Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

Părintele Arsenie Papacioc, de 8 ani în ceruri

Părintele Arsenie Papacioc

Aproape de mare, cladita langa apele lenese ale golfului Techirghiol, se afla o statiune renumita pentru puterea sa de a lecui. Aici s-au tamaduit de-a lungul timpului soldatii indepartatei Rome sau osmanlaii lui Said Pasa care, se spune, si-ar fi oblojit cu namol bratele betegite in lupte. Acum aproape 70 de ani, Patriarhul Iustinian s-a decis sa ctitoreasca in statiune o manastire in care slujitorii Domnului sa isi vada de bolile trupului. Intaistatatorul ortodoxiei romanesti a avut apoi inspiratia de a-l aduce aici pe un smerit monah, care prin uriasa sa personalitate duhovniceasca va transforma tamaduirile trupesti de la Techirghiol in tamaduiri spirituale si sufletesti.

„Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port”

Cine s-a apropiat vreodata de parintele Arsenie Papacioc nu-i poate uita privirea limpede, ochii albastri, in care parca cerul se intalneste cu marea, si nici trupul scund, subtire si straveziu ca un paharel de clestar. Parintele e animat mereu de o energie teribila, care se evapora in miscari repezi, caci, in pofida celor 96 de ani, e iute ca un praznel. Ceva delicat si luminos emana din fiinta sa. Vorba-i este punctata de un chicot vesel, iar tacerile de un suras. Barba alba, lunga si maiestuoasa, ii subliniaza cum nu se poate mai bine varsta supremei intelepciuni. Intr-un fel, parintele a ramas foarte tanar. Imi si spune, de cate ori il vad, ca cine nu are „o frantura de batranete la tinerete nu va avea nici un crampei de tinerete la batranete”.

„Arsenie de la Mare”, cum il numea parintele Ioan Buga, poate cel mai mare portretist al duhovnicilor romani, are un suflet greu de intalnit printre muritori. Plamadit in focul suferintei, din aliajul alb si pur al iubirii, cel care nu se trece cu anii, el a ramas la batranete mladios ca o pana si darz ca otelul. Pe parintele nu poti sa il desprinzi de istoria pamantului nostru, pare concrescut in ea. Printre vorbele de foc ale dragostei ceresti, intre o chemare de ruga si una spre smerenie, va gasi cu cale, intotdeauna, sa iti vorbeasca de crucea romanilor, de incercarile lor prin vremuri, dar, mai ales, despre rostul si chemarea noastra in fata lui Dumnezeu. „Sunt atat de optimist in ceea ce priveste invierea neamului romanesc, incat, de navala asta din inima mea, nu mai pot vorbi… Opinca asta romaneasca s-a nascut in jertfa si se jertfeste si acum! Asta va invia poporul roman!”. Mare duhovnic care, inainte de a mustra, stie sa preia in inima lui sufletul fiului duhovnicesc, parintele Arsenie cerne dureri si patimi, pana cand, plin de bucurie, il poate slobozi pe cel ingenuncheat dinainte-i, spre eliberarea dintru inaltimi. De aceea s-au strans la poala sa sute de mii de romani, cautand sfat si Cuvant, transformand micuta statiune de la mare, dintr-un loc de tamada pentru trup, intr-o citadela nevazuta a Duhului.

Pruncul din raiul ciobanilor

Parintele Arsenie Papacioc a venit pe lume in campia Baraganului, un loc slefuit mereu de vanturi aspre, ars de soare vara si muscat de ger naprasnic iarna. In trecut, aici era raiul ciobanilor, care coborau muntele sa-si pasca mioarele la loc larg si adapostit de fiare. Asa a facut si Mircea Papacioc, bunicul lui, un arman mandru si bogat, salasluit prin partile noastre tocmai din Macedonia. A adus cu el cateva mii de oi. Cand a sosit cu ele, un boiernas de pe langa Slobozia l-ar fi rugat sa ii ia si lui mioarele, oplostindu-le langa card. „Cate ai mata?”, l-ar fi intrebat semet Mircea Papacioc. „Pai sa tot fie vreo 70!”, i-ar fi raspuns boierul. „Apai, eu numa’ cani am 70!”, i-a taiat-o scurt si mandru armanul nostru.

Nascut pe 15 august 1914, chiar in ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, cel ce va deveni parintele Arsenie a primit la botez numele Anghel, un nume ingeresc ce parca prevestea chemarea cinului caruia isi va jertfi intreaga viata. De altfel, s-a simtit atras de Hristos dintru inceput, chiar din anii copilariei, impresionandu-i pe cei printre care traia, prin delicatete si dragoste. Odata a fost batut salbatic de baietii din alt sat cu cateva crengi de salcam pline de spini, care i-au insangerat picioarele. Initial, micul Anghel s-a gandit sa ii spuna tatalui sau despre asta. „El avea o autoritate peste sase sate, ca era agent sanitar. Dar mi-am zis: „Nu-i spun, ca-i bate, si asta nu-I place lui Dumnezeu. Mai bine sa rabd”.”

Parintele Arsenie a staruit intr-o iertare iubitoare intreaga viata. N-a propovaduit-o doar, ci a risipit-o cu generozitate peste toti oamenii cu care s-a intalnit. In tinerete, a trecut printr-o incercare cumplita – fratele sau a fost ucis. Cand, in cele din urma, criminalul a fost prins, Anghel a avut ocazia sa se razbune, dar a preferat sa-l ierte, in loc sa ridice mana si sa loveasca. Ucigasului i-a spus doar atat – „Stai linistit, nu vei pati nimic. Cu nici un chip! Chiar eu o sa iti pun paza la poarta astfel incat nimeni sa nu se atinga de tine”. Peste ani, avea sa isi invete ucenicii ca „razbunarea nu rezolva nimic. Trebuie sa ne iubim dusmanii. Asta nu e o utopie, pentru ca Domnul ne-a inzestrat cu o sfanta sensibilitate, tocmai ca sa se implineasca un pic de dragoste intre oameni”. Dar ca sa lucrezi in sufletul tau o astfel de porunca ai nevoie nu numai de o imensa putere de daruire, ci si de o vointa darza, care sa iti largeasca baierile inimii, lasand sa se stravada in ea infinitul dumnezeirii.

Dor de Hristos

Sufletul curat al parintelui Arsenie Papacioc a visat la o tara „mandra ca soarele de pe cer”. A crezut mereu in „reinvierea neamului romanesc”. Poate ca idealul acesta national l-a determinat sa se inscrie in Miscarea Legionara, ajungand in timpul guvernarii Antonescu chiar sef de plasa si primar la Zarnesti. Erau vremuri tulburi, in care multe suflete curate au fost jertfite. Anghel va plati scump aceasta etapa a vietii, mai intai prin doi ani de inchisoare la Miercurea Ciuc si, mai apoi, prin alti cinci, ispasiti pana in anul 1946, cand s-a intors in satul natal.

Detentia il va schimba definitiv. Se ruga mult si intens, desprins de realitatea temnitei, bucurandu-se de mangaierea harului. Un martor din anii de inchisoare povesteste ca, atunci cand ceilalti plecau la munca, pe Anghel Papacioc il lasau in celula pentru ca era bolnav. Se ghemuia intr-un colt si adasta asa, ore in sir, suflet insetat de dorul iubirii dumnezeiesti. Timpul si spatiul se topeau in marginea vesniciei. Camarazii intrau uneori, dar el nu ii simtea, oricat zgomot ar fi facut. Asa au ajuns sa il respecte ca pe un om al lui Dumnezeu, desi nu era cleric. Dar drumul era deja ales. Dorul acesta atat de aprig de Dumnezeu se alina intr-un singur fel: prin monahism.

Povestind despre momentul cand a luat aceasta decizie, fata parintelui infloreste intr-un zambet. De altfel, parintele zambeste mereu, are un soi de bucurie launtrica, de parca lumea e plina doar de bine si de frumos. Dar cand vorbeste de calugari si calugarie, cea mai draga tema a sa, se transfigureaza. „Pentru ca Dumnezeu ne vrea cu orice pret pentru El. La manastire se vine cu dor mare. O nebunie pentru Hristos, o dorinta de a te rastigni impreuna cu el, rabdand orice pentru a ajunge sa ii iubesti pe toti”.

In tinda raiului

In cazul nepotului de cioban dobrogean, „nebunia pentru Hristos” a inceput la manastirea Cozia, unde tanarul Anghel a fost primit, fiind numit in scurt timp profesor la scoala ce functiona in incinta. Erau anii in care ateismul era injectat in vinele acestui neam, pregatind desertul rosu ce avea sa vie, in curand. De aceea, prima lectie pe care parintele Arsenie a anuntat-o copiilor a fost „Despre Iisus Hristos”. Dar Securitatea din Ramnicu Valcea s-a sesizat si parintele a trebuit sa demisioneze. A urmat o lunga peregrinare, timp in care a trecut prin manastirile Cioclovina, Sihastria si Antim, drumul luand sfarsit la manastirea Slatina, unde a fost numit egumen, sub ascultarea parintelui Ilie Cleopa, care era staret.

Dar poate ca cea mai tainica perioada a vietii sale a fost cea petrecuta in pustiul din apropierea manastirii Sihastria, alaturi de prietenul si duhovnicul sau, arhimandritul Ilie Cleopa. Discretia sa l-a oprit, tot timpul, sa povesteasca ce s-a intamplat in solitudinea muntilor Neamtului. Sufletul sau s-a cufundat atunci in tacere si contemplare. Cu greu poate intui cineva rugaciunile neincetate, luptele cu demonii sau bucuriile dumnezeiesti pe care le are un sihastru. Ca sa rezisti, ai nevoie de darzenia unui martir.

Nevointa aceasta comuna i-a unit pe cei doi duhovnici pana la moarte. Parintele Arsenie i-a purtat o adanca pretuire parintelui Cleopa, pe care l-a vazut mereu ca pe un erou al credintei, „care a invatat lumea sa stie sa moara”. „Odata eram cu parintele Cleopa in pustiu, intinsi pe jos pe radacinile unui brad. Si dintre radacini a iesit un sarpe indreptandu-se spre el. Eu am sarit: „Parinte, e un sarpe! Vine spre matale!”. „Lasa-l mai”, a spus parintele Cleopa, „sa se incalzeasca si el””.

Vietile Sfintilor abunda de astfel de descrieri. Sfantul Isaac Sirul spune ca sihastrul poate ajunge la o asemenea infratire cu Domnul, incat inima sa sa fie plina de mila fata de intreaga zidire. Sufletul sau ii iubeste nu numai pe oameni, ci si animalele si natura toata. Aceasta a fost probabil cea mai mare lectie pe care i-a dat-o singuratatea parintelui. „Mila e toata Scriptura” va repeta el la batranete. Se va folosi de ea in anii ce vor urma, pentru ca Hristos ii pregatise din nou in fata Golgota temnitelor. De aceasta data, comuniste…

Muntele si soricelul

„M-au arestat de la manastirea Slatina, la ora doua noaptea, cand ieseam de la slujba. Trei camioane, doua masini mici si 89 de ofiteri. Eu le-am spus: „S-a scremut muntele si a iesit un soricel!””.

Era in noaptea de 13 spre 14 iunie, 1958. Obstea urma sa fie decapitata prin arestarea staretului – parintele Cleopa, si a egumenului – parintele Arsenie Papacioc. In ultima clipa, parintele Cleopa a scapat, refugiindu-se in padure, unde a stat ascuns apoi ani de zile. Pentru fiul sau duhovnicesc venise insa vremea ca experienta calugariei sa fie sublimata, trecand intr-o alta forma de asceza; toata nevointa de pana acum, experienta carcerala a tineretii, anii de rugaciune si slujire monahala, timpul petrecut in sihastrie, totul urma sa fie asezat la picioarele lui Hristos, sub forma jertfei supreme, a suferintei pentru intregul neam romanesc. Parintele Arsenie era constient de toate acestea – „Pustia si inchisoarea sunt niste comori de care te poti folosi foarte mult, daca esti dibaci. Un neam traieste prin cei care tasnesc spre cer. Adica prin cei care lupta, care stau prezenti pe cruce, fara sa cedeze”. Vina lui? Participarea la intalnirile Rugului Aprins, acea superba miscare de reinnoire duhovniceasca pornita la manastirea Antim din Bucuresti de monahul poet Daniil Sandu Tudor, impreuna cu un grup de intelectuali bucuresteni. Li s-a pus in spate incercarea de a rasturna regimul, desi ei luptau doar cu propriile patimi, incercand sa se lumineze si sa se desavarseasca, lucrand rugaciunea lui Iisus sub calauzirea parintelui rus Ioan Kulighin. Cand a fost arestat, parintele Papacioc le-a spus fratilor sai de nevointa de la Slatina: „Am fost legionar, dar acum sunt calugar, dincolo de orice. Si nu am alt ideal decat acela de a muri pentru scanteia de Adevar ce o port in mine”.

Dar Hristos nu-i harazise sa moara in inchisoare. A fost torturat luni de zile, in anchete teribile. Caznele erau astfel gandite incat sa franga sufletul detinutului. Nopti de nesomn, alternate de batai si de confruntarea cu cei care, din frica sau suferinta, te tradasera. Parintele Arsenie a trecut prin toate acestea. Dosarul sau de la Securitate arata ca nu a spus nimic despre nimeni, dar ca a fost incriminat de altii, care nu au rezistat torturilor. Ani dupa aceea, avea sa spuna ca de nimic nu s-a folosit mai mult in viata, decat de experienta temnitei. Acolo, in hrubele fara lumina, transformate vara in cuptoare incinse, iarna, impietrite de ger, s-au format marii duhovnici ai acestui neam. Toate marile figuri ale ortodoxiei din secolul XX au trecut prin inchisorile comuniste: Dumitru Staniloae, Constantin Galeriu, Benedict Ghius, Daniil Tudor, Roman Braga, Sofian Boghiu si multi altii au facut peretii temnitelor translucizi, pentru a lasa soarele credintei sa lumineze tenebrele. „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te rastignesc si-i rastignesti pe cei ce te iubesc!”. Aceasta „alchimie” teribila a functionat si in temnitele comuniste. Prin trupurile chinuite ale catorva mii de incarcerati s-a distilat toata ura, tot pacatul aruncat in lume de fiara comunista. „Mi-a fost foarte greu sa suport inchisoarea. Dar mi-e greu sa spun si cat de mult m-am folosit de ea. Erau suferinte care te depaseau. Ajunsesem niste schelete. Ne scoteam dintii din gura si ii aruncam pe jos. N-am vazut in viata mea oameni piele si os, cum am vazut acolo. Dar cel mai mult m-a impresionat un vecin de celula care, din atatea chinuri, ajunsese sa nu isi mai aminteasca nici macar numele sotiei. Imi dadeau lacrimile de mila lui si a celorlalti, dar incercam sa ii incurajez, spovedindu-i”.

