Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

CÂTĂ ÎNCREDERE AVEM ÎN DUMNEZEU? Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci: UN ÎNȚELES NEAȘTEPTAT AL LUĂRII CRUCII “IN FIECARE ZI”

“Până când veţi sta cu picioarele în două bărci? Şi noi încă stăm în această stare. Ne numim creştini, însă foarte puţini putem face această alegere zi de zi, între ce a poruncit Dumnezeu și ce ne cere El, şi ceea ce ne cere lumea aceasta, şi de ruşinea lumii acesteia, şi de dragul lumii acesteia, şi de patima pe care o avem faţă de lumea aceasta și noi suntem puşi la această alegere între Hristos şi Baraba; aşa şi noi suntem puşi între duhul lumii acesteia și porunca lui Dumnezeu şi dragostea faţă de Dumnezeu.Şi de cele mai multe ori, dacă suntem sinceri cu noi, recunoaştem că-l alegem pe Baraba…““Purtarea Crucii noi nu o putem face cu propriile noastre puteri. Sau, dacă încercăm s-o facem bazându-ne numai pe ceea ce putem noi, pe ceea ce credem noi, de cele mai multe ori eșuăm…”

 

Predica Parintelui Ciprian Negreanu la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci – 2011:

 

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

În această duminică suntem încă sub lumina sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci și această duminică este duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci, duminică în care pomenim şi amintim din nou Crucea şi înălțarea ei, ca şi în duminica de dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. Aceste două duminici dau îndemn şi ne învaţă cum să ne ridicăm crucea şi care este crucea pe care trebuie s-o ridicăm.

În primul rând, Evanghelia auzită, din capitolul 8 de la Marcu, versetele 34-38, acum nouă ni se pare foarte firesc şi auzim foarte firesc cuvântul:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

Si când auzim să-şi ia crucea sa, ni se pare normal, atât de mult a pătruns semnul acesta în inima noastră, atât de mult l-am legat de Hristos Dumnezeu nostru, atât de clar este pentru noi semnul biruinţei Fiului lui Dumnezeu, încât nu mai are în inima noastră, în mintea noastră răsunetul pe care l-a avut în mintea apostolilor și a tuturor celor care-L ascultau pe Mântuitorul, căci zice că i-a chemat pe toţi care erau acolo şi le-a strigat, le-a zis cu glas tare:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea să şi să-Mi urmeze Mie.

Si această luare a crucii de care vorbeşte Mântuitorul sună acum mult mai uşor, mai bine, mai firesc. Dar în urechile lor suna cu totul și cu totul altfel.

În primul rând, era o proorocie, Mântuitorul le spunea că va muri răstignit, că va duce crucea. Adică cum poţi să-I urmezi lui Hristos luându-ţi crucea, atâta timp că El n-a luat crucea şi nu S-a răstignit? Cum să-ţi ceară Dumnezeu să-ţi iei crucea şi să mergi pe drumul acesta al Golgotei dacă Dumnezeu n-ar fi făcut asta? Urmarea Lui nu este numai urma paşilor Lui, ci ceea ce face Domnul Dumnezeul tău, prin ceea ce a trecut El să treci și tu.Şi atunci era în primul rând o proorocie, Mântuitorul proorocea şi le vestea lor că va fi răstignit, iar cei care-L vor urma– interpretarea nu era neapărat în literă – nu neapărat vor muri răstigniţi… Cum mulţi au murit răstigniţi, de altfel, dintre ucenicii lui Hristos, în frunte cu Petru, care a fost răstignit cu capul în jos, cu fratele lui Petru, Andrei, răstignit pe un X în Patras, tot un fel de cruce răsturnată cumva, şi alţii mulţi, ce să mai spunem de cei 11.000 răstigniţi pentru Hristos pe muntele Ararat în vremea lui Traian, la 60 şi ceva de ani de la Înălţarea Sa la cer; cum să nu ne amintim de miile şi miile de creştini care au fost răstigniţi la marginea Romei, după ce Nero a dat foc Romei şi i-a acuzat pe creştini de aceasta? Sunt mii și mii de creştini care I-au urmat lui Hristos în chipul acesta desăvârşit, până la capăt. Cum să nu ne amintim de Sf. Policarp al Smirnei, care la bătrâneţi adânci, ucenic al Sf. Ioan Evanghelistul, l-au căutat în Efes, la Smirna, în apropiere de Efes, unde era episcop, și l-au ridicat din casa sa, nu înainte ca acesta să-i primească pe cei care urmau să le fie călăi şi să le dea masă şi să-i hrănească la masa lui. După aceea l-au luat și l-au agăţat, l-au răstignit într-un fel în mijlocul unui amfiteatru și acolo i-au dat foc. Şi sunt mulţi, mulţi alţii care I-au urmat în chipul acesta, însă înţelesul cuvântului nu este literal: nu neapărat, dacă-I urmăm lui Hristos, trebuie să murim răstigniţi. Nu ăsta este interesul pe care Dumnezeu îl dă cuvântului. Şi atunci care este înţelesul? Despre ce răstignire vorbea Mântuitorul? Şi contextul textului de aici, dar şi întregul duh al Evangheliei ne vorbesc clar despre ce crucificare este vorba.

În primul rând, în Imperiul Roman nu erau crucificaţi decât cei care nu erau cetăţeni romani. Oricine era cetăţean roman nu putea suferi această moarte, care era socotită cea mai crudă, pentru că trăiai mult timp într-o suferinţă, într-o agonie prelungită, şi mai erau și ruşinea și batjocura la care erai supus. Fiind ținut la înălţime, de obicei se aduna tot poporul cetăţii să vadă şi cel răstignit era scuipat şi batjocorit şi se aruncau împotriva ta hule şi vorbe grele. Dar cetăţenii romani aveau privilegiul de a li se tăia capul, aşa cum Sfântului Apostol Pavel, fiind cetăţean roman, i s-a tăiat capul, n-a fost răstignit ca Petru.

Dar faptul că cetăţenii romani nu erau răstigniţi, spre deosebire de cei care nu erau cetăţeni ai Imperiului, ne dă un anumit înţeles asupra textului acestuia. Pentru că Mântuitorul ne vorbeşte despre o anumită lepădare de lume:

Cel ce va lăsa casă şi fraţi şi surori pentru Mine…

Chiar în versetele dinaintea acestei Evanghelii spune:

Cel ce iubeşte mai mult pe tatăl său şi pe mama sa…

 nu vorbeşte despre faptul că trebuie să-ţi lepezi părinţii sau apropiaţii, ci că iubirea de Dumnezeu trebuie să fie mai mare decât iubirea de orice şi de oricine aici pe pământ.

Şi mai sunt multe alte versete în care Dumnezeu ne vorbeşte de o anumită lepădare de lume, o anumită înstrăinare de lume, nu ieşind din lume, ci punându-ţi inima şi sufletul mai mult în Împărăţia lui Dumnezeu şi în dreptatea Lui şi în Dumnezeu decât în neamul acesta, în veacul acesta, în timpul acesta, despre care Dumnezeu și spune:

Cel ce se va rușina de Mine înaintea acestui neam păcătos şi desfrânat, şi Eu Mă voi rușina de El înaintea îngerilor lui Dumnezeu, înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri.

Adică El cumva ne încurajează să avem această lepădare interioară de lume, nu neapărat ieşire din lume, ci că, dacă este să alegi între Dumnezeu şi orice al lumii, noi să putem să-L alegem totdeauna pe Dumnezeu. Ne şi spune după aceea:

Şi voi, de fapt, de cine vă împătimiţi, de cine vă e ruşine? De lumea aceasta, de veacul acesta, de timpul acesta care e păcătos și desfrânat? Adică e stricăcios, vremelnic, duce la amăreală, la durere multă, la suferinţă. Pe acesta îl alegeți în locul lui Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăția Sa?“ – asta ne spune, de fapt, Dumnezeu.

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie

– cel ce vrea să facă asta trebuie, cumva, cu sufletul, să iasă din lumea aceasta. Cel ce-I urmează lui Hristos se face străin lumii acesteia, nu mai este, ca în vechime, cetăţean roman, al imperiului, ci trebuie să devii cetăţean al altui veac, al altei Împărăţii; asta nu se face în mod văzut, exterior, prin cine ştie ce semne pe trupul tău sau în mişcări, ci printr-un fel de a gândi, printr-o aşezare a sufletului, printr-o alegere neîncetată a inimii în ceea ce Dumnezeu ne îndeamnă să alegem.

Aşa cum se zice în Epistola către Diognetnoi, creştinii, ne îmbrăcăm la fel ca toţi ceilalţi [asta deja nu prea mai e valabil in lumea moderna, total diferita de lumea antica/medievala, chiar necrestina – n.n.], mâncăm la fel ca toţi ceilalţi, cu nimic nu ne deosebim în cele văzute de oameni, dar, în acelaşi timp – putea s-o spună atunci, pentru că creştinii erau la măsuri mari, acum parcă ne este greu nouă, totuşi creştinii sunt sufletul lumii! – noi locuim în ţări pe pământ, iar patria noastră este alta. Suntem aici străini. În acelaşi timp, în orice ţară am fi, suntem acasă. Peste tot Îl găsim pe Dumnezeu şi Îl află pe El ajutor. Patria cerească la care suntem chemaţi şi pe care părintele Arsenie Boca o numeşte „patria de obârşie”, locul de obârşie pe care îl caută sufletul nostru cu sete şi încearcă să-l găsească face ca oriunde ne-am afla să fim străini, însă, în acelaşi timp, oriunde ne-am afla, nu suntem străini. E un paradox.

Toate acestea se potriveau, poate, mai degrabă altor creştini, nouă ne este mai greu să facem acest pas. Parcă auzim şi acum cuvintele Sf. Ilie:

Până când veţi şchiopăta de ambele picioare? Ori credeţi lui Dumnezeu, ori credeţi lui Baal!

Baal era zeul păgân în care credea aproape tot poporul evreu, căzuse în această credinţă într-un balaur căruia i se închinau şi îi aduceau ofrande.

Până când veţi şchiopăta de ambele picioare? Ori credeţi lui Dumnezeu, ori credeţi lui Baal!

Până când veţi sta cu picioarele în două bărci? Şi noi încă stăm în această stare.Ne numim creştini, însă foarte puţini putem face această alegere zi de zi, între ce a poruncit Dumnezeu și ce ne cere El, şi ceea ce ne cere lumea aceasta, şi de ruşinea lumii acesteia, şi de dragul lumii acesteia, şi de patima pe care o avem faţă de lumea aceasta și noi suntem puşi la această alegere între Hristos şi Baraba; aşa şi noi suntem puşi între duhul lumii acesteia și porunca lui Dumnezeu şi dragostea faţă de Dumnezeu. Şi de cele mai multe ori, dacă suntem sinceri cu noi, recunoaştem că-l alegem pe BarabaDar nu este deznădejde în inima noastră pentru că Dumnezeu pune iarăşi şi iarăşi în faţa noastră alte și alte momente de alegere, în care totuși nădăjduieşte că-L vom alege pe Dumnezeu, ne dă iarăşi şanse, din nou, și din nou, și din nou!

Acest text al Evangheliei sună la Luca aşa:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-mi urmeze Mie.

Aşa spune Sf. Ap. Luca, care era întotdeauna foarte atent la detalii şi el a reţinut acest detaliu care ne aminteşte că Dumnezeu ne pune în fiecare zi în faţă altceva, e o altă cruce, o altă lucrare, o altă strădanie pe care Dumnezeu o are cu noi. E ca și cum Dumnezeu ne pune să secerăm un lan şi avem multe zile de stat acolo ca să secerăm. Şi într-o zi Dumnezeu ne pune în faţă seceri bune, tot ceea ce ne trebuie acolo, iar noi secerăm bine și uşor şi repede. Iar în altă zi secera e tocită, nu merge bine, soarele e mai arzător ca niciodată, nu ne simţim bine trupeşte… Sunt zile şi zile, iar Dumnezeu îngăduie să fie şi zile bune şi zile rele şi fiecare zi are crucea ei. Din ce pricină Dumnezeu face ca unele zile să fie mai uşoare, să ne rugăm mai uşor, să facem poruncile Lui mai cu uşurinţă, mai repede decât altă dată, să avem inima mai blândă şi mai înclinată spre bine decât în alte dăţi, iar în alte zile parcă se împietreşte inima noastră? De ce Dumnezeu îngăduie aceste diferenţe?

Pe lângă faptul că aceste diferenţe ţin de noi și de voia noastră şi de strădania noastră şi de faptul că nu dăm foc sufletelor noastre prin citirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin rugăciune și prin atenţie, prin luciditatea minţii, atenţia la Dumnezeu, deci pe lângă aceste cauze care ţin de noi, există multe dăţi când aceste diferenţe nu ţine neapărat de om. Dumnezeu nu atât de mult vrea să ne vadă biruitori – că nu este omul [singur, prin puterile lui] în stare să biruiască – ci Dumnezeu vrea să-l vadă luptător, ostenitor! Adică Dumnezeu vrea să te vadă şi în ziua în care ai o seceră tocită şi în ziua în care te simţi rău și în ziua în care soarele arde mai tare ca oricând, să te vadă lucrând și ostenindu-te şi, chiar dacă nu faci nici un sfert din cât ai făcut în alte zile, să rămâi în lan şi să lucrezi! Să zici: Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, ce a voit Dumnezeu aceea a făcut, eu sunt dator să mă ostenesc aici! Aceasta este biruinţa pe care o vrea Dumnezeu!

Zilele în care ni se pare că am făcut mult mai mult şi ne-am depăşit limitele şi poate suntem și mai apropiaţi acum de cine-ştie-ce stări duhovniceşti, acelea stau numai în mâna lui Dumnezeu, acelea sunt numai daruri ale lui Dumnezeu, nu sunt la măsura noastră. Cine crede că acelea sunt la măsura noastră şi că noi înşine putem să ne aducem la măsura aceea cade în pelagianism, în erezia în care crede că omul poate de unul singur să ajungă la măsuri dumnezeieşti. Dar noi ştim că fără har nu se poate nimic! Harul este totul!, ziceau Părinţii, zicea Sf. Ciprian al Cartaginei și alții în alte mii de feluri. Omul nu poate decât să se ostenească, să se străduiască, uneori mai puţin, alteori mai mult, după armele pe care i le va da Dumnezeu în ziua aceeaDe ce Dumnezeu dă unele mai bune într-o zi şi altele mai rele în altă zi? Asta e pedagogia dumnezeiască, e o înţelepciune pe care Dumnezeu o are cu noi, că, dacă ne-ar da numai cele bune tot timpul, mândria noastră ar creşte, părerea de sine n-ar mai avea astâmpăr, judecata asupra celorlalţi care n-ar putea cât noi ar fi neostoită. De aceea Dumnezeu, cu înţelepciune, ne dă zile mai bune și zile mai rele, dă zile în care putem mai mult și zile în care putem mai puţin.

Unii dintre Părinţi ajungeau să zică că Dumnezeu preţuieşte mai mult osteneala omului în zilele mai grele decât osteneala din zilele mai bune, asta neînsemnând că atunci când avem pornirea de a face cele bune și de a zice cele frumoase şi de a-i folosi pe oameni şi de a ne ruga, atunci nu trebuie să facem nimic, că atunci nu s-ar socoti. Nu! Să facem și atunci cât putem face, aşa cum Mântuitorul ne-a şi spus:

Dacă nu va depăşi râvna voastră râvna fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu!

Dumnezeu vrea râvna omului, vrea osteneala omului, vrea să-l vadă că e râvnitor, că vrea. Dar, de multe ori, Dumnezeu preţuieşte, poate, mai mult, puţinul pe care îl face omul în zilele grele, când crucea parcă e mai grea, mai ostenitoare, pentru că atunci nu mai este atât de mult ajutorul şi mila și harul lui Dumnezeu, ci e mai mult osteneala omului – cât o omul, atât e, dar nu se lasă! Cu puterile lui mici, atâta face, dar face! E ca şi cum un om ar fi în arenă la box şi e lovit, dar se ridică, şi se ridică, şi se ridică, şi poate n-a lovit el nici o dată, dar se tot ridică şi te minunezi şi zici că aşa ceva n-ai mai văzut, neîncetat se ridică. Iar dacă Dumnezeu pe un asemenea om îl vede că se luptă neîncetat, aceasta înseamnă nădejde!

Omul acela gândeşte aşa: Dumnezeu mi-a dat acestea nu spre uciderea mea, ci spre înţelepciune; nu spre moartea mea, nu spre pieirea mea, ci spre sporirea înţelepciunii şi a științei mele! Cât va socoti El, dar eu mă voi ridica cât voi putea eu!

Şi văzând Dumnezeu aceasta şi nădejdea în El – că asta e nădejde în El -, va ieşi grabnic cu arma și cu pavăza în ajutorul nostru și va lupta El cu puterile întunericului -, căci El îl biruieşte pe diavol, nu omul!

Omul nu-l biruieşte pe diavol, că nu poate nici cât degetul mic al diavolului să se opintească. Ştiţi lauda lui Motovilov, ucenicul Sfântului Serafim de Sarov, şi bățoșenia lui, când a venit el la Sfântul Serafim și i-a zis: Eu aşa m-aş bate cu diavolul, aşa l-aş lua la trântă, aşa i-aş face…! Şi Sfântul Serafim i-a zis: Taci, nu mai spune aşa, pentru că diavolul este heruvim, are putere mare, a avut de la început! Dumnezeu îl ţine să nu-şi arate toată această putere. Deci Dumnezeu îl ţine că nu ne face praf și pulbere diavolul! „Dar dacă te băţoşezi aşa şi te mândreşti, s-ar putea ca Dumnezeu să îngăduie să te ispitească!”. Dar el a continuat aşa să se laude că s-ar bate cu el și a îngăduit Dumnezeu să se smerească Motovilov şi a venit peste el puterea întunericului şi a intrat necuratul în el. În el, care era ucenicul Sfântului Serafim de Sarov şi se ruga neîncetat: „Ajută-mă, părinte, să iasă de la mine acest duh!”, dar Sfântul Serafim îi zicea: „Vei mai sta aşa încă mulţi ani!”. Şi a mai stat aşa încă mulţi ani cu acest duh necurat care îl muncea din interiorul lui. Şi spune Sfântul Serafim de Sarov că, dacă Dumnezeu i-ar îngădui diavolului, și cu degetul mic ar putea să răstoarne pământul. Atâta putere au îngerii, duhurile, faţă de om. Omul este mic. Nu noi luptăm cu duhurile necurateLupta noastră, cum spune Sf. Ap. Pavel, nu este împotriva trupului și a sângelui, ci este împotriva duhurilor din văzduhuri, dar nu noi luptăm cu ele, ci Dumnezeu iese în întâmpinarea noastră! Dumnezeu vrea să vadă credinţa în El, nădejdea în El.

Aţi văzut cât Se bucura de credinţa omului: Mare este credinţa ta! Nicio altă virtute n-a lăudat-o aşa. Nici modestia, nici smerenia, nici dragostea, ci credinţa, care este temelia tuturor. Toate acestea cad fără credinţă, îşi pierd valoarea, dar având credinţă, şi ele capătă valoare inestimabilă. Credinţa aceea vine din nădejde, credinţă nestrămutatăL-a lăudat Dumnezeu pe sutaşul:

N-am văzut atâta credinţă nici în Israel! Şi s-a tămăduit sluga lui în ceasul acela.

I-a zis femeii canaanence:

O, femeie, mare este credinţa ta!

Şi în clipa aceea fiica ei s-a tămăduit. Şi de cele mai multe ori, dacă i-a certat pe Apostolii Săi, i-a certat pentru necredinţă! După Înviere S-a arătat lor şi i-a certat pentru necredinţă, pentru învârtoşarea inimii lor.

Dumnezeu aşteaptă de la om credinţă, dar nu o credinţă formală, ci una care arată că [avem incredere ca] Dumnezeu ştie ce face, că, dacă au venit acestea asupra noastră, dacă Dumnezeu a îngăduit această lucrare a Lui, dacă astăzi este o cruce mai grea sau mai uşoară, este din ştiinţa Lui Dumnezeu, şi din voia Lui, şi cât va vrea Dumnezeu atâta va îngădui. Si să ai nădejde, aşa cum îţi pui nădejdea într-un medic, iar el îţi da tot felul de medicamente şi te simţi rău, cine ştie ce efecte au, dar tu ai încredere și zici: “Sigur ştie el. Continuu, dacă aşa zice el!“, și mergi pe încredere, şi ai încredere, deşi parcă te simţi de zece ori mai rău ca ieri. Aşa să ai încredere mult mai mare în Dumnezeu, Care este Medicul cel mare şi Pedagogul cel mare şi Care, dacă aşa hotărăşte El şi zice că astăzi o astfel de cruce trebuie să duci, aşa trebuie să o duci și nu altfel.

Şi această credinţă şi nădejde în felul acesta este atât de mult iubită de Dumnezeu. Atât de mult îi iubeşte Dumnezeu pe oamenii aceştia şi Se minunează, parcă continuă să Se minuneze! Când am vorbit la Facere că Dumnezeu l-a pus pe om să pună nume animalelor, și acolo contextul şi textul vorbesc de Dumnezeu, Care parcă Se minunează de om cum pune el nume animalelor. E o bucurie plină de minunare, de mirare vizavi de alegerea omului, de hotărârile lui. Aşa cum un tată se bucură de un copil care face lucruri bune, de exemplu plantează un puiet sau ceva, şi se minunează cum i-a pus el numele, cum se străduieşte el să-l ude, aşa Se minunează de omul care are credinţă, aşa S-a minunat de sutaş, cu bucurie mare i-a spus că atâta credinţă n-am văzut nici în Israel! Sau de femeia canaaneancă, sau de multe alte situații asemănătoare. Aşa Se minunează şi Se bucură Dumnezeu.

Ce înseamnă să Se bucure Dumnezeu? Să Se minuneze Dumnezeu de om? Asta înseamnă binecuvântare! Când ai binecuvântare? Dacă citiţi la Sfântul Porfirie sau chiar la părintele Paisie, scrie că la un moment dat vine la părintele [Paisie] o maică şi îi spune: “Părinte, binecuvântați-mă, dar aşa, cu tot sufletul, cu bucurie, că atunci când mă binecuvântați aşa, totdeauna se întâmplă!”. Şi aşa făcea întotdeauna, dacă o binecuvânta din tot sufletul, totdeauna această binecuvântare făcea toate roadele, era folositoare. Ei, să ştiţi că mai cu seamă aşa e la Dumnezeu! Şi binecuvântarea Părintelui aceluia tot de la Dumnezeu vine, și tot bucuria lui Dumnezeu este când vede asemenea credinţă. Și când Se va minuna Dumnezeu de asemenea credinţă a omului că are nădejde și se încrede în Dumnezeu, oare nu-l va binecuvânta Dumnezeu? Oare nu va rodi tot ce face el în ziua aceea? Cu uneltele lui stricate din ziua aceea, cu secera lui tocită, secerând bucăţică lui de pământ, oare nu-i va da Dumnezeu lui prin aceasta binecuvântare, decât pentru cine ştie ce osteneli luate de capul nostru, cu hotărârile noastre, forţându-ne peste măsură? Și să ştiţi că şi aici e o taină şi o smerenie a omului la care trebuie cumva să ajungă.

De obicei credem că Dumnezeu vrea ca noi să facem tot felul de lucruri pe care noi să ni le alegem, cine ştie ce asceză, cine ştie ce lucrări mari, să facem noi ceva, să ne gândim noi cumva. Şi petrecem de multe ori o viaţă întreagă gândindu-ne: “Oare ce trebuia să fac eu…? Oare care era calea mea să mă mântuiesc? Oare ce trebuia să fac special?” Şi ne luăm câteodată pe umeri câte o greutate mare, eu ştiu, să ţinem pe cineva bolnav în casa noastră, să facem noi tot felul de eforturi, găsim noi căi şi credem că asta e voia lui Dumnezeu şi încercăm s-o facem. Dar să ştiţi că prin acest text pe care l-am citit, voia lui Dumnezeu e mult mai simplă, nu trebuie să te gândeşti o viaţă: “Oare ce ar trebui să mă fac eu? Oare să mă fac avocat sau medic? Oare trebuie să fac aia sau aia ca să-i plac lui Dumnezeu şi să-L cinstesc pe Dumnezeu şi să lucreze Dumnezeu prin mine şi să Se bucure Dumnezeu?“. Nu! Lucrurile sunt mult mai simple! Dumnezeu ne spune prin acest text că în fiecare zi Dumnezeu ne va da o cruce, o încercare, ne va da să trecem prin ceva. Pe aceea pe care ne-o va da Dumnezeu s-o trecem cu “foarte bine“.

Parcă suntem în clasa a doua şi noi tot întrebăm: “Dar când sunt integralele şi derivatele? Vreau nişte chestii mari, serioase!“. Şi când îţi asumi asupra ta şi-ţi iei tu, care nu eşti la măsurile acelea, lucruri care sunt mai presus de tine, eu ştiu, cine ştie ce posturi mari, cine ştie ce osteneli peste măsură, să presupunem, de capul tău, atunci eşti ca un copil care în clasa a doua te apuci de trigonometrie sau ceva foarte greu. Şi se pot întâmpla mai multe lucruri:

– ori eşti de râs în faţa tuturor după ce te lauzi la toţi că vei face și vei drege și mai ales în faţa diavolului, care era un spectator ascuns, ca un intrus care totdeauna va râde de tine că te-ai dat cu capul de toţi pereţii şi va şti după aceea să zică: <Vezi? Nu te ajută Dumnezeu! Vezi? Nu te-a ajutat cu nimic!> şi te va duce la deznădejde;

sau

– te vei deznădăjdui și vei zice <A, eu nu sunt bun de nimic, nu sunt bun de creştin, nu voi putea niciodată să fac ce fac sfinţii…>.

Deci în primul rând deznădejde, după aceea necredinţăToate aceste stări în care nu reuşeşti să faci ceva te fac să cazi din credinţă. Credinţa ta, puţină câtă era, începe să se destabilizeze. Şi atunci, dacă nu sunt de făcut lucrurile acestea pe care ni le cere Dumnezeu – că tu-ţi închipui că ţi le cere…? Ţi le cere, dar nu acum! Nu la măsura asta! Este o creştere, este un timp! Părintele Arsenie Papacioc avea înţelepciune să zicăLasă timpul să treacă, în timp le vei face pe toate, nu te grăbi!”. Tot timpul insista pe aceasta!

Şi mi-am amintit de un monah, un părinte care a plecat în Muntele Athos şi avea atâta râvnă, după aceea a şi căzut, a ajuns să se căsătorească. Părintele Arsenie Papacioc a fost singurul care i-a zis: Ai prea multă râvnă! Părinte, e prea mult dintr-o dată, ia-o încet, ai timp până la 70 de ani!”. S-a întors foarte dezamăgit băiatul acela, a zis: „Auzi! Până la 70 de ani…? Eu vreau acum! Acum totul!”. Şi aşa s-a şi împlinit cuvântul părintelui Arsenie Papacioc, că în această osteneală de a face prea mult şi peste puteri, a venit diavolul, a căzut în deznădejde, a căzut în necredinţă până la urmă, văzând că nu poate. Era depăşit.

