Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

Rugăciunea lui Iisus – darul lui Dumnezeu pentru Moş Gheorghe Lazăr şi fiica lui, Ana

Odată, când Moş Gheorghe urca la Schitul Sihla cu mai mulţi părinţi şi rostea în taină rugăciunea lui Iisus, s-a împiedicat şi era gata să cadă jos: „Vedeţi ce mi s-a întâmplat? Numai puţin am părăsit rugăciunea şi îndată m-a părăsit darul lui Dumnezeu. Cum m-am pogorât cu mintea jos, m-am şi împiedicat să cad, căci mintea trebuie să fie întotdeauna înălţată la Dumnezeu”.

Uneori bătrânul se retrăgea la Mănăstirea Sihăstria, al cărei egumen, Protosinghelul Ioanichie Moroi, îi era cel dintâi ucenic. Noaptea se ruga după obicei în biserică, iar ziua se ruga şi citea Psaltirea la un loc tăinuit pe Muntele Tăciunele.

Odată, s-a urcat Moş Gheorghe la Schitul Sihla cu mai mulţi părinţi din Sihăstria. Bătrânul mergea înainte, rostind în taină rugăciunea lui Iisus. Apoi, deodată s-a împiedicat şi era gata să cadă jos. Atunci s-a întors către părinţi şi le-a zis:

Vedeţi ce mi s-a întâmplat? Numai puţin am părăsit rugăciunea şi îndată m-a părăsit darul lui Dumnezeu. Cum m-am pogorât cu mintea jos, m-am şi împiedicat să cad, căci mintea trebuie să fie întotdeauna înălţată la Dumnezeu.

Acest minunat bătrân dobândise de la Dumnezeu darul preasfintei rugăciuni a lui Iisus, pe care o zicea în taină cu mintea şi cu inima. Dar despre această minunată lucrare nu vorbea niciodată cu nimeni. Numai pe fiica sa cea mai mare, Ana, o învăţase rugăciunea lui Iisus, încă pe când trăia în familie. Despre aceasta spunea copila: „Repetam mereu rugăciunea Doamne Iisuse, aşa cum mă sfătuise tata, dar nu puteam s-o zic cu atenţie. Mintea mea se răspândea mereu, deşi mă rugam toată ziua. Mi se părea că atenţia mea este în faţă, iar nu în inimă. Pentru aceasta eram tare întristată şi mă rugam lui Dumnezeu să-mi dea darul rugăciunii. Odată, trecând pe lângă o troiţă de la răscrucea unui drum, m-am închinat înaintea ei cu multă credinţă. În clipa aceea am simţit că o putere a intrat în inima mea. De atunci, mintea mi se pogoară în inimă şi mă rog totdeauna cu nespusă bucurie şi căldură”.

(Arhimandrit Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 501)

sursa  Doxologia

 

Părintele Cleopa: Cuvânt la Duminica a 9-a după Rusalii

Predică la Duminica a IX-a după Rusalii
( Despre sfînta rugăciune )

S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcîndu-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23)

Imagini pentru Duminica a 9-a după Rusalii

Iubiţi credincioşi,

Întrucît în Sfînta Evanghelie de astăzi se vorbeşte de patru ori despre rugăciune, vom vorbi acum despre sfînta rugăciune, care este numită de dumnezeieştii părinţi „maica tuturor faptelor bune”. Că precum nu putem trăi fără fără hrană şi apă, aşa nu putem trăi şi nu ne putem mîntui fără rugăciune. Ce este rugăciunea? Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu. Rugăciunea este viaţa noastră în Hristos şi a întregii lumii văzute şi nevăzute. Credinţa în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.

Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cîntînd: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot; plin este cerul şi pămîntul de mărirea Lui…! (Isaia 6, 3). Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinţilor din cer, începînd cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mîntuirea noastră, a celor de pe pămînt.

Însuşi Duhul Sfînt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, spune Apostolul Pavel (Romani 8, 26). Ba, Însuşi Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicînd: Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum sîntem şi Noi! (Ioan 17, 11).

Astfel tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulţumire şi cerere înaintea Tatălui, începînd cu Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos pînă la îngerii cei mai de jos. Toţi laudă, „pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. Toţi se închină şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin întruparea, moartea şi învierea Fiului Său. Toţi se roagă pentru mîntuirea noastră şi a întregului neam omenesc. Rugăciunea deci, este viaţa, lucrarea, şi bucuria veşnică a tuturor îngerilor şi sfinţilor din cer.

Dar şi pe pămînt, rugăciunea de laudă, de mulţumire şi de cerere, formează lucrarea de căpetenie a creştinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor, şi a întregii creaţii. Slujbele din biserică, în frunte cu Sfînta Liturghie, formează cea mai înaltă rugăciune şi jertfă de laudă şi de mulţumire adusă de oameni lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi rugăciunile neîncetate din casele lor, formează al doilea imn de laudă, de mulţumire şi de cerere înaintea Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de sînge a Sfintei Liturghii.

După cuvîntul proorocului David, toată zidirea laudă pe Dumnezeu, Creatorul ei, şi păsările văzduhului şi peştii mărilor şi animalele pămîntului şi stelele cerului şi soarele şi luna şi norii şi vînturile toate cele de sub cer (Psalm 148). Toate în frunte cu oamenii de pe pămînt şi cu sfinţii şi îngerii din cer sînt în neîncetată rugăciune întru slava Preasfintei Treimi, pentru că rugăciunea de laudă şi de mulţumire este însăşi viaţa lumii văzute şi a celei nevăzute.

Iubiţi credincioşi,

Să vedem cum ne învaţă Domnul să ne rugăm în Evanghelia de astăzi. După ce Mîntuitorul a înmulţit cele cinci pîini şi doi peşti prin rugăciune şi binecuvîntare şi a hrănit cu ele atîtea mii de oameni, ca să ne înveţe şi pe noi a face toate cu rugăciune, a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, la celălalt ţărm… (Matei 14, 22). De ce i-a trimis Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare? Ca să se deprindă şi ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de primejdie, şi ca să se înveţe a se lupta cu valurile şi furtuna ispitelor acestei vieţi, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de necredinţă, de ură şi de tot felul de păcate.

Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie şi se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a liberat mulţimea şi S-a suit în munte ca să Se roage deosebi. Şi, făcîndu-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23). Rugăciunea în linişte şi singurătate, este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinţilor, a sihaştrilor, a călugărilor şi a celor mai rîvnitori creştini. Ea se face în totală reculegere şi singurătate, mai ales noaptea cînd nimeni nu te vede şi nimic nu-ţi poate fura gîndul şi simţirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă şi rugăciunea inimii, pentru că izvorăşte din inimă şi se urcă cel mai repede la cer.

Mîntuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea şi vorbea faţă către faţă cu Tatăl. Dar obişnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului şi în Grădina Ghetsimani, ca să ne înveţe şi pe noi a iubi mai mult rugăciunea în linişte şi cea din timpul nopţii decît cea din timpul zilei. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea de noapte „de aur” pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gînduri şi imaginaţii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc „de argint” fiind amestecată cu oarecare griji şi gînduri, iar cea din timpul zilei o numesc „de aramă” pentru mulţimea grijilor şi a gîndurilor pămînteşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.

Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală, numită de unii Sfinţi Părinţi „rugăciunea minţii şi a inimii”. Iar, cînd sîntem trimişi pe cale sau grijile vieţii ne înconjoară corabia inimii ca nişte valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor loviţi de furtună pe mare. În aceste momente, creştinii trebuie să repete psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenţie şi simţire rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală ortodoxă practicată de mulţi sfinţi şi sihaştri, adică repetarea deasă, neîncetată şi tainică a numelui lui Iisus Hristos. Se cheamă şi „rugăciunea inimii”.

Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopţii, adică pe la orele trei în zorii zilei, a mers Domnul la ucenicii Săi, umblînd pe mare ca pe uscat. Cînd L-au văzut ucenicii de departe, „de frică au strigat”, adică s-au rugat, crezînd că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întîmplă şi nouă. Cînd mergem noaptea singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri şi ni se pare că auzim sau vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca şi ucenicii Domnului, adică de frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credinţă, din toată inima şi îndată scăpăm de primejdie.

Domnul însă i-a liniştit pe apostoli prin cuvintele: Îndrăzniţi! Eu sînt, nu vă temeţi! Petru atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicînd: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă!” „Vino!” i-a răspuns Domnul. Dar pe cînd mergea el pe valuri către Hristos, „văzînd vîntul cel tare”, s-a biruit de frică şi îndoială şi a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: „Doamne, mîntuieşte-mă!” Iar Domnul l-a apucat de mînă şi l-a mustrat: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 30-31).

Vedeţi, fraţilor, urmările rugăciunii făcute cu îndoială şi cu puţină credinţă? În vreme de primejdie şi ispită nu te ajută decît în parte. Oare nu tot aşa se roagă mulţi din credincioşii noştri? „Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat în cer şi în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reuşesc la examene şi la servici! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmaşii mei şi-mi împlineşte dorinţa mea!” O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credinţă vie, din interes şi mai mult pentru lucruri pămînteşti nu este primită la Dumnezeu şi cu greu ni se împlineşte cererea.

Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credinţă, îndoielnică, pe care o facem numai la nevoie, cînd apa necazurilor ne este pînă la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în viaţă, dar mai întîi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L lăudăm că în veac este mila Lui şi apoi să-I cerem iertarea păcatelor şi mîntuirea. La urmă să cerem Domnului şi cele de nevoie vieţii şi să zicem: „Doamne, facă-se voia Ta!” nu voia mea, precum ne învaţă „Tatăl nostru”.

Iar cînd sîntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operaţie, sau într-o grea încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de cîteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adîncul inimii, cu lacrimi şi credinţă. Adică să strigăm ca şi Petru, cînd se îneca: „Doamne, mîntuieşte-mă!”; „Doamne, ajută-mi!”, cum striga femeia cananeeancă şi „Doamne miluieşte-mă!” Sau să repetăm mereu „Tatăl nostru”, Crezul, un stih din psalmi, ori rugăciunea monahilor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

Iubiţi credincioşi,

Nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieţii şi nu se poate mîntui fără credinţă tare în Dumnezeu şi fără rugăciune vie, continuă, neîncetată, cum ne învaţă Sfîntul Apostol Pavel: Rugaţi-vă neîncetat! (I Tesaloniceni 5, 17).

