antonescu pot fi considerate ca determinante ale evenimentelor din 21-24 ianuarie 1941. Întâi caracterul sau, despre care am amintit mai înainte. Apoi, rolul anturajului din guvern, mai ales al subsecretarului de stat de la Interne, Riosanu, si al unui grup de femei ce-si continuau, de fapt, nefastele intrigi din epoca lui Carol al II-lea. Dintre acestea se evidentia Veturia Goga, nu numai o adversara personala a Miscarii, ci si o veche informatoare a serviciilor secrete englezesti. Ultimul element era mult invocata afiliere a doctrinei si practicii legionare la politica Reich-ului. Aceasta relatie de fraternitate sau chiar de vasalitate este unul din falsurile care au adus mari prejudicii Legiunii. Miscarea Legionara nu a fost o oficina, o sucursala nazista în România, stipendiata cu fonduri importante de la Berlin, nu a fost o creatie a propagandei germane. Aparuta cu sase ani înainte de instalarea lui Hitler la putere, îsi avea deja structurate liniile mari ale viziunii sale politice si sociale proprii. În ce priveste cancelariile germane, ele nu au vazut în M.L. decât un partener incomod, în timp ce Antonescu era o figura tranzitorie, care ar fi putut fi usor dominat si eventual schimbat la sfârsitul razboiului. Prin ambasadorul Fabricius, Berlinul stia ca Antonescu i-a adus pe legionari la putere si ca acum el îsi vede periclitata opera de salvare nationala din cauza ingratitudinii legionarilor si a a apucaturilor lor arhaice. Toate informatiile ce ajungeau la Ministerul de Externe de la Berlin erau grosolan deformate în defavoarea Miscarii Legionare atât de ambasadorul Fabricius, cât si de succesorul lui, baronul Manfred von Killinger. Îndraznim sa avansam ideea ca, asa cum, în 1938, dupa vizita la Hitler a lui Carol al II-lea a urmat imediat asasinarea lui Corneliu Codreanu, asa si acum, dupa vizita lui Antonescu la acelasi Hitler, la 14 ianuarie 1941, avea sa urmeze ceea ce pentru noi se numeste lovitura de stat a lui Antonescu.
Diversiunile lui Rioseanu
Refacând firul evenimentelor, vom observa ca înca din 10 decembrie se produc interventii ale subsecretarului de stat Riosanu de la ministerul de Interne, care constituie un preludiu la înasprirea tensiunilor dintre Miscarea Legionara si Antonescu si care aveau sa duca la lovitura de stat. În statul national-legionar, legionarii nu puteau fi rebeli împotriva propriilor structuri administrative ale tarii. Este un termen care a facut epoca prin continua repetare a lui, preluat de la Antonescu de catre comunisti si de la ei pâna azi în istoriografia cripto-comunista. Vom aminti doar câteva din actiunile lui Riosanu, care este implicat direct în mai multe rânduri. Astfel, el dispune interventia armatei în cazul incidentelor de la Cogealac, în Dobrogea, unde macedonenii refugiati din Cadrilaterul cedat Bulgariei intrasera în conflicte marunte cu localnicii mai vechi. Evenimentul a fost exagerat la Bucuresti, dându-i-se amploarea unei revolte locale si a fost nevoie de interventia prompta si de tactul comandamentului legionar din regiune pentru a se aplana neîntelegerile. Dar faptul s-a înregistrat cu grija la pasivul Miscarii, în Cartea Neagra pe care Ovidiu Vladescu, consilierul pe probleme civile al generalului, o tinea la zi cu grija sa de arhivar versat. O alta diversiune a aceluiasi Riosanu s-a produs în preajma Anului Nou, când, sub pretextul ca viata mai multor politicieni, fosti sefi de partide, este amenintata în noaptea de Revelion, a mobilizat unitati de interventie imediata ale jandarmeriei cu armament în dotare, pentru a-i reprima pe presupusii asasini legionari. Fapt care, desi infirmat în mod simplu prin linistea din noaptea respectiva, a creat totusi o tensiune suplimentara în raporturile lui Horia Sima cu Ion Antonescu.
Mii de bucuresteni demonstreaza pentru reinstaurarea legalitatii
Dar ceea ce a accelerat conflictul care mocnea a fost asasinarea maiorului german Doring de catre un agent al serviciilor secrete engleze. Ori, paza demnitarilor straini ca si cea a ofiterilor germani cu functii oficiale cadea în seama subsecretarului de sat Riosanu si nu a ministrului de interne, generalul Petrovicescu. Totusi, Antonescu îl demite pe ministru si face ca si Berlinul sa reproseze tot Miscarii Legionare asasinarea ofiterului german. Demiterea la 20 ianuarie a ministrului determina un protest al studentimii bucurestene împreuna cu legionari din corpul razlet, corpul muncitoresc si sectiile feminine, la care se raliaza mii de alti bucuresteni si care cer repunerea ministrului în drepturile sale, restabilirea echilibrului guvernarii, îndepartarea lui Riosanu. Eliminarea din guvern si din anturajul generalului a elementelor dubioase si curatirea întregului aparat guvernamental de elemente ostile Miscarii. Manifestantii nu cereau decât restabilirea ordinii constitutionale existente si nu au facut nici o aluzie la persoana generalului Antonescu, care, dimpotriva, a fost ovationat. Totul a decurs fara nici un fel de incidente.
Antonescu înlocuieste prefectii prin ordine verbale
Aceasta reactie a bucurestenilor a constituit pentru Antonescu începutul a ceea ce el a numit „rebeliunea legionara”.