Deci Dumnezeu nu vrea să ne asumăm cine-ştie-ce lucruri, El vrea s-o luăm încetul cu încetul. Şi ce ne scoate Dumnezeu în cale, în fiecare zi cu crucea ei, s-o rezolvăm. Problema aia mică, de clasa a doua, a treia, s-o rezolvăm, s-o facem cât de bine posibil, cât de bine! Cu cât vei face mai multe, în cât mai mult zile, le vei trece cu bine, aşa vei trece cu uşurinţă din treaptă în treaptă, din măsură în măsură şi vei ajunge la lucruri la care nici nu te gândeai.Aşa cum, acum un an, ţi-era greu să ţii post două zile, acum poţi să ţii un post întreg! Dar atunci nu-ţi puteai imagina. Dacă atunci te forţa cineva să ţii, te revoltai, te învârtoşai, ziceai că creştinismul e o forţare şi nu-ţi place. Dar aşa, luând-o încetul cu încetul, ai ajuns să faci lucruri mari. Și o să faci lucruri și mai mari. Dar toate acestea la măsurile la care le-a rânduit Dumnezeu.

E o smerenie aici: să laşi cum vrea Dumnezeu. <Atât sunt eu acum! Dumnezeu îmi dă în fiecare zi prin ce să trec.Azi îmi scoate în cale un om nervos, mâine îmi scoate în cale un om supărat şi obosit şi să vedem cu ce-l pot eu ajuta, poimâine trebuie să fac nu-ştiu-ce şi să nu cârtesc atunci, în fiecare zi e altceva!Şi tu zici: “Lucruri de-astea mici…? Asta-i viaţa creştinului…? Eu trebuie să fac lucruri mari!Si te apuci tu să faci cine-ştie-ce lucruri sau te apuci să urci direct într-un copac prea înalt şi tu nu ştii să urci şi vei cădea. Aceasta este taina unei cruci a smereniei la care Dumnezeu ne cheamă.

Unul dintre înțelesurile Sfintei Cruci pentru Evanghelia de astăzi este aceasta:înălţarea ei în smerenie asupra vieţii tale şi ce-mi va da Dumnezeu aceea voi lua şi cum va socoti El voi faceDacă El mi-a scos asta în cale, asta voi face!Cum se zice de samarineanul milostiv. Nu se zice că el căuta în toate părţile vreun om căzut să vadă dacă-l poate ajuta. Şi dacă Dumnezeu i-a scos în cale, el a făcut lucrul desăvârșit! S-a îngrijit, a făcut tot ce trebuia să facă! Aşa şi noi!

Cine va urma calea aceasta, aceasta este calea de mijloc, aceasta este calea împărătească, aceasta este calea care nu are extreme;extremele sunt ale diavolului. Extremele, şi a lâncezelii, şi a nepăsării, şi a unei râvne fără de măsură, fără ascultare, acelea sunt în slujba diavolului. Aceasta este calea de mijloc, dumnezeiască. Cine merge pe această cale nu va cădea. Va urca mei repede decât crede! Noi toţi am încercat să urcăm şi am zis: <Păi pe scara asta cu trepte aşa de mici să urc eu? Eu vreau să urc direct pe funie!> Şi ne străduim de ani întregi să tot urcăm pe funie şi tot cădem şi ne frângem mâinile şi picioarele căzând de la înălţimi mari și iarăşi încercăm pe aceeaşi funie. Dar urcaţi-vă pe treptele acelea mici şi o să vedeţi că ele cresc tot mai mult! Cresc, cresc, la măsurile la care și sufletul nostru, și picioarele noastre duhovnicești se învaţă să facă paşi mai mari, mai mari, mai mari.

Dumnezeu îi dă exact ce-i trebuie omului. Cine urmează această cale se smereşte şi Îl recunoaşte pe Dumnezeu marele Pedagog. El ştie ce să dea şi cât să dea. Nu ştie omul, ştie Dumnezeu! Să mergem pe această cale.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

Predica Parintelui Ciprian Negreanu – 2010

“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

În această duminică de după Înălţarea Sfintei Cruci aţi auzit despre o altă măsură a Crucii, despre care se vorbește şi care şi ea trebuie ridicată:

să-şi poarte crucea sa.

Duminica de dinainte şi duminica de după vorbesc tot despre Înălţarea Sfintei Cruci. Duminica de dinainte ne spune despre o parte din convorbirea Mântuitorului cu Nicodim şi îi spune că aşa cum a ridicat Moise şarpele în pustie, aşa Se va înălţa Fiul Omului, ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi îi spune în continuare celelalte lucruri şi vorbesc tot despre o înălţare: despre înălţarea Crucii în inima noastră, şi despre o înălţare a semnului, aşa cum s-a înălţat atunci în pustiul lui Israel, în pustiul Egiptului, al Sinaiului, al Asiriei, pe unde se învârtea poporul lui Israel în cei 40 de ani. Aşa cum s-a ridicat atunci Crucea pe care era ridicat atunci acel şarpe și a fost semn de mântuire din moarte a celor muşcaţi de şarpe, aşa trebuie să ridicăm în inima noastră, să înălţăm Crucea. Era un chip al înălţării Crucii de care ne vorbea Biserica, pentru că trebuie să înălţăm neîncetat în inima noastră amintirea Crucii, amintirea Jertfei Mântuitorului, ca să ne izbăvim de otrava șarpelui care neîncetat ne muşcă, care, din noi înşine, din trupul nostru, din pornirile noastre, din apropiaţii noştri sau chiar prin lucrarea lui directă, ne muşcă şi ne otrăveşte. Şi aşa cum aceia se tămăduiau uitându-se la Cruce, uitându-se la şarpele de aramă, şi se izbăveau, şi noi neîncetat să ne aducem aminte de Hristos şi de Răstignirea Lui, aşa cum Pavel zicea:

Şi nu cunosc între voi decât pe Hristos, şi pe Acela răstignit

–, prin aceasta, cumva, spunând că orice ar fi, și orice ar afla despre ei, şi orice ar auzi despre ei, se iartă şi se îngăduie şi rămân în continuare uniţi şi fraţi, pentru că pe Hristos Îl cunoaşte în ei şi pe Acela răstignit, şi ştie că Hristos a murit pentru ei. Astfel ni se oferă o altă înţelegere a Crucii.

Am vorbit în mai multe dăţi, pentru că această Evanghelie se mai citeşte şi în alte dăţi. In duminicile de peste an se citeşte cea după Matei atunci, acum se citeşte cea după Marcu, dar sună foarte asemănător, aproape cu aceleaşi cuvinte:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie şi oricine se rușinează de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi ruşina de el înaintea îngerilor lui Dumnezeu şi înaintea Tatălui Meu Cel din ceruri şi oricine va mărturisi despre Mine înaintea oamenilor, şi Eu voi mărturisi despre El înaintea lui Dumnezeu din ceruri.

Aceasta este Evanghelia de astăzi pe scurt. Ea se mai citeşte, cea de la Matei, o dată în cursul anului. Şi aş vrea să descopăr un înţeles al purtarii Crucii, pentru că despre asta era vorba în

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede se sine, să-şi înalţe crucea sa pe umăr – tot despre o înălţare a Crucii este vorba, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze mie.

Adică să o ridice de jos, să o ridice aşa cum Hristos a ridicat crucea şi şi-a pus-o pe umeri şi a dus Crucea.

Și despre ce cruce este vorba? Am vorbit şi în alte dăţi despre crucea mărturisirii, căci în primul rând despre mărturisire este vorba, pentru că, uitaţi-vă că după Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie, imediat este pus cuvântul că

oricine se rușinează de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi ruşina de el înaintea îngerilor lui Dumnezeu şi înaintea Tatălui Meu Cel din ceruri şi oricine va mărturisi despre Mine înaintea oamenilor, şi Eu voi mărturisi despre El înaintea lui Dumnezeu din ceruri.

Si atunci, de la sine este înţeles că cea mai clară explicaţie a crucii acesteia, pe care trebuie să o purtăm, este crucea mărturisirii lui Hristos înaintea oamenilor şi înaintea lumii întregi fără de rușine. Şi Dumnezeu face cu noi astfel încât noi să ieşim într-un avantaj desăvârşit, că dacă noi, cu puţinele noastre vorbe, cu puţina noastră minte, cu puţina noastră inimă Îl mărturisim, cât putem noi, pe Dumnezeu, atunci când este cazul şi când ne pune Dumnezeu în faţă, cum zice Mântuitorul:

Şi când se va întâmpla, să mărturisiţi, de te va pune nu numai în faţa sinedriului sau a regilor sau a împăraţilor, ci a prietenilor, a apropiaţilor, când se va întâmpla, să mărturisiți – adică se va vorbi, probabil despre Dumnezeu, vei vedea lucruri de nepermis şi vei spune: “Eu nu pot să fac asta!” sau “Nu pot să merg mai departe aşa, pentru că eu cred în Dumnezeu și trebuie să-L ascult pe Dumnezeu mai mult decât pe voi!”.

Şi e atât de mare darul şi răsplata pentru atât de puţin cât facem noi, încât din câteva cuvinte câte spunem noi despre Hristos, despre Dumnezeu, de care Dumnezeu nu are nevoie – pentru că are îngeri însutit, înmiit mai cu limbi de foc, cei care pot suna surlele la începutul celei de-a doua veniri ca să ridice morţii din morminte, tot aşa ar putea Dumnezeu, dacă ar fi voia Lui aşa, să-L vestească pe El îngerii, puterile îngereşti, miriade și miriade de îngeri şi slujitori ai lui, pe care noi nu ni-i putem închipui în frumuseţea lor şi în puterea lor. Deci Dumnezeu nu are nevoie de noi ca mărturisitori, ci nouă ne dă marea şansă să-i fim lui ca niște “avocaţi”, El ne face marea onoare să-L mărturisim, nu noi Îi facem lui onoare şi cinste și cine-ştie-ce folos, ci vrea să ne facă împreună-mântuitori ai sufletului aproapelui nostru, participanţi la această lucrare de mântuire a celuilalt. Şi de aceea ne îndeamnă să mărturisim, şi ca şi prin aceasta să dovedim că-L iubim pe El mai mult decât orice în lumea aceasta şi nu ne ruşinăm de El.

Acum aş vrea să vorbim despre o altă mărturisire, cea din inima noastră. Și mărturisirea exterioară are ca reazem mărturisirea din inima noastră. Fără acest reazem al mărturisirii neîncetate din inima noastră a lui Hristos, nici cea exterioară nu s-ar susţine.

Şi această inălţare a Sfintei Cruci si marturisire a lui Hristos în inima noastră nu are numai un singur înţeles. Sfântul Apostol Luca spune aceasta astfel:

Cel ce vrea să vina dupa Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie.

Acest în fiecare zi deschide mintea noastră spre o înţelegere puţin diferită – în ce sens? Asta ne dă dovadă că această cruce – greutatea ei, mărimea ei – sunt diferite de la zi la zi. Înseamnă că în anumite zile este într-un fel și în alte zile este în alt fel, înseamnă că Dumnezeu îngăduie – sau chiar vrea – ca unele zile să fie într-un fel, poate cu mai multe bucurii și cu mai multe nădejdi, cu multă întărire şi din partea apropiaţilor noştri, întărire în toate cele bune, iar alteori poate că îngăduie – nu ştiu dacă vrea neapărat, dar îngăduie – ca unele zile să fie mai grele, mai deznădăjduite – nu vrea! – mai obositoare, cu mai multe încercări din partea noastră, a aproapelui nostru, a trupului, mai încercuiţi din partea ispitelor. Dar toate aceste cruci ale fiecărei zile pe care ni le îngăduie Dumnezeu sunt de folos pentru noi și trebuie să le ridicăm.

Dar, până la urmă, crucea nu este greutatea acestei zile, ci felul în care dăm noi mărturie şi cum folosim acea zi pe care a îngăduit-o Dumnezeu – pe care a îngăduit-o, nu a voit-o, şi trebuie să facem întotdeauna distincţia aceasta, că Dumnezeu vrea binele! În chipul lui Hristos se vede că Dumnezeu vrea binele omului, vrea sănătatea omului; ce om a venit vreodată la Hristos să-I zică “Tămăduieşte-mă!” cu credinţă şi să-i fi zis Hristos: “Nu, mai rămâi aşa…” E clar că Hristos vrea ca omul să fie sănătos, să fie bine, să fie netulburat, să fie în pace. De atâtea ori îi ceartă pe apostoli: De ce se tulbură inimile voastre? Nu s-a auzit niciodată: “Bine vă este vouă să fiţi tulburaţi, bine vă este vouă să staţi în frică, bine vă este vouă să staţi cu tulburare mare sau cu necaz…” Sau când au venit să-i ceară dajdie lui Petru nu i-a spus, nu l-a certat: “Vezi? Nu te-ai îngrijit!” Nu s-a folosit de aceste prilejuri ca să zgândărească, sau să învârtoşeze, sau să tulbure sufletul celuilalt! Niciodată! Ci s-a grăbit spre pace, spre bine, spre bucurie, spre răbdare, in sensul bun al cuvântului. Deci cu siguranţă Dumnezeu vrea binele. Răul care mai vine peste sufletele noastre este îngăduinţa lui Dumnezeu când altfel nu mai merge şi când atragem răul cu toată osârdia sau chiar îl facem. Aşa gustăm din fructele răului făcute de noi, udate de noi, răul sădit de noi de multe ori – sămânţa împrumutată de la diavol o sădim în sufletele noastre, îl udăm, îl creştem cu anii şi apoi gustăm roadele lui amare şi zicem: “De ce a vrut Dumnezeu aşa? Nu a vrut Dumnezeu aşa, a îngăduit aşa, ca măcar, cum zicea Origen, ca mâncând din acele fructe amare, să ne iasă pe nas și să zicem: “Nu mai vreau!Alte fructe de genul ăsta nu voi mai hrăni, nu voi mai culege, nu le voi mai pune în hambarul inimii mele, nu le voi trece prin teasc, nu le voi bea cum beau vinul cel bun al lui Hristos! Acestea nu sunt bune!

Şi de aceea Dumnezeu îngăduie – îngăduie, nu voieşte! – ca omul să ajungă în tot felul de necazuri şi ispite pe care şi el cu osârdie și le-a legat de suflet, ca într-o pânză s-a legat de acele răutăţi. Oricum, ele sunt urmări sau roade ale răului pe care tu l-ai sădit. Cum zice românul: Semeni vânt, culegi furtună. Semeni neîncetat vânt, supărare, tulburare, necaz, ispită, vei culege furtună în sufletul tău. Şi acest lucru se potriveşte și la nivel spiritual, duhovnicesc, al sufletelor noastre, nu doar la nivel afectiv, exterior, social, al vieţii între oameni.

Crucea, până la urmă, pe care trebuie s-o purtăm și s-o ridicăm în fiecare zi şi fiecare zi e diferită, crucea nu este necazul zilei aceleia, ci crucea e cum să faci acea zi, cu bucuria ei, sau cu necazurile ei, cu tristețile și supărările ei, cu mâniile ei – sunt zile mai de mânie, mai de tulburare, mai de neînţelegere, în care parcă nimic nu iese – cum să faci ca acele zile să le întorci spre Dumnezeu. Să le faci să fie de folos pentru sufletul tău şi spre mărturisirea lui Dumnezeu și înaintea sufletului tău și înaintea lui Dumnezeu neîncetat şi înaintea oamenilor, până la urmă, pentru că acestea se vădesc şi în exterior. Niciodată nu vor putea rămâne numai în interior. Iar acea întoarcere a acelei zile, aşa cum este ea – şi de multe ori nouă ni se pare că cele bune le putem întoarce, iar pe cele rele nu. Mai ales cei care sunt în credinţă, şi în Biserică, se învaţă să întoarcă încetul cu încetul zilele mai grele, mai ostenitoare, mai împovărătoare spre Dumnezeu, însă uită să se înveţe să întoarcă şi zilele bune, zilele pe care Dumnezeu le voieşte – pe acelea chiar că le voieşte – cu multă pace, cu multă linişte, cu multe bucurii care vin peste om, care-l adapă şi care-l odihnesc, şi pe acestea să le întoarcă spre Dumnezeu; pe acestea uită să le întoarcă. Şi de multe ori nu purtăm crucea zilei.Încă o dată spun: crucea zilei nu este ziua cu greutăţile sau cu bunătăţile ei, crucea zilei este cum reușim s-o întoarcem spre Dumnezeu, cum reușim să dăm slavă lui Dumnezeu în toate, cum reuşim să dăm mărturie despre Dumnezeu în toate.

Şi aici aşa aduce aminte despre învățătura Părinţilor, foarte folositoare: noi, în general, credem că a fi creştin înseamnă să te opui neîncetat stărilor sufleteşti care vin peste tine. De multe ori vin peste noi stări sufleteşti care nu înţelegem de unde vin, o anumită tristeţe, sau tulburare, sau nemulţumire, sau mânie, sau bucurie, de neexplicat, și nu ştim de ce, sau o stare de exuberanţă. Tot felul de stări sufleteşti vin peste noi și, de multe ori, noi pierdem vreme multă din punct de vedere duhovnicesc gândindu-ne de unde vin, ca şi cum ai în curte o baltă mare și, în loc să stai s-o scoţi repede afară, stai să analizezi cu eprubeta şi la microscop: oare de unde vine această baltă? Oare cât curge de la găini, cât curge de la porci, cât curge de la izvorul din deal? Nu contează asta. Oare ce am zice de omul care stă să analizeze gunoiul din curtea lui și după ce-l analizează bine se apucă să-l scoată afară? Tot aşa de nebuneşte este să tot stai să te întrebi de unde şi cum. Pentru că, oricum, sursele şi golurile şi spărturile sufletului nostru prin care diavolul va arunca neîncetat gunoiul nu avem nădejdea prea curând să astupăm toate găurelele, toate locurile, să nu pătrundă cu nimic în inima noastră, să fim atât de experimentați, să ajungem la măsura desăvârşirii, aşa cum era Sf. Antonie cel Mare, despre care se spunea că ori de-l lăudai, ori de-l certai, orice făceai cu el, era egal cu sine însuşi, el nu se schimba. Acestea sunt lucruri mari. E o pierdere mare de vreme să tot stai să analizezi: “Oare de ce m-am întristat azi? Oare de ce m-am bucurat? Oare de ce sunt într-o stare de exuberanţă?” E prea puţin important asta.

Și auziţi ce zic Părinţii: nu sta să analizezi, că pierzi vremea! Nu ştii. De multe ori suntem triști numai pentru că e o zi mai întunecată. Eşti trist și pentru că inconştient mintea ta leagă şi o anumită atmosferă, un anumit miros, un anumit loc de anumite momente mai grele din viaţa ta şi tu nici nu ştii de ce eşti mai tulburat în ziua aceea, dar în mintea ta aşa pavloviană legi lucrurile și eşti mai tulburat. Are rost să stai să stai să te gândești? N-are rost!

Al doilea lucru care nu are rost este să stai cu totul și cu totul împotriva acestor stări. Pe cât se poate, mai ales când ele sunt nocive, încearcă să le dai la o parte, dar nu într-o luptă pe viaţă şi pe moarte! Şi aici greşesc mulţi care se socotesc mari trăitori sau asceţi sau ostenitori pe calea lui Dumnezeu pentru că încearcă să scoată aceste stări, dar, de fapt, noi nici nu știm ce să punem în loc! Adică: asta nu e bine, asta nu e bine, asta e bine – dar, de multe ori, ce ni se pare nouă că a fost bine au fost anumite trăiri ale noastre cu Dumnezeu despre care tu nu poţi să ştii cu siguranţă, desăvârşit, că acestea aşa trebuie să fie. Nici nu ştii bine cum trebuie să fii! Şi, chiar dacă ai şti bine cum trebuie să fii, nu știi dacă poţi, alungând de la tine întristarea, cât poţi, că n-o să poţi niciodată desăvârşit a o alunga, alungând de la tine deznădejdea, alungând de la tine bucuria prea mare, nu ştii dacă, ce va rămâne vă rămâne aşa cum trebuie să fie și vei rămâne aşa cum trebuie să fii tu, sufletul aşa cum l-a zidit Dumnezeu. Şi atunci Părinţii ne îndeamnă şi spun că este o luptă cu morile de vânt. Nu te lupta peste măsură cu pornirile și cu ceea ce vine peste tine.

Atunci, până la urmă, ce să faci? Ei cum făceau? Dacă să studiezi ce vine peste tine nu prea e bine, dacă să stai împotriva lor, să lupţi împotriva acestor porniri până la sânge nu este bine, atunci ce este bine? Toată învăţătura aceasta a Părinţilor s-ar strânge într-un cuvânt pe care îl formulez eu după capul meu și care sună urât și comercial, dar e de înţeles pentru noi: ce marfă se aduce la magazin, pe aceea s-o foloseşti să faci bine cu ea. Dacă vine în ziua aceea tristeţe, fă cum făcea un Părinte din Pateric: a venit în ziua aceea tristețe peste el şi îi venea să plângă şi nu ştia de ce şi zicea „Oare nu cumva a îngăduit Dumnezeu această stare de tristețe şi de plâns ca să-mi aduc aminte de păcatele mele, să-mi plâng păcatele că poate mâine oi muri?” Și înmulţea plânsul în ziua aceea spre Dumnezeu, ridica crucea zilei, o dădea lui Dumnezeu în felul acela. Nu zicea: “Tristeţe, pleacă de la mine, trebuie să fiu vesel”. Nu poţi să fii vesel când te-a luat cine-ştie-ce val de tristeţe şi tulburare; nici nu ştii de unde să-l iei și cum să-l apuci, cui să zici: “Ieşi!“, că nici nu ştii de unde să-l prinzi. Şi atunci folosea aceasta spre Dumnezeu!

cruce03.jpgAsta-i marea purtare a crucii interioare, înălţarea ei, cu fiecare zi pe care ţi-o dă Dumnezeu! Într-o zi îţi dă Dumnezeu bucurie, poart-o aşa, dă slavă lui Dumnezeu, mulţumeşte-I, bucură-i şi pe alţii dacă poţi în ziua aceea, acestea sunt roadele crucii din ziua aceea. Altă dată te simţi mai însingurat, ai nevoie de singurătate – este vremea să te rogi în singurătate; du-te, retrage-te, roagă-te, întăreşte-te, nu zice: “Nu, voi ieşi şi voi sta cu oamenii…“, bosumflat morocănos, că nu aşa trebuie să fii. De unde ştii cum trebuie să fii? Foloseşte-te de toate şi întoarce-te spre Dumnezeu.

Până la urmă, toate aceste stări de tulburare, nemulţumire, mânie, mulţumire, toate acestea sunt ca nişte copaci, ca o livadă a sufletului, și toate trebuie să redevină grădina Raiului de care Dumnezeu i-a zis lui Adam: Din toţi copacii Raiului să mănânci! Sfântul Ioan Damaschin zice: Ce înseamnă să mănânci din toţi copacii raiului în sensul duhovnicesc al cuvântului decât acela că prin toţi să te ridici la Dumnezeu? Prin tot să te ridici la Dumnezeu, tot ce faci să te ridici la Dumnezeu! Și atunci, dacă toate aceste stări sufleteşti sunt ca nişte copaci, prin toţi să te ridici! Dacă acum este vreme să te întristezi, întristează-te cu folos! Dacă acum este vreme să te însingurezi, însingurează-te pentru Dumnezeu și pentru aproapele tău. Dacă acum este vremea să te bucuri, bucură-te cu folos! Aşa cum în unele tehnici de luptă orientale te foloseşti de puterea vrăjmașului tău, de puterea celui care vrea să te lovească și îl biruieşti cu acea putere,aşa parcă au găsit Părinţii în înţelepciunea aceasta mai adâncă să se folosească de răul și de răutatea noastră, să se folosească de neputinţele și de slăbiciunile noastre, să se folosească de răutatea și urâtul pe care îl aduce asupra noastră diavolul, să se folosească spre bine! Aşa cum, dacă la mare vă lăsaţi duși de val, mult mai uşor rămâneți la suprafață, dar, dacă staţi împotriva lui cu toată râvna, vă va lovi neîncetat și vă va tulbura. Ei, aşa e să stai împotriva tuturor pornirilor care vin peste tine. Mult mai bine e să te foloseşti de valul acela, să rămâi la suprafaţă, să te bucuri şi de marea aceea, aşa cum putem să ne bucurăm de marea vieţii pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

Aceasta ar fi una dintre învăţăturile acestei Evanghelii, mai tainice puţin și mai greu de ajuns. Asta înseamnă ridicarea crucii. De multe ori noi avem criterii false, noi credem că sunt bine și zicem că aşa este bucuria, aşa trebuie să fiu. Niciodată omul nu va putea fi într-un fel, ar fi şi plictisitor, ar fi şi obositor să fie tot timpul într-un fel și încearcă mereu să fie în felul acela în care crede el că trebuie să fie și pierde și micile, care, de fapt, sunt marile bucurii duhovniceşti pe care Dumnezeu ţi le dă neîncetat, stă numai cu gândul că el trebuie să fie în felul în care crede el, nici nu va putea decât de puţine ori în viaţă să fie în felul acela; e aproape o viaţă duhovnicească ratată. Pe când, dacă te laşi după Dumnezeu, și dacă azi a îngăduit tristeţe, foloseşte-te de tristeţe, dacă mâine a îngăduit bucurie, folosește-te de bucurie, şi din toate acestea te vei bucura și mai mult, și vei vedea și micile bucurii, marile bucurii duhovniceşti pe care Dumnezeu ţi le dă.