De veţi merge regulat la biserică şi veţi asculta cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfînta Liturghie, multe daruri veţi primi în viaţă şi de grele ispite şi păcate veţi fi izbăviţi. De veţi creşte copiii în frica lui Dumnezeu şi veţi face casele dumneavoastră locaşuri de rugăciune şi de laudă lui Dumnezeu, iar nu case de ceartă, de beţie şi de păcate, vă va da Domnul zile îndelungate, reuşită în toate cele de folos şi mîntuire. Iar de veţi păşi pe marea vieţii cu îndoială, fără credinţă, fără rugăciune şi cărţi sfinte de călăuză, fără biserică şi duhovnici buni, fără spovedanie şi împărtăşanie regulată, vă veţi îneca în marea păcatelor şi veţi pierde mîntuirea sufletului.

Să-l rugăm pe Domnul nostru, Iisus Hristos să ne întărească credinţa, să ne înveţe cum să ne rugăm, să ne dea vreme de rugăciune şi lacrimi de pocăinţă ca să ne închinăm şi noi cu Apostolii, zicînd: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Mîntuitorul şi Salvatorul lumii! Mîntuieşte-ne să nu pierim, că după Tine suspină toată făptura! Amin.

 

sursa: Pagini Ortodoxe

Dumitru Bordeianu – mărturisitorul care a ajuns pe culmile iubirii de vrăjmași

Dumitru Bordeianu

„Eu cred nelimitat în Dumnezeu. Orice fac, gândesc şi vorbesc eu raportez la Adevărul absolut care este Dumnezeu.”

Am mai spus că, din pudoare, nu voi vorbi de faptele mele de eroism, ci numai de neputința, de slăbiciunea și prăbușirea mea. Povestesc totuși următoarea întâmplare, numai pentru a face pe cei de bună credință să înțeleagă nebunia prin care am trecut noi, tinerii legionari și nelegionari de acolo.

Într-o bună seară, aproape de ora nouă, Zaharia se întoarse de la camera 4 spital, fredonând. S-a oprit în dreptul priciului meu și mi-a zis să-l urmez. M-a dus și m-a instalat pe priciul comitetului de tortură, m-a legat de mâini si de picioare și s-a adresat celorlalți: „Veniti să vă îmbrătișați camaradul care v-a fost șef de cameră si nu a vrut să vă bată”.

Să fi făcut asta din ordinul lui Ţurcanu sau era o simplă manifestare a exceselor lui, nu știu nici până acum. Mărturisesc însă, cu frică de Dumnezeu, că niciodată până atunci nu m-am simțit mai aproape de oameni și mai afectuos față de ei, ca în acea noapte de neuitat. În loc să trăiesc ura si răzbunarea, trăiam plăcerea și satisfacția – e paradoxal – că acei ce mă loveau n-o făceau din ură, ci pentru că erau înnebuniți, constrânși, torturați să o facă.

În clipa aceea, i-aș fi strâns în brațe și le-aș fi sărutat rănile și vânătăile de pe trup. Nu m-am uitat, am închis ochii, să nu văd cine mă lovește, pentru că în aceleasi împrejurări și eu lovisem pe cel mai drag si mai cinstit camarad, pe Costache Oprișan, la camera 2 parter. Trăiam bucuria că-mi plătesc slăbiciunea. Cum spusese Bogdanovici: „Frate, așa se plătesc greșelile”.

Necredincioșii, cei ce ne urăsc, cei ce nu au avut față de semenul lor nici un sentiment care apropie pe om de Dumnezeu, vor spune că ceea ce mărturisesc eu sunt mai mult decât nebunie. Dacă nu aș fi trăit eu însumi aceste stări sufletești, dacă ființa mea nu s-ar fi zguduit până la ultima fibră, nu mi-aș fi înțeles niciodată camarazii și nici drama de la Pitești și Gherla.

Mi-am pierdut cunoștința, așa că nu știu cât a durat tortura și nici nu am vrut să aflu cine m-a lovit și cine nu. Mi-amintesc doar că, a doua zi de dimineață, eram pe prici, dar nu în pozitie fixă, ci îndoit de durerea pe care abia o mai suportam și plin de răni. Şi totuși, în clipele acelea, eram convins că nici unul dintre camarazi nu mă atinsese nici măcar cu un deget, ci ființe dintr-o altă lume, pline de ură și cinism, mă loviseră cu bestialitate1.

Nu m-am mișcat de pe prici timp de o săptămână, iar mâncarea îmi era adusă acolo. I s-a permis chiar unui camarad să-mi pună pe răni comprese cu apă rece.

Ce mi-a umplut sufletul de durere a fost că unii dintre camarazii care m-au torturat, după cele întâmplate, nu s-au mai putut uita în ochii mei, așa cum nici eu nu mă mai puteam uita în ochii lui Oprișan. I-am înțeles. Nu vreau să dau numele celor ce m-au lovit; unii mai trăiesc încă și s-ar putea să le provoc o mare durere. Atunci a fost ultima oară când mi-am pierdut cunoștința în timpul torturii.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării)


1. Autorul insistă asupra responsabilitătii, care apartine, până la urmă,duhurilor rele. Bordeianu are vedere duhovnicească si observă că oamenii, arvuniti prin păcat celui rău, sunt doar unelte ale aceluia (vezi si ce spune despre Zaharia). Se apropie de acea uriasă poruncă, iubirea pentru cei ce ne fac rău (n. ed.).

Dumitru Bordeianu – de la lepădarea de Dumnezeu la Înviere

 

Dumitru Bordeianu s-a nascut in 15 august, in anul 1921, in Draguseni, judetul Botosani, avand sa creasca sub si sa se bucure de obladuirea Maicii Domnului, atat in familie, cat si in cele mai intunecate incercari ale vietii. De mic simte duhul Ortodoxiei mangaindu-l si ocrotindu-i pasii spre o viata bineplacuta lui Dumnezeu.

Urmeaza cursurile scolare in satul natal, iar liceul la Falticeni si Storojinet, cand intra in Fratiile de Cruce (1939). O data cu declansarea razboiului, cu pierderile teritoriale suferite de Romania, este mobilizat si lupta pe front, pana la Cotul Donului, fiind decorat cu medalia „Barbatie si Credinta”.

Dar cu sine, cu dusmanii neamului si ai lui Dumnezeu avea sa dea marile batalii mai tarziu.

„Bandit, dusman al clasei muncitoare”

In 1946, fiind student al Facultatii de Medicina din Iasi activeaza in randurile Miscarii Legionare – „legaturi, informatii, sedinte, disciplina, pregatire, curaj”* – in cadrul Centrului Studentesc in „lupta fara compromis impotriva a tot ce-i rau”.

Scapa de arestarile din noaptea de 14/15 mai 1948, fiind cautat de politisti acasa, nu la Iasi. Se ascunde la familia unui prieten. Arestat la 12 iunie, fiind tradat Sigurantei de un fost coleg de liceu cand se intoarce pentru a-si sustine examenele din sesiunea de vara, e dus sub amenintarea pistoalelor la Siguranta; de acolo, ajunge la Galata, apostrofat constant de a fi „bandit, dusman al clasei muncitoare” si amenintat cu moartea.Urmeaza duba pana la inchisoarea Suceava, unde comunistii declansasera (cu Turcanu, Bogdanovici si Popa Alexandru) reeducarea. Regimul celor cinci luni de ancheta facuta numai noaptea, cuprinde: foame, frig, batai si torturi pana la lesin, pedepse la izolare, confruntari pentru a declara tot si care urmareau slabirea increderii in sefi si intre detinuti.

In urma procesului din februarie 1949, mascarada a justitiei, i se da o sentinta de condamnare la 10 ani munca silnica. Perspectiva unei lungi detentii il gaseste pe Dumitru Bordeianu hotarat sa aleaga Calea Adevarului si a Vietii marturisite in Iisus Hristos.

Reeducarea de la Pitesti: de la rezistenta, la cadere

In aprilie 1949 e transferat cu un lot de 80 de studenti legionari la Pitesti; acolo avea sa se declanseze reeducarea prin bataie si tortura (ai carei responsabili sunt cei indemnati la acest „experiment” chiar din Uniunea Sovietica: Nicolski, Zeller, Jianu sau Sepeanu, Dumitrescu sau Goiciu; nu studentii supusi la chinuri inimaginabile). Va sta in celula cu Costache Oprisan (aflat „in varful piramidei intelectuale romanesti”, la cei 30 de ani ai sai) 11 luni, „cele mai placute din inchisoare”, intrand impreuna in iadul demascarilor.

Pana in vara lui 1950 Dumitru Bordeianu avea sa reziste oricaror forme de supliciu (infometare, bataie primita de la detinutii tortionari, degradarea dincolo de limita intelegerii) pana cand a cazut in plasa satanei, hotarand in forul sau interior sa nu mai rosteasca psalmi (pentru a nu risca sa fie surprins); din acel moment s-a prabusit ultima reduta a rezistentei interioare; fusese avertizat de tovarasul (din Securitate, poate chiar Nicolski) care-l anchetase: „De beton armat sa fiti, si tot o sa va muiem…”

Fortati sa-si manance fecalele. Se leapada de Dumnezeu

In camerele si celulele Pitestiului asista neputincios sau sufera pe propria piele: bataia pana la desfigurare, pozitia fixa – stand pe prici, cu bratele pe genunchi si cu privirea tinta inainte – suportata zi de zi, ore intregi incontinuu, demascarile scrise si publice, torturile care imbracau „cea mai degradanta forma, fiind acum administrate de noi, noua insine, devenind din victime ale opresiunii, proprii nostri calai”, defaimarea parintilor, fratilor si rudelor, turnarea camarazilor, fortarea de a-si manca propriile felcale, blasfemiile verbale sau puse in scena la adresa Mantuitorului, a Maicii Domnului, a Sfintilor.In acest sistem halucinant de brainwashing, al alegerii intre moarte, nebunie sau cedare, se produce si denigrarea si lepadarea de: Miscare, credinta, camarazi, Dumnezeu; la urma vine prabusirea.