Cred ca aici, in temnitele de la Aiud si Jilava, inima parintelui s-a unit deplin cu Hristos. Pentru el, temnita a reprezentat maturitatea interioara, iubirea deplina, compasiunea pura, rugaciunea cea mai adanca. De cate ori vorbeste de ea, ceva se trezeste inlauntrul sau. Nu evoca usor toate aceste amintiri, dar atunci cand o face, spatele sau garbovit de ani si metanii se indreapta, ochii ii lucesc si parca o lacrima ii inroureaza de fiecare data. „Ma bagau des la „racitor” – o celula care iarna era neincalzita, cu gheata pe jos. Acolo era, intr-adevar, foarte greu sa supravietuiesti. Unii au murit… Doreau sa ma distruga, dar se vede ca inima mea a fost mai rezistenta… Acolo s-a intamplat sa imi arate Domnul mangaieri extraordinare, care sunt foarte greu de povestit. M-a intrebat cineva daca s-au facut minuni in inchisoare. I-am raspuns ca cea mai mare minune e ca acolo nu s-a intamplat nici o minune…”.

„Iubeste si ai incredere in Dumnezeu”

Intunericul are o margine, iar Raul, un sfarsit. Nu pentru ca oamenii ar fi buni, nu pentru ca Dumnezeu ar interveni pentru a stopa rautatea, ci pentru ca doar iubirea si lumina sunt nemarginite, atotputernice. Asa s-a intamplat ca temnitele care ii inghitisera pe cei mai buni dintre romani au ajuns, in final, sa ii si elibereze. Schelete vii, trupuri ruinate, dar aprinse de Duh, au revenit la viata. La fel cum nimeni nu a stiut cand au fost inchisi, nimeni nu a sesizat ca ei s-au intors, dar, treptat, mesajul s-a auzit din nou. Nu ei fusesera la inchisoare, ci tara era un imens gulag, din care puteai sa scapi, doar daca aveai aripi. Parintele Arsenie Papacioc a fost unul dintre cei care ne-au ajutat sa constientizam ca suntem liberi si ca ocupatia principala a omului, profesia lui de baza, este zborul spre Dumnezeu.

Dupa eliberarea din inchisoare, petrecuta in anul 1964, parintele a pribegit prin cateva parohii de mir, pana cand Patriarhul Iustinian l-a asezat la Techirghiol. In manastirea micuta, cat un sipet cu moaste, parintele si-a implinit viata si invatatura. In primul rand, a inceput sa spovedeasca. Vorbea simplu si direct, de la inima la inima. A fost un duhovnic neintrecut al maicutelor din intreaga tara. Cu sensibilitatea lui deosebita, cu dragostea sa fata de frumos, a intuit potentialul enorm pe care femeile il au in Biserica. „Au fost neglijate, devalorizate de mentalitatea omeneasca, iar asta e o greseala enorm de mare. Femeia este o creatie a lui Dumnezeu, cu totul superioara. Dovada este Maica Domnului! Femeile au o putere extraordinara de a iubi, si de aceea le admir foarte mult! Bisericile sunt pline de femei, nu de barbati!”.

Parintele deborda de optimism. Ucenicilor le spunea ca, intr-o singura zi, poti ajunge la masura sfinteniei, pentru ca „in materie de mantuire nu exista timp, exista vesnicie. Orice clipa poate fi un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune”. „In fond, dracul nu are putere, el e un tolerat! Nimic nu este pierdut, atata vreme cat sufletul nu abdica, capul se ridica din nou, iar credinta este in picioare. Iubeste si ai incredere in Dumnezeu”.

Bataliile duse cu sine, in inchisoare sau in pustie, dadeau acum roade. Finalul acestor lupte era un imn al luminii victorioase, un strigat de bucurie in fata deznadejdii. Anul 1989 a fost pentru parintele o revelatie. El a vazut in tinerii care s-au jertfit atunci o continuare a eforturilor generatiei sale, care s-a impotrivit comunismului din rasputeri. De aceea, i-a spus revoltei din decembrie „o revolutie plina de har. Pentru ca tinerii nu au luptat cu nici o arma, nici cu coasa, nici cu topoarele, ci cu piepturile deschise, ca sa se vada credinta in Dumnezeu, a inimilor lor. Am o mare admiratie pentru daruirea lor extraordinara, pana la moarte!”.

Parintele Arsenie a fost mereu foarte aproape de inima tinerilor. Incandescenta sa, o anume bucurie interioara, dar mai ales nadejdea pe care o insufla, l-au facut mai cautat de adolescenti, decat de batrani. Eu cred ca asta si-a dorit de fapt intreaga viata. Sa ajute, sa incurajeze, sa poata cultiva, sa fie alaturi de tineri, pentru a le veghea zborul – „Stiti ca un sambure e mai mare decat un munte? Pentru ca muntele poate doar sa descreasca, pe cand samanta se poate face mai mare decat el”.

Parintele Arsenie Papacioc a murit si a inviat pana acum de atatea ori, incat eu cred ca se afla de mult cu inima in imparatia cerurilor, cufundat in oceanul de lumina si iubire al lui Hristos. Pe pamant e doar trupul sau, martor al suferintelor si al biruintei crucii asupra tuturor incercarilor de pe drumul greu al vietii. De aceea, cred ca parintele Arsenie Papacioc nu mai poate muri. Moartea l-a cautat de prea multe ori, intelegand in cele din urma ca nu mai are nimic de luat de la el. In urma ei a ramas numai viata. Viata pe vesnicie.

(Cristian Curte – Formula AS, numărul 958, anul 2011)

Trecerea prin veac a părintelui Arsenie Papacioc

Cine deschide paginile Patericului poate rămâne surprins de numărul mare de „elemente” considerate un pericol pentru societate care s-au retras în liniştea deşertului pentru a-şi plânge păcatele şi a-l afla pe Dumnezeu. Erau toţi aceştia sinceri în căutarea lor sau era un mijloc de a-şi ascunde trecutul prea puţin onorabil sub masca religiei? Asceza autoimpusă putea compensa vreodată erorile tinereţii?

Răspunsul creştin la aceste întrebări este bine ştiut, dar, pentru duşmanii religiei lui Hristos, era departe de a fi convingător. În perioada când România a fost sub dominaţia regimului comunist, puterea politică şi organele de represiune au avut obsesia că opţiunea unor reprezentaţi ai vechii ordini sociale de a se retrage la mănăstire, pentru a-şi închina viaţa Domnului, nu ar fi altceva decât fie o fugă de pedeapsa meritată, fie o camuflare a acţiunilor duşmănoase sub haina religiei.

De „atenţia” deosebită a Securităţii au „beneficiat” în primul rând foştii membri şi simpatizanţi ai Mişcării Legionare, priviţi drept cel mai mare pericol pentru „noua ordine” comunistă.

Membrii ai Legiunii au jucat un rol deosebit de important în acţiunile de rezistenţă anticomunistă, dar ei au colaborat, cel mai adesea, cu membri şi simpatizanţi ai altor partide politice, cu toţii uniţi prin aceeaşi ură împotriva duşmanului bolşevic. Însă, „pericolul legionar” a devenit o marotă, un mit cu dimensiuni monstruoase, care, paradoxal, a fost şi un motiv de teamă permanentă pentru organele de represiune comuniste, dar şi un mijloc de realizare a unui control mai strict asupra societăţii. Faima bunei organizări a legionarilor, solidaritatea existentă între ei, „fanatismul” neînţeles de mulţi a făcut să existe îngrijorarea că este posibilă oricând iniţierea unei mişcări bine coordonate de rezistenţă. În acelaşi timp, Securitatea a profitat de eticheta de organizaţie fascisto-teroristă aplicată Legiunii, pentru a face din calitatea de fost legionar cea mai mare dintre crimele posibile. Odată aplicată această etichetă cuiva, până la închisoare nu mai era cale lungă. Era de ajuns ca într-un grup să existe o persoană cu antecedente legionare pentru ca asupra tuturor să se extindă bănuiala de simpatie faţă de ideile gardiste. Adesea, la comandă politică ori în lipsă de altceva, ofiţerii de Securitate inventau conspiraţii legionare, ca să mai strângă un număr de oameni pentru închisori sau lagăre sau pentru a-şi justifica rostul.

În timp, legionarismul a devenit ceva monstruos care pe unii îi fascina tocmai pentru această faimă neagră. Majoritatea oamenilor vedeau în el un pericol difuz, dar extrem de persistent. Acest monstru mitic, creat de serviciile comuniste de represiune şi-a vădit eficienţa şi după „revoluţia” din decembrie 1989, când au existat câteva acţiuni bine orchestrate de atragerea atenţiei asupra „pericolului legionar” care, chipurile, ar fi pus în pericol noua putere, proaspăt instaurată.

Lovirea năpraznică a monahismului ortodox

Când scriem istoria de după 1945 a Legiunii, trebuie să avem grijă să nu suprapunem istoria organizaţiei peste cea a diverselor destine individuale ale unor foşti membri ai acesteia, care sunt extrem diferite. Unii şi-au păstrat crezul până la capăt, alţii au trecut, pentru a se salva, în tabăra comuniştilor învingători, iar alţii, constatând eşecul căii politice, au ales să se retragă în cele spirituale. Numărul legionarilor intraţi în mănăstiri a fost destul de important, majoritatea acestora fiind persoane de mare calitate morală şi intelectuală, care s-au angajat total în viaţa obştilor monahale. Evident că ei păstrau sentimente anticomuniste, dar în primul rând erau slujitori ai Domnului. Ei erau duşmani ai puterii comuniste pentru că, asemenea multor alţi preoţi şi monahi, refuzau să adopte ateismul bolşevic şi păstrau cu încăpăţânare flacăra credinţei. Forţa spirituală a mănăstirilor a fost un motiv major de îngrijorare pentru organele de Securitate, care au căutat mijloacele pentru a limita, pe cât posibil această influenţă. Dar influenţa religioasă nu constituia un temei legal pentru ca mănăstirile să fie închise. Atunci a fost inventată o vastă conspiraţie a legionarilor din mănăstiri, menită să readucă Garda de Fier la putere în România. Ea a constituit temeiul pentru celebrul decret 410 din 1958. Au fost mai multe dosare prin care Securitatea a justificat această aserţiune şi amintim în acest sens problema Vladimireşti, cazul mănăstirii Viforâta şi lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii”.

Acest din urmă caz a însemnat o cumplită lovitură dată elitei monahale a ortodoxiei române, aflată sub protecţia nemijlocită a patriarhului Justinian. Pretextul arestărilor operate era că Alexandru Teodorescu (devenit ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor), împreună cu alţi prieteni, sub masca întâlnirilor de meditaţie ale „Rugului Aprins”, făceau de fapt educaţie legionară unor tineri. Faptul era complet fals, deoarece aceste întâlniri aveau un caracter pur religios şi, în plus, mulţi din cei arestaţi avuseseră prea puţin de-a face cu gruparea fondată de Sandu Tudor. Dar, faptul că ei se cunoşteau şi se întâlniseră la un moment dat a fost de ajuns pentru Securitate ca să-i aresteze. Iar în sprijinul ideii de conspiraţie legionară nu aveau alt argument în afară de cel al trecutului legionar al unora dintre membrii lotului. Unul dintre aceştia era părintele Arsenie Papacioc, de la mănăstirea Slatina.

Pentru cei care concep creştinismul în mod edulcorat şi cuminte s-ar putea să le pară o impietate ce voi prezenta mai departe. Ei văd în preot sau monah o statuie de ceară, un amorţit, nu un om de carne şi sânge, care are şi el păcatele lui, dar care, prin asceză, reuşeşte să-şi domine patimile şi să se apropie de Dumnezeu. Nu insist mai mult asupra acestui subiect, ci trimit pe cel curios la însemnările cuviosului Siluan Athonitul pentru ca, în cele ce urmează, să prezint pe scurt câteva aspecte din viaţa marelui duhovnic al României care este părintele Arsenie Papacioc.

Anghel Papacioc s-a născut pe 13 august 1914, în comuna Misleanu, judeţul Ialomiţa. Tatăl său era agent sanitar şi poseda, conform notelor Securităţii, atente la asemenea detalii, 12 hectare de pământ arabil. După ce în 1932 a absolvit şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, tânărul Papacioc devine membru al Mişcării Legionare, activând într-un cuib din oraşul Slobozia. În decembrie 1933, revenea în Bucureşti pentru a participa la tabăra legionară de la Bucureştii Noi, unde se ridica „Casa Verde” – sediul central al mişcării. Harnic şi priceput,Anghel Papacioc se face remarcat de liderii legionari, încrederea lor fiind confirmată de hărnicia cu care tânărul ialomiţean participă şi la multe alte tabere de muncă. Prin urmare, legionarismul de tinereţe al părintelui Papacioc nu a fost un gest de oportunism sau pornit din ură de rasă, ci a fost influenţat de acea dimensiune pozitivă a mesajului legionar, care îi chema pe tineri să ridice cu sudoarea frunţii o Românie mai bună şi mai dreaptă. Hărnicia, spiritul organizatoric, jertfa pentru cauza comună, calităţi pe care le vom regăsi la părintele Papacioc exprimate într-o formă superioară în viaţa de monah îl vor propulsa în gradul de inspector legionar.

Anghel Papacioc (militar) - părintele Arsenie de mai târziu

După satisfacerea serviciului militar, Anghel Papacioc pleacă la Braşov, unde se angajează la fabrica de armament „Malaxa”, unde lucra, în calitate de maistru şef, fratele său, Radu. În decembrie 1938 este arestat şi internat în celebrul lagăr de la Miercurea Ciuc unde, conform mărturisirilor făcute la anchetă, îşi petrecea timpul rugându-se şi, fiind un sculptor priceput, confecţiona cruciuliţe, troiţe şi icoane. După eliberarea din lagăr, în aprilie 1940, se stabileşte în Zărneşti, unde lucrează ca secretar la un avocat.

Abdicarea regelui Carol al II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar l-a propulsat pe Anghel Papacioc în funcţia de şef al plasei Zărneşti, din octombrie 1940 devenind şi primar al comunei Zărneşti. Datorită funcţiei pe care a deţinut-o, el a fost printre principalii vizaţi de represiunile ordonate de Ion Antonescu, după rebeliunea din ianuarie 1941. A fost judecat, alături de mulţi alţi membri şi simpatizanţi ai Legiunii de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la 6 ani de închisoare.