De exemplu, într-o zi obișnuită în care să zicem că vine peste tine mâhnire. Tu, în loc să stai să te gândeşti: “Oare de ce? Oare ce vrăji mi-a făcut vecinul? Oare m-a deochiat? Oare nu-ştiu-cine mi-a dorit răul? Oare Dumnezeu a îngăduit asta ca să mă pedepsească? Oare…? Oare…? Toate acestea sunt pierderi de vreme, că nu știi să spui de ce! Că a îngăduit Dumnezeu asta, cu siguranţă. Dar tu, în loc să stai să te gândeşti de ce, apoi să stai să te lupţi cu starea, să te lupţi nebuneşte, de multe ori fără izbândă, cu multe sacrificii degeaba şi pierzi toată ziua într-o luptă interioară în care exteriorul nu mai este pentru tine și pierzi toate micile bucurii duhovniceşti – care ar fi aceste mici bucurii duhovniceşti? Lumea, oamenii, vântul care bate, florile, toate acestea care mărturisesc despre Dumnezeu şi care aduc mărturie în inima ta despre Dumnezeu. Şi, în schimb, te-ai bucura, ai zice: “Azi sunt puţin mai trist, dar uite ce flori interesante! Parcă şi ele sunt puţin triste…” Toate acestea îţi folosesc sufleteşte și te ajută interior şi te întăreşti şi vezi şi te hrăneşti cu micile bucurii, care sunt, de fapt, mari, deşi nouă ni se par mici, dar ele sunt mari, şi noi le trecem cu vederea pentru că avem, nu-i aşa, o problemă mult mai importantă acolo, ne luptăm noi, avem treburi, probleme mari…

Și, de fapt, nici aici nu rezolvăm şi nici nu luăm aceste daruri ale lui Dumnezeu, pe care ni le dă tot timpul, le trecem cu vederea și ne trezim săraci seara sau, înspăimântător, săraci la sfârşitul vieţii, obosiţi de lupte, răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu, împovăraţi, fără rod. Are rost? Nu are! Ceata sfinţilor a găsit izvorul vieţii şi uşa Raiului. Aceşti Părinţi s-au luptat, au văzut, au găsit căile, au ştiut să citească Scripturile și să înţeleagă adevăruri adânci! Să-i urmăm pe ei! N-are rost să mai încercăm noi, încă o dată, generaţie după generaţie, zicând că poate reuşim; nu reuşim! În istoria monahismului egiptean se ştia doar un Părinte care lupta direct cu gândurile faţă către faţă, cu pornirile, cu stările sufleteşti: Macarie Egipteanul. Şi Părinţii din Pateric îl pomeneau ca pe ceva excepţional, rar, nemaivăzut. Restul nu încercau aşa. Dar acela era un luptător pentru Hristos, pentru Dumnezeu, cum nu s-a mai pomenit! Aşa a ales calea aceasta şi l-a ajutat Dumnezeu, dar acestea sunt cazuri excepţionale. Restul s-au ostenit pe calea aceasta. Dacă ei au găsit calea vieţii şi uşa Raiului, noi să nu mergem pe ea?

Să mergem pe ea. Să ridicăm astăzi crucea. Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

sursa: Cuvântul Ortodox

Schimonah Paulin Clapon, Prezent! 4 ani de la mutarea la cele cereşti

Acum 4 ani, la marele praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care Dumnezeu le-a rînduit unor plăcuţi ai Săi să fie primiţi în Împărăţia cea Cerească (precum îi avem pe Sfîntul Ioan Gură de Aur şi pe Arhimandritul Sofian Boghiu, ca să dăm numai două exemple), la sfîrşitul Sfintei Liturghii s-a mutat dintre noi la cele de sus mărturisitorul şi plăcutul lui Dumnezeu schimonahul Paulin Clapon.

După o viaţă întreagă de suferinţe şi cruci, şi-a încheiat cel din urmă zbor plecînd de lîngă prietenul său iubit, Părintele Justin, lîngă care a venit să-şi (de)săvîrşească viaţa sa de pătimitor. Părintele Paulin, numit Gheorghe în Sfîntul Botez, s-a născut la 16 Aprilie 1920, la Brăila. În 1941 a plecat pe front împreună cu nou înfiinţatul batalion de paraşutişti, o armă de elită a Armatei Române. Încercările războiului mondial l-au numărat mai apoi între aviatorii de elită ai României. A fost arestat în anul 1944, pe cînd încerca să organizeze o rezistenţă armată împotriva invadatorilor comunişti – Armata Roşie. A făcut 20 de ani de închisoare, trecînd prin cele mai cumplite închisori comuniste: Piteşti, Gherla, Aiud, Cavnic, Jilava şi din nou Aiud. A fost eliberat în 1964, apoi s-a căsătorit în oraşul său, Brăila. În anul 2005 a venit la Mănăstirea Petru Vodă, unde a fost călugărit de Părintele Justin. Pentru noi, cei din mănăstire, a fost un sprijin de mare nădejde, ducînd o viaţă exemplară, de sfinţenie, fiind prezent la absolut toate slujbele şi, pe cît i-a ajutat sănătatea şi puterea fizică, şi la ascultările din obşte. Cu multă rîvnă, auzind că Părintele Gheorghe Calciu s-a săvîrşit întru Domnul şi a cerut să fie îngropat la mănăstirea noastră, s-a implicat personal în construirea podului spre cimitirul mănăstirii, de care s-a îngrijit ca să arate în forma în care arată astăzi, ca un bun gospodar ce îşi pregăteşte din vreme locul cel de veci. În urma unui accident cerebral din anul 2011 nu a mai putut vorbi, dar a fost foarte viu şi prezent pentru toţi cei ce l-au căutat. Armata Română i-a recunoscut meritele de luptător pe frontul de răsărit, decorîndu-l de două ori, la 22 Octombrie 2014 şi 10 Iunie 2015.

Veşnică pomenire fă, Doamne, schimonahului Paulin! Să avem parte de rugăciunile sale!

Imagini pentru paulin clapon

Schim. Paulin Clapon, erou pentru România şi martir pentru Hristos

– Ce ne puteţi spune despre Aiud?

– Aiudul a fost cu-adevărat temniţa neamului românesc. Aproape toţi intelectualii români de vârf şi-au pierdut viaţa acolo. În primul rând, pentru că Aiudul a fost considerată puşcăria legionarilor.
În 1948 a fost foamete. Erau patru ţigani, cu un car cu bivoli, care tăiau urzicile, le malaxau, aduceau un sac de mălai, un sac de făină de soia şi făceau mâncare pentru 3500-4000 de oameni. Asta pentru două zile!
O altă crimă pe care a făcut-o regimul comunist a fost cu generalii care au condus Armata Română şi au murit la Aiud. Criminalii de război, cum i-au numit comuniştii. Practic erau ca nişte schelete. Asta a făcut regimul comunist. Şi poate e prea puţin acest lucru, pentru că, dacă am suferit cei care am fost în puşcărie, sunt sigur că au suferit şi cei de afară. Poate chiar mai mult!
La Aiud a fost închisă toată elita neamului românesc. Domnule, de unde or fi adus călăii ăia de gardieni, ce lapte or fi supt la mamele lor? Nişte criminali ordinari. Deşi erau poate special înrăiţi, pentru că dimineaţa când veneau la serviciu, îi dezbrăcau la pielea goală să vadă dacă n-au scrisori pe care să le aducă deţinuţilor.

– Cum a fost regimul din închisoarea Aiud?

– Ca să-ţi spun chinurile de la Aiud trebuie să pornim de la izolări. Să dormi pe ciment, iarna, vă daţi seama! În 1957 eram în celulă cu un preot, Părintele Iov din judeţul Arad, şi cu un contabil din Vrancea. Ne-au prins gardienii la rugăciune. Şi ne-au făcut raport în urma căruia am fost pedepsiţi cu 10 zile de izolare. Şi acolo, ce se întâmpla? În ajunul Sărbătorilor, te băgau la izolare. Pe cei mai recalcitranţi. Îmi aduc aminte că atunci am fost băgaţi la izolare vreo 60 de inşi. Şi au venit doi procurori să viziteze celulele unde eram izolaţi. Eu am raportat condiţiile în care stăteam. Ei mi-au răspuns că pereţii sunt curaţi şi că avem calorifere. De parcă ar fi funcţionat vreodată… În timpul ăsta au murit doi din cei băgaţi la izolare. În ziua a opta. Atunci ne-au dus la celulele noastre. N-am să uit cuvintele Părintelui Iov, care s-a aşezat în genunchi lângă patul lui şi a spus: „Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru tine!”.
În 19 ani şi şapte luni cât am stat în închisoarea Aiud n-am ştiut nici de mama, nici de tata, nici de scrisoare, nici de vorbitor, nici de cămaşă, nici de izmană, nimic. Am lucrat zi-lumină şi am primit o pastă de dinţi şi-o batistă. La Piteşti, casierul şi contabilul de acolo mi-au spus cât am câştigat lucrând în mină: 45 de bani.

– Ce personalităţi aţi cunoscut la Aiud?

– Cam pe toţi pe care îi ştiţi şi dumneavoastră, eu i-am cunoscut acolo.

– L-aţi cunoscut pe Traian Trifan?

– Cum să nu. Trifan era în închisoare din 1941. L-am cunoscut şi pe Părintele Arsenie Papacioc, şi pe mulţi alţii.

– Care a fost crezul pentru care aţi luptat şi suferit, Părinte?

– Dragostea de neam, ţară şi Dumnezeu. Singurul om politic pe care l-a avut România şi a vrut să facă ceva în cadrul neamului, fără să împrumute nimic din Apus sau Răsărit, a fost Corneliu Zelea Codreanu. În afară de el am mai avut un singur om politic: Ion I.C. Brătianu. Restul n-au nimic comun nici cu Dumnezeu, nici cu neamul.

 

Părintele-Paulin-Clapon - Petru Voda

„Eu am reuşit să uit. Nu mă mai interesează cel care m-a chinuit” Interviu cu monahul Paulin Clapon, fost deţinut politic – realizat de Isabela Aivăncesei pentru Lumea Monahilor

Eu am făcut politică de tânăr, mi-am iubit ţara, neamul şi pe Dumnezeu. Pentru asta am făcut politică eu; mi-am jertfit libertatea şi tot ce am avut mai bun.

Câţi ani aţi fost închis?

19 ani şi şapte luni în toate puşcăriile din ţară.

Unde a început totul?

Ei, e greu de povestit. În ’44, pe 23 august, eram la Curtea de Argeş, la aeroport – am fost aviator. Cu asentimentul comandantului nostru, am luat tot materialul militar, armament şi muniţie, şi ne-am dus în Munţii Făgăraşului. Am urcat pe Argeş în sus, pe lângă Cumpăna, Zănoaga şi aşteptam, după informaţiile pe care le aveam atunci, ca nemţii să dea un atac în toamnă. Noi urma să le tăiem calea ruşilor, de aici. Am avut şi ofiţeri nemţi cu noi, vreo şapte-opt, pe care i-am găsit aici şi i-am scos din lagăr – au fost prinşi şi noi i-am scos din lagăr. Dar lucrurile nu au mers cum ne-am gândit noi, aşa că a trebuit să închidem capitolul acestei aşteptări şi ne-am împrăştiat. Nemţii au plecat în Germania, iar dintre noi vreo trei s-au dus în Bulgaria, că erau din fostul Cadrilater, vreo patru au fost necunoscuţi… Eu am venit în Bucureşti şi în Bucureşti m-au arestat. Am fost condamnat cu nume fals; nu am fost Clapon Gheorghe, am fost Dragoş Gheorghe – şi numele meu a fost descoperit abia în ’50, când eram la mina Baia Sprie. La Baia Sprie tot veneau să mă întrebe ce ştiu despre Munţii Făgăraşului. Nu am recunoscut nimic. Văzând că nu recunosc, m-au luat la Securitate la Piteşti – că acţiunea se întâmplase la Curtea de Argeş. La Piteşti nu am recunoscut nimic şi, pentru că ei nu aveau spaţiu pentru deţinuţi – că aveau o avalanşă de arestaţi – m-au dus la Penitenciarul Piteşti.

Şi m-au băgat în celulă şi a doua sau a treia zi m-au scos la plimbare. Îmi făceau semn: de unde vii, ce e nou – voiau să le spun ceva nou. Ei, nu puteai să le spui nimic, înţelegi? La vreo două-trei zile văd că gardianul care mă scotea la plimbare zice: “Ia treci dumneata cu ei acolo, în celula lor” – adică să mă bag cu deţinuţii ăia cu reeducarea, ca să mă tragă de limbă. Asta mi-a spus gardianul, că a avut ordin de la Securitate ca să mă bage cu ei. Ei, şi acolo am căzut ca musca-n lapte, că eu nu am avut nicio legătură cu ei, nu am fost student. Dar, pentru că faptul că m-au dus acolo – ca să mă tragă de limbă – am luat şi vreo două luni ciomăgeală de la ei, cât am putut să suport. După aia am declarat greva foamei şi m-au scos de acolo şi am scăpat, nu am mai avut nicio legătură cu ei. Dar, pentru faptul că nu am vrut să recunosc nici numele meu, după aia m-au acuzat de fals în semnătură şi m-au ţinut patru ani şi jumătate la Piteşti, să mă judece. Am avut nouă termene de judecată, nu am vrut să le spun nimic, şi atunci m-au condamnat, mi-au dat o pedeapsă de 25 de ani. De acolo m-au dus la Gherla, unde am stat două luni, de la Gherla m-au dus la Aiud. Până a ajunge la Aiud, în ‘46, am trecut prin toate închisorile: am fost la Sibiu, am fost la Alba Iulia, am fost la Oradea, am fost la Jilava de vreo cinci-şapte ori, la Ministerul de Interne, la ruşi vreo două luni… Am trecut prin toate închisorile. M-au condamnat aici şi m-au dus la Aiud. La Aiud nu am vrut să muncesc la mină, m-au băgat în lanţuri şi am scăpat de muncă. Nu am vrut să muncesc, din ‘51 nu am vrut să mai muncesc niciun pai. Până în ‘64 am stat la Zarca, la Aiud. Acolo, la Aiud, am stat nouă luni la nebuni, pentru că nu voiam nici să îi salut, nu voiam să îi respect cu nimic, înţelegi? Ei, m-au băgat la Zarca. La Zarcă au început reeducările, dar nu m-au adus la reeducare decât într-o singură zi. A venit masa, ne-au dat o mâncare zdravănă, dar am refuzat masa.

Ce înseamnă mâncare zdravănă?

Păi atunci, când am intrat în puşcărie, an avut 80 de kg. Când am ieşit, am ieşit cu 49 de kg. Cam asta a fost mâncarea de la puşcărie. Iar cea mai bună mâncare a fost terciul: apă cu mălai şi cu sare; un fel de zeamă subţire, aşa. Ăla e terciul. Restul erau “supe”. Îmi amintesc că am stat cu o parte din bătrâni prin celulă. Veneau cu mâncarea, o puneau în gamelă şi tot luau din supă, dar la fund – nimic! Era o apă tulbure şi atât. Ei, cam asta a fost.

Cum vi s-a părut România după 20 de ani de temniţă?

Nu a fost ceva deosebit. România a fost prosperă înainte să vină comuniştii. Să nu uitaţi dumneavoastră că dinainte de ’20, şi chiar după ’20, România a fost grânarul Europei. Toată Europa mânca grâu de la noi. România a fost singura ţară care a avut petrol, toate maşinile din Europa mergeau cu petrol românesc, să ştiţi, nu din Rusia. Aveam sare; îmi amintesc o statistică din care reieşea că zăcămintele de sare puteau să ţină lumea întreagă 80 de ani. Astăzi, nu mai avem nici sare, nici petrol, nici gaze, nu mai avem nimic.

De multe ori la puşcărie noi ne uitam pe geam şi vedeam lumea trecând pe acolo. Şi ne întrebau: „Băi, ceva deosebit s-a întâmplat? S-a schimbat ceva?” Veneau ofiţerii ăia speciali care ne întrebau. „Da, domnule – zic –, ştiu că înainte bietul român, în special în zi de sărbătoare, purta haine de sărbătoare, pantofi de lac, fie că erau români, fie că erau străini, era îmbrăcat frumos. Acum îi văd, indiferent că e zi de lucru sau e zi de sărbătoare, îi văd pe toţi în aceeaşi salopetă şi papuci de cauciuc.” „Ei, mama mă-tii de bandit! Tot pe-a ta o ţii?” „Ăsta e adevărul, domnule.” „Dar de unde ştii acest lucru?” „Ei… mă uitam pe geam.”

Eraţi un om periculos în puşcărie?

Da. Periculos pentru ei pentru că eu mi-am păstrat demnitatea, nu am vrut să îi salut cu „Să trăiţi!”, dar eram respectuos, spuneam „Bună ziua”. Iar pentru faptul că ştiau că le răspund la insulte, toţi căutau să aibă ceva special să mă agaţe ca să mă poată condamna, să mă condamne la izolare şi la bătaie. Dar îţi spun: nu m-am temut. Le-am spus din capul locului: am două persoane de care mă tem: tata, care nu ştiu dacă trăieşte, şi Dumnezeu.

Sunt român, casa în care m-am născut este pe moşia lui Ştefan cel Mare, dată la 1479 străbunilor mei, care au fost împroprietăriţi cu 135 de hectare – 90 de fălci de pământ. Deci asta acum 500 de ani. Şi pământul pe care l-a primit tata de la străbunii mei este pământul naşterii mele; acolo m-am născut, pe pământul ăla, din Prut până în Jijia. De aceea spun că nu mă poate convinge, nu mă poate  cumpăra nimeni cu toate averile de pelume, înţelegi?

Mi-am iubit neamul, ţara, am făcut 20 de ani de puşcărie, şi dacă aş face acum încă 30 de ani, tot nu mă poate convinge nimeni. Nu am râvnit la bunul nimănui, nu am stricat casa nimănui. Mi-am iubit ţara, neamul şi pe toţi i-am respectat – pe toţi cei care au meritat; care nu, n-am vrut să îi respect, indiferent cine or fi. Trec pe lângă ei exact cum aş trece pe lângă o fântână care nu are apă.

Au fost oameni buni în puşcărie?

Să vă spun ceva: toată floarea neamului a fost arestată şi dusă la Aiud. Au fost demni, să ştiţi. Şi toţi ăştia au ajuns în puşcării.

Când am plecat de la Aiud la Baia Sprie, au fost 722 de avocaţi numai, ca să nu mai spun câţi profesori şi ingineri. Deci, ăsta a fost Aiudul: locul unde au fost aduşi toţi oamenii cu carte.

Cu mine toţi au fost buni în puşcărie. Eu nu am avut duşmani printre deţinuţi.Am avut o discuţie cu un fost preot, dar în rest nu m-am certat cu nimeni – decât cu administraţia, cu ei am fost rău. Am fost capul răutăţilor, am fost rupt în bătăi. Pentru că, în primul şi în primul rând, mă prindeau că fac o infracţiune, nu recunoşteam şi trebuia să mă bată. Îmi dădeau vreo cinci ghionturi în spate, vreo cinci picioare în fund, şi tot nu spuneam. Îmi puneau lanţuri de picioare şi de mâini şi mă băgau la izolare, o zi mâncare, două nu.

La ce torturi aţi fost supus?

Ei, torturi… Mai vrei tortură, când trebuia să dormi pe ciment, îmbrăcat în zeghe şi în pantaloni iarna, cu zăpadă pe pereţi? Mai vrei tortură? Am să vă spun o tortură. Eram la izolare cu două persoane, părintele Iov, fostul stareţ de la mânăstirea Bodrog, judeţul Arad, şi un concetăţean de pe la  Vrancea, cam aşa ceva. Şi în ziua când nu era mâncare, aveam dreptul la o jumătate de litru de apă caldă „îndulcită” cu sare. Era duminică. Un tâlhar de gardian nu dădea apă. Seara deschide uşa şi întreabă: „Cine doreşte apă caldă?” Îmi era o sete formidabilă. Şi îmi dă o cană din asta, cu apă albă, parcă era lapte. Şi, de sete ce-mi era, am băut-o toată şi a rămas sarea la fund. Am cerut după aia să îmi dea apă, nimic. Din cauza sării – că am vorbit şi cu doctorii – mi s-au dilatat muşchii anusului şi mă scăpam pe mine tot timpul. Şi s-a terminat izolarea, că a murit un cetăţean în timpul ăsta acolo la izolare şi ne-a scos cu două zile mai devreme. M-am dus la celulă şi, din cauza mizeriei şi a mirosului meu, oamenii nu puteau să mă suporte. Atunci, am făcut două zile grevă să mă scoată în altă cameră. Am stat în altă cameră trei luni de zile singur, până când mi-am revenit.

V-aţi mai întâlnit cu foştii torţionari?

M-am întâlnit la Brăila cu un fost căpitan, acum e ieşit la pensie. Mă întâlneam cu el pe stradă şi ne salutam: „Să trăiţi, domnule maior.” „A – zice – acum sunt general.”

Aţi riscat toată viaţa?

Da, şi acum risc la fel. Nu pot, sunt mort dacă nu mă pot mişca.

Şi hotărârea asta pentru monahism când ati luat-o?

Ei, eu am vrut să fiu de la început, din ’64, când m-am eliberat, dar nu se putea atunci pentru că trebuia să ai pensie la mânăstire. Şi acum, târziu, am venit. Am cinci nepoţi, că nu am avut copii, dar am crescut o fată care a avut cinci copii. Trei dintre ei au venit la mânăstire, la maici. Deci cam asta e viaţa mea. Şi aici stau, nu mă supără nimeni – că nu e nimeni care să îmi facă greutăţi, dar eu le mai fac lor, să ştii, îi hulesc, îi mai batjocoresc că vin numai la mâncare, la slujbă nu se scoală… Deci, asta este. Sunt oaia neagră a mânăstirii.

Cum era o zi în puşcărie?

Te sculai, îşi făceai patul, curăţenie şi pe urmă toţi la rugăciune. De multe ori se suna noaptea, la ora zece, stingerea şi nu terminam programul de rugăciune. Ştiam sute de rugăciuni, din Ioan ştiam tot. Astăzi nu mai ştiu. De ce? Păi repetam mereu. Astăzi nu mai ştiu. Dacă muream atunci când m-am eliberat, poate-poate m-aş fi mântuit, dar acum… sunt plin de păcate, să ştiţi, plin de păcate. Trezirea era la cinci dimineaţa, şi stingerea era la zece. Aveam răni la genunchi de stat pe ciment. Mai puneam boneta câteodată sub picioare, dar ne prindea gardianul şi ne lua bonetele. În puşcărie nu aveai voie să stai în pat de dimineaţa, de la ora cinci, până seara la ora zece. Stăteai în genunchi, treaba ta; dar în pat nu aveai voie să stai. Stăteai în picioare, sau te rezemai de perete – dar dacă te sprijineai de perete, ziceau că baţi morse. Aveau fel de fel de sisteme ca tu să nu-ţi poţi îndeplini programul tău.

Cârteaţi? Spuneaţi: uite, Dumnezeu a fost nedrept cu mine?

Nu! Niciodată! Ştiu că spun unii că Dumnezeu nu e drept. Nu, noi suntem nedrepţi! Lui Dumnezeu nu îi putem pune în sarcină absolut nimic. Dacă s-a întâmplat, totul s-a întâmplat din cauza păcatelor noastre, să ştiţi. Noi suntem vinovaţi de tot ce se întâmplă. Dacă am fi buni, Dumnezeu nu ne-ar pedepsi, dar pentru că suntem răi, Dumnezeu ne pedepseşte.

Şi dacă priviţi în urmă, nu regretaţi faptul că aţi făcut ce aţi făcut şi aţi ajuns să petreceţi douăzeci de ani în temniţă?

Regrete nu am, pentru că am avut de învăţat acolo. În primul rând, am învăţat să uit. E uşor a păcătui, dar este greu a uita. Eu am reuşit să uit. Nu mă mai interesează cel care m-a chinuit, care m-a bătut. Nu am niciun regret că am făcut puşcăria. Ca să spun că sunt mândru, e păcat aşa ceva; mândria este păcat. Eu sunt mulţumit, mândrie nu am, recunosc că am fost rău, că nu m-am supus legilor statului – că dacă ar fi fost legile bune, mă supuneam, dar pentru că au fost rele nu m-am supus. Şi poate că legile ar fi fost bune, că mă uit la cel care a făcut legea, dar cei care o aplică au fost răi.

Care a fost cel mai greu an din cei 20?

Toţi. Ce crezi că a fost vreunul mai deosebit ca altul? Nu. Poate mai greu a fost până te-ai învăţat cu mizeria, dar încolo… nu a fost nimic deosebit. Bătăile, poate, au fost mai… dirijate pe anumite anotimpuri sau sectoare, dar grele au fost toate. Poate cei care au fost în colonii de muncă să fi fost mai liberi – aşa cum am fost şi eu la o colonie de muncă în ’46, în judeţul Alba, vreo trei luni de zile; eram liberi şi mergeam la biserică. Sau cum a fost în ’48 la închisoarea Aiud, când s-au permis anumite cărţi de literatură, cărţi de rugăciune. Dar la 15 mai s-a făcut control şi s-au luat toate cărţile, n-a mai rămas nimic, nici cărţi, nici peniţă, nici hârtie, nici creion. Absolut nimic. De abia atunci a început, cum zicem noi, adevărata puşcărie, înţelegi?

Cum erau nopţile?

Nopţile erau pline de vise, dar eu nu cred în vise. Visele, aşa cum spune un mare învăţat al nostru, sunt scornite de femei şi de nebuni. Există şi vise premonitorii, atunci când divinitatea vrea să arate o lucrare a ei, şi astea sunt vise cu adevărat. În rest, toată lumea visează – şi animalele visează; o pisică, un câine tresar în somn, adică visează.

Vă răscoleau amintirile? Vă aminteaţi de părinţi, de casă?

Să ştiţi că am fost tot timpul cu cei de acasă în gând. Am fost tot timpul în gând cu mama, cu tata, că ei mi-au dat viaţă, am fost în gând cu fraţii şi surorile mele – că am fost destui la mama şi la tata. Am fost 18 copii; 14 au murit de mici – cum erau acum 70 de ani naşterile, fără moaşă, fără nimic – iar restul… mai am o soră acum, este a treia, nu e cea mai mare, are 93 de ani şi e la Iaşi, mai am un frate şi restul au murit.

Aţi primit multă bătaie…

Păi dumneavoastră ştiţi care e bătaia? Să-ţi scoată dinţii din gură, asta e bătaie…

În puşcărie era bătaie la ordinea zilei, pentru orice. Orice mişcare făceai – că te uitai pe geam, că făceai o gaură prin uşă – luai bătaie. Eu făceam găuri şi apoi le astupam cu ceară să nu se cunoască. Şi veneau: „Cine a făcut-o?” „Ei, nu a făcut‑o nimeni.” Luam bătaie toţi patru sau toţi care eram în celulă. Sau cum erau la vizetă jaluzele: în sus puteai să vezi, dar în jos nimic. Noi făceam găuri să vedem în jos, să vedem ce e prin curtea puşcăriei, ce mişcare e, ce e pe culoar, dacă vine cineva. Ce, crezi că eram morţi acolo? Ştiam morse – Morse e cel mai mare inventator – şi prin morse aflam tot ce se întâmplă în toate puşcăriile. Dacă venea astăzi unul de la altă puşcărie, în două ore ştiam toţi de unde vine şi cum îl cheamă. Gardienii ne-au prins, dar noi aveam un cifru în fiecare zi, care era un vers din Eminescu, din Luceafărul, sau din Scrisoarea I, şi versul ăla era pentru ziua aia. Ei ne ascultau, dar nu înţelegeau ce vorbeam noi. Au adus specialişti. Ăia doar prindeau, dar nu înţelegeau nimic din ce spuneam noi. Şi aşa, prin morse, noi ştiam tot ce se întâmplă în ţară.

Şi nu numai la Aiud s-a comunicat prin morse; s-a comunicat prin morse în toate puşcăriile după aia. Puneam căni pe pereţi, dar cel mai bine era la calorifer. Uneori băteai prin tavan, ca să răspundă dincolo, la etaj. Ne prindeau şi luam bătaie.

