Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Ultimele ştiri

Protest împotriva pactului pentru migraţie: CEREM RESPINGEREA PACTULUI ONU PENTRU MIGRAȚIE !

CEREM RESPINGEREA PACTULUI ONU PENTRU MIGRAȚIE DE LA MARRAKESH!

Joi 22 noiembrie vă invităm să manifestăm la ora 13:00 în fața Ministerului Afacerilor Externe pentru respingerea Pactului Global pentru Migrație ce urmează să fie parafat pe 10-11 decembrie 2018, în cadrul reuniunii ONU de la Marrakesh (Maroc).

Vom înainta totodată un memoriu ministrului de externe, dl. Teodor Meleșcanu, care a primit misiunea ingrată de a semna Declarația Politică Euro-Africană (3 Mai 2018, care „recunoaște avantajele migrației în ceea ce privește dezvoltarea”). Dl. Ministru se pregătește să semneze acest Pact pe 10 Decembrie 2018.

În primul rând, vrem să atragem atenția asupra faptului că semnarea Pactului Global privind Migrația, ar încălca în mod flagrant Constituția României. Aceasta specifică:
  • “România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”. (Art.1, alin.1)
  • “Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine”.(Art. 3, alin. 4)

În afară de asta, o serie de state din Europa – Austria, Croația, Polonia, Cehia, Bulgaria – plus SUA și Australia, au declarat că se retrag din acest Tratat și nu vor semna Pactul Global privind Migrația.

Suntem alături de aceste state!

Ca români, europeni și creștin-ortodocși suntem profund conștienți de consecințele nefaste asupra noastră ca popor și ca stat național, suveran și independent, pe care le-ar putea avea semnarea și asumarea de către reprezentanții noștri a acestui Pact.

Avertizăm că înlesnirile create de această Convenție se constituie într-o inginerie socială globală de disoluție a popoarelor europene. Aceste experimente cu populații duc la un dezastruos amestec genetic și religios.

Noi românii nu suntem islamofobi. Dar, privind la efectele pe care această migrație le-a avut asupra altor state occidentale (Germania, Suedia, Belgia, Olanda, Franța etc) realizăm simplul adevăr: acela că migrația islamică nu are șanse de integrare în nici un popor gazdă. Este suficient să privim la buletinele de știri din țările de mai sus, la crime, la războaie stradale, la crasa nesupunere civică, la violențele contra poliției, la impunerea Sharia în suburbiile și cartierele islamice din atâtea și atâtea orașe europene, la violuri în masă etc, cât să realizăm că așa zisul multiculturalism (melting-pot), așa cum este el invocat de cercurile marxiste, nu este decât o imensă ipocrizie. Menirea acestei ipocrizii este visul marxiștilor dintotdeauna: destructurarea națiunilor într-un ghiveci internaționalist ușor de guvernat.

Prin protestul nostru apărăm de fapt teritoriului României. Cei care plănuiesc să aducă aici populații întregi, străine de credința și cultura poporului român – și, în plus, fac asta în deplin secret – se fac vinovați de trădarea intereselor noastre și vor trebui să răspundă!

Pactul Global pentru o migrație sigură, ordonată și reglementată îsi propune asigurarea unui cadru sigur pentru o migrație (a) controlată, (b) cu statut de Drept al Omului și în care (c) să nu se mai facă nici o distincție între Refugiații de Război și Migranții economici.

Considerăm ca:

  • Orice migrație care nu respectă actualele legi de circulație a persoanelor peste granițele țării poate fi numită oricum, dar nu „controlată”.
  • Dacă migrația este un Drept al Omuluidreptul firesc al națiunilor ce viețuiesc în propriul lor teritoriu se anulează. Migranții economici, de orice alta rasă, religie, cultură sau grad de civilizație vor avea dreptul să se stabilească la noi acasă iar noi, ca cetățeni cu drepturi depline ai Romaniei, nu ne vom putea opune.
  • Estomparea diferenței dintre refugiați de război și migranți economici implică mai multe lucruri: în primul rând, o recolonizare cu refugiați economici. În al doilea rând, toată migrația devine legală, legitimând astfel intențiile Germaniei de a impune altor țări din UE cote de preluare a imigranților ilegali. În al treilea rând, granițele statelor sunt desființate de facto (și vor reprezenta doar simple circumscripții administrative).
  • Nu în ultimul rând sunt implicațiile legate de “rasism, intoleranță, discriminare și xenofobie”. Simpla enumerare a acestor termeni corecți politic ne semnalează că avem de-a face cu o insurecție ideologică care, cu aceste patru cuvinte cheie tabu, vrea să rescrie o întreagă legislație internațională pentru circulația persoanelor.
Ca atâtea alte documente similare în “progresismul” lor, nici acest tratat nu definește riguros semantic termenul incriminat de intoleranță, criticarea însăși a acestui Pact putând fi incriminată de acum drept „intoleranță”.România trebuie să se alăture statelor care denunță acest Pact!

Cerem Ministerului de Externe al României să se retragă din acest Pact și chemăm pe toți românii responsabili din această țară să se alăture protestului nostru!

 

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Asociația Noua Dreaptă

Frăția Ortodoxă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Fundația Ion Gavrilă Ogoranu

Asociația Gogu Puiu

Asociația Pro Consumatori

Asociația Scut Botoșănean

Asociația Pentru Revigorarea Tradiției

Asociația Pentru Toleranță în Spațiul Public

Preotul Gheorghe Calciu – ”Un simbol al sfințeniei”

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa

„Închisoarea e ca un purgatoriu care te curăță de păcate și mai ales te înalță spiritual. Niciodată n-am fost, nici măcar acum, mai aproape de Dumnezeu decât am fost în închisoare!

În cercul strâmt al elitei politice comuniste de la mijlocul veacului erau două curente: Ana Pauker voia exterminarea adversarilor prin forţă iar Gheorghe Gheorghiu-Dej prin muncă. Temniţele, lagărele şi „reeducarea” anilor ’50 sunt expresia politicii de ură şi crimă a Anei Pauker.

Când ea a ordonat „reeducarea” marxist-leninistă a deţinuţilor politici din penitenciarulPiteşti, nu a crezut în formularea ei ideală, ci crud şi sec a dorit exterminarea prin forţă a „duşmanilor de clasă”. Nu a crezut nici în definirea ideală a duşmanilor de clasă, ci în definirea politică a tuturor adversarilor. În general comuniştii nu cred în nici un principiu comunist în definirea lui pură şi ideală, ci numai în substratul şi urcuşul lor politic. (mai mult…)

PĂRINTELE CONSTANTIN GALERIU – „O TORȚĂ CARE I-A ÎNCĂLZIT PE TOŢI”

21 noiembrie 1918  – †10 august 2003

 În 2018 se împlinesc 100 de ani de la naştere şi 15 ani de la trecerea în veşnicie a Părintelui profesor Constantin Galeriu. Fostul șef de promoție de la Teologie, ajuns preot de țară, a fost chemat la oraș de către un episcop impresionat de cuvântările sale. A slujit la Parohia Sfântul Vasile din Ploiești un sfert de veac, iar din anul 1973 a fost numit asistent spiritual și în anul următor profesor la Facultatea de Teolgie din capitală. Întrucât prin atitudinea sa „deranjase” regimul ateu, fusese întemnițat în mai multe rânduri la începutul anilor ’50. Acei ani grei, dar și alte încercări de pe cărarea vieții aveau să-l îndreptățească să spună adesea iubiților săi studenți, astăzi preoți: „Vă vorbesc dintr-o rană sufletească” sau „De-a  lungul anilor mi-am luat viața în serios!”.

Imagine similară

În ultimele trei decenii de viață, Părintele a slujit la Biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti, iar după 1989 a conferențiat de-a lungul și de-a latul țării, fără a-și cruța bătrânețile, ca un adevărat Apostol. Redăm în cele ce urmează o scrisoare primită la redacţie de la un fiu duhovnicesc. (pr. I.I.)

Am fost şi mă consider şi acum unul dintre ucenicii părintelui Galeriu, chiar dacă, în unele privinţe, ne deosebeam. Eu personal îi sunt dator cu viaţa mea, pentru că mi-a dăruit o altă viaţă: viaţa cea adevărată, viaţa în Hristos. Deşi era un om al cuvântului dumnezeiesc, el nu prea ne spunea cum să facem, dar ne îndruma prin exemplul său.

Îmi amintesc că l-am întrebat odată cum să spun Rugăciunea lui Iisus. În loc să-mi spună să alung toate gândurile, să mă concentrez pe cuvinte, ca fiind adresate lui Hristos şi altele pe care le puteam găsi în cărţi, mi-a spus doar: „Fă aşa!ˮ. A închis ochii şi a rămas tăcut câteva momente, cu mâna dreaptă în dreptul inimii. Atât!

Acum, la atâţia ani de la plecarea părintelui nostru la Cel pe care L-a iubit mai mult decât viaţa sa, eu îl văd ca pe un vas sfinţit, pe care Dumnezeu l-a umplut cu darurile Sale. Toţi suntem vase în care Dumnezeu toarnă câte ceva din ale Sale. Părintele Galeriu însă a fost cu siguranţă unul dintre cele mai încăpătoare. Unii primesc, dar nu dau mai departe. Părintele a dat cât a putut de mult şi, slavă Domnului, a avut ce da!

Cred că părintele Galeriu – avva Galeriu – poate fi comparat cu un potir al lui Dumnezeu, din care se împărtăşeau cu toţii: şi noi, cei care îi eram apropiaţi, dar şi cei care îl întâlneau doar trecător.

„Pot să renunţ, dar nu pot să refuz 

O să încerc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să evidenţiez câteva dintre virtuţile sale. În primul rând, părintele nostru avea un principiu de temelie pe care voia să ni-l transmită şi nouă: să facem ca binele să devină „contagiosˮ! Şi el a făcut asta toată viaţa sa.

Primul dar dumnezeiesc pe care părintele Galeriu l-a răspândit în jurul său a fost cel al dragostei de Dumnezeu. Nu voi da exemple, pentru că întreaga viaţă a părintelui a fost un exemplu de dragoste nesfârşită pentru Dumnezeu, pusă în cuvânt şi în faptă. Dragoste trăită, cum spunea părintele, „în viul vieţiiˮ. Al doilea dar al său a fost dragostea de aproapele,  tradusă în  darul jertfelniciei, al compasiunii, dar şi al bucuriei în Hristos pentru semenii tăi. E cunoscut faptul că părintele, într-una din detenţiile sale din vremea comunismului, când era la muncă, parcă la Canal, şi-a scos bocancii din picioare şi i-a dăruit unui bătrân cu tălpile sângerânde, apoi a continuat munca în picioarele goale pe bolovani şi glod uscat. Părintele, în orice situaţie şi la orice oră, accepta cu bucurie o solicitare duhovnicească sau materială din partea oricui ar fi venit. Spunea: „Pot să renunţ, dar nu pot să refuzˮ. Renunţarea era de la sine însăşi. Se bucura cu cei ce se bucurau şi se îndurera cu cei îndureraţi. Compasiunea sa se îndrepta și către cei de alt neam sau credinţă.

Părintele Galeriu mai avea darul milosteniei – sau, cum spune Părintele Patriarh Daniel, „darul iubirii milostiveˮ. Am văzut cum, într-o duminică, după miruit, o bătrână sărmană i s-a plâns că îngheaţă în casă, neavând lemne de foc. Părintele a luat-o de mână şi s-a îndreptat spre ieşire, parcă căutând pe cineva care trebuia să vină. Doar peste câteva clipe au intrat în biserică două doamne corpolente, bine îmbrăcate, care l-au rugat pe părintele să primească un semn al recunoştinţei lor pentru un mare bine făcut lor cândva de dânsul. Şi i-au înmânat un plic gros. Părintele le-a mulţumit şi, spre stupefacţia lor, fără să se uite măcar la plic, l-a dat pe loc bătrânei pe care o ţinea de mână.

„Vă aşteptam. Poftiţi la masă! 

Părintele, ca un adevărat preot de vocaţie, nu şi-a legat niciodată lucrarea sa de vreo răsplată materială sau de altă natură. Nu a avut casă proprie şi nici maşină. A primit odată, pe când se reconsolida turla bisericii avariată de cutremure, două cecuri a câte 25.000 de dolari fiecare, de la nişte credincioşi din America. Un cec era pentru biserică, iar celălalt pentru nevoile sale personale. Părintele, fără nici o ezitare, l-a dăruit şi pe al dânsului bisericii. Ştiu asta pentru că soţia mea se ocupa de contabilitatea lucrărilor de refacere a turlei.

Părintele Galeriu şi preoteasa sa, doamna Argentina, aveau permanent casa deschisă şi pregătită pentru a primi şi oameni străini. Uneori aveau loc scene de pateric.

Într-o duminică după-amiază, când părintele lua masa în casă, în faţa uşii au apărut două martore ale lui Iehova, care au început să strige, proferând injurii la adresa preoţilor, a Bisericii etc. După un timp, văzând că nu pleacă, doamna pretoteasă şi bucătăreasa, o femeie solidă şi dintr-o bucată, au ieşit din casă pentru a le pofti afară din curte pe cele două sărmane trompete ale necuratului. Deodată, pe uşă apare din casă părintele în reverendă, cu un şervet la gât – se ridicase doar de la masă – şi, cu braţele deschise, trece printre cei doi străjeri feminini ai săi şi se adresează duşmancelor: „Bine aţi venit, dragele mele, vă aşteptam. Poftiţi la masă! Apoi, fără să i se poată împotrivi, le-a luat de mână şi le-a pus la masă pe cele două, care amuţiseră de uimire. Nu ştiu cât a durat întâlnirea, dar mi s-a spus că părintele le-a readus la Hristos.

Deşi părintele îşi cunoştea valoarea şi harismele, toate le punea pe seama milei, bunătăţii şi proniei lui Dumnezeu, şi nu l-am auzit lăudându-se niciodată. Avea dânsul o vorbă frumoasă: „Nu sunt nici de lăudat, dar nici de lepădat!ˮ.

Părintele profesor Gheorghe Ispas, parohul bisericii Sfântul Mina din Bucureşti, ne-a povestit câtorva cum, fiind pe stradă cu părintele Galeriu, a trecut pe lângă ei un tramvai plin, cu uşile deschise. De pe scara tramvaiului, din mers, un tânăr de-ai noștri, de culoare, i-a tras un scuipat abundent părintelui pe reverendă. Părintele Galeriu, calm şi blând, a dat o binecuvântare spre „viteazulˮ care se îndepărta, şi-a scos batista, s-a şters şi şi-a continuat drumul ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Părintele a mai avut darul unei memorii prodigioase şi a unei cunoaşteri vaste şi profunde într-o mulţime de domenii şi discipline, rod atât al harului lui Dumnezeu, cât şi al unui neobosit studiu personal. Dar, fie că era medicină sau psihologie, istorie sau fizică cuantică, folosofie sau biologie, toate le trecea prin filtrul adevărului şi al dragostei dumnezeieşti. Şi, uimitor, era la curent chiar şi cu componenţa echipei naţionale de fotbal!

Darul înaintevederii 

Părintele Galeriu este recunoscut ca unul din cei mai mari predicatori ortodocşi români contemporani. Părintele nu respecta niciun şablon omiletic, dar avea cuvinte de foc, cuvinte care zguduiau, trezeau la viaţă, îţi răspundeau la întrebări înainte de a i le pune. Răspundea la întrebări esenţiale, care atingeau temelia lucrurilor, a existenţei, care redau sensul pierdut al multor vieţi.

Părintele drag al nostru avea şi darul înaintevederii. Soţia mea, care avea o tumoare tiroidiană foarte mare – doctorii îi spuneau „nodul”, dar era de mărimea unui ou de gâscă –, a fost sfătuită de cel mai bun doctor endocrinolog din ţară să se opereze. S-a dus la părintele nostru, care îi era şi ei duhovnic, să îi dea binecuvântare pentru operaţie. Era deja programată. Părintele s-a rugat câteva clipe, apoi i-a zis: „Doiniţa, tu nu eşti de operaţie. Caută să te trateziˮ. Cuvântul duhovnicului versus cuvântul celui mai bun specialist din ţară! Povestea e mai lungă şi nu poate fi redată aici în amănunt. Cert e că, internându-se totuşi, a făcut un blocaj renal în spital, a scăpat ca prin urechile acului de la moarte şi operaţia s-a amânat. Între timp, a găsit un medic care i-a prescris un tratament care a scăpat-o de tumoare fără operaţie. Aşa cum i-a spus părintele după câteva clipe de rugăciune.

Le fel, şi copiilor noştri cei mari, Emanuel şi Cristiana, părintele Galeriu le-a văzut şi le-a marcat viitorul. Băiatului nostru cel mare, Victor-Emanuel, când era în şcoala generală şi maică-sa i-a arătat părintelui o scândurică sculptată de el, părintele i-a spus că din sculptură va trăi. Acum, deşi este preot bun şi apreciat, cu şapte copii, din sculptură îşi întreţine familia. Despre fiica noastră Cristiana, care acum este soţie de preot, şi cu doi copilaşi, pe când era în şcoala primară, învăţătoarea ne-a spus că are probleme serioase la învăţătură, mai ales la matematică, din cauza – credea ea – unui handicap intelectual. Soţia, îngrijorată, a mers la părintele pentru sfat. Ce credeţi că i-a spus părintele? „Doiniţa, fata voastră este de matematici superioare. Ea din matematică va trăiˮ. Şi fiica noastră, cea cu „handicap intelectualˮ, a terminat Electronica la stat, cu brio, şi de curând a terminat şi Facultatea de Matematică, şi este profesoară de informatică şi matematică!

„De poţi face ceva, ajută-mă! 

Printre cele mai mari daruri care au umplut potirul părintelui nostru a fost cel al rugăciunii. Ţin minte că am avut la un moment dat o altercaţie dură cu şeful hoţilor de buzunare din cartierul unde locuiam. L-am întrerupt cam brutal din activitatea sa „profesională” şi a ieşit cu bătaie (din partea lui). Mi-a cerut şi o sumă mare de bani ca să mă lase în pace. I-am răspuns fără nici o teamă, ceea ce l-a descumpănit şi a plecat. Totuşi, aveam o soţie şi trei copii, într-un cartier mărginaş, în care nu prea vedeam poliţia la faţă. M-am dus direct la părintele şi i-am povestit ce s-a întâmplat. După ce m-a sfătuit să nu mai intervin decât dacă cineva e în pericol de moarte, mi-a spus să merg acasă fără grijă. Din acel moment Porojică – aşa îl chema pe bandit –, care era o matahală de om, timp de trei săptămâni, deşi ne întâlneam aproape zilnic, el pur şi simplu nu mă vedea, iar când intram într-un magazin în care opera el şi cu ai lui, ieşeau val-vârtej, speriaţi, parcă eram cu trupa de jandarmi după mine. Sigur, rugăciunile părintelui îşi făceau efectul, pentru că de mine nu aveau de ce să se teamă.

O altă întâmplare care arată puterea rugăciunii părintelui a fost aceasta. Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, apare în biserică un bărbat care îl roagă pe părintele să vină cu el. Unde? Să spună un cuvânt de folos la inaugurarea primei celule a Armatei Salvării din România, în cadrul aşa-numiţilor „Creştini după Evanghelie”. La sectanţi!… Nu-mi explic nici acum îndrăzneala acelui om. Părintele s-a gândit puţin şi mi-a spus: „Florineˮ – aşa îmi spunea dânsul – „mergi tu în locul meuˮ. Cum să merg eu la sectanţi în locul părintelui Galeriu, şi ca reprezentant al Ortodoxiei?… Eram student la Teologie, cred că în an terminal. Am făcut ascultare de duhovnic şi m-am dus. Era o sală mare, arhiplină, în care erau prezenţi şi reprezentanţi ai primăriei, parcă şi de la Culte. Se uitau sectanţii la mine ca la urs. În sfârşit, mi-au dat şi mie cuvântul. Cât am aşteptat, m-am tot gândit ce să spun, dar nu se lega nimic. Când m-am urcat pe estradă, la microfon, dintr-odată au început să curgă vorbele ca apa. Am vorbit sută la sută ortodox. Şi, la tot ce le spuneam, ca ortodox care nu se joacă cu cuvintele, ei îmi răspundeau, cu entuziasm chiar: „Amin!ˮ. Şi au tot repetat „Amin!ˮ până la finalul cuvântării mele. Ce putea să fie asta? Delir în masă, sau convertire în masă? Nici una, nici alta. Era doar urmarea rugăciunilor părintelui care, fără să meargă el însuşi, a făcut să se audă şi chiar să fie primit un cuvânt ortodox într-o adunare de sectari, cuvânt care, poate, avea să lucreze tainic în inima vreunuia dintre ei. Mare e puterea Ta, Doamne!

La sfârşitul unei Sfinte Liturghii, duminica, au apărut în biserica Sfântul Silvestru două doamne mai vârstnice, susţinând de subţiori o tânără ce părea să nu ştie de ea şi care abia păşea. Însoţitoarele, mama şi mătuşa fetei, i-au spus părintelui, în cuvinte puţine, că fata, care ajunsese o semi-legumă şi avea în plus și strabism (se uita cruciş) – în urma unor exerciţii yoga – a fost externată din spital în starea aceasta de către medici, care au declarat, după încercări de tratament, că nu e de competenţa lor. Mama îndurerată i-a spus părintelui Galeriu, precum tatăl copilului demonizat lui Hristos: „De poţi face ceva, ajută-mă!ˮ. Părintele i-a chemat pe cei doi preoţi coslujitori, părintele Nicolae Bordaşiu şi părintele Ştefan Alexe – Dumnezeu să-l odihnească! –, şi le-a propus să-i facă Sfântul Maslu. Fetei i s-au făcut trei slujbe de maslu, în decurs de o săptămână. După primul maslu – am fost de faţă – ochii i s-au îndreptat şi părea că înţelege ce se întâmplă în jurul ei. După al doilea şi-a revenit complet, dar a venit şi la al treilea, pentru stabilizarea stării de sănătate. Sigur, a urmat, când a redevenit conştientă, şi spovedania, care era neapărat necesară.

Au fost şi alte vindecări minunate, trupeşti şi mai ales sufleteşti, prin rugăciunile părintelui nostru, dar la aceasta am fost martor nemijlocit.