A doua zi, la 21 ianuarie, generalul Antonescu dispune înlocuirea tuturor prefectilor si chestorilor legionari, concomitent cu eliberarea din functie a prefectului Capitalei, Radu Mironovici, care asigura ordinea publica, si a lui Alexandru Ghica, seful Directiei generale a Politiei. Antonescu da un ordin general ca armata sa ocupe toate institutiile publice punând în fruntea lor ofiteri, dintre coloneii cei mai în vârsta. În acest fel, normativul legal al numirilor în înaltele functii ale statului a fost ignorat. Noii numiti nu au fost desemnati prin vreun decret semnat de conducatorul statului, decret care sa fi fost publicat în prealabil în Monitorul Oficial. Ofiterii care se prezentau la prefecturi si chesturi nu dispuneau decât de ordine verbale, emanate de la garnizoanele militare locale. Singura lor justificare era forta de care dispuneau, întrucât veneau însotiti de un pluton, o companie sau chiar de un regiment, dupa necesitatile locului si momentului. În plus, pretentia lor de a li se ceda locul se baza exclusiv pe amenintarea ca vor trage în caz de nesupunere.
Prefectii si chestorii fusesera convocati primii la Bucuresti chiar de catre general, ceilalti la inspectoratele generale respective înca din 19 ianuarie, iar dispozitiile de convocare a lor au fost strict secrete ale lui Antonescu, de ele nefiind înstiintat nici Horia Sima, nici vreun alt ministru legionar. Prefectii fusesera chemati la Bucuresti pentru a se discuta importante „chestiuni economice”, iar chestorii la „reuniuni curente de informare si consfatuire”. Subalternii lor, care se aflau în cladirile vizate de armata, au opus o fireasca rezistenta unitatilor militare înarmate. Celor asediati li se alaturasera peste tot numeroase grupuri spontane de sateni si oraseni care fraternizau cu ei. Aceasta rezistenta initiala a fost considerata un al doilea act de rebeliune de catre generalul Antonescu, dupa protestul de la demiterea ministrului Petrovicescu. Incidentele armate au fost putin numeroase întrucât, în cele mai multe locuri, armata, în special soldatii si ofiterii tineri, simpatiza pe legionari si s-au evitat varsarile de sânge. Mai ales ca, spre cinstea lor, generalii de armata Coroama, Dragalina, Avramescu, Leventi, Atanasiu si Popescu, de la Corpurile de armata IV, VI, VII si III, precum si cei de la Timisoara, au fraternizat cu legionarii din institutiile ce urmau sa fie asediate.
Hitler îi someaza pe legionari sa înceteze rezistenta
Exasperat de esecul interventiei din provincie si temându-se de un esec similar în Bucuresti, Antonescu dispune consemnarea regimentelor în cazarmi, pâna când se va limpezi pozitia armatei germane. Aceasta limpezire nu a întârziat. Pe de o parte, înca din 14 ianuarie, când Antonescu se întâlnise cu Hitler, primise de la acesta acceptul de a lua masuri „pentru restabilirea ordinii interne, adica de a stârpi anarhia legionara”. Pe de alta parte, informatiile lui Fabricius erau total defavorabile Miscarii Legionare si-l recomandau pe Antonescu ca garantul linistii, a stabilitatii de care Reichul german avea nevoie în România, plina de petrol, în perspectiva apropiatei campanii împotriva URSS. Astfel ca, în dimineata zilei de 23 ianuarie, ministrul german Neubacher îl înstiinteaza pe comandantul Horia Sima ca Hitler îi someaza pur si simplu pe legionari sa înceteze orice rezistenta. Generalul Antonescu este de acord sa fagaduiasca ca, daca rezistenta legionara înceteaza imediat, nici un legionar nu va fi urmarit si M.L. nu va fi trasa la raspundere. În fata acestui adevarat ultimatum, Horia Sima redacteaza împreuna cu Neubacher ordinul de încetare a oricarei lupte si de parasire a localurilor asediate de armata. De fapt, trupele germane erau autorizate sa faca uz de arme. Ultimul comunicat dat de Hitler echivala cu un act de ocupatie. Ofiteri germani chiar au intervenit pe 24 ianuarie la Timisoara, Arad, Deva, Sibiu, Tulcea, somând pe legionarii care erau detinatorii legali ai administratiei sa paraseasca si sa predea cladirile. Apreciem, însa, ca, prin jocul acesta, pozitia generalului Antonescu fata de Berlin era si mai precara decât înainte, el devenind un prizonier al Reichului.
Antonescu nu si-a respectat promisiunile
Ce a urmat? Zone întregi, ca de pilda cea dintre Palatul telefoanelor si Posta veche, de pe Calea Victoriei, au fost mitraliate, victimele, morti si raniti (între 300 si 800), provenind, în imensa lor majoritate, dintre curiosii din populatia civila care venisera sa urmareasca desfasurarea evenimentelor. Nici termenul acordat pentru evacuarea institutiilor si sediilor nu a fost respectat. Antonescu se declansa cu o duritate care nu facea decât sa confirme pronosticurile cele mai sumbre lansate de cei care îl cunosteau.
Pentru a demonstra cu înca un fapt atitudinea dezlantuita a generalului, vom aminti ca Regele Mihai, aflat pâna atunci la Sinaia si pornind spre Capitala ca sa reinstituie ordinea prevazuta în actul constitutional de la 14 septembrie 1940, a fost împiedicat cu forta de a veni la Bucuresti de catre acelasi Riosanu, însotit de un grup de ostasi.
Pe fondul acestor actiuni, opiniei publice i se oferea spectacolul dur, dinamic si pe alocuri violent al unei avalanse haotice de stiri contradictorii, de manifestari care depasisera cadrele consacrate si ritmul unei vieti linistite. Se putea vorbi într-adevar de o insurectie, cele doua parti acuzându-se reciproc si pretinzând ca reprezinta legalitatea.