Imagine similară

 

Surse: Manastirea Petru Voda şi MARTURISITORII

„Sfinţii închisorilor”

Sintagma metaforică „sfinţii închisorilor“ îi vizează pe unii dintre fiii şi fiicele Bisericii noastre care au murit pentru credinţă în gulagul concentraţionar românesc, instaurat de către dictatura comunismului ateu, după modelul experiat de sovietici.

 

Sigur, ceata martirilor constituie elita sfinţilor şi temelia propriu-zisă a jertfei euharistice în Biserică. Mucenicii primelor secole creştine, succesorii Întâiului mucenic, au fost canonizaţi cu titlul liturgic de „Mare Mucenic sau Muceniţă“, „Purtător de chinuri sau Purtător de biruinţă“. Vocaţia martiriului este o constantă a vieţii bisericeşti. De aceea Sinaxarul Bisericii consemnează mucenicii vremurilor mai noi, în special pe cei din vremea turcocraţiei, cu titlul de Noul Mucenic, precum Ioan Valahul (†1662). Dacă va fi voia lui Dumnezeu, unii dintre cei desemnaţi prin sintagma „sfinţii închisorilor“ vor fi înscrişi în Calendarul bisericesc cu titlul de „Nou mucenic“, după exemplul noilor mucenici şi mărturisitori din gulagul sovietic, înscrişi recent în Calendarul Bisericii Ortodoxe Ruse, cu zi obştească de pomenire în duminica cea mai apropiată de 25 ianuarie, stil vechi, zi în care, în anul 1918, a fost martirizat primul mucenic al teroarei bolşevice, mitropolitul septuagenar Vladimir al Kievului şi Galiţiei. Oricum, cauzele martiriului sunt comune ambelor Biserici surori, după cum inspirat le-a imortalizat profesorul de teologie Teodor M. Popescu (†1973), în celebra lui conferinţă inaugurală intitulată „De la Nero la Stalin“ şi publicată în anul 1942.

Cităm, spre exemplificare: „Creştinismul a cunoscut multe epoci de greutăţi şi de criză, dar niciuna cu tâlcul celei de acum. De la Nero la Stalin, se înşiră pe veacuri opoziţii şi persecuţii sângeroase, lovituri şi sfâşieri dureroase, martiri şi mărturisitori, apostaţi fricoşi sau cinici, nedreptăţi, batjocuri şi profanări scandaloase, ameninţări şi insulte grave aduse lui Iisus Hristos şi Bisericii. Nimic până acum n-a egalat însă, ca impietate şi ca primejdie, acţiunea anticreştină desfăşurată de un sfert de secol în Republica Sovietelor şi – ce e mai grav – pregătită acolo pentru a se revărsa ca un torent de lavă sufocantă şi ucigătoare asupra Bisericii şi a lumii întregi“. (Prof. Teodor M. Popescu, De la Nero la Stalin, prelegerea inaugurală ţinută de Facultatea de Teologie din Bucureşti în noiembrie 1941, GÂNDIREA, ianuarie 1942, p. 22)

1940 – an de cumpănă în istoria românilor

În anul 1945, anul de răscruce al istoriei europene, când s-a încheiat a Doua Conflagraţie Mondială şi s-au schimbat brutal sisteme politice, alianţe şi chiar frontiere, acest torent de lavă bolşevică, sufocantă şi ucigătoare s-a revărsat asupra României şi a Bisericii noastre Ortodoxe. Nouă ordine geopolitică s-a impus prin forţa armatei sovietice „eliberatoare“ şi de ocupaţie – care a rămas la noi în ţară, vizibilă, până în anul 1958 – reuşind, prin vârful ei de lance, Partidul Comuniştilor din România, să instaureze un sistem politic după chipul şi asemănarea dictaturii staliniste, diametral opus monarhiei constituţionale, pe care a obligat-o să abdice la sfârşitul anului 1947.

Ca forţă politică, Partidul Comuniştilor din România n-a constituit un element de putere. A apărut în 1921, prin scindarea unei aripi maximaliste din Partidul Social Democrat, care, afiliindu-se la Comintern (A III-a Internaţională Comunistă, cu sediul la Moscova), a devenit o agentură de propagandă bolşevică, instigatoare la destrămarea unităţii statale şi a ordinii sociale, pentru care motive a fost scos, în 1924, în afara legii. A rămas în ilegalitate până la 23 august 1944.

Peste ţară s-au abătut evenimentele istorice antebelice cu grave consecinţe asupra poporului şi a Bisericii noastre. 1940 este an de cumpănă în istoria românilor, Regatul României pierzând prin pactul şi dictatul puterilor europene provincii şi ţinuturi din trupul ţării, însumând peste o treime din teritoriu şi peste un sfert din populaţie. Astfel, în iunie 1940, ca urmare a Ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost nevoită să evacueze, cedând fără luptă, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. Evacuarea armatei şi administraţiei române din aceste teritorii a fost însoţită de acţiunile antiromâneşti săvârşite de sovietici. Întreaga structură administrativ-bisericească a fost desfiinţată, ocupaţia sovietică desfăşurând o campanie de distrugere a fiinţei naţionale româneşti prin deportări în masă şi prin interzicerea valorilor româneşti.

„Nu contează cine votează, ci cel care numără voturile“

La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forţat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord“, pentru a fi deosebită de „Transilvania de Sud“, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, „Cadrilaterul“ (partea sudică a Dobrogei) a fost cedat Bulgariei.

Anul 1941 este anul intrării României în al II-lea Război Mondial. Începând de la 22 iunie până la 27 iulie, Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa au fost eliberate de către unităţi ale armatelor germană şi română, terminându-se astfel, din punctul de vedere românesc, războiul legitim de apărare. Hitler i-a cerut însă lui Antonescu să treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru şi Bug, şi să rămână alături de forţele Axei până la victoria finală. Prin acordul dat, Antonescu a pierdut sprijinul societăţii româneşti şi a determinat forţele politice din ţară: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat şi Partidul Comuniştilor din România, toate aflate în afara activităţii parlamentare, să înceapă tratative cu Puterile Aliate pentru ieşirea României din război. Soarta războiului este bine cunoscută.

La 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat prin decret regal din funcţia de prim-ministru şi conducător al statului, regele numind un nou guvern de militari condus de generalul Sănătescu. În această Românie controlată de trupele sovietice de ocupaţie, la 6 martie 1945, Stalin a impus numirea guvernului Petru Groza, controlat de Partidul Comuniştilor din România, care deţinea 14 ministere. La 1 iunie 1946, mareşalul Ion Antonescu a fost executat. La 19 noiembrie 1946 au avut loc primele alegeri parlamentare postbelice, fraudate atât de evident, încât românii au pus pe seama lui Stalin butada că „nu contează cine votează, ci cel care numără voturile“. Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD, PNL-Gheorghe Tătărescu, PNŢ-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular) învinge prin fraudă partidele istorice. La 30 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău, liderii PNŢ-ului sunt arestaţi şi condamnaţi la închisoare, iar partidul este dizolvat. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL – Tătărescu este eliminată din Parlament şi Guvern. Rămăsese monarhia ca ultima piedică în calea instaurării depline a regimului comunist, dar a fost şi ea înlăturată la 30 decembrie 1947, prin abdicarea silită a Regelui Mihai I şi plecarea sa în exil forţat.

Elita ţării era în puşcăriile comuniste

Ca să-şi consolideze puterea, Partidul Comunist, condus de Gheorghiu-Dej şi de Ana Pauker, având la interne pe Teohari Georgescu, a dezlănţuit în anul 1948 un val uriaş de arestări. Statisticile arată că în anul 1950 – în lagărele de muncă silnică din România – erau în jur de 80.000 de deţinuţi; dintre aceştia 40.000 numai la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Toată elita ţării era în puşcăriile comuniste; peste 2 milioane de români au cunoscut regimul concentraţionar comunist. Putem afirma că se urmărea decimarea populaţiei din România.

Pentru a elimina „duşmanii poporului, burghezo-moşierimea exploatatoare, duşmanii de clasă, chiaburii şi alte elemente duşmănoase“, Partidul Comunist din România a preluat şi a implementat modelul sovietic de penitenciar, celebrul gulag, mai ales pentru deţinuţii politici, organizând 44 de închisori şi 72 de lagăre de muncă silnică.

Închisorile comuniste ale gulagului românesc au fost împărţite în: penitenciare de anchetă: Rahova, Malmaison şi Uranus; penitenciare de tranzit: Jilava şi Văcăreşti; închisori pentru femei: Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc şi Dumbrăveni; locuri de detenţie pentru minori: Târgşor, Mărgineni şi Cluj; locuri de detenţie pentru deţinuţii bolnavi: spitalele Târgu Ocna şi Văcăreşti; lagăre de muncă silnică: Canalul Dunăre – Marea Neagră, Valea Neagră – Peninsula, Poarta Albă, Salcia, Periprava, Constanţa, Midia, Capul Midia, Cernavodă şi Balta Brăilei; lagăre de reeducare: Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Braşov, Ocnele Mari, Peninsula şi lagăre de exterminare: Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud, Craiova, Braşov, Oradea şi Piteşti.

Torturile din gulagul românesc

Viaţa din închisorile comuniste ale gulagului românesc era una de tortură fizică, psihică, morală şi intelectuală. Cele mai întâlnite modalităţi de tortură aplicate deţinuţilor politici – care se împotriveau fizic sau verbal ordinelor venite din partea conducerilor penitenciarelor – erau carcera, munca la ocnă, bătăi, ocări şi insulte, lovituri în părţile ruşinoase ale trupului, lovituri repetate aplicate tălpilor, loviri cu obiecte contondente, pironirea, strivirea degetelor şi scoaterea unghiilor, smulgerea părului din cap, arderea cu foc a anumitor părţi ale trupului, adâncirea rănilor şi presărarea lor cu sare ş.a.

Deţinuţilor din gherlele comuniste li se pregătea mâncare din produse nevandabile în magazinele publice: arpacaş, orz, varză, dovleci, gulii, cartofi, napi, gheare, copite, bojoci, buze, pieliţe, capete de animale; la masă predomina terciul.

În penitenciarul de reeducare de la Piteşti, ca pedeapsă, erau înfometaţi şi obligaţi să mănânce excremente.

Dormeau pe jos, pe rogojini, pe scânduri sau direct pe priciuri, în celule reci şi, uneori, lipsite de lumină, suprapopulate; peste toate acestea nu li se acordau îngrijiri medicale, fiind aproape în totalitate lipsiţi de asistenţa medicală, bolile şi suferinţele lor trupeşti fiind ştiute doar de Dumnezeu, care nu de puţine ori le-a mijlocit minunate tămăduiri.

Peste zece mii de monahi şi monahii scoşi din mănăstiri

Nici Biserica nu a trecut neobservată. Erau hotărâţi să extermine orice religie. Ideologic, credinţa în Dumnezeu era definită ca „opium pentru popor“, incompatibilă cu înfăptuirea himerei egalitarismului social. Cu legea dragostei lui Hristos şi cu spiritul îngăduitor sădit de Biserică în neamul nostru ortodox, nu se putea purcede la lichidarea duşmanului de clasă. De aceea, vechea Biserică trebuia înlocuită cu „biserica“ materialismului ştiinţific şi dialectic, care avea propriile zile de sărbătoare, proprii ei „sfinţi“ ilegalişti, proprii predicatori ai dogmelor ateismului ştiinţific, apt să formeze omul nou. Experienţa bezbojnicilor sovietici le arătase însă că istoriei nu-i place graba. Ei dărâmaseră deja bisericile de zid, dar nu şi biserica din sufletele oamenilor, biserica de acasă. Ai noştri au separat mai întâi şcoala de Biserică, au izgonit-o din spaţiul public, izolând-o între pereţii locaşului de cult. Apoi i-au „naţionalizat“ proprietăţile – un nume nou pentru vechea „secularizare“ – şi i-au creat nenumărate îngrădiri peste care numai mila lui Dumnezeu a trecut-o.

După vechiul tipic liber-cugetător a urmat descălugărirea, legiferată la 19 noiembrie 1959, prin diabolicul Decret nr. 410 privind regimul general al cultelor religioase. Iată şi textul Decretului: „Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române decretează: Art. 1. Decretul nr. 177 din 4 august 1948, pentru regimul general al cultelor religioase se modifică după cum urmează: După Art. 7 se introduce articolul 7/1 având următorul cuprins: Art. 7/1. – Monahismul poate funcţiona numai în mănăstiri autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcţionare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor. Absolvenţii şcolilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut stagiul militar. Alte persoane pot fi admise în monahism numai dacă au vârsta de 55 de ani, bărbaţii, şi de 50 de ani, femeile, dacă renunţă la salariu sau la pensia de la stat, dacă nu sunt căsătorite şi dacă nu au obligaţii deja stabilite pe baza Codului Familiei. În cazurile când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va putea autoriza pe unii monahi să ocupe funcţii bisericeşti şi să primească salariul cuvenit. Dispoziţiile de mai sus se aplică şi mănăstirilor şi monahilor existenţi“. Este ediţia revăzută şi înrăită a vechiului Decret organic pentru reglementarea schimei monahiceşti, din 30 noiembrie 1864. Decretul 410/1959 a obligat călugării şi călugăriţele cu vârsta mai mică de 55 şi, respectiv, 50 de ani să părăsească mănăstirile. Cei care s-au opus acestei de a doua descălugăriri fie au fost condamnaţi la temniţă, fie au apucat calea munţilor, ascunzându-se prin locuri neumblate, ca părinţii Cleopa, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Iustin Pârvu şi mulţi alţii. Aplicarea Decretului 410/1959 – între anii 1959-1964, prin forţă şi ameninţări – a făcut ca Biserica străbună să cunoască o perioadă de cruntă apăsare şi de tristă amintire pentru monahismul românesc. Securitatea se raporta la călugări – după cuvintele unui oficial comunist, adresate Patriarhului Justinian – ca la o „armată neagră“; peste zece mii de monahi şi monahii au fost supuşi amintitului decret şi peste 100 de mănăstiri au fost desfiinţate, închise sau transformate în aşezăminte sociale.

Mult după căderea regimului comunist, prin anul 2002 – după nenumărate intervenţii din partea fericitului întru adormire Patriarhul Teoctist, adresate Ministerului Culturii şi Cultelor – a fost anulat Decretul 410/1959; de abia atunci putem considera că o parte din români – şi autorităţile în solidar cu ei – au conştientizat răul care i s-a făcut Bisericii şi vieţii monahale.

„Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!“

Răsfoind paginile Dicţionarului Biserica întemniţată. România: 1944-1989, apărut în 1998 sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, din cele peste 2.544 de nume, 1.725 sunt preoţi ortodocşi. Iar în Studiul introductiv al amintitului dicţionar apar 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun, sechestraţi sau exilaţi; unii dintre ei fiind declaraţi morţi în împrejurări suspecte. S-au consemnat peste 1.500 de cazuri de personal ecleziastic auxiliar, care a fost epurat.

Datorită unor vrednici slujitori – monahi sau de mir – multe dintre celulele din acele locuri de suferinţă, de torturi fizice şi psihice, de umilinţă şi mortificare, au fost transformate în chilii monastice, din care nu lipsea pravila, Rugăciunea lui Iisus, Sfânta Liturghie, Vecernia, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi al Maicii Domnului; nu lipsea nici lectura Sfintei Scripturi şi a Filocaliei.

Postul din Vinerea Mare – sau din zilele de miercuri şi de vineri ale fiecărei săptămâni – însoţit de Spovedanie şi Pocăinţă, nu a fost în zadar; toate acestea – încununate de primirea Sfintei Împărtăşanii – au avut un puternic rol transfigurator, după cum spunea Valeriu Gafencu, numit „sfântul închisorilor“: „Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!“ Oare nu asta înseamnă convertirea lui Nicolae Steinhardt, înduhovnicirea unor slujitori şi gânditori creştini?!

Toate atrocităţile unui regim totalitarist – cum a fost cel comunist – au fost biruite numai prin credinţă; şi această biruinţă a Crucii au purtat-o şi cei din interiorul închisorilor şi cei din afara acestora. Întreaga ţară a devenit – cum spunea Ioan Ioanide – „închisoarea cea de toate zilele“; de fapt, însuşi regimul comunist-ateu recunoştea că ţara a fost transformată într-un lagăr, din moment ce făcea parte din „lagărul comunist“.

Aşadar, perioada anilor 1945-1989 va rămâne – pentru totdeauna – un Memento mori al neamului românesc; dar şi un îndemn puternic – simbolizat în mod excepţional de Memorialul de la Aiud, înălţat în acea Vale a Robilor şi a plângerii – de a ne strădui spre permanenta înălţare duhovnicească, transformându-ne viaţa într-un urcuş spre Înviere.

sursa: Doxologia 

Părintele Sofian, chipul sfințeniei

În ziua de prăznuire a Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie, dimineaţa, chiar în timp ce se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie, Părintele Sofian a trecut la cele veşnice în chilia sa de la Mânăstirea Antim. Peste numai trei săptămâni, adică pe data de 7 octombrie, ar fi împlinit vârsta de 90 de ani.

Viaţa Părintelui Sofian s-a identificat la modul propriu cu viaţa Mânăstirii Antim, al cărei stareţ a fost peste o jumătate de veac. Duhovnic, slujitor, predicator şi stareţ. Singurul lucru care-l scotea din mânăstire era ascultarea sa de pictor bisericesc.

Acest lucru nu s-a mai întâmplat însă prea des în ultima perioadă din viaţă.

Dacă ar fi să ne oprim la cea mai importantă, din punctul nostru de vedere, caracteristică a a personalităţii Părintelui Sofian, atunci am numi fără rezerve discreţia şi delicateţea prezenţei sale.

Deşi cu o personalitate foarte puternică, Părintele Sofian s-a păstrat totdeauna într-un plan mai îndepărtat al vieţii publice, în postura de retras din lume, ca un adevărat monah, în ciuda faptului că vieţuia într-o mânăstire aflată în inima capitalei. Sfinţia sa a reuşit să-şi păstreze acest statut chiar şi în perioada de după schimbările din 1989, când Biserica şi, mai ales, părinţii duhovnici cunoscuţi au fost asaltaţi de lume şi de mijloacele de comunicare în masă. Părintele nu refuza pe nimeni. A apărut şi la televizor, a participat la emisiuni radio, a ţinut conferinţe în săli publice, a făcut parte din jurii la diferite concursuri, a fost prezent la diferite manifestări bisericeşti.

Nimic din toate acestea nu i-au afectat imaginea de monah retras din lume, participând la cele ale lumii ca un simplu vizitator. Tăcut cel mai adesea, vorba scurtă şi cuvântul măsurat cu multă acrivie, tonul extraordinar de blând şi inofensiv, te incredinţau că ai in faţa un om mai curând întors spre lumea adâncă a fiinţei sale, a cărei uşă o deschidea fără zgomot oricui dorea să pătrundă acolo. Vorbea foarte încet, cu atâta delicateţe, de parcă ai fi zis că este atent ca nu cumva să atingă fizic cu cuvintele sale pe cineva.

Biografia Părintelui, deşi impresionantă, este mai curând necunoscută celor mulţi şi chiar celor mai apropiaţi. Acest lucru, tot datorită smereniei sale adevărate, care-l făcea să nu vorbească despre sine, nici chiar despre evenimentele cele mai importante din viaţa sa. A făcut parte din galetia marilor personalităţi culturale şi duhovniceşti care în perioada de instalare a regimului comunist, ateu, în România au organizat mişcarea duhovnicească Rugul Aprins în jurul Mânăstirii Antim, a fost închis o bună perioadă de timp în închisorile comuniste, elemente care ar scoate singure la suprafaţă biografia oricui. Teolog şi artist plastic în acelaşi timp, a pictat nenumărate biserici în ţară şi în străinătate, făcând parte decenii de-a rândul din Comisia naţională de pictură [bisericească].

Cine a stat sub epitrahilul sfinţiei sale, în orele prelungite deseori peste miezul nopții în biserica Mânăstirii Antim, a gustat din plin nu numai din dulceaţa cuceritoare a cuvântului său, ci şi din bunătatea şi blândeţea fără de margini ale Părintelui, pe cate personal le-am trăit deseori ca pe un ecou al bunătăţii lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce mărturiseai nu era prea grav. Totul afla inţelegere şi iertare. Aproape că te supăra faptul că nu te certa, că nu-ţi dădea canon greu, că te primea mereu cu faţa iradiind de lumină şi blândeţe, de parcă erai prunc nevinovat. Altă explicaţie nu există pentru această atitudine decât aceea că Părintele Sofian, asemenea marilor părinţi ai Bisericii, ajunsese să prețuiască atât de mult omul, încât nici un păcat, nici o greşeală a acestuia nu mai reuşeau să-l coboare în ochii lui. Am învăţat astfel de la Părintele Sofian că păcatele oamenilor nu sunt prea importante, că nu trebuie să ne blocăm în considerarea lor, în analiza lor, că, oricât de păcătos ar fi cineva, nu încetează a fi om, şi prin urmare, nu încetează a fi, în fapt, mult mai însemnat decât păcatele sale.

Tot ca pe o actualizare a bunătăţii dumnezeieşti am simtit şi forţa de cuprindere extraordinară a Părintelui Sofan. Intruchipând cuvintele prin care Mântuitorul descrie bu-nătatea atotcuptinzătoare a lui Dumnezeu Tatăl, „Care face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi şi dă ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”, Părintele Sofian primea în scaunul duhovniciei pe toţi cei care veneau la dânsul, fără niciun fel de discriminare sau de rezerve. De la Inalte feţe bisericeşti, arhierei ai Bisericii, distinşi oameni de cultură sau reprezentanţi de seamă ai vieţii publice şi până la cel mai umil om de pe stradă, toţi erau bine primiţi de Părintele: tineri şi vârstnici, învăţaţi sau oameni. simpli, bogaţi sau săraci, bărbaţi şi femei, călugări şi mireni, oameni sănătoşi sau cu anumite defidenţe de sănătate… Cine a fost prezent în serile de priveghi sau la inmortnântarea sfinţiei sale a putut vedea între miile de credincioşi care au venit să sărute pentru ultima dată mâna părintelui, oameni provenind din toate categoriile sociale, de toate vârstele.

Chiar mă întrebam uneori — nu cu răutate de ce nu face părintele o selecţie, pentru ca un duhovnic avansat ca dânsul să nu se mai ocupe de copii, în sufletul cărora nu a pătruns răutatea sau de băbuţe care vor fi ieşit de mult din vâltoarea ispitelor şi a păcatelor, ci de cei care au cu adevărat probleme duhovniceşti greu de rezolvat sau de cei care au responsabilităţi înalte în Biserică şi în societate.

După mintea mea, era ca şi când un chirurg renumit ar fi continuat să opereze apendicita, alături de cele mai complicate operaţii pe cord! Şi totuşi, până când puterile fizice i-au îngăduit, a fost duhovnicul tuturor! Pentru a cuprinde şi îmbrăţişa atâta lume, dar mai ales atâta diversitate era nevoie, ne închipuim, de multă dragoste şi de nesfârşită putere de jertfire de sine. Atât de accesibil era Părintele încât depindea numai de tine să fie şi duhovnicul tău. Iarăşi, judecând omeneşte, cred că uneori s-a abuzat de această disponibilitate a sa. […]

Nu încetaţi a vă ruga pentru noi, Cuvioase Părinte Sofian!

(Pr. Constantin Coman – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 220-225)

 „Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare. Tare mult. Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!” Pr. Sofian Boghiu

”N-am urât pe nimeni dintre dușmanii care ne-au asuprit și n-am regretat niciodată că am ajuns la închisoare”

În măsura în care ai inima înfrântă și smerită, devii tot mai liber interior și atunci Dumnezeu coboară în tine. Rostul nostru pe pământ este să ne umplem de Dumnezeu. Și nu ne putem umple de Dumnezeu decât prin smerenie. Smerenia trebuie să fie fundamentul vieții noastre. Nu ne realizăm prin trufii ieftine, ci numai prin smerenie.

A trăi în smerenie înseamnă a trăi o viață reală. Iar a trăi în trufie este o viață artificială. De aceea, de câte ori ești umilit, rabdă și roagă-te:”Doamne, primește aceste umilințe, în locul smereniei de care am lipsă. Să răscumpere umilințele mândria de care nu mă pot izbăvi de bunăvoie!”

Am fost închis în temnițele comuniste și numai Dumnezeu știe câtă nedreptate era acolo, câtă ură, câtă răutate… Parcă nici nu poți spune în cuvinte. Atunci când eram mai chinuit, încercam să nu mă revolt, să nu cârtesc. Mă gândeam așa: Hai să-mi amintesc cu ce am greșit eu față de Dumnezeu, de pătimesc acum aceste nedreptăți! Și mă gândeam la niște păcate ale mele pe care le știam numai eu și Dumnezeu, iar suferința o priveam ca pe un canon și nu mă revoltam. Mă gândeam că, dacă și eu aș fi fost mai bun, nici gardienii n-ar fi fost atât de răi –  așa – dar și eu eram vinovat pentru răutatea lor. Așa îi puteam ierta pe toți și mă puteam ruga pentru ei, și aproape că nu mai simțeam suferința pe care mi-o pricinuiau.

Și vă spun drept că atunci când puteam să fac toate acestea și să mă gândesc la păcatele mele, simțeam în inimă o bucurie așa de mare, și o pace, și o bogăție de iubire, că parcă zburam, deși eram în pușcărie. Eram atât de preocupat ca să-mi văd păcatele, încât și noaptea vorbeam prin somn și îmi ceream iertare de la Dumnezeu. Și erau acei caralii care pândeau pe la uși, și ascultau pe la gratii ce spuneam eu; iar a doua zi mă chemau la anchetă și-mi serveau cuvintele pe care le spusesem prin somn, din cauza frământărilor mele sufletești.

Îmi strigau: Păcătosule! Popă păcătos!, și-mi repetau tot ceea ce spusesem noaptea prin vis, Dumnezeu știe cum.

Dar asta am vrut să spun: este foarte important să ne recunoaștem starea de nevrednicie față de Dumnezeu.

Să nu aduci nimănui nici o vină, decât numai ție. Să te căiești mereu din toată inima. Dacă nu mă găsesc vinovat în mod real și nu mă căiesc din adâncul sufletului, atunci nu mă pot ruga cu putere și nu pot avea bucuria deplină a rugăciunii. Dacă ai acestea două, smerenia și iertarea aproapelui, ai să vezi cum începi să capeți în tine ceva din Dumnezeu, ceva extraordinar. Numai Duhul Sfânt poate aduce acest „ceva” în inimile noastre. N-am urât pe nimeni dintre dușmanii care ne-au asuprit și n-am regretat niciodată că am ajuns la închisoare.

Acolo era nevoie și de mine ca, împreună cu frații noștri români, să suferim cu toții urgia venită asupra țării. Fie, Doamne, suferința noastră, ca un canon pentru păcatele noastre, dar și ca o jertfă adusă pentru iertarea păcatelor neamului românesc și pentru binecuvântatea dumnezeiască asupra întregii noastre țări!