„Fericiţi făcătorii de pace… 

Părintele Galeriu a avut şi darul de a aduce pacea lui Hristos. Pe lângă pacea pe care ne-o dăruia nouă, celor care cu îndrumarea şi rugăciunile lui ne regăseam rostul şi sensul vieţii, părintele a avut o contribuţie importantă la salvarea păcii sociale, într-un moment când era pe cale să izbucnească un război civil în România.

În ianuarie 1999 a avut loc a cincea mineriadă din România postdecembristă. După ce 15-20.000 de mineri, sprijiniţi de localnici, au învins 2.000 de jandarmi şi forţe speciale la Costeşti, judeţul Vâlcea, şi pe majoritatea i-au luat ostatici, preşedintele de atunci, Emil Constantinescu, sprijinit de clasa politică, a luat o hotărâre iresponsabilă şi a trimis armata, ca la război, în întâmpinarea răsculaţilor. Ar fi ieşit un măcel îngrozitor şi de o parte, şi de cealaltă, pentru că armata avea putere de foc, iar minerii şi localnicii erau mulţi, hotărâţi, curajoşi, cu multe basculante, excavatoare şi alte utilaje, greu de oprit. În acele momente, când toată ţara era cu sufletul la gură – totul se transmitea în direct – eram la părintele în casă. La un moment dat, la telefon sună părintele lector Dumitru Pintea de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi i se adresează părintelui Galeriu: „Părinte, ce facem? Sunt copiii noştri. Îi lăsăm să se omoare între ei?ˮ. Părintele Galeriu s-a scuturat şi a spus: „Nu, nu se poate!ˮ. A închis telefonul şi l-a sunat imediat pe Părintele Patriarh Teoctist, cu care nu oricine putea lua legătura oricând. Sfătuindu-se amândoi, au ajuns la concluzia că cel mai nimerit pentru a încerca aplanarea conflictului era Preasfinţitul Ioan Selejan, episcopul de atunci al Covasnei şi Harghitei, care fusese duhovnicul lui Miron Cozma, liderul minerilor răsculaţi şi, în acelaşi timp – el, episcopul – era cunoscut şi respectat de mineri. Patriarhul l-a sunat de urgenţă pe Preasfinţitul Ioan, iar acesta a iniţiat şi organizat tratativele ce s-au concretizat prin ceea ce a rămas ca „Pacea de la (Mănăstirea) Coziaˮ. Astfel, Dumnezeu a rânduit ca părintele Galeriu să fie o verigă importantă prin care harul Său a readus pacea între români.

Nu în ultimul rând, părintele Galeriu a primit de la Dumnezeu şi a cultivat toată viaţa darul răbdării în suferinţă cu inimă bună. Părintele a răbdat, fără să se plângă, ştiind că tot ceea ce ne atinge e cu voia sau cu îngăduinţa lui Dumnezeu spre folosul nostru: şi detenţii, în închisoare, şi colonii de muncă forţată, şi boli, şi umilinţe, şi bătăi cumplite, ca cea din vara lui 1989.

Experiența Luminii necreate 

Părintele Galeriu a primit darul de a fi învăluit în Lumina necreată, pe care o cântă Sfântul Simeon Noul Teolog în poemele sale şi despre care aflăm şi din viaţa Sfântulului Serafim de Sarov sau în scrierile Sfântulului Grigorie Palama. Aceasta o ştim şi de la un om cu frica lui Dumnezeu. El mi-a spus că, înainte de a-mi destăinui mie minunea la care a fost martor, treizeci şi ceva de ani nu mai vorbise despre ea decât duhovnicului său. Voi povesti cu cuvintele lui, deci la persoana întâi:

„Aveam cam 18 ani şi urmam o şcoală profesională în Ploieşti. Obişnuiam să merg duminica la biserica unde slujea părintele Galeriu, pentru că mă atrăgeau foarte mult predicile lui. Într-o duminică, eram în strană cu cântăreţii când, deodată, curând după începutul predicii, văd că faţa părintelui începe să strălucească, în jurul capului său apare un nimb de lumină aurie care se tot măreşte. Această lumină a acoperit catapeteasma bisericii, apoi s-a tot răspândit dinspre părinte, cuprinzând toată biserica şi oamenii din ea, până spre ieşire. Era o lumină dulce, caldă. Deodată, după ce am fost şi eu cuprins în această lumină, am simţit că părăsesc biserica şi mă îndrept în sus cu o viteză ameţitoare. Nu ştiu cât a durat drumul acesta, dar ştiu că mi s-a făcut foarte frică şi am spus: «Doamne, sunt prea tânăr. Nu vreau să mor!». Şi m-am oprit. Apoi, cu aceeaşi viteză, m-am întors înapoi. M-am trezit la loc în biserică, spre sfârşitul predicii, când lumina se retrăgea spre capul părintelui, în sens invers de cum izvorâse. Când mi-a venit rândul la miruit, părintele m-a privit în ochi, ca şi când ştia că i-am aflat taina, dar nu a spus nimic.

După aceea, în biserică şi pe drum spre internatul unde locuiam, pe oamenii pe care îi auzeam vorbind nu-i înţelegeam. Parcă vorbeau un fel de italiană cu spaniolă; suna cunoscut, dar de neînţeles. În drumul meu, am dat de o cofetărie în care am intrat, m-am aşezat la o masă unde, fără să spun nimic, am fost servit cu o prăjitură pe care aş fi voit să o comand. Nu mi s-a cerut să o plătesc şi nu mai ştiu dacă am plătit-o. Am plecat şi pe drum am întâlnit doi bărbaţi care se certau şi i-am judecat. În momentul acela, am reînceput să înţeleg ce vorbeau cei din jurul meu. Practic, abia atunci mi s-a părut că m-am întors cu totul în lumea noastră.

Aceasta este povestea mea cu taina părintelui Galeriu şi, nu ştiu de ce, dar nu am mai spus-o până acum, de atâţia ani, decât părintelui meu duhovnic..

 

 

Preot Florin Emanuel Ganciu

Centrul de Îngrijire şi Asistenţă nr. 1,

Sfântul Vasile, Bucureşti

sursa: Familia Ortodoxă

Lansare de carte: TABERELE DE MUNCĂ – 1936. Restituirea unui document important.

Vineri 23 noiembrie 2018, orele 17,30, la Librăria Mihai Eminescu din București (Piața Universității), va avea loc lansarea cărții TABĂRA DE MUNCĂ – 1936, în prezența prof. univ. Ion Coja, a președintelui Fundației Ion Gavrilă Ogoranu – dl Coriolan Baciu și a cercetătorului Sorin Olariu.

Restituirea acestui album cuprinzând fotografii din taberele și șantierele de muncă voluntară ale Mișcării Legionare, inițiat în 1936 de Mihail Polihroniade, este un demers aparținând cercetătorului sibian Sorin Olariu și beneficiază de o precuvântare semnată de Nicolae Roșca încă de pe vremea când acesta se mai afla printre noi. Sorin Olariu ne-a obișnuit cu o frecvență anuală a aparițiilor editoriale inedite, prin care vine să completeze o istorie recentă deosebit de controversată și amputată ca urmare a imixtiunilor ideologicului și politicului în actul de cercetare. Subiectul deosebit de delicat al fenomenului legionar interbelic, în cadrul căruia taberele de muncă au constituit un element pe cât de inedit, pe atât de viguros, este tratat în introducere de directorul Editurii Sânziana, Florin Dobrescu, acesta îmbogățind reeditarea albumului cu un mic aparat critic.

Intrarea este liberă.

 

A 80-a comemorare a asasinării lui CORNELIU CODREANU. 24 noiembrie la Tâncăbești.

Sâmbătă 24.11.2018, ora 12, la troița monumentală de pe liziera pădurii Tâncăbești (DN1, Șos. București-Ploiești), va avea loc o ceremonie religioasă de pomenire a lui Corneliu Zelea Codreanu, fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail, și a celor 13 comandanți legionari asasinați în noaptea de 29-30 noiembrie 1938.

Mai multe organizații nonguvernamentale, printre care Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, Asociația Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei, Fundația Bunavestire, Acțiunea Civică Piața Universității 2012, Scut Botoșănean ș.a. au anunțat organizarea unei slujbe religioase pentru comemorarea lui Corneliu Codreanu și a celor 13, anul acesta împlinindu-se 80 de ani de la asasinarea lor.

Căpitanul Mișcării Legionare a fost asasinatla 29/30 noiembrie 1938, în urma ordinului regelui-dictator Carol II și a ministrului de interne Armand Călinescu. Căpitanul ispășea o pedeapsă de 10 ani muncă silnică, primită cu cîteva luni înainte în urma unei înscenări judiciare de altfel anulată de Justiția românească în 1940, după abdicarea lui Carol II. Ceilalți 13 se aflau închiși pe viață. Asasinarea lor s-a produs în cadrul unui transport de la închisoarea Râmnicul Sărat la Jilava, jandarmii primind ordin să îi ștranguleze pe cei 14 cu ștreanguri de frânghie pregătite din timp. După ce au fost uciși, trupurile fruntașilor legionari lor au fost transportate la Fortul 13 Jilava, unde au fost aruncate într-o groapă comună în locul numit „Valea Piersicilor”, nu înainte de a fi împușcați în ceafă, pentru a justifica oficialul comunicat de a doua zi, în care se afirma că ar fi încercat să fugă de sub escortă. A doua zi trupurile au fost dezgropate, peste ele turnându-se acid sulfuric, fiind îngropate sub o cantitate de cca 12 vagoane de ciment.

Cei 14 au fost deshumați abia în noiembrie 1940, după îndepărtarea plăcii de beton, detaliile oribile ale anchetei oficiale oripilând opinia publică și generând asasinarea de către legionari a 64 de foști demnitari ai regimului carlist, vinovați de uciderea a peste 500 de căpetenii legionare între 1938 și 1940.

Părintele Ilie Imbrescu, un promotor al României creştine

„Orice om, care vesteşte şi vrea să înfăptuiască dreptatea în lume, trebuie să dovedească şi să întărească vestirea lui prin jertfă. Lupta şi jertfa lui în raport cu istoria, nasc Eroismul – iar, în raport cu vecinicia, nasc Martiriul.”

Ilie Imbrescu s-a născut la 26 aprilie 1909, în localitatea Dalboşeţ, judeţul Caraş, în familia unui preot bănăţean. Într-o scrisoare către soţia sa, datată 1 aprilie 1945, Ilie Imbrescu spunea despre originea şi naţionalismul său: „[…] sunt fiu de Preot. M-am născut în Valea Almăjului – «Valea Cântecului» românesc a Banatului. Am crescut în acordul armonios al Corurilor, Fanfarelor şi Jocurilor poporane ale ţăranilor păstoriţi de tatăl meu. […] De atunci mă paşte şi mă însoţeşte pretutindeni şi totdeauna «nebunia» cântecului, pentru că iubesc Românca oacheşă, ţara mireasă şi Biserica mamă!”[1].

În anul 1915 urmează şcoala primară, în limba maghiară, apoi liceul în Caransebeş.

La 15 octombrie 1926 se înscrie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi, unde va cunoaşte curentele politice, în speţă cel naţionalist, care se contura tot mai mult. Aici va activa în cadrul Centrului Studenţesc Cernăuţi, al cărui preşedinte era preotul profesor Domiţian Spânu, unul dintre cei mai respectaţi teologi în vremea aceea.

După absolvirea facultăţii, la 24 noiembrie 1930, tânărul Imbrescu este ales în unanimitate ca preşedinte al Centrului Studenţesc Cernăuţi[2]. Însă, la Cernăuţi nu mai avea să stea mult, deoarece se va întoarce acasă, în Banat, dorind să ocupe un post de profesor la Academia Teologică din Caransebeş şi să se înscrie la doctorat. A petrecut însă un an la Sibiu, ca pedagog la Internatul Arhidiecezan, de unde va ajunge apoi la Bucureşti pentru studii de doctorat. Aici, va fi ales ca membru în Comitetul Executiv al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România (UNSCR).

Momentul care l-a marcat cel mai mult pe viitorul preot Imbrescu a fost cel din 24 ianuarie 1933. Mai exact, cu ocazia Zilei Unirii, studenţii, în frunte cu preotul Nicolae Georgescu-Edineţ, slujitor al bisericii Sf. Anton-Curtea Veche şi duhovnicul studenţilor bucureşteni, doreau să pună o cruce la Mormântul Eroului Necunoscut. Ministrul Apărării, Nicolae Samsonovici, interzisese gestul, motivînd că „mormântul reprezintă un simbol nu numai pentru creştini, ci pentru cei care s-au jertfit pentru Ţara Românească”[3]. Iniţiativa studenţilor se motiva prin faptul că, deşi Mormântul Eroului Necunoscut fusese amenajat, îi lipsea crucea.

După sfinţire, într-o procesiune formată din peste 2000 de credincioşi şi condusă de preotul Nicolae Georgescu Edineţ, crucea a fost dusă în Parcul Carol de către tânărul Traian Puiu, ca delegat din partea iniţiatorilor şi de Ilie Imbrescu, din partea Comitetului Executiv al UNSCR. „Am fost învrednicit de bunătatea lui Dumnezeu ca să port şi eu crucea Eroului Neamului, dar, după cum se ştie, am fost opriţi la poarta Parcului Carol şi bătuţi groaznic de poliţie şi armată, din ordinul guvernului de atunci. Eu am fost călcat în picioare şi apoi, tot de la armă, m-am ales cu o coastă ruptă. Capul mi-a scăpat fără rană întrucât m-au favorizat numai nişte cauciucuri poliţieneşti”[4] – spune Imbrescu în cartea sa.

Cinci zile mai târziu, teologul Imbrescu avea să reprezinte forul studenţesc bucureştean la manifestările iniţiate de Centrul Studenţesc din Cernăuţi pentru susţinerea aşezării crucii. În raportul Poliţiei din Cernăuţi, din 30 ianuarie 1933, se precizează că Imbrescu a adus „salutul şi mulţumirile sufleteşti studenţimii din Capitală pentru solidarizarea studenţilor din Bucovina la acest act naţional creştin”. Acelaşi teolog „a apelat la o solidarizare a tuturor studenţilor şi poporului nostru român din Bucovina pentru combaterea religiilor străine de neam şi sectanţilor năpăstiţi în ţară”[5].

În anul 1933 Imbrescu încearcă să publice în „Cuvântul studenţesc” un apel numit „Asociaţia abstinenţilor sexuali”, în care, printre altele, teologul Imbrescu spunea: „Pentru că ţara noastră este subminată, pe lângă multe alte calamităţi şi de cancerul moral al desfrânării, susţinută şi lăţită diabolic de publicaţii pornografice, filme libertine şi de «ştiinţa pe nedrept numită astfel» (1 Timotei 6, 20) a freudismului care a făcut un monstru din «psihanaliză» şi «psihoterapie» – un grup de studenţi creştini-români, la iniţiativa şi îndemnul colegului nostru Ilie I. Imbrescu, doctorand în Teologie, au pus bazele unei «Asociaţii pentru abstinenţa sexuală până la căsătorie». Scopul acestei asociaţii este redeşteptarea sentimentului moral şi păstrarea deplină a sănătăţii trupeşti prin abstinenţă până la căsătorie, şi în acelaşi timp cea mai frumoasă şi creştinească şcoală a voinţei şi demnităţii”. Totuşi, pentru a fi publicat i s-a schimbat titlul apelului în „Pentru o viaţă mai curată”, iar numele asociaţiei în „Asociaţia pentru cultivarea virtuţilor creştine”[6]. Aflat la Bucureşti, în noiembrie 1933, tânărul Ilie Imbrescu se va încadra în rândurile Mişcării Legionare.

Închis pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară

La 7 ianuarie 1934 se căsătoreşte cu Elena Avram, după care va primi hirotonia de preot de la episcopul Gherontie Nicolau al Constanţei, la 12 februarie, acelaşi an, pe seama parohiei Echişcea din judeţul Caliacra (Cadrilater). De aici, va fi detaşat, mai întâi la parohia Sf. Gheorghe din Balcic, apoi la Sf. Maria a Mării, din acelaşi oraş. Pentru apartenenţa sa la Mişcarea Legionară, în anul 1936 Ilie Imbrescu va fi exclus de la doctorat[7]

Ca membru marcant al Mişcării Legionare în judeţul Caliacra, Ilie Imbrescu va ajunge, după decesul avocatului Cola Ciumeti, comandant legionar[8]. În această calitate, va participa la alegerile din 20 decembrie 1937, pe listele Partidului „Totul pentru ţară”, pentru care se va clasa pe locul trei, fără a intra în Parlament[9].

După instaurarea dictaturii regelui Carol al II-lea, autorităţile statului vor trece la aplicarea unui amplu plan de represiune îndreptat împotriva Mişcării Legionare. Primii vizaţi erau fruntaşii legionari, printre care şi preotul Ilie Imbrescu de la Balcic, ca şef legionar al judeţului Caliacra.

Astfel, în noaptea de Florii (16/17 aprilie 1938), din Ordinul general nr. 25.218/16 aprilie al ministrului de interne, Armand Călinescu[10], Pr. Ilie Imbrescu era percheziţionat de către şeful Poliţiei din Balcic şi de un sergent. Scopul descinderii poliţieneşti era găsirea de arme fără permis şi material de propagandă, pentru a-l trimite în justiţie. Ulterior, preotul, împreună cu familia lui, de Duminica Floriilor, va fi reţinut la domiciliul său de către o santinelă formată din doi jandarmi, conform unui „ordin al Ministerului de Interne”. Era vorba de ordinul nr. 25.246/16 aprilie 1938, dat de acelaşi ministru: „După executarea percheziţiei la şeful legionar al judeţului [loc liber, n.n.], veţi instala la domiciliul său o gardă de doi jandarmi şi un agent şi i se va interzice părăsirea casei sau să comunice cu cineva de afară, până la noi dispoziţiuni […]”[11].

La 19 aprilie 1938 – Săptămâna Patimilor – Pr. Ilie Imbrescu avea să fie  dus sub escortă la Bazargic, apoi la Râmnicu-Vâlcea şi închis în lagărul de la Miercurea Ciuc. În cele din urmă, preotul Imbrescu, alături de toţi clericii arestaţi în noaptea de 16/17 aprilie, va fi închis la Schitul Sadaclia, judeţul Tighina (Basarabia)[12]

Chiar dacă reţinerile la domiciliu, apoi în lagăre se făceau pe motivul siguranţei naţionale şi împotriva legionarilor, aici trebuie remarcate greutăţile pe care preoţii în genere le-au avut de îndurat din partea autorităţilor statului. În acest sens, relevantă este descrierea preotului Imbrescu. Aflat la Miercurea Ciuc şi pentru că în timpul detenţiei nu beneficia de nici o asistenţă duhovnicească, părintele Imbrescu, împreună cu alţi „preoţi legionari” închişi, va face o întâmpinare către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în care prezenta comportamentul Poliţiei faţă de clerici, ilegalitatea comisă de către autoritatea statului faţă de „preoţii legionari”, încălcarea Sfintelor canoane, recunoscute chiar de statul care comitea abuzurile etc[13]

Preoţi trataţi ca infractori periculoşi

De asemenea, din însemnările părintelui Imbrescu aflăm cum au fost trataţi preoţii consideraţi legionari în aceste timpuri politice atât de tulburi: „Am fost asediaţi tâlhăreşte în casele noastre şi percheziţionaţi şi arestaţi, toţi «fruntaşii legionari», în noaptea spre Duminica Floriilor, din acelaşi an [1938, n.n.]. Am intrat, astfel, cu adevărat, în «Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos». Miercuri, în acea săptămână, ne-am întâlnit o parte la legiunea de jandarmi din Râmnicu-Vâlcea, unde am fost aduşi sub pază din diferite părţi ale ţării. Alte două grupuri erau la mănăstirile Tismana şi Dragomirna, pe când noi eram duşi la Miercurea Ciuc. Am fost duşi acolo chiar în Sfânta Vineri şi am făcut slujba Prohodului Domnului în tren. Sâmbăta Mare am fost debarcaţi şi predaţi la internare în «Lagărul» de la Miercurea Ciuc. Sfânta Înviere am slujit-o şi noi cum am putut, acolo, după ce majoritatea legionarilor s-au spovedit şi împărtăşit, pentru că Bunul Dumnezeu a binevoit să-i dea gând bun preotului şIonţ Vasilian de la Tulcea, care a luat la Sfinţia sa Sfânta Împărtăşanie «pentru bolnavi». După o lună, au fost aduşi acolo şi cei de la Tismana şi Dragomirna. […] După multă frământare şi cumplit chin sufletesc, am făcut, în luna august, Întâmpinarea mea către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

[…] După ce au fost aduşi de la Miercurea Ciuc şi Preoţii şi ceilalţi creştini ortodocşi în noul lagăr de la Vaslui, am rămas la Ciuc numai trei Preoţi. În ziua de Vineri 11 noiembrie 1938, am fost deşteptaţi câteşitrei dis-de-dimineaţă şi chemaţi la comandamentul lagărului. Fără să ştim la ce destinaţie mergem, am fost predaţi în paza unor agenţi de poliţie puternic înarmaţi şi urcaţi într-un camion jandarmeresc de transportat borfaşii şi puşcăriaşii. Am fost duşi aşa prin munţi, pe la Târgu-Ocna şi Mărăşeşti, apoi Cosmeşti şi Bârlad, până la Vaslui. Acolo am fost duşi la gară şi urcaţi într-un «vagon-dubă», unde, spre uimirea noastră, mai erau încărcaţi alţi treizeci de preoţi ortodocşi. Sub pază severă am fost purtaţi toată noaptea cu trenul într-o stare de negrăit. Dimineaţa ne-am trezit strigaţi după o listă a unui colonel însoţitor şi percheziţionaţi până la piele de jandarmul sergent de serviciu. Care cum ajungeam la rând, eram debarcaţi în gara Cioc-Maidan din judeţul Tighina, unde eram întâmpinaţi de puternice cordoane de jandarmi, cu arma în mâini şi escortaţi la nişte căruţe angajate din timp, în care am fost urcaţi câte patru de fiecare căruţă. Ţăranii din împrejurimi, proprietari ai căruţelor, erau ţinuţi la mare distanţă şi aveau probabil consemnul să ne urmeze de departe, pentru că mânatul cailor era dat în seama câte unui jandarm. S-a format un cortegiu de căruţe cu preoţi arestaţi şi transportaţi sub pază compusă din jandarmi, în formaţie pedestră pe două rânduri, deoparte şi de alta a şirului de căruţe, cu armele încărcate şi în poziţie de atac; apoi alte rânduri de jandarmi călări şi tot înarmaţi ca şi cei pedeştri îi încadrau pe  aceştia de o parte şi de alta a cortegiului; un colonel, un maior şi un căpitan, călări, comandau pe cei circa optzeci de jandarmi care escortau treizeci şi trei de preoţi, uitaţi de mai-marii Bisericii şi batjocoriţi de dregătorii statului român.