Cine sunt autorii crimelor împotriva evreilor
În asteptarea unui deznodamânt, organele de ordine erau depasite. Autoritatea sefilor, fara a fi contestata, parea a fi paralizata, amenintata de descompunere. Armata si politia se temeau de legionari, acestia se temeau de repetarea violentelor din partea armatei si a jandarmeriei, care nu odata îi supusese la represiuni dure. Scapata astfel de vigilenta organelor de ordine, pleava periferiilor, ca întotdeauna în istorie, a profitat de criza autoritatii. Astfel, ea a atacat micile întreprinderi ale populatiei evreiesti, pe care o banuia mai demult de a fi autoarea ascunsa a tuturor neîmplinirilor si suferintelor ei. A fost nevoie de numai câteva gesturi mici ale unor agitatori interesati care sa directioneze aceste impulsuri distructive. Au fost astfel devastate un numar de magazine, câteva sinagogi si, ce este mai dureros, au fost ucisi în jur de 120 evrei. Pe marginea acestor deplorabile manifestari în care Miscarea Legionara nu a fost angajata, neexistând niciodata vreun ordin de la centru ori de la alte autoritati legionare, pe marginea acestui trist episod s-a glosat mult în tara si în strainatate, atunci, ca si acum, el cunoscând si reverberatii si firesti exagerari în literatura si dramaturgie. Fapt este si trebuie subliniat ca Antonescu, care a condamnat sute de legionari pentru delictul de simpla apartenenta la Miscarea Legionara, nu a dat nici o condamnare pentru faptele enuntate mai înainte.
Ce a urmat dupa restabilirea linistii? Un val de sute si mii de arestari, mai ales din rândul tinerilor elevi si studenti, supusi unor anchete dure. Respingerea interventiilor de reconciliere facute de personalitati legionare ori de simpatizanti legionari, profesori universitari cu mare audienta în opinia publica. Legionarii care se stiau vizati de agentii serviciului lui Eugen Cristescu au ales exilul, cu tot ce însemna acesta, într-o Germanie care îl ajutase pe Antonescu. Sentintele, dintre care unele capitale, au fost aduse neîntârziat la îndeplinire. În aceste împrejurari a fost împuscat si colonelul Zavoianu, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Apoi, se decide trimiterea pe front în scopul unei ipotetice reabilitari, în linia I si în misiuni de sacrificiu, a unui numar de detinuti legionari încadrati mai întâi în batalioanele de la Sarata, alaturi de delincventi periculosi de drept comun. Jertfele au fost numeroase.
O problema se mai pune, evreii au avut vreo responsabilitate în declansarea haosului ce a dus la excesele stiute? Atât presedintele Asociatiei comunitatilor evreiesti, Filderman, cât si M. Carp (într-o lucrare a lui) recunosc ca evreii au contribuit la crearea si acutizarea disensiunii dintre Antonescu si Legionari si ca, implicit, si evreii aveau un merit la disparitia statului national-legionar. În ceea ce-l priveste pe Filderman, el era deseori vazut în cabinetele Presedintiei.
Cât priveste pe cei 120 de evrei ucisi în timpul evenimentelor trebuie subliniat ca în chiar lucrarea „Martiriul evreilor din România în perioada 1940-1944”, aparuta la editura Hasefer anii trecuti si care are un întreg capitol dedicat evenimentelor, nu se vorbeste nimic despre evreii care ar fi fost ucisi la abator si agatati în cârlige. Este, de aceea, cu atât mai surprinzator ca d-l profesor Nicolae Cajal, ca si d-l Theodor Wexler, ca si regretatul muzicolog Iosif Sava, au afirmat ca la abator au fost ucisi evrei.
de Dr. Nae Nicolau Ziarul „Oglinda” 29 ianuarie 2001
Aflu că Facebook a închis pagina magazinului „Legende vii” pe motiv că „încalcă standardele comunității”. Se pare că imaginea lui Valeriu Gafencu a fost cea care contravenea „standardele comunității”, căci zilele acestea au fost blocate numeroase conturi care postaseră portretul Sfântului Închisorilor. Chipul serafic al unui tânăr azvârlit în temniță pentru un ideal la vârsta de 20 de ani și ieșit prin martiraj într-o groapă comună, la 30 de ani, reprezintă un pericol pentru pacea lumii…
Atat de mult îi înspăimântă acești morți pe mai-marii veacului acestuia, încât prigoana împotriva lor capătă forme dintre cele mai nebunești. Tot astfel, acum 2000 de ani, în nebunia lor, alți mai-mari, tot în numele păcii, au pecetluit mormântul Nazariteanului pe care Îl răstigniseră, comandând și o strajă militară la gura gropniței. Și cu toate acestea sau împotriva lor, El a înviat!
Așa va învia si Adevărul în această țară, si Dreptatea acestui neam vândut la el acasă…
Tribunalul Dolj a anulat Hotărîrea Consiliului local Segarcea, prin care, la cererea Institutului „Elie Wiesel”, i se retrăsese scriitorului Vintilă Horia titlul de „Cetăţean de onoare”, pe care tot consiliul Segarcea i-l acordase în 27 noiembrie 2015! Sentinţa nu era definitivă în 14 decembrie 2018, avînd drept de recurs în termene de 15 zile, dar pe site-ul Tribunalului nu apare vreo cerere de recurs, deci sentinţa a rămas definitivă prin neatacare în termen! Procesul a fost deschis de fiica scriitorului, Cristina Horia. Iată minuta de pe site-ul Tribunalului Dolj:
Povestea titlului de „Cetăţean de onoare” pentru scriitorul Vintilă Horia este una destul de complicată, făcînd parte dintr-o temă mai generală, a punerii la zid a marilor personalităţi româneşti din perioada interbelică de către Institutul „Elie Wiesel”, condus de propagandistul comunist Alexandru Florian. Despre acest subiect, „Cotidianul” a scris în repetate rînduri, făcîndu-şi un adevărat titlu de glorie din apărarea imaginii acestor personalităţi care fac parte din patrimoniul cultural al României. Iată, pe scurt, istoria „Dosarului Vintilă Horia”:
– în ziua de 27 noiembrie 2015, prin Hotărîrea nr. 60, cu prilejul centenarului naşterii scriitorului Vintilă Horia (născut pe 18 decembrie 1915 în Segarcea), Consiliul local Segarcea i-a conferit titlul de „Cetăţean de onoare”:
– Vintilă Horia nu s-a putut bucura de acest titlul decît aproape trei luni, căci acelaşi Consiliul local Segarcea i-l retrage prin Hotărîrea nr. 16/15.02.2016, la cererea Institutului „Elie Wiesel”:
– La data de 3.10.2016, fiica scriitorului Vintilă Horia, Cristina Horia, s-a adresat Tribunalului Dolj pentru anularea Hotărîrii nr. 16 din 15.02.2016, prin care se anulase titlul de „Cetăţean de onoare” acordat tatălui său. Dosarul 7708/63/2016 a avut mai multe termene. Sentinţa a fost pronunţată în ziua de 14.12.2018, aşa cum se vede în minuta publicată mai sus. Termenul de recurs era de 15 zile şi, aşa cum putem să citim pe site-ul Tribunalului Dolj, nu s-a depus vreo cerere de recurs, deci sentinţa a rămas definitivă!