În luna august 1941, Papacioc face cerere să fie eliberat din închisoare, pentru a pleca pe front. Iniţial este eliberat şi repartizat unei unităţi militare dar, ulterior, se revine asupra deciziei. Temându-se că va intra din nou în închisoare, se hotărăşte, împreună cu alţi camarazi, să plece din ţară, trecând frontiera în Jugoslavia. În iunie 1942 este prins de patrulele germane şi predat grănicerilor români, care îl trimit la Braşov, unde este judecat de Tribunalul Militar pentru trecere frauduloasă a frontierei, fiind condamnat la şase ani de închisoare. Este încarcerat la Aiud, până în septembrie 1946, când se întoarce în satul natal, având însă în minte să lase cele lumeşti şi să devină monah.

Pentru aceasta, în ianuarie 1947, pleacă la mănăstirea Cozia unde stareţul Gherman Dineaţă îl primeşte ca „frate”. Mărturisind în faţa duhovnicului cele făcute în viaţa lumească, tânărul „frate” lăsa în urmă toate deşertăciunile lumii şi îşi dedica întreaga viaţă lui Dumnezeu. Timp de un an şi jumătate, fratele Papacioc a îndeplinit diverse ascultări la mănăstirea Cozia (bucătar, paracliser), pentru ca mai apoi, dat fiind calităţile sale de organizator, să fie trimis să administreze pământul aparţinând mai multor mănăstiri, aflate în comuna Comanca – Caracal. La sfârşitul lunii august 1948, a fost trimis la schitul Cioclovina, care aparţinea de mănăstirea Tismana, unde a stat până în luna ianuarie 1949 când, la cerere, a plecat la mănăstirea Sihăstria, unde era stareţ arhimandritul Ilie Cleopa. Aici a stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la mănăstirea Antim – Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. A fost rânduit călugăr, sub numele de Arsenie şi a slujit aici până în iunie 1950, când a pleacat la mănăstirea Slatina, gândită de patriarhul Justinian ca o mare lavră a monahismului românesc. De aici este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, fiind trimis la Direcţia de Anchete penale a M.A.I. Bucureşti. În acelaşi timp mai fuseseră arestate un mare număr de personalităţi de primă mărime a spiritualităţii româneşti, care au fost supuse rapid unor interogatorii dure, deoarece Securitatea spera să afle în propriile mărturisiri ale acestora temeiurile pentru condamnare.

În momentul arestării părintelui Papacioc, Securitatea nu avea în portofoliul ei decât dosarele instrumentate împotriva acestuia de către regimul Antonescu şi nimic în plus. Or, el a fost arestat pentru nişte fapte pentru care fusese deja judecat şi îşi ispăşise pedeapsa. Numai în sistemul comunist erau posibile asemenea aberaţii, ca un om să fie arestat pentru o faptă pentru care deja plătise. Era obsesia bolnavă a pericolului legionar, a neîncrederii că fostul membru al Gărzii de Fier şi-ar fi schimbat între timp opţiunile şi, în acelaşi timp, a dorinţei de a da cât de cât consistenţă acestei fantasme.

În perioada iunie-iulie, părintele Arsenie este supus unor interogatorii intensive în care i se cere să-şi povestească întreaga activitate de natură politică. Cel interogat îşi recunoaşte fără şovăire activitatea politică din trecut, la modul onest şi neutru, fără a brava cu actele sale sau să caute justificări cu orice chip. Se poate vedea că, pentru părinte, este un timp de dinainte şi un timp după intrarea în mănăstire. Nu îşi ascunde trecutul, dar nici nu îl clamează. Pur şi simplu, dacă este întrebat răspunde. Anchetatorii îl vor descoase şi despre activitatea cu caracter politic depusă şi după intrarea în monahism, despre legăturile cu „Rugul Aprins”, cu alţi reprezentanţi ai Bisericii.

Răspunde scurt şi limpede că toată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nici o legătură cu politica legionară. Arată răspicat, iar depoziţiile celorlalţi inculpaţi vin în sprijinul celor spuse de el, că el crede că organizaţia legionară a săvârşit în trecut o serie de crime şi atentate, lucru care nu este îngăduit de Biserică, încercarea Gărzii de Fier de a se folosi de Biserică în scop politic fiind considerată o mare greşeală. Acest lucru părintele Papacioc i l-a spus şi lui Constantin Dumitru, fost legionar, eliberat din închisoare în 1956, când acesta şi-a exprimat dorinţa să se călugărească. Acelaşi lucru l-a spus adesea foştilor legionari veniţi să-i ceară un sfat şi Daniil Sandu Tudor, care nu a fost nici membru, nici simpatizant al Legiunii. Pentru un creştin, aceste idei sunt perfect coerente şi credibile. Grila obtuză a Securităţii a transformat cu totul ideea în teoria camuflării legionarilor sub masca monahală, deoarece, ascunşi în mănăstiri, ei pot mai bine să acţioneze pentru răsturnarea regimului comunist. Oameni precum Arsenie Papacioc sau Daniil Sandu Tudor au rezistat tăvălugului comunist, dar la un nivel spiritual superior, pe care securiştii nu puteau sau nu voiau să-l înţeleagă.

Părintele Papacioc a stat dârz în faţa anchetatorilor dar alţii, supuşi unor presiuni infernale, nu au mai rezistat, mărturisind marile „crime” făcute, anume că, la o întâlnire privată s-a comentat, pornindu-se de la conferinţa de la Geneva, „în mod duşmănos” regimul comunist şi s-a vorbit despre necesitatea unei mai mari libertăţi de exprimare, iar, în unele ocazii, s-a făcut educaţie anticomunistă unor tineri.

Supus unor confruntări dureroase părintele Papacioc a recunoscut că s-a pronunţat, în unele ocazii în favoarea unei mai mari libertăţi de exprimare şi i-a îndemnat pe tinerii care-l căutau să intre la mănăstire şi să nu asculte îndemnurile ateiste ale regimului. Toate acestea nu au avut însă nici o legătură cu conspiraţia legionară căutată cu orice preţ de organele de Securitate. Neavând de ce să-l acuze, anchetatorii îl vor trimite în judecată pe părintele Papacioc pe baza aceloraşi acuzaţii pentru care mai fusese condamnat o dată! Judecat laolaltă cu ceilalţi membri ai lotului „Teodorescu Alexandru” părintele Arsenie este condamnat, prin sentinţa 125 din 8 noiembrie 1958, la 20 de ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. A trecut prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava, fiind eliberat în 1964. De fapt, „eliberat” este numai un fel de-a spune, deoarece în sufletul său părintele Arsenie a fost şi este mereu un om liber, închisoarea fiind numai un alt loc unde l-a slujit pe Domnul.

Aici opresc „viaţa cea după trup” a părintelui Papacioc. Mai importantă însă, dar şi mai greu de scris, este viaţa lui cea îngerească, din care, oricine se apropie de el, simte că se împărtăşeşte.

(George Enache – Revista Rost, numărul 28 din iunie 2005)

Curajul mărturisirii

Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc:

Am fost la Aiud şi am filmat în osuar. Există o presiune foarte mare la nivel politic, prin care toată jertfa celor care au murit la Aiud să fie astupată. Cu foarte mare greutate s-a făcut osuarul. Cu foarte mare greutate s-a ridicat acum un corp de chilii. S-ar dori să se facă acolo şi o mănăstire. Părintele Justin Pârvu a fost acolo de câteva ori şi tot încearcă să găsească formula prin care să se facă în sfârşit o biserică. Pentru cei care poate nu din rea credinţă, ci din ignoranţă, nu ştiu ce a fost la Aiud l-am rugat pe părintele Arsenie Papacioc să ne spună câte ceva din propria experienţă. Părintele Justin spune că Aiudul e cel mai sfânt loc al românilor…

– Da, pentru că nu ştiai dacă trăieşti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să îţi cunoşti marile tale intimităţi. Nu este vorba de o suferinţă. Tendinţa lor era exterminarea prin înfometare. Zarca e o închisoare în închisoare, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie i se aplica regimul dorit fiecărui ins sau fiecărui grup de inşi. Ultimii ani – un an, doi – numai în zarcă m-au ţinut. I-am înfruntat la o întâlnire pe care ne-au făcut-o ei acolo, cu deţinuţii vânduţi, ceea ce era egal cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au băgat la răcitor. În trei zile mureai, constatat. M-au băgat cinci zile, nu am murit! M-au băgat şapte, n-am murit. La camere frigorifere, ştiţi. E groaznic! Nu ştiu dacă mă înţelegeţi… Aveam o curiozitate de copil să văd cum iese sufletul… Deci eram la marginea lucrurilor. Condiţii imposibile, ca să mori în trezire. Au murit mulţi. Eu nu am murit. Nu puteam vorbi decât prin morse, şi au cerut cei de alături să se spovedească. Tot prin morse. Eu puteam să transmit, dar nu puteam să primesc, pentru că dacă te prindea, te omora pe loc. Şi am aranjat aşa cu ei, tot prin morse. „Mâine, la o anumită oră – am apreciat cu ei atunci – staţi în partea asta a celulei. Eu vă dau un semnal prin bătaie, prin perete, şi îmi spuneţi păcatele şi eu vă dezleg. Cu o condiţie: dacă muriţi până mâine – pentru că aşa se punea problema – e valabilă spovedania. Dar dacă nu muriţi, la primul preot pe care-l întâlniţi să vă spovediţi din nou păcatele”. Adică să procedem cinstit în ceea ce priveşte respectiva taină. Vă spun acestea ca să aveţi o imagine a stării noastre spirituale acolo, când erai în fiecare clipă nesigur de clipa următoare. Această stare, care nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea nici un semn de bunăvoinţă omenească, de om, în tot acest timp. Am fost întrebat de mulţi unde a fost mai greu: în închisoare sau în pustie, pentru că am trăit şi prin pustie. În închisoare, cei care nu credeau în Dumnezeu se chinuiau, şi le era rău. Pentru că nu era o forţă nevăzută care să oprească niţel pornirile sălbatice, de cruzime, de ură care apăsau mereu pe om. Asta lipsea. În pustie însă dracii cu care lupţi se temeau de Dumnezeu şi era mai uşor, cu toate intemperiile vremii: iarnă, zăpadă, fiare sălbatice, stare încordată şi acolo. Dar era totuşi o notă de libertate. Pentru că dumneavoastră toţi nu ştiţi cât e de scumpă libertatea şi pentru ce ne-a lăsat-o Dumnezeu.

Despre om

Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă să-l trăim. Pentru că a sufla şi a răsufla e tot de la Dumnezeu. Şi atunci a avut marea prudenţă Domnul Hristos să ne spună că „nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea, în toate gândurile noastre ascunse. Sigur că depinde şi pe ce poziţie te aşezi. Având în vedere şi numai lucrul acesta: viaţa veşnică. Dacă te rătăceşti, dacă eşti neatent sau eşti ateu – Doamne fereşte! Că-i mai gravă starea aceasta, nepăsarea aceasta. Aceasta e nesuferită la Dumnezeu…. Pentru că nu e supărat Dumnezeu pentru anumite greşeli pe care le facem cât e supărat că suntem nepăsători. Ne amânăm existenţa, mergem pe inerţie. E o mare greşeală! Trebuie trăit fiecare moment în toată plinătatea lui. Să te cunoşti pe tine. Marea greşeală care e în lume care e? Fiinţa omenească, care e făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se izolează după propria sa fiinţă. Nu Dumnezeu l-a dat afară pe Adam din Rai, ci Adam s-a dat afară singur. Ăsta-i omul! Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, a fost întrebat: „Ce zici despre om?” Şi a răspuns Sf. Grigorie: „Este copleşitor şi de neînţeles”.     Dumnezeu păstrează încă taine despre om, necunoscute nici de îngeri şi necunoscute nici de lume. Pentru că e după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. E singura fiinţă creată după chip şi asemănare. Este singura verigă posibilă între om şi creaţie. Omului i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie. Şi Satan luptă din răsputeri, cu o râvnă pe care oamenii nu o cunosc, să ne scoată din cap că suntem asemănare cu Dumnezeu. Pentru că îi cam ocupăm locurile. Treaba lui, dar noi aşa suntem creaţi, după chip şi asemănare. Şi creaţia lui Dumnezeu nu poate fi dezminţită sau interpretată. Suntem chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Deci avem mare siguranţă, dar şi mare răspundere. De aceea vă spuneam că este foarte grav să nu ştii că tu trăieşti şi cine eşti.
N-ai stat de vorbă cu tine niciodată, bineînţeles, ţinând cont de marile valori: veşnicia… Ce e cu mine? Eu, ţinând cont de puşcărie şi pustie, nu m-am folosit mai mult decât la căpătâi de morţi. Ţipete… Intrau într-un necunoscut nu pentru o mie de ani, ci pe veşnicie! Trăistişoara lui nu era plină cu fapte bune, era goală! Sau e goală, la oameni. Mare greşeală această stare de necunoştinţă proprie!

Omul, dumnezeu după har

Instinctul acesta de a trăi îl are şi porcul, îl are şi orice alt animal. Dar atât! Omul are o conştiinţă, are o dăruire dincolo de raţiune. E făcut Dumnezeu după har. Vă daţi seama: Dumnezeu după har! Căderea lui Adam ne-a întrerupt relaţia aceasta cu Dumnezeu. A venit Dumnezeu şi ne-a adus mai mult decât a pierdut Adam! Ne-a adus tocmai din nou cunoştinţa că suntem din nou Dumnezeu după har şi că nu există moartea. Pentru că ne zice: „Şi veţi trece de la moarte la viaţă”. Or moartea nu înseamnă o terminare, ci înseamnă un alt început fericit sau nefericit. Că de ce să te temi de moarte, dacă te-ai pregătit de înviere? E o contradicţie, şi omul hotărăşte, în vidul acesta al lucrurilor, nu într-o stare de prezenţă continuă. Nu este greu. Pentru că niciodată nu e degeaba cineva lângă tine. Ori nu te foloseşti, ori îl foloseşti, ori trebuie să te verifici dacă îl rabzi sau nu-l rabzi, bubos aşa cum e. Că lipsa asta de prezenţă lângă fratele tău e lipsă de dragoste, şi e în contradicţie cu Creatorul. Actul de prezenţă.