(…) După un ceas şi jumătate de drum, ne-am trezit în faţa unui schit de călugări, la Sadaclia, întemeiat de mitropolitul Gurie. Biserica schitului avea hramul Sf. Nicolae al Mirelor Lichiei. După ce am fost debarcaţi şi predaţi căpitanului comandant de «lagăr de preoţi», schitul fiind înconjurat cu reţele de sârmă ghimpată ca şi celelalte lagăre şi păzit sever de santinele de jandarmi, ne-am mângâiat cu iluzia că aveam biserică şi puteam face slujbă, spre deosebire de cele opt luni trăite până atunci. Era sâmbătă când am sosit acolo şi într-adevăr a doua zi am putut liturghisi pentru prima dată după atâta vreme. Dar nici această mângâiere nu ne-a fost dată pentru prea mult timp, pentru că după câteva zile biserica schitului a fost închisă şi noi opriţi de a mai face slujbe. Apoi, după alte câteva zile ni s-au confiscat toate Bibliile (…) şi toate cărţile de rugăciuni şi bineînţeles cu atât mai mult şi orice alte cărţi s-au nimerit la fiecare, după cum ne-a fost apucat arestarea de acasă. Aşa am fost ţinuţi cei treizeci şi trei de preoţi ortodocşi, la care a fost adaos, la două zile după sosirea noastră şi ierodiaconul Isihie Antohi.

Pe lângă foamea cumplită a sufletului nu au întârziat să ne adaoge şi pe cea a trupului, întrucât la scurt timp ni s-a fixat raţia de mâncare de cinci lei pe zi, menu-ul cel mai bun fiind ciorba de sfeclă furajeră. Dar şi somnul nostru au avut grijă ca să ni-l facă lin, căci toată noaptea santinelele urlau din cinci în cinci minute anumite consemne sonore, care ne preschimbau toată realitatea în vis şi dor de moarte, asiguraţi fiind că numai în iad ar putea fi ceva mai rău decât acolo. Şi cum între iad şi rai prăpastie de netrecut este aşa nu aveam şi noi nici o legătură cu lumea de afară sau cu familiile noastre, sub nici o formă de grai viu sau în scris”[14]

Urmărit de Siguranţă şi în biserică

La 20 decembrie 1938 preotul Ilie Imbrescu era „eliberat condiţionat din lagărul de concentrare” de la Miercurea Ciuc şi supravegheat continuu de Siguranţă, pentru ca la 14 ianuarie 1939 să se întoarcă împreună cu soţia sa la Balcic, unde avea să fie obligat să se înscrie în „Frontul Renaşterii Naţionale”, partidul unic înfiinţat de regele Carol al II-lea[15]

Din cauza antecedentelor sale politice era privit cu circumspecţie de către autorităţile statului. Siguranţa şîl eticheta mereu „fost comandant legionar, eliberat condiţionat din lagăr”, îl supraveghea şi îl suspecta de orice împrejurare care ar fi putut „ameninţa” siguranţa statului.

Toţi legionariin erau urmăriţi, iar preotul beneficia de „atenţia” organelor poliţieneşti până şi în predicile pe care le rostea la slujbe, precum cea de la Schimbarea la Faţă din anul 1939. Textul predicii era procurat de către agenţii Siguranţei locale şi trimis inspectoratului regional „spre ştiinţă” în data de 17 august 1939. Comisarul de siguranţă de la Balcic spunea: „S-a stabilit că preotul Ilie Imbrescu, fost legionar, nu mai întreprinde nici o acţiune contrarie ordinei de stat şi se ocupă exclusiv de serviciul Bisericei”. De fapt, textul predicii era pus la dispoziţia comisarului de la Siguranţă de însuşi Părintele Imbrescu. Potrivit regulii impuse de autorităţile poliţieneşti, slujitorul lui Dumnezeu, chiar dacă nu citea textul respectivei predici, trebuia să păstreze limitele „decente” ale discursului către credincioşi[16]

Cu toate acestea, Pr.Imbrescu avea să fie urmărit în continuare, după metodele pe care Siguranţa le avea la dispoziţie. Astfel, la 11 septembrie 1939 şeful comisariatului Balcic raporta şefului Poliţiei Bazargic că în urmă cu trei zile, în conformitate „cu dispoziţiunile date cu ocazia conferinţei s-a făcut o percheziţie domiciliară la părintele Ilie Imbrescu, fost comandant legionar […], însă nu s-a găsit nici un act compromiţător”. Era vorba de percheziţia efectuată pe 8 septembrie 1939 (praznicul Naşterii Maicii Domnului), precum menţionează Imbrescu în cartea sa[17]

În septembrie 1940, după cedarea Cadrilaterului, Pr. Imbrescu, împreună cu familia, se va refugia la Bucureşti. Aici, în circumstanţele venirii Mişcării Legionare la putere, în data de 25 septembrie 1940, Pr. Ilie Imbrescu este numit inspector la Subsecretariatul Cultelor[18], funcţie ce o va deţine până la 11 februarie 1941. Totodată, Arhiepiscopia Bucureştilor aprobă ca el să slujească la biserica Icoanei din Bucureşti[19].

Rezistenţa ierarhilor BOR la reformă

În calitatea sa de inspector la Culte şi împreună cu alţi teologi legionari (Liviu Stan, George Racoveanu) va iniţia un amplu program de reforme în Biserică, menite să fluidizeze activitatea pe care această instituţie trebuie să o îndeplinească. Astfel, prin câteva articole publicate în ziarul „Cuvântul” şi în revista „Însemnări sociologice” a profesorului Traian Brăileanu, Pr. Imbrescu punea accentul pe câteva aspecte bisericeşti care necesitau o rapidă rezolvare, precum cea a numirii preoţilor şi episcopilor, uniformizarea cultului, a învăţământului teologic de toate nivelurile etc[20]. De altfel, toate aceste probleme erau discutate aprins şi se cereau rezolvate încă din perioada interbelică. Însă, cu toate acestea, iniţiativa legionarilor se va lovi de refuzul categoric al înalţilor ierarhi, datorită, în primul rând, comportamentului adoptat pe plan politic de unii liderii legionari, dar şi a dezavuării afişate de generalul Ion Antonescu.

Tot în această perioadă, Pr. Imbrescu îşi publica volumul Apostrofa unui Teolog. Biserica şi Mişcarea Legionară (Ed. Cartea Românească, 1940) în care trasează un şir de lupte, atitudini, caractere, dogme şi teologhisiri, planul mistic ortodox al vieţii legionare, „mesianismul” şi „misionarismul”, „chemarea” şi „destinele viitoare ale neamurilor” etc.

După evenimentele din 21-22 ianuarie 1941, preotul Ilie Imbrescu este anchetat, în urma unor denunţuri anonime, cum că ar fi tras clopotele în „noaptea rebeliunii”, pentru a-i încuraja pe „răzvrătirori”. Astfel, după anchetarea sa şi a paracliserului la Prefectura Poliţiei Capitalei, avea să fie eliberat la 26 martie 1941.

La 11 martie 1941, Episcopul Gherontie al Constanţei înaintează Sfântului Sinod cartea Apostrofa unui Teolog. Biserica şi Mişcarea Legionară, precum şi revista „Însemnări sociologice”, an IV, nr. 7, din 1 decembrie 1941, unde la paginile 17-21 era articolul „Descifrarea unui sens”, semnat de Preot Ilie I. Imbrescu, cu menţiunea că,  „atât în carte, cât şi în articol, acest preot atacă întreg Sfântul Sinod, prin apostrofa sa, declarându-l eretic, ateu, căzut din har, antihrist etc”[21]

Luând act de cele sesizate, Patriarhul Nicodim supune dezbaterii Sinodului Permanent, care, în şedinţa din 12 martie 1941, constatând gravele acuzaţii ce se aduc Pr. Ilie Imbrescu, fost preot la biserica din Balcic, iar în prezent utilizat la biserica Icoanei din Bucureşti, şi ţinând seama de faptul că numitul preot depinde canoniceşte de Episcopia Constanţei, hotărăşte: „Arhiepiscopia Bucureştilor va revoca utilizarea în Bucureşti a preotului Ilie Imbrescu  şi-i va pune în vedere să se ducă în Eparhia Constanţei, care va lua măsurile cuvenite pentru disciplinarea lui”[22]. Această hotărâre sinodală a fost comunicată atât Arhiepiscopiei Bucureştilor şi Episcopiei Constanţei, cât şi Ministerului Cultelor şi preotului Ilie Imbrescu.

Faţă de această hotărâre sinodală, preotul Ilie Imbrescu se adresează în scris, în mai multe rânduri, începând din 26 martie 1941, Arhiepiscopiei Bucureştilor şi Episcopiei Constanţei, precum şi Ministerului Cultelor, arătând că afirmaţiile sale au fost greşit interpretate şi au dat naştere la neînţelegeri, şi solicită să fie menţinut ca preot slujitor la parohia Icoana din Bucureşti. Într-un memoriu către Patriarhul Nicodim, de la 1 mai 1941, de pildă, declară că regretă tot ce ar putea fi interpretat ca o ofensă la adresa autorităţii superioare bisericeşti şi a Sfântului Sinod şi „nu înţelege sub nici un motiv să stea împotriva Îndreptătorului Sfintei Ortodoxii”, iar în ce priveşte cartea sa Biserica şi Mişcarea Legionară afirmă că „n-am scris-o nici cu rea credinţă, nici cu gândul de a ataca Ierarhia sau de a polemiza cu persoane”[23]

Luând act de aceste declaraţii, la 10 iunie 1941, Episcopul Gherontie al Constanţei face cunoscut Patriarhului Nicodim şi Ministerului Cultelor că „am acordat clemenţa chiriarhală preotului Ilie Imbrescu pentru cele scrise şi care ar constitui o ofensă adusă autorităţii superioare bisericeşti”, şi propune, „având în vedere ca Eparhia Constanţei este suprapopulată cu preoţi refugiaţi, să fie reutilizat la biserica Icoana din Bucureşti”[24].Această propunere este împărtăşita şi de Ministerul Cultelor[25].

La 9 iulie 1941, Patriarhul Nicodim răspunde Ministerului Cultelor si Episcopului Gherontie „că nu putem primi propunerea Prea Sfinţitului Episcop de Constanţa, căci avem prea mulţi refugiaţi şi preotul Ilie Imbrescu n-a fost utilizat în Bucureşti, ci numai i s-a îngăduit să slujească pentru a se împărtăşi cât era slujbaş la Ministerul Cultelor. El aparţine Eparhiei Constanţa”[26]. A urmat un nou memoriu al Părintelui Imbrescu, la 19 august 1941, cerând „reutilizarea  la biserica Icoana sau la una din bisericile cu post vacant din Capitală”[27], şi o nouă intervenţie a Ministerului Cultelor, din 20 septembrie, acelaşi an, în care se spune: „Considerând greaua situaţie materială în care se zbate împreună cu familia sa, în urma neprimirii de luni de zile a nici unui fel de salar, avem onoare a va ruga să binevoiţi a dispune încadrarea părintelui Ilie Imbrescu la o parohie bugetară vacantă, echivalentă cu cea avută înainte de refugiu, cunoscând că Ministerul va recunoaşte această încadrare”[28]. Dar Patriarhul Nicodim îşi menţine punctul de vedere exprimat anterior, răspunzând că  „Preotul Imbrescu, făcând parte din Eparhia Constanţei, trebuie adresată intervenţia acolo”[29].

Acest schimb de adrese, memorii şi scrisori a durat până către sfârşitul anului următor, timp în care Pr. Ilie Imbrescu s-a aflat în greaua situaţie de a nu avea cu ce trăi împreună cu familia sa, negăsindu-se pentru el un loc la nici o parohie.

Muritor de foame

Faţă de aceste eşecuri, preotul Imbrescu îşi va căuta un loc de muncă la Direcţia Muncii, în august 1941, sau la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în aprilie 1943, iar după clarificarea situaţiei sale canonice, va sluji la biserica Boteanu, unde paroh era preotul Marius Constantinescu, sau Stavropoleos, un paroh era Dumitru Iliescu-Palanca[30]

Datorită relaţiilor sale cu alţi clerici ortodocşi, consideraţi „legionari” de către autorităţi, preotul Imbrescu avea să fie urmărit în continuare de către Siguranţă. În contextul unui val de arestări în rândurile legionarilor, ordonate de mareşalul Ion Antonescu, preotul Imbrescu a fost deţinut din nou.

Din ordinul ministrului MAI i se face o percheziţie la domiciliu, ocazie în care Prefectura Poliţiei Capitalei îl reţine. La propunerea susţinută de Serviciul Special de Informaţii el va figura în tabelul cu legionarii internaţi la Tg-Jiu, în perioada 26-31 decembrie 1942, deşi în unele surse se indică ca loc de detenţie mănăstirea Tismana, alături de Dumitru Iliescu-Palanca sau Spiridon Cândea. El va fi deţinut de la 26 decembrie 1942, până la data de 8 aprilie 1943[31]

După eliberare, la intervenţia Ministerului Culturii, Cultelor şi Artelor, preotul Ilie Imbrescu va fi integrat la biserica Boteanu[32]

Liturghisitor cu râvnă de apostol şi mai ales bun vorbitor, era apreciat pentru predicile sale. Vorbea limpede, pe înţelesul tuturor, cu o voce caldă, sonoră şi plăcută, cu multă pondere şi chibzuinţă, dovedindu-se în unele situaţii dificile şi un bun psiholog, care ştie să potolească spiritele agitate, impunând ascultare şi respect. Datorită lui, biserica Boteanu era înţesată de lume şi devenise  un centru de spiritualitate creştină românească în Bucureştii acelor ani. A continuat să publice articole  în ziarele şi revistele bisericeşti care încă mai apăreau în primii ani de după război.

Implicat în rezistenţa armată anticomunistă

După 23 august 1944, Pr. Imbrescu avea să fie urmărit în continuare, sub motivul că activează ca membru legionar şi, în contextul epurărilor din instituţiile statului, avea să fie închis în lagărul de deţinuţi politici de la Slobozia, pentru perioada iulie 1945-august 1946[33]. Aflat în lagăr, Imbrescu scria către familia sa „că de rândul acesta, mai mult ca oricând, sunt nevinovat şi ridicarea mea de acasă şi aducerea aici nu poate avea de cât un singur sens: Dumnezeu a vrut să trecem şi prin încercarea aceasta”. El îşi încheia scrisoarea spunând: „Singura nădejde pe care o am, ca întotdeauna, este: Bunul Dumnezeu” şi încurajând familia: „Bunul Dumnezeu şi Maica Domnului nu ne vor părăsi şi ne vor scoate şi din necazurile de acum”[34]. După eliberare va fi reintegrat la biserica Boteanu.

Însă, în ianuarie 1948, Părintele Imbrescu se va implica într-un grup de rezistenţă anticomunistă numit „Salvarea Neamului”, apărut în toamna lui 1947, la iniţiativa mai multor foşti politicieni cuzişti[35]

Activitatea grupului de rezistenţă nu avea să se concretizeze decât prin cooptarea de cât mai mulţi membri, câţiva dintre aceştia depunând jurământul de credinţă în faţa preotului Imbrescu, cu mâna pe cruce.

Descoperită de Siguranţă şi din ordinul lui Alexandru Nikolschi, în noaptea de 26/27 martie 1948, după o amplă percheziţie, toţi membri grupului de rezistenţă au fost arestaţi. După anchete îndelungi şi chinuitoare membrii grupului au fost înaintaţi în justiţie pe 16 iunie 1948. La proces, Pr. Imbrescu nu şi-a chemat martori în apărare, dar a solicitat prezenţa unui reprezentant oficial al Bisericii, pentru ca iniţial să fie judecat în conformitate cu canoanele.

La 1 iulie 1948, prin Sentinţa nr. 1025, Tribunalul Militar, Secţia I, Bucureşti, condamna pe membrii grupului de rezistenţă „Salvarea Neamului”, Pr. Imbrescu primind 10 ani închisoare, detenţie grea, pentru „crima de complot în scop de răzvrătire”, la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru „crimă de organizare şi participare la formaţiuni politice de tip fascist”[36]

După condamnare, a fost închis la Jilava (12 iulie 1948) şi Aiud (28 iulie 1948). În anul următor, la 18 noiembrie, Securitatea Sibiu solicita Direcţiei Generale a Securităţii avizul pentru internarea Părintelui Imbrescu în spitalul din localitate, pentru o urgentă intervenţie chirurgicală. Bucureştiul arăspuns pozitiv abia la 24 noiembrie, însă era tardiv. La 19 noiembrie 1949, Părintele Imbrescu murise de peritonită TBC[37]

Asupra morţii preotului Imbrescu sunt unele temeri, plecând de la suferinţa din închisoare pricinuită de pedepsele pe care le primea, cu încarcerarea în Zarca Aiudului şi până la cauza morţii. Unele mărturii susţin că, datorită faptului că preotul cânta sau chiar slujea în închisoare, ar fi primit pedepse foarte grele – aspecte care din păcate nu se reflectă în documentele dosarului penal, dar care se găsesc în mărturiile contemporanilor.

Opera

Ilie Imbrescu, Ucenicul harului divin, Apostrofa unui teolog. Biserica şi Mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1940];

Ilie Imbrescu, Descifrarea unui sens, în „Însemnări sociologice”, an IV, nr. 7, 1 decembrie 1940, p. 17-21;

Ilie Imbrescu, Poezii din închisoare, Bucureşti, Editua Bonifaciu, [2000], 141 p;

Ilie Imbrescu, articolele din: „Cuvânt Studenţesc” (1933), „Axa” (1933), Năzuinţa” (1933), „Ţara Noastră” (1934) sau „Cuvântul” (octombrie 1940).

O parte mai puţin cunoscută a preotului Ilie Imbrescu este cea a creaţiei literare. Preotului nostru i-a plăcut să scrie poezie în diferite momente de inspiraţie. Multe din acestea avea să fie confiscate de către Securitate din casa preotului profesor Dumitru Stăniloae. După decesul Părintelui Imbrescu, soţia a dat poeziile spre păstrare preotului Răduleanu (prieten cu Ilie Imbrescu), care într-un final au ajuns la Pr. Dumitru Stăniloae.

Creaţia literară a lui Imbrescu poate fi împărţită în mai multe etape istorice. O primă perioadă este 1938-1940, în care a scris poezii la Balcic, în lagărul de la Miercurea Ciuc (9 noiembrie 1938), la Craiova (21 iulie 1939) sau Cluj, pachetul de poezii numindu-se „Dar din dar. Versuri”, însoţit de pasajul scripturistic: „…din prinosul inimii grăieşte gura omului” (Luca 6, 45), primul capitol având titlul „Întoarcerea masonului”. A doua etapă este reprezentată de perioada 1941-1945 şi continuă acest pachet literar cu capitolele: „Tinereţe”, „Copilul meu” şi „Luptă”. În această perioadă Imbrescu a scris poezie pe când se afla la Mehadica de Crăciunul anului 1941 sau Bucureşti, cele mai multe fiind din 1941.

Ultima perioadă şi cea mai importantă de altfel este cea din închisoare. Poeziile scrise de Imbrescu au un pronunţat caracter teologic, chiar mistic, exprimând cu profunzime trăirea religioasă  a autorului în spatele gratiilor comuniste. Hârtia folosită este fie scrisorile pe care le primea de la soţie, fie cele cu lecţii de limba engleză, de doctrină comunistă sau chiar file de caiet, care probabil circulau prin penitenciar. Poeziile sunt scrise la Jilava la data de 21 iulie 1948, apoi la Aiud din 2-3 august 1948, până la 24 mai 1949. Din 22 mai 1949 se pare că părintele Imbrescu a început un alt capitol intitulat „Trepte de har”, simţindu-şi astfel apropiatul moment al trecerii la cele veşnice. Unele poezii sunt refăcute, având astfel mai multe date[38].

Din mănunchiul nepreţuit al creaţiei poetice imbresciene redăm mai jos poezia „Tristeţe mistică” (capitolul „Trepte de har” 5), scrisă la 27 mai 1949, în care autorul exprimă o adâncă mărturisire teologică în temniţa comunistă:

 

„Strămoşul morţilor, Adam,

În grav non-sens ne-a circumscris,

Când, virtual, în el eram

Potenţe vii în Paradis.

Ne-a despărţit de Dumnezeu,

Desfigurindu-I, prin păcat,

Icoana Chipului din eu

Şi asemănarea ne-a stricat.

Fără al Harului răsad,

Memento în fiecare zi,

Sunt lacrimile care cad…

Între a fi şi a nu fi.

În fiecare zi suport

Imensul morţii grav non-sens,

Dar, port pe-Adam în mine mort…

Să-mi dea Hristos suport imens”[39]

Bibliografia:

Izvoare inedite: AAB, dosare 2/1940; 22/1941; 2/1943; ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 2, 11, 12; dosar 447, vol. 3; fond Documentar, dosar 74, vol. 6; ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosare 5/1930; 1/1933; 3/1933; 19/1938; 47/1938; 48/1938;

Arhiva familiei Imbrescu – documente provenite de la Elena Imbrescu şi cele restituite de CNSAS.

Izvoare edite: DUMITRESCU-BORŞA, Ion, Cal troian intra muros. Memorii legionare, [Bucureşti], Ed. Lucman, [f.a.].

Lucrări generale: CARAVIA, Paul coord., Biserica Întemniţată. România 1944-1989, INST, Bucureşti, 1998;

„Cuvântul”, an XVI, nr. 1, 14 octombrie 1940; nr. 8, 21 octombrie 1940;

IONIŢOIU, Cicerone, Cartea de Aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, [f.l.], 1995;

MANEA, Vasile, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed. a II-a, Patmos, 2000;

„Monitorul Oficial”, an CV, nr. 301, partea I, 30 decembrie 1937; an CVIII, partea I, 27 septembrie 1940.

(Adrian Nicolae Petcu* și Gheorghe Vasilescu**Revista Rost, nr. 27 din mai 2005)

 


* consilier asistent, CNSAS, Serviciul Cercetare.