Vintilă Horia a fost diplomat, eseist, filozof, jurnalist, pedagog, poet și romancier român, romanul său „Dieu est né en exil” (Dumnezeu s-a născut în exil) primind în anul 1960 Premiul Goncourt, pe care l-a refuzat ca protest faţă de campania de denigrare pe care comuniştii francezi au pornit-o împotriva sa! Ulterior, romanul lui Vintilă Horia a primit multe alte premii, între care „El despertar de la sombra”, Madrid, Editora Nacional, 1967, “Bravo para los hombres que unem en la verdad”, Madrid (1972) și Premiul “Dante Aligheri”, Florența (1981).
Sîntem, aşadar, în faţa unui moment extrem de important, cînd o instanţă de judecată îndreaptă printr-o sentinţă judecătorească o mare nedreptate comisă de autorităţi la cererea Institutului „Elie Wiesel”! Dar Vintilă Horia nu este singura personalitate aflată pe lista neagră a Institutului „Elie Wiesel”, aşa încît este de dorit ca toate deciziile, prin care numele lor a fost şters din denumirea unor străzi sau statuile lor demolate, să fie revizuite, iar Legea nr. 217/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 31/2002, promovată de Crin Antonescu, să fie abrogată.
Pînă atunci, salutăm decizia Triunalului Dolj şi aşteptăm ca şi Consiliul local Segarcea să revină asupra Hotărîrii din 15.02.2016 şi să emită o nouă Hotărîre prin care titlul de „Cetăţean de onoare” să-i fie reacordat marelui scriitor Vintilă Horia, născut chiar în Segarcea.
Numeroși luptători arestați și condamnați de justiția comunistă la pedepse grele de detenție, au fost masacrați în secret de Securitate, în cadrul acelor transporturi ale groazei, cunoscute drept «trenurile morții».
Astfel, astăzi, la aproape șapte decenii de la lichidarea ultimelor rămășițe ale grupărilor de gherilă anticomunistă din Dobrogea, urmașii celor căzuți, alături de clerul Bisericii Ortodoxe Române, au luat inițiativa unei slujbe de înmormântare, prin care toți cei căzuți în condiții terifiante, fără de cruce și fără mormânt, să primească rânduiala cuvenită, întru odihna veșnică a sufletelor lor. La ceremonie a fost prezentă și Zoe Rădulescu (FOTO JOS), fiica lui Gogu Puiu, liderul mișcării de rezistență din Dobrogea; nepoata lui Gogu Puiu, Elena Puiu, precum și reprezentanți ai Asociației „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei”, vicepreședintele asociației și secretar al Fundației „Ion Gavrilă Ogoranu”, Florin Dobrescu; foști deținuți politici, dar și alte personalități politice locale, precum președintele PNȚCD Constanța, Adrian Țapliuc.
„Nu putem construi o societate nouă, o societate întemeiată pe valori, fără să ne cunoaștem și să ne cinstim martirii, care sunt modele vii și pot constitui, practic, modele pentru tineretul de azi. (…) Am avut în familie rude care au luptat și au suferit în acțiunea lor anticomunistă și vreau să subliniez faptul că noi românii ar trebui să fim mândri că pe teritoriul României, după 1945, s-a desfășurat cea mai îndelungată și cea mai amplă rezistență armată anticomunistă din toate țările din fostul lagăr socialist. Este un lucru prea puțin prețuit la noi în țară și dacă polonezii, ungurii sau cehii ar fi avut o astfel de rezistență aceasta ar fi fost cinstită, prețuită și perpetuată așa cum se cuvine. Este nevoie ca societatea civilă să se implice, noi, cetățenii, să suplinim ceea ce autoritățile statului din păcate, de 30 de ani încoace, nu fac absolut deloc. Din motive pentru care nu știu dacă are rost acum să le discutăm… (…) Societatea de astăzi se află într-o criză morală și din aceasta decurg crizele economice sau politice, în care ne zbatem de aproape trei decenii încoace. Cred că exemple de astfel de oameni pe care îi comemorăm și îi amintim de oricâte ori avem nevoie pot constitui nu doar repere, ci și adevărate mijloace de regenerare morală a societății. Nu putem să depășim, să ne împăcăm cu fantomele trecutului care ne bântuie încă, fără a cunoaște istoria și fără a o asuma așa cum a fost. Din păcate, cei care s-au aflat la conducerea statului român prin rotație, în ultimii 30 de ani, nu au dorit ca această rezistență să fie cunoscută și cinstită așa cum se cuvine. Noi ne bucurăm că Biserica Ortodoxă acordă o atenție deosebită și întotdeauna i-am simțit alături în demersurile noastre de recuperare și de perpetuare a memoriei”, a spus vicepreședintele Asociației „Gogu Puiu și haiducii Dobrogei”, Florin Dobrescu.