Din iad la Inviere

Teroarea si tavalugul reeducarii, al torturii reluate mereu, neincrederea in oameni va dura pentru Dumitru Bordeianu 4 ani, timp in care sufletul sau ajunge sa fie posedat de o forta satanica. Are doar sansa sa nu loveasca in camarazi, „tot ceea ce s-a intamplat cu mine…. s-a referit doar la constiinta si persoana mea”. La capatul acestui rastimp, in inchisoarea Gherla are parte de gingasia camaradereasca a unui ucenic si frate intru sfintenie al lui Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu (mort laAiud in 1963) – „de cand l-am cunoscut, traiesc cu impresia ca am stat de vorba cu ingerii”, de parinteasca grija a dr.Traian Trifan (23 de ani de detentie), fost prefect legionar, „promotor” al rezistentei mistice din inchisori (in temnita Aiudului, cand Antonescu ceruse „reabilitarea” legionarilor) – „in timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badiei Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani”. Era ziua Invierii 1954 cand Dumitru Bordeianu, renaste si simte ca Dumnezeu nu-l parasise.

Urmeaza detentia la Aiud (mutat in 1955), unde infrunta ultimele incercari de reeducare, cu un discurs in care vorbeste despre reeducarea de la Suceava si demascarile de la Pitesti si Gherla si incheie: „Eu nu ader la acest balci, la aceasta mascarada…!” A urmat izolarea la Celular. In vara lui 1963 e trimis cu domiciliu obligatoriu intr-un sat din Baragan, Viisoara. Eliberat, intra in temnita cea mare: tara intreaga.

Dupa 15 ani de detentie – timp in care doar o data a avut legaturi cu familia – si domiciliul obligatoriu, in 1964 este pus in libertate, cand se casatoreste si isi incheaga o familie. Pe plan profesional nu-si poate definitiva studiile de medicina (neingaduindu-i-se de comunisti); reuseste insa sa absolve Institutul Pedagogic (1969) si Facultatea de Biologie (1972) din Bucuresti. Framantat de intelegerea propriei drame omenesti, are revelatia intelesului – pe care o poate avea „cine nu-i certat cu metafizica crestina si cu Sfintii Parinti” – citind vietile si scrierile Sfintilor Parinti, dupa sfatul unui mare teolog roman.

Anchetat de acelasi securist ca si pr. Calciu

Frecventeaza manastirile, avand indrumatori si prieteni de talia parintilor Cleopa si Marcu, de la Sihastria, prin care-si intareste credinta si nadejdea de izbavire. In 1979 e anchetat, de acelasi securist ca si Parintele Calciu, Grigoriu, care il ameninta ca daca nu da declaratii impotriva lui Calciu, isi va pierde serviciul; dar infrunta amenintarile cu convingerea ca nu i se mai poate smulge vreo turnatorie.

In exil: cea mai cutremuratoare marturisire a patimilor Pitestiului

La capatul incercarilor, „dupa douazeci si cinci de ani de urmariri, anchete si amenintari” alege calea exilului, ajungand in Australia in 1989. Acolo va avea linistea departarii si singuratatii in locuinta sa de langa un parau – pe care-l recunoaste ca fiind acela langa care se visase, inca din Romania, stand si scriind.

Dupa ce implineste postul si rugaciunea dictate de constiinta, in perioada februarie-decembrie 1990 dicteaza sotiei memoriile, asa cum i se luminau in minte, cu claritate, sub inspiratie divina. Acestea sunt publicate la Paris (1992) si reeditate la Bucuresti (1996, 2001) cu titlul “Marturisiri din Mlastina disperarii“, carte ce descrie drama reeducarii, zugravind chipuri de martiri: Gioga Parizianu, Corneliu Nita, Ionica Pintilie, Aurel Pandurescu, Mihai Iosub sau oameni fara egal, ca: Nedelcu, Berza, Reus, Dinescu, Andrisan, Mitan, eroul Visovan, badia Ungureanu, ascet si mistic, Gelu Gheorghiu, Hutuleac; apoi: Pop Cornel, Magirescu Eugen, Patreascanu Nuti, Popescu Aristotel, care nu pot fi judecati de cei ce nu au trecut prin acele infioratoare suplicii sau figuri de tortionari: Virgil Bordeianu, Livinschi, Zaharia, din care unii nu s-au cait. Omul alterat si degradat, chinuit si schinuindu-si semenul, ajunsese sa-si zdruncine sufletul, in „fenomenul” Pitesti-Gherla.

Dumitru Bordeianu descrie in cartea sa fenomenul mistic al luptei dintre tinerii constienti de menirea lor istorica, care si-au slujit neamul si Biserica lui Hristos impotriva comunismului, cu cei posedati de duhurile satanei.

Fazele reeducarii, metodele de tortura, batjocurile si blasfemiile au fost descrise cu lux de amanunte, dar unele a fost imposibil sa fie scrise, fiind prea de neinteles si de necrezut.

Din exilat, calauzitor al tineretului romanesc

Bucuria cu care a revenit de cateva ori in tara, i-a fost impartasita de fostii prieteni de suferinta, dar si de tinerii, de monahii si preotii care l-au cautat pentru a sorbi nemijlocit, de la sursa, franturi din experienta sa mistica din inchisori si de viata, ascultandu-i indemnurile de a nu se abate de pe calea Bisericii si de a intelege si urma lupta pentru neam si tara, pastrand cultul pentru cei morti. A murit la 16 august 2002; trupul i-a fost inmormantat in Australia, departe de tara, dar intr-un pamant primitor, acolo unde si-a putut depana amintirile si intocmi marturisirea, iar sufletul i s-a inaltat in randurile mucenicilor si sfintilor neamului romanesc.

(Ionut Baiaș și Costel Condurache – Hotnews)


“Eu cred nelimitat in Dumnezeu. Orice fac, gandesc si vorbesc eu raportez la Adevarul absolut care este Dumnezeu… Ceea ce este important este ca noi am fost torturati luni intregi ca sa recunoastem ce nu am facut. Punctul culminant al acestei torturi morale a fost lepadarea de Dumnezeu. Dar a ingaduit Dunezeu sa se vada adevarata fata a comunismului. Ceea ce s-a petrecut la Pitesti si Gherla, acesta a fost comunismul. Era un duh satanic in inchisoare, o forta care te apasa si te tortura…”*

Învierea

Invierea-Domnului-2

Dacă nu as mărturisi în acest capitol ceea ce am trăit atunci, m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru că minunea a făcut-o El, iar eu trebuie să spun aceasta. De aceea, acest capitol este singurul care se adresează numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evanghelia si Biserica Lui.

Crestinismul este religia minunilor. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria, întâmplare care nu se supune legilor firii, este începutul minunilor.

Dumnezeu se face om ca si noi, ca să-L vedem, să-L pipăim, să-L ascultăm vorbind, să vedem minunile pe care le-a făcut cu noi oamenii; iar noi ajungem să-L negăm ca Fiu al lui Dumnezeu, să-L prigonim si să-L răstignim pe cruce.

Minunea minunilor, pe care ratiunea omenească nu o poate întelege si admite, este Învierea din morti a Fiului lui Dumnezeu. Cât a fost cu noi pe pământ ne-a spus:„Eu sunt Învierea si Viata, Eu sunt Viata lumii, Eu sunt Calea, Adevărul si Viata”.

Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat nu ca Dumnezeu, pentru că El nu poate muri, ci ca om. Cei ce nu cred în Învierea Fiului lui Dumnezeu si în minunile făcute de El si de Sfinti cu puterea Lui nu vor avea parte de învierea si fericirea vesnică, ci vor învia ca să-si primească răsplata necredintei si a faptelor rele pe care le-au făcut ca slugi ale satanei. Dacă au slujit satanei pe pământ, de satana vor avea parte si în vesnicie.

Crestinismul este primit numai prin credintă, nu prin puterea de pătrundere a ratiunii umane. Credinta este un „dat”, dăruit de Dumnezeu omului prin creatie. Şi el operează mai ales acolo unde ratiunea umană nu poate pătrunde. „Crede si te vei mântui”,  „Cercetati Scripturile”, spune Fiul lui Dumnezeu.Toată fiinta mea se cutremură ca acela care am trăit timp de patru ani o fărâmă de iad. Dar ce vor spune cei necredinciosi la Învierea de apoi, când Dumnezeu va face cea mai mare minune, înviindu-l pe om si lumea pentru vesnicie? Şi aceasta pentru ca omul să fie viu si vesnic fericit.

Nu întâmplător l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Sectie. L-am cunoscut pentru a întelege posibilitătile omului de a-si mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Şi nu întâmplător ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueras, ateul întors la dreapta credintă la apusul vietii.

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizaseră. În toată fiinta mea se instalase, fără să-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtire, că se va întâmpla ceva cu mine. Trăiam emotia celui aflat în fata mortii. Dar mie nu-mi era frică de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci mă temeam că din clipă în clipă îmi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era în Sâmbăta Pastelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc, cum poate nu am făcut-o niciodată în viata mea; în acelasi timp, trăiam însă si disperarea că rugăciunea nu-mi e ascultată.

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopti nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos si să mă misc prin cameră. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anuntând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios.

Am căzut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucisate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii că am ajuns la marginea suferintei si răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinta mea, de este cu putintă, iartă-mă si învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.

În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucisate si ochii atintiti printre gratii, toată fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au început să-mi curgă siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise si mă stăpânise, timp de patru ani de zile.

Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăsirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de usor de parcă ar zbura. Asa m-am simtit si eu îndată ce forta aceea satanică m-a părăsit.

Am căzut cu capul pe ciment, lesinat, cu cămasa udă de transpiratie si lacrimile nu mai încetau să-mi curgă siroaie. Mi-am simtit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am sărutat. Erau lacrimile căintei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căintei si a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaistiind unde mă aflam; mă simteamun alt om si eram atât de usor, de parcă pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu mă vindecase si mă înviase si pe mine.

Am îngenuncheat din nou si, întins cu fata la pământ, am strigat din toată suflarea mea: „Doamne, esti atât de bun si de milostiv cu cei păcătosi, încât nu stiu cum as putea să-Ţi multumesc!”

Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndrăcit:„Iată, te-ai făcut sănătos, mergi si de acum să nu mai păcătuiesti!”. Şi inima mea a simtit o bucurie care nu se poate întelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simteam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment; ca o aparitie din lumea visurilor, în fata mea stătea Jimboiu. L-am îmbrătisat, spunând din toată inima: „Hristos a înviat!”.