** responsabil Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

[1] Arhiva familiei Imbrescu, scrisoare din 1 aprilie 1945 a preotului Ilie Imbrescu către Elena Imbrescu.

[2] Ilie Imbrescu, Biserica şi Mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1940, p. 20. A se vedea şi scrisoarea din 1 aprilie 1945.

[3] „Curentul”, 26 ianuarie 1933, în ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 5/1930, f. 30.

[4] Ilie Imbrescu, Biserica şi Mişcarea…, p. 43-44. „Lupta de la mormântul fără cruce”, an I, nr. 1, 1 februarie 1933, Bucureşti, p. 4 (în ACNSAS, fond Penal, dosar 447, vol. 3, f. 66). Ziarele „Curentul” şi „Calendarul”, nr. 280, din data de 26 ianuarie 1933, au relatat acest eveniment cu lux de amănunte.[5] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 1/1933, f. 39-39v; Ibidem, dosar 3/1933, f. 69.[6] Ilie Imbrescu, Biserica…., p. 45-46.[7] ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 19/1938, f. 73-74; ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 11, f. 22; Ilie Imbrescu, Biserica…, p. 57-58, 106.

[8] Ilie Imbrescu, Poezii din închisoare, Bucureşti, Editura Bonifaciu, [2000], p. 6.

[9] Ibidem; „Monitorul Oficial”, an CV, nr. 301, partea I, 30 decembrie 1937, p. 9718, 9720, 9741.

[10] ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 47/1938, f. 1.[11] Ibidem, dosar 48/1938, f. 1.[12] Ilie Imbrescu, Biserica…., p. 11-16.[13] Ibidem p. 12-14.

[14] Ilie Imbrescu, Biserica…., p. 80-82.

[15] ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 11, f. 35; vol. 12, f. 236, 279.[16] Ibidem, f. 223.[17] Ibidem, f. 266; Ilie Imbrescu, Biserica…, p. 125.

[18] „Monitorul Oficial”, an CVIII, 27 septembrie 1940, partea I, p. 5590.

[19] Arhiva Arhiepiscopiei Bucureştilor (în continuare AAB), dosar 2/1940, f. 69-71.

[20] „Cuvântul”, an XVI, nr. 1, 14 octombrie 1940, p. 2; nr. 8, 21 octombrie, p. 1; „Însemnări sociologice”, an IV, nr. 7, 1 decembrie 1940, p. 17-21..

[21] Arhiva Arhiepiscopiei Bucureştilor, dosar 22/1941, f. 441-442.

[22] Ibidem, f. 455-456.

[23] Ibidem, f. 476.

[24] Ibidem, f. 511.

[25] Ibidem, f. 514.

[26] Ibidem, f. 523.

[27] Ibidem, f. 554.

[28] Ibidem, f. 559.

[29] Ibidem, f. 562.

[30] ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 11, f. 55-61, 95-247; vol. 12, f. 172.

[31] Ibidem, vol. 12, f. 167-168v, 176; Idem, fond Documentar, dosar 74, vol. 6, f. 35.[32] Arhiva Arhiepiscopia Bucureştilor, dosar 2/1943, f. 231.

[33] ACNSAS, fond Penal, vol. 11, f. 20; vol. 12, f. 221.

[34] Arhiva familie Imbrescu, scrisoare a lui Ilie Imbrescu către Elena Imbrescu din 25 iulie 1945. În aceeaşi scrisoare preotul Imbrescu vorbeşte, fără ca o lipsă de modestie, de „atitudinea mea de luptător pentru idealul creştinesc şi românesc”.

[35] Aceştia erau: Nichifor Robu, diacon Ion Popescu-Măzăceni, Nachiu Apostol, Istrate Micescu ş.a.

[36] ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 2, f. 193-208.

[37] Ibidem, vol. 11, f. 82; 281-285.

[38] Poeziile din închisoare au fost publicate de Xenia Mămăligă. În privinţa ultimei date, în care Imbrescu a scris, d-na Mămăligă susţine 29 iunie 1949 – praznicul Sf. Apostoli Petru şi Pavel (I. Imbrescu, Poezii…, p. 13). Poeziile din închisoare au fost ţinute într-un plic cu antetul Ministerului Securităţii Statului, având înscrisul: „În acest plic sunt poeziile în original ale legionarului Ilie Imbrescu, pe care le-a scris în detenţie cu conţinut mistic-duşmănos, legionar” (Arhiva familiei Imbrescu, fondul de Manuscrise restituit de CNSAS, f. 166).

[39] Arhiva familiei Imbrescu, fond Manuscrise restituite de CNSAS, f. 186 – scrisă de părintele în puşcărie; f. 212 (dactilografiată şi confiscată de la locuinţa Pr. Prof. D. Stăniloae). Poezia este semnată de părintele Imbrescu cu „I.I.I.”.

via Fericiti cei Prigoniti

Aurel State – Cel din urmă cavaler

“Drumul crucii” avea să înceapă pentru Aurel State în beciurile Poliţiei din Cîmpulung. Directorul Şcolii Normale “Carol I” îşi luase mîna protectoare de pe cel mai bun elev al său, iar Siguranţa Statului credea că îşi face datoria. După o săptămînă de torturi, declaraţia a rămas însă aceeaşi: “Nu ştiu nimic”. Nici un cuvînt în plus. Doar privirea senină a celui ce a ştiut încă de la 18 ani că adevărata luptă nu e cu lumea, ci cu sine însuşi. Nici mai tîrziu, cînd călăii s-au schimbat şi torturile s-au perfecţionat, Aurel State n-a putut fi îngenuncheat. Aceeaşi privire senină şi acelaşi răspuns: “Nu ştiu”. Sau, cînd totuşi era limpede că ştie: “Ştiu, dar nu vă spun. Încercaţi să aflaţi de la mine!”. Şi Securitatea noului regim a încercat în fel şi chip, căci ea nu putea să creadă că există pe lume şi cavaleri de neînvins.

Aurel State nu a îmbrăcat niciodată cămaşa verde, dar nu s-a dat înapoi să sufere alături de cei ce, făcuţi din aceeaşi plămadă cu el, au mers, pe calea lor, spre aceleaşi idealuri: Neamul Românesc şi Credinţa în Hristos. Fiind un credincios discret, dar nedezminţit, viaţa lui s-a desfăşurat întreagă între icoana Mîntuitorului, la care se ruga maica bătrînă din Muscel, şi icoana României Mari, pe care feciorul din Godeni a purtat-o în inima lui pînă la moarte.

Atunci, în beciurile Poliţiei din Cîmpulung, concluzia a fost: suspect de legionarism, dar neincriminabil din lipsă de probe… Dosarul X.Z. 47…

Intrat în 1940 la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă, este repartizat în Batalionul de Vînători de Munte de la Sinaia. În 1941 cere să plece voluntar pe Fronttul anticomuunist. Ia parte la luptele din Crimeea şi se numără, în anul următor, la loc de frunte, printre cuceritorii Sevastopolului. Pentru nenumăratele lui acte de eroism, este decorat mai întîi, ca elev-plutonier, cu Virtutea Militară, pentru ca apoi, avansat sublocotenent, să i se confere Ordinul Mihai Viteazul şi Crucea de Fier (cu frunză de stejar).

Dinapoi îl urmărea însă Dosarul X.Z. 47 (pe care între timp va apărea şi calificativul de “fanatic”), iar dinainte îi rînjea moartea. Nu s-a temut niciodată de ea, căci îl purta înainte “nevoia de a aprinde stelele pe cer”. Acolo, în “ciucurele Crimeei”, cade rănit în 1944, apărînd neînfricat fortăreaţa pe care o cucerise cu atîta vitejie. A ştiut să cîştige şi să piardă luptînd, cu demnitatea eroică pe care o purta în sîngele lui româno-macedonean.

În vara lui 1944 avusese loc marea trădare, la care a refuzat să fie părtaş, păstrîndu-şi onoarea militară, aşa cum a procedat toată floarea oştirii române. A urmat, deci, prizonieratul: ani lungi şi grei prin sălbăticiile asiatice, pînă la capătul lumii…

“În februarie 1949, Ana Pauker semnează în numele Guvernului Român o convenţie cu Uniunea Sovietică, prin care România acceptă ca cetăţenii români acuzaţi de «crime săvîrşite pe teritoriul sovietic» în timpul războiului să fie judecaţi în Uniunea Sovietică. Avînd această acoperire formală, autorităţile sovietice trec imediat la acţiune. În simulacre de procese, constituind cea mai flagrantă jignire posibilă adusă ideii de justiţie, toţi inculpaţii, fără excepţie, sînt condamnaţi la pedeapsa maximă: 25 de ani de muncă forţată. După condamnare, împreună cu camarazii lor germani aflaţi în aceeaşi situaţie, vor fi transportaţi în regiunea Vorkuta, una dintre cele mai cumplite insule ale «Arhipelagului Gulag», unde urmau să execute pedeapsa, muncind în minele de cărbuni.

Zona de lagăre de muncă Vorkuta se află în nordul Munţilor Urali, la poalele Munţilor Pai Noi, la 300 de kilometri dincolo de Cercul Polar şi la 300 de kilometri de ţărmul Mării Barents. Temperatura de minus 40 de grade Celsius nu este o excepţie. Dar mai ucigătoare decît clima şi munca forţată («cîrtiţe sub aurore boreale») a fost obligaţia deţinuţilor politici de a convieţui în aceleaşi formaţiuni de muncă şi în aceleaşi barăci cu deţinuţii de drept comun.

În timp de guvernul comunist al României i-a abandonat total pe cetăţenii săi aflaţi în detenţie în Uniunea Sovietică, Konrad Adenauer, şeful guvernului german, întreprinde în zilele de 9-13 septembrie 1955 o vizită la Moscova, avînd ca unic obiectiv repatrierea celor peste zece mii de prizonieri de război germani condamnaţi în Uniunea Sovietică sub învinuirea de «crime de război». Insistenţele sale sînt încununate de succes. Obţine amnistierea lor, şi cum amnistia nu putea fi doar parţială, decretul îi va cuprinde şi pe prizonierii de război români. La sosirea în patrie, prizonierii de război germani vor fi primiţi aşa cum se cuvenea, ca adevăraţi eroi. Guvernul german le creează toate condiţiile, atît materiale, cît şi morale, de a-şi putea reface viaţa. Ce se întîmplă cu camarazii lor români? Pînă la frontiera Republicii Populare Române călătoresc ca oameni liberi, bucuroşi că-şi vor revedea patria şi familiile. La frontieră vor fi însă preluaţi în stare de arest de către Securitatea română şi încarceraţi la Jilava. Vor fi judecaţi din nou pentru aceleaşi capete de acuzare pentru care fuseseră condamnaţi şi apoi amnistiaţi în Uniunea Sovietică şi vor zace în temniţele comuniste pînă în 1964, cînd Gheorghiu-Dej a golit închisorile printr-un act de graţiere. Recunoştinţa patriei comuniste!” (Puncte cardinale, anul I, nr. 12, decembrie 1991, p. 5).

Ajunşi acasă,, eroii deveniseră “monştri” şi “bandiţi”. Ce să facă o lume de viermi cu cavalerii întorşi din Cruciadă?! Pe dosarul lui Aurel State, bunăoară, se pusese pecetea nesupunerii absolute: fanatism legionar!Iarăşi privirea senină şi răspunsul cavaleresc: “N-am fost legionar. Dar, dacă vă temeţi atît de tare de ei, vă rog să mă consideraţi unul de-al lor!”. Şi cavalerul crucii fu chemat să dea socoteală… Întrebări absurde şi grosolane despre oameni şi întîmplări din vremuri trecute (mai ales despre camarazii din lagărele sovietice, în frunte cu bunul său prieten George Fonea, poetul prizonierilor), chinuri fizice şi mai ales sufleteşti… Şi atunci, vai, răbdarea ajunse la capăt!Aurel State, interogat brutal de satrapul Gheorghe Enoiu, s-a aruncat, în plină anchetă, de la ultimul etaj al clădirii arestului din fosta stradă Uranus. Dar un înger îi cenzură saltul şi căzu în patru labe, ca o felină! “Am vrut să sar în gol, dar m-am împiedicat de aripa unui înger”, spunea. După opt luni de comă, cu 120 de fracturi în tot corpul, cu şuruburi şi plăci metalice pe sub piele, omul continuă să înfrunte istoria; frînt a fost, dar în-frînt – niciodată!

Abia în 1964 ieşi din bezna temniţelor, fără nici o pată pe suflet. De la el nimeni nu a reuşit să scoată nimic, prin nici un mijloc, aşa cum nu reuşiseră să scoată, de pildă, nici de la un Arsenie Papacioc, îngerescul duhovnic de la Techirghiol, sau de la un Alexandru Ghica, prinţul de sînge al demnităţii legionare.

Pe Aurel State l-au hărţuit neîncetat şi după aceea. Se înscrisese la Litere şi terminase primul (în 1970), căpătînd post de profesor de limba germană în Bucureşti (de pe care avea să se şi pensioneze). Avea rude sus-puse (un văr după mamă, Proca, chiar ministru al Sănătăţii), care nici în cele mai grele şi nici în cele mai destinse clipe n-au catadicsit să-i întindă vreo mînă de ajutor, grijulii ca nu cumva, avînd de-a face cu un “duşman al poporului”, să le zboare scaunul de sub fund… Dar Aurel State nu l-a vorbit niciodată de rău pe vărul său, iar cînd îl vorbeau alţii, indignaţi, îi lua mereu apărarea, pretinzînd că-l “înţelege”… Era structural incapabil să urască pe cineva, oricît rău i-ar fi făcut.

Îşi risipea puţinii bani cu generozitate, spre a-şi ajuta prietenii aflaţi în nevoie. Avea, ce-i drept, şi această mică trăsătură curioasă: dacă îţi împrumuta zece mii de lei, uita să ţi-i mai ceară înapoi; dar dacă îţi împrumuta zece lei, te bătea la cap să-i înapoiezi ori de cîte ori te întîlnea (“Măi Marcele, tu mai ştii că ai să-mi dai zece lei?”)! Lui îi ajungeau cîteva sute de lei pe lună. Suferind cu stomacul (avea să moară de ulcer perforat), mînca aproape numai pîine cu miere şi, uneori, pe lîngă ceai, şi ceva lapte. Cînd îi veni oferta unei pensii din Germania, ca deţinător al Crucii de Fier, o refuză cu nobleţe: “Idealurile pentru care am luptat eu nu se pot plăti cu bani. Prea tîrziu şi prea nepotrivit v-aţi adus aminte de noi…”

Trăia singur într-o garsonieră de la marginea Bucureştilor. Traducea cu multă migală din germană şi rusă (Hans Magnus Enzesberger, Ciabua Amiredjibi etc.). Acolo şi-a scris şi cartea în care mărturiseşte despre sine şi despre lumea prin care a trecut. Ultimul ei titlu a fost Drumul crucii. Trei părţi convergente în el însuşi: experienţa frontului, experienţa prizonieratului la ruşi, experienţa temniţelor comuniste de acasă. Pentru această carte-mărturie fu hărţuit din nou (reuşise să expedieze o copie în Germania, unde a şi apărut, fără ca el să mai fi avut mulţumirea de a o vedea pînă la capăt tipărită).

La 17 noiembrie 1983 a pornit în ultimul său marş, spre Cer, să-şi închine spada Celui ce mizase pe el. Pînă în ultima clipă n-a fost auzit atribuindu-şi sieşi vreun merit. Îi plăcea să creadă că rugăciunile mamei sale îl salvaseră în toate împrejurările…

Oare cînd i se va retipări cartea în România (căci ediţia modestă, de la începutul anilor ‘90, a trecut, practic, neobservată)? Ce sublimă lecţie de rectitudine cavalerească poate afla în ea tînăra generaţie! Căci cine nu va căuta acolo “literatură”, va găsi în ea tot restul, cu asupra de măsură.

Un lucru e cert: că a cîştigat pariul.

În urma lui rămîne surîsul atotştiutor al Bunului Dumnezeu.

(Răzvan Codrescu și Marcel Petrișor – Revista Rost nr. 99 din mai 2011 (an IX), pp. 29-31)

Aurel State – ”sfântul mărturisitor al pătimirilor noastre”

 

Mă urmărea mereu gândul cu privire la soarta martorilor mei de la proces, foștii prizonieri, și, de câte ori aveam prilejul, îi chestionam pe aiudeni dacă prin celularul sau zarca Aiudului vor fi auzit cumva de ei. Informațiile strânse, deși insuficiente – și unele dintre ele contradictorii – au avut darul de a mă liniști. Aproape toți erau în viață, la Aiud. Așadar, sentințele de condamnare la moarte nu fuseseră executate, ci comutate, probabil, în închisoare pe viață. Asta mi-a adus o oarecare ușurare. (…)

Dar, cu ocazia asta, am aflat mai multe amănunte despre condiția tragică în care unul dintre-ai noștri, Aurel State, căutase să-și salveze sufletul prin sacrificiul vieții. După câteva ședințe de tortură, petrecute în cursul anchetei de la Uranus, dându-și seama că nu va putea rezista la nesfârșit chinurilor și-i vor scăpa astfel declarații acuzatoare privind alți inculpați, camarazi din prizonierat, s-a hotărât să se sinucidă la prima ocazie ivită. Pe traseul ce ducea de la celulă la ”aer” (locul plimbării zilnice a deținuților), a observat, în ciuda ochelarilor negri, o scară metalică ce ducea la terasa acoperișului. Și-a făcut planul în detaliu, iar în momentul în care i-a căzut bine și-a smuls ochelarii, l-a izbit pe însoțitor și s-a avântat pe scară. Ajuns pe terasă, s-a repezit spre marginea acesteia și s-a aruncat în gol. Aproape muribund, a fost cules de pe caldarâm, dus la spital, cusut, pus în ghips și în final reconstituit. În această situație a fost pus în cărucior și prezentat, schilod, faimosului tribunal militar din strada Negru Vodă.

Acolo a fost judecat pentru ”crima” de-a fi luat parte la înmormântarea lui George Fonea (”prilej de complotare împotriva orânduirii noastre statale”, potrivit rechizitoriului procurorului) și de a fi frecventat tutungeria unde lucra Puiu Atanasiu (”centru conspirativ al criminalilor legionari împotriva regimului nostru de democrație populară”, conform aceleiași surse). De fapt, motivul real al urmăririi lui, ca și al atâtor alți foști prizonieri, era atitudinea de rezistență din prizonierat împotriva ingerințelor politicului în lagăre, manifestată mai ales prin greve de foame, în special cea pentru repatriere, din 1948. (…) Considerat atunci instigator, la fel ca Fonea și Ilarion Stănescu, precum și atâția alții, a fost trimis în judecată, împreună cu aceștia, dinaintea instanțelor militare sovietice pentru comiterea unor crime de război imaginare. Condamnat la ani grei de închisoare, i-a ispășit alături de cei doi în spațiile morții albe de dincolo de Cercul Polar, de unde, după destinderea produsă în urma morții lui Stalin, au fost repatriați în 1955.

S-a înscris la Facultatea de Litere, dar n-a avut răgaz să o termine, fiind arestat. Acum avea să pătimească, din partea sinistrului tribunal din Petru Vodă, o condamnare substanțială, pe care și-o va executa la Aiud. La câțiva ani după eliberarea tuturor deținuților prin decretul din 1964, l-am revăzut întâmplător, cu prilejul unei expoziții de pictură de pe Calea Victoriei, în biroul de contabil al unui prieten comun, Pantelimon Guțu, și el fost prizonier. Trupul său schilodit era instalat în scaun flancat de cele două cârje, și avea pe chip un zâmbet luminos și ușor poznaș, de parcă ar fi făcut haz de dramatica lui ispravă. ”M-am agățat în cădere de o aripă de înger”, mi-a spus el atunci în glumă, parcă pentru a-și justifica eșecul sinuciderii.

Terminase facultatea și preda limba germană la un liceu din capitală. A fost ultima oară când l-am văzut. După revoluție, am auzit de la un alt prizonier, pictorul Sandu Cumpătă, că-și scrisese memoriile privind prizonieratul și pușcăria (și avea, har Domnului, ce povesti) și le publicase în 1983, sub titlul Drumul crucii, la Coresi Verlag din Freiburg, în Germania ”refegistă”, cu ocazia Anului deținuților politici din România. Însă cartea a căzut în mânile Securității, iar el a fost arestat, bătut și torturat cu sălbăticie.

La câteva luni de la această întâlnire cu Securitatea a fost internat în spital, pentru nu știu ce afecțiuni, și a murit, încheindu-și astfel chinuita, dar eroica lui existență într-o lumină apoteotică de martir. Pentru mine și pentru ceilalți, foști prizonieri și deținuți politici care încă mai zăbovim pe tărâmurile acestei lumi, Aurel State rămâne sfântul mărturisitor al pătimirilor noastre. Fie-i țărâna ușoară!

(Radu Mărculescu – Mărturii pentru judecata de apoi, Editura Humanitas, București, 2012, pp. 207-209)

Aurelian State – un adevărat erou

 

Printre mulți oameni de calitate cu care am fost hărăzit să conviețuiesc în acea blestemată Zarca, o închisoare veche de pe vremea Mariei Tereza, am avut mulți colegi la care mă voi opri pe rând, în măsura efectului psihologic lăsat asupra mea.

Voi începe cu profesorul Aurelian State. El s-a născut în județul Câmpulung-Muscel. Era absolvent al școlii normale, fiind învățător. Face școala militară, obținând gradul de sublocotenent în rezervă. Începutul războiului îl găsește concentrat, pleacă pe front. Parcurge toate etapele războiului de la Nistru până la Caucaz, luptă fără frică, angajându-se total în cele mai grele acțiuni. Deseori, inamicul punea serioase probleme și cuiburi de rezistență, care, prin metodele clasice erau greu de distrus.