Nu sunt pentru nevoinţă, ca duhovnic. Sunt de 95 de ani. Sunt pentru o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu. Exist! Şi ne punem întrebarea: De ce? Ce e cu mine? Ce e cu moartea? Ce-s cu aceste elemente, care sunt valabile? Moartea nu vine să îi faci o cafea. E fără cruţare! Te ia aşa cum eşti! Nu o putem amâna nici o fărâmiţă de secundă când va veni. Judecata de Apoi nu trebuie văzută cu Dumnezeu stând pe un tron de judecată.

Te judeci singur, repede. Suntem o fiinţă valoroasă, mai mult decât oricare altă fiinţă. Dracii au fost îngeri buni. Şi am spus aşa: dacă ar fi întruchipat iar posibilităţile pierdute, ar răsturna pământul cu degetul mic! Dacă tu, pierdut fiind, gândeşti aşa, de ce să nu gândesc aşa despre îngerul meu păzitor, care nu e căzut! Şi se spune despre îngerul păzitor într-un loc aşa: că e cu neputinţă să nu mori, dacă l-ai vedea într-atâta lumină! Şi îngerul acesta nu e singur, în ceea ce priveşte paza. Cuvântul păzitor nu i l-am dat noi, i l-a dat Dumnezeu: „Păzeşte sufletul acesta, până la moartea lui”. El e în relaţie cu alte miliarde de îngeri, cu mare putere. Şi totuşi ei sunt fără identitatea asta mare, Dumnezei sunteţi. Sunt o creaţie cu mari posibilităţi, cu mare frumuseţe, care scapă minţii noastre mărginite. Pentru că zice şi Sfântul Apostol Pavel că nu îi e dat omului să cunoască, pentru că el a fost răpit până la al treilea cer.

Aşa că fiinţa omenească e Dumnezeu după har. Acel zis homo homini lupus, „omul lup pentru om” a căzut, la venirea Mântuitorului. Acum e invers: omul e Dumnezeu pentru om. Şi uite pe cine băgăm noi în iad şi nu ne astâmpărăm. De ce îi zici drace, drace şi nu îi spui Doamne, Doamne!? Înseamnă că i-ar pune o râvnă mare de tot în constatarea asta, de către fiecare ins care ar vrea să fie câtuşi de cât treaz. Că el luptă din răsputeri să ne cucerească şi să ne adune la el. Însă se împiedică de puterea Crucii, de puterea lui Dumnezeu. Crucea e Tatăl, toată înălţimea, Fiul, toată adâncimea, Sfântul Duh, toată lăţimea. Sfânta Cruce are o semnificaţie extraordinară! De aceea şi catolicii au schimbat semnul crucii, făcută altfel cu degetele, cu altă aşezare, de la stânga la dreapta. E o mare greşeală! Nu suntem aici pentru că ne-ar conveni nouă să să fim aşa, ca la un papă… Suntem aşa de la Duhul Sfânt şi tot de Duhul Sfânt suntem judecaţi.

Sfinţii închisorilor

– Dat fiind faptul că, de exemplu, acum Sinodul refuză să facă vreo referire la oamenii care au murit în temniţe şi care sunt consideraţi sfinţi de popor – şi acum mă refer, de exemplu, laValeriu Gafencu –, să ne spuneţi ceva despre Valeriu Gafencu. L-aţi cunoscut?

– Da, am trăit împreună. Era mai mic decât mine. Era un băiat cu fond, nu aş avea ce spune altceva despre el decât că era un sfântuleţ! Însă nu conta în lumea noastră, pentru că noi toţi trăiam acelaşi moment, aceeaşi stare, aceleaşi nădejdi şi aceleaşi mari bucurii ascunse, care nu pot fi înţelese raţional de lume. Eram una cu toţi. Gândeam la fel. Îi cunoşteam familia din poveştile dintre noi. Avea trei surori: Valentina, Eleonora şi Elisabeta. Tatăl lui a fost omorât de ruşi. Nu era vorba de inteligenţă, pentru că tot omul avea destulă. Nu e vorba de moarte, ci maniera în care mori contează. Şi, vă spun încă o dată, au fost multe momente pentru noi toţi, în care aveam curiozitatea să vedem cum iese sufletul din noi! Eram la marginea existenţei! Nu se mai putea! Altfel nu mă băgau la frigider, la camerele frigorifere, unde fără discuţie, nu mai puteai să trăieşti. Trei zile era marginea la care puteai rezista. M-au băgat cinci zile şi n-am murit. M-au băgat şapte zile şi n-am murit. Nu a vrut Dumnezeu. Sigur că sunt obligat să mă smeresc, că au fost atât de multe momente pentru noi toţi, unde puteai să mori şi dacă nu mureai ziceai că s-a întâmplat cutare lucru. Nu a vrut Dumnezeu, pentru existenţa unei fiinţe Dumnezeu după har. Marea, enorm de mare greşeală a lumii este nepăsarea!

– Ce au au avut cu dumneavoastră comuniştii? De fapt, de ce au fost chinurile atât de mari?

– Întrebarea matale e de şcoală primară. Ce vrea dracul cu noi, aia vor comuniştii! Erau exponenţii răului. „Nu crede în Dumnezeu” şi „omul e fiară”! Am fost chemat, încadrat de patru soldaţi cu baionetele la puşcă, scos din zarcă şi, când ieşeai aşa din zarcă, ştiai că nu te mai întorci. Şi sigur că erai pregătit, nu aveai nici o ieşire decât „Doamne, ajută! Doamne, iartă-mă!” şi gata. Şi m-au dus la un colonel. Erau zece colonei acolo. Crăciun era cel mai mare ticălos, care făcea pe blândul. Adevărul e că nici deţinuţii, cum eram şi noi, nu erau proşti. Ne dădeam seama cum suflă şi cum răsuflă omul. Pentru că, fără discuţie, apar înţelegeri nebănuite, prin care poţi pătrunde în zona respectivă. Şi m-a întrebat cum există Dumnezeu? Eu eram deţinut, încadrat. Cum făceam o mişcare, cum mă invita pe scaun. Mare cinste… Nu puteai face nici o mişcare pentru că le era frică să nu-i omorâm. Aberaţii nebune, drăceşti! Şi i-am spus: „Domnule colonel… Eu am avut întâlniri cu copiii de şcoală primară. Şi toţi m-au întrebat ceea ce mă întrebaţi şi dumneavoastră. Ochii, pe care îi avem, cu care pătrundem; inima cu care înţelegem într-o formă mută fiinţa din faţa noastră, sentimentul de poezie, de versuire, toate acestea vin de la un Creator. E greu să înţelegeţi aceasta, dar nu-i vina mea.” Şi mi-am luat curajul să îl întreb: „Dar dumneavoastră, care e motivul că nu credeţi?” Ăsta era un mare curaj, pentru că se considerau înfruntaţi. Zice: „Războiul pe care l-a dus Hitler în Rusia”. Zic: „Nebunul acela de Hitler credeţi că a fost cinstit, să păcălească poporul rus că Stalin e necredincios?! Aceia, înainte de a fi credincioşi, sunt ruşi, prin natura lor! Şi nu s-a dus Hitler să cucerească Rusia. S-a dus în Rusia să cucerească pământul întreg. Ei, şi acum aţi biruit. De ce nu credeţi? Dacă ăsta e motivul…” S-a încurcat. Îşi dădea seama că nu are răspuns. Şi m-a întrebat atunci, ca să scape, care e ultimul cuvânt. Zic: „Sunt gata să mor pentru tot ce spun. Şi v-aş invita la aceeaşi poziţie.” „Luaţi-l de aici!” Am scăpat. S-au mirat toţi! Băteau prin perete când au auzit că am venit în celulă, că nu m-au omorât. Ca să înţelegeţi într-un cuvânt, asta era tensiunea noastră în Aiud.

Decizia Sfântului Sinod

– Sfântul Sinod refuză orice apropiere faţă de jertfa celor din închisori…

– Nu te repezi… Nu vă legaţi de Sinod. Consideraţi că nu-i chiar aşa. Dacă sunt sfinţi, sunt sfinţi unde sunt. Dar sunt nişte rânduieli, nişte reguli care trebuiesc urmate. Şi pe urmă, în afară de Sinod, izolându-ne, să zicem aşa, de valoarea aceasta, care are ultimul cuvânt, nu avem voie să ne amestecăm. Ei sunt sfinţi între sfinţi. Dar nu ne grăbim, pentru că nu puteam face asta fără amprenta Bisericii. Că dacă ai făcut un ou, trebuia să ştie tot satul, cum cântă găina! Nu e aşa! Important este să te cunoşti tu pe tine ca om al mântuirii, şi să te pui la punct, pentru că eşti un microcosmos, în care se oglindeşte un macrocosmos. Nimeni nu e sfânt doar pentru că a murit. Trebuie să se pronunţe autoritatea Bisericii, aşa cum e, că nu e degeaba acolo. Şi i-am spus unui mitropolit: „Eu aş desfiinţa Sinodul! Pentru că noi nu avem nevoie de poziţia lui Corneanu. Noi nu avem Sinod, Înalt Prea Sfinţite – i-am spus.” Nu mai tergiversăm o măsură pe care trebuie să o luăm. Dar nu asta contează. Pentru că nu Sinodul e punctul de orientare strategic, ci ceea ce avem în noi înşine. La aceasta se referă marea întrebare: Ce ai făcut? Cine eşti? Recunoaşte-te pe tine! Că nu după glasul străzii sau glasul poporului – care de multe ori are dreptate, săracul – se fac lucrurile acestea, ci Sinodul, după poziţia pe care o are, trebuie să gândească întâi serios; şi nu se face nimic fără învoirea divină. Eu, care am trăit focurile acelea, trecând în lumea aceasta grozav de bucuros, îmi dau seama cât de valoaroasă e poziţia asta, că nu cel care loveşte biruie, ci cel care a primit cu dragoste lovitura. Acesta e Hristos! Că ne mirăm toţi, în situaţii din acestea, de ce Hristos nu i-a nimicit pe toţi. L-au jupuit, L-au umilit şi El i-a răbdat! Dar toată frumuseţea Învierii Mântuitorului… Când a înviat, nu numai El a Înviat, ci toată creaţia cu El! Toată frumuseţea aceasta nu ar fi fost grozavă dacă nu ar fi fost Crucea mai întîi. Deci nu e voie să blestemi suferinţa de care toată lumea fuge şi o blestemă. Nu e bine! Asta e necesar! Orice vale dă valoarea unui deal. Rămâne, în concluzie, un lucru: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Să aveţi o lucrare şi o poziţie mântuitoare. Indiferent ce eşti, furnică dacă eşti, ai o răspundere. Dar eşti om! Ai o conştiinţă. Să cunoaşteţi marile valori. Încadraţi-vă. Că nu de moarte mă cutremur, cum se zice, ci de veşnicia ei. Adică nu contează, repet, decât maniera în care mori. Gafencu şi toţi ceilalţi au primit moartea cu plăcere. Pentru că eram neînţeleşi, ne iubeam între noi, în sensul unui adevărat rai, încât nici nu mai conta suferinţa, pe care o vedeai ca un plasture liniştitor. Vedeai rezultatele de după suferinţă. Nu e uşor să prevezi nişte lucruri. Dar numai dacă eşti în foc îţi dai seama de intensitatea lui. Aveam şi contraziceri acolo, însă aveam toţi acelaşi ideal tainic, care ne lega…

(Interviu realizat de Rafael Udrişte)

Din învăţăturile părintelui Arsenie Papacioc

„M-am uitat la voi să vă văd figurile, doar, doar, în felul ăsta aş putea să vă văd şi inimile. Faptul că vă aflaţi aici dă de înţeles că vă preocupă problema mântuirii, dar mai raţional. Aş vrea să discutăm despre ceva care să vă pună în mişcare. Nu teorie, tipic, tipic, şi la inimă, nimic. Trebuie să zbori cu amândouă aripile, vertical, fără cea mai mică abatere. Pentru ceea ce a făcut Hristos pentru noi, nu e permisă nici cea mai mică abatere. Iar dacă se întâmplă, să fie fără voia noastră, să căutăm duhovnicul şi să ne dezlegăm. Pentru că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă credinţa rămâne în picioare. Cel mai mare câştig al Satanei este descurajarea noastră în urma unor căderi, slăbiciuni.

Dragii mei, nu se ajunge să străbaţi distanţe decât pas cu pas, dar sigur. Nu vă întreb dacă aţi auzit de iad. Aţi auzit, dar nu-l cunoaşteţi! Apucaţi-vă de acum de a cunoaşte mai întâi Raiul. Vă cunoaşteţi după identitatea din buletin, dar nu vă cunoasteţi inimile, posibilităţile.”

Dumnezeu ne-a creat numai pentru El

Dragii mei, fiinţa omenească este cu totul superioară întregii creaţii. Umanitatea e superioară îngerilor. Dumnezeu a creat îngerii cu o mare misiune. Ei pot mult, pentru că sunt curaţi. Dumnezeu ne-a creat singur, numai pentru El. Nu pentru altceva, cu nici un chip! Ne-a creat ca să fim împreună cu El în vecii vecilor, iar pentru aşa ceva ne-a creat liberi, dar ne-a asortat, ne-a dat înger păzitor, pe care l-aţi uitat! Dar n-aţi simţit pe dracul pe spinare ca să vedeţi cât de important e îngerul păzitor impotriva lui. Se spune că este cu neputinţă să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină. Îngerul ăsta are o misiune grozav de importantă. Toate gândurile şi cuvintele tale spre Dumnezeire sunt duse de înger la Dumnezeu.

Nu există păcat mic

La o conferinţă, primeam bilete. Şi-mi zice unul că el are un păcat mic. Dar eu cunosc un păcat şi mai mic decât al lui. Adam n-a făcut altceva, decât a muşcat dintr-un măr. N-a fost împotriva lui Dumnezeu, nu s-a îndoit de existenţa puterii divine, dar n-a ascultat. Şi a răsturnat cerul şi pământul. Nu există păcat mic! A trebuit să vină Hristos să salveze fiinţa omenească. Şi ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam! Ne-a dat putinţa de a ne îndumnezei. Noi, nişte fiinţe în dimensiunea în care suntem, avem puteri divine! Avem o animalitate în noi şi unde încetează animalitatea începe omul. Până când, vă întrebaţi, dăm voie animalului ăstuia din noi să lucreze?