„Adevărat a înviat!”, mi-a răspuns, plin de duiosie. Am plâns o vreme, amândoi. În viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut să-i multumesc pentru îndrumare dar el s-a multumit să zică: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine”.

Se făcuse ziuă si cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina Învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: „pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am înviat”.

Am revenit pe prici, m-am întins si m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seară au reusit camarazii să mă trezească. Nu mai dormisem asa de patru ani de zile.

Pastele lui 1954 au fost pentru mine adevărata nastere si înviere; un eveniment crucial pentru credinta si gândirea mea. Se instalase în sufletul meu, în locul groazei si fricii pe care o trăisem timp de patru ani, o putere care făcea să nu mă mai tem de nimic, decât de Dumnezeu. De-acum, pentru mine, închisoarea nu mai era încătusare, ci libertate deplină. Cu toate că trupul îmi rămăsese în lanturi, sufletul era liber de orice m-ar fi atras în viata aceasta pământească.

Era libertatea dată de Fiul lui Dumnezeu, când a spus: „Eu vă dau adevărata libertate”. Zidurile închisorii, lacătele si lanturile care ne strângeau si ne zăvorau, pentru mine aveau mai putină importantă; eu trăiam pe alte coordonate ale existentei. Nu numai sufletul, gândirea, întelegerea si trăirea mea erau altele, dar si neputinciosul meu trup, slăbit aproape până la distrofie, se întărise.

Aceia ce vor citi cu bunăvointă si răbdare acest capitol, vor cunoaste – cred – de ce gândesc si trăiesc asa cum am arătat în mărturisirile mele.

Am mai stat în acea cameră încă vreo lună, timp în care am avut cele mai rodnice discutii cu iubitul meu prieten si camarad Gheorghe Jimboiu. După aceea, el a fost luat si dus la anchetă unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat si fiind supus la un regim sever si fără medicamente, a murit ca un martir. Am această credintă intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfintilor.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)

via Fericiți cei Prigoniți

Sfinții Martiri Brâncoveni: “Vreau să mor creștin. Lovește!”

ic3.jpg

Doamne, ce mare dar avem noi, ca romani, in pilda Sfintilor Brancoveni! Cu adevarat, ctitoriile se pot narui, cartile se pot invechi si ingalbeni, dar duhul marturisitor, duhul muceniciei in veci nu piere, caci este Duhul Sfant Insusi lucrator in Sfinti! Duhul acesta care s-a invesnicit in cuvantul de martusirire, de El avem nevoie in aceste vremuri.

Redam mai jos o scurta dar foarte inspirata descriere a martiriului Sfintilor Brancoveni facuta de artistul Dan Puric la emisiunea 100% moderata de Robert Turcescu.

Sa cautam si noi, alaturi de Dan Puric, sa intiparim in inimile noastre acest gand de vesnicie, luand pilda copilului Matei Brancoveanu – „Eu pot sa privesc Europa, SUA, lumea intreaga si sa zic asa – Vreau sa mor crestin. Loveste! Asta este testamentul clar si conditia mantuirii noastre.

 

Dan Puric:

puric.jpg

„…Atunci (martiriul Sfintilor Brancoveni) a fost un mega-show organizat de Ahmed Pasa, cu ambasadori din Rusia, din Imp. Habsburgic, din Marea Britanie etc, era, deci un show, cu surle si trambite, si, in mijloc, era un pusti de 12 ani, cu fratii lui si cu tatal sau, care in acea zi implinea 60 de ani. Mergeau desculti, cu capul gol, el, batranul fiind torturat de trei luni de zile. Dupa acest „eveniment”, organizat de pasa pentru a isi arata muschii in fata puterilor europene, un jurnal francez, Gazette de France, a scris „un domnitor roman a fost executat pentru ca nu si-a platit datoriile”Ei (puterile europene, n.n) nu aveau nicio treaba cu marturia crestina (inca de pe atunci! – n.n).

(…) Batranul si-a vazut copii decapitati. Si, inainte de a incepe decapitarea, le-a spus urmatorul lucru, pe care ar trebui poporul roman sa si-l reaminteasca. Brancoveanu a spus asa: Stati tari. Nu luati seama la moartePriviti la Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care atat a patimit atatea pentru noi si ce viata de ocara a avut.” Din clipa aceea a inceput masacrul. Dar batranul le-a spus: „Stati tari. Nu luati seama la moarte”.

A fost un stop, la baiatul cel mic, Matei, caruia i-a fost frica. A fost, daca vrei, tremuratul fiintei, sau daca vreti, acea neliniste pe care a avut-o Insusi Hristos cand a spus „Tatal Meu, de ce Ma lasi?

Fiti atenti unde este frumusetea crestina a crucificarii romanesti! Copilul asta a avut un balans christic. Si a spus – „nu pot, eu trec la islamism”. Si atunci, tatal lui, batranul, i-a spus: „Neam de neamul nostru nu s-a dezis (de credinta ortodoxa n.mea). Daca s-ar putea sa mori de mii de ori pentru ea.” Si, in clipa aceea s-a produs un scurt circuit, care a facut coloana vertebrala a dainuirii neamului nostru. Copilasul s-a uitat la calau si i-a zis asa: „Vreau sa mor crestin. Loveste.”

Privindu-l pe Brancoveanu, privindu-l pe Matei, si privindu-l si pe imparatul Constantin – care a vazut, inaintea unei batalii, semnul crucii pe cer, fiind scris: „Prin aceasta vei izbandi” – avem cele trei priviri ale neamului acesta. (Stati tari in credinta. Nu luati seama la moarte!Vreau sa mor crestin. Loveste!; Prin acest semn (Crucea) vei izbandi – acestea sunt cele trei priviri mantuitoare, cele trei pilde sintetizate de artistul Dan Puric – n.n.).

Putem sa ii scoatem pe acesti martiri din fiinta noastra? Putem sa ii relativizam si pe acestia? Adica, haide domne sa ne luam dupa Gazette de France! Eu nu pot sa ma iau dupa Gazette de France! Eu ma iau dupa BrancoveanuSi asta este foarte bineUn copil pe mine ma intoarce. Acel copil, care este sfant, Matei Brancoveanu, a privit in ochi calaul si a spus: „Vreau sa fiu crestin. Loveste!”

Eu pot sa privesc Europa, SUA, lumea intreaga si sa zic asa – Vreau sa mor crestin. Loveste! Asta este testamentul clar si conditia (mantuirii noastre, n.n.).”

icoana-sfintilor-brancoveni.jpg

Reproducem mai jos si un scurt fragment din viata sfintilor pentru a avea si tabolul mai exact al firului muceniciei lor:

“In Saptamana Patimilor din anul 1714, in urma tradarii unor boieri, care l-au clevetit ca unelteste impotriva turcilor, la Bucuresti a sosit o multime de ostasi trimisi de sultanul Ahmed al III-lea, care l-au luat pe Constantin Voda cu fiii si ginerii sai si l-au dus la Inalta Poarta, in jalea tuturor locuitorilor orasului. Luandu-si ramas bun, Constantin a zis noului domnitor si celor din apropierea lui: “Daca aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru pacatele mele, faca-se voia Lui! Daca sunt insa fructul rautatii omenesti, pentru pieirea mea, Dumnezeu sa ierte pe dusmanii mei“.

(…)

Marturisitorii lui Hristos au fost dusi pe strazile orasului lui Constantin, imbracati numai in camasi, desculti, cu capetele descoperite si legati in lanturi, intocmai ca raufacatorii. La locul de taiere astepta multime de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul sau si ambasadorii marilor puteri europene. Acolo mucenicii fiind pusi in genunchi, mult patimitorul Constantin i-a imbarbatat pe fiii sai: “Fiii mei, iata, toate avutiile le-am pierdut. Sa nu ne pierdem si sufletele! Stati tari, barbateste, dragii mei, si nu bagati seama la moarte. Priviti la Hristos, Mantuitorul nostru, cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit! Credeti tare in aceasta si nu va miscati din credinta ortodoxa pentru viata si lumea aceasta! Aduceti-va aminte de Sfantul Pavel, ce zice: ca nici sabie, nici imbulzeala, nici moarte, nici alta orice nu-l va desparti de Hristos; ca nu sunt vrednice muncile si nevoile acestea de aici spre marirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dara, o dulcii mei fii, cu sangele nostru sa spalam pacatele noastre”.

(…)

Deci au cazut capetele vistiernicului Ianache Vacarescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, dupa aceea al lui Stefan si al lui Radu. Iar cand a venit randul copilului Mateias, care avea numai 12 ani, si calaul a ridicat sabia sa-i taie capul, acesta s-a inspaimantat si a strigat sultanului sa-l ierte ca se va face musulman. Atunci tatal sau, plin de barbatie, i-a zis: “Din sangele nostru n-a mai fost nimeni care sa-si piarda credinta. Daca este cu putinta, sa mori de o mie de ori, decat sa-ti lepezi credinta stramoseascapentru a trai cativa ani mai multi pe pamant”. Atunci copilul s-a intarit si, intinzandu-si linistit gatul pe taietor, a zis calaului: “Vreau sa mor crestin. Loveste!”

ic2.jpg

sursa: Cuvântul Ortodox

 

 

 

Sfinții Martiri Brâncoveni: 305 ani de la martiriu

În urmă cu 305 de ani, la Istanbul, au pierit tragic, după luni întregi de chinuri, domnitorul Constantin Brancoveanu, cei patru fii ai săi și ginerele său, sfetnicul Ianache. Martiriul lor a fost recunoscut de Biserica Ortodoxă Română, care 15 august 1992, i-a declarat sfinți. Racla cu moaștele Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu se află la Biserica Sfântul Gheorghe – Nou din București, lăcașul de cult fiind una din ctitoriile sale.

Îndelungata domnie a lui Constantin Brancoveanu, începută la 29 octombrie 1688 și încheiată tragic în ziua 15 august 1714, a marcat epoca prin amploarea și însemnătatea faptelor sale. Abil diplomat, prin înțelegeri și corespondență dusă în secret față de turci, a căror vasală era Țara Românească, și cu prețul multor pungi cu galbeni plătite cu generozitate, voievodul a mentinut echilibrul politic la granița a trei mai imperii, Otoman, Habsburgic și Țarist. Țara a putut cunoaște o lungă perioadă de pace, iar ortodoxia, amenințată de pericolul catolic și islamic, a fost apărată.