Căutați să faceți cât mai mult bine în jurul vostru, rugați-vă cât mai mult cu Rugăciunea lui Iisus, nu vorbiți de rău pe nimeni și astfel veți avea pacea inimii. Bunul Dumnezeu și Maica Domnului să vă ajute neîncetat, în orice loc vă veți afla.

(Pr. Sofian Boghiu – Revista Familia Ortodoxă, nr. 9(44)/2012, p. 1-2)

„Să urmăm chipul de viață al sfinților, chipul lor plin de lumină. Şi să ne gândim la chipul din noi care este chip din chipul lui Dumnezeu şi trebuie să-l punem în lumină.” 

„Lumina de dincolo de veac a sfinților se oglindea pe fața lui”

sofian-boghiu-in-chilie-aprilie-2002

Cu Părintele Sofian am trăit ani mulți împreună la Mânăstirile Cernica și Antim, din București. Ca elevi ai seminarului, eram cu doi ani în urma lui, dar conviețuirea în aceeași obște monahicească, ne-a dat posibilitatea să ne întâlnim mai îndeaproape.
Fratele Serghie ( numele lui din mirenie) venea din Basarabia care nu era luată încă de vecini, din Mânăstirea Dobrușa, o mânăstire bine întemeiată, unde monahii aveau școală monahală, învățau meserii – el învățase pictura bisericească – și avea un părinte duhovnic iscusit.

Îndeletnicirea studiului la seminar, i-a dat la iveală o dotare intelectuală deosebită, el fiind premiantul întâi al clasei în toți cei opt ani de studii.

După terminarea seminarului, nu s-a mai întors în Basarabia, acum ocupată, ci s-a stabilit la Mânăstirea Antim din București, de unde și-a continuat studiile teologice și și-a desăvârșit meșteșugul picturii la Academia de Arte Frumoase, devenind un pictor desăvârșit. I s-au încredințat spre pictare biserici de clasa întâi: paraclisul Mânăstirii Antim, biserica Mânăstirii Radu Vodă și altele. A fost solicitat și în străinătate: a pictat catedrala Mitropoliei ortodoxe din Liban.

Iar când obștea a rămas fără conducător, stăpânirea bisericească n-a găsit persoană mai potrivită decât Părintele Sofian căruia i-a încredințat stăreția Antimului, pe care a condus-o cu multă vrednicie, până la sfârșitul vieții, timp de 50 de ani.

La Mânăstirea Antim, Părintele Sofian a avut fericita ocazie să trăiască cu părinți duhovnici sporiți: Nicodim Ioniță, Benedict Ghiuș, Daniil Tudor, din pilda cărora și el a sporit duhovnicește din putere în putere, ajungând unul dintre reprezentanții de frunte ai mișcării duhovnicești a Rugului Aprins din această mânăstire.

Zăbovirea îndelungată în lumea sfinților pe care Părintele Sofian îi picta pe icoane și pe pereții bisericilor i-a pecetluit adânc viața lui sufletească. Se vedea aceasta în slujirea cu multă evlavie la sfântul altar și în căldura sufletească și credința predicilor sale.

Ca stareț, Părintele Sofian și-a pus în lucrare toate darurile cu care era înzestrat : bună gospodărire a obștii, sfinte slujbe zilnice și la sărbători – când biserica era neîncăpătoare pentru mulțimea credincioșilor veniți, inimă milostivă, multă dăruire și ajutor săracilor și nevoiașilor, urmând pilda întemeietorului – Sfântul Ierarh Martir Antim la care milostenia era în cinste deosebită. Cum este și firesc, împlinirea duhovnicească a Părintelui Sofian nu putea trece neobservată de mulțimile de credincioți ai Antimului. Și astfel, tot mai mulți veneau să-i ceară lămuriri și bună sfătuire în nedumeririle vieții, sau voiau să se ușureze de povara păcatelor. Iar el, cu multă bunăvoință și răbdare, a întors pe mulți din rătăcirea păcatului și a eliberat pe mulți din robia patimilor, înscriindu-se în ceata marilor duhovnici de care s-a învrednicit țara noastră să-i aibă în aceste vremuri.

Cât de mult s-au folosit bucureștenii de buna duhovnicie a Părintelui Sofian, a arătat-o din plin marea mulțime de credincioși venită să-și ia ultima binecuvântare de la duhovnicul lor iubit, părintele lor duhovnicesc chemat la Domnul.

Dar Părintele Sofian a trăit într-o vreme de grele încercări – întrega perioadă a comunismului – de la care a suferit multe greutăți, mizerii, ani de temniță, dar nici suferințele trupești nu l-au ocolit. Și cu toate acestea, calea vieții sale duhovnicești a fost întotdeauna ascendentă: nici necazul, nici strâmtorarea nu l-au împuținat. Iar la bătrânețe, ceva din lumina de dincolo de veac a sfinților se oglindea pe fața lui.

(Ierom. Petroniu Tănase, Schitul Românesc Prodromu, – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 229-230)

El nu prea vorbea, trăia

 

Am trăit la Antim. Fără discuție, i-am cunoscut pe oamenii aceștia, am trăit cu ei.

Am fost la părintele Sandu Tudor, la părintele Daniel – am fost în închisoare cu Daniel, m-am dus în chilia lui care era în clopotniță. Era irezistibil. Toți recunosc asta. Trebuia să zici ca el. M-a impresionat camera lui mare, cu cărți legate toate în piele groasă.

M-a întrebat un lucru: „Frate Anghele, plângi?” Atunci, l-am întrebat și eu: „Dar sfinția voastră, plângeți ?” „Eu plâng”, mi-a spus el. Eu i-am zis :„Nu prea sunteți ortodox!” Eu i-am spus că dacă scap o jumătate de lacrimă, e mare dar de la Dumnezeu. Aceste lucruri mai de taină, nu sunt lucruri difuzabile, că se pierde darul de la Dumnezeu.

Toată admirația am avut-o pentru omul acesta [Părintele Sofian]. El nu prea vorbea, trăia.

Am avut o întâlnire cu părintele Andrei Scrima. I-am fost duhovnic mulți ani. Ne-am căutat și ne-am întâlnit la Antim, în camera Părintelui Sofian. Atunci am intrat prima dată în camera lui. Erau peste tot cărți, nu știam care-i dulapul și care-i josul, erau peste tot numai cărți. Ca un om care vedeam în carte ceva, aveam o părere bună despre dânsul. Am avut părerea că e un om foarte corect.

(…) A fost într-adevăr un om îmbogățit. Era un om care își punea problema mântuirii. Problema problemelor. Trăirea interioară i-o recunosc toți. Era un om care avea o trăire interioară.

S-a dus la Mânăstirea Sihăstria să facă un plan pentru pictură. Ei erau dispuși să-i ofere bani. Dar n-a vrut. A cerut un om de la ei, pentru că avea nevoie de ajutor. Și i-au dat … Nu-l interesau banii. Samarineanca, el a pictat-o. Îmi dădeam seama de valoarea picturii. Era o pictură care vorbea.

(…) Îl plasez pe Părintele în tradiția prezenței. Prezent era. Puteai să-i vezi nevoințele, că era peste tot, săracul… era peste tot.

Cea mai bună părere mântuitoare am avut-o pentru această ființă. Nu ne-am mai văzut…

Pentru dânsul am o mare evlavie. În cununa părinților din veacul acesta, îl plasez în cer.

(Părintele Arsenie Papacioc – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 231-232)

Părintele Sofian – Dascăl al rugăciunii

sofia-boghiu-cu-tinerii-ascor-decembrie-1997

Ce m-a impresionat la Părintele Sofian, încă de la venirea mea la mănăstirea Antim acum peste 60 de ani, era acrivia cu care citea pomelnicele credincioşilor. Se identifica aproape cu omul necăjit care-i cerea să se roage pentru el sau pentru cei apropiaţi. Întâmpina pe fiecare cu multă înţelegere şi dragoste, şi-şi asuma durerea lui.

Am fost şi eu în obştea Rugului Aprins, mai mult făceam treaba Martei decât a Mariei, dar observam la Părinţii Daniil şi Sofian râvna lor de a deprinde rugăciunea, liniştirea  şi trezvia minţii de la Părintele Ivan Kulâghin. Erau sporiţi şi statornici de pe atunci în această lucrare lăuntrică.

Uneori mi se părea că Părintele Sofian era exagerat când făcea milostenie, sau când prelungea timpul spovedaniei până după miezul nopţii, dăruind  tuturor  un ajutor, un sfat, o încurajare… L-am preţuit mult, el fiindu-mi duhovnic de atunci din anii ’46-’47. M-a primit din nou cu bucurie în obşte la Antim după ce am fost în puşcărie şi m-a sfătuit mereu cu înţelepciune, temperându-mi de fiecare dată revoltele  şi firea mea iute. Cred că Dumnezeu i-a primit osteneala  şi rugăciunile în care eram cuprins  şi eu  şi în care nădăjduiesc să fiu cuprins  şi acum. Dumnezeu să-l aşeze între Sfinţii Lui… Iar pe noi să ne lumineze Domnul  şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne rugăm pentru el, pentru noi, şi pentru semeni aşa cum ne învăţa mereu…

(Pr. Adrian Făgeţeanu – Un Iconar de suflete. Mărturii despre părintele Sofian Boghiu, Editura Basilica, București, 2009, p. 49)

„O arătare minunată a părintelui Sofian”

Icoana părintelui Sofian Boghiu

… O întâmplare de la noi de la biserică, legată de părintele Sofian Boghiu. La un an după ce a murit părintele Sofian Boghiu, pentru că eu am mare evlavie la el – şi pentru că ştiu că a fost un sfânt al nostru, cum, de altfel, au recunoscut-o deschis mulţi, şi dintre ierarhii noştri şi dintre mirenii care l-au cunoscut,- i-am făcut icoana.

Nu i-am pictat-o eu, nu sunt pictor de icoane, am vorbit cu cineva şi i-am făcut icoana şi chiar la un an de zile, la Înălţarea Sfintei Cruci, de dimineaţă, înainte să începem slujba, foarte de dimineaţă, pe la şase şi ceva, am sfinţit icoana şi mi-am lăsat-o acolo, lângă mine, în Sfântul Altar, ca s-o am aproape de inima mea. Slujind singur într-o bisericuţă foarte mică, este foarte greu. Pe de o parte, trebuie să primeşti pomelnicele, pe de cealaltă parte este firul slujbei care trebuie ţinut şi sunt toate rugăciunile care trebuie făcute, şi de câte ori slujeşti singur este foarte greu. Însă, în acea Liturghie a fost foarte uşor. Parcă părintele era cu mine, aşa am simţit eu: că părintele era cu mine şi mă ajuta, pentru că am reuşit să primesc liniştit toate pomelnicele, să le pomenesc pe toate – şi pomelnice permanente avem ditamai teancul, acolo; am citit rugăciunile cu linişte şi cu pace şi totul a decurs uimitor, parcă timpul curgea altfel. A fost extraordinar! La sfârşit, eram plin de fericire, când am ieşit la miruit, eram atât de plin de minunea acestei Liturghii care decursese ca nicio alta, fără nici cea mai mică umbră, desăvârşit. Numai că în timp ce miruiam, am văzut o credincioasă care plângea cu tristeţe – nu din motivul că fusese pătrunsă de slujbă, ci de tristeţe. Şi m-am tulburat un pic şi am întrebat-o: „Dar ce s-a întâmplat?” Cunoscând-o bine, ştiind că este o femeie foarte credincioasă, m-am întristat: „Ce este?” Şi zice: „Părinte, eu am înnebunit!” A fost, bineînţeles, un şoc pentru mine şi nu înţelegeam. Am luat‑o deoparte: „Dar cum s-a întâmplat? Ce este? De ce credeţi asta?” Şi îmi spune: „Părinte, eu am fost de faţă la înmormântarea părintelui Sofian, ştiu foarte bine că a murit, dar astăzi l-am văzut slujind în Sfântul Altar:” Pentru o clipă, m-am blocat. Pe urmă, i-am povestit ce s-a întâmplat.

Am scos icoana din altar, care nu se vedea, o pusesem pentru sufletul meu. I-am scos icoana, i-am arătat‑o. Nu s-a liniştit, a început să plângă şi mai rău, încă nu era convinsă dacă era nălucire sau a înnebunit sau chiar s-a arătat sfântul, şi eu am continuat să miruiesc. Şi la un moment dat vine o altă doamnă, tot credincioasă, dar care merge de obicei la o biserică din centru, unde-şi are duhovnicul, mai rar vine la noi, şi care era foarte fericită. Zice: „Părinte, aşa de bucuroasă sunt! Mi-a spus cineva că a murit părintele Sofian, şi când l-am văzut slujind azi, la noi în biserică, am fost aşa de fericită!” Acuma, eu am fost într-un moment foarte dificil, pentru că, în momentul în care am încercat să-i explic că totuşi părintele Sofian a murit, se uita la mine ciudat, mă credea pe mine nebun. Şi a trebuit să o duc la doamna cealaltă, ca să le pun faţă în faţă, să se liniştească între ele.

Am vrut să spun acest lucru pentru că povestea Arătarea minunată (din volumul „Taina iubirii. Poveşti pentru copiii mari şi mici” de Danion Vasile – n.n.) este, de fapt, un lucru care se întâmplă. Şi pentru că, într-adevăr, sfinţii lucrează în zilele noastre. Pentru că şi noi avem sfinţi care lucrează şi fac minuni, chiar dintre cei pe care poate i-am cunoscut şi i‑am văzut, şi poate tocmai de aceea nu ştim să-i apreciem la adevărata lor valoare duhovnicească. Ca, de exemplu, părintele Sofian şi ca alţi sfinţi care au trăit alături de noi sau care încă mai trăiesc alături de noi, şi pe care ar fi bine să învăţăm să-i respectăm, eventual luând exemplu de la alte popoare: de la greci, de la sârbi, de la ruşi, de la felul în care ştiu ei să-şi respecte sfinţii, fie că sunt în viaţă, fie că au trecut la cele veşnice, adică să ştim să preţuim pe duhovnicii noştri, pe povăţuitorii noştri, pe cei care îşi pun sufletul pentru mântuirea noastră. Şi să avem curajul să facem acest lucru liniştit şi deschis, alături de ceilalţi. Pentru că de multe ori oamenilor parcă le este ruşine să-şi mărturisească credinţa cu adevărat, din cele mai diferite motive. Şi este bine să învăţăm să ne mărturisim credinţa nu formalist, nu închistat, ci deschis şi trăit. (din conferinţa „Tu şi Hristos”, Bucureşti, 26 noiembrie 2007)

(Pr. Mihai Andrei Aldea – Sursa: Blogul lui Danion Vasile)


Varianta video: O arătare minunată a părintelui Sofian Boghiu

via Fericiţi cei Prigoniţi

Părintele Sofian Boghiu – Predică la Înălțarea Sfintei Cruci

Praznicul Înălţării Sfintei Cruci este una dintre cele mai însemnate sărbători creştine. Ea este asemănătoare cu Vinerea cea Mare – zi de mare durere pentru tot neamul creştinesc, pentru că este ziua răstignirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Imagine similară

Dovadă că este aşa: în ziua Înălţării Sfintei Cruci vom auzi citindu-ni-se la Sfânta Liturghie Evanghelia din Vinerea cea Mare, în care ni se înfăţişează toată drama de pe Golgota.

Vom auzi atunci strigătele pline de răutate ale duşmanilor săi: “Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Marcu 15, 14). Vom auzi atunci pe Pilat rostind osânda la moarte a celui nevinovat; Îl vom însoţi pe Iisus cu gândul şi cu inima pe drumul greu al Crucii, urcând pe Golgota cu crucea grea în spate, pe El, Care S-a jertfit pentru păcatele noastre; Îl vom vedea răstignit între tâlhari pe Cel ce este cumpăna dreptaţii. După ce Îşi dă Duhul pe Cruce în mâinile Tatălui Său, vom vedea pe ostaşul roman împungându-I coasta cea dătătoare-de-viaţă, din care a izvorât atunci sânge şi apă şi din care izvorăşte mereu hrana Sfintei Împărtăşanii.

Rememorând la Înălţarea Sfintei Cruci toată jertfa dureroasă a Domnului adusă pe Sfânta Cruce, suntem îndemnaţi să înţelegem mai bine şi mai cu temei cât de însemnată este Sfânta Cruce şi cât de scumpă este pentru noi, creştinii, acest altar dumnezeiesc, care se redescoperă şi se înalţă cu cinste în ziua de 14 septembrie.

Pentru asemenea pricini, Praznicul Înălţării Sfintei Cruci se cuvine să îl cinstim cu multă umilinţă, cu înfrânare şi cu post aspru, ca în Vinerea Mare.

Şi, pentru ca să fie scoasă şi mai mult în lumină strălucirea Sfintei Cruci, Praznicul înălţării ei este încadrat de două Duminici: Duminica dinaintea Înălţării sfintei Cruci si Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci.

În prima Duminică ni se vorbeşte despre Sfânta Cruce ca despre un simbol izbăvitor, aşa cum l.au văzut proorocii vechiului Testament, crucea ca semn ales de Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

În Duminica viitoare vom vedea cum taina Sfintei Cruci se resfrânge şi asupra vietţii noastre, cum fiecare creştin trebuie să-şi poarte cu linişte şi cu răbdare propria sa cruce, după modelul Stăpânului Hristos, ştiind că fără răbdarea crucii nu se ajunge la lumina învierii.
(…)
…pe Golgota, în faţa Crucii.

Câţi n-au hulit atunci pe Domnul – şi nu numai atunci, fiind muşcaţi de şerpii propriilor lor patimi, dar şi cât de mulţi s-au tămăduit de rănile lor în veacurile ce au urmat?
(…)

Păcatele care năpădesc asupra noastră şi copleşesc adesea firea nostră cea pătimaşă sunt asemenea şerpilor care încolăcesc prada lor şi, cu muşcături iuţi şi viclene, ne învăluie sufletele şi trupurile, vătămându-ne din greu.

Ceea ce este însă şi mai trist este faptul că noi înşine, care ne plângem uneori de muşcăturile altora, ne comportăm adeseori ca nişte şerpi faţă de semenii noştri. Prin izbucniri de mânie nedreaptă, prin jigniri, prin răutate şi cruzime, prin mândrie deşartă, prin viclenie şi minciună, prin împotrivire la adevăr, prin lăcomie, prin ameninţări, prin clevetire şi răzvrătire muşcăm din cinstea altora, din fericirea şi pacea lor şi a căminelor lor.

Câţi dintre noi, creştinii, nu suferim din greu veninul propriilor noastre patimi sau din pricina răutăţii semenilor noştri? Câţi dintre semenii noştri nu suferă din cauza noastră, pentru că ne purtăm unii cu alţii asemenea unor şerpi vicleni şi veninoşi, muşcându-ne şi vătămându-ne unii pe alţii?

Când simţim că avem sufletele înrăite şi îmbolnăvite de propria noastră răutate, sau când suntem muşcaţi şi tulburaţi de răutatea semenilor noştri, să nu ne grăbim să ne răzbunăm, ci mai întâi să facem aşa cum au făcut cei muşcaţi de şerpi în pustie, care şi-au întors privirile către şarpele cel de aramă înălţat de Moise pe vârful unui stâlp, după porunca lui Dumnezeu. Dar acel şarpe era numai un simbol al Sfintei Cruci. Noi însă să ne îndreptăm cu ochii inimii nu către simbol, ci către însăşi Sfânta Cruce a Domnului şi către Cel Răstignit pe ea. Lui să-I spunem toate durerile ascunse şi toate amărăciunile noastre, Lui să-I arătăm mai întâi toate rănile noastre şi să-L rugăm să ne ajute şi să ne vindece.

Să facem şi noi măcar aşa cum fac cerbii din regiunile uscate şi cu mai puţină iarba curată decât în pădurile şi munţii noştri. Ei, sărmanii, o dată cu iarba înghit fără să vrea şi destule musculiţe şi viermişori amari şi veninoşi, care le amărăsc tot cerul gurii lor. Iar când nu mai pot răbda amarul, pornesc în goană mare către izvoare de apă limpede, şi beau, potolindu-şi setea. Aşa îşi alină şi îşi alingă tot amarul.

Tot aşa să alergăm şi noi la Sfânta Cruce şi la Cel Răstignit pe ea, ca la cel mai curat şi mai limpede izvor, căci el însuşi a zis: “Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică“(Ioan 4,14).

Iar când ne rugăm în faţa Sfintei Cruci sau în faţa icoanei Lui, să nu fim acolo numai cu trupul, iar cu gândurile răspândite în alte părţi, ci să ne adunăm din risipire mintea, toate gândurile şi toate simţurile noastre, având toată încrederea că ne aflăm în faţa Celui ce ne poate ajuta cu adevărat. Căci el a zis: “Cereţi şi vi se va da” (Matei 7,7). Să cerem cu încredere!

Nu se poate, fraţi creştini, ca cineva, care îngenunchiază în faţa Sfintei Cruci sau în faţa icoanei Mântuitorului sau a Sfintei Sale Maici şi se roagă cu lacrimi, cu credinţă şi cu toată convingerea cerând ajutor şi uşurare în necazurile lui, să nu primească ajutorul cerut, sau măcar o lumină, un gând izbăvitor, sau o mângâiere pe care n-o mai poate primi de la nimeni altcineva. La asemenea popasuri de rugăciune şi de mângâiere ne cheamă crucile svelte de pe Sfintele noastre Biserici, crucile ascunse şi tăinuite la piepturile noastre.

Ne aşteapă icoanele şi slujbele din Sfintele Biserici.

Ne cheamă Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prezent în casele creştinilor, dar mai ales pe Sfintele Altare şi în Sfintele Taine.

El ne cheamă, zicându-ne tuturor şi fiecăruia înparte: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).

Să ascultăm glasul Lui blând şi chemarea Lui stăruitoare şi ne vom învrednici de ajutorul Lui, de bunătatea lui, de mângâierea Lui, de pacea Lui. Amin!

Părintele Sofian Boghiu

Comemorarea de la Aiud

Sâmbătă 14 septembrie 2019, ora 9 

Sfânta Liturghie pentru Sărbătoarea Inălțarea Sfintei Cruci

Parastasul de pomenire a martirilor din închisorile comuniste (Monumentul Calvarul Aiudului)

Agapă 

 


 

MUZEUL REZISTENȚEI (1). Despre un demers prea puțin cunoscut.

În timp ce continuă disputele din jurul proiectului muzeului Holocaustului, considerat prioritate zero de Guvern, Primăria Capitalei și chiar Președinția României, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu continuă să lucreze la un proiect considerat imperios necesar pentru educația tinerelor generații, pentru împăcarea societății românești cu propriul său trecut recent, condiție indispensabilă – credem noi – a fundamentării unui stat de drept și unei autentice democrații. Este vorba de Muzeul Rezistenței, care nu se află pe agenda autorităților nici măcar astăzi, la 30 de ani de la Revoluția din 1989.

România este țara cu cea mai amplă și îndelungată rezistență armată anticomunistă din fostul lagăr comunist. Pentru români, războiul nu s-a terminat la 9 mai 1945. Ani la rând, decenii chiar, a continuat un război surd, asimetric, dar cu nimic mai puțin sângeros și generator de suferință. 

Începând cu invadarea țării de către armatele sovietice, în 1944, și până în 1962 când a fost anihilat ultimul grup de gherilă din munți, mii de români au ales calea rezistenței armate împotriva ocupantului și a regimului comunist instaurat prin forță și teroare de acesta,  organizându-se în grupe de partizani înarmați, care au împânzit lanțul carpatic din Maramureș și Apuseni, până în Făgăraș și Munții Olteniei, dar chiar și în Dobrogea. Zeci de mii de oameni  din localitățile zonelor respective au constituit în acei ani ample rețele clandestine de suport al grupărilor înarmate. România a fost una din cele trei țări comuniste în care aviația americană a parașutat agenți insurgenți pentru impulsionarea activităților de rezistență. 

Represiunea a fost pe măsură. Sute de mii de arestați, zeci de mii de condamnări la închisoare și mii de oameni executați, foarte adesea sumar, de Securitate.

Și cu toate acestea, în Capitala României nu există un muzeu al Rezistenței anticomuniste. Singurele inițiative memoriale și muzeale dedicate acestei teme, așa cum este Memorialul de la Sighet, realizat de Academia Civică a dnei Ana Blandiana, ori impresionantul memorial de la Aiud, ctitorit de foștii deținuți politici și desăvârșit cu meritoria implicare a actorului Dan Puric, aparțin societății civile și se află la distanțe uriașe față de capitală. La câțiva km de București, cea mai cruntă închisoare din fostul lagăr comunist, Fortul 13 Jilava, se deteriorează iremediabil, pe zi ce trece, în fața neclintitei indiferențe a Ministerului Culturii. Toate inițiativele legislative ale unor anticomuniști autentici (așa cum a fost proiectul de lege al deputatului Dan Cristian Popescu, din anul 2014, care propunea înființarea Muzeului Totalitarismului la Jilava), au fost respinse de Parlament. În schimb, același Parlament adopta pe șest un proiect de lege pentru înființarea unui muzeu al comunismului nicăieri altundeva decât în ctitoria ceaușistă numită azi Casa Poporului, stârnind astfel protestul organizațiilor foștilor deținuți politici, care nu fuseseră deloc consultați. 

Noi credem cu tărie că este necesar un demers muzeal și memorial dedicat Rezistenței anticomuniste, desfășurate sub toate formele, începând de la ocuparea României de armatele sovietice. Concept propus încă din 1993 de fostul deținut politic Constantin Iulian într-o tentativă de amplasare a lui în ruinele unei clădiri din vecinătatea actualului Minister de Interne, proiectul MUZEUL REZISTENȚEI se dorește un demers de recuperare, conservare și valorificare expozițională și educațională a memoriei luptei duse de poporul român împotriva comunismului, represiunii generate de regimul totalitar, universului detenției politice, dar și acțiunilor de rezistență întreprinse în exil și care uneori au reușit să se interfereze cu cele din țară, străpungând Cortina de Fier. 

Una din motivațiile acestui demers vine chiar din îndatorirea de a păstra și conserva un număr semnificativ de artefacte, obiecte vechi, publicații și documente, donate de foști deținuți politici, luptători în Rezistență și urmași ai acestora, unele dintre ele păstrate ascunse, cu mari riscuri, în anii dictaturii. Conservarea lor presupune condiții de păstrare și proceduri speciale, iar valorificarea lor expozițională ar fi deosebit de utilă din punct de vedere cultural și educațional. La acestea se adaugă un mare volum de înregistrări video și audio cuprinzând mărturii ale celor trecuți prin infernul temnițelor comuniste.

În situația dezinteresului manifest al autorităților de resort cu privire la acest concept, noi am propus adăpostirea, într-o primă formulă, a acestui demers muzeal, în chiar sediul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu. Situată în București, la patru stații STB de Piața Unirii și două stații de Eroii Revoluției, clădirea cuprinzând demisol, parter și două etaje a fost construită cu dotări strict elementare în 1999-2000 pe terenul donat de un fost deținut politic, cu contribuțiile financiare ale foștilor deținuți politici și, în mai mică măsură, ale exilului anticomunist, dar chiar și cu fonduri colectate în acest scop de părintele Justin Pârvu. La ridicarea imobilului au muncit în sistem de voluntariat inclusiv foști deținuți politici și mai tinerii lor discipoli.