Gogu Puiu este unul din simbolurile rezistenței anticomuniste, având raza de acțiune în Dobrogea, unde a organizat mai multe focare de luptă armată, cu scopul declarat al eliberării naționale. A organizat focare de rezistență în Târguşor, Cheia, Mihail Kogălniceanu, Băltăgeşti, a făcut legături cu nucleele din Cogealac, Sinoe, Lunca, Beidaud, Sarighiol de Deal, Runcu, Râmnic, Vulturu şi a întărit organizaţiile din Viişoara, Cobadin, Cochirleni, Ciocârlia, Medgidia, Gălbiori și Nistoreşti, la un moment dat 15.000 de oameni fiind sub comanda eroului dobrogean. A fost ucis pe 19 iulie 1950, când, casa fiindu-i asaltată de trupele Securității, și-a utilizat toată muniția și s-a aruncat pe ultima grenadă ce o purta la şold. Mișcarea de rezistență fondată de el a luptat până spre 1962.
A avea familie numeroasă și în același timp realizări profesionale ca femeie nu este nicidecum o dificultate, așa cum se crede adesea în societatea de astăzi, ci o chestiune de armonizare a două componente importante ale vieții, mai simplu spus, deschidere către viață. Cel puțin așa reiese din mărturiile câtorva mame care au dat importanță, în egală măsură, desăvârșirii educaționale, dar și împlinirii bucuriei de a da viață mai multor copii. În acest fel, ele demontează inclusiv prejudecata că familiile numeroase sunt rodul ignoranței, întâlnită chiar și în societățile civilizate, precum cea franceză.
A întemeia o familie și a naște copii nu constituie neapărat un impediment în dezvoltarea profesională, în construirea unei cariere. O confirmă numeroase femei, și nu doar din România, licențiate în diverse domenii. „O prejudecată apăsătoare pentru femeile acestui veac este aceea că, odată cu venirea copiilor, profesiunea are de suferit. Pentru noi nu a fost așa. Profesia a început să înflorească odată cu familia”, spune Adriana Scripcariu, istoric de artă, director de școală particulară și soția sculptorului Virgil Scripcariu.
Când și-a dat licența, era însărcinată cu primul copil. La dizertația de master, cu cel de-al doilea. Când obținea diploma de doctor, abia născuse al cincilea copil. Tocmai copiii au fost cei care i-au deschis calea către o carieră în educație. „Se pare că, atunci când ești liber de prejudecăți și optimist, multe din cele ce par imposibile devin posibile”, afirmă ea.
Deseori, decizia de a avea mai mult de trei copii este văzută în spațiul public ca un act de inconștiență. Întrebarea care apare de cele mai multe ori este: va avea familia resursele să-i crească? „Ni se spune adesea că suntem curajoși, aceasta însemnând de fapt inconștienți. Pe care dintre epitetele acestea le-am putea aplica bunicelor și străbunicelor noastre?”, se întreabă retoric Florența Savonea, inginer chimist și mamă a șapte copii.
Credință și educație în același timp
Și Iulia Țoța, trainer pentru părinți, este mamă a șapte copii. Afirmă că maternitatea reprezintă pentru femeie o desăvârșire a întregii sale educații: „A fi mama mai multor copii este cel mai bun program de dezvoltare personală pe care îl poți parcurge ca femeie. Este o educație în sine. Nu aș fi putut fi un bun formator și nu aș putea ajuta alte familii, părinți și adolescenți, fără experiența familiei mele numeroase”.
Mădălina Popescu este medic în Voluntari, județul Ilfov, iar soțul ei este conferențiar la Academia de Studii Economice din București. Au împreună opt copii. „Nașterea de copii nu este un act de ignoranță. Aș spune mai degrabă că este un act de credință”, subliniază ea. Căsătoria se împlinește prin nașterea de prunci și educarea lor în spirit creștin, adaugă Mădălina, care sfătuiește familiile din România să nu stăvilească firescul curs al vieții prin prea multă programare și planificare. „Noi, din credință în Dumnezeu și dorința de a face voia Lui, ne-am lăsat cu totul pe mâna Sa. Și putem da mărturie că Dumnezeu ne-a ajutat foarte mult.”
Mamele fac o campanie online
Mai multe femei au creat în străinătate o campanie online în care afirmă că au ales cu bucurie și în deplină cunoștință de cauză să nască mulți copii. Nu de mult, președintele Franței, Emmanuel Macron, echivala nașterea de mulți copii cu ignoranța. „Arătați-mi o femeie care a decis, fiind perfect educată, să aibă șapte, opt sau nouă copii”, declara el. Drept răspuns, mame cu studii superioare și cu familii numeroase din întreaga lume au creat pe rețelele de socializare campania intitulată „PostcardsForMacron” („Cărți Poștale Către Macron”). Aici au postat fotografii de familie și mesaje prin care transmit că maternitatea și educația nu se exclud reciproc.
„Am diplomă universitară, conduc o firmă, sunt consilier local și am șase copii. Scuzați-mi proasta educație!”, scrie franțuzoaica Agnès Marion, membră în Consiliul Local al unei regiuni din Franța. „Educația nu este ceva tranzacțional, ci învățare pentru a atinge înțelepciunea, care înseamnă să cunoști și să iubești binele, adevărul și frumosul. Adică Dragostea însăși”, scria pe Facebook publicista californiană Noelle Mering, absolventă de filosofie. „Și, dată fiind natura (și Persoana) Sa, Dragostea este menită tocmai spre a fi împărtășită. Viața noastră nu este despre noi înșine”, a mai scris ea. Altă americancă, Shannon M. Jones, posta pe Twitter: „Tocmai pentru că sunt educată, am avut știința și înțelepciunea să înțeleg suprema valoare de a fi deschisă către viață”. Pe Facebook, Kendra Tierney, o mamă de nouă copii cu două diplome universitare și un soț absolvent de Harvard și Stanford, a scris: „Femeile merită mai mult decât obligația de a alege între educație și maternitate. Niște politici publice cu adevărat luminate le-ar permite să se bucure de binecuvântarea ambelor”.