Ultimii ani ai domniei Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu au coincis cu sultanatul lui Ahmed al III-lea, care a condus Imperiul Otoman de la finele lui 1703 până în 1730. Este perioada de după chemarea domnitorului român la Adrianopol – când i se pregătea mazilirea -, precum și perioada conflictelor ruso-turce. Soarta Brâncoveanului era pecetluită, turcii așteptau doar să obțină o cât mai mare parte din averea „Prințului Aurului”, cum îl numeau. Din păcate, motivarea unei sentințe de mult hotărâte a fost servită tocmai de boierii țării, scrie „Ziarul Lumina”.

În aprilie 1713, sultanul Ahmed al III-lea îl numește mare vizir pe gi­nerele său, Silahdar Ali Pașa, prilej cu care acesta din urmă primește titlul de „Damat” („ginere”, atribuit bărbaților care intrau în dinastie prin căsătoria cu o prințesă otomană). Istoricii apreciază că Ali Pașa a fost cel mai dur vizir din istoria Imperiului Otoman! Sursă principală în prezentarea relației dintre domnitorul român și marele vizir este Anton Maria Del Chiaro, secretarul domnesc cunoscător al realităților vremii. Este suficient să amintim că Del Chiaro numește data de 5 august 1716, când Ali Pașa este ucis în lupta de la Petrovaradin (Serbia) dintre Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, „zi glorioasă pentru lumea creștină”.

Rebeli față de Poartă

Lă­comia fără saț a Sultanului Ahmet nu-l pierdea din vedere pe Brâncoveanu, supusul lui, poreclit de popor Altin Bei, adică Prințul Aurului”. Se­cre­tarul domnesc notează chiar că „se știa de persoane inițiate că, îndată după pacea cu rușii, în 1711, Sultanul, de acord cu Marele Vizir, a hotărât o nă­praz­nică exterminare a ambelor familii, Brâncoveanu și Can­tacuzino, și că pregătise lista celora ce trebuiau să pia­ră ca rebeli față de Poartă„. În 1716, acest plan era înde­plinit. În relația cu turcii, bo­ierii Cantacuzini s-au dovedit a fi doar instrumente folosite la nevoie împotriva lui Brân­co­vea­nu: spătarul, stolnicul și tânărul domn au fost executați la mai puțin de doi ani după martirizarea rudelor lor. Odată cu arzurile trimise împotriva lui Brâncoveanu la Înalta Poartă, boierii Cantacuzini și-au semnat propria sentință.Voievodul Brâncoveanu a fost acuzat de trădare față de Înalta Poartă.

Nouă capete de acuzare

Împotriva sa au fost mai multe capete de acuzare, printre care și marea avere personală sau înțelegerile și corespondența purtată în secret cu marile puteri străine. A fost îndepărtat de la domnie pe 25 martie 1714, în Săptămâna Patimilor, când solul sultanului le-a anunțat Brâncovenilor firmanul de mazilire.

Domnitorul și întreaga sa familie, bărbați, femei și prunci, în total 13 prizonieri, au fost duși la Înalta Poartă (Istanbulul de azi, numit pe atunci Țarigrad, Constantinopol, Stambul sau Înalta Poartă). După un drum de 3 săptămâni, au fost aruncați cu toții în închisoarea Yedicule, sau ”Închisoarea celor șapte turnuri”.„
Timp de patru luni, în turn sau în ”Groapa Sângelui, domnitorul avea să fie torturat neîncetat pentru a mărturisi unde-și ascunsese averile.

Întins pe roată, ars cu fierul înroșit

Conform istoricilor, a fost întins pe roată, i s-a pus pe cap un cerc de fier încins, a fost ars cu fierul înroșit pe piept și pe spate, a fost străpuns în mâini și în picioare, iar după cumplitele chinuri, turcii i-au smuls semnătura pentru aurul depus în băncile de la Veneția, potrivit site-ului tvr.

Apoi, în ziua de 15 iunie 1714, bărbații Brâncoveni au fost mutați din Groapa Sângelui la Ceauș Emini, o altă temniță din teribila Închisoare a celor Șapte Turnuri, dar mai aproape de lumină. Aici erau închise și Doamna Marica, Domnița Bălașa și cumnata ei, Anica, soția lui Constantin, împreună cu fiul lor de doar câteva luni. Pe 15 August 1714, de Sfânta Maria Mare, Constantin Brâncoveanu , fiii săi și Ianache au fost duși la locul de osândă. Ziua fusese aleasă anume de otomani. Știau că era o mare sărbătoare creștină, ziua în care Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani, precum și onomastica soției sale, Marica.

 

sursa: ActiveNews

Mănăstirea nu este fugă de greutățile vieții, ci alegere liberă și chemare

Problema care se pune este ca în fiecare zi să putem cuceri veșnicia. Ăsta este idealul. Aveam gândul să ajung ceva în viața mea, profesor; dar acesta nu este un ideal, e un scop omenesc. Idealul este să slujești la ce e mai înalt posibil.

– Păi, nici nu te primește mânăstirea. După ce ai biruit totul, atunci vii la mânăstire. Dacă nu ai reușit acolo, aici, la mânăstire, cum poți să birui? Spune Mântuitorul: „Dacă Eu vă spun niște lucruri omenești, și nu le pricepeți, cum o să pricepeți dacă v-aș spune lucruri cerești”?

Eu sunt plecat de vreo cincizeci de ani, sunt extrem de mulțumit, mi-e frică să spun că sunt fericit, dar spun: ce-aș fi făcut eu în lume? Făcusem ceva Arte, ca să-mi arăt talentele, dar toate aceste lucruri nu aveau nici un fel de sămânță de viitor, decât satisfacții momentane.

Problema care se pune este ca în fiecare zi să putem cuceri veșnicia. Ăsta este idealul. Aveam gândul să ajung ceva în viața mea, profesor; dar acesta nu este un ideal, e un scop omenesc. Idealul este să slujești la ce e mai înalt posibil. Dacă tu nu știi că slujești lui Dumnezeu, Care e Veșnic, ai să te împotmolești. Trebuie să fii atent: „Stai, că asta nu ține de veșnicie. Asta nu o fac”.

Dacă vii la mânăstire, puțin lucru este? Bucuri pe Dumnezeu cu poziția ta toată viața! N-avem noi motive să fim bucuroși? Că zice Sfântul Ioan Carpatiul: „Să nu mai fericiți pe nimeni, călugărilor, numai pe voi să vă fericiți!” și dacă intri la mânăstire, ferească Dumnezeu să nu mai stai! Cazi în anatemă! Intrarea la mânăstire este intrarea în Rai, și ieșirea de la mânăstire este plecarea din Rai.

Când m-am dus la mânăstire era iarnă, iar la Cozia se făcea Vecernia în trapeză. Și m-a pus pentru prima dată, începător, m-a pus să citesc catisma de la Vecernie. Și am început să citesc. Am citit. Un părinte, Ghervasie: „Ascultă, frate Anghele! De unde știi să citești?”, pentru că el nu știa carte. „Eu așa m-am născut, părinte. Nu știu de când!” M-am umplut de un mare folos.

Și am stat de vorbă cu un domn, mult mai târziu, care dorea să facă niște mânăstiri după placul lui, nu după tradiția noastră creștină ortodoxă, care au înțeles-o foarte puțini. Domnule, și i-am spus întâmplarea cu Ghervasie: „Uite cine a ținut monahismul, un neștiutor de carte, care era un mare trăitor în inima lui și trăia monahismul întreg prin el”. Și acum îl pomenesc pe Ghervasie, ca un mare exemplu care mi s-a dat, deci ca un mare învățat. Pe mine nu mă interesa să cunosc „tipic și la inimă nimic”. Pe mine mă interesa să intru într-o permanentă legătură cu Dumnezeu.

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a doua, volumul 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 21-22)

sursa: Doxologia

15 August 1714 – Martiriul lui Constantin Brâncoveanu si al fiilor sai

În ziua în care crestinii sarbatoreau Adormirea Maicii Domnului, pe 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu este acuzat si executat pentru a fi complotat si corespondat in secret cu dusmanii Imperiului Otoman: AustriaMoscovaPolonia si Venetia, transmitand acestora informatii secrete despre turci. Odata cu domnitorul Tarii Romanesti au fost executati si cei patru fii ai sai. La sfarsitul executiei, capetele au fost plimbate in varfuri de sulite prin oras, in vreme ce corpurile au ramas la locul executiei, fiind aruncate spre sfarsitul zilei in mare.“Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții: „Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele… Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta…”. Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare. Și creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.”, scria Gheorghe Șincai despre tragedia familiei Brâncoveanu

15 August 1714 – Martiriul lui Constantin Brâncoveanu si al fiilor sai

După ce trupul lui Constantin Brâncoveanu fusese aruncat in marea Marmara, niste pescari greci au reusit sa-l recupereze si sa-l ingroape pe o insula din largul marii.Vaduva Marica ii aduce in 1720 trupul lui Constantin Brâncoveanu in tara si il inmormanteaza in  Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, una dintre ctitoriile domnului. Pentru ca turcii sa nu afle de repatrierea ramasitelor domnitorului, lespedea de pe mormantul sau nu a fost inscriptionata, vaduva sa inscriptionand insa numele de Constantin Brâncoveanu pe o candela de argint, o inscriptie care a fost redescoperita in anul 1914.

Nici macar in momentul in care este nevoit sa priveasca in ziua de Adormirea Maicii Domnului din anul 1714, inainte de a-i veni randul, cum cad sub sabia calaului capetele celor 4 fii ai sai si cel al ginerelui, Constantin Brâncoveanu nu-si leapada credinta si primeste cu demnitate soarta care i-a fost harazita.Ramasitele pamantesti ale domnitorului au fost deshumate de doua ori in secolul XX, in anii 1932 si 1985. Daca in anul 1932, osemintele domnitorului au fost identificate cu prilejul unei cercetari arheologice desfasurate la biserica, sub coordonarea lui Virgil Drăghiceanu, secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, in anul 1985 au avut loc niste lucrari de consolidare ale mormantului, conduse de catre arheologul Panait I. Panait.