O parte generoasă a acestui imobil va adăposti proiectul muzeal, dar până la dotarea acestui spațiu la parametrii conservării și expunerii în condiții adecvate, suntem nevoiți să expunem doar o parte dintre obiecte și documente într-un spațiu mai mic, care întrunește aceste condiții. Acesta constituie practic expoziția-pilot, unde mărturiile pot fi văzute, și în jurul căruia vom dezvolta în perioada următoare muzeul propriu-zis.

Dorim să antrenăm în realizarea acestui proiect segmente semnificative ale societății civile interesate de perpetuarea Memoriei și a istoriei recente, de altfel supuse în ultimii ani unei colosale presiuni de ordin ideologic în vederea amputării și falsificării sale. Sperăm că în demersul nostru vom primi sprijinul tuturor celor care consideră definitoriu rolul Memoriei în păstrarea identității naționale și în construirea unei societăți întemeiată pe valori autentice.

Nota autorului: Cei ce doresc să susțină proiectul Muzeului Rezistenței, o pot face contribuind în contul IBAN: RO48RNCB0090120742810001, BCR – Sucursala Lipscani, beneficiar – Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, CIF 28081579, cu mențiunea “contribuție pentru Muzeul Rezistenței”. Pentru orice detalii: Tel 0722749249, e-mail: ogoranu@gmail.com.

Florin Dobrescu

Închisoarea Aiud, cetatea morţii

”Aiud! Monstrul care a strivit cu lăcomie sălbatică tot ce neamul românesc a avut mai curat, mai sfânt!”

Închisoarea Aiud

Presiunile fizice şi morale începând cu anul 1942

FDC-iştii de la Vaslui, muncitorii de la Işalniţa şi alţii, dispersaţi la diferite închisori prin ţară, fuseseră aduşi în toamna lui 1942 la Aiud. Maiorul Munteanu trebuia să realizeze opera de „reeducare”, prin presiuni morale şi fizice, pentru a determina pe legionari fie a se desolidariza de idealul de luptă legionar – ceea ce însemna un act de compromitere morală, – fie a cere trimiterea pe front pentru reabilitare – adică, recunoscându-se vinovaţi faţă de Antonescu în actul de la 21 Ianuarie 1941, act de compromitere a Mişcării Legionare.

Cei refractari trebuiau să suporte înfometări, suplicii fizice, moarte.

Legionarii şi-au rânduit viaţa în închisoare în aşa fel încât Frăţiile îndeosebi să aibă viaţă de rugăciune, demnitate morală, corectitudine şi comportare demnă şi respectuoasă faţă de organele de ordine, unitate şi rezistenţă în faţa presiunilor regimului.

Atitudinea aceasta era de fapt spontană şi firească, izvorâtă din convingerile interioare despre disciplina şi demnitatea creştină legionară. Maiorul Munteanu i-a izolat pe legionari de ceilalţi deţinuţi; iar pe cei cu pedepse mari (15-25 ani muncă silnică şi muncă silnică pe viaţă) şi pe şefi în general, i-a masat la ultimul etaj, pentru ca ceilalţi, rămaşi fără îndrumători şi tentaţi de promisiuni, să cadă, făcând din aceia elemente de descompunere spirituală a legionarilor. Dar legionarii nu aveau neapărat nevoie să fie supravegheaţi, controlaţi, cenzuraţi, îndrumaţi sau ţinuţi în frâu de cineva, fiecare îşi ştia datoria chiar dacă ar fi rămas singurul legionar pe toată faţa pământului. Au fost şi căderi; căci unul este eroismul de moment şi altul eroismul de durată.

La începutul lui Martie 1943 s-a instituit un regim sever: câte unul în celulă, supraveghere riguroasă, hrană înrăutăţită, ieşire la aer întâmplătoare, la cinci paşi distanţă unul de altul, cu capul în jos, obloane la ferestre şi izolări în camerele de pedeapsă de la subsol sau la Zarcă, pedepse corporale (lovituri la fund cu vâna de bou) pentru „insulte” aduse organelor de pază.

Mă aflam pe latura scurtă a T-ului (spre stradă) chiar în celula din unghi, lângă biroul gardianului, la ultimul etaj. În afară de Sfânta Scriptură nu se mai admitea nici o carte. (Până atunci puteam primi de acasă sau puteam lua de la biblioteca penitenciarului orice carte, afară de cele cu conţinut politic). Acum, prin purtare de grijă dumnezeiască, trebuia să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu, fiindcă nimic dintre cele lumeşti nu ne putea ajuta în confruntarea cu răul.

Gardienii nu erau „şcoliţi” pentru a oprima deţinuţii politici, aşa cum aveau să facă mai târziu comuniştii. Mulţi, cu comportare reverenţioasă, fiind mai mult funcţionari ai ordinii interioare şi nu zbiri, executori orbi ai dispoziţiilor primite. Slugile îşi trădau stăpânii, conştiente de nebunia acelora. De multe ori ne preveneau şi ne acopereau pentru a ne împlini anumite nevoi spirituale. Nu toate cărţile au fost predate. Circulau chiar prin mâinile gardienilor caiete scrise, jurnale, poezii, presă, traduceri, de la celulă la celulă. Unor caiete duse la biroul de cenzură li s-a aplicat ştampila „cenzurat” a penitenciarului din Aiud, şi la magazie au fost introduse în bagajul deţinutului căruia îi aparţineau. Aşa au scăpat şi două din caietele mele, trimise acasă în vremea muncii în colonia Galda. Creioane, hârtie nescrisă, au putut fi ascunse sub duşumele, la pervazul ferestrelor şi tocul uşilor.

De la început se forţase prin intimidare ca legionarii să ceară mergerea pe front pentru reabilitare. Din relatările celor prezenţi atunci în Aiud şi din ceea ce au povestit Trifan şi Marian se ştie ce s-a întâmplat. Căpitanul Munteanu cu colonelul Suceveanu, chemat de la Sibiu, duşmani declaraţi ai legionarilor, îi scoseseră pe legionari în curtea închisorii, înconjurată de ostaşi înarmaţi şi gardieni de încredere. Le-au ţinut un discurs ispititor: eliberarea cu condiţia de a merge pe front pentru „reabilitare” care sfârşea perfid: „E cineva care nu vrea să meargă pe front?

Derutaţi de întrebare, ce conţinea intenţionat condiţia mergerii pe front, cei mai mulţi au rămas pe loc. Doar un grup ataşat de Stere Mihalexe, care avusese şi mai înainte o atitudine echivocă în relaţiile cu stăpânirea, a ieşit din rânduri. Munteanu a trecut la ameninţări, insultându-i pe cei rămaşi, socotindu-i laşi şi trădători. Ieşind în faţa frontului Traian Trifan, comandant legionar, fost prefect de Braşov, a răspuns clar şi hotărât:

– Mergerea pe front în bătălia contra comunismului este o onoare pentru orice legionar. Dar nu poate fi condiţionată de vreo obligaţie morală pentru noi. Dacă ţara şi neamul ne cheamă sub arme, mergem să apărăm fruntariile, cu toate drepturile şi obligaţiile ostaşului român, nu sub presiuni şi ameninţări. Trifan Traian are grad de căpitan şi îşi serveşte patria ca ostaş, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în faţa nimănui.

Toţi au trecut alături de el, afară de grupul celor socotiţi oportunişti. Unii, prin străinătate, necunoscând împrejurările în care s-a încercat, prin compromitere morală, trimiterea legionarilor închişi pe front, l-au acuzat pe Trifan de faptul că legionarii au fost reţinuţi în închisori de Antonescu.

Încercând să mai câştige aderenţi, Munteanu s-a înfuriat, acuzându-i pe Trifan şi Marian că sunt capii răzvrătirii. A dat ordin soldaţilor să-i încadreze între baionete şi să-i ducă într-o celulă la parterul Celularului. Pe ceilalţi, sub escorta gardienilor, i-a închis cu ambele zăvoare în Celular. (De obicei se încuia doar zăvorul de sus şi cu cheia).

Munteanu i-a ameninţat cu trimiterea în faţa Curţii marţiale unde le va cere pedeapsa capitală pentru revoltă în Penitenciar, înjurându-l de mamă pe Trifan. Trifan avea un cult deosebit pentru mama sa şi pentru toate mamele acestui neam. Munteanu era voinic; dar şi Trifan era atlet şi făcuse lupte greco-romane. Într-o secundă i-a sucit braţul şi l-a aruncat pe coridor ca pe un bolovan. Ridicându-se înfuriat, Munteanu a dat ordin ostaşilor să îi împuşte pe Trifan şi Marian. Ostaşii, uitându-se la superiorul lor, un tânăr subofiţer, au pus armele la picior. Munteanu umbla în uniformă, încins şi înarmat cu pistol, dar n-a avut curaj să facă şi crimă căci martorii nu îi erau favorabili. A început să urle, blasfemiind, înjurând şi ameninţând cu moartea pe toţi legionarii. Atunci s-a cutremurat Aiudul de bătăi în toate uşile celulelor.

Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Braşov, iar Munteanu a cerut mână liberă să acţioneze asupra legionarilor; aproape un an de zile a făcut demersurile să concentreze toţi legionarii la Aiud. Prezenţa în închisoare a unui camarad scăpat cu viaţă de pe front, demonstra intenţia criminală a guvernului antonescian, care nu voia reabilitarea noastră, ci moartea noastră: şi fizică, şi morală.

În Iunie 1943 am fost chemaţi în grupuri de 15-20 la administraţie. Trebuia să completăm cu datele personale o cerere de mergere pe front pentru reabilitare căreia îi era ataşată o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. De curând aduşi de la Braşov, Trifan şi Marian erau în grup cu noi. Toţi am refuzat să completăm şi să iscălim cererile şi am cerut hârtie să ne precizăm poziţia.

Izolarea la Zarcă

Urmarea a fost izolarea la Zarcă: 500 de legionari eram înghesuiţi câte 8-10 într-o celulă de 4/2 metri, cu regim dur, mâncare detestabilă, dormit pe duşumele, fără pături doar cu îmbrăcămintea zdrenţuită. Gardienii, unguri sau români, erau instigaţi de maiorul Munteanu împotriva noastră. Pe coridor se aruncau găleţi cu apă, care îngheţa, iar temperatura era polară, foarte mulţi îmbolnăvindu-se de piept sau stomac.

În aceste suferinţe doar câţiva au cedat. Crezând că prezenţa lui Trifan, Marian, Ilie Nicolescu, Mircea Nicolau şi a altor câţiva exponenţi ai atitudinii de demnitate legionară constituie un motiv de rezistenţă şi pentru ceilalţi, Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Suceava, iar ceilalţi izolaţi la ultimul etaj în Celular.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)

Sosirea „criminalilor” de război, anul 1945

Din Februarie 1945, soseau în Aiud aşa zişii criminali de război. La început câteva loturi de ofiţeri superiori şi inferiori, apoi subofiţeri, gradaţi şi simpli soldaţi. Criminalii de război constituiau elita armatei române care luptase împotriva cotropitorilor pământului strămoşesc şi a comunismului.

Prin jocul perfid al forţelor iudeo-masonice erau vinovaţi că au luptat împotriva poporului sovietic, a clasei muncitoare şi a înaltei concepţii de viaţă materialist-dialectice etc. Erau declaraţi criminali de război printr-o derogare şi extindere a hotărârilor Tribunalului de la Nürnberg.

Poporul sovietic nu era reprezentat în proces. Alt popor, cu toţi reprezentanţii lui, se substituia în actul de acuzare împotriva armatei române, agitând prostimea cu lozinci scrise pe pancarte, pe garduri, pe pereţii caselor, în instituţii, în uzine, în fabrici: „Moarte lor, moarte lor, Moarte criminalilor”. În sălile de procese grupuri de derbedei creau atmosferă, apărarea aducea o nouă acuzare: că sunt asupritori şi exploatatori ai poporului, burghezi retrograzi, chiaburi exploatatori ai satelor, imperialişti. Verificând câteva dosare ale criminalilor de război se poate constata că judecătorii şi acuzatorii erau cumpăraţi sau şantajaţi moraliceşte de evrei, iar anchetatorii care întocmiseră dosarele de trimitere în judecată, cu pedepse deja hotărâte, erau evrei. Iar după ce au fost cozi de topor, aproape toţi judecătorii au fost condamnaţi.

Toate le dirija marea ocultă internaţională; Rooswelt, evreul paralitic ajuns preşedinte al SUA, împlinea visul lui Israel de a împărăţi lumea. La conferinţa de la Yalta împreună cu masonul Churchill lăsase pe mâna lui Stalin şi a evreimii sovietice statele Europei răsăritene. Sub formă legală s-a realizat o răzbunare de proporţii, nemaiîntâlnită în istoria lumii: acesta fiind adevăratul holocaust.

Criminalii de război au fost cazaţi în Secţie, apoi, când a crescut numărul lor, în Celular, la ultimul etaj, pe ambele laturi. Unii militari sau membri ai organelor ordinii interne făcuseră parte din aparatele represive ale lui Carol II şi Antonescu. Având conştiinţa încărcată se aşteptau ca legionarii să aibă o atitudine duşmănoasă şi revanşardă. Au rămas stupefiaţi când la vizetă, înşelând vigilenţa gardienilor, legionarii îi salutau şi-i întrebau dacă au nevoie de ajutor medical (doctorul Uţă procura medicamente prin gardienii pe care-i tratase) sau le ofereau o bucată de turtoi, îmbărbătându-i. Cei pe care-i loviseră le răsplăteau cu dragoste.

***

Mulţi ofiţeri superiori au murit în Aiud plătind blestemul rostit asupra armatei române în momentul profanării osemintelor eroilor din primul război mondial. Căci în acel moment nici un ofiţer superior sau inferior nu a protestat atrăgându-şi împlinirea blestemului.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)

Pe golgota Aiudului, anul 1948

Cu sfârsitul lui noiembrie 1948 regimul laAiud s-a înrăutătit brusc. Comunistii străini evrei si unguri ceruseră, lucru ce l-am aflat mai târziu, uciderea a 30.000 de români, spre a instala în tară teroarea si ca să poată aplica programul lor de reforme revolutionare. Dar s-au izbit la început de împotrivirea lui Lucretiu Pătrăscanu si apoi a „gloatei”- cum spuneau ei- lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Atunci au spus: „Avem putinta sa-i reeducăm, în temnite, ca să împărtăsească ideile noastre” si au recurs la arestări cu nemiluita. Toate temnitele erau arhipline. Dar în martie au arestat pe Pătrăscanu si pe prietenii lui, evrei mai ales, toti cu doctorate în străinătate. Deci nu mai exista opozitia acestora. Atunci au hotărât: „Ce să mai asteptăm reeducarea? Bătrânii nu se pot reeduca. Hai să-i ucidem cu foamea!” si au instalat unregim de cruntă înfometare si asuprire. La ferestre au pus paravane din lemn ca să nu pătrundă lumina soarelui, plimbările s-au redus simtitor iar masa a devenit catastrofală: 600 de calorii pe zi la un detinut. Foamea a început să muste din noi. Era ceva îngrozitor. O simteam cu toate fibrele corpului. O simteam nu numai cu stomacul, ci cu creierul si cu toată fiinta. Sunt dureri si dureri.

Dureri ce vin din boală sau din chinuri sufletesti, din dorul după ceva ce nu poate fi împlinit, cum a fost la cei din străinătate dorul de tară, nostalgia patriei si a locurilor natale.

Dar acestea cu rare exceptii pot fi depăsite. Dar există si durerea foamei. E cruntă. Simti cum zi de zi te topesti. Puterile scad mereu, te stingi lent ca o lumânare ce s-a consumat. Stai jos, nu mai poti iesi regulat la plimbare si mai târziu nu mai poti iesi deloc. Şi apoi nu mai poti mânca putina mâncare ce ti se dă si, nemairidicându-te, într-o zi închizi ochii. Căutam economia fortelor. Evitam tot ce ar putea slăbi cât de putin organismul.

Nici o povestire despre mese bogate si petreceri. Nimic ce ar zdruncina echilibrul psihic. N-am admis să ne plângem că vom muri. Nu! Trebuie să privim moartea eroic, frumos, în picioare,ca pe ceva inevitabil, ca pe un destin implacabil impus de altii.

Trebuie să fim veseli, senini si blânzi, fără ură, fără blesteme la adresa asupritorilor, să depăsim ideea de răzbunare în ipoteza unei salvări, să ne ridicăm deasupra mizeriei în care putrezim, să fim oameni după chipul lui Dumnezeu. Am cerut partenerilor de celulă să nu povestim decât lucruri frumoase, vesele, senine, curate. Să spunem si glume numai din acelea care nu murdăresc nici imaginatia, nici mintea, nici sensibilitatea noastră.

Controversele în discutii erau oprite. Să nu slăbească capitalul de rezistentă.

Totul era bine măsurat. Pentru liniste si ajutor de sus, rugăciunea în taină, fiecare singur. E interzisă public, să o facem deci discret, ca să nu trezim furia celor ce ne pândesc la vizetă. De ni se cere să renuntăm la ea, să respingem cu hotărâre cererea. De suntem bătuti, cum s-a întâmplat uneori fiindcă ne rugam, să primim bătaia cu răbdare, resemnare, liniste.

De ni se cere să renuntăm la orice dezbateri si preocupări politice, să primim imediat cererea. Dar de ni se cere să nu dăm nici un ajutor spiritual vreunui detinut ce are nevoie de el, să respingem interventia aceasta cu hotărâre. După ce ni s-a luat totul, măcar putinta de a face putintel bine să o păstrăm. Acesta e dreptul nostru la care nu trebuie să renunte nici un detinut.

Acum, când unii mor sub ochii nostri, acum nevoile de ajutor spiritual sunt mai simtite. Acum acest drept al nostru are prilejul să se manifeste. Nu numai un cuvânt de mângâiere, ci uneori în cumplita asuprire si un zâmbet adresat cuiva ce are nevoie de el are importanta lui. Important e să nu ne pierdem veselia, bucuria, încrederea, zâmbetul senin. Cei ce ne văd astfel se vor îmbărbăta. Şi asta e mult, Căci în împrejurări grele acestea sunt ca o fortă ce se transmit celui care te priveste. Şi fiecare are trebuintă de ajutorul celuilalt. Aceste stări trebuie să fie firesti, nu impuse de noi ca o poză, ci să rezulte din starea noastră interioară ca o manifestare firească a ei.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

Jertfele care au urmat pe Golgota Aiudului

După o jumătate de an de astfel de regim, detinutii au început să moară pe capete. Unul câte unul. Mai întâi cei mai bătrâni. Vârsta lor nu permitea o astfel de încordare.

Fenomenul mortii se manifesta astfel: începea o umflare a picioarelor care crestea treptat, începea să se umfle si burta, si fata, de parcă erai pompat cu aer. Era distrofia, edemul. Inima, slăbită, neputincioasă, nu mai putea pompa apa din tesuturi si asa se producea moartea. Nu stiu numărul mortilor din Aiud din acest timp. Probabil din 5.000 au dat ortul popii jumătate din ei. În anul 1950 au început să dea un regim special celor umflati si unii au mai putut fi salvati. Doctorul oficial făcea dese vizite să vadă starea sanitară a detinutilor. Cred că în aprilie-mai toti erau umflati sau cu semne de umflare. În iunie au început să mi se umfle si mie picioarele. Dar nu m-au băgat în regimul celor umflati, pentru care se făcea încercarea de a fi salvati ci, considerându-se oficial de la Bucuresti că au murit destui, a început la Aiud o îmbunătătire a regimului alimentar pentru toti detinutii. Îmbunătătirea era usoară, dar totusi suficientă pentru a opri procesul de umflare a detinutilor si a produce lent revenirea.

 

Cei cu regim erau mentinuti la regim, căci cu această masă generală nu si-ar fi putut reveni. Scăzu si asuprirea. Iesirile la plimbare pentru aer si destindere deveniră normale, adică zilnice. Ne vedeam unii pe altii. Puteam afla cine s-a stins. Erau mai ales bătrâni, dar erau si tineri. Moartea i-a luat de-a valma după criteriile ei necunoscute.

Concluzia înfometării la Aiud: prăpăd. Jumătate morti, cealaltă jumătate foarte slăbită si cu puterile reduse. Am aflat că si în alte locuri regimul fusese aspru în acest timp, dar nu de proportiile celui de la Aiud.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

Zarca Mariei Tereza

Dacă deasupra Infernului lui Dante stătea scris: „Lasciate ogni speranza voi ch’entrate!” („Lăsaţi orice speranţă voi cei intraţi!”), deasupra intrării în această temniţă scria Închisoarea Principală Aiud.

Socotită cea mai severă din sud-estul Europei, semăna foarte bine cu cea descrisă de Dante în volumul „Infernul”. Astfel, pavilionul Celular era o clădire în formă de T, cu patru nivele, fiecare având 78 de celule şi două saloane mari. În interiorul închisorii, mai era o închisoare numită Zarcă – o clădire cu parter şi etaj, totalizînd 70 de celule – ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni. De acest lucru s-a ocupat Samuel Brukenthal, guvernatorul Ardealului şi, totodată, unul dintre amanţii săi, aceeaşi persoană care a înfiinţat muzeul din Sibiu şi care îi poartă numele.

Începând din anul 1929, Zarca a fost declarată insalubră, dar nu s-a ţinut cont de acest fapt. Când am ajuns acolo, în 1950, pereţii Zărcii erau umezi până la înălţimea de 1-1,5 m şi pe alocuri mucegăiţi. Începând din vara lui 1953, în Zarcă şi cele două secţii s-au montat peste geamuri obloane de culoare albastră, iar în Celular jaluzele din lemn, de aceeaşi culoare, aşa încât să nu putem vedea în curte. Doar printre crăpături, mai zăream un mic petic de cer înspre care ne îndreptam deseori privirile şi ne simţeam un pic mai liberi. Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.

Am fost repartizat în celula 199, etaj II, pe aripa orientată înspre nord, având la oarecare depărtare Cheile Turzii. Într-un spaţiu cu o lungime de 4 m şi o lăţime de 2 m, în colţul din stânga se afla tineta de murdărie, iar în colţul din dreapta vasul cu apă. Spre marea noastră bucurie, pe duşumeaua din scândură de brad ne-am întins, de la geam spre uşă, 8 inşi. Drept saltea şi velinţă, aveam o pătură foarte veche, roasă şi ruptă.

Aşa am stat acolo timp de aproape doi ani. Masa care ni se dădea atingea între 600 şi 700 calorii zilnic, apa era raţionalizată – cam 32 linguri/om, din care beam, spălam vasele şi ne spălam mâinile şi faţa. După puţin timp, abia ne mai puteam ridica, ţinându-ne anevoios de pereţi. Coapsele ne erau roase şi pline de puroi, iar muşchii se atrofiaseră, rămânând doar pielea care ne mai acoperea oasele.

Din datele furnizate de doctorul civil Ranca, medic al închisorii Aiud (ulterior, acesta va muri în condiţii suspecte, acuzat de comunişti că ar fi protejat anumiţi deţinuţi), din septembrie 1949 şi până la sfârşitul lui august 1950, au murit de foame 625 de inşi care au fost duşi la Râpa Robilor.

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)

Tablele morţii – Aiudul anului 1950

Pentru deţinuţii politici din Aiud, anul 1950 a însemnat poate cea mai grea perioadă de-a lungul existenţei acestei temniţe. Exceptând camerele mari, cele 312 celule erau populate până la refuz de către cei peste 2400 deţinuţi, câte 8 în fiecare celulă, întinşi direct pe duşumea, aşa fel să nu mai rămână nici o palmă de loc neocupată.

Din când în când, politicii din două-trei celule erau scoşi la plimbare în curte, păstrând o anumită distanţă între ei pentru a nu lua legătura unii cu alţii. De o parte şi de alta a intrării în Celular, erau două table asemănătoare celor de la şcoală, unde se scria zilnic efectivul de pe etaje. Când gardienii au observat că noi  urmăream totalul, tablele au dispărut.

În acea perioadă, Aiudul se afla în plin regim de exterminare. La ora 19.00, când se schimbau gardienii, paznicul Pavel, şeful secţiei parter, îşi striga colegii, luând de la aceştia o anumită situaţie.

Etajul III:

– Maier, câţi ai astăzi?

– Doi!

Cu o voce mai înceată, ca pentru el, Pavel spunea:

– Puţin Maier!

Etajul II:

– Man, câţi?

– Unu!

– Prea puţin!

Etajul I:

– Vasile Marcu, tu câţi ai?

– Trei!

Aici, nu mai erau comentarii. La rândul său, Marcu întreba de fiecare dată:

– Da’ tu, băi Pavele, câţi ai?

Şi Pavel făcea adunarea cu voce tare, incluzându-i şi pe ai lui:

– Doi şi cu unul – trei şi cu trei – şase, şi cu unul – şapte! Şapte, bă!

Ascultam toţi acest raport şi eu, nou-venit, nu ştiam despre ce este vorba însă cineva, care avea ceva vechime în Aiud, ne-a dezlegat taina:

– Fraţilor, asta înseamnă că astăzi au murit 7 inşi din Celular!

Aşezându-se în genunchi, a făcut cruce, a zis „Dumnezeu să-i ierte!” şi „Tatăl nostru”, după care s-a rugat pentru cei dispăruţi în ziua aceea.

Cele auzite după raportul gardienilor din acea seară mi-au fost confirmate mai târziu. Din celula unde stăteam, pe partea sudică a aripii lungi a Celularului, se putea vedea în stradă, până dincolo de zid, dar mai ales pe podul care traversa pârâul Aiudel. Din umbra care domnea în celulele noastre, deseori puteam vedea cum erau transportate sicriele cu deţinuţii decedaţi, pe nişte cărucioare. De fiecare dată, din dreapta sau din stânga noastră se auzea un pumn puternic în zid, ceea ce era semn că se întâmplă ceva deosebit iar noi trebuia să privim din colţul geamului. Aşa am văzut întâi un căruţ cu două sicrie, un al doilea tot cu două şi ultimul cu trei sicrie. Era exact numărul care, cu puţin timp în urmă, fusese comunicat lui Pavel de către gardienii etajelor din Celular: şapte morţi.

*

Deseori, când gardienii erau deja la parter pentru a ieşi din schimb, lipsea paznicul de la etajul I, Vasile Marcu. Dacă Pavel insista să coboare, acesta, doar în cămaşă şi transpirat, sprijinindu-se de balustrada punţii, striga:

– Stai, măi, Pavele, că încă nu m-am săturat de bătut!!!

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)

Revolta din Celular, anul 1956

Anii 1955 şi 1956 rămân în istoria Aiudului cu întâmplări a căror cruzime a străpuns zidurile închisorii, ajungând să fie cunoscută şi oamenilor din afară. Tensiunea atinsese un grad foarte înalt şi, nemaiîncăpând atâta suferinţă în tiparul croit oamenilor de Divinitate, explozia era iminentă. Gardienii obişnuiau să dea buzna în celule şi să ia pe câte un deţinut la bătaie, fără nici o explicaţie. Loviturile erau crunte şi de cele mai multe ori victima rămânea întinsă pe duşumea, într-o baltă de sânge.