În aceste situații se făcea apel la voluntari. State era întotdeauna în fruntea listei, iar în urma lui cei mai curajoși subofițeri și ostași se aliniau. După ce cercetau foarte temeinic poziția inamicului, treceau la atac prin surprindere, paralizând inamicul și cucerind poziții cheie. Cele mai importante acte de eroism le-a avut în jurul Sevastopolului. Cu ajutorul grupului de voluntari, condus de Aurelian State, a făcut posibilă cucerirea fortăreței Sevastopol. Această victorie i-a adus lui State cea mai înaltă decorație a Armatei Române „Mihai Viteazul”. După cucerirea Sevastopolului, unitatea lui State și-a continuat înaintarea spre Caucaz. Aici, State primește o misiune foarte riscantă. Lupta cu partizanii, care era foarte dificilă, lupta cu forță în uniformă se ducea după toate regulile războiului. Dar cea de partizani nu-ți oferea nici o șansă de apărare. Pe partizani nu-i puteai distinge de populația civilă; aceștia atacau prin surprindere și erau ascunși de localnici. Uneori și localnicii cădeau sub gloanțele partizanilor, fiind bănuiți de colaborare cu inamicul. Locotenentului de rezervă Aurelian State i-a fost foarte greu până a reușit să-și organizeze un serviciu de informații în rândul localnicilor, care nu toți simpatizau cu partizanii și se temeau de întoarcerea armatelor sovietice. Relatările locotenentului State erau foarte captivante și te țineau cu sufletul la gură. Avea și o memorie fidelă și foarte talentat povestitor și analist al situației al cărei participant a fost. Între timp au preluat rușii inițiativa după dezastrul de la Stalingrad, unde gerurile cumplite au demoralizat armatele româno-germane, motoarele avioanelor și ale blindatelor nu mai porneau. Peste toate acestea a venit și trădarea Japoniei, care a încheiat pactul de neagresiune cu Rusia, permițând rușilor să-și retragă cele 100 de divizii din Manciuria și să le arunce în luptă la Stalingrad, realizând încercuirea trupelor germano-române, care, datorită gerului, lipsei de aprovizionare și oboselii nu au mai putut rezista și feldmareșalul Friedrich Paulus, comandantul Armatei a VI-a germană, a capitulat. Puțini au scăpat din acea încercuire, mulți ostași aveau degerături și erau bolnavi. Povestirile lui Aurelian State continuă cu retragerea din fața ofensivei sovietice. În această retragere el va avea un rol, trupele române din Crimeea s-au retras în portul Sevastopol, unde așteptau numeroase vase care să le îmbarce pentru întoarcerea în țară. Aceasta se întâmpla în primăvara anului 1944. Pentru a se asigura îmbarcarea trupelor era nevoie de o grupă de mitraliere care să-i țină pe ruși pe loc, să nu pătrundă în incinta portului. Pentru această operațiune era nevoie de oameni de sacrificiu, de voluntari. Și de această dată ofițerul în rezervă Aurelian State se oferă, cu mai mulți curajoși, conștienți fiind că în cele din urmă vor fi uciși în luptă sau, în cel mai bun caz, vor cădea prizonieri. După ce s-au instalat cu mitralierele în poziții strategice, au deschis focul asupra pozițiilor rusești, oprindu-le pătrunderea în rada portului, până ce toate trupele s-au îmbarcat și au ieșit în larg. Odată misiunea încheiată, voluntarii lui State au încetat focul și s-au predat rușilor. Fiind luați prizonieri, au fost îmbarcați într-un tren de marfă cu care au călătorit aproape două săptămâni până au ajuns în lagărul Oranki din Siberia. Aici, după multe investigații, a fost identificat că a luptat contra partizanilor. Va fi judecat de un tribunal militar și condamnat la 25 de ani de mună silnică. State, după proces, este trimis în alt lagăr, să-și execute pedeapsa. În acel lagăr majoritatea condamnaților erau germani, ofițeri cu grade superioare. Această mutare i-a făcut un serviciu. El, care cunoștea limba germană, aici, între nemți, s-a apucat de conversat, aprofundându-și cunoștințele lingvistice și literare. În același timp, el fiind dotat cu înclinații spre cultură, a împărtășit și germailor cultura poporului român. Profesorul State, cum îl numeau germanii, a stat zece ani în acel lagăr, până în 1955, când au fost eliberați cei condamnați din lagărele rusești. În urma vizitei lui Konrad Adenauer la Moscova, State putea opta atunci pentru Germania, dar s-a întors acasă să-și vadă mama și țara pentru care a făcut atâtea sacrificii. Nu bănuia ce-l așteaptă atunci în țara lui dragă. Se stabilește la București, își continuă cursurile de limbă germană, devine profesor de limba germană. Dar cum era o fire de luptător neînfricat, ia legătura cu anumiți luptători din rezistență și din prizonierat. Urmărit permanent de Securitate, el care avea și o fișă încărcată din Rusia, în 1958 este arestat și dus la Ministerul de Interne. Acolo este supus unor torturi cumplite ca să-și declare activitatea pe care a făcut-o împotriva statului și complicii pe care îi are. A rezistat câteva săptămâni la tortură, dar își dădea seama că într-o zi nu va mai putea îndura. Și, cum nu accepta să-și desconsipre camarazii, a studiat un plan.

Când îl duceau la anchetă, trecea printr-un coridor care avea un geam fără gratii; acest geam dădea într-o curte interioară. L-a ochit bine și și-a calculat mișcările cum să sară când va fi deschis. Ocazia s-a ivit curând și, ca un atlet ce era, a sărit de la etajul șase în gol. Când a luat contactul cu solul, corpul său s-a frânt în mai multe părți, fruntea, bărbia s-au crăpat, nasul s-a rupt, o mână s-a fracturat în mai multe locuri, la fel bazinul și un picior rupt în mai multe locuri. Așa tocat cum era, după izbitura cu solul, și-a pierdut cunoștința, a fost transportat la Spitalul Central.

O echipă de medici s-a pus pe treabă și a reușit să-l salveze. După mai multe luni s-au sudat fracturile datorită îngrijirilor medicale. În final un picior i-a rămas cu șapte centimetri mai scurt, de asemenea și o mână. La bărbie avea o cicatrice, la fel la bazin și la frunte, nasul mai avea nevoie de operație pentru a căpăta formă de nas. Asupra lui avea două cârje, ca să se poată deplasa. Cu toată grozăvia accidentului, avea un moral de invidiat. Colonelul Crăciun, în loc să-l ducă la spitalul închisorii, l-a dus la secția de exterminare Zarca. Șederea mea cu State în celulă a fost o plăcere. El era foarte volubil și un povestitor neîntrecut. Era ajutat de o memorie excepțională. După mai multe luni ne vom despărți cu multe regrete. Între noi se stabilise o adevărată prietenie. După ce ne-au separat am căutat să mai aflu ceva despre el, dar a fost imposibil. După trei ani, în 1964, ne-am reîntâlnit în trenul ce ne ducea spre casă, eu la Brașov, iar el la București. În libertate nu ne-am mai văzut. Am aflat de la alți frați de suferință că este profesor de germană în București și apoi, prin „Europa Liberă”, că are probleme cu Securitatea lui Ceaușescu, care l-a arestat și ucis în beciurile lor. M-a întristat mult dispariția acestui adevărat erou.

(Alexandru Salcă – În zeghe printre sfinți. Memorii II, Editura Transilvania Expres, Brașov, 2000, pp. 189-192)

În celulă cu Aurel State

 

… Deci ședeam și dârdâind în celula mea când ușa se deschide și gardianul cel câinos îmi vorbește cu o voce mieros de blândă:

O să te bag în altă celulă. Vezi că acolo este schilodul ăla de-i zice State. S-a culcat pe jos și zice că va sta așa ca să moară. Nu vreau să am nici un necaz în schimbul meu. Dumneata ești om cu carte. Convinge-l să se ridice; eu mă duc să raportez colonelului toată tărășenia asta.

Sunt mutat, deci, în celula unde Aurel State era într-adevăr trântit pe spate în mijlocul celulei. Norocul lui era că nimerise într-una din celulele relativ ”calde” și care nu avea apă sau urină pe jos.

M-am prezentat și ne-am împrietenit repede, fiindcă Aurel era din Schitu-Golești, lângă Câmpulung Muscel și aveam o serie de cunoștințe comune.

Deși el nu se considera legionar (aplicând dispoziția că ofițerii nu trebuie să facă politică) era, evident, un simpatizant al nostru și avea mulți amici, ca Puiu Atanasiu, Popescu Vorkuta, toți legionari cunoscuți.

Aurel mi-a explicat că el a avut întotdeauna dreptul la pat, de la București, dar aici, la Aiud, fiindcă a avut o discuție aprinsă și contradictorie care l-a înfuriat pe Crăciun, acesta și-a abrogat puterea de a-i suspendat acest drept, care pentru el era esențial.

De altfel, a spus el, un vânător de munte este antrenat să doarmă pe pământul înghețat și nu odată am făcut asta în campania noastră contra bolșevismului.

Gardianul, desigur, s-a uitat prin vizetă și văzând că Aurel State nu se ridică, s-a dus și a raportat lui Crăciun, fără doar și poate. Cum este foarte probabil că acesta făcuse o ilegalitate luând dreptul la pat lui Aurel State, un drept care îi fusese dat de autoritățile superioare de la București, Crăciun s-a temut și a ordonat ca State să fie dus îndărăt în Zarcă, și lăsat acolo să stea lungit.

Și astfel am scăpat de o duzină de zile de izolare fiindcă am fost scos cu Aurel State și mutat cu el într-o celulă de la etajul Zarcei.

(Puiu Năstase – Temerarii, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Metafora, Constanța, 2004, pp. 394-395)

Aurel State – omul care a scris o pagină glorioasă în istoria poporului român

 

Pușcăria Aiudului îi cunoștea pe Nae Cojocaru și pe Aurel State ca pe doi inși pe care nici Nordul Siberiei lui Stalin, nici torturile anchetatorilor români după aducerea în țară, nici argumentele ”științifice” ale lui Maromet, Goiciu sau Gheorghiu – directori notorii de pușcării – nu-i putuseră convinge să-și facă autoanalize critice, reeducări, cereri de clemență, sau să regrete că fuseseră, sau mai erau încă, legionari.

Crainic îi știa și el, căci, în Aiud, cine nu auzise de ei? Doar nea Petrică Țuțea era dintr-un sat aproape lipit cu al lui Aurel State, așa că cine-l cunoștea pe Țuțea, îl cunoștea și pe State. Iar cine-l cunoștea pe State, îl cunoștea și pe Nicolae Cojocaru, cu toate că acesta era dobrogean.

Epopeea lor siberiană îi înfățișase ca pe doi siamezi, iar NKVD, neștiind cum să scape de ei, deși-i condamnase la moarte albă, în temnițele Nordului de gheață, unde intemperiile nu reușiseră să-i răpună, îi livrase Securității românești. Învinuirea: crimă de război, pentru care urmau să plătească în țară.

Și-au plătit-o cu vârf și îndesat. Într-un mod de legendă, în care, pentru amândoi, miracolul se împletise de multe ori cu norocul. (…)

[La Aiud, Nae Cojocaru] fu pus sau sfătuit de prieteni ”înțelegători” să-și facă autoanaliza.

– Ce să-mi fac? se miră el, atunci când unul se dăduse mai aproape de el ca să-l convingă. Autoanaliza? Ce-o mai fi și aia?

– Ai să vezi tu, Nae! îi strigă Aurel State, strecurat printre cei care se adunaseră să-l vadă și să-l audă.

Și ochii lui se-nfipseră în cei ai lui Nae ca două fulgere, așa că Nae se întrebă ce voia, oare, să-i comunice tovarășul de ”baladă siberiană” cu care nu se mai văzuse de când fusese aduși din prizonieratul rusesc.

Dar ce voia să-i spună State nu mai apucă să audă, căci grupul adunat în jurul lor fu spulberat de gardieni și fiecare fu dus spre ”locul” dinainte stabilit. Nae Cojocaru la celular și Aurel State la Zarcă, la recalcitranți, la fanatici, la ”neînțelegători”.

Privilegiile unor deplasări în închisoare, ca pentru Țuțea, Pandrea, Crainic, Gyr și încă unele ”mărimi” nu le aveau și muritorii de rând.

Dar pe Aurel State nu-l priveau privilegiile altora. Îl obseda doar Nae Cojocaru.

Ce se va alege de el văzând ce i se ”oferă” și prin ce trebuie să mai treacă? Va rezista oare noilor tentații ale Aiudului? Cântecelor de sirenă ale celor de mai sus decât Crăciun, sau va cădea înfrânt, la limita puterilor sale atât de încercate?

Știa doar prea bine că omul este o cantitate finită de posibilități. Lunga-i experiență de front și de prizonierat îl învățase multe…

Plecase pe frontul de Răsărit ca voluntar, la vârsta de 20 de ani, cu gardul de sublocotenent de infanterie. Își amintea, răscolindu-și trecutul, că un colonel profesor la școala militară le spusese odată infanteriștilor: ”Voi, dragii mei, voi, infanteriștii, aveți onoarea să priviți, primii, dușmanul în ochi!”

Cumplită onoare! Avusese parte de ea de atâtea ori, ca și de ochii atâtor dușmani – ruși, uzbeci, mongoli, ucraineni, bașkiri, ciucci… Ba chiar și de evreii unui politruc, la asediul Sevastopolului. Și ce reacții diferite, la fiecare! Tăcere la unii, tristeți la alții, disperare la mulți, încercări de sinucidere, și multe blesteme la adresa politrucilor care-i împingeau de la spate, aruncându-i în luptă.

Foarte puțini avuseseră curajul să înfrunte umilința prizonieratului cu demnitate și resemnare. Stări pe care le trăise și le încercase și el de atâtea ori. (…) Și pe el favoarea sau norocul îl condusese pe drumul prizonieratului.

Spre nordul înghețat al Vorkutei (din fericire mai apropiat decât Kolîma), apoi spre arșița de foc a deșertului Karaganda, în care erau altfel de lagăre. Îngheț în cele din Nord, cu istoveală în minele de turbă, iar în cele din Karaganda cu sete, foame, sudoare și disperare.

Pe toate le încercase și din toate gustase, dar nu după pofta inimii lui, ci după cea a învingătorilor…

Câte anchete, în acele spații nesfârșite, câte greve ale foamei și câtă luptă cu aparatul represiv care-i stigmatizase drept ”criminali de război”.

Pentru ca, în final, livrați patriei mame (după cinci spre zece ani de prizonierat), să-nceapă calvarul Gherlei, al Jilavei și al Aiudului, cu tot suplimentul de tortură al anchetelor autohtone.

De departe cel mai greu, pentru că, voind să-i pună capăt, într-o zi, sărise-n gol de pe acoperișul Uranusului (planeta penitenciară de pe strada bucureșteană cu același nume), pe caldarâmul de beton al curții interioare.

Peste o sută de fracturi de oase, în tot corpul. Luni de comă până la un nou proces, cu pedeapsă de ispășire. Nu scăpase de nimic și trecuse prin toate cu capul sus. Nu coborâse nici o clipă ștacheta de ”cavaler fără frică”: nici în Nordul Siberiei, nici în deșertul Karagandei și nici atunci când, sprijinit în două cârje mizerabile, se târa prin curțile Aiudului, de la Zarca unde era izolat, până la ședințele deschise ale celor ce înțeleseseră să-și facă autoanaliza. Exemple de supunere și de capitulare care nu-l puteau strămuta dintr-ale sale. Își dăduse sângele pentru Patrie și nu mai avea nici un rost să verse și cerneală pentru ea.

Rezistase la atâtea, pe meridiane îndepărtate, doar nu era să capituleze la Aiud! Să le dea dreptate celor care n-o aveau? În nici un caz! Curtea supremă pentru el era Judecata din Urmă: Judecata Absolută din care, după saltul în gol, zărise ceva: un fel de consiliu la care fusese dus, străbătând o ceață de Geneză, de către o ființă nevăzută, până în fața unor bătrâni cu incerte bărbi albe. Un singur glas auzise: ”Pe acesta, duceți-l jos, nu i-a sosit vremea!” Nu putea uita această hotărâre și mult îi dăduse de gândit.

Dar numai lui, nu și lui Nae Cojocaru la care ținea atât de mult și pentru care se și frământa. Putea-va trece cu bine ispita? Îl mai țineau oare puterile atât de slăbite de ultima încercare de la Gherla? și cum să-l ajute, în cazul în care…?

Administrația nu-i lăsa împreună și se temea. Se temea, pentru că, în singurătate, chiar și eroul poate cădea. Doar sfinții nu, dar… Nae nu intra în categoria lor. Din omul viu, ar fi fost o greșeală să-și facă idol. Nici din sine nu-și făcuse, necum din cine l-ar putea dezamăgi. De aceea se temea…

Și se temu până ce, într-o bună zi, se pomeni cu Nae în celulă. Îl trimisese administrația ca să-l convingă pe el, Aurel State, să cedeze, să înțeleagă și să-și recunoască greșeala de a fi fost legionar și luptător pentru Hristos.

De cum îl văzu în celula lui, Aurel îi înțelese rostul vizitei. Nu spuse nimic și așteptă să deschidă Nae gura.

Doar că Nae, în loc să vorbească, sări la el plângând și-l îmbrățișă. Iar Aurel, proptindu-se în cele două cârje ce-l susțineau, îi întinse obrazul. Prea-i era drag și prea multe înfruntaseră împreună!

– Iartă-mă! spuse Nae. N-am venit să te conving, ci doar să te îmbrățișez și să recunosc că m-ai depășit. Vorkuta și Karaganda, lagărele tale, au fost mai cumplite decât Kolîma mea…

Când Simion Ghinea îi aduse la cunoștință lui Petre Țuțea ce se întâmplase la întâlnirea dintre Nae Cojocaru și Aurel State, bătrânul exclamă: ”Ăștia doi, da! Au scris o pagină glorioasă în Istoria poporului român!”

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pp. 157-164)

Aurel State – un om martirizat care a îndurat chinuri de neînchipuit

 

Era către sfârșitul lunii decembrie 1962, când colonelul Crăciun pregătea ofensiva contra deținuților politici din Aiud. (…) Suntem duși la club – o sală mare, în care încăpeau sute de oameni. După prelucrarea severă încheiată cu amenințări drastice, suntem scoși cu zeghea pe cap și duși la zarcă.

Grupul de fantome din care făceam parte este condus la celula nr. 24 de la parter. Ne dăm jos zeghea de pe cap și ne vedem față către față. Nu era nici unul dintre cunoscuții mei. Cu excepția doctorului Busoicescu, care avea peste 60 de ani, totți eram tineri: doi foști studenți, un fost ofițer de rezervă, prizonier în Rusia, un țăran macedonean și eu, care contam tot ca student. (…)

Ultimul ”tânăr” era State Aurelian. După ce absolvă Școala Normală, face școala de ofițeri de rezervă de infanterie. Tânăr sublocotenent este trimis pe front. Cade prizonier la Sevastopol și atunci începe drama vieții lui State, mai întâi ca prizonier de război, ca deținut politic în Gulagul rusesc și apoi ca deținut în Gulagul românesc. (…) Fostul prizonier și deținut repatriat din Gulagul rusesc, încăput pe mâna Securității este martirizat și adus în pragul sinuciderii.

Datorită faptului că în prizonierat avusese atitudine dârză contra Anei Pauker, Valter Roman și a altor cozi de topor trădători de țară, a îndurat multe suferințe. Datorită eroismului său, K.G.B.-ul vroia să-l compromită sau chiar să-l lichideze. Pentru asta i-a înscenat proces și l-a condamnat la muncă silnică pe viață. Ca deținut, State a fost târât prin temnițele din Gulagul rusesc, unde a îndurat chinuri de neînchipuit.

Ca urmare a intervenției R.F.G. la Moscova pentru recuperarea nemților, românii au beneficiat și ei de clauză și au fost repatriați. Dar, repatrierea, pentru cei mai mulți, a însemnat intrarea într-un iad mai apăsător decât cel rusesc.

Așadar, bietul State, odată ajuns în patria pentru care și-a vărsat sângele apărându-i libertatea și demnitatea, este înhățat de Securitate și după dosarul semnat de Ana Pauker și Valter Roman este anchetat și torturat.

Simțind că cercul se strânge și există pericolul de a fi în situația să dea nume, a hotărât să se sinucidă pentru a-i salva pe cei vizați. Dar cum? Securitatea avea nevoie de date și State trebuia să trăiască să le furnizeze, așa că era păzit strașnic.

Găsise totuși o soluție. Tot ducându-l la anchetă, a observat într-un loc o scară de incendiu care dădea pe acoperiș. Într-o zi, când și-a dat seama că gura de pod era deschisă, a dat un pumn zdravăn în față sergentului care-l conducea, la trântit la podea și a rupt-o la fugă pe scară. A ieșit pe acoperiș și s-a aruncat cu capul în jos pe trotuar. N-a fost să moară. Închisoarea Uranus, unde se petrecea acțiunea, nu era prea înaltă.

La spitalul Văcărești, este adunat, cârpit, îndreptat și după luni de zile State era o alcătuire informă, la care numai capul cu ochii vii, vulturești, era normal. Un umăr mai sus, celălalt căzut, un picior mai scurt și țeapăn cu femurul intrat în bazin, câteva coaste rupte ieșite în afară. Mersul lui era un fel de salturi proptindu-se între două cârje. Te mirai cum de mai poate trăi. Trebuia să-l ajuți să se întindă pe pat sua să se ridice în capul oaselor; să-l ajuți să se așeze pe tinetă sau să-i ridici de jos un obiect pe care-l scăpase din mână. Orice mișcare forțată îi provoca dureri atroce.

Și frigul ne tortura… un duh de deznădejde parcă tot mai insistent se insinua în sufletele noastre. (…)

Îl ascultam pe State. În ciuda faptului că avea un trup schilodit și istovit, ochii îi erau vii, spiritul proaspăt și cald, înviorător și dătător de optimism. N-am surprins niciodată vreo umbră de pesimism sau răzvrătire împotriva destinului.

Trăiam într-o atmosferă de înaltă ținută spirituală, mai ales că era pe la începutul lunii aprilie și nu ne mai tortura frigul. Dimineața, după program, până către ora prânzului, fiecare era ocupat cu rugăciuni, cu meditații sau vreo informare. (…)

După masă, era timp rezervat pentru povești și convorbiri. Convorbirile cu State aveau pentru mine o valoare de balsam spiritual, un adevărat tonic. (…)

Dar într-o bună zi, era în Vinerea Patimilor Domnului, în seara zilei de 12.04.1963, ușa se deschide și gardianul îi ordonă lui State să se pregătească pentru izolare. Mi-am zis: ”Vor să-l omoare”. Dar nu mi-am dus gândul până la capăt, când l-au pe gardian spunându-mi: ”Și tu”. (…) Am pus mâna pe fruntea lui State, am făcut o scurtă rugăciune, l-am sărutat și am avut puterea să-i mai spun: ”Dumnezeu să te aibă în pază”. Gardianul a dat dovadă de omenie și n-a reacționat. FĂră nici un cuvânt mi-a deschis și am intrat în altă celulă. (…)

Reflectând asupra evenimentului, am găsit tâlcul izolării lui State. Cu câteva zile în urmă, colonelul Crăciun, comandantul închisorii, trecuse din celulă în celulă. În cuvinte dure și amenințări ferme, a căutat să ne facă să înțelegem că nu vom ieși de acolo, dacă nu ne vom schimba atitudinea. Răspunsul nostru a fost tăcerea.