Epoca lui Constantin Brâncoveanu, desi este in unele privinte o continuare a epocii lui Serban Cantacuzino, ea are insa niste particularitati, aducand elemente noi de improspatare in mai multe domenii si reprezinta perioada cea mai fructuoasa din punct de vedere cultural si spiritual din istoria culturii romanesti din Muntenia.

15 August 1714 - Martiriul lui Constantin Brâncoveanu si al fiilor sai

 

                                                                                                                     sursa : Glasul info

 

Iubirea nemărginită a Maicii Domnului

Maica Domnului jertfește mereu, suferă mereu și cred că se luptă chiar și cu dreptatea divină apărând pe neputincioșii care o cer în ajutor. Iubește peste închipuire de mult și fără de alegere și pe cei ce sunt răi și chiar și pe cei nepăsători.

Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oameni necăjiți, slabi și prigoniți în orice fel, decât s-ar simți înconjurată de îngeri.

Maica Domnului jertfește mereu, suferă mereu și cred că se luptă chiar și cu dreptatea divină, apărând pe neputincioșii care o cer în ajutor. Iubește peste închipuire de mult și fără de alegere și pe cei ce sunt răi, și chiar și pe cei nepăsători.

Niciun păcătos, oricât de mare ar fi, să nu se piardă, dacă Maica Domnului îl apără.

(Arhimandritul Arsenie PapaciocScrisori către fiii mei duhovnicești, Mănăstirea Dervent, Constanța, 2000, p. 152)

sursa Doxologia

Victimele „iadului comunist din Gherla” au fost pomenite în pelerinajul de la Nicula

Prima rugăciune din cadrul tradiţionalului pelerinaj spre Mănăstirea Nicula a fost rostită miercuri de Mitropoliţii Andrei al Clujului şi Inochentie de Burundi și Rwanda pentru sufletele celor ce au pătimit in perioada comunistă la închisoarea din Gherla, informează Radio Renaşterea.

Ceremonialul a avut loc în faţa Mănăstirii „Sfinții 40 de Mucenici” – Memorialul Gherla.

Deşi cu o istorie lungă, consacrată în secolul al XVIII-lea, în vremea Mariei Tereza, ca spaţiu de detenţie pentru cei condamnaţi pentru infracţiuni grave, penitenciarul Gherla și-a făcut un trist renume în perioada comunistă.

Regimul comunist a reuşit „performanţa” de a creşte atât numărul deţinuţilor politici, cât şi regimul de teroare, la cote maxime.

Pelerinajul „La Nicula colo–n deal”

Cei doi ierarhi au parcurs 7 km alături de miile de credincioşi veniţi la hramul mănăstirii Nicula.

Pelerinajul a pornit, în jurul orei 12:00, de la biserica „Sfântul Nicolae” din parcul central al orașului Gherla.

Ierarhii au fost întâmpinați cu pâine și sare de tineri îmbrăcați în costume populare, la biserica „Sfântul Nicolae” din Gherla, unde a fost rostită o rugăciune de binecuvântare a călătoriei.

Pe traseu s-au făcut și alte opriri în fața bisericilor și a troițelor, unde au fost rostite ectenii, iar în satul Nicula, pelerinii au fost întâmpinați de localnici cu apă și felii de cozonac.

Pelerinajul s-a încheiat cu înconjurarea bisericuței de lemn a mănăstirii de soborul de preoți și ierarhi, iar la final Înaltpreasfințitul Părinte Andrei le-a mulțumit tuturor pentru efortul de a parcurge și-n acest an, pe jos, „drumul din Gherla până la Maica Domnului”.

sursa: Basilica

Cuvânt la Praznicul Adormirii Maicii Domnului al Părintelui Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Toate praznicele de peste an din Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, rânduite spre cinstirea sfinţilor, aduc mare bucurie duhovnicească binecredincioşilor creştini. Dar oricât de mare ar fi slavoslovia pe care o aducem sfinţilor, ea nu se poate asemăna cu aceea pe care trebuie să o aducem lui Dumnezeu, Ziditorul sfinţilor.

Astăzi nu este praznic de sfinţi, nici de îngeri. Astăzi Biserica lui Dumnezeu cea dreptmăritoare prăznuieşte şi sărbătoreşte pe Împărăteasa tuturor îngerilor şi a tuturor sfinţilor. Nu se poate asemăna cinstea robilor cu a împăraţilor. Astăzi este praznic împărătesc, pentru că Împărăteasa a toată făptura se mută astăzi de la noi.

Dar este bine să ştiţi cum s-au întâmplat lucrurile la Adormirea Maicii Domnului, cum s-a mutat Maica Vieţii de la noi la cer. Iată cum:
Mai înainte cu trei zile de Adormirea Maicii Domnului, Prea Sfântul şi Atotputernicul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a trimis din cer pe Arhanghelul Gavriil ca să binevestească Maicii Lui mutarea ei la cele fără de grijă. Acelaşi dumnezeiesc Arhanghel care fusese trimis de Dumnezeu când i-a binevestit ei că va naşte pe Hristos, Mântuitorul lumii, vine acum şi-i vesteşte mutarea din această viaţă pământească la odihna cea veşnică şi la slava şi cinstea cea negrăită pe care o are în cer (Prolog, luna august, în 15 zile).

Şi venind Arhanghelul Gavriil, a adus el Prea Curatei Fecioare Maria, ca semn, o ramură de finic, după cum la Buna Vestire îi adusese un crin. Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu, înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că trebuie să părăsească lumea şi pământul acesta, s-a întors acasă cu multă bucurie şi şi-a gătit casa ei cu lumânări şi cu tămâieri; şi rugându-se, a ieşit din casă şi s-a dus la muntele Măslinilor, unde avea adeseori obiceiul să se roage Prea dulcelui Său Fiu şi Dumnezeului ei Iisus Hristos. Deci, ducându-se în Muntele Măslinilor şi rugându-se Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu, s-a făcut o minune mare şi prea slăvită: măslinii şi toţi copacii de pe muntele acela, şi toţi pomii roditori de acolo, când s-a închinat Ea, s-au închinat şi ei cu dânsa până la pământ. Şi de câte ori se închina ea, şi copacii se plecau până la pământ, în semn de cinste mare şi de închinăciune adusă Prea Sfintei Maicii lui Dumnezeu, Maica Vieţii. După aceasta, s-a întors acasă şi s-a făcut un cutremur mare, încât s-a cutremurat locul unde era casa ei. Şi ea a căzut la rugăciune şi a aprins iarăşi lumânări şi tămâie, şi a chemat pe toate sfintele femei împreună vieţuitoare cu dânsa, pe sfintele mironosiţe şi pe prietenele ei, şi le-a spus: „Iată, vremea a sosit ca eu să vă las, să mă duc la Fiul meu şi Dumnezeul meu”. Şi s-au întristat foarte şi au plâns mult sfintele femei şi mironosiţele şi toate acele sfinte văduve şi fecioare care urmau Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi învăţăturilor ei.

Dar minunea aceasta a fost urmată de o altă minune. Deodată s-a făcut un vifor mare şi un vânt puternic, iar acesta aducea pe norii cerului pe cei doisprezece apostoli (care veneau de la marginile lumii, unde fuseseră trimişi la propovăduire) să ia parte la cinstirea şi îngroparea Prea Sfintei Fecioare Maria.. I-a adus pe apostoli, pe nori, Însuşi Dumnezeu Cuvântul, ca să dea mai multă cinste şi slavă Prea Sfintei Sale Maici.

Şi când au sosit aceia, ea le-a spus: „Sfinţii mei ucenici şi ai Fiului meu Apostoli şi ucenici, iată pentru care pricină v-au adus norii aici, la Ghetsimani. Eu trebuie să mă mut; am primit vestea de la Arhanghelul Gavriil să vă las, dar nu de tot, ci să trec la ceruri şi de acolo să vă ajut”.
Şi au plâns toţi dumnezeieştii apostoli, iar mai la urmă a venit marele apostol Pavel, care a început a plânge, zicând: „O, Maică a Vieţii şi a lui Dumnezeu Cuvântul, eu pe Dumnezeul meu Iisus Hristos în trup nu L-am văzut, dar pe tine văzându-te în trup, mi se părea că El Însuşi petrece pururea cu noi şi că-L văd chiar pe Dânsul. Şi multă mângâiere am avut noi, apostolii, avându-te pe tine cu noi. Dar acum te duci şi tu! Ai mare bucurie că te duci la bucuria veşnică. Dar noi ne şi bucurăm, ne şi întristăm. Ne bucurăm de bucuria ta, că te duci la acele preasfinte locuri şi la veselia cea fără de margini, dar ne şi întristăm că rămânem aici pe pământ fără vederea şi fără blândeţea ta, şi fără sfintele tale povăţuiri şi sfintele tale rugăciuni cele prea puternice” (Prolog, luna lui august, în 15 zile).

Aşa au vorbit şi ceilalţi apostoli. Apoi Prea Sfânta Fecioară Maria le-a ţinut ultimul cuvânt şi le-a spus: „Iată, eu mă voi culca pe patul meu şi voi aşeza trupul meu aşa cum îmi va fi voia, iar voi aşa să-l lăsaţi. Şi zicând aceasta, şi-a luat iertare de la toţi cei de faţă, de la dumnezeieştii apostoli şi de la sfintele femei, şi făcându-şi semnul Sfintei Cruci, s-a culcat pe pat, a închis ochii, a pus mâinile pe piept şi şi-a dat duhul.

Şi o, minunile tale, Prea Sfântă Maică a lui Dumnezeu! Îndată ce Prea Sfânta Maică şi-a dat duhul ei preasfânt şi preacurat în mâinile Fiului Său, toţi orbii şi toţi ologii, şchiopii şi bolnavii care veniseră acolo, din oraş şi de pretutindeni de dimprejur, s-au făcut sănătoşi! Muţii vorbeau, surzii auzeau, leproşii s-au curăţit, şchiopii umblau, că aşa a binevoit Prea Sfântul Dumnezeu şi Mântuitorul Hristos, să cinstească Adormirea Prea Sfintei Sale Maici, cu minuni preaslăvite, ca să ştie toţi că nu a adormit o femeie de rând, ci Maica Cuvântului, Maica lui Dumnezeu, a Dumnezeului minunilor (Prolog, luna lui august, în 15 zile).