Printre persoanele publice din zona americană care au aderat la campania online s-au numărat scriitorul Christopher J. Scalia, unul dintre cei nouă copii ai unui judecător de la Curtea Supremă, Liz Brown, o senatoare cu șapte copii, și Karen, soția senatorului SUA Rick Santorum, cu opt copii.
Iubire jertfelnică și creatoare
Cosmina Dragomir, artist profesionist și profesor de arte, își crește singură cei cinci copii. S-a declarat uimită de frumusețea mamelor din toată lumea care au inițiat o campanie pe internet prin care urmăresc să demonteze părerea că nașterea de mulți copii este echivalentă cu ignoranța. „Nu au chipuri de femei ratate sau chinuite, ci de femei împlinite și iubite. Mie ratarea totală mi se pare să nu țină nimeni la tine”, este de părere Cosmina, care lansează și ea o întrebare pentru președintele Macron: „De ce domnia voastră puteți iubi fără frontiere și eu nu?”
Cristina Bălan, un medic de familie cu 10 copii, a aflat despre campania online de la Maria, fiica ei cea mare, care a dezbătut cu colegii afirmația președintelui Macron. „Nașterea de prunci este o chestiune de iubire. Este un dar al iubirii din partea celor doi, care se împlinește în sau prin Domnul. Ceva firesc și mai presus de fire”, este de părere Cristina. „Pentru că nu se naște viață fără Dumnezeu. Chiar și în eprubetă, unde este chinuit un ovul, Dumnezeu îngăduie viața. Se lasă jefuit pe Sine și așază și acolo nașterea de prunci. De ce? Pentru a călca egoismul. Lăsându-Se chiar și jefuit, Dumnezeu biruie. Viața biruie”, spune ea.
Într-adevăr, a da viață este o jertfă, confirmă Andreea Dumitrescu, economist și mamă a opt copii: „Multe femei educate aleg să nu facă copii. Este o depărtare de la firescul lucrurilor și implicit de la Dumnezeu. Înmulțindu-se mintea, s-a împuținat inima, iar oamenii se consideră suficienți lor înșiși”. Pentru ea maternitatea este o alegere care nu depinde de educație, ci de deschiderea către viață. Despre afirmația președintelui francez spune că este rezultatul ignoranței: „Oamenii care nu au copii nu pot înțelege bucuria pe care ți-o dă un copil. Face mai mult decât 20.000 de cariere. Da, am opt copii și mi-am dedicat în întregime viața lor. Cariera merge cu tine o parte din viață, pe când familia merge cu tine până la mormânt”.
Anca Mihaela Coșa, o arhitectă cu șase copii din Câmpulung, regretă că România nu are politici de sprijin pentru a încuraja nașterea de copii, pe care ea și soțul ei o consideră un act patriotic. „Este greu, dar și un gest de responsabilitate”, afirmă ea. Un mare atu al familiilor numeroase este bunăstarea psihologică a copiilor: „Au propriul grup de prieteni – chiar frații lor și învață unul de la celălalt”. Când i se mai reproșează că este prea implicată sau chiar agresivă când vine vorba de copiii ei, arhitecta răspunde: „Nu vă puneți cu mine! În mine au bătut șase inimi, ca în calul lui Făt-Frumos!”
O mamă care a dat naștere mai multor copii va înțelege foarte bine vehemența ei.
Astăzi, 20 ianuarie, se împlinesc 7 ani de la plecarea în veşnicie a comandantului legionar Gheorghe Grecu, suflet de o valoare deosebită, caracter desăvârşit, exemplu de trăire şi dăruire creştină şi naţională.
Născut la 27 mai 1913 la Cudalbi, judeţul Tecuci (azi Galaţi), Gheorghe Grecu a intrat în Mişcarea Legionară în 1928, la vârsta de 15 ani, activînd în cadrul “Frăţiilor de Cruce”, organizaţie destinată exclusiv educaţiei în spirit creştin şi naţional a elevilor.
De-a lungul anilor s-a distins prin participarea la majoritatea acţiunilor Legiunii, iar în 1932 devine şef al Frăţiilor de Cruce din judeţul Galaţi.
A participat activ la episoade de referinţă ale istoriei Legiunii, printre care tabăra de muncă de la Vişani.
În 1934, la solicitarea expresă a lui Corneliu Zelea Codreanu, a făcut parte din comitetul de onoare prezidat de generalul Zizi Cantacuzino, care a judecat abaterile lui Mihai Stelescu, găsit vinovat de „trădare” şi eliminat din Mişcare.
Face parte din corpul Moţa-Marin de la înfiinţarea acestuia în 1937. Tot acum ia parte activă la şantierul ridicării noului sediu al Mişcării, în str. Gutenberg 3, din Bucureşti.
În această perioadă este avansat de Corneliu Codreanu la gradul de instructor-legionar.
În 1938, face parte din reţeaua clandestină de distribuţie a coletelor cu cartea “Adevărul în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu”.
În 1939, în condiţiile represiunii fără precedent coordonate de regimul Carol II şi în situaţia abandonării conducerii Frăţiilor de către cei abilitaţi, preia din proprie iniţiativă comandamentul pe ţară al FDC, pe care le reactivează în mod admirabil.
Participant activ la evenimentele din 3-6 septembrie 194o, Gheorghe Grecu a acţionat în Bucureşti, unde, în condiţiile reculului înregistrat de manifestaţiile stradale, care erau pe punctul de a nu-şi fi atins scopul declanşării unei mişcări populare, Gheorghe Grecu, în fruntea efectivelor FDC, preia în mod spontan conducerea manifestaţiilor, care duc la abdicarea regelui criminal Carol II.
Pe tot parcursul războiului participă la ambele campanii, din răsărit şi din apus.
După august 1944 activează în cadrul reorganizării Frăţiilor de Cruce.
Arestat în 1948, este condamnat pentru uneltire împotriva regimului comunist şi condamnat până în 1954, când este eliberat la termen.