Moartea nu vine să-i faci o cafea

În viaţa mea, am fost la multe capătâie de muribunzi. Ţipete grozave, vedeau dracii, vedeau păcatele exact cum le-au făcut! Nu se puteau salva, că moartea nu vine să-i faci o cafea! Vine să te ia. Te duce unde-s faptele, nu discută. Şi toţi aceştia doreau să mai traiască o zi. Ziceţi că-i puţin… dar să vedeţi, când se opreşte răsuflarea, ce importantă e o clipă. Justiţia divină e încadrată de marea iubire divină, şi ne iartă cu o suspinare. Asta m-a făcut să spun că o clipă poate să fie un timp şi o suspinare poate să fie o rugăciune. Şi un mare trăitor a zis că aceasta clipă e mai mult decat coşul cu lacrimi.

Dumnezeu vrea o inimă sinceră, şi nu mii de rugăciuni. Vrea inima noastră. Nimic nu-i mai scump de la Dumnezeu decat timpul. Ni l-a dat ca să ne salvăm. Ne-a suferit, ne-a îngăduit, doar-doar ne-om ridica. Asta e mila lui Dumnezeu – ne ţine o viaţă întreagă! Dacă am găsi cu putinţă să întrebăm pe cei de sus – ce v-a costat de aţi ajuns la atâta fericire, răspunsul ar fi: timp, puţin timp, petrecut bine. Dumnezeu ne-a creat liberi ca să luptăm, că harul Lui nu vine la un milog, vine la un erou.

Dacă nu poţi să-ţi iubeşti vrăjmaşii, măcar să nu-i urăşti

A iubi vrăjmaşii e o poruncă, nu un sfat! Eu, care stau de vorbă cu multă lume, am simţit că-mi spun – părinte, până aici! Fac orice, 1.000 de metanii pe zi, dar să nu-mi spui să-mi iubesc duşmanii. Vedeţi ghearele drăceşti care stăpânesc pe fiecare? Dacă nu poţi să-ţi iubeşti vrăjmaşii, măcar să nu-i urăsti, şi nu mai eşti în baltă, ci pe treaptă. Să facem puţină cântăreală negustorească… Focul iadului e o realitate, nu o sperietoare adusă de duhovnici sau părinţi în educaţia religioasă. Iadul e o mare realitate! Şi daca nu ierţi, mergi în focul de veci. Focul de acolo e de mii de ori mai tare decât focul de aici, şi-i fără lumină. Nu te vezi cu cineva! Şi nu stai acolo un timp, ci o veşnicie! Daţi-vă seama, îngrozitor! Pentru că nu numai suferinţa fizică te macină, ci şi faptul ca eşti rupt de iubirea lui Dumnezeu pe veşnicie. Te îngrozeste veşnicia asta, măi fraţilor! Te plictisesc de multe ori chiar nişte bunătăţi, că te saturi de ele.

40 de ani erau un timp şi nu o vesnicie

Unui oarecare ins i s-au descoperit suferinţele din iad. Până la glezne era unul în foc şi ţipa groaznic. Şi l-a întrebat ăsta – de ce ţipi aşa? Pentru că veşnic sunt în focul ăsta! Şi a mers de a dat de altul care era în foc până la gât; dar ăsta se bucura din când în când. Şi a spus: cu mult mai mult sunt în foc decât alţii, dar mă bucur când se mai face câte unul din neamul meu preot, şi peste 40 de ani mă scoate de aici. Vedeţi, psihologic, 40 de ani erau un timp şi nu o veşnicie. Era fericit pentru că avea o nădejde.

Fratilor, la judecată vom fi întrebaţi: de ce n-ai iubit? Pentru că am duşmănit, pentru că am vorbit de rău, pentru că am ucis! Luptaţi, de ce nu vreţi să cereţi harul lui Dumnezeu? Cand vin ispite de tot felul, strigaţi la Hristos: Doamne Iisuse, Doamne Iisuse! Nu staţi în virtutea inerţiei, trăiţi fiecare moment. E greu, dar Dumnezeu va înţelege, vrea să vă ajute. Ne urmăreşte pentru că ne iubeşte. Hai să ne iubim!”

Nu fă cruce cântând ca la mandolină!

Atunci când facem crucea ne plecăm Sfintei Treimi. Când ridici mâna la frunte, toata înălţimea, Tatăl, apoi, toată adâncimea, Fiul şi duci la umeri, toată lăţimea, Sfântul Duh. De aceea fuge dracul de cruce! Dar dacă o faci aşa, ca şi cum ai cânta la mandolină, atunci nu ştiu care draci vor mai fugi, mai mult îi încurajezi.

(Monica Dumitrescu – Ziarul Lumina)

ZILELE REZISTENȚEI – 10! 19-21 iulie 2019, Sâmbăta de Sus. Ediția a 10-a a celui mai amplu eveniment anual dedicat memoriei luptei anticomuniste.

UPDATE! Modificări în programul zilei de sâmbătă 20 iulie, dată fiind slujba Sf Liturghii cu ocazia Sf Ilie Tesviteanu! Vezi programul!

Iată-ne ajunși la cea de-a 10-a ediție a Zilelor Rezistenței!

De 25 de ani, ca urmare a tradiției stabilite de Ion Gavrilă Ogoranu, ne adunăm prima duminică după Sf. Ilie la Sâmbăta de Sus, pentru a comemora pe eroii luptei de rezistență anticomunistă din Munții Făgărașului. De 10 ani încoace am îmbogățit această comemorare cu un întreg sfârșit de săptămână plin cu manifestări culturale. Cea de-a 10-a ediție a Zilelor Rezistenței va fi și un bun prilej de a rememora momente dragi petrecute cu dragii noștri bătrâni, luptători anticomuniști, care ne-au fost alături la aceste manifestări anuale și care în acești 10 ani s-au dus, unul după altul, pe urmele camarazilor lor, spre Ceruri.

ZILELE REZISTENȚEI vă așteaptă și în acest an, în perioada 19-21 iulie 2019, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, să păstrăm vie memoria martirilor noștri căzuți în luptă cu comunismul ateu. (mai mult…)

16 iulie 1949. Sunt executați, la Timișoara, liderilor rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Banatului.

16 iulie 1949, Timişoara. Cei cinci condamnaţi la moarte de către tribunal (Spiru Blănaru, Petre Domoşneanu, Ion Tănase, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu şi Romulus Mariţescu) au fost ridicaţi din închisoarea de pe strada „Popa Şapcă” şi duşi în zona „Pădurea Verde” de la marginea Timişoarei, unde au fost împuşcaţi.
Ceilalţi şapte primiseră condamnări la închisoare sau la muncă silnică. Cu toate acestea, curând după primele execuţii, la 2 august 1949, au fost ridicaţi şi ei şi asasinaţi în zona orașului Lugoj.

În certificatele de deces, care le-au fost întocmite abia în 1957, aceştia au fost trecuţi ca fiind victime ale feluritor boli (afecţiuni cardiace, insuficienţe circulatorii sau TBC pulmonar), toţi în aceeaşi zi şi aproximativ la aceeaşi oră! Ceilalţi şapte partizani primiseră condamnări la închisoare sau la muncă silnică. Cu toate acestea, curând după primele execuţii, la 2 august 1949, au fost ridicaţi şi ei şi asasinaţi în zona orașului Lugoj. În certificatele de deces, care le-au fost întocmite abia în 1957, aceştia au fost trecuţi ca fiind victime ale feluritor boli (afecţiuni cardiace, insuficienţe În ziua de 16 iulie 1949, cei cinci condamnaţi la moarte de către tribunal (Spiru Blănaru, Petre Domoşneanu, Ion Tănase, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu şi Romulus Mariţescu) au fost ridicaţi din închisoarea de pe strada „Popa Şapcă” şi duşi în zona „Pădurea Verde” de la marginea Timişoarei, unde au fost împuşcaţi. Ceilalţi şapte primiseră condamnări la

Aspect de la procesul luptătorilor anticomuniști din Munții Banatului.

închisoare sau la muncă silnică. Cu toate acestea, curând după primele execuţii, la 2 august 1949, au fost ridicaţi şi ei şi asasinaţi în zona orașului Lugoj. În certificatele de deces, care le-au fost întocmite abia în 1957, aceştia au fost trecuţi ca fiind victime ale feluritor boli (afecţiuni cardiace, insuficienţe circulatorii sau TBC pulmonar), toţi în aceeaşi zi şi aproximativ la aceeaşi oră!circulatorii sau TBC pulmonar), toţi în aceeaşi zi şi aproximativ la aceeaşi oră!

(mai mult…)

Duminica a IV-a după Rusalii: Părintele Cleopa despre puterea rugăciunii pentru aproapele

Predică la Duminica a IV-a după Rusalii
( Despre puterea rugăciunii pentru aproapele )

Imagine similară

Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te! Fie ţie după cum ai crezut (Matei 8, 13)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Evanghelie de astăzi se arată cum a vindecat Mîntuitorul pe sluga greu bolnavă a unui conducător de oşti roman care locuia în Capernaum, un mic oraş de lîngă Marea Galileei. Minunea aceasta însă are cîteva caracteristici aparte. Ea s-a săvîrşit datorită credinţei dregătorului roman păgîn, care se închina la idoli. Apoi poate şi sluga lui, care zăcea în casă bolnav, era tot păgîn, deci străin de Legea Vechiului Testament. De asemenea vedem că Mîntuitorul vindecă bolnavul de la distanţă, fără să fie adus de faţă, ceea ce mai rar se întîmplă. Multora le poruncea pentru bolnav: Aduceţi-l aici la Mine! Iar pe alţii îi întreba: Crezi că pot să fac Eu aceasta? Şi dacă bolnavul sau părinţii şi însoţitorii lui mărturiseau cu tărie credinţa în minunile lui Dumnezeu, îndată minunea se săvîrşea şi bolnavul se făcea sănătos de orice boală era cuprins.

Pe sutaşul roman nu l-a întrebat, însă, de crede în dumnezeirea lui Hristos, căci îi cunoştea credinţa inimii. Ba nici nu l-a aşteptat să-i spună ce doreşte. Ci îndată ce sutaşul s-a apropiat de El şi I-a zis: Doamne, sluga mea zace în casă slăbănog, cumplit chinuindu-se; Mîntuitorul, cu multă blîndeţe, i-a zis: Venind, Îl voi vindeca (Matei 8, 6-7). Dar sutaşul, pe lîngă credinţă mare, avea şi multă smerenie. De aceea răspunde: Doamne, nu sînt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvîntul şi se va vindeca sluga mea! Auzind aceasta Iisus Hristos, S-a minunat de credinţa sutaşului şi a zis: Adevăr grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atîta credinţă! De aceea vă spun că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor merge în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. Apoi i-a zis sutaşului: Du-te, şi după cum ai crezut, fie ţie! Şi s-a făcut sănătos sluga lui în ceasul acela (Matei 8, 7-13).

Vedeţi credinţă la un om păgîn? Vedeţi cît poate credinţa curată unită cu smerenia? Amîndouă la un loc fac adevărate minuni. Credinţa pogoară harul asupra aceluia ce se roagă şi smerenia îi deschide inima. Vedeţi leacul prin care se poate vindeca lumea? Credinţa şi smerenia. Că dacă omul a decăzut moral atît de mult, este numai din cauză că s-a depărtat de Dumnezeu şi de smerenie. Necredinţa în Dumnezeu şi mîndria au adus fiinţa umană în starea în care se găseşte astăzi. Vedeţi care este calea cea scurtă şi mai sigură a mîntuirii noastre?

Credinţa şi smerenia! Credinţa că Dumnezeu există şi are milă de lumea pe care a creat-o, de fiecare dintre noi, şi în acelaşi timp, smerenia sinceră, mărturisită că nu sîntem vrednici să intre Hristos în casa şi în inima noastră din cauza mulţimii păcatelor pe care le-am făcut. Iată leacul care poate vindeca omul de astăzi. Să creadă cu tărie şi dreaptă credinţă în Iisus Hristos şi să se socotească cel mai păcătos de pe pămînt.

Zicea sutaşul roman către Hristos: Nu sînt vrednic să intri sub acoperişul meu, ca să ne înveţe şi pe noi creştinii de azi cum să ne apropiem de El. Cum să ne apropiem de rugăciune, de Sfînta Biserică, de cele sfinte din Altar, de Sfînta Scriptură şi mai ales de Sfînta Împărtăşanie. Căci dacă ne rugăm lui Dumnezeu fără frică şi cutremur, dacă intrăm în biserică cu nepăsare şi răutate în inimă, dacă citim Sfînta Scriptură cu mîndrie şi cu duh de iscodire, toate ne sînt spre păcat; căci ne lipsesc cele două virtuţi amintite mai sus – credinţa tare şi smerenia. Aceeaşi osîndă ne aşteaptă dacă ne apropiem de Trupul şi Sîngele lui Hristos nevrednici, nepocăiţi, cu păcate nespovedite, certaţi cu aproapele nostru sau cu canonul neîmplinit.

Vedeţi că acest om, păgîn după credinţă, avea inimă de creştin după faptă. Necreştin fiind, era mai credincios ca iudeii de odinioară şi ca mulţi creştini din zilele noastre. De aceea Mîntuitorul îl laudă în public, zicînd: Adevăr grăiesc vouă, că nici în Israel n-am găsit atîta credinţă! Nu numai între evrei, dar nici între creştinii de astăzi nu se găsesc oameni cu mai multă credinţă ca acest sutaş. Credinţa şi smerenia lui l-a mîntuit, i-a vindecat sluga şi l-a făcut nemuritor.

Iubiţi credincioşi,

Nu de mult am avut ocazia să discut cu nişte oameni rătăciţi de la dreapta credinţă. Printre altele ei susţineau despre copiii mici că nu pot fi botezaţi pentru că, ziceau ei, copiii mici nu au credinţă. Nu pot fi botezaţi spuneau ei, deoarece Mîntuitorul a zis către Apostoli cînd i-a trimis la propovăduire: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui; iar cel ce nu va crede se va osîndi (Marcu 16, 16).

Avînd în vedere că aceşti oameni rătăciţi de la adevăr pe mulţi îi înşeală cu cuvintele lor greşite, m-am gîndit ca în predica de azi să arăt că nu numai credinţa personală în Dumnezeu aduce mîntuire şi folos, ci şi credinţa celor din jur poate vindeca, ierta păcatele altora şi poate chiar sfinţi pe alţii şi învia din morţi. Aşa de exemplu vedem în Legea Veche, că prin credinţa lui Iosua a lui Navi, Dumnezeu a oprit apele Iordanului pînă ce a trecut tot poporul şi preoţii cu sicriul Legii darului (Iosua Navi 3, 11-17; 4, 16-23). Şi tot cu credinţa sa a oprit soarele şi luna din mersul lor pe cer pînă ce a bătut pe vrăjmaşii săi (Iosua Navi 10, 10-14). Tot aşa prin credinţa lui Ghedeon, cei trei sute de ostaşi au biruit pe Madianiţi (Judecători 7, 16-25). Prin credinţa unei văduve sărace marele Prooroc Ilie a înviat pe fiul ei (III Regi 17, 20-22), iar prin credinţa Sunamitencei, Elisei proorocul a înviat pe fiul ei (IV Regi 4, 30-36).