După aceasta, dumnezeieştii apostoli, îndată ce Maica Domnului şi-a dat preacuratul ei suflet, au început să audă mii şi milioane de cântări îngereşti în văzduh, care lăudau şi cântau cântări pentru ieşirea Maicii Prea Sfântului Dumnezeu. Şi au început a cânta şi ei, ca şi îngerii în văzduh. Şi luând patul acela cu preacuratul şi preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu, au început să călătorească la Ghetsimani, ca să-l ducă acolo, să-l puie în mormânt. Şi erau însoţiţi de cântările îngereşti din văzduh, iar apostolii şi mulţimea creştinilor şi toţi ucenicii lui Iisus Hristos cântau pe pământ. Şi era o cântare comună a turmei celei cuvântătoare a lui Iisus Hristos de pe pământ şi a celei înţelegătoare din cer, adică a îngerilor. Şi petreceau şi cerul, şi pământul – adică şi oamenii, şi îngerii – pe Maica lui Dumnezeu la mormântul ei cel preasfânt. Mergând ei astfel şi auzindu-se cântările şi simţindu-se mireasma preasfântului trup umplând locurile pe unde treceau de bună-mireasmă, s-a trezit zavistia iudeilor; şi unii dintre ei s-a dus cu mare îndrăzneală să dea jos de pe umerii apostolilor patul acela preasfânt. Ba unul dintre ei a îndrăznit chiar să se apropie şi să puie mâinile pe preasfântul pat. Dar – o, minunile tale, Maica lui Dumnezeu! – toţi cei care voiau să dea jos năsălia de pe umerii celor care o duceau au orbit şi nu mai vedeau nici de unde au venit şi nici unde mergeau! Iar celui care a îndrăznit – un evreu numit Antonie – să se atingă de acea preacurată năsălie pe care se afla preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu, i s-au tăiat lui deodată, cu mână îngerească nevăzută, amândouă braţele, rămânând lipite de năsălie, iar el a căzut jos leşinat şi aproape mort. Şi cerea iertare Maicii lui Dumnezeu şi cei orbiţi, şi cel căruia i se tăiaseră mâinile.

Şi atunci, dumnezeiescul apostol Petru, luând de pe pieptul Maicii Domnului, de pe năsălie, ramura de finic pe care i-o adusese Arhanghelul Gavriil, a pus-o pe ochii celor orbiţi şi deodată s-au făcut sănătoşi, şi atingând cu ea mâinile celui căruia i-au fost tăiate de îngerul nevăzut, s-au prins mâinile înapoi! Şi aşa s-au săvârşit minunile preaslăvite ale Maicii Domnului. Aceasta i-a făcut pe toţi să strige într-un glas: „Mare este Dumnezeu Iisus Hristos şi mare este Prea Curata Lui Maică, Prea Sfânta Fecioară Maria!”.

Şi mergeau cu toţii împreună. Mergeau chiar şi cei ce zavistuiau mai înainte, cântând şi mărturisindu-şi păcatele lui Hristos Dumnezeu, şi căindu-se ei de greşeala cea mai dinainte, lăudau pe Maica milostivirii, pe Maica Domnului, care nu a ţinuse păcatul lor, ci îi iertase pe toţi şi le dăduse vindecare.

Şi ajungând la Ghetsimani, au pus preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu în mormânt de piatră nouă, care era întocmit de mai înainte, şi punând piatra pe uşa mormântului, au auzit trei zile şi trei nopţi cântări îngereşti împrejurul mormântului Maicii Domnului.

Apoi s-a întâmplat alt lucru minunat. Apostolul Toma, care nu fusese nici la Învierea Domnului şi de aceea nu crezuse că S-a arătase Mântuitorul Cel Înviat celor zece ucenici, a întârziat şi acum, prin iconomie dumnezeiască. Şi nu a fost adus pe norii cerului o dată cu toţi ceilalţi, ci pe dânsul l-a adus un nor după înmormântarea Maicii Domnului. De aceea era trist şi mâhnit foarte, zicând: „Oare pentru care păcate ale mele nu m-am învrednicit să mai văd o dată în trup pe Maica lui Dumnezeu? Pentru care păcat am fost zăbavnic cu credinţa şi la înviere şi am întârziat şi acum, la adormirea Maicii lui Dumnezeu?”. Şi atunci a sfătuit Dumnezeu pe apostoli ca, prin sfat de obşte, să deschidă mormântul Maicii Domnului, ca să sărute şi Toma picioarele Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, în sicriu, şi să ia mângâiere şi nădejde tare că este primită şi propovăduirea Evangheliei lui Iisus Hristos de către el.

Şi deschizând mormântul şi sicriul Maicii Domnului – o, minunile tale, Maică a lui Dumnezeu! – nu au mai aflat acolo trupul Prea Sfintei Fecioare Maria, ci numai giulgiul singur, cum rămăsese şi la Mântuitorul Hristos în mormânt, după Înviere, căci Prea Sfântul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luat cu trup cu tot pe Maica Sa cea Prea Sfântă la ceruri şi a aşezat-o la locul unde El ştie.

Acesta este fapt adevărat, fraţilor, şi adevărul acesta s-a predat până azi pe temeiul celor întâmplate la Adormirea Maicii lui Dumnezeu. Dar luaţi seama că şi la patima cea înfricoşată a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la răstignirea şi la moartea Lui, s-au făcut minuni mari. Acolo s-a făcut întuneric de la al şaselea până la al nouălea ceas peste tot pământul. Acolo s-a cutremurat pământul şi pietrele s-au despicat în două la Ierusalim. Acolo mormintele s-au deschis şi morţii au înviat. Deci aşa cum la moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au făcut preaslăvite şi măreţe minuni, aşa a binevoit Prea Sfântul ei Dumnezeu şi Fiu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să cinstească şi adormirea Prea Sfintei Sale Maici cu minuni preaslăvite. Acestea au fost: venirea Arhanghelului Gavriil, aplecarea pomilor care se închinau ei în muntele Măslinilor, venirea dumnezeieştilor apostoli pe nori, orbirea şi tăierea mâinilor celor îndrăzneţi şi vindecarea lor după ce s-au căit, cântările îngereşti care se auzeau în toate părţile în chip nevăzut, petrecând pe Maica Domnului la mormânt, şi apoi înălţarea ei cu trupul la cer şi lăsarea preasfântului ei giulgiu acolo, drept mângâiere celor de pe pământ.

Dar pentru ce s-au făcut atâtea minuni? Pentru ce, când şi-a dat duhul Maica lui Dumnezeu, s-au vindecat atâţia orbi şi surzi, şi leproşi, şi şchiopi, şi ciungi, şi ologi, şi tot felul de bolnavi? Pentru ce cu atâtea preaslăvite minuni a încununat Prea Sfântul Dumnezeu adormirea Prea Curatei Sale Maici? Iată pentru ce:

Pentru noi şi pentru credinţa noastră, ca să ştim până la sfârşitul lumii cine a fost Maica lui Dumnezeu pe pământ, cine s-a mutat atunci la cer. Cea care s-a mutat atunci la cer e fiica lui Dumnezeu – căci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Ascultă, fiică, şi vezi, şi pleacă urechea ta, şi uită poporul…” şi celelalte – şi, în acelaşi timp, Maica Cuvântului după trup. Aceasta ne mai spune iarăşi Duhul Sfânt: că atunci s-a mutat la cer mireasa cea cu totul fără de prihană, palatul cel împărătesc al Prea Sfântului Duh, cămara Duhului cea preasfântă şi preacurată.

Iar de vom întreba pe sfinţi, pe prooroci şi pe câte unul în parte, vom auzi de la toţi: astăzi s-a mutat la cer porumbiţa cea duhovnicească şi cuvântătoare, care a adus în lume semnul încetării potopului păcatului, ramura de măslin pe care o purta porumbiţa lui Noe, semnul milostivirii lui Dumnezeu spre mântuirea neamului omenesc. Aceasta ne-o vor spune şi dumnezeieşti prooroci: astăzi s-a mutat la cer scara cea înţelegătoare, scara cea duhovnicească prin care firea omenească s-a mutat de jos până la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl prin trupul cel îndumnezeit al lui Iisus Hristos. Să întrebăm pe David, preafericitul ei strămoş şi părinte, tatăl lui Dumnezeu după trup, şi ne va spune şi el: astăzi s-a mutat la cer Împărăteasa care stă de-a dreapta Sfintei Treimi, cu haină aurită şi împodobită şi preaînfrumuseţată. Iezechiel proorocul ne va spune: astăzi s-a mutat la cer uşa lui Dumnezeu cea încuiată, prin care nimenea n-a trecut, decât Domnul Dumnezeu, şi încuiată o a lăsat pe dânsa, nestricând peceţile fecioriei ei. De vom întreba pe proorocul Isaia, ne va spune de asemenea: astăzi s-a mutat la cer Fecioara care a născut pe Emanoil, adică pe Hristos Dumnezeu, care pururea este şi va fi cu noi. De vom întreba pe Ghedeon, ne va spune şi el: astăzi lâna cea plină de rouă a Duhului Sfânt s-a mutat la ceruri. De vom întreba pe Avacum proorocul, ne va spune la rându-i: astăzi muntele cel cu umbră deasă al lui Dumnezeu s-a mutat la cer. Şi iarăşi ne va spune David: astăzi s-a mutat la cer muntele în care a binevoit Dumnezeu să locuiască. De vom întreba pe toţi proorocii, toţi vor spune că astăzi Maica lui Dumnezeu Cuvântul, Maica Vieţii, Maica milei şi a milostivirii, s-a mutat de la noi la ceruri.