Între 1954 şi 1958 face parte din structurile de reorganizare a Mişcării Legionare, sub coordonarea comandamentului legionar clandestin condus de comandantul-ajutor Puiu Athanasiu, Radu Gyr, Grigore Zamfiroiu, Constantin Iulian. Cade împreună cu mii de legionari din ţară şi este condamnat din nou în 1958.
Este supus atrocităţilor reeducării prin tortură la închisoarea Ocnele Mari, unde, alături de Virgil Mateiaş şi alţii, rezistă cu demnitate.
În timpul reeducării de la închisoarea Aiud, între 1962-64, Gheorghe Grecu se situează pe poziţia celor ce nu acceptă această acţiune, rezistînd, în condiţii de exterminare, în Zarka Aiudului, până la amnistierea ultimilor deţinuţi din închisoare.
Urmează o grea perioadă de viaţă “în libertate”, ani în care, conform dosarelor de la CNSAS, era urmărit zilnic de un aparat de cca 20 de persoane, agenţi şi informatori ai Securităţii.
În ciuda repetatelor demersuri de obţinere a emigrării în SUA, abia în 1988 reuşeşte să plece din ţară, devenind cetăţean american.
În exil face parte din Senatul Legiunii, reînfiinţat de Horia Sima şi condus de Nae Roşca. O anumită perioadă îndeplineşte atribuţia coordonării exilului legionar de pe continentul nord-american.
În anii 1990 revine în ţară, cu sarcini deosebit de importante în procesul de reorganizare a Mişcării Legionare.
Participă la regruparea vechilor luptători, în cadrul organizaţiilor foştilor deţinuţi politici, Fundaţiei “George Manu” şi Fundaţiei “Ion Gavrilă Ogoranu”. Participă la reînfiinţarea Partidului „Totul pentru Ţară”, căruia nu i se admite însă de autorităţile neocomuniste decât înregistrarea sub numele „Pentru Patrie”.
Până la moarte, la vârsta de 98 de ani, se menţine într-o stare fizică şi psihică debordantă, uluindu-şi apropiaţii şi interlocutorii prin spiritul său tineresc, prin energia ieşită din comun şi activitatea neîntreruptă de educaţie în rândul tineretului legionar, până în ultimile zile de viaţă.
A fost iubit de un mare număr de tineri care polarizau în jurul său. De altfel, cine nu-l putea iubi pe Gheorghe Grecu?
Calităţile sale morale deosebite, eleganţa sufletească, demnitatea, dăruirea şi dragostea care nu l-au părăsit până în ultima clipă, ne fac să afirmăm că, plecarea comandantului legionar Gheorghe Grecu încheie în mod simbolic o pagină din Istoria Legiunii, pe care a înnobilat-o cu prezenţa sa permanentă.
Dumnezeu să-l odihnească în rând cu sfinţii săi.
Gheorghe Grecu – Prezent!
Alături de dr. Ionel Panaitescu şi Dumitru Comşa. Iunie 2010.
A 82 comemorare de la Majadahonda a strâns împreună români și spanioli veniți în același crez, de cinstire a memoriei luptei și sacrificiului suprem al celor doi fruntași legionari Ion Moța și VasileMarin, căzuți la 13 ianuarie 1937, în luptă cu armatele comuniste. Această comemorare este o comemorare legionară și așa se va perpetua, conform tradiției cunoscute și citite de la seniorii exilului legionar, fără alte forme, restricții sau interpretări aleatorii, în funcție de dispoziția sau caracterul oamenilor sau a vremurilor.(mai mult…)
Acum zece ani, pe 18 ianuarie, în urma unui stupid accident, inima marelui român Grigorie Vieru a încetat să mai bată. Nu-mi propun aici să încropesc o biografie a literatorului. Există multe scrieri în acest sens. Doresc doar a evidenția că poetul Grigorie Vieru, deși a trăit în România înstrăinată, prin lupta sa pentru unitatea neamului aparţine tuturor românilor.
Chiar plecat să stihuiască în ceruri, el rămâne prezent printre noi prin opera sa impresionată, orânduită în paginile a peste zece volume. Din păcate, nu mulți dintre noi mai avem timp să deschidem vreo carte de poezii. Nu am pretenția că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: „Nu ne țin de foame versurile, nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci”. Nu zic, au o oarecare dreptate! Dar parcă fără dragostea pentru tot ce-i frumos și curat, scris cu nețărmurită afecțiune față de spița din care ne-am luat plămada, devenim și mai săraci, mai înfometați, mai datori.
Aruncând o succintă privire pe creația sa lirică, cu adevărat realizezi că poetul Vieru a plâns amarul și lupta pentru unitatea românilor, despărțiți de vicisitudinile istoriei și orgoliile cârmuitorilor lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu din mintea și viața poporului român; a năzuit după tot ce este sfânt și curat, plămădit de geniul neamului ce l-a odrăslit. Te impresionează să observi în creațiile sale că ochii lui Dumnezeu veghează permanent viața – opera mâinilor Sale. Cineva l-a întrebat odată: „De unde veniți, domnule Grigorie Vieru?”. A răspuns poetul: „Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în Dumnezeu”. Pe toate le vedea raportate la Cerescul Părinte și la veșnicie. Viața însăși o considera împlinită, dacă Îl ai ca prieten pe Dumnezeu.
Voiesc a mai aminti un lucru emoționant din zbuciumata-i existență: cu ceva timp înainte de ineluctabilul an 2009, poetul a comandat o piatră funerară pentru mormântul mamei, înhumată acolo, în „Bethleemul” prunciei sale, Pererâta. Dorind să fie martor la eveniment, a declarat atunci că lângă neuitata sa maică ar vrea să se odihnească și el, întru așteptarea Veșniciei. De aceea, meseriașii au pregătit o a doua piatră tombală. Martorii au rămas surprinși de inscripțiile pe care le-a rânduit spre dăltuire în stâncă. Pe cripta Eudochiei, cea care i-a împrumutat sânge din sângele ei, a scris: „Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil”. Pe epitaful său s-au inscripționat următoarele cuvinte: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”. Cei prezenți l-au rugat să le tălmăcească zicerea căci pentru ei, dar și pentru noi, neexplicată, ar fi rămas o taină. Poetul, cu liniștea-i necurmată, a rostit: „A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba, ce poate fi?!”.