În Legea Nouă, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a făcut multe şi mari minuni prin credinţa unora asupra altora. Aşa vedem minunea pe care ne-o arată Sfînta Evanghelie de azi, cum Mîntuitorul, prin credinţa cea mare şi tare a sutaşului, a vindecat de la distanţă pe sluga sa (Matei 8, 13). Altă dată prin credinţa neîndoielnică a patru oameni ce purtau pe slăbănogul din Capernaum, Hristos a vindecat şi a iertat păcatele celui purtat de ei, poruncindu-i să-şi ia patul şi să meargă la casa sa (Matei 9, 2-6). Prin credinţa lui Iair, Mîntuitorul a înviat pe fiica sa (Marcu 5, 36-43). Prin credinţa femeii Cananeence, Domnul a vindecat de duh necurat pe fiica sa (Matei 15, 22-28). Prin credinţa Martei şi Mariei, surorile lui Lazăr, Mîntuitorul a înviat pe fratele lor mort de patru zile, căci ziceau cu credinţă: Doamne, dacă ai fi fost aici, nu ar fi murit fratele nostru (Ioan 11, 21). Iarăşi, vedem că pentru credinţa tatălui său, Mîntuitorul a vindecat pe tînărul lunatic (Matei 17, 18). Dar nu numai vindecare şi înviere din morţi poate face cineva prin credinţa altora, ci şi sfinţire, după mărturia marelui Apostol Pavel care a zis: Se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă (I Corinteni 7, 14).

Aşadar, fraţii mei, dacă cineva vă spune că pruncii nu se pot boteza deoarece nu au credinţă, voi le spuneţi că ei cu adevărat nu au credinţă, dar la botez se sfinţesc prin credinţa părinţilor lor şi a naşilor de la botez care mărturisesc credinţa în locul pruncului celui ce se botează. Naşii de la botez sînt părinţii spirituali ai pruncului care se naşte la o viaţă nouă în Duhul Sfînt, aşa cum părinţii trupeşti l-au născut pe el trupeşte. Totodată naşii sînt şi garanţi în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale că fiul duhovnicesc va fi crescut în credinţa ortodoxă şi va fi un om credincios.

Dacă cel rătăcit de la adevăr va zice că nu ştie copilul cînd îl botezi, şi deci nu este voia lui liberă a se boteza, la aceasta să se răspundă că botezul Legii Noi, adică botezul creştin prin apă şi prin Duh poruncit de Domnul (Ioan 3, 5) a înlocuit botezul Legii Vechi, adică tăierea împrejur, despre care mărturiseşte Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: În Hristos aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere nefăcută de mînă, prin dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos, îngropaţi fiind cu El prin Botez (Coloseni 2, 11-12).

După cum tăierea împrejur în Legea Veche se făcea la opt zile după naşterea pruncului şi după cum Isaac s-a tăiat împrejur după opt zile, nu cu voia, ci cu ştirea lui, căci era numai de opt zile (Facere 17, 10-14; Levitic 12, 3), aşa şi pruncul în Legea Harului nu ştie cînd a fost botezat. Dar prin mărturia preotului care l-a botezat, a părinţilor şi a naşilor care mărturisesc credinţa în locul lui, se face valabilă Taina Botezului, deoarece pe mărturia a doi sau trei martori se va rezema tot cuvîntul(Ioan 5, 32; II Corinteni 13, 1; I Timotei 5, 19).

Cît despre vindecarea bolnavilor şi pocăinţa multor păcătoşi prin credinţa şi stăruinţa rudelor, este de ajuns să ne gîndim la atîtea fapte minunate din zilele noastre. Cîţi creştini nu se roagă acasă şi la biserică pentru cei dragi ai lor stăpîniţi de beţie, desfrîu şi necredinţă? Dumnezeu văzînd lacrimile, rugăciunea şi credinţa lor, întoarce la credinţă şi pocăinţă pe soţii şi fiii stăpîniţi de păcate. Aceleaşi minuni se săvîrşesc şi cu rudele care fac Sfîntul Maslu pentru bolnavii lor din spitale, ce nu pot fi de faţă şi cu darul lui Hristos li se uşurează durerea sau se vindecă deplin. Cîţi nu se roagă lui Dumnezeu pentru cei din călătorii, pentru cei din primejdie, pentru cei ameninţaţi cu moartea şi pentru cei din examen? Datorită credinţei, rugăciunilor, Mîntuitorul ajută şi salvează pe cei din primejdie şi împlineşte cererea credincioşilor noştri.

Dar şi slujitorii Bisericii noastre se roagă la Sfîntul Altar pentru vii şi morţi, pentru tot felul de necazuri, boli, secetă şi neînţelegeri de familie. Credinţa lor şi harul Duhului Sfînt, pe mulţi bolnavi îi vindecă, pe cei certaţi îi împacă, ploile adapă pămîntul lovit de secetă, cei robiţi de patimi se întorc la pocăinţă şi multe suflete ale celor răposaţi în păcate sînt salvate din muncile iadului. Toate acestea sînt adevărate minuni ale credinţei slujitorilor şi credincioşilor noştri, care, în numele dragostei creştine, se roagă lui Dumnezeu pentru fiii sufleteşti ai Bisericii Ortodoxe, pentru ajutorul şi mîntuirea tuturor.

Să vă relatez un caz adevărat din zilele noastre, ca să vedeţi cum o femeie credincioasă, datorită credinţei ei, şi-a salvat copilul de la moarte şi soţul de la necredinţă şi ucidere.

O femeie de curînd căsătorită a rămas însărcinată. Soţul ei însă nu voia nicidecum copilul. Femeia a cerut sfatul duhovnicului care i-a spus: „Chiar dacă te va lăsa sau te ameninţă, să nu ucizi copilul. Mai bine sacrifică-te şi dă-ţi viaţa pentru copil şi vei fi numărată în rîndul mucenicelor, decît să-l ucizi şi să fii chinuită în iad ucigaş. Roagă-te cu credinţă lui Dumnezeu pentru soţul tău şi cred că-l va îmblînzi mila Lui”.

Rugîndu-se mult cu post şi lacrimi într-o noapte femeia a adormit puţin şi a avut un vis înfricoşat. Se vedea că mergea singură pe o vale de munte. Pe marginea drumului din dreapta a văzut copaci mari încinşi de foc şi cîte o femeie ce făcuse avorturi legată de trunchiul lor, iar vulturi cu gheare şi cioc de foc veneau şi le mîncat pieptul. În stînga drumului, iarăşi, copaci aprinşi şi femei ucigaşe de prunci legate cu funii de ei, iar şerpi fioroşi le sugeau sînii.

Plîngînd de spaimă, a văzut un tînăr frumos venind spre ea şi l-a întrebat: „Doamne, tu eşti Mîntuitorul Hristos?” Iar el i-a răspuns: „Nu sînt Hristos, ci sînt sluga Lui şi îngerul tău păzitor, care pururea te păzesc în această viaţă şi am venit să te scot de aici. Şi l-a întrebat femeia: „care este păcatul acestor femei ce se chinuiesc aşa de cumplit, legate de copacii încinşi de foc?” Iar îngerul i-a răspuns: „Aceste femei au ucis copiii lor în pîntece şi n-au vrut să-i nască după porunca lui Dumnezeu. De aceea aşa se vor chinui în veci. Iată, aici aveai să te chinui şi tu, dacă ascultai pe bărbatul tău şi-ţi avortai copilul…”.

Deşteptîndu-se din somn cuprinsă de spaimă, femeia a spus toate cele văzute soţului ei. Iar el, mişcat de Duhul Sfînt, i-a cerut iertare, făgăduind că niciodată nu o va mai sili la acest păcat cumplit. Apoi a cerut să fie dus şi el la preot să-şi mărturisească păcatele. Şi aşa credinţa femeii a salvat şi copilul şi soţul de la pierzare.

Iubiţi credincioşi,

Să cerem de la bunul nostru Mîntuitor să ne dea şi nouă credinţa sutaşului roman din Evanghelia de astăzi. Credinţa şi smerenia lui, ca şi dragostea lui pentru sluga bolnavă, sînt virtuţi care lipsesc multor creştini din zilele noastre. Să cerem de la Dumnezeu în rugăciunile noastre mai multă credinţă şi toate virtuţile părinţilor noştri, care ne-au născut şi crescut. Oare de cîte ori s-au rugat şi s-au jertfit pentru noi tata şi mama? Oare nu credinţa lor curată şi lacrimile lor ne-au făcut de atîtea ori sănătoşi, ne-au ajutat în necazurile vieţii, ne-au întărit în credinţă şi ne-au ţinut aproape de Hristos?

Să facem deci şi noi ce au făcut părinţii şi sfinţii noştri. Să le imităm viaţa, credinţa, smerenia, răbdarea şi jertfa lor. Să ne rugăm cu credinţă tare în Dumnezeu pentru toată lumea, începînd cu cei din casa noastră. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca fiii şi rudele noastre să aibă credinţă tare şi curată, să vină la biserică regulat, să se ferească de secte şi păcate, să se vindece de boli sufleteşti şi trupeşti şi să urmeze în toate lui Hristos.

Să ne rugăm pentru întărirea dreptei credinţe şi a unităţii creştine în lume. Să ne rugăm cu credinţă pentru cei bolnavi care suferă greu şi aşteaptă rugăciunea şi mîngîierea noastră. Să ne rugăm pentru săraci, pentru orfani, pentru toţi oamenii şi pentru credinţa şi dragostea noastră îi va milui Dumnezeu. Iar Dumnezeul dragostei, al milostivirii şi al iubirii de oameni va primi rugăciunea şi credinţa noastră, va intra în casele şi inimile noastre, va întări credinţa şi pacea în lume, va vindeca şi va alina suferinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, va binecuvînta pămîntul cu ploaie timpurie şi tîrzie, va ajuta pe cei pentru care ne rugăm, ne va ierta şi nouă păcatele şi va mîntui în dar sufletele noastre. Amin.

 

sursa: Pagini Ortodoxe

O eroină discretă a rugăciunii și a dăruirii: LUCIA POPŞOR (†13 iulie 2010) sau DESPRE JERTFELNICIA CARE NE FACE LIBERI

Din revista “Familia ortodoxa”, nr. 7 (30)/2011:

“Am ajuns să o cunoaştem pe doamna Lucia abia prin anul 2004, când am vizitat-o în modestul ei apartament din Bucureşti. Ne-a întâmpinat cu un zâmbet fru­mos şi cald, de parcă ne-ar fi cunoscut dintotdeauna. Înaltă şi slăbuţă, dar plină de vigoare la cei aproape 90 de ani, ne-a cucerit îndată prin freamătul tineresc al sufletului său. De cum am intrat, ne-a cerut simplu să facem o rugăciune împreună, căci sosisem tocmai în ceasul când avea de îndeplinit o rânduială anume pentru un cunoscut bolnav. Aceasta era o mai veche deprindere din închisoare, ca mai multe persoane să facă rugăciune pentru cineva la aceeaşi oră, sau rugăciune neîncetată, în lanţ, predată de la unul la altul. Şi nu de puţine ori, spunea ea, Dumnezeu arătase în chip minunat robilor din închisori că a primit cu bunătate cererea lor, schimbând cursul tragic al unor vieţi.

De la alţii am aflat că doamna Lucia era de fapt cea care, din prisosul sufletului ei nobil şi bun, lua de cele mai multe ori iniţiativa rugăciunii în lanţ pentru vreun suflet necăjit. Tot ea a fost aceea care, după eliberarea din închisoare, a luptat să păstreze unitatea celor de acelaşi crez, găsind mereu câte un mic prilej spre a-i aduna la o dulceaţă de portocale şi un pahar de apă rece pe prietenii de odinioară…

După ani şi ani, doamna Lucia nu obo­sea  niciodată  să povestească  despre  „fetele” şi „băieţii” generaţiei sale interbelice. Ascultându-o vorbind ore întregi cu entuziasm şi bucurie, înţelegeam că ea avea un mod tai­nic de a desfiinţa timpul, distanţele şi mai ales de a birui suferinţele şi înfrângerile vieţii.

Locuinţa sa era o chemare tăcută la simpli­tate şi lipsă de grijă pământească. între lucru­rile vechi şi uzate din camerele văruite în urmă cu zeci de ani, străluceau numai candela de la icoană şi ochii albăstrii ai doamnei Lucia… Restul – mobila, hainele, covoarele – păreau exilate acolo, ca lucruri neînsemnate şi fără importanţă… Nu putem uita o aşchie de săpun „Cheia” din săpuniera de la baie, care ne-a mus­trat fără cuvinte pentru traiul bun şi tihnit al generaţiei noastre… Bănuţii de pe pensie doam­na Lucia îi trimitea la mănăstiri, ori ajuta cu ei pe cei aflaţi în nevoi sau cumpăra cărţi pentru biblioteca vreunui liceu…

În schimb, locuinţa doamnei Lucia avea buna-mireasmă a rugăciunii, a dragostei şi smereniei, căci singure acestea rămăseseră di­mensiunile şi coordonatele de neschimbat ale vieţii sale. În singurătatea monahală a ultimilor ani de viaţă, rugăciunea îi devenise un mod de a fi şi de a comunica cu Dumnezeu şi cu aproapele. De multe ori când îi telefonam să o întrebăm ce mai face, o aflam cugetând la vreun verset din Evanghelii, ori la vreun cu­vânt al Sfinţilor Părinţi. La 90 de ani citea cu  mare sete, în franceză, tâlcuirile la Apostolul fiecărei zile, pe care le avea într-o ediţie veche, de pe vremea când astfel de cărţi erau inexistente în limba română…

Ultima dată, am văzut-o pe doamna Lu­cia cu o săptămâna înainte de plecarea ei la Domnul… Deşi ţintuită la pat, cu dureri în­fiorătoare (avea o fractură pe coloană), ne-a primit cu toată bucuria şi lepădarea de sine ce o caracterizau atât de mult, vorbindu-ne timp de două ore, cu însufleţire, despre trecutele vieţi ale „fetelor” şi „băieţilor” de odinioară. Doam­na Lucia era numai zâmbet şi efervescenţă, sfidând moartea şi legile firii… Avea lângă cap, pe perna destrămată de trecerea anilor, cartea de rugăciune, pentru care se mustra aspru pe sine: Ar fi trebuit să ştiu pe de rost rugăciunile, şi chiar credeam că le ştiu, dar uneori îmi mai scapă câte una… şi tot trebuie să mă mai uit în carte!