Aşa fraţilor, am avea atâtea de vorbit despre Maica Domnului, dar nu se pot spune în cadrul unei liturghii, că este prea scurt timpul şi nimeni nu poate să o laude pe dânsa după vrednicie. Dar să ştim că astăzi s-a mutat la cer Maica noastră, Maica milei şi a milostivirii. Toţi care avem pe Dumnezeu ca Tată, avem ca Maică duhovnicească pe Maica Domnului, care pururea se roagă şi pururea mijloceşte pentru noi şi pentru mântuirea neamului omenesc. De multă vreme ar fi pierdut Dumnezeu lumea, cum spun dumnezeeştii Părinţi, pentru multele păcate cu care oamenii mânie pe Dumnezeu; dar Maica Domnului, aşa cum L-a legat pe Iisus Hristos cu scutece şi L-a înfăşat pe El în iesle, tot aşa leagă ea şi acum mânia Domnului şi o opreşte, ca să nu piardă neamul omenesc. Căci nu voieşte Maica milei şi a milostivirii ca Dumnezeu să piardă sufletele oamenilor, pentru că ştie că dacă s-ar aprinde mânia Domnului, ar pierde toată lumea, care s-a făcut sălaş al atâtor păcate şi răutăţi.

Prea Sfânta Fecioară Maria, care a slujit Tatălui ca fiică, lui Hristos ca Maică şi ca sfântă slujitoare a Sfântului Duh, care pururea rămâne slujitoarea şi roaba Domnului, cum s-a spus în Evanghelie, care pururea slujeşte Prea Sfintei Treimi în ceruri, împreună cu toţi sfinţii şi îngerii, după ce I-a slujit Lui neîncetat pe pământ până la ultima suflare, pururea mijloceşte şi pururea se roagă pentru noi şi pentru mântuirea noastră.
Avem acolo, în cer, o Mamă bună şi milostivă. Să nu credeţi că dacă astăzi s-a mutat Maica Domnului la cer, a părăsit lumea. Nu! O dată ce s-a dus acolo având mai mare putere, cu mai multă putere ne ajută nouă. Ea e acum mai aproape de scaunul dumnezeirii, s-a dus acolo ca pururea să privească spre nevoile săracilor, spre rugăciunile văduvelor, spre cei sărmani, spre cei închişi, spre cei care sunt prigoniţi, spre cei din dureri, spre cei bolnavi. Acolo ea s-a făcut Maică ajutătoare pentru toţi cei din necazuri, pentru toţi cei asupriţi şi pentru toţi cei ce o iubesc pe dânsa şi o cheamă în ajutor din toată inima. Avem în cer o Mamă prea bună, o Maică a milei şi a milostivirii, care pururea se roagă pentru toată Biserica lui Hristos şi pentru fiecare fiu al bisericii lui Hristos în parte.

Fericiţi, de trei ori fericiţi sunt creştinii care au icoana Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu în casele lor şi care în fiecare zi citesc acatistul ei, paraclisul şi alte rugăciuni către Maica Domnului.

Nu există în cer şi pe pământ altă faţă mai puternică, după Sfânta Treime, ca Maica Domnului, care poate să ne ajute nouă.

Dacă pomenirea dreptului este cu laude, câtă laudă se cade să aducem noi Maicii lui Dumnezeu, care este Împărăteasa tuturor drepţilor, a tuturor sfinţilor şi a tuturor îngerilor lui Dumnezeu.

Iar dacă este Împărăteasă, are de la Prea Sfântul Dumnezeu şi putere foarte mare ca să ne ajute nouă, să ocrotească lumea, să vie în ajutor şi celor mici şi celor mari, şi celor bogaţi şi celor săraci, şi celor înţelepţi şi celor simpli, şi celor bolnavi şi celor sănătoşi, şi tututror credincioşilor, fiind în acelaşi timp Mama noastră din ceruri.

Ferice de creştinii care, îndată după Sfânta Treime, o cinstesc pe Maica Domnului, din toată inima şi oriunde se duc, zicând aşa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)”.

Am să vă spun o istorioară, ca să vedeţi cât de grabnică ajutătoare este Maica Domnului celor care o au pe dânsa ca pe o mamă şi o cinstesc ca pe o Maică a lui Dumnezeu Cuvântul, şi cât de aproape este de cei ce cred în ea şi o cheamă pururea în ajutor.

Era o femeie văduvă, căreia îi murise soţul încă de când era tânără şi îi rămăseseră doi copilaşi. Şi biata femeie avea o gospodărie, dar era şi cinstitoare a lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, având în casa ei o icoană cu Maica Domnului purtând în braţe dumnezeiescul prunc. Şi ea i-a învăţat pe copii de mici să se închine, să zică Tată nostru, să zică Crezul şi, deocamdată, măcar rugăciunile cele mai scurte către Maica Domnului. Şi copiii întrebau, ca nişte prunci ce erau: „Mamă, dar cine e aceea de pe icoană?”. Şi ea le spunea: „Aceea e Mama voastră, adevărata voastră Mamă”. „Dar dumneata nu ne eşti mamă?”. Ea zicea: „Nu, Mama voastră cea adevărată este în ceruri şi o cheamă Maica Domnului”. „Dar cine e copilul acela pe care-l ţine ea în braţe?”, întrebau ei. „E Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a zidit pe noi şi Care a fost purtat în pântecele Maicii Domnului, pe Care L-a născut ea de la Duhul Sfânt şi a fost Dumnezeu şi om desăvârşit”.

Aşa îi învăţa biata mamă pe copii cine este Maica Domnului, şi-i învăţa pe dânşii din toată inima că Maica Domnului este adevărata Maică a lor. De aceea copiii, când se sculau dimineaţa, mai înainte de a vorbi cu mama lor, fugeau înaintea Maicii Domnului, făceau câteva metanii, ziceau Tatăl nostru şi apoi rugăciuni către Maica Domnului, cinstind-o pe dânsa, aşa mici cum erau, după puterea înţelegerii lor.

Iar odată biata femeie trebuia să se ducă să secere în ţarină şi nu avea cu cine să lase copiii. Dar avea obiceiul să lase copiii încuiaţi singuri în casa lor. Şi aşa a chemat copiii, le-a lăsat de mâncare şi le-a spus: „Voi rămâneţi acasă; eu mă duc la lucru, că am mult de secerat”. Iar copiii au întrebat: „Dar noi cu cine rămânem?”. „Iată, rămâneţi cu Mama voastră” – şi le-a arătat icoana Maicii Domnului, înaintea căreia ardea candela. Şi le-a mai spus: „Mama voastră rămâne cu voi şi o să vă apere, dar voi să fiţi cuminţi şi să vă rugaţi când o să fiţi la nevoie, să strigaţi la ea, că ea vă apără!”.

Copiii s-au încredinţat de la maica lor că nu rămân singuri, ci rămân cu Mama lor cea din ceruri. Şi s-a dus biata femeie degrabă la treburile ei, pe ţarină. Dar copiii rugându-se, mintea lor pururea se mişca şi nu sta într-un singur gând. Deci au uitat de sfaturile mamei. S-au rugat ei un timp, apoi s-au apucat de jucării şi au început să umble cu focul. Mama lor am spus că îi încuiase în casă, ca să nu iasă afară şi să nu plece de acasă, ştiind că abia peste o jumătate de zi se va întoarce înapoi. Şi copiii, umblând cu focul, casa a luat foc. Şi ei, când au văzut că au luat foc hainele din casă, covoarele şi ce mai era în ea, şi când au văzut că toată casa a luat foc şi nimeni nu putea sări să-l stingă, că era vară şi oamenii erau plecaţi la lucru, au fugit la icoana Maicii Domnului, s-au prins cu mâinile de icoană şi strigau: „Mamă, nu ne lăsa!”. Şi – o, minunile tale, Maica lui Dumnezeu! – casa a ars toată, dar focul nu s-a atins de peretele pe care era icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu împreună cu aceşti doi copilaşi!

Femeia a auzit în ţarină, că i-a adus vestea cineva: Măi femeie, să ştii că ţi-a ars casa! Iar ea, săraca, zice: „Vai de mine, că am lăsat copiii în casă!”. Dar acela nu ştia să-i spună de minunea ce s-a întâmplat cu copiii, ci-i spuse numai atâta: Du-te, că am auzit că este scrum casa ta! Ea când a auzit, biata, ştiind că a încuiat copiii în casă, a luat-o la fugă, că-i ieşea inima de alergare şi de spaimă. Şi când a ajuns la marginea satului, a întrebat: „Mi-a ars casa?”. Da, i se spuse, ţi-a ars casa, s-a văzut la dumneata foc mare şi s-au dus oamenii să-l stingă, dar casa a ars. Iar ea a strigat: „Maica Domnului, cum de ai lăsat copii mei, că eu în seama ta i-am lăsat!”. Şi văitându-se şi plângând, alerga aproape ca nebună. Şi când a ajuns, văzu cum se uita toată lumea la o minune preaslăvită: casa arsese, dar peretele cu icoana Maicii Domnului era neatins şi copilaşii se ţineau cu mâinile de icoană şi strigau: „Mamă, mamă!”. Şi văzând aceasta biata femeie, s-a aruncat prin foc la icoana Maicii Domnului şi cu mare recunoştinţă a mulţumit Maicii Domnului că pe acei prunci, pe care îi încredinţase ei, i-a păzit sănătoşi.

Aceasta v-am spus-o ca să vă arăt că cine are mamă şi ocrotitoare pe Maica Domnului, ea îl va apăra şi pe el, şi pe copiii lui, şi vitele lui, şi toată agoniseala lui. Să aveţi această credinţă întotdeauna, să nu vă lipsească acatistul şi cinstitul paraclis al Maicii Domnului din casă, şi ori la ce scârbă veţi ajunge, ori la ce necaz, chemaţi pe Maica Domnului din toată inima şi negreşit pururea va fi de faţă, cu grabnicul ei ajutor, cu preasfintele şi preaputernicele ei rugăciuni.

Să ştiţi că nu există suflet sub cer care şi-a pus nădejdea în Maica Domnului şi să rămâie ruşinat până la urmă. Prin rugăciunile ei va avea în veacul de acum linişte, alinare, acoperire şi sprijinire, iar în vremea morţii mila Maicii Domnului nu îl va lăsa; şi în ziua judecăţii, Maica Prea Sfântă va sta în genunchi înaintea Prea Sfântului şi Prea Dulcelui ei Fiu şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi va zice: „Doamne Dumnezeule şi Fiul meu, acest suflet necăjit, chiar dacă a greşit, dar pururea mi-a cerut să mă rog Ţie. Iartă-l, miluieşte-l şi fă cu dânsul milă”. Şi aşa vom câştiga prin rugăciunile Maicii Domnului milă şi în veacul de acum, şi în vremea morţii, şi în ziua judecăţii. Amin!

sursa

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php