Prin tot ce a scris și a gândit, Grigore Vieru s-a dovedit, incontestabil, o voce unică, de o plasticitate uluitoare, în peisajul poeziei românești. Stihurile sale au împodobit, într-un registru ales al limbajului poetic, stări de spirit de o rară autenticitate. Nimic nu este țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica lui Grigore Vieru. Chiar și atunci când a ridicat glasul împotriva dușmanilor românismului, scriitorul a mustrat cu demnitate și atitudine creștinească. M-am convins încă o dată de aceste adevăruri în urmă cu ceva timp, când marea artistă a cântului popular din dulcea Bucovină, doamna Sofia Vicoveanca, mi-a trimis spre audiție mai multe poezii din creația poetului basarabean, în interpretarea dumisale. Nădăjduiesc ca, în curând, minunatele rime aduse la viață de graiul său inconfundabil să le găsim imprimate pe un CD.
Întrebat de un ziarist ce I-ar cere lui Dumnezeu, scriitorul a rostit, parafrazând vorbele episcopului Dionisie Romano: „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei!”. La ce păcate se referea oare stihuitorul? Cu siguranță, la cele ce țin de împuținarea dragostei față de Dumnezeu, neam și limbă. Poetul simțea că atunci când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge.
Și pentru că ne aflăm la debutul manifestărilor din anul centenar 2018, dedicat de Biserica noastră Ortodoxă comemorării Marii Uniri de la 1918 și făuritorilor ei, vă propun câteva versuri urzite de Grigorie Vieru, purtând în suflet nestinsul dor de români, de România, fiind exponentul visului încă neîmplinit: revenirea Basarabiei Acasă.
Cu vorba-mi strâmbă şi pripită Eu ştiu că te-am rănit spunând Că mi-ai luat şi grai şi pită Şi-ai năvălit pe-al meu pământ.
În vremea putredă şi goală Pe mine, frate, cum să-ţi spun, Pe mine m-au minţit la şcoală Că-mi eşti duşman, nu frate bun.
Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut. Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi și vă sărut. Credeam că un noroc e plaga, Un bine, graiul cel sluţit. Citesc azi pe Arghezi, Blaga – Ce tare, Doamne-am fost minţit!
Cu pocăinţă nesfârşită Mă rog iubitului Iisus Să-mi ierte vorba rătăcită Ce despre tine, frate, am spus.
Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut. Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi şi vă sărut.
Aflând că frate-mi eşti, odată Scăpai o lacrimă-n priviri Ce-a fost pe loc şi arestată Şi dusă-n ocnă la Sibiri.
Acolo-n friguroasa zare, Din drobul mut al lacrimii, Ocnaşii scot şi astăzi sare Şi nu mai dau de fundul ei.
Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut. Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi şi vă sărut.
EROILOR NEȘTIUȚI AI DOBROGEI. Slujba înmormântării luptătorilor anticomuniști fără de mormânt
Comunicat de presă
La inițiativa urmașilor unor luptători în rezistența anticomunistă din Dobrogea, căzuți în lupte sau executați sumar de fosta Securitate, și ale căror morminte nici astăzi nu sunt cunoscute, sâmbătă 19 ianuarie 2018, la catedrala arhiepiscopală din Constanța, str. Arhiepiscopiei nr. 25, se va oficia o slujbă religioasă de înmormântare, după rânduiala Bisericii Ortodoxe. După slujba Sfintei Liturghii, care va începe la ora 8, va avea loc slujba înmormântării, începând cu ora 10. (mai mult…)
Cele trei dictaturi – carlistă, antonesciană si comunistă – pe care România le-a cunoscut începând cu anul 1938, au lăsat în urma lor, pe tot cuprinsul țării, gropi comune, pline de osemintele celor ce au refuzat să se lepede de Hristos, să își lepede identitatea. Numai în Dobrogea numărul eroilor anticomuniști uciși și aruncați în gropi comune este de ordinul miilor.
Gogu Puiu, frații Nicolae si Dumitru Fudulea, Stere Hapa, Tomoșoiu Gheorghe, Gogu Alexandru, Ion Pițigoi, Ion Puiu, Cociu Puiu, sunt doar câțiva dintre liderii mișcării de rezistență anticomunistă dobrogeană care au fost executați și aruncați în gropi comune.
Conștiința ne îndeamnă să nu rămânem pasivi și să facem tot ceea ce lumește este posibil întru veșnica odihnă a sufletelor lor. Pentru prima dată în istoria post-decembristă a României, se va oficia serviciul religios de înmormântare pentru acești eroi cunoscuți și, cei mai mulți, necunoscuți. Unii dintre ei, poate, noi mucenici ai Neamului.
Slujba va fi oficiată de către Înaltpreasfințitul Teodosie Arhiepiscopul Tomisului și un sobor de preoți, sâmbătă, 19 ianuarie. De la ora 08.00 se va săvârși Dumnezeiasca Liturghie, iar de la ora 10.00, slujba de înmormântare.
A 82 comemorare de la Majadahonda a strâns împreună români și spanioli veniți în același crez, de cinstire a memoriei luptei și sacrificiului suprem al celor doi fruntași legionari Ion Moța și VasileMarin, căzuți la 13 ianuarie 1937, în luptă cu armatele comuniste. Această comemorare este o comemorare legionară și așa se va perpetua, conform tradiției cunoscute și citite de la seniorii exilului legionar, fără alte forme, restricții sau interpretări aleatorii, în funcție de dispoziția sau caracterul oamenilor sau a vremurilor. 