Într-una din zile, unul dintre cei ciomăgiţi s-a prins cu mâinile puternic de gratii şi a strigat cât l-au ţinut plămânii după ajutor:

– Săriţi că mă omoară! Săriţi că mă omoară!!!

Aceasta a fost prima chemare disperată de ajutor. Mă aflam undeva pe aripa nordică, la etajul I, iar dintre colegii de celulă mi-l mai amintesc doar pe Constantin Paragină, din Crucea de Sus-Panciu. Palizi la faţă, ne-am apropiat de gratii şi cu toată puterea am început să strigăm:

– Hooo! Hooo! Hooo, criminalilor! Nu ne omorâţi!

Fără să gândim prea mult, ne-am uitat în jurul nostru şi am apucat fiecare la întâmplare bocanci, galenţi, capacul de la tinetă cu care am lovit atât gratiile, cât şi jaluzelele de lemn.

– Hooo, criminalilor!

Costică Paragină, mai practic şi poate mai revoltat decât noi toţi – trecuse bietul de el prinPiteşti – a demontat spătarul unui pat de fier, pentru că la ora aceea fiecare celulă avea patru paturi, suprapuse câte două, şi a început să lovească amarnic gratiile. În doar câteva secunde, tot Celularul era un urlet sinistru; de pe toate aripile deţinuţii strigau, băteau în jaluzele şi în gratii, încât se făcuse un zgomot infernal.

– Hooo, criminalilor!

Toţi gardienii de pe Celular au ieşit în curte, în fugă. Securiştii din gheretele de pe ziduri au sunat alarma şi într-un timp surprinzător de scurt, 7, 8 până la 10 minute maximum, soldaţi în termen au pătruns în curtea închisorii, îndreptându-şi armele spre noi. Erau de la unitatea militară din apropierea temniţei.

Dincolo de ziduri, grupuri de oameni s-au apropiat ca să vadă ce se întâmplă cu noi. Ca nişte lei în cuşcă, stăpâniţi de o evidentă stare de nervozitate şi fără să vorbim, ne mişcam în cerc sau în linii drepte pe mica porţiune liberă a celulei. Liniştea profundă a durat circa o oră, timp în care gardienii şi-au reluat locul la posturile de pândă iar securiştii au făcut cale întoarsă. Înfricoşaţi gardienii, înfricoşată şi administraţia, nimeni nu scotea o vorbă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi nici nu ni s-a reproşat ulterior despre cele petrecute. După ceva timp, câte un gardian a început să-şi dea în petic aţâţându-ne, desigur, nu din iniţiativă proprie, dar riposta din partea noastră a fost la fel de promptă, ba chiar şi mai puternică.

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)

Instalarea colonelului Gheorghe Crăciun la conducerea închisorii, anul 1958

Anul 1958 aduce o schimbare în conducerea penitenciarului Aiud. Kohler, evreul luptător în Spania, a fost înlocuit cu românul şi ilegalistul Gheorghe Crăciun, colonel de Securitate. Un român înlocuieşte un evreu. Va fi regimul de detenţie mai bun? După teoria naţional-comuniştilor aşa ar trebui să fie. Se spune că securiştii români au pus capăt cruzimii şi abuzurilor securiştilor evrei şi unguri.

Dar realitatea nu va ţine cont de teorii, iar lucrurile se vor desfăşura aşa cum sunt. Şi primul semn al noii orientări se şi anunţă. Într-o anumită zi, în timp ce suntem în ţarcul de plimbare, un ofiţer, cocoţat în turnul de supraveghere, ne citeşte ordinul nr. 50 (dacă am reţinut bine) al Ministerului de Interne.

 

Ordinul începea cu formula: “Deţinutul nu are voie…!” şi continua cu un pomelnic nesfârşit de interdicţii. Ai impresia că această avalanşă strivitoare de interdicţii se va termina cu prevederea că “deţinutul nu are voie să respire”. Într-adevăr, această interdicţie nu apare, dar în rest totul este interzis. Adio “epocă de aur” din anii ‘55-’56! “Românul” Crăciun a impus un regim mai insuportabil decât cel al evreului Kohler. Se înţelege că ei nu erau decât nişte executanţi şi nu făceau nimic din proprie iniţiativă, dar fiecare a dat şi o notă personală regimului care ni se aplica.

După ieşirea din închisoare am fost întrebat despre regimul de detenţie. Mai ales când era vorba de Aiud, interlocutorii vorbeau cu un fior de groază. Răspunsul meu era întotdeauna acelaşi: nu închisoarea în care eşti contează, ci regimul care se aplică. Aceeaşi închisoare poate fi rai sau iad. Mă rog, nu chiar rai, dar cel puţin un purgatoriu mai suportabil. Este adevărat că la Aiud s-a aplicat, de regulă, regimul de iad. Numai din această realitate s-au putut naşte versurile lui Radu Gyr:

“Satan de-ar socoate că vechiul său vad

Ar fi să se cheme altfel decât iad,

Ar zice, desigur, cu zâmbetu-i crud:

Aici e Aiudul, aici e Aiud!”

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Prima măsură draconică: confiscarea hainelor

 Pentru ca regimul care ni se va aplica de acum înainte să fie şi mai clar, se organizează cea mai mare percheziţie pe care am văzut-o (adică am suportat-o) în închisoare. Simultan, la toate etajele, începe operaţiunea cu un număr nemaivăzut de gardieni. De unde au apărut atâţia? Percheziţie? O, nu! Ci de fapt, cea mai barbară jefuire a deţinuţilor. Se confiscă aproape tot sumarul bagaj pe care îl avem, iar de pe hainele noastre de puşcăriaşi sunt smulse toate peticele pe care noi le-am procurat, te miri cum şi de unde, ca să ne apărăm plămânii şi oasele de frigul necruţător din celule. Ni se spune că ordinul nu admite decât pulovăre simple, sub nici o formă îmbrăcăminte cu blană.

Doamne, ce se va întâmpla cu cojocelul meu? Sunt în culmea disperării! Pe mine mă percheziţionează un gardian apărut de vreo trei luni pe etajul nostru. Este tăcut şi aparent rău, iar pe mână poartă un ceas cu o brăţară de culoare roşie. Când ne pune gamela cu mâncare pe policioară, în viteza mişcării mâinii, brăţara pare o flacără roşie. Nu de mult, a intrat brusc în celula noastră şi l-a surprins pe nea Costică Drăgoi lucrând cu acul la o zdreanţă. Atunci am avut o inspiraţie: să amintesc ceva despre Bihor şi satul copilăriei, cine ştie, poate o fi din regiunea mea natală. Interesant că, la intervenţia mea foarte puţin disciplinată, el nu a reacţionat în nici un fel, aşa cum ar fi fost firesc, după faima de gardian rău pe care o avea. Această faimă era probabil intensificată şi de faptul că avea pe faţă o cicatrice (nu prea mare), iar la români, proverbele din bătrâni avertizează că oamenii “însemnaţi” (cu o cicatrice sau deformaţiune) sunt oameni răi.

Acum, la marea percheziţie, am ghinionul să fiu victima lui. Ghinionul? Deocamdată, în disperarea mea, aşa cred. Calm şi tăcut, aşează de-o parte ce este permis, iar în altă parte, ce este interzis. După ce îmi jupoaie hainele de toate peticele şi zdrenţele ataşate, ridică, în sfârşit, cojocelul – salvatorul de până acum al vieţii mele. Stă o clipă cu el nemişcat, parcă l-ar cântări. Secundele acestea sunt pentru mine o veşnicie. Apoi îl leagănă, când într-o parte, când în alta. Nehotărârea lui este pentru mine ucigătoare. Vai, unde îl va arunca, oare? Şi brusc, îl lasă pe grămada obiectelor permise. Slavă Ţie, Doamne! În acest moment, sunt gata să jur că l-am văzut pe îngerul meu păzitor cum i-a purtat mâna celui de care depindea supravieţuirea mea. Cei sceptici, poate, nu m-ar crede! Nici eu nu susţin că l-am văzut cu ochii trupului, dar prea multe momente de coincidenţe fericite am trăit în anii de prigoană şi închisoare, ca să cred că toate momentele vieţii mele de prigonit şi întemniţat s-au desfăşurat numai după legile naturale.

În clipa când intrăm în celulă, arunc o privire fugară în jur. La toate etajele, în faţa uşilor, zac mormane de zdrenţe. Sărmanii oameni! Au fost deposedaţi şi de puţinele zdrenţe în care îşi înfăşurau trupurile scheletice şi îngheţate.

Fericit că mi-am salvat cojocelul, am impresia că celula obscură s-a umplut de strălucire. Bucuria mea interioară se răsfrânge pe zidurile sumbre. Doamne, ce puţin îi trebuie omului ca să fie fericit! Nu pot trece uşor peste cele ce s-au întâmplat. Oare am supravieţuit până acum numai datorită rezistenţei fizice cu care m-au dotat strămoşii mei? Nu cred! După pronosticul medicilor ar fi trebuit să fiu până acum mort sau , cel puţin, în ultima fază a tuberculozei.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Regimul alimentar de la Zarcă

Cuprinşi de vârtejul vieţii spirituale din celulă, nici nu observăm îndeajuns că aici, la Zarcă, regimul alimentar este teribil de slab. În diversele ciorbe care ni se dau, nu există nimic consistent. Simţim doar gust de varză, cartofi sau fasole, dar bucăţi sau boabe din ele nu apar pe fundul ruginitei noastre gamele. Cât despre maţe sau zgârciuri (singurele noastre proteine de până acum) au dispărut cu desăvârşire. Şi acest regim devine din ce în ce mai sever. Desigur, ni se pare firesc ca la Zarcă să fie mai altfel decât în restul închisorii, dar nici chiar aşa! Cât timp se poate rezista oare cu o gamelă de zeamă chioară şi o bucată de turtoi, preparat din mălai încins? Este evident că a început ofensiva de represalii împotriva noastră.

Afară, după ieşirea din închisoare, voi afla de la Părintele Alexandru Nica, misterul regimului nostru de înfometare de la Zarcă, din timpul reeducării. În ziua de Florii a anului 1972, îmi va povesti, în casa parohială din Tureni (unde eram atunci preot), ceea ce se întâmpla atunci la bucătăria din Aiud: mâncarea destinatâ celor din Zarcă se strecura, pur şi simplu, în prezenţa ofiţerului de serviciu, ca să ajungă în gamela noastră numai lichidul. Prin această înfometare de doi ani de zile, colonelul Crăciun, respectiv regimul comunist, spera să ne înfrângă voinţa de onoare şi demnitate. Dar în majoritatea cazurilor celor de la Zarcă, glasul conştiinţei a fost mai puternic decât glasul stomacului. Eram supuşi la dresaj prin foamete, ca şi câinii lui Pavlov, dar bolşevicii uitau sau de fapt, nu credeau în puterea spiritului, care a biruit până la urmă.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Regimul general de la Zarcă

Pentru această secţie au selecţionat gardienii cei mai parşivi şi fără milă. Orice asistenţă medicală era exclusă. Dacă te îmbolnăveai, unicul medicament rămânea rugăciunea şi mila lui Dumnezeu. Mâncarea era mai întâi adusă la capătul coridorului şi nu se distribuia până nu venea ofiţerul politic care verifica conţinutul ei. Ciorba se strecura. Nu era permis să existe nici o boabă de fasole, de arpacaş sau vreo bucată de cartof. Zeama era absolut „chioară”.

De dimineaţă de la ora cinci şi până seara la ora zece erai obligat să stai în picioare sau pe marginea patului. Orice tentativă de a sta întins pe pat -chiar dacă erai bolnav- se pedepsea crunt.

Trebuia să fii corect echipat. Cu toţi nasturii încheiaţi la zeghe, indiferent dacă era vară sau iarnă. Iarna era normal să ai zeghea încheiată cu nasturii, dar vara – suportai un năduf chinuitor. La geam, oblon astupat, nu ca la celular jaluzele.

Uneori năduful era atât de mare încât simţeai că te sufoci. Uneori încercam să mai stăm pe lângă uşă, unde se simţea un curent de aer ceva mai proaspăt. Gardianul veşnic pânditor ne dibuia şi apoi se sborşea la noi:

„Ce, tragi cu urechea ca să auzi ce se vorbeşte pecoridor?”

Pe loc erai potcovit cu 14 zile de arest sever. Doamne Dumnezeule, când îmi aduc aminte de frigul iernii! Dimineaţa lichidul din tinetă avea un strat de ghiaţă. Exista şi o raţie de lemne: trei surcele.

Era cu noi în cameră un student pe nume Ghencea. Acesta strângea surcelele pe mai multe seri şi le ardea o singură dată, ca să ştim şi noi cum arată flacăra unui lemn ce arde. Atunci ne strângeam în jurul acelei mici sobe roase de rugină şi privind pâlpâirile flăcării ce moare, ne aminteam în tăcere de vremurile de odinioară.

Dimineaţa la deşteptare, doar că începea talanga să sunecă gardianul era prezent la oblon, strigând la deţinuţi:

„Ce? Încă nu te-ai îmbrăcat?” Iar seara: -Ce? Încă nu te-ai culcat?

Dacă se întâmpla să fii pedepsit cu arest sever în timpul verii, nu te punea să execuţi pedeapsa atunci pe loc, ci îţi păstra referatul până sosea iarna. Chiar alegeau perioada cea mai friguroasă. Abia atunci te punea să execuţi arestul sever.

De regulă, până atunci mai cădeai de câteva ori în năpastă. Astfel se strângeau trei-patru referate pe care le executai în lanţ unul după altul. Uneori acestea totalizau câte 30-40 de zile la rând.

Când erai dus la celula de pedeapsă ţi se făcea un control sever, ca nu cumva camaradul de celulă să-ţi împrumute şi zeghea lui ca să-ţi ţină de cald.

Înainte de a intra în celula de pedeapsă, gardianul turna două-trei găleţi cu apă pe pardoseala de ciment. Când închidea uşa -cu batjocora în colţul gurii- îţi zicea:

-Dacă vrei, poţi să stai jos, ba chiar să te şi culci.

Trei zile răbdai foame, iar a patra zi primeai jumătate raţia de puşcăriaş. În fiecare zi, dimineaţa, primeam o cană cu apă caldă sărată.

Dimineaţa aşteptam cu multă nerăbdare apa caldă că cine mai încălzea. Fiind şi sărată, parcă avea şi o oarecare consistenţă, anulând amarnicul chin al foamei.

(Mărturia lui Dimcică Sima – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, de Gheorghe Andreica)


Nota autorului: Meniul de tortură din timpul executării arestului sever nu era acelaşi pe toate secţiile şi în toată perioada cât a durat marea teroare din puşcării ( 17 ani ).

Meniul a fost diferit. Oculta comunistă făcea experienţe pe viu să ştie care sunt efectele şi cum reacţionează organismull a un meniu sau altul.

Declanșarea ultimei reeducări, anul 1962

În reeducarea de la Aiud, pentru a fi înfrântă rezistenţa oamenilor, au fost întrebuinţate cu mai mult rafinament şi cu mai multă subtilitate poate, toate metodele experimentate cu un deceniu în urmă la Piteşti. Deşi agresările fizice nu au lipsit (rezistenţilor la reeducare li s-a aplicat un regim extrem de dur: înfometare, frig, izolări , lanţuri, etc), la bătaie nu s-a recurs.

Şi nu s-a recurs la bătaie nu pentru că ucigaşii de suflete ar fi devenit, între timp, mai umani, ci din cu totul alte motive. La Piteşti toţi subiecţii asupra cărora s-a acţionat erau tineri şi toţi proaspăt arestaţi. Deci, toţi erau, din punct de vedere fizic, viguroşi şi rezistenţi şi, pentru a putea fi îngenunchiaţi mai uşor, era nevoie ca mai întâi să fie ruinaţi fizic. De aceea, la Piteşti reeducarea a început prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte şi, în câteva luni, chiar şi cele mai robuste exemplare au fost transformate în epave. La Aiud situaţia era, din acest punct devedere, cu totul alta. Nici unul dintre cei ce urmau să treacă prin reeducare nu mai era tânăr şi, în plus, majoritatea dintre ei (afară de cei arestaţi în 1958-1959) aveau în urma lor ani grei de temniţă. Aşa că din punct de vedere fizic toţi erau la limita de jos a rezistenţei. Apoi în Aiud nu s-a recurs la bătaie şi pentru că cei care au iniţiat reeducarea voiau să dea acestei acţiuni un aspect legal şi uman. Voiau, vezi Doamne, să recupereze materialul uman din închisori, pentru ca purificat şi recondiţionat să-l redea societăţii. De altfel, de acest lucru se făcea mare caz. Colonelul Crăciun, cel care a condus această acţiune, ori de câte ori inaugura un nou club (colectivele pregătite pentru reeducare erau, pretenţios, numite cluburi) ţinea să sublinieze cu o ironiene disimulată acest lucru.

„V-am adunat aici, laolaltă, să discutaţi între voi şi să vă spălaţi rufele în familie”, spunea el de fiecare dată. Puteţi să folosiţi , unul împotriva altuia sau altora, în demascările pe care le veţi face, toate cuvintele existente în vocabularul limbii română. Nu aveţi însă voie să criticaţi regimul şi, mai ales , nu aveţi voie să vă bateţi sau să vă omorâţi între voi.

Noi nu vrem să reedităm aici ceea ce s-a petrecut la Piteşti, ci vrem, doar, să scoatem putregaiul din voi, pentru ca, purificaţi, să vă redăm societăţi”

Responsabilii cu reeducarea erau, deci, conştienţi că nu cu bâta vor reuşi să înfrângă rezistenţa morală a deţinuţilor şi să scoată , cum pretindeau, „putregaiul” din ei. După atâţia ani de detenţie şi de tratament inuman, oamenii închisorilor deveniseră imuni la suferinţele fizice. Cu cât asuprirea era mai mare, cu atât rezistenţa morală a celor asupriţi creştea. Şi acest lucru îl ştiau şi asupritorii…

În legătură cu aceasta îmi amintesc de o discuţie pe care am avut-o cu un ofiţer politic, cu câteva luni înainte de începerea reeducării. Pentru a sonda starea de spirit a deţinuţilor, administraţia închisorii, şi în deosebi ofiţerii politici, ne scoteau periodic la anchetă şi, câteodată, cu unii dintre noi se străduiau să întreţină discuţii oarecum amicale. Nu-mi mai amintesc exact cum a debutat şi cum a evoluat discuţia dar, la un moment dat, ofiţerul respectiv, un căpitan pare-mi-se, a exclamat oarecum iritat:

„Cum mama dracului mai puteţi, mă, să rezistaţi atât?! Din ce fel de aluat sunteţi făcuţi de nimic nu vă atinge? Ne siliţi să excogităm , pentru a vă veni de hac, fel de fel de pedepse şi voi vă comportaţi de parcă nu mai aveţi instinct de conservare. Nimic nu vă mai impresionează”.

„Nu ne mai impresionează nimic – am îndrăznit să-i răspund – pentru că nu mai avem nimic de pierdut. Ne-aţi luat tot şi luându-ne tot aţi făcut din noi oameni cu adevărat liberi. Şi ne comportăm ca atare”. Nu a mai spus nimic. M-a privit lung şi m-a expediat înapoi în celulă. Nu ştiu dacă ofiţerul politic respectiv a înţeles ce am vrut să-i spun, însă, cu siguranţă, superiorii lui ştiau acest lucru, pentru că Ministerul de Interne avea angajaţi, pe lângă torţionarii şi brutele care ne supravegheau, şi colective de oameni şcoliţi care observau şi studiau comportamentul deţinuţilor. Şi de observaţiile şi de concluziile acestora au ţinut, desigur, cont cei ce au conceput şi organizat reeducarea. Aceştia au înţeles că, pentru a ne face din nou vulnerabili, vor fi nevoiţi să ne restituie câte ceva din ceea ce ne luaseră. Şi au început prin a ne reda speranţa.

***

Reeducarea a început la Aiud, după cum am mai amintit deja, în primăvara anului 1962. Ea a fost însă concepută şi minuţios pregătită cu mult timp înainte. După unele indicii, se pare că această acţiune a fost hotărâtă în birourile Comitetului Central şi ale Ministerului de Interne în acelaşi timp în care au fost hotărâte şi masivele arestări din anii 1958-1959. După retragerea trupelor sovietice din România, comuniştii români au luat o serie de măsuri menite să intimideze populaţia şi să preîntâmpine eventualele încercări de revoltă, pe de o parte, iar pe de altă parte, să dovedească Moscovei că regimul comunist din România este consolidat şi că poate face faţă singur „reacţiunii interne”. Printre măsurile luate atunci se numără şi arestările operate în perioada imediat următoare. Tot atunci însă,ei au hotărât şi regimul care urma să fie aplicat tuturor celor din închisori pentru ca aceştia, atunci când se vor elibera (la termen sau datorită conjuncturii, înainte de termen) să iasă din închisoare nu cu aură de eroi, ci stigmatizaţi şi compromişi, încât să nu mai constituie un pericol pentru regimul comunist.

În acest scop deţinuţii asupra cărora urma să se acţioneze, au fost concentraţi după apartenenţă politică şi origine socială, în trei mari închisori: Aiud, Gherla şi Botoşani. Nu ştiu cum a decurs acţiunea de reeducare în celelalte închisori, dar deţinuţilor de la Aiud li s-a acordat, din acest punct de vedere, o atenţie specială, deoarece aici erau întemniţaţi cei mai înverşunaţi adversari ai comunismului, în marea lor majoritate intelectuali.

La Aiud, pregătirea acestei acţiuni a început încă din vara anului 1958 prin schimbarea conducerii închisorii. Atunci, celebrul Coler a fost înlocuit cu, nu mai puţin celebrul (tot) colonel Gheorghe Crăciun. Această schimbare nu a fost făcută întâmplător, ci a fost extrem de bine gândită, deoarece colonelul Crăciun era persoana cea mai indicată pentru ducerea la bun sfârşit a acţiunii ce se pregătea.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Acțiuni pregătitoare – Perioada marii încremeniri

După primele acţiuni întreprinse de noul comandant al Aiudului, noi, cei întemniţaţi în acest penitenciar, ne-am dat imediat seama că el venise acolo cu o misiune precisă. Simţeam că ni se pregăteşte ceva, dar ce anume nu puteam desluşi. Ne făceam fel de fel de gânduri.

Unii „analişti”, cu mai multă experienţă în ale puşcăriei , nu excludeau din calculele lor nici posibilitatea începerii unei acţiuni de reeducare, căci, după consumarea „experimentului Piteşti”, reeducarea devenise un fel de obsesie a închisorilor. Şi, nu s-au înşelat prea mult căci reeducarea avea să înceapă de-abia după patru ani. Deocamdată se făceau numai pregătiri în acest scop.

Primul lucru pe care l-a făcut colonelul Crăciun după instalarea sa în noua funcţie a fost reorganizarea deţinuţilor pe celule. Dacă până atunci repartizarea pe celule se făcea oarecum la întâmplare, după cum se nimerea, de data aceasta formaţiile de patru, cinci sau şase oameni care urmau să convieţuiască în aceeaşi celulă, au fost cu grijă alcătuite după criterii pe care noi nu le-am prea putut înţelege. S-a ţinut cont în această alcătuire şi de alfabet, s-a ţinut cont şi de vârstă, s-a ţinut cont şi de afinităţi sufleteşti şi de adversităţi. În orice caz, această nouă repartizare a deţinuţilor în celule nu s-a făcut la întâmplare ca altădată. Târziu s-a mai observat un amănunt şi anume că, în fiecare celulă fusese introdus, pe cât a fost posibil, şi câte un „piteştean” (deţinut care trecuse prin Piteşti), nu neapărat ca turnător ori colaborator, în acel moment, al administraţiei (marea majoritate a celor care trecuseră prin Piteşti, odată încetată agresiunea împotriva lor şi dispersaţi în marea masă a celorlalţi deţinuţi, îşi reveniseră din acest punct de vedere), ci pentru că se miza pe faptul că, atunci când va fi declanşată reeducarea, aceştia vor fi primii care o vor accepta, influenţând astfel şi pe ceilalţi. Ceea ce s-a şi întâmplat de altfel. Printre primii care au acceptat reeducarea s-au numărat, într-adevăr , şi foarte mulţi dintre ei, iar atunci când s-au format colectivele de reeducare (aşa-numitele cluburi), unele dintre acestea au fost conduse de ei. Şi nici nu e de mirare că s-a întâmplat aşa. Aceşti oameni, cărora, la Piteşti, li se spălase creierul şi fuseseră complet depersonalizaţi, deşi de la nenorocirea lor trecuseră mai bine de zece ani, rămăseseră totuşi cu nişte reflexe. În primul rând mulţi dintre ei erau de o supuşenie exagerată. Dacă li s-ar fi ordonat de către un gardiansă stea într-un picior, ei ar fi stat o zi întreagă, nesupravegheaţi de nimeni, într-un picior. Apoi, toţi manifestau o teamă animalică aproape, în faţa autorităţii. În aceste condiţii, majoritatea dintre ei au fost foarte uşor de convins să accepte reeducarea şi să colaboreze, în acest scop, cu reeducatorii.

Odată cu această nouă repartizaare a deţinuţilor în celule, pentru „locatarii” Aiudului începe o lungă perioadă critică, sugestiv denumită de cineva „perioada marii încremeniri”. De ce încremenire? Pentru că timp de aproape doi ani şi jumătate, înAiud , nu s-a mai mişcat nimic. Timp de aproape doi ani şi jumătate oamenii au fost nevoiţi să trăiască în aceeaşi formaţie şi acest lucru a avut urmări nefaste asupra stării lor de spirit, ştiut fiind că menţinerea, timp îndelungat, între patru pereţi, a doi sau mai mulţi oameni face convieţuirea de-a dreptul imposibilă. De altfel, acest lucru se şi urmărea: degradarea relaţiilor dintre oameni şi slăbirea rezistenţei lor nervoase şi prin aceasta şi a rezistenţei morale. S-au consumat atunci, în spatele uşilor ferecate, adevărate drame. Oameni echilibraţi care înainte fuseseră prieteni sau numai se respectaseră reciproc, au ajuns să nu se mai poată suferi, să se urască cu înverşunare chiar. Fiecare agresa pe ceilalţi cu ticurile sale, cu tabieturile sale, cu automatismele sale şi era agresat, la rândul său , de ticurile, tabieturile şi automatismele celorlalţi. Îţi trebuia o mare capacitate de înţelegere şi o şi mai mare capacitate de autocontrol pentru a-ţi putea struni sentimentele care o luau razna. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, oamenii, spre cinstea lor, au reuşit să-şi înfrângă resentimentele şi, înfrângându-şi-le, au reuşit să supravieţuiască. De cele mai multe ori erau înăbuşite în stare latentă, iar dacă totuşi izbucneau erau repede aplanate prin medierea celor din interior. Căci din fericire, în fiecare celulă aproape, se nimerea să fie un ins mai înţelept de suferinţă, care îndeplinea rolul de „pacificator”. Şi care , prin poziţia şi statura lui morală, reuşea să să se impună şi să impună. Trebuie să subliniez faptul că în foarte multe celule , acest rol era îndeplinit de către „piteşteni”. Oamenii aceştia, datorită experienţelor cumplite prin care trecuseră, aveau o altă viziune asupra vieţii în general şi, mai ales, aveau o deosebită înţelegere asupra psihologiei omului ajuns în situaţii limită.