În urma grevei foamei și a stării sănătății, State a fost scos de la izolare și dus la infirmerie.

Prin anul 1967, student fiind, l-am întâlnit pe State Aurelian, care pe o motoretă triciclu se ducea la Universitate. Era student la facultatea de litere…

(Mărturia lui Nicolae Zârnă – Din documentele rezistenței, nr. 6, A.F.D.P.R., București, 1992, pp. 279-286)

Aurel State – ”avea un curaj nemărginit și o ținută de o demnitate neclintită”

 

În lungii mei ani de detenție am întâlnit trei oameni care, cum spunea zicala, „și-au văzut moartea cu ochii”; ei puteau afirma, pe bună dreptate, că se întorseseră de dincolo de mormânt: [Ștefan Dragomir, Lt. Col. Botezatu și Aurel State]. […]

Cu câteva luni mai târziu, după procesul meu, în același peniteciar Pitești, am stat în aceeași celulă cu un alt fost prizonier de război, pe care am ajuns să-l iubesc și să-l admir mai mult decât pot spune: Aurel State. Era originar dintr-un sat de lângă Cîmpulung, se pregătise pentru a fi învăţător (urmase Liceul Pedagogic) şi înainte de a împlini şi 20 de ani se prezentase voluntar ca să facă serviciul militar înainte de termen.

Cînd s-a declarat războiul contra Rusiei, era sergent într-un batalion motorizat din infanterie care nu fusese trimis în acţiune. A cerut în repetate rânduri să fie trimis pe front, într-o unitate de luptă. Colonelul, nevrând să piardă un instructor atât de bun, a refuzat de fiecare dată. În cele din urmă, State a dezertat și s-a dus pe front pe cont propriu; acolo s-a înrolat într-un batalion de vînători de munte (nu ţin minte amănuntele cazului şi cum a scăpat de pedeapsa de dezertare; cred că vânătorii de munte erau unitatea la care intrase ca voluntar iniţial, înainte de a fi detaşat la batalionul motorizat).

Pe front, chiar de la început, şi-a dovedit valoarea ca luptător incomparabil. În curând i s-a dat comanda unui pluton, ai cărui oameni îl venerau pur şi simplu, şi a fost folosit în toate operaţiile de şoc ale corpului său de armată. Era un adevărat luptător, nu doar un viteaz nechibzuit. Pregătea minuţios dinainte toate amănuntele atacului pe care avea să-l execute, studiind configuraţia terenului, fiecare amănunt topografic, poziţiile inamicului, moralul și probabilele sale reacţii, lăsând cât mai puţin în voia soartei. Numai atunci când era în posesia tuturor datelor, pornea la atac. Avea un succes după altul. A fost decorat cu cele mai înalte ordine militare române şi germane, atât înainte şi de a fi înaintat ofiţer, cât şi după aceea, şi a fost citat prin ordin de zi de nenumărate ori. A fost rănit de două ori, a refuzat să fie evacuat şi odată a fugit din spital ca să se întoarcă la mult iubitul său pluton. Era un luptător desăvârşit în adevăratul înţeles al cuvîntului.

Cînd armata a fost silită să se retragă din Crimeea, unitatea sa a fost sacrificată, ca să acopere retragerea forţelor principale şi, în cele din urmă, a fost luat prizonier. Ca prizonier, a continuat să lupte, de data aceasta pentru drepturile sale, conform Convenţiei de la Geneva; a refuzat să execute munci care, după regulament, nu puteau fi impuse ofiţerilor şi a fost pedepsit în repetate rânduri. A fost mereu mutat dintr-un lagăr într-altul, printre altele la lagărul de muncă Vorkuta, dincolo de Cercul polar. În lagărele de ofiţeri germani în care a stat, a învăţat germana şi a reuşit să-şi însuşească cunoştinţe vaste în domeniul culturii şi al literaturii germane. A învăţat de asemenea limba rusă şi a citit toată literatura clasică rusă care îi cădea în mână. Spre mijlocul anilor ’50 a fost trimis în România împreună cu ceilalţi prizonieri de război şi a reuşit să se înscrie la Universitatea din Bucureşti la Limba și Literatura germană. În anul II, dacă nu mă înșel, a fost arestat împreună cu Col. Botezatu şi acuzat de a fi conspirat împotriva regimului comunist cu alţi foşti prizonieri de război. Din cât se pare, acuzatia se baza pe faptul că foştii prizonieri de război se adunaseră ca să asiste la înmormîntarea unuia din ofiţeri, camarad de al lor.

Ancheta a avut loc în fostul Arsenal al Armatei, transformat în închisoare a Securităţii. Erau supuşi aceluiaşi sistem de izolare absolută pe care-l cunoșteam toţi prea bine, nici o comunicare cu lumea din afară, microfoane în toate celulele, astfel că cea mai uşoară şoaptă să poată fi auzită. Ieşiri zilnice de 10-20 minute, în şir indian, într-o curte interioară în care erau duşi într-un singur rând, ţinâdu-se de mină, cu ochelari negri pe ochi, ca să nu poată vedea nimic pe drum.

State nu mi-a dat niciodată amănunte asupra anchetei lui, dar puteam să-mi închipui perfect cum fusese condusă, când el mi-a spus că anchetatorii îl aduseseră în starea în care se temea că nu mai putea rezista şi prefera să se sinucidă decât să-şi trădeze camarazii. Nu era lucru uşor să te sinucizi în timpul unei anchete în care, zi şi l noapte, erau sub cea mai strictă observaţie, iar cravata, cureaua si şireturile de la pantofi îţi fuseseră luate. State a examinat posibilităţile cu scrupulozitatea cu care îşi pregătise raidurile asupra tranșeelor inamice.

Pe când era scos la plimbarea zilnică, a descoperit, uitându-se pe furiş pe sub ochelari, partea de jos a unei scări de fier, o scară de incendiu fixată în perete. A numărat paşii până la scară, atât la dus cât şi la întorsul de la plimbare. A plănuit să dea brusc drumul mâinilor celui dinaintea şi din urma lui (din rând), să-şi scoată ochelarii şi i să se repeadă pe scară, care ducea probabil pe acoperişul clădirii, şi de acolo să se arunce în curte. Singura sa teamă era ca această scară să nu fie prevăzută, mai sus, şi cu o barieră încuiată, cum se face uneori ca să impiedici accesul hoţilor, – caz în care ar fi fost ușor prins şi s-ar fi făcut de râs. A socotit că erau multe șanse ca scara să nu aibă o astfel de barieră şi se hotărî să încerce. Pe sub ochelari putuse să observe că cei doi gardieni (ai Securităţii), cel din cap şi cel din urma şirului, nu purtau tocuri de pistol, deoarece nu voiau să se tragă în el, să fie rănit, ci capturat de viu.

În ziua Z a făcut cum plănuise; şi-a smuls mâinile din cele ale vecinilor, şi-a scos ochelarii şi s-a repezit în sus pe scară. Cei doi gardieni au fost atât de uluiţi, încât el urcase o bucată bună pe scară, înainte ca vreunul din ei să pornească pe sus după el. State a ajuns sus pe acoperiş, a ales o margine a acoperişului sub care era curtea pavată, ca să se asigure de o moarte rapidă şi s-a aruncat jos.

Eu am stat cu State doi ani după tentativa sa de sinucidere. Din punct de vedere fizic, era o epavă. N-avea aproape nici un os care să nu fi fost sau să nu fie rupt. Nu se putea mişca fără cârje, din cauza pelvisului fracturat, care nu se vindecase (situaţia era aceeaşi cu 5 ani mai târziu, când ne-am întâlnit din nou, în fugă, în ajunul eliberării noastre din închisoare). Își utiliza cu greu cârjele pentru că oasele unuia dintre braţe îi fuseseră consolidate într-o poziţie vicioasă şi, în plus, avea dureri cumplite în tot corpul.

Din punct de vedere moral era superb: avea un curaj nemărginit şi o ţinută de o demnitate neclintită; o inteligenţă sclipitoare şi o neobişnuită sensibilitate la frumuseţe, exprimată în orice formă: literatură, muzică sau artă. Pot menţiona aici că tătarii din Crimeea, pe care ajunsese să-i îndrăgească, traduseseră numele lui, ,Aurel“ (diminutiv al cuvîntului „aur”, în „Altyn“, cuvântul tătăresc şi turcesc pentru „aur“; în satele din Crimeea era cunoscut sub acest nume. Ei nu greşeau: caracterul lui era, şi sper că mai este, din aurul cel mai pur.

În timp ce eram în aceeaşi celulă, el a fost luat într-o zi pentru o anchetă (un interogatoriu) şi s-a întors după o jumătate de oră bătut rău. Anchetatorul îl proptise de perete, cu cârje cu tot, şi-l stâlcise în bătăi cu pumnii. Asta nu i se întâmplase în secolul XV, sub Inchizitia spaniolă, ci în secolul XX, sub un regim care se fălea cu omenia. […]

(Radu R. Rosetti – Revista Memoria nr. 5, pp. 127-129)

Aurel State a trăit şi a murit ca un erou

 

Omul rămâne OM când şi-a câştigat dreptul la neuitare şi când gândul îl plimbă să stea de vorbă cu cei ce nu mai sunt, dar au rămas deschizătorii lui de drum luminos în viaţă. Şi neamul rămâne pe veci când cei veniţi din negura istoriei au ştiut prin vorbă şi faptă să-şi cinstească înaintaşii.

S-a întâmplat ca-n acest pământ binecuvântat și frământat, podit cu oseminte din hotar până-n hotar, să se-nscrie epopeea noastră râvnită chiar şi de vecini pentru acurateţea şi vrednica conservare. (…)

Ultima jumătate de secol ne-a hărăzit şi învrednicit pe unii să fim actori, pe alţii martorii unor astfel de oameni care au marcat nu numai istoria dar şi pe noi care le-am urmărit traiectoria spre veşnicie, câştigând-şi dreptul la neuitare.

Pe aceste locuri s-a născut şi cizelat o Pleiadă de oameni legaţi de acelaşi obiectiv, salvarea ţării din ghearele cotropitorilor şi uneltele lor, apărând demnitatea naţională. Printre ei ca într-o constelaţie apar nume ca: Ion Mihalache, Toma şi Petre Arnăuțoiu, Aurel State, Tudor – Vily Popescu, Elisabeta Rizea, Gheorghe Arsenescu, Petre Ţuţea, Grigore Dumitrescu, Dumitru Apostol, Iosif – Toma Popescu, Const. Stănescu şi multe astfel de „stânci” de temelie a veşniciei neamului.

Aurel State, omul predestinat să facă fală neamului românesc, s-a născut pe 29 aprilie 1921 în comuna Godeni de pe râul Bratia, într-o pitorească zonă de la poalele Iezerului. În acelaşi timp şi în aceleaşi locuri a venit pe lume şi Toma Arnăuțoiu, o altă figură de legendă din lupta de eliberare de sub jugul străin.

La 20 de ani pe Aurel State îl găsim plecat la drum pentru dezrobirea Basarabiei și Bucovinei de Nord iar în 1942 săvârşind acte de vitejie și înălțat la gradul de sublocotenent, în Crimeea. Și tot acolo a fost rănit, dar imediat ce rana s-a vindecata cerut să plece pe front, renunțând la concediul medical. În luptele crâncene de la Sevastopol, când din toate părțile, de pe uscat, din cer și de pe mare se revărsa focul ucigător ce prevestea Apocalipsa, pe 12 mai 1944, Aurel State, alături de mii de neînfricați soldați români, a căzut prizonier.

Cu cât ne depărtăm și analizăm acele vremi de groază, cu atât mai clar se conturează adevărate figuri intrate pentru veșnicie în istoria neamului nostru. În acele momente, când peste tot se auzeau vaietele răniților și disperarea altora, Aurel State a auzit și un cuvânt profetic în preajmă: „E adevărat că nu pot mântui pe nimeni alegând între viață și moarte, dar ce vor gândi acești nefericiți tot restul vieții, amintindu-și că în ceasul de cumpănă eu îi părăsisem?“. Erau cuvintele ofițerului George Fonea, un erou în acele lupte, care refuzase șansa de a se salva, deși avusese loc în ultimul avion ce părăsea Crimeea. Pe deasupra, acest brav ofițer își pierduse și un ochi în acele încrâncenări pe viață și pe moarte cu dușmanul.

Aurel s-a atașat acestui comandant și pe drumul surghiunului, care era îngrozitor de greu, când pentru „nacialnicii“ ce-i forţau să meargă mai repede, George Fonea devenise inutil şi era „invitat” să iasă din rând și prin semne îi arătau că-l „termină“ repede, să nu se mai chinuie. Aurel State a intervenit cu vorbe blânde:„Lăsaţi-l c-a fost om bun, nu-l împuşcați, poate scapă cu viaţă.“

Împreună, aceşti doi şi-au legat destinele pe viaţă. Împreună au avut nefericirea să asiste la „prăbuşirea omului prin om“ şi la Oranki şi în lagărele de exterminare rusești.

Acolo, când ”se vindea curent sânge de frate pe un blid de terci” pentru a nu muri, sau pentru a veni în ţară înaintea celorlalţi, Aurel State a asistat la filipicacăpitanului Tudor (Vily) Popescu, adresată obraznicei „înalte doamne“ Ana Pauker:

„Cu ce drept tu, străină de neam, acuzi de trădare pe cei în suferinţă şi dai lecţii de simţire românească acelora pe care patronii tăi i-au ţinut în iad şi care nu vor să folosească, în ciuda ameninţărilor cu moartea, şansa ce le-o daţi de a ieşi de aici cum au făcut-o nefericiţii care te urmează? Mie, celui lovit şi batjocorit, nu mi-a trecut prin minte să-ţi etichetez crezul şi lupta ta, dar tu o faci sălbatic şi neruşinat.“

Solidar până la sacrificiu cu cei ce apărau onoarea românească sub diabolicul regim comunist al Uniunii Sovietice, Aurel State a trecut din tortură în tortură, prin nesfârşite greve ale foamei, protestând împotriva muncii de exterminare, în care omul înjugat era biciuit de câinii lui Beria şi hăituit de fiarele lui Stalin.

Acolo a trăit durerile şi speranţele cu oameni ce şi-au cinstit menirea în viaţă, în slujba aproapelui şi a onoarei, alături de George Fonea (poetul prizonierilor), Achile Sarry, Radu Mărculescu, Vasile Stoenescu, Puiu Atanasiu, Nicolae Ispas.

Destinul a făcut să schimbe locurile de tortură, dar nu şi starea de decădere morală a celor vânduţi diavolului roşu, deoarece, ajuns pe pământul strămoşesc, atât de dorit, a găsit aceleaşi locuri de supliciu, doar cu paznici schimbaţi în mai rău. Fapt ce l-a determinat şi pe Aurel State, ca şi pe alţii, să denumească etapa de până-n 1948 drept „perioada romantică a închisorilor.“

Cu perseverenţa cunoscută şi consecvent prieteniilor cimentate în vremuri tragice, Aurel a rămas alături de George Fonea până la mormânt.

Atunci când eroul George Fonea a plecat spre veşnicie, Aurel State a adus membrii Asociaţiei Nevăzătorilor de la Vatra Luminoasă (tovarăşii lui de muncă) şi l-au îngropat înfăşurat în tricolor. Aurel şi foarte mulţi camarazi ai săi, înfrăţiţi în gulagurile ruseşti, au fost arestaţi, învinuiţi de crima de ajutor, deoarece îndrăzniseră să-şi înmormânteze „poetul lor“ în coşciug cumpărat de ei şi cu braţele pline de flori.

Pe 12 februarie 1958, s-a pomenit jucat în picioare de căpitanul Gheorghe Enoiu, călău renumit din procesul lui Pătrăşcanu, care îl socotea organizatorul înmormântării şi-i cerea să-i spună pe toţi cei care participaseră, pe toţi cei pe care-i anunţase şi pe cei ce fuseseră cu mortul prin Siberia.

Nemaiputând îndura şi voind să salveze pe alţii, Aurel a fugit pe acoperişul închisorii din Uranus (Calea 13 Septembrie) şi s-a aruncat în gol, căzând pe trotuarul străzii ca o masă de carne.

Adunat într-o pătură, a ajuns la spitalul Văcăreşti, unde doctorii au început să-l cârpească şi să-i lege oscioarele cu sârme, încingându-l ca într-o plasă.

În timp ce era purtat de pe o masă de operaţie pe alta şi se ruga de doctori să-l lase să moară, prietenii lui, aproape o sută, erau împărţiţi pe loturi şi judecaţi la fabrica de procese, după chinurile îngrozitoare ale anchetelor, repartizându-le pedepse între 15-25 ani, iar la cinci dintre ei pedeapsa capitală.

Aurel State a fost disjuns, aşteptându-se ca doctorii să-l salveze. După vreun an de zile, când a reuşit să se ridice, cu un picior mai scurt şi în cârje, a şi fost luat şi dus la „fabrică“, unde i s-au dat 18 ani de muncă silnică şi a fost aruncat într-o dubă care l-a transportat la Aiud.

În “reeducarea” de la Aiud, vede, ascultă şi nu-i vine să creadă. Ceea ce Rusia nu reuşise, aici se realizase, fără nici o palmă, fără nici o înjurătură.

El îşi oferise viaţa pentru onoarea de a rămâne om. Aici, acum, avea impresia că halucinează.

Oameni ce cândva se pretinseseră cineva şi-ţi dăduseră sfaturi dojenitoare, cu morga omului fără de cusur, acum se străduiau să te înveţe contrariul, să te forţeze să faci ce făceau ei fără pic de jenă.

Asculta buimăcit: „Torţa tinereţii mele am plecat-o spre pământ. Am urmat calea nebuniei. Crima transformată monstruos în ideal şi metodă, repudiată de mine în procesul de conştiinţă ce mi l-am făcut în decursul anilor, este reafirmată recent de… Conştient de cele săvârşite odinioară împotriva ţării mele şi admirând cele ce văd împlinite în epoca actualelor prefaceri (socialiste), sunt fericit să mărturisesc ruperea mea definitivă de trecut şi vechile idei. Dorinţa sinceră de a contribui efectiv la opera de construire a României comuniste îmi este şi va fi mereu suportul moral al vieţii de acum!“

Apostrofat de călăul criminal Gheorghe Crăciun să-şi fixeze poziţia, Aurel State s-a ridicat anevoie şi, proptindu-se în cârje, i-a răspuns fără şovăire:

„Sunt destul de educat ca să mai am nevoie de aşa ceva!” “Şi aprins (mă făcuse bandit care nesocoteşte realizările regimului), strigai că nu mi-e teamă de el, şi dacă grija lui e să-şi dobândească epoletul de general, a mea este să rămân om, iar în privinţa realizărilor îngrămădirile de bolovani nu înseamnă nimic, atâta vreme cât oamenii sunt batjocoriţi ca în Aiud.“

În forfota ce s-a stârnit, un deţinut politic, tot mucegăit de închisoare, s-a repezit, i-a desprins mâna de pe cârje şi i-a sărutat-o. Acesta a fost eroismul suprem al lui Aurel State în faţa foştilor de tot felul, îngropaţi în mocirla nemerniciei şi decăderii umane.

„Zarul“ sorţii l-a făcut câştigător pe Aurel State, care s-a eliberat odată cu toată lumea, în 1964, dar cu fruntea sus.

Acum şi-a adus aminte de îndemnul lui Mateianu: „chiar gângav să spună ceea ce pământul tace“. Aurel State, ajuns în cârje acasă, s-a apucat să aştearnă pe hârtie, ca supravieţuitor, pentru „viitorul neştiut“. Şi a făcut-o cu dăruire şi a trimis manuscrisul în lumea liberă, mărturie despre ce a fost şi n-ar trebui să mai fie. Dar Securitatea, această instituţie barbară, a aflat şi a început să-l cheme şi pe el, şi pe Florin Fonea (fratele poetului), să-i toace ca la securitate şi să-i trimită să aducă manuscrisul lui şi al poeziilor lui George Fonea.

Din martie 1983 a început acest calvar şi, ajungând vestea la Paris, Remus Radina a făcut un apel intitulat „Jos mâinile de pe Aurel State“, pe care l-a adresat forurilor internaţionale, presei şi radiourilor din străinătate, care l-au difuzat.

Aceste monstruozităţi comise de mercenarii lui Ceauşescu au continuat până ce l-au omorât pe Aurel State şi l-au internat în stare gravă în spital pe Florin Fonea, care a avut acelaşi sfârşit tragic.

În timp ce manuscrisul zăcea uitat, prăfuit pe rafturile străine, Remus Radina, cu râvna şi tenacitatea cunoscută, a reuşit să recupereze perlele lui Aurel State şi să le boteze Drumul Crucii, un nume ce într-adevăr reprezintă viaţa acestui martir.

În timp ce Nicolae Constantinescu, directorul editurii Coresi, îl tipărise şi era la legat, în străinătate a ajuns vestea dureroasă că Aurel State a fost omorât de al treilea călău. După ce scăpase din ghearele lui Stalin, ieşise în cârje din cele ale lui Gheorghiu-Dej, a fost exterminat de Ceauşescu.

Apariţia cărţii Drumul Crucii a fost ca o lumânare aprinsă la căpătâiul lui Aurel State, iar la Bucureşti nici mort nu era lăsat să se odihnească.

Prietenii şi cunoscuţii au fost chemaţi şi avertizaţi să nu meargă la cimitir pentru a-l conduce pe ultimul drum. În schimb a fost prezentă Securitatea, care a filmat asistenţa, fără jenă, fără respect faţă de un om integru pe care l-a omorât. Au făcut-o pentru a intimida pe supravieţuitori aşa cum au făcut-o şi la moartea eroului George Fonea.