Discretă, tăinuindu-şi cu modestie suferin­ţele vieţii, doamna Lucia a lăsat în urma paşilor săi mireasma unui suflet îngeresc. Demnă, dâr­ză şi plină de dăruire, a împlinit prin viaţa sa un cuvânt pe care îl iubea nespus demult: A fi liber înseamnă a fi în stare de jertfa.

 

Din amintirile unei prietene dragi

Imagine din filmul „Binecuvantata fii, inchisoare”

Prima arestare a Lucicăi a avut loc în fe­bruarie sau martie 1939. Fără nici o condam­nare, a fost dusă în lagărul de la Sadaclia, din sudul Basarabiei, unde a găsit închise prietene de acelaşi crez cu ea: Lucia Trandafir, Nataliţa Nicolicescu, Titi Gâţă, Lenuţica Bagdad, Zizi Ghenea şi încă câteva, vreo opt la număr, în­tre 20 şi 22 de ani. Lucia era cea mai tânără, având pe atunci doar 18 ani… Sub conducerea Luciei Trandafir, fetele aveau în lagăr un pro­gram foarte bine organizat. Citeau pe rând şi comentau texte din Sfânta Scriptură, expuneau subiecte de istorie naţională şi universală, lucrau broderii şi cusături, încondeiau ouă de Paşti, şi toate acestea mai mult pe ascuns, de teama gardienilor. Noaptea întrucât erau încuiate, unele dintre fete, printre care Lucica, săreau pe geam pentru a se aduna la rugăciune de noapte.

Nu mult înainte de cedarea Basarabiei din iunie 1940, lagărul a fost desfiinţat iar fetele s-au întors la casele lor, scăpând ca prin  minune de primejdia deportării în stepele ruseşti.

Revenită la Bucureşti. Lucica a urmat  Facultatea de Drept, primind si răspunderea de a conduce activitatea cetăţuilor de eleve din Bucureşti. Inspira seriozitate, demnitate, hotărâre, fiind o prezenţă care impunea la numai douăzeci de ani, căci Dumnezeu o înzes­trase din belşug. În jurul anilor 1944-1945 s-a căsătorit cu Alexandru Popşor, uniţi fiind de acelaşi ideal naţional şi creştin.El era  şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Destul de curând a apărut pe lume şi micul  Laurenţiu,de care însă prea puţin timp s-au putut bucura. La nici un an de zile de la naşterea sa, tatăl Alexandru a fost arestat. Îşi va revedea fiul abia peste 16 ani… Apoi, când Laurentiu avea doar câţiva anişori, a fost arestata şi Lucica. A rezistat la toate anchetele. Ea care cunoştea toate fetele cu care lucrase, nu a dat in vileag numele niciuneia din ele..! Pe baza altor mărturii a fost condamnată la opt ani de închisoare, pe care i-a executat în cea mai mare parte la Mislea. Acolo a avut parte de un regim aspru, fiind deseori izolată de celelalte.

După eliberare, şi-a dăruit toată dragostea educaţiei lui Laurentiu, care fusese îngrijit în acest răstimp de părinţii ei. Copilul crescuse şi moştenise toată zestrea cea bună a sufletu­lui de la părinţii săi. Îl avea de duhovnic şi povăţuitor pe  Părintele Constantin  Sârbu. Apoi s-a întors din temniţă şi tatăl Alexan­dru, însă bucuria reîntâlnirii a ţinut scurt timp… Dumnezeu le-a mai cerut o jertfa: pe unul-născut fiul lor… În timpul unei excursii în Munţii Făgăraş, fiind vijelie, Laurentiu a căzut într-o prăpastie şi a murit.

Cu mult eroism, Lucica a depăşit şi această ultimă grea încercare, încredinţându-se voii lui Dumnezeu şi continuând să-şi îngrijească soţul şi să se dăruiască celor din jur.

Ea a rămas aceeaşi. Pentru ea, cinstea, dârzenia, sacrificiile pentru a-şi ajuta semenii deveniseră un mod de a fi. O caracteriza lipsa totală de a judeca şi condamna faptele şi caracterul celorlalţi, găsind pentru toţi o justificare, o circumstanţă atenuantă a slăbiciunilor şi scăderilor lor. Găsea în fiecare om partea cea bună, pe care ştia să o scoată la lumină. Îşi manifesta afecţiunea cu discreţie, dar cu o pro­funzime statornică.

Până în ultima clipă şi-a minimalizat suferinţele trăind în lume mai presus de cele ale lumii…

(Maica Mina Xenia Mămăligă)

Material realizat de obstea Manastirii Diaconesti

articol publicat in revista Familia ortodoxa, nr. 7/2011

via Cuvântul Ortodox

De ce este pomenit Sfântul Arhanghel Gavriil în ziua 13 a lunii iulie?

Imperiul Bizantin a apus demult, la fel au apus și cele mai multe dintre bisericile din mărețul oraș. A rămas, însă, o moștenire transmisă Bisericii Ortodoxe. Parte a acestei moșteniri este și sărbătoarea din ziua de 13 iulie. Un prilej în plus să ne bucurăm de ocrotirea Sfântului Arhanghel Gavriil.

Prăznuit de către sinaxarul bizantin în ziua de 8 noiembrie, alături de Arhanghelul Mihail, Sfântul Arhanghel Gavriil mai are și alte zile de cinstire. Provenit din limba ebraică, numele de Gavriil înseamnă „Omul lui Dumnezeu” și, după o altă traducere,„Dumnezeu este puternic”. Tradiția Bisericii îl menționează atunci când se vorbește despre evenimentele legate de vestea bună adusă Fecioarei Maria, că va naște pe Fiul lui Dumnezeu. În Vechiul Testament este menționat în două viziuni ale profetului Daniel, în capitole VIII-XIX. De asemenea, Sfânta Tradiţie ne arată că Arhanghelul Gavriil a fost cel care l-a inspirat pe profetul Moise să scrie Cartea Facerii.

Importanța acordată de tradiția creștină, pe baza relatărilor biblice, a făcut ca Sfinții Arhangheli, în special Sfântul Gavriil să primească zile speciale de prăznuire, în legătură cu evenimentele istoriei mântuirii. Cu toate acestea, prăznuirea din luna iulie este una cu totul specială. Sărbătoarea a fost introdusă în secolul al IX-lea, cu ocazia sfințirii unei biserici cu hramul Sfântului Arhanghel Gavriil, în capitala imperiului Bizantin, Constantinopol. Bucuria acestui mare eveniment și evlavia constantinopolitanilor față de Sfântul Arhanghel au făcut ca Iosif Imnograful să alcătuiască o rânduială de slujbă, în cinstea acestei zile.

Imperiul Bizantin a apus demult, la fel au apus și cele mai multe dintre bisericile din mărețul oraș. A rămas, însă, o moștenire transmisă Bisericii Ortodoxe. Parte a acestei moșteniri este și sărbătoarea din ziua de 13 iulie. Un prilej în plus să ne bucurăm de ocrotirea Sfântului Arhanghel Gavriil.

sursa: Doxologia

Cuviosul Paisie Aghioritul – Doctoria împotriva stresului

Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, firească și înaintează spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna.

“Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, firească și înaintează spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniștiti chiar și împrejurul lumii – precum cureaua mașinii împrejurul roții nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor liniște. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educația exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar și copii mici) la psihanalize și la psihiatri și construiește mereu spitale de boli psihice și instruiește psihiatri, dintre care mulți nici în Dumnezeu nu cred, nici existența sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putință ca acești oameni să ajute suflete, când ei înșiși sunt plini de neliniște? Cum este cu putință ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu și în viața cea adevărată, cea de după moarte, cea veșnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieții celei adevărate, i se îndepărtează toata neliniștea și-i vine mângâierea dumnezeiască, și astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice și le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toți cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieții.
Oamenii încearcă să se liniștească cu calmante sau cu teorii yoga, și nu vor adevărata liniște, care vine atunci când se smerește omul și care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Și turiștii care vin din țări străine și umbla pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpușeală, gândește-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniți de ei înșiși, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!
Când vedem un om cu o neliniște mare, cu mâhnire și supărare, deși le are pe toate – nu-i lipsește nimic – atunci să știm că-i lipsește Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiți și de bogăție, pentru că bunurile lumești nu-i împlinesc sufletește; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogați care au de toate și nu au copii, și tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiți de toate. “În regulă“, îi zic unuia, “daca ai timp liber, fă-ți cele duhovnicești. Citește un Ceas, citește puțin din Evanghelie“. “Nu pot“, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital și mângâie un bolnav“. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Și de ce sa fac aceasta?“. “Du-te și ajută vreun sărac de prin vecini“. “Nu, nu mă multumește nici aceasta“, spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămadă de case, să aibă toate bunătățile și să se chinuiască! Știți căți astfel de oameni există? Și se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea. Înfricoșător! Și dacă nici nu lucrează, ci își trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiți oameni. Dacă ar avea cel puțin un serviciu, ar fi mai bine.
Viața de astăzi, cu necontenita e alergatură, este un iad. Oamenii se grăbesc și aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, și așa mai departe. Și ca să nu uite ce au de făcut, și le notează pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine că își mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înșiși nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindești în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viață, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află liniște și aleargă mereu.
Bine că există viața de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veșnic în viața aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care și-au făcut ei viața. Cu neliniștea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noștri șaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere.“ (Ps.89, 10-11). Șaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-și căpătuiască copiii.
Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăiește în America și mi-a spus despre viața de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă mașina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se miște liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează și se ostenesc ca să scoată bani mulți, ca să spună că sunt aranjați și fericiți. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viață plină de neliniște și într-o neîncetată alergătura (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viața într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viață, eu nu aș fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viața ce o trăiți, însă vă voi lăsa să trăiți veșnic în acest fel“, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.
De aceea, mulți oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiții și ies afară în aer liber, fără direcție și scop. Se adună în grupuri și merg în afara orașelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alții pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber și aleargă, ori se suie pe munți pana la înălțimea de 6000 de metri. Își țin răsuflarea, apoi o lasă, și iarăși inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de neliniște și caută o ieșire. Am spus unuia dintre aceștia: “Voi săpați o groapă, o măriți, vă minunați de groapa ce ați făcut-o și… săriți în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi săpăm groapa, dar aflăm metale prețioase. Nevoința noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt.“

Cuviosul Paisie Aghioritul

Biografia mărturisitorului Aristide Lefa

Aristide (Tedi) Lefa s-a născut la 17 februarie 1923 în Comuna Cârja, judeţul Vaslui, ca fiu al lui Nicolae, agricultor şi Ana, casnică.Termină liceul teoretic M. Kogălniceanu la Vaslui (1934-1942), admis în 1943 la Facultatea de Medicină Iaşi, iar în 1946 se transferă la Bucureşti, unde primeşte postul de intern onorific la chirurgie, Spitalul Militar Central.

În timpul liceului a intrat în Frăţiile de Cruce, organizaţie a Legiunii, prin care s-a desăvârşit social-moral şi creştin. La Bucureşti continuă pregătirea legionară în cadrul luptei anticomuniste. La 22 mai 1948 este arestat de Serviciul Secret de Informaţii, anchetat dur şi depus la închisoarea Jilava. În timpul furiei şi torturilor anchetei Tedi s-a ales cu timpanul spart, încă de la începutul lor, nevrând să declare nimic. La 19 ianuarie 1949 este condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 8 ani muncă silnică, 8 ani degradare civică şi confiscarea averii pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Dus la Jilava, apoi în februarie 1949 transferat la Piteşti.

Trecând prin comisia de triere a spitalului Văcăreşti, la 4 februarie 1950 scapă de infernul reeducării Piteşti şi e trimis la sanatoriul TBC Târgu Ocna. Aici, sub controlul medicului oficial dr. Margareta Danielescu-Pescaru, desfăşoară o bogată activitate medicală. Se opune categoric tentativei de reeducare gen Piteşti, condusă de ofiţerul politic Şleam Augustin cu concursul unui mic grup de studenţi trecuţi prin Piteşti. În camera 4 de acolo erau cazaţi cei mai grav bolnavi. În ea se murea frecvent şi alţii le luau locul. Aristide, chiar din primele zile după sosirea la Târgu Ocna, a însoţit împreună cu dr. N. Floricel, pe dna. dr. Danielescu la vizitele zilnice făcute bolnavilor, ca apoi să administreze medicamentele prescrise. La camera 4 erau printre alţii Valeriu Gafencu. A existat la Târgu Ocna o trăire spirituală, promovată în primul rând de Valeriu şi Ioan Ianolide. Rugăciunea Isihastă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, practicată de majoritatea deţinuţilor, i-a ocrotit de reeducările conducerii penitenciarului. Aristide rostea şi el rugăciunea şi va continua să o spună chiar după eliberare, până în clipa morţii.

La 4 februarie 1953 e trimis disciplinar cu alţi 5 colegi la închisoarea Gherla, unde rămâne până la expirarea pedepsei în 29 mai 1956. Dar, refuzând să devină informator al securităţii, nu este eliberat, ci trimis în domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, raion Însurăţei-Galaţi. În acelaşi an, iunie, i se aprobă să se mute în incinta spitalului din comuna viziru, la chirurgie. Este unanim apreciat de forurile superioare, cât şi de pacienţi. Peste un an, la 1 martie 1957 se căsătoreşte cu Cornelia-Mariana, fiica preotului Bucur Ferăstrău, aflat şi el în domiciliu obligatoriu. Prima fiică se naşte la 8 decembrie 1957, Nicoleta-Cristina.

Liniştea nu va dura mult, căci noaptea de 19-20 septembrie 1958 va fi arestat din nou, transportat în colonia Noua Culme, Constanţa, cu o pedeapsă de 36 luni. Momentul este şi mai greu, căci acum avea răspunderea unei familii lăsate astfel să moară de foame: „acum nu mai eram singur ca la prima arestare; aveam o familie şi un copil. Ca în toate împrejurările grele, am aflat liniştea şi echilibrul prin rugăciune”. Izolat o noapte (ianuarie 1959) pe un ger de minus 15 grade, îmbrăcat într-o zeghe necăptuşită şi foarte roasă, a mers prin celulă timp de 12 ore pentru a nu îngheţa.