Două vieţi care şi după moarte i-au înfricoşat pe călăi. Şi nu au fost singurele.

Perioada dictaturii comuniste este plină de sânge şi de crime.

P.S. În Piteşti s-ar merita ca o stradă să poarte numele Aurel State.

(Cicerone Ionițoiu – Revista Rost nr. 99 din mai 2011 (an IX), pp. 34-36)

Istoria unui bilet confiscat de Securitate

Scrisoare de dragoste

„Dragă nevastă, nemaivăzându-te de mult, pe tine şi pe copii, mi-e tare dor de voi. Şi nu pot să vă văd. Totuşi, Dumnezeu este cu toţi şi veghează toate…“ Aşa începe un bilet confiscat de Securitate în 1953. E scris de Gheorghe Haşu, care făcea parte din grupul de rezistenţă împotriva comunismului din Munţii Făgăraş. Eugenia avea 24 de ani, 2 copii, câteva microfoane montate în casă şi mai multe arestări la activ. Era urmărită în permanenţă, bătută şi anchetată, iar Securitatea încerca să o forţeze să îşi trădeze bărbatul – duşman al regimului.

gheorghe-hasu

Gheorghe Haşu denunţase abuzurile comunismului şi se ascundea în munţi, alături de alţi 11 făgărăşeni, membri ai grupului de rezistenţă condus de Ion Gavrilă Ogoranu.

Scrisoarea n-a ajuns niciodată la destinaţie. Cel căruia îi fusese încredinţată a fost arestat şi a predat hârtia. Doar începutul se mai poate citi, într-un dosar din arhiva CNSAS. Gheorghe Haşu a fost prins în 1955. A fost executat doi ani mai târziu, la Jilava. Nu a apucat să îşi ia rămas bun de la soţie, dar i-a transmis un ultim mesaj, înainte de arestare: „Spuneţi-i să mă ierte. Şi să crească copiii cum i-o ajuta Dumnezeu“.

 

Doi ani de căsătorie

 

Gheorghe Haşu era un ţăran înstărit din satul Pojorta, raionul Făgăraş. Nu făcuse niciodată politică. Era cunoscut ca priceput tâmplar, meşter de acoperişuri. Rănit şi decorat în al Doilea Război Mondial, odată întors acasă s-a grăbit să-şi caute soţie. Un prieten din copilărie, conducătorul grupului de rezistenţă în care avea să intre, nota peste ani: „După armată, Ghiţă a umblat o iarnă cu sania prin sate, prin şezători, şi, spre invidia atâtor fete, şi-a ales de mireasă o fată de 16 ani, micuţă, de-abia intrată în joc, veselă, atât de veselă că şi uitase să plângă când căruţa de nuntă a dus-o la el acasă“.1

Eugenia Comanici şi Gheorghe Haşu s-au căsătorit în 2 februarie1947. El avea 25 de ani, iar ea nu făcuse 18. În iarna următoare, li s-a născut primul copil. Căsătoria lor a durat doi ani. Apoi au început cei 50 de ani de prigoană comunistă.

 

Fuga

 

În februarie 1949, gospodăria familiei Haşu a fost percheziţionată de Securitate. Fără mandat, fără explicaţii. În hornul casei a fost găsită o armă. „Era o puşcă ZB, confiscată de mine şi de fratele meu cu o lună înainte, de la nişte braconieri prinşi pe pământurile noastre. Am strigat la ei, au lăsat arma şi au fugit“ – declara Ghiţă în anchetele la Securitate de mai târziu.

Gheorghe şi fratele lui, Andrei, nu erau acasă; tatăl lor a fost ridicat. S-a întors după trei zile, bătut şi schimbat, sfătuindu-şi fiii să se ascundă dacă vor mai fi căutaţi de noii reprezentanţi ai statului. „Nu am avut încredere că vor soluţiona în mod drept această chestiune. M-am ascuns pentru că nu am vrut să risc o eventuală nedreptate care mi s-ar fi putut face. Erau zvonuri în tot satul, erau arestări peste tot.“2

Andrei şi Gheorghe dormeau într-o gaură săpată în grajd, sub locul vitelor. De acolo asistau în tăcere la percheziţiile tot mai dese ale Securităţii, la bătăile şi umilinţele pe care le îndurau părinţii, cele trei surori şi Eugenia, însărcinată cu al doilea copil. Noaptea, îşi căutau prietenii, în satele din zonă. Aşa au aflat că şi alţii se ascundeau, urmăriţi de Securitate: fii de chiaburi, membri ai partidelor istorice PNŢ ori PNL, studenţi, elevi, ţărani care se opuneau regimului. Întâlnirile începeau şi se încheiau cu o rugăciune – consemnează primii informatori ai Securităţii.

Ideea plecării în munţi a avut-o Andrei Haşu. În primăvara anului 1950, cei 12 tineri au fugit în munţi, aşteptând un moment favorabil răsturnării comunismului. Ştiau că în România există şi alte grupări de rezistenţă şi sperau că americanii nu vor accepta ca ţările din Europa răsăriteană să rămână sub dominaţie sovietică.

 

Prima condamnare

 

La câteva luni după fuga în munţi, partizanii au fost condamnaţi în lipsă pentru „constituire în bandă cu scop terorist şi crimă de uneltire împotriva regimului“. În iulie 1951, pe casa familiei Haşu din Pojorta a fost afişată sentinţa de condamnare. Ca prim conducător al grupului de rezistenţă din Făgăraş, Andrei Haşu a fost condamnat la moarte şi confiscarea averii. Avea să fie ucis de Securitate un an mai târziu, în februarie 1952, trădat de un sătean care ştia unde se ascunde. Fratele lui, Gheorghe, a primit 25 de ani de muncă silnică. Calea întoarcerii din munţi era închisă definitiv.

Părinţii partizanilor au fost obligaţi să semneze mandatele de arestare şi să achite cheltuielile de judecată. Sperând că Gheorghe va apărea la proces, Securitatea o obligă pe Eugenia Haşu să intenteze proces de divorţ. În lipsa ambilor soţi, Tribunalul Făgăraş pronunţă sentinţa. Eugenia se întoarce în satul părinţilor. Odată cu ea, se mută securiştii în civil şi informatorii care o urmăreau.

 

Ultima întâlnire

 

În casa părintească, Eugenia Comanici naşte al doilea copil. Deşi era riscant, Gheorghe a coborât din munţi să-şi vadă fiul. Momentul e relatat de Ion Gavrilă Ogoranu – care în ultimii ani ai vieţii s-a întâlnit cu rudele partizanilor. E singurul din grup care nu a fost prins de Securitate:

„Era duminică dimineaţa. Fetiţa se trezise şi, aşezată pe pieptul lui, îi închidea ochii cu mânuţele şi îi poruncea: cuncă-te, tată, cuncă-te. Avea doi ani. Alături, mama îşi alăpta pruncul. Era atâta linişte în casă, în sat şi parcă în lume. (…) Securiştii s-au repezit la poarta încuiată şi o dărâmară. În casă, Ghiţă adună repede ceva haine cu el, îşi luă raniţa şi puşca, sări pe o fereastră în grădina unui vecin şi se îndepărtă printre pomi. Tânăra nevastă acoperi patul unde dormise soţul, închise fereastra şi ascunse la repezeală hainele rămase de la el; se ruga în gând, cu copilul în braţe. În grabă, uită acele câteva fire de floarea-reginei, pe care soţul i le adusese de la munte, aşezate într-un pahar pe fereastră. Acest lucru i-a pus pe securişti la bănuială şi au făcut percheziţie, găsind hainele ascunse şi bocancii lui Ghiţă. Un ofiţer i-a aruncat copilul din braţe şi a început s-o lovească:

«Unde ai ascuns banditul, căţea?»“3

Eugenia, împreună fratele adolescent şi părinţii au fost duşi la Securitatea din Făgăraş. Au urmat zile şi nopţi de coşmar: „Tânăra nevastă a îngenunchiat înaintea lor: «Lăsaţi-mă să mă duc la copii. Credeţi-mă, nu ştiu unde poate fi bărbatul meu. Sau aduceţi-mi măcar copilul aici să-l alăptez că altfel îmi moare». «Un pui de bandit mai puţin, poate să moară!» «Atunci omorâţi-mă şi pe mine, să se termine odată!»“

Zdrobiţi de bătăi, au fost eliberaţi peste câteva zile; peste o vreme au fost luaţi iar, apoi din nou… Tatăl Eugeniei avea să fie trimis la Canal. Mama Eugeniei, ca şi părinţii fraţilor Haşu, a fost urmărită, bătută şi anchetată periodic.

 

Arestat şi executat

 

Gheorghe Haşu a fost arestat în vara anului 1955, când ultimii partizani din munţi au fost prinşi prin trădare. Securitatea le-a întins o cursă, cu ajutorul unui fost sprijinitor al grupului – acesta le-a promis să intermedieze o fugă în Grecia.

Alături de ceilalţi, a fost condamnat la moarte prin împuşcare. Cel mai bun ţintaş al grupului din munţi explica la proces: „Deşi am avut armă, nu am făcut uz de ea nici când aveam ocazia. Au fost situaţii când eram la 5 metri în spatele unor soldaţi, dar nu am tras, pentru că nu am vrut să fac crimă. Nu am tras niciodată primii într-o confruntare. Am folosit arma doar ca apărare, când n-am avut de ales. În toţi anii, am tras de trei ori şi nu am omorât pe nimeni“4

În celula lui a fost introdus un informator sub acoperire. În noiembrie 1955, acesta raporta: „Gheorghe Haşu îşi face rugăciunea liniştit, ţine post“. O întâmplare din acelaşi post al Crăciunului: „Gheorghe Haşu se ruga în genunchi. Domnul ofiţer a intrat în celulă şi l-a întrebat ce face. El a spus că se roagă lui Hristos. Ofiţerul i-a interzis să se mai roage în genunchi. Gheorghe Haşu nu i-a răspuns nimic, dar a continuat să se roage în picioare“.

A fost executat în 17 noiembrie 1957, la Jilava, alături de ceilalţi partizani. Trupurile au fost aruncate într-o groapă comună.

Despre soarta lui Gheorghe, soţia lui nu a aflat nimic oficial decât după 1990. Abia atunci a încetat şi supravegherea Securităţii. Cei doi copii au avut dosar de mici, iar eticheta de „fii ai banditului” i-a urmărit la şcoală, apoi la serviciu. La câţiva ani după evenimentele din 1989, o soră a lui Ghiţă a descusut din spatele unei icoane singura fotografie cu el care a scăpat vigilenţei Securităţii.

În 2010, fiul lui a găsit întâmplător fotografii de la nunta părinţilor, ascunse de Ghiţă în podul casei, înainte de fuga în munţi.

Eugenia Comanici are 83 de ani, cinci nepoţi şi şapte strănepoţi. Abia în 2012 a aflat de biletul pe care i l-a trimis soţul, acum 60 de ani.

(Ioana Haşu – Revista Familia Ortodoxă nr. 1 (48) din ianuarie 2013, pag. 11-14)


1. Brazii de frâng, dar nu se îndoiesc

2. Gheorghe Haşu – 1957, dosarele CNSAS

3. Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc

4. CNSAS – declaraţie din timpul procesului

Eveniment la GAUDEAMUS 2018! MUZEUL REZISTENȚEI.Lansarea cărților lui Constantin Iulian

Editura Sânziana vă invită sâmbătă 17.10.2018, ora 19, la Târgul de carte Gaudeamus 2018 de la Romexpo, unde va avea loc o prezentare a cărților fostului deținut politic Constantin Iulian: „Muzeul Rezistenței” și „Din lagărul România evadează morții”. O perspectivă asupra realizării unui Muzeu al Rezistenței anticomuniste la București.

Participă: prof. Radu Ciuceanu – fost deținut politic și luptător în rezistența armată anticomunistă, prof. Radu Cozărescu, Florin Dobrescu – managerul editurii Sânziana ș.a..

Lansarea va avea loc la Sala Bursa de Contacte, parter, la intrarea principală în pavilion, imediat în dreapta.

Intrarea liberă.

Daniil Sandu Tudor de la Rarău în lupta contra ateismului comunist

Din noiembrie 1953, ieroschimonahul Daniil, fostul monah Agathon Sandu Tudor, ajungea la Schitul sucevean Rarău, în calitate de egumen. Timp de un an vieţuise la Sihăstria Neamţului, în acea mănăstire îndrumată duhovniceşte de părintele Cleopa Ilie şi ajutat de Arsenie Papacioc. Se deprinsese cu traiul monahal după regula studită moştenită de la bătrânul Ioil Gheorghiu, dar acum ieroschimonahul Daniil căuta izolarea şi realizarea unei mai vechi idei: aceea de a ridica un aşezământ duhovnicesc în care să vieţuiască monahi intelectuali care să ţină piept marii provocări care se adresa creştinismului: ateismul comunist. Dar punerea în practică a acestei idei deranja autorităţile comuniste, mai ales că numeroşi turişti care făceau drumeţii la cabana Rarăului inevitabil vizitau schitul condus de ieroschimonahul Daniil.

daniil-sandu-tudor-rarau-1

În acest context, informatori ai Securităţii dădeau note despre cum, nu de puţine ori, egumenul Daniil susţinea adevărate conferinţe apologetice, în special tinerilor aflaţi în pericolul îndoctrinării comuniste. Un astfel de moment este descris în februarie 1956 de un informator al Securităţii, când un grup de studenţi vizita Schitul Rarău: „Fiecare grup a fost pus în situaţia de a asculta o adevărată prelegere ţinută de stareţul schitului, prelegere care atacă în mod direct materialismul. În ziua în care am fost şi eu, stareţul schitului ne-a aşteptat şi a atacat problema originii omului. A arătat că teoria animală a omului o susţin cei care doresc a face din om un robot, cei care doresc a încătuşa libertatea omului, pentru a-l transforma într-o maşină pe care să o dirijeze spre anumite scopuri. A mai precizat că anumiţi activişti de partid, care au doar patru clase şi deci sunt nişte analfabeţi, după dânsul, se prezintă în oameni de ştiinţă, motivează convingerea lor în general pe descoperirile ştiinţei, însă când sunt luaţi mai din scurt descoperă că habar nu au despre ceea ce este ştiinţa. În general, stareţul a vorbit cât se poate de îndrăzneţ şi chiar cât se poate de periculos la adresa vremurilor noi.

În prelegerea sa a atacat şi alte probleme, care au avut mare răsunet în sufletul auditorilor. El este un om foarte bine pregătit, reuşind să convingă pe foarte mulţi de partea sa. În acea zi, unul dintre studenţii de la Facultatea de Construcţii a încercat să-l combată, dar a pierdut partida spre bucuria aproape unanimă a vizitatorilor, care n-au reuşit măcar să se abţină şi să nu râdă în gura mare, când studentul pierdea treaptă cu treaptă în această luptă, după mine destul de neegală, având în vedere pregătirea unuia şi a altuia. Prelegerea, ca şi disputa, s-a terminat cu victoria stareţului, victorie care a făcut multă plăcere excursioniştilor. Întorşi la cabană, discuţia a durat aproape în toate zilele pe tema stareţului care, după foarte mulţi, are dreptate. …În concluzie, am impresia că vizitele turiştilor la schit sunt foarte aşteptate de stareţ şi de restul călugărilor şi că primirea ca şi prelegerile ţinute de stareţ sunt bine organizate. Vizitatorii rămân mulţumiţi şi convinşi de stareţ şi se transformă imediat în apărătorii lui“.

Un alt informator relata în iunie 1956 despre vieţuirea egumenului de la Rarău, pe alocuri exagerat şi tendenţios: „Sandu Tudor desfăşoară o vie activitate misionară ortodoxă şi se laudă că i-a combătut pe numeroşi profesori de ştiinţe naturale, compromiţând teoriile evoluţioniste în faţa elevilor cu care acei profesori veneau în excursie. Afirmă că la schit oamenii se simt mai liberi să-şi exprime adevăratele lor concepţii şi că a avut discuţii foarte interesante cu profesori şi studenţi de la Bucureşti, discuţii din care a văzut că tineretul nu acceptă deloc îndoctrinarea cu comunismul. Mă asigură că la el, la schit, se poate discuta fără teamă despre orice, căci Securitatea nu are posibilitatea să-l supravegheze. Mă asigură că el, personal, şi-a recrutat toţi călugării şi fraţii ca să fie sigur de ei şi că pe cei dubioşi i-a îndepărtat. … Are intenţia să organizeze un cerc filosofic reacţionar la schit. În general este preocupat de atragerea intelectualilor spre monahism, dar recunoaşte că, până în prezent, nu a reuşit nimic. De aceea, îi preţuieşte mai mult pe ţărani, care au caracter, nu ca intelectualii burghezi care se prostituează. Condamnă mişcarea legionară … dar îşi exprimă o admiraţie totală faţă de tineretul legionar pe care l-a cunoscut în anii de închisoare. În acest sens, are de gând să lărgească schitul, făcând o adevărată cetate mănăstirească la Rarău. Speră să lucreze în această cetate, în primul rând cu elementele legionare, pe măsură ce vor scăpa din puşcărie. Are promisiunea multora din închisoare.

Evident că aceste frumoase aspiraţii ale râvnitorului egumen de la Rarău nu puteau fi permise de către autorităţile comuniste, care în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 aveau să-l aresteze în grupul Rugului Aprins şi să-l condamne la ani grei de închisoare.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

Despre convertirea de la Muntele Athos a părintelui Daniil

Eu am fost foarte apropiat de părintele Daniil, foarte apropiat, şi îl cunosc mai bine decât l-au cunoscut toţi. Mulţi nu l-au iubit pentru că era foarte pretenţios, adică pretindea ca fiecare să fie foarte corect în ceea ce vorbeşte şi gândeşte, dar el era cel mai pretenţios cu el însuşi. Nu era iubit pentru că făcea observaţii mereu, şi la cucoane, şi la toţi, că vorbesc prea mult.

El era foarte pregătit din punct de vedere literar, să stea de vorbă, încât mulţi vlădici de pe vremea lui îl chemau ca el să le cizeleze cărţile pe care trebuiau să le tipărească. Am fost de faţă, martor, şi la Firmilian al Craiovei, şi la alţii, când stătea noaptea întreagă şi lucrau cu el, nopţi întregi, să le refacă cărţile, să fie mai literare. El a pornit la Sfântul Munte cu un gând perfiiiid!!! Dacă un Pitigrilli sau un Damian Stănoiu au câştigat bani cu Alegere de stareţă şi alte cărţi pornografice, el va câştiga de o mie de ori mai mult, cu stilul lui, nu? Dar când a ajuns acolo şi făcea observaţii la fraţii de la unele mănăstiri: „Asta-i haină, ce ţi-a dat stareţul? Asta-i mâncare, ce-ţi dă stareţul? Asta-i comportare omenească? Asta-i pesimism!” Şi fraţii i-au răspuns cum nu se aştepta nici el, nici nimeni de pe lume: „Ăsta-i stareţul meu, în care am încredere, şi Dumnezeu prin el mă va mântui!” N-a putut să mai răspundă nimic! A vrut să-i instige pe toţi împotriva stareţilor şi, dimpotrivă, fraţii l-au pus la punct şi atunci s-a întors în ţară smerit. S-a întâlnit cu Tit Simedrea, mitropolitul cel mai cult, şi acesta i-a spus: „Au dreptate fraţii, nu tu. Smereşte-te tu!” Şi atunci, el s-a transformat cu totul din gândurile pe care le aveau pitigriliciştii, damianstănoicii – să fie smerit, să se închine, să se jertfească pentru credinţă, pentru biserică, şi de asta a fost bătut mai rău decât toţi la Aiud şi de asta l-au omorât în bătăi.

(Pr. Adrian FăgețeanuViața mea. Mărturia mea)

Părintele Daniil – un îndrăgostit de frumusețile cele duhovnicești

Era prin anii 1936-1937, la Mânăstirea Cernica de lângă București, unde eram elev la Seminarul monahal; din când în când, primăvara, toamna, venea părintele Gala Galaction cu câțiva prieteni.

Ne adunam toți elevii sub un nuc mare din incinta mănăstirii, iar un domn, îmbrăcat elegant și cu barbișon, ne vorbea despre lucruri pe care nu le auzisem nici la mănăstirea unde ucenicisem câțiva ani și nici profesorii seminarului nu le spuneau.

Ne vorbea despre frumuseți duhovnicești aflate la Sf. Munte, în manuscrise din biblioteci mănăstirești, despre Filocalie, despre Rugăciunea minții. Mi-a rămas neștearsă din minte imaginea de la Sf. Calist, a lăutarului cu capul plecat pe alăută, răpit de frumusețea cântării, cu care voia să ne atragă luarea aminte asupra rugăciunii celei de gând.

Acel domn era Sandu Tudor – scriitorul, mai apoi ieromonahul Agaton și, la urmă, ieroschimonahul Daniil. Mai târziu aveam să cunosc bucuria de a viețui împreună cu el la Mănăstirea Antim din București și să ne întâlnim mai adesea pe meleagurile Moldovei, la Mănăstirea Slatina și la Schitul Rarău, unde a fost egumen spre sfârșitul vieții.

Un îndrăgostit de frumusețile cele duhovnicești, un neobosit căutător de înțelesuri subțiri și adânci, mistuit de dorul celor înalte și rănit de dragostea vieții duhovnicești, în care s-a angajat cu toată ființa. Așa l-am cunoscut pe părintele Daniil. Întotdeauna cu o carte în mână, meditând sau scriind, întotdeauna cu cuvânt duhovnicesc pe buze, cu subțirime și adâncime de gând, cu frumuseți de grai cizelat și împodobit, ca manuscrisele filocalice de care era îndrăgostit.

În viața de mirean condusese o revistă și colaborase la multe altele, scrisese volume de poezii, acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov; ca monah însă, s-a aplecat asupra vieții de rugăciune și de înnoire lăuntrică, gânduri și simțiri pe care le-a turnat într-o triadă de acatiste filocalice: al Rugului Aprins, închinat Maicii Domnului, izvoditoarea de nesfârșită rugăciune; al Sfântului Ioan Bogoslovul, Părinte al Rugăciunii și dumnezeiesc avvă al vieții duhovnicești, și, cel de-al treilea, al Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, icoană românească a înaltei trăiri duhovnicești. A fost începătorul și sufletul mișcării Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim.

Doritor de liniște și isihie, spre bătrânețe s-a retras într-o sihăstrie din munții Rarăului, la peste o mie de metri altitudine, unde a reînnoit și condus o obște duhovnicească de vreo 20 de ucenici, iubitori de viață aspră și de rugăciune.

Dar și aici venea multă lume, de la mari depărtări, să se spovedească și să ia cuvânt de învățătură și de folos sufletesc de la părintele Daniil. Pe oamenii simpli de la țară îi primea și îi sfătuia cu multă bucurie; însă de cei ce veneau mai mult pentru vorbă curioasă știa să scape cu înțelepciune. Astfel, au venit odată la el câțiva domni de la oraș, care întâmpător au dat chiar peste părintele Daniil. Și, fiindcă nu-l cunoșteau, i s-au adresat zicându-i: ”Părinte, am auzit că se află aici un sihastru Daniil; am vrea să-l vedem și să stăm de vorbă cu el.” „Ați fost îndrumați greșit – le răspundea părintele Daniil. Daniil Sihastrul nu se află aici, ci în altă parte, la Voroneț.” Și după ce i-a tratat cum se cuvine, le-a dat îndrumări cum să ajungă la Voroneț, mânăstire care se află departe de Rarău, cale de o zi bună de mers pe jos. Într-adevăr, la Voroneț trăise un vestit pustnic sfânt, Daniil Sihastrul, care însă nu mai era viu de vreo patru secole.

De la părintele Daniil au rămas multe scrieri duhovnicești, dintre care numai puține au văzut lumina tiparului până acum. Dar foștii lui ucenici și cei care l-au auzit păstrează cu grijă multe dintre sfaturile lui, din care dau câteva pentru iubitorii de împlinire și sporire duhovnicească.

„Prefacerea omului trupesc în om duhovnicesc este o mare minune – spunea el. Omul înduhovnicit, monahul, este arvună a vieții viitoare, pentru care i se cere o grijă necontenită și o pregătire excepțională. Trebuie să te biruiești necontenit, să te crești duhovnicește cum crește un copil mic. În toate împrejurările să treci de partea monahului din tine. Cercetează-te zilnic, ca să vezi în ce stadiu te afli; lucrează-te singur cu atâta grijă, încât starețul și duhovnicul să nu mai aibă de lucru cu tine.”

„Neorânduiala monahului este mare nelegiurie față de sufletul său. La Voroneț, în gura balaurului, se văd și culioane călugărești.”

„Monahul este ucenicul cel de toate zilele. Trebuie să trăim zilnic această mucenicie în toate lucrurile mărunte ale vieții. Să învățăm sfințenia asprimii, sfânta dulceață a ocării, sfințenia ascultării, tăierea voii în tot ceea ce facem, cu smerenie și discreție.”

„De unde iuțimea monahului? De ce adică chiar unii monahi râvnitori nu se pot stăpâni și repede se aprind la mânie? Înfrânarea și nevoințele călugărești, dacă se fac numai pe dinafară, se aseamănă cu vasul cu apă pus la fiert. Când aburii din vas se înmulțesc, capacul sare și aburii ies afară. Asceza exterioară, numai trupească, ne face sensibili, explozibili; nu ne eliberează lăuntric, nu duce la nepătimire. De aceea este necesară o asceză pnevmatică, o lucrare lăuntrică. Să ne schimbăm și să ne prefacem dinăuntru în afară, și nu invers, cum facem de obicei. Lucrarea pe dinafară este pruncească și numai cu ea rămânem în mintea copiilor toată viața.”

„Apoi trebuie înduhovnicite legăturile duhovnicești dintre noi. Să trăiești zilnic bucuria de a te întâlni cu un om. Părinții aveau acest cuvânt minunat: ”Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Ca să câștigi pe cineva, fă precum ne învață Sfântul Isaac: pune-i înainte faptele lui cele bune.”

„Monahul a lăsat pe toate pentru dragostea lui Dumnezeu, Și cel ce iubește pe Iisus stă cu capul pe pieptul Lui, se odihnește lângă El, stă la limanul odihnei. De aceea și el, monahul, poate și trebuie să odihnească oamenii obosiți de ostenelile vieții care aleargă la el.”

„Monahii au ancorat deja în limanul inimii lui Hristos Cel ce potolește furtunile numai cu cuvântul. Poate deci și el potoli furtunile sufletești ale oamenilor, le poate dărui liniștea de care au nevoie.”

„Monahul este un om împlinit, sănătos și armonios sufletește, om care necontenit se înnoiește și sporește spre măsura plinătății lui Hristos. Este pildă și icoană de viață creștină, deci poate și trebuie să-i ajute să-i ajute și pe alții să se împlinească.”

„Dar ca să poată liniști, vindeca și odihni pe alții, monahul trebuie să o facă mai întâi cu sine însuși: să se odihnească, să se vindece, să se împlinească, să se facă sălaș al Sfântului Duh, Care pe toate le plinește și le înnoiește.”

„Stăruința în fapte bune duce la cunoașterea de sine, iar aceasta duce la căință și la lacrimi, care sunt sângele sufletului, iar acestea duc la dreapta socoteală, la discerământ, la deosebirea binelui de rău, la iubirea binelui, la dulceața faptei bune și la dulceața răbdării și a asprimii, a rugăciunii și a bunătății și a toată virtutea. Cu darul și cu ajutorul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.”

A fost lumânare aprinsă în sfeșnic și a luminat până departe în juru-i. Nopți întregi se întreținea cu prietenii, dornici întotdeauna să audă gândurile noi cu care mereu surprindea părintele Daniil. Năzuia să pună temei unei așezări duhovnicești, cu viață aleasă de afințenie și rugăciune, și Sihăstria Rarăului îl ademenea cu acest gând. Dar rânduiala lui Dumnezeu a fost alta. Alergarea și-a sfârșit-o la Aiud, departe de Sihăstria-i dragă, însă râvna lui pentru frumusețile duhovnicești n-a rămas fără rod, ci a atras atenția multora asupra chipului filocalic de sfințenie și rugăciune înfăptuit pe meleagurile românești.

În anul 1955, poetul Vasile Voiculescu, prieten apropiat al său, îi scria:

„Visez adesea Moldova, cea din demult cerească,

Încinsă-n constelații de albe schituri sfinte;

Duhovnicească slavă începe să-mi mijească,

Ca tainicii ei ctitori din peșteri și morminte.

Către Rarău atuncea își face gândul cale.

Te văd slujind la Rugul Aprins ca-ntr-o minune,

În aspra poezie a sihăstriei tale

Înveșmântată-n aur înalt de rugăciune.”

(Pr. Petroniu Tănase – Icoane smerite din sfânta ortodoxie românească, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 33-40)

Smerenia părintelui Daniil – „Orice vei auzi rău despre mine, să crezi, că am fost un mare păcătos”

Cel mai deosebit om pe care l-am intalnit in perioada cat am stat pe Reduit, a fost parintele Agaton Teodorescu, Daniil dupa numele de schimnic al Raraului, fost magistrat si poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. Dupa o viata plina de experiente lumesti, ca a Fericitului Augustin, vazandu-si goliciunea lumestilor apucaturi, s-a calugarit.

Fusese arestat cu organizatia Rugul aprins si condamnat. La Jilava ne-am cunoscut intamplator. Iar intamplarea a fost randuita de Dumnezeu.

Primavara se incepuse la Jilava un antrenament al detinutilor, cu scopul de a-i face capabili sa intre in munca, la Canal, fara perioada de adaptare. Aproape zilnic se efectua in jurul Reduitului, o plimbare de aproximativ doua ore. Dar, ce plimbare?! Trei mii de oameni erau alungati sub lovituri si batai de garbace si arme. Multi cadeau fara posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei batrani. Cei tineri faceam cerc de aparare in jurul lor si tinandu-i in brate ii purtam intre noi, ferindu-i de lovituri. Indarjiti de aceasta atitudine, militienii se repezeau asupra noastra lovind la intamplare.

Intr-una din aceste zile de teroare, cand soarele ardea deslantuit, am simtit langa mine o rasuflare intretaiata. Am privit persoana si mi-am dat seama ca va cadea din moment in moment. I-am prins bratul si, dupa ce s-a strans langa mine, amandoi am alergat in strigatul barbar al militienilor. Din cand in cand ma uitam la fata omului, sa-i cunosc starea in care se afla. Observam miscarea ritmica a buzelor, ochii aproape inchisi, capul inclinat spre stanga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscuta si draga, ma facea sa inteleg ca am langa mine un nuntas al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimtind loviturile pe care le primeam. Cand sleiti de alergare, unii se prabuseau, militienii se repezeau, sa-i calce si sa ii zdrobeasca cu lovituri fara crutare, rupandu-le membrele, spargandu-le capetele sau burdusindu-le spinarile cu cizme, dupa cum ii lasa inima.

Cu Parintele Agaton, in timpul acestor alergari pe Golgota, cand se simtea mai bine, sedeam de vorba, intarindu-ne nadejdea in purtarea de grija a lui Dumnezeu. Sfintia sa cu orice prilej imi talcuia intelesurile sfinte din invataturile Sfintilor Parinti, ale martirilor si mai ales despre rugaciunea isihasta despre care eram foarte dornic sa aflu cat mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simtea cateodata nevoia pentru umilinta, si-mi marturisea ca nu a fost nici un tanar cuminte, nici un barbat cinstit, si ca numai Dumnezeu l-a scapat din amagirea diavoleasca.
– Orice vei auzi rau despre mine, sa crezi, ca am fost un mare pacatos.

[…]

Părintele Agaton (Daniil) Teodorescu de la Rarău, pe care-l mai întâlnisem la Jilava, după multe peripeţii a ajuns la Aiud (unde compusese un Acatist al Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe care-l ştiau mulţi băieţi) şi fusese izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administraţie.

Se cereau declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi ierarhilor ei. Primind hârtia şi cerneala, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechiztoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică prin care iudeo-masoneria şi celelalte forţe atee încearcă să lovească în Hristos şi în Biserica Sa. Aproape o lună de zile a scris într-una şi aştepta din zi în zi să fie chemat la confruntare. Într-o dimineaţă însă, s-a zvonit în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă. Vom şti vreodată adevărul?

„Nu este nimic ascuns care să nu se descopere. Şi cel ce a făcut această afirmaţie va păstra mărturia ei”

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 257-258, 403)

„De la părintele Daniel am rămas cu multe amintiri frumoase”

Nu mai purtam lanţuri la picioare. Ni se dase jos la sosirea în Aiud. În cele zece zile de carantină avusesem timp să ne refacem oarecum, dar mai cu seamă să ne adunăm gândurile, să-şi întocmească fiecare în sinea lui bilanţul suferinţelor […]. Îmi amintesc vag că n-am avut în afară de programul de cameră nici un fel de alt program. La aer n-am fost scoşi. Izolarea care ni s-a aplicat reuşise perfect în intenţia conducerii penitenciarului de a păstra secretul.

Boala comuniştilor, o boală a copilăriei, de a da oricărei acţiuni, chiar şi celor de importanţă minoră, un aspect de mare secret a ieşit în evidenţă prioritar în puşcării. Această boală organizată minuţios n-a avut alt rost, la urma urmelor, decât acela de a folosi cât mai multe metode, şi cât mai variate şi diabolice, de chinuire a oamenilor.

lată şi anomalia, nu numai la Aiud: ni se punea haina (zeghea) pe cap (ca să se păstreze secretul). Când eram scoşi, de pildă, la infirmerie, la grefă sau anchetă spre camera de izolare şi odată la 4-5 săptămâni în drumul către lavabău (camera de baie), ieşeam însă la vedere, fără nici un secret, când ne scoteau la plimbare. Plimbarea se făcea, câte zece celula odată într-o serie, în spaţiul din stânga celularului între zidul sentinelelor de pază şi latura T-ului dinspre acest zid şi puteam fi văzuţi prin toate ferestrele celulelor cu vederea spre “ţarcul plimbărilor”.

Ajunși în noua noastră „etuvă” de la etajul întâi, nu mică ne-a fost uimirea când, identificându-ne în mod sumar am constatat că toți dar absolut toți erau sau foști legionari sau condamnați pentru ceva legături cu Garda de Fier. […]

Nu trecu nici cinci minute, după plecarea lui Lixandru Latiş, şi plutonierul Biro ne-a anunţat că ne aduce un nou “muşteriu”. Aşa se face că ne-am pomenit intrând în cameră cu un fel de om, păşind greu, asemenea unui orb. Avea capul acopent cu zeghea (ca să se păstreze secretul). Şi, după plecarea lui Biro, şi-a descoperit capul. Eu am fost primul care l-am identificat pe ”muşteriul” plutonierului Biro: era stareţul schitului Rarău, părintele Daniel.

Despre acest nefericit “muşteriu”, cu care Constantin Noica (am înţeles din spusele filozofului) “încheiase” un contract: să transforme “Rugul Aprins” într-o citadelă a “traieriştilor” Iui Nae lonescu: aceasta, bine înţeles, într-o Românie fără comunişti şi într-o deplină libertate, se pot scrie volume întregi. Noi, însă, ne vom mărgini a-i face o scurtă prezentare:

Părintele Daniel, cu mulţi ani în urmă, numindu-se Alexandru Teodorescu, s-a afirmat în literatură, mai ales ca poet şi eseist, scriind cu pseudonimul literar Sandu Tudor. În această calitate a editat revista “Credinţa”, printre colaboratori numărându-se (zice Zaharia Stancu în “Zile de lagăr) şi “temuţii legionari Cosma, Banu, Noica şi Victor Medrea…”.

Pe părintele Daniel l-am cunoscut la schitul Rarău. Încât a fost foarte uşor să leg o discuţie cu el, doream să cunosc adevărul din afirmaţiile romancierului. Pe această chestie discuţia noastră s-a limitat la o întrebare şi un răspuns.

“Vreau să ştiu, părinte Daniel, după ceea ce spune Stancu este fabulaţie sau adevăr”.

Stareţul Daniel mi-a răspuns:

“într-adevăr la “Credinţa” şi-a început activitatea literară Zaharia Stancu. În ceea ce priveşte colaborarea lui Ştefan Cosma, Dumitru Banu, Constantin Noica şi Victor Medrea (am spus-o şi o mai spun) aceştia făceau parte din elita condeierilor din acele vremuri şi mie personal mi-a fost o mare cinste să-i am colaboratori. Cât priveşte pe Stancu, am spus-o şi atunci (Dumnezeu să mă ierte) o spun şi acum, Zaharia Stancu (odihnească-se în pace) a fost un mare farsor literar…”

Eram lămurit. I-am mulţumit părintelui Daniel şi cum era obiceiul (un obicei de temniţă) în zilele următoare ne-am făcut o sumedenie de planuri literare de viitor. Planuri care pentru mine au rămas visuri, căci, cu ceva mai mult de un an înaintea slobodnei din anul 1964, curajosul fost stareţ al Schitului Rarău s-a oprit, alături de Lixandru Latiş, în ţintirimul fără cruci a Aiudului, pentru vecie…

De la părintele Daniel am rămas cu multe amintiri frumoase, dar şi cu un precept din filozofia lui Noica:

“Nevinovăţia este o chestiune de vocabular. Trebuie să eviţi a numi răul. Omul nu vede răul pentru că refuză să-i înveţe numele, să-l inviduaiizeze, să-l ştie. Există răul şi în el, dar intră, nu ştiu cum, în altă compoziţie…”

Părintele Daniel a evitat să spună mai mult despre Zaharia Stancu. Spre a se încadra în metafora celui care dorea transformarea “Rugului Aprins” într-o citadelă a “naiştilor lui Nae Ionescu…

Dumnezeu să-l odihnească în pacea şi liniştea schitului de pe muntele Rarău!…

(Vasile Blănaru Flamură – Mercenarii infernului. Blestemul dosarelor. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești, Editura Elisavaros, 1999, pp. 244-245, 247-248)

„A trecut prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină”

daniil-sandu-tudor-fresca

Suntem în 1963, deci ce înseamnă reeducarea? O pregătire de eliberare, mă întrebam, sau e cumva altceva, o pipăire a rezistenței unora.

– Cum merge? am întrebat.

– Greu. Sunt cruzi si neînduplecați. Dacă ar fi să ieșim, atunci trebuie să iesim compromiși, fără demnitate. Lepădați de ceea ce am fost, niște învinși blazați, ca să nu mai putem ridica capul mai târziu.

După un timp am întrebat iar:

– Cum mai merge?

– Sunt ștabi în reeducare, mi s-a spus. Schivnicul de la Rarău e și el în reeducare. Fostul Sandu Tudor, acum călugărul Daniil. Ştiam de el: boier, bătuse mările în lung și-n lat cu un vas. Apoi, întors acasă, a scris foaia Credința, un săptămânal scris de el cu talent, abordând teme religioase, dar și literare, și politice, arestat și condamnat în gruparea „Rugul aprins al Maicii Domnului”, împreună cu câțiva dintre cei mai de frunte teologi ai noștri, între care Dumitru Stăniloae, arhimandritul Ghiuș, Antonie Plămădeală, călugărul Anania, călugărul Arsenie Papacioc, starețul de la mănăstirea Plumbuita, Nicolae Porsenna, specialist în științele oculte etc. Sandu Tudor trecu prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină. În dezbateri cu sectele sau cu catolicii era ca un dulău în luptă cu niște căței. Repede îi rupea, îi trântea repede la pământ. Era o spaimă pentru neortodocși, îi sfărâma repede.

Am întrebat cum se comportă, care e poziția lui, a acestui om pe care-l admiram. Mi s-a răspuns:

– Scrie. A scris peste 70 de pagini până acum.

– Scriind atât cred că e o greseală, am răspuns.

La comuniști trebuie să fii scurt. Căci cuvintele tale le interpretează cum vor ei și te leagă cu ele. Poziția lui e aceasta: concesii totale pe toată linia în cele profane si intransigență totală în problemele religioase, căci pe el nu-l mai interesează lumea. M-a mirat. De aceea, am răspuns:

– Cred că e o poziție greșită căci adevărul nu e divizibil. Mă lepăd de el într-o parte si-l apăr total în altă parte. Nu merge. Trăim în veac, între oameni, chiar dacă suntem călugări. Nu putem sacrifica adevărul în ce privește unele persoane reprezentative ce au trăit la noi. Adevărul trebuie apărat și în ce-i privește pe ei. Desigur, cu mici concesii făcute în ce-i privește, căci și ei au putut greși. Dar a-i denigra total e nedrept, e neadevărat și nepermis.

Am auzit apoi că acest mare călugăr a murit ca un martir. După ce a scris mult i s-ar fi cerut: „Acum declară că nu există Dumnezeu, că voi călugării sunteți niște ipocriți care înșelați lumea”, etc. S-a opus cu vehemență. Atunci l-ar fi băgat în niște grele constrângeri în care ar fi avut un atac apoplectic și a murit.

L-am regretat enorm. Era nevoie de acest ”dulău” afară.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din intuneric)

O minune a părintelui Daniil în închisoare

daniil-sandu-tudor-fresca-manastirea-afteia

Părintele Augustin de la Aiud ne oferă o importantă mărturie despre sfinţenia Cuviosului Daniil Mărturisitorul:

„Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba, sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de – 30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuia să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare, atât înainte de a intra în celula respectivă cât şi după ce au intrat în celulă.

Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui.

După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de către 3 gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic altceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului.

După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la – 30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă iar în jurul lui totul se topise.”

(Mărturia Pr. Augustin făcută în emisiunea Semne – ”De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?”, realizată de Rafael Udrişte și difuzată de TVR în 11 octombrie 2008)

Părintele Daniil a murit ca un mare mucenic, care mărturisea înaintea păgânilor dreapta credinţă”

daniil-sandu-tudor-certificat-deces

Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău:

Despre părintele Daniil, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, ce puteţi spune?

E unul dintre cei mai mari mucenici, un mărturisitor al dreptei credinţe ortodoxe. Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost un om cu viaţă sfântă, desăvârşită, un om studios; tot timpul scria şi se ruga neîncetat.

L-aţi cunoscut?

Da, l-am cunoscut. Era şi el cunoscător cu duhul. Avea mare trecere la rugăciune, la Maica Domnului. Schitul Rarău, unde era el atunci, era foarte, foarte, foarte sărac şi de multe ori nu era ce să mănânce nimeni, absolut nimeni.

„Hai să mergem la Maica Domnului să facem o rugăciune” – zicea el. Se ruga la Maica Domnului câte o jumătate de oră şi Dumnezeu îi dădea de toate. Ştiu de la un mare cărturar că avea o cultură foarte mare, avea o credinţă fixă, zdravănă, îi combătea pe toţi activiştii de partid pe care îi trimitea stăpânirea ca să-l combată, ca el să nu mai meargă la Bucureşti să ţină conferinţe. El pe toţi i-a convertit.

Despre ce ţinea conferinţe?

Discuta sub toate aspectele, ştia vreo cinci şase limbi străine. Toată viaţa şi-a închinat-o lui Dumnezeu.

Cum a murit?

A murit în închisoare. L-au omorât. A murit în chinuri. A fost cel mai intransigent dintre toţi deţinuţii în ceea ce priveşte credinţa. A murit ca un mare mucenic, care mărturisea înaintea păgânilor dreapta credinţă. Dumnezeu vrea de la toţi hotărâre şi statornicie. Omul, dacă nu este convins, nu vrea să se ocupe cu nimic altceva. Dacă ei erau convinşi de valoarea crezului lor, au suferit. Viaţa sfinţilor ar trebui să fie pildă vieţii noastre. Nu-i place lui Dumnezeu compromisul. Ori eşti în lumină, ori în întuneric, ori cu Dumnezeu, ori cu Satana. Dacă nu apără cineva dreapta credinţă, înseamnă că nu-i cu Dumnezeu. Pentru mântuire, adevărul nu suportă schimbări tot aşa după cum viaţa nu suportă moartea. Viaţa nu există numai pe pământ, ci în veşnicie unde este exclusă moartea. Nu există viaţă pe pământ, este un termen, o posibilitate de a dobândi viaţa cea veşnică, prin fapte, atât. Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Poţi să câştigi şi viaţa şi moartea prin faptele tale”.

Dumnezeu Îşi alege oamenii. Acum e vreme de cernere. Făina dacă nu-i cernută, e cu gunoaie, trebuie cernută, aurul dacă nu-i încercat în foc nu se curăţă de materie străină.

(Pr. Ioan Neagoe – Din temnițe spre sinaxare)

via Fericiți cei Prigoniți

 

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php