După un an de deteţie inumană, în octombrie 1959 sunt transferaţi la colonia de muncă Periprava, pe malul Dunării, în Deltă (colonia Grind din cadrul Peripravei). Aici a stat până la 30 noiembrie 1959. În 1961, în urma refuzului colaborării cu securitatea, din nou i se prelungeşte pedeapsa cu încă 36 luni. În 1963 securitatea o sileşte pe soţia sa să divorţeze. Este eliberat abia la 9 mai 1964, după 16 de închisoare. Fiica sa, Nicoleta, avea 9 luni când a fost arestat a doua oară, iar acum intra în cursul primar împlinind 7 ani. A fost un exemplu de părinte pentru copiii ce i-a crescut. Viaţa lui este un exemplu de cinste, modestie, ajutor pentru semeni şi mai ales de adevărat creştin al Bisericii Ortodoxe. A ajutat pe foarte mulţi deţinuţi în cariera sa. Pe unii i-a întors de la moarte prin operaţii cu instrumentar improvizat, pe alţii insistând la administraţie, ca fiind prea slabi, să fie mutaţi la munci mai uşoare, iar pe alţii doar cu cuvântul său cald şi blând.

A fost încadrat la spitalul Copşa-Mică, la chirurgie. La 1 iulie 1967 se naşte a doua fiică, Delia-Mariana. Nu i s-a permis să-şi termine facultatea şi a absolvit doar facultatea de Biologie Bucureşti la fără frecvenţă (1968-1972), din cauza trecutului său.

Între anii 1972-1986 lucrează ca biochimist la policlinica judeţului Ilfov, apoi la Spitalul Clinic Sector 4, Bucureşti, de unde se pensionează la 1 iulie 1986, dar va lucra în continuare la Policlinca cu Plată nr. din Şoseaua Pantelimon. În 1982 se recăsătoreşte cu Feodora Popovici. Pierde la 22 octombrie 1988 în împrejurări tragice pe prima fiică, Nicoleta.

După 1989, educaţia şi firea sa nu i-au permis să rămână nepăsător. Împreună cu alţi camarazi au întemeiat Fundaţia „Prof. George Manu„, iar mai târziu revista „Permanenţe”, al cărei redactor a fost şi unde scria aproape număr de număr. O parte din articole le-a publicat în broşura „Pentru cunoaşterea adevărului” (ed. II, 2000). A mai colaborat cu articole în presa din ţară şi străinătate. În 1998 îi apare excelentul volum autobiografic „Fericiţi cei ce plâng”, Bucureşti, Ed. Eminescu. De acolo poate fi cunoscut blândul, eroicul şi desăvârşitul creştin Aristide Lefa.

După o îndelungată suferinţă trece în braţele veşniciei la 12 iulie 2009, pentru a se întâlni cu Mirele Hristos şi Sfinţii Lui.

(Ion Popescu – Revista Permanenţe, iulie-august 2009)

Aristide Lefa – „doctorul” de la Târgu Ocna

În această cameră [camera 1 celular, închisoarea Târgu Ocna n.n.] am întâlnit mulți camarazi care trecuseră prin demascări, precum şi pe bunul meu prieten și camarad Lefa Aristide, care nu trecuse pe acolo. El avusese şansa să fie afectat ca medic la cabinetul dinPiteşti, iar de acolo în toamna lui 1949, ca prin minune, să fie dus, împreună cu cei bolnavi de tuberculoză, pentru un abces rece, la sanatoriul penitenciar de la Târgu Ocna.

Lefa, student în anul V de Medicină, a făcut minuni la Târgu Ocna cu bolnavii tuberculoşi. Medicul oficial, temându-se de răspândirea bolii, i-a dat mână liberă să îngrijească el bolnavii.

Acolo l-a cunoscut şi pe Valeriu Gafencu, sub a cărui influenţă a trăit. Un anume pastor, Wurmbrand, trecut prin demascări, s-a îmbolnăvit şi el de tuberculoză, în urma torturilor, şi a fost trimis la Târgu Ocna, unde Lefa l-a îngrijit, salvându-i viața1. Când a părăsit închisoarea de la Târgu Ocna, Wurmbrand i-a spus lui Lefa: „Datorită ție, și îngrijirii pe care mi-ai dat-o, sunt în viată; n-am să te uit niciodată”. Aşa au înteles aceşti tineri legionari să-și ajute semenii, indiferent de ceea ce erau ei.

Cât am stat în acea cameră, din cauza unei turnătorii, am fost pedepsit, împreună cu Lefa şi Stupu, cu arest sever la beci, care se găsea sub nivelul albiei Someşului şi de aceea pe jos era numai apă.

Regimul la beci era foarte sever, primind doar o jumătate de porţie tot la două zile. Noaptea dormeam pe nişte scânduri puse pe capre care în timpul zilei erau scoase pe culoar. Pe cimentul celulei aveam puse scânduri, să nu intre apa în bocanci.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării)


1. Potrivit relatării domnului Lefa, dar și a altor martori, precum Ioan Ianolide, Mihai Lungeanu și Aurelian Guță, pastorul a fost salvat de la moarte de antibioticele primite de la Valeriu Gafencu, foarte rare la acea dată, pe care acesta a refuzat să le ia sau să le cedeze unui camarad, cu toate insistențele prietenilor.

Icoana Maicii Domnului de la Schitul Prodromu – Prodromita

Icoana Maicii Domnului numita „Prodromita” este una dintre icoanele facatoare de minuni, pastrate in Schitul romanesc Prodromu, in Sfantul Munte Athos. Praznuirea acestei icoane are loc in fiecare an, pe data de 12 iulie, cu priveghere de intreaga noapte. Schitul Prodromu mai pastreaza si alte icoane facatoare de minuni, printre care: icoana Sfantului Ioan Botezatorul si icoana Maicii Domnului Aparatoarea de Foc.

Schitul Prodromu a fost intemeiat in anul 1820, sub arhipastorirea Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei. Ctitoria schitului a fost recunoscuta prin hrisoavele domnesti semnate de Grigorie Alexandru Ghica al Moldovei, in data de 7 iulie 1853, si de Carol I al Romaniei, in data de 19 iulie 1871.

Schitul Prodromu - icoana Maicii Domnului Prodromita

Zidirea ansamblului monahal de la Prodromu a avut loc intre anii 1852-1866, drept ctitor al vremii fiind ieroschimonahul Nifon Ionescu, ajutat de ucenicul sau, ieroschimonahul Nectarie. Schitul tine de Manastirea Marea Lavra.

„Istoria Manastirilor Athonite”, carte in zece volume, scrisa de schimonahul Irinarh, mentioneaza: „Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfantului Grigorie Sinaitul, avandu-si locuinta deasupra Manastirii Lavra, pe dealul ce se numeste Palama, iata ca intr-o noapte, iesind din chilie si stand la rugaciune, vazu in partea dinspre rasarit, la locul ce se numeste Vigla, o doamna sezand pe un tron precum cele imparatesti, inconjurata de ingeri si sfinti, care tamaiau imprejur, cantand si inchinandu-se Imparatesei a toate. Si intreband cuviosul Marcu pe Sfantul Grigorie, staretul sau, ce va fi insemnand oare aceasta, i s-a talcuit ca Maica Domnului voieste ca in timpurile mai de pe urma sa se ridice in acele parti un locas dumnezeiesc, spre slava Sfintiei sale.” Pe locul amintit va fi ridicat Schitul Prodromu.

Schitul Prodromu - icoana Maicii Domnului Prodromita

Icoana Maicii Domnului de la Schitul Prodromu – Prodromita

Prodromita este una dintre icoanele nefacute de mana omeneasca, ci anume zugravite in chip minunat, prin dumnezeiasca randuire. Icoana a fost zugravita in chip minunat, in anul 1863, in Tara Romaneasca. In acel an, Parintii Nifon si Nectarie, ctitorii Schitului Prodromu, din Sfantul Munte Athos, mergand in tara pentru trebuintele schitului, aveau in inima lor o mare dorinta pentru o icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, care sa fie asezata in biserica cea noua, dupa cum mai toate manastirile Sfantului Munte au cate o icoana facatoare de minuni.

Schitul Prodromu - icoana Maicii Domnului Prodromita

Deci aflandu-se Parintii Nifon si Nectarie in Iasi, au inceput a cerceta acolo pentru a afla un zugrav mai iscusit si cu viata placuta lui Dumnezeu, care sa le zugraveasca o icoana a Nascatoarei de Dumnezeu. Si au gasit un zugrav batran, Iordache Nicolau, cu care s-au invoit sa le faca aceasta icoana, dupa modelul primit de la parinti. Insa s-au tocmit ca sa lucreze numai cu post si aspra randuiala. Randuiala implica urmatoarele nevointe: de dimineata pana cand va flamanzi sa nu ia nimic in gura, iar dupa-masa sa nu mai picteze, ci alt lucru sa faca pana a doua zi, urmand aceasta randuiala pana la terminarea ei. Batranul zugrav primi invoiala cu toata evlavia si multumirea.

Schitul Prodromu - icoana Maicii Domnului Prodromita

Iata ce scria el, in data de 29 mai 1863, despre zugravirea icoanei cea cu dumnezeiasca minune savarsita, intr-o scrisoare pastrata in arhiva Schitului Prodromu: „Eu, Iordache Nicolau, zugrav din orasul Iasi, am zugravit aceasta Sfanta Icoana a Maicii lui Dumnezeu, cu insasi mana mea, si in vremea lucrului a urmat o minune preaslavita, in modul urmator: Dupa ce am terminat vesmintele, dupa mestesugul zugravirii mele, m-am apucat sa lucrez fata Maicii Domnului si a Domnului nostru Iisus Hristos; iar dupa ce am dat gata mana intaia si a doua, apucandu-ma de noapte ca sa termin de zugravit, privind eu la chipuri am vazut ca totul a iesit dimpotriva, pentru care foarte m-am mahnit, socotind ca mi-am uitat mestesugul. Si asa, facandu-se seara, m-am culcat mahnit, nemancand nimic in ziua aceea, dar socotind ca a doua zi sculandu-ma, sa ma apuc mai cu dinadinsul de lucru.

Schitul Prodromu - icoana Maicii Domnului Prodromita

Dupa ce m-am sculat a doua zi, mai intai am facut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugandu-ma sa-mi lumineze mintea, ca sa pot ispravi Sfanta Icoana; si cand m-am dus sa ma apuc de lucru, o! preaslavite minunile Maicii lui Dumnezeu! S-au aflat chipurile terminate desavarsit, precum se vede. Eu vazand aceasta minune, n-am mai indraznit a-mi pune condeiul pe ea, fara numai am dat lustrul cuviincios, desi greseala am facut aceasta, ca sa mai dau lustru la o asemenea icoana. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane.”

Icoana este zugravita pe lemn de tei, ea avand un metru inaltime si 0.70 metri latime. Zugravul a lucrat icoana in Manastirea Bucium, judetul Iasi. O caracteristica a acesteia este faptul ca icoana, cercetata la microscop, nu prezinta urme de pensula, acest lucru intarind credinta cum ca Sfintele Fete au fost pictate in chip minunat de mana nepamanteasca. Praznuirea acestei icoane are loc in fiecare an, pe data de 12 iunie, cu priveghere de intreaga noapte.

Schitul Prodromu - icoana Maicii Domnului Prodromita

Icoana Prodromita a facut multe minuni, de-a lungul vremii. Maica Domnului a vindecat in chip minunat bolnavi de friguri, oameni surzi, pe cei care aveau dureri de cap si masele, bolnavi de ochi si alte feluri de suferinte.

Rugaciune la icoana Maicii Domnului Prodromita

Rugaciunea pe care preotii o rostesc inaintea acestei icoane este urmatoarea: „Prea Sfanta Stapana, de Dumnezeu Nascatoare, pururea Fecioara Marie, protectoarea si aparatoarea noastra, cerem a Ta nebiruita aparare. Imparateasa Cerului si a pamantului, ceea ce ai cu dreptate numele de „Prodromita”, adica inainte-mergatoare, intareste-ne intru lucrarea faptelor bune si ne du de mana intru Imparatia cea cereasca. Povatuieste-ne pe noi, toti drept credinciosii crestini, spre a vedea si vesnic a ne indulci de marirea Fiului Tau si Dumnezeul nostru, ca Binecuvantata si Prea Proslavita esti, in vecii vecilor. Amin.”

Schitul Prodromu - icoana Maicii Domnului Prodromita

Acatistul Maicii Domnului Prodomita – fragment

Bucura-te, ca Prodromita esti cu dreptate numita,
Bucura-te, a schitului Inainte-mergatoare smerita,
Bucura-te, roada pe care Sfantul Munte o a cules,
Bucura-te, al Schitului Prodromu chivot ales.

Teodor Danalache CrestinOrtodox

Schitul Prodromu - icoana Maicii Domnului Prodromita

INVITAȚI DE SEAMĂ LA ZILELE REZISTENȚEI! FOTO INEDIT. Ion Gavrilă Ogoranu și Galina Răduleanu

Galina Răduleanu, alături de Ion Gavrilă Ogoranu, într-unul din puținele momente de bucurie și tihnă din viața foștilor deținuți politici, la Festivalul ROMFEST 2000, desfășurat la Sibiu.

Mai sunt doar 8 zile până când ne vom întâlni din nou, sub semnul Rezistenței, cu ultimii martori ai zguduitoarei noastre istorii recente, mărturisitori ai temnițelor comuniste, eroi aflați încă printre noi.

Unul din oaspeții nelipsiți ai Zilelor Rezistenței, cu care ne vom reîntâlni și în 19-21 iulie 2019, este doamna dr. GALINA RĂDULEANU, fost deținut politic pentru activitate anticomunistă și mărturisirea credinței strămoșești.

VINO ȘI TU LA SÂMBĂTA DE SUS, 19-21.07.2019, LA ZILELE REZISTENȚEI, ediția a X-a!

Dr. Galina Răduleanu. Născută în 1933 în Basarabia, ca fiică a preotului Boris Răduleanu, va urma profesia de medic psihiatru, fiind arestată în 1962, la vârsta de 27 de ani, și condamnată la 7 ani detenție pentru atitudinile sale anticomuniste. Experiențele incredibile trăite în terifiantele condiții rezervate de comuniști deținuților politici, au fost relatate cu măiestrie în volumul: “Repetiție la moarte”.

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php