Apoi mai era ceva. Oricât de mari au fost neajunsurile convieţuirii în aceste spaţii închise numite celule, întemniţaţii din Aiud, mai ales, în situaţia dată, aveau de făcut faţă împreună unei agresiuni mult mai mari şi mai periculoase: agresiunea duşmanului de dincolo de uşă. Şi pentru a putea să realizeze acest lucru era imperios necesar ca fiecare să-şi înfrângă resentimentele şi să acţioneze solidar.

Odată cu noile repartizări în celule, direcţia închisorii a instituit un regim extrem de sever. Vigilenţa celor ce ne supravegheau a sporit considerabil. Aproape din zece în zece minute, „pleoapa” vizetei prin care eram spionaţi se ridica şi cea mai mică abatere sau presupusă abatere de la un regulament aberant era cu severitate pedepsită. De la cinci dimineaţa, când se dădea deşteptarea şi până la zece seara, când suna stingerea, deţinutul nu avea voie să facă nimic. Nu avea voie să se întindă în pat, nu avea voie să vorbească decât în şoaptă, nu avea voie să se uite pe geam, nu avea voie să aibă nici o activitate, manuală sau intelectuală, care ar fi făcut ca timpul să-i treacă mai uşor.

Deţinutul trebuia să perceapă dureros curgerea timpului. Fiecare clipă trebuia să-i fie muşcătură. Şi dacă nu-i era sau i se părea cerberului de dincolo de uşă că nu-i este, atunci muşca el, prescriindu-i trei, cinci sau şapte zile de izolare sau neagra. Se pedepsea mult şi se pedepsea pentru orice. Am văzut oameni pedepsiţi pentru că au fost surprinşi rugându-se, ori zâmbind sieşi ori unei amintiri. Am văzut oameni pedepsiţi pentru că au fredonat o melodie ori pentru că au recitat nişte versuri. Şi toate acestea urmăreau slăbirea rezistenţei fizice şi sufleteşti a deţinutului pentru ca atunci când i se va propune o alternativă să o accepte. Dar până să i se propună această alternativă avea să mai treacă încă aproape doi ani.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Acţiuni pregătitoare – Perioada de pritocire

Pentru a supravieţui, deţinuţii Aiudului au fost nevoiţi să se adapteze noilor condiţii de detenţie. Şi, în oarecare măsură, pe termen scurt, au reuşit. Pânda celor de afară a fost contracarată de pânda celor dinăuntru, lipsa de activitate impusă de aberantele regulamente ale închisorii a fost suplinită de o activitate „subversivă” care era cu atât mai reconfortantă cu cât era mai primejdioasă, iar zgomotoasele trăiri exterioare au fost înlocuite de discrete dar intense trăiri interioare.

Constrânşi de un regim inuman, oamenii Aiudului au fost nevoiţi să caute resurse de supravieţuire în ei înşişi şi le-au găsit în rugăciune , în meditaţie şi în învăţătură. S-a învăţat mult, şi s-a învăţat temeinic atunci la Aiud. S-au învăţat limbi străine , s-a învăţat matematică, s-au învăţat poezii, mai ales poezii (Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotruş, etc, nemaivorbind că Gyr şi Crainic circulau în opere aproape complete), s-a învăţat agricultură, stupărit, avicultură, fizică, chimie, etc., iar cei ce au avut şansa să stea în aceeaşi celulă sau în celule alăturate cu profesorul George Manu au audiat chiar şi cursuri de fizică nucleară.

Nevoia de comunicare, de transmitere a informaţiilor de la o celulă la alta a făcut ca, în această perioadă, comunicarea prin alfabetul Morse să atingă apogeul. Acum a fost născocită „scrierea” cu acest alfabet, pe un fir de aţă, printr-un sistem de noduri. Născocirea aceasta aparţine aceluiaşi profesor George Manu şi ea a constituit o adevărată revoluţie în sistemul de comunicare din închisori.

Şi cu toate acestea, la sfârşitul primei perioade pregătitoare, majoritatea deţinuţilor Aiudului ajunseseră la capătul puterilor. Toţi erau epuizaţi psihic şi toţi simţeau o nevoie, ca de aer, de schimbare. Versul regretatului poet Ştefan Vlădoianu:”Ah, fie orice-ar fi, numai să fie!” , era pe buzele tuturor.

În acest univers încremenit părea că şi timpul se oprise în loc („Eternu-a pus pecete devenirii / Şi s-a oprit din curgere durata”, sună alte versuri plămădite tot în această perioadă) şi că în lume nu se mai întâmpla nimic. Sufletele tuturor celor surprinşi de acest mare îngheţ au fost vidate de esenţă şi viaţa lor a fost lipsită de sens. După părerea mea , tratamentul aplicat celor din Aiud în această perioadă a jucat rolul pe care, în reeducarea de la Piteşti l-a jucat bătaia. La Piteşti, oamenilor li s-au ucis sufletele , într-un timp record, prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte, iar celor de la Aiud li s-a făcut acelaşi lucru, cu încetinitorul, prin scoaterea lor din timp. Nu au rezistat acestui tratament decât cei care au avut o viaţă interioară extrem de bogată şi cei care s-au abandonat complet rugăciunii şi lui Dumnezeu, dar aceştia au fost puţini. Majoritatea s-au prăbuşit însă sufleteşte, fiind dispuşi să accepte orice schimbare. Fie ea şi în rău. Şi această stare de spirit a servit de minune celor ce pregăteau reeducarea.

***

A doua perioadă pregătitoare a debutat pe neaşteptate către sfârşitul anului 1960 şi se caracterizează, spre deosebire de prima, printr-o continuă mişcare. Dacă până atunci oamenii fuseseră obligaţi să stea în aceeaşi formaţie ani de-a rândul, începând de la această dată, sub diferite pretexte (vizită medicală, triere pentru trimiterea la muncă, etc.) componenţa celulelor era schimbată periodic. Raţiunea acestor frecvente mişcări, adevărată acţiune depritocire a oamenilor, nu am desluşit-o decât târziu, după declanşarea reeducării. Pentru o cât mai bună reuşită a acestei acţiuni era necesar ca, cei asupra cărora urma să se acţioneze, să se cunoască cât mai bine între ei.

Fiecare deţinut trebuia să cunoască pe cât mai mulţi dintre camarazii lui de suferinţă şi să fie, la rândul său, atunci când va fi cazul, cunoscut de către cât mai mulţi dintre aceştia, pentru ca să aibă pe cine demasca şi de către cine să fie demascat.

Între timp, colonelul Crăciun, împreună cu statul său major format din ofiţerii politici veniţi la Aiud odată cu el (colonelul Iacob, maiorul Nodeţ, căpitanul Chirilă şi mulţi alţii mai mărunţi) îşi continuau munca de documentare pe care o începuseră încă din perioada precedentă. Această muncă consta în strângerea de date care să le permită caracterizarea exactă a fiecărui deţinut în parte, insistându-se, în special, asupra celor consideraţi personalităţi proeminente (morale, culturale sau politice). În acest scop, fiecare deţinut era scos la anchetă o dată, de două sau de mai multe ori (depindea de cât de important era) şi interogat ori provocat la o discuţie „amicală” de către unul din numeroşii ofiţeri politici care mişunau prin închisoare.

Informaţiile obţinute direct de la cel în cauză ori de la alţi deţinuţi erau completate cu date extrase din dosarul fiecăruia, iar în cazurile mai deosebite se recurgea chiar la serviciile anchetatorilor de la securităţile de origine. Astfel că atunci când acţiunea de reeducare va demara, cei interesaţi vor cunoaşte profilul psihologic şi deja, cu aproximaţie, starea de spirit al fiecărui deţinut în parte, ceea ce le va permite să acţioneze în consecinţă.

Paralel cu aceste preparative, colonelul Crăciun şi statul său major de politruci mai acţionau şi în alte direcţii, mai greu de sesizat, la acea oră, de noi, deţinuţii. Şi totuşi unele lucruri nu puteau rămâne multă vreme neobservate. Aşa, de pildă, la un moment dat s-a băgat de seamă că dintre noi încep să dispară personalităţile, adică acele persoane care, prin poziţia lor morală, politică sau culturală, aveau o arecare influenţă asupra celorlalţi deţinuţi. La început s-a crezut că aceştia au fost izolaţi la Zarcă sau în alte secţii ale închisorii ori duşi pe undeva la anchete. Până la urmă s-a vădit că ei fuseseră izolaţi pentru a fi prelucraţi şi convinşi să accepte reeducarea şi, acceptând-o, să-i determine şi pe alţii să o facă. Şi spre deziluzia noastră, a marii mase de deţinuţi, foarte mulţi dintre ei au sfârşit prin a fi convinşi (prin ce metode oare?), devenind astfel, în mâna colonelului Crăciun „marea armă secretă” cu care va reuşi să-i determine pe mulţi dintre noi să capituleze. Au fost însă destui şi dintre cei care au rezistat ispitei de a se elibera înainte de termen, precum şi tuturor presiunilor care s-au făcut asupra lor şi au rămas credincioşi idealurilor pentru care intraseră în închisoare şi demnităţii de om. Printre aceştia se numără şi figura de legendă a profesorului George Manu, de care am amintit mai sus. Acesta a fost scos în repetate rânduri din Zarcă, unde a executat cea mai mare parte din detenţie, şi dus în faţa colonelului Crăciun care a încercat prin diferite metode (promisiuni, ameninţări, şantaj, etc.) să-l determine să accepte reeducarea şi să devină un fel de intermediar între deţinuţi şi administraţie. Spre cinstea lui, profesorul George Manu a refuzat cu demnitate orice târguială cu cei pe care îi considera ceea ce erau, de fapt, călăi ai neamului. Şi profesorul George Manu a plătit cu viaţa această sfântă „încăpăţânare” , căci, grav bolnav fiind de t.b.c., i s-a refuzat, drept represalii, printre altele, şi asistenţa medicală. A murit în infirmeria închisorii, unde fusese internat când era prea târziu.

Tot în această perioadă s-a mai petrecut un fapt demn de luat în seamă. Pe culoarele închisorii au apărut figuri noi de gardieni sau caralii cum le spuneam noi care nu i-au înlocuit, ci numai i-au dublat pe cei vechi. Toţi aceştia erau tineri, erau stilaţi şi, mai ales, nu erau abrutizaţi ca ceilalţi. În relaţiile cu noi deţinuţii erau foarte politicoşi, ni se adresau , spre uluirea noastră, cu domnule şi cu dumneavoastră şi manifestau o oarecare stângăcie caracteristică începutului de carieră. Nu se amestecau în treburile celorlalţi gardieni, ci se mulţumeau să ne supravegheze şi să încerce să ne cunoască. Aveau voie să deschidă celulele şi să discute cu noi anumite lucruri. Uneori chiar scurte interogatorii. După felul cum acţionau era limpede că misiunea lor era aceea de a ajuta pe ofiţerii politici în munca lor de documentare.

Şi, în această atmosferă, pe la sfârşitul anului 1961, s-a răspândit deodată vestea că a început reeducarea. Comunicatele care se difuzau prin morse anunţau diferite surse că pe cutare secţie, la celulele cutare şi cutare, au fost înfiinţate „cluburi” în care oamenii citesc, joacă şah ori discută. Vestea a fost primită de deţinuţi în mod diferit. Cei mai mulţi , care nu ştiau nimic sau ştiau foarte puţin despre ceea ce se întâmplase la Piteşti, au primit-o cu nepăsare, iar unii dintre ei cu oarecare interes chiar.

Cei care erau edificaţi asupra fenomenului, sau cei care trecuseră prin acest iad, au primit-o cu îngrijorare, unii cu teamă chiar. Întâmplător, în momentul răspândirii acestei veşti, stam în celulă cu un băiat , S.M., care fusese student la filozofie în Iaşi şi care trecuse prin Piteşti. Acesta, când a auzit de reeducare s-a îngălbenit şi timp de trei zile nu a scos un cuvânt. După ce s-a mai liniştit, într-una din zile, prinzând un moment prielnic, m-a tras într-un colţ şi mi-a spus: „Dacă începe reeducarea şi se reeditează ceea ce s-a întâmplat la Piteşti, eu mă sinucid”. Am crezut în primul moment că a luat-o razna. Dar nu, n-o luase. Omul era perfect lucid . Apoi, în zilele următoare, mi-a reluat cu lux de amănunte ceea ce se întâmplase, de fapt, la Piteşti. M-am cutremurat de cele ce am auzit şi abia atunci am înţeles spaimele prietenului meu.

Peste câteva zile ştirea a fost confirmată oficial. Întradevăr, începuse reeducarea.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Demolarea idolilor

Într-o bună dimineaţă, la puţin timp după răspândirea zvonului că reeducarea a început, uşa celulei noastre s-a deschis şi unul din plutonierii aceia şcoliţi şi politicoşi, despre care ampomenit deja că i-au dublat pe caralii de pază de pe coridoare, ne-a întrebat, oarecum stingher, care din noi vrea să meargă la club.

Ne-am uitat nedumeriţi unul la altul şi toţi întrebător la plutonier. Unul dintre noi a îndrăznit: „Cum adică la club ?” .„Ce, nu ştiţi ?” a întrebat prefăcându-se mirat, plutonierul.„În închisoare au fost amenajate încăperi în care să vă puteţi întâlni cu alţi deţinuţi, din alte celule, să discutaţi între dumneavoastră, să jucaţi sau să citiţii”.

Tentaţia era mare. Majoritatea dintre noieram oameni de carte, unii fuseserăm , chiar, cititori împătimiţi şi, iată că acum, după ce ani de zile nu mai văzuserăm slovă tipărită , ni se oferea posibilitatea de a citi. M-am pomenit murmurând : „Şi nu ne duce pe noi în ispită” , căci ştiam că aşa începe căderea. Faci la început un compromis, aparent nevinovat, şi apoi nu te mai poţi opri. După ce a aşteptat un timp, plutonierul ne-a recomandat să ne gândim bine, căci se va întoarce peste 10 minute. Şi pleacă spre altă celulă, lăsând la a noastră uşa întredeschisă. După plecarea lui, unul dintre noi, Horia Gherman, s-a hotărât brusc: „Eu mă duc să văd despre ce este vorba. Nu am ce pierde. Dacă nu-mi va conveni, voi cere să fiu adus înapoi” . După cum îl cunoşteam eu (era orgolios, suporta greu detenţia şi nu prea îşi făcea scrupule când era vorba de interesele lui) eram sigur că nu se va mai întoarce din drum. Şi nu m-am înşelat. Eu nu l-am mai întâlnit, însă am auzit despre el că a ajuns printre capii reeducării. Lui i s-a mai alăturat încă unul dintre noi şi când a revenit plutonierul au plecat împreună cu alţii, de prin alte celule, la aşa-numitul club. Seara, înainte de închidere, au fost aduşi înapoi. Ne-au relatat cu lux de amănunte cum a fost. Au fost duşi împreună cu alţi douăzeci, treizeci de deţinuţi, toţi de pe celular, într-o încăpere special amenajată cu mese şi bănci, situată într-o clădire alăturată şi lăsaţi să discute în voie, fără să fie supravegheaţi. De citit nu s-a prea citit în acea primă zi, deşi pe mese erau câteva broşuri de propagandă şi de literatură comunistă. A doua zi povestea s-a repetat. Cei doi au fost din nou luaţi şi readuşi seara. Şi tot aşa câteva zile. Până când, într-o seară, nu s-au mai întors.

A venit un gardian, le-a luat bagajele şi de atunci nu i-am mai văzut. Am aflat ulterior că au fost duşi pe o altă secţie, unde li s-a creat un regim special şi au făcut, cu ofiţerii politici, un fel de instructaj în legătură cu reeducarea.

Această primă tentativă de a atrage oamenii pe calea reeducării s-a soldat, pentru reeducatori, cu rezultate modeste.

De fapt, nici ei nu se aşteptau la ceva spectaculos. Era doar începutul şi era normal ca oamenii să fie reticenţi. Aveau nevoie doar să atragă de partea lor câţiva oameni pe care să-i pregătească pentru a-i întrebuinţa în acţiunile viitoare. Şi acest lucru le reuşise.

Imediat după consumarea acestei prime faze, „rezistenţilor”, adică celor care refuzaserăm să ieşim la „Club”, ni s-a înăsprit regimul. Cei mai mulţi dintre noi au fost izolaţi, fie în Zarcă, fie pe anumite secţii special amenajate pe celular. Din când în când, ofiţerii politici sau doar subalternii lor mai treceau prin celulele noastre, întrebându-ne dacă nu cumva careva dintre noi s-a răzgândit şi vrea să iasă la Club. Şi de fiecare dată mai capitula câte unul. Dar nu prin aceste metode au reuşit cei care au condus reeducarea să frângă rezistenţa morală a celor care preferau să rămână în continuare în închisoare decât să iasă din ea pe brânci. Ei dispuneau, în momentul declanşării nefastei lor acţiuni, de o „armă secretă” despre care nici unul dintre noi nu ştiam nimic. Reuşiseră în prealabil să ne demoleze, fără ca noi să o ştim, idolii.

Procedeul nu era nou. Fusese întrebuinţat cu succes şi la Piteşti. Acolo, înainte de a începe reeducarea, au fost strânşi toţi cei care erau consideraţi vârfuri ale studenţimii, cei care aveau o oarecare autoritate (morală, intelectuală sau, pur şi simplu, ierarhică) asupra acestora şi transformaţi , în doar câteva luni de tortură continuă, în adevărate epave omeneşti, care executau mecanic tot ce li se poruncea. Li s-a pus apoi ciomagul în mână şi au fost duşi în mijlocul celor al căror idoli fuseseră, pentru a-i reeduca.

La Aiud s-a procedat la fel, numai că metodele întrebuinţate au fost altele: şantaj, ameninţare, promisiuni şi, mai ales, crearea problemelor de conştiinţă. Am amintit deja, încă din capitolul trecut, că au început să dispară dintre noi personalităţile, adică acele persoane care prin poziţia lor politică, intelectuală sau morală aveau influenţă asupra celorlalţi deţinuţi. Astfel, personalităţi aproape intrate în legendă ca preotul Dumitrescu-Borşa, Victor Biriş, prinţul Alexandru Ghica, Niculae Petraşcu, Victor Vojen, poetul Radu Gyr şi mulţi, mulţi alţii, au fost luaţi, purtaţi prin ţară (prin oraşe, pe şantiere de construcţii, prin pieţe, etc.) pentru a lua cunoştinţă de „realizările” şi de „bunăstarea” şi „fericirea” poporului. Unii dintre ei au fost duşi chiar în Bucureşti, la Centru, unde persoane influente, cu funcţii importante în aparatul de Partid şi de Stat, au stat de vorbă cu ei. Unora dintre ei li s-a vorbit deschis:„Trebuie să vă recunoaşteţi înfrânţi. Aţi vrut să faceţi ceva, dar aţi apucat-o pe un drum greşit, drumul crimei şi al trădării (Cine vorbea de crimă şi de trădare !) Ceea ce aţi năzuit să faceţi voi, sau aţi pretins că năzuiţi, suntem pe cale de a realiza noi. O ţară, cum vă plăcea vouă să spuneţi, „ca soarele sfânt de pe cer”.

Acum vrem să ne redobândim independenţa faţă de Moscova (era în perioada denunţării planului Valev) şi pentru aceasta avem nevoie de linişte, de consens (a se observa rădăcinile istorice ale consensului). Occidentul, de care vrem să ne apropiem, ne pretinde să vă punem în libertate. Şi o vom face, dar numai după ce, mai întâi, vă vom neutraliza”.

Cam aşa trebuie să fi sunat discursul pe care vreunul dintre mai marii Partidului şi Statului l-a ţinut în faţa celor care trebuiau convinşi să se sinucidă sufleteşte. Şi un astfel de discurs pe unii i-a convins, pe alţii însă nu. Aceştia din urmă, printre care trebuie să amintim şi impunătoarea figură a prinţului Alexandru Ghica, au fost aduşi înapoi la Aiud şi daţi în „grija” lui Crăciun. Dar nu de aceştia ne vom ocupa acum, ci de ceilalţi, de cei care au căzut; şi nu pentru a-i încrimina, ci pentru a explica mecanismele sufleteşti ale căderii lor şi, mai ales, pentru a scoate în evidenţă impactul pe care căderea lor l-a avut asupra celorlalţi deţinuţi. Şi pentru că cunosc mai bine cazul poetului Radu Gyr, voi relata acest caz.

Era în vara anului 1962. Reeducarea îşi urma cursul firesc, fără prea mari reuşite. Într-una din zile, uşa celulei în care eram izolat s-a deschis şi, de data aceasta, mi s-a ordonat să merg la Club. Nu am avut prea mult timp să mă mir, căci plutonierul care mi-a deschis uşa părea foarte agitat şi grăbit. Am ieşit afară pe pasarelă (eram la etajul trei) şi am observat că pe tot Celularul, la toate etajele, se deschideau uşi şi oamenii erau zoriţi să iasă afară. Am fost duşi mai mult alergând într-o încăpere situată într-o clădire din imediata apropiere a Celularului, încăpere în care erau îngrămădiţi câteva sute de deţinuţi. Fuseseră aduşi acolo oameni de pe toate secţiile, din Zarcă, din Celular şi chiar şi din fabrică. Marea majoritate făceau parte , însă, din aşa-numita categorie a „rezistenţilor”. La un moment dat un gardian care era în uşă a anunţat:

„Linişte, vine tovarăşul comandant !”.

Într-adevăr, după câteva secunde în uşă şi-a, făcut apariţia, plin de el ca de obicei, însoţit de statul său major, colonelul Crăciun. În mână avea câteva foi de hârtie împăturite în aşa fel încât parcă voia să atragă atenţia asupra lor.

După ce ne-a ordonat să ne aşezăm în bănci, a privit câteva secunde peste capetele noastre şi apoi a început să recite, spre uluirea noastră, o poezie din Gyr. O recita corect , fără să se poticnească, cu intonaţii potolite şi fără emfază. Se vedea cât de colo că o învăţase special pentru această reprezentaţie. După ce a terminat, s-a uitat iarăşi peste sală şi a întrebat: „Ei, vă place? Frumoasă poezie, nu-i aşa ? „. Şi pentru a întări acest lucru a reluat, de data aceasta mai componcţios, ultima strofă:

„Nu eşti înfrânt atunci când sângeri, Nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s. Cele mai crâncene înfrângeri Sunt renunţările la vis”.

-” Ei, zise el uitându-se triumfător pe deasupra noastră, aflaţi că bădia Gyr a renunţat la vis”. N-a avut timp să savureze efectul loviturii, pe care cu atâta dibăcie o pregătise, că dintr-un colţ al sălii ţâşni ca un bumerang replica:

-”Deci, a fost înfrânt. Ce-i cu asta? În luptă se mai şi moare!”.

Colonelul Crăciun a fost surprins de replică, a dat să răspundă, dar dându-şi seama că s-ar putea să iasă cu prestigiul ştirbit dintr-o dispută cu temerarul interlocutor, pe care-l identificase, a renunţat. Uitându-se apoi din nou peste sală, pentru a găsi pe cineva căruia să-i dea scrisoarea s-o citească, s-a oprit asupra fostului Secretar General al Centrului Studenţesc din Bucureşti, Tănase Rădulescu. Acesta fusese câţiva ani prizonier în Rusia şi când s-a întors în ţară, în 1955, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru activitatea politică din trecut.

Era un om integru, mare admirator al lui Gyr, pe care, de altfel, îl şi cunoştea personal; şi era socotit unul dintre cei mai înverşunaţi „rezistenţi” la reeducare. Fixându-l, colonelul Crăciun îi spune: „Ce zici, Tase ? (avea o mare plăcere să se adreseze deţinuţilor pe numele lor mic). Citeşti tu scrisoarea?”.

Omul consimţi şi, vădit emoţionat, apucă, cu degete tremurânde, foile de hârtie pe care le parcursese, dintr-o privire, nerăbdător să ajungă la semnătură. După ce o examină cu atenţie, conchise ca pentru sine: „Da, e semnătura lui Radu Gyr”.

„Citeşte!” îl îndeamnă colonelul. Şi, Tănase Rădulescu începu cu glas tremurat lectura. Cum ne-am putut da seama mai târziu, după ce vom fi audiat şi alte asemenea „autodemascări” , această scrisoare-declaraţie a lui Gyr era tipică. Reeducatorii impuseseră anumite puncte care trebuiau tratate. Mai întâi trebuia prezentate câteva date de stare civilă, apoi împrejurările intrării în viaţa politică (în cazul lui Gyr, în Mişcarea Legionară), după care trebuia să ponegreşti, în cuvinte cât mai tari, trecutul şi toate credinţele tale anterioare şi să te desolidarizezi categoric de ele.

Legionarii trebuia să condamne memoria lui Corneliu Zelea Codreanu, ţărăniştii să înfiereze trădarea lui Maniu şi Mihalache, liberalii să defăimeze pe cei mai mari exploatatori ai ţării, familia Brătienilor , etc. Apoi, în cuvinte meşteşugite, trebuia să înalţi osanale partidului comunist şi să elogiezi realizările regimului împotriva căruia, ca un criminal ce ai fost, te-ai ridicat. În sfârşit, această sinistră farsă care se chema „autodemascare”, trebuia să se încheie cu un angajament prin care te legai faţă de popor şi de clasa muncitoare că nu vei precupeţi nimic…etc.

În scrisoarealui Gyr, toate aceste puncte erau tratate metodic, vrând parcă să constituie un model pentru cei ce vor urma la rând. În tot timpul lecturii, în sală a fost o tăcere mormântală. Eu însă auzeam cum pârâie grinzile de rezistenţă ale unei cetăţi pe care o crezusem inexpugnabilă.

Într-adevăr, după citirea scrisorii lui Gyr, rândurile „rezistenţilor” au început să se rărească. Şi se vor rări în continuare, în zilele şi în lunile următoare, pe măsură ce vom asista în continuare la demolarea altor idoli.

În noaptea care a urmat, în singurătatea celulei, mi-au venit în minte cuvintele unui prieten. Ale lui sau culese de el din vreo carte:

”Să nu-ţi faci idoli din oameni în viaţă”.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Demolarea idolilor – faza finală

Nu întâmplător, ultimul căruia colonelul Crăciun i-a dat cuvântul, în acea noapte de pomină, a fost părintele Stăniloaie.

Buni cunoscători ai psihologiei deţinuţilor, cei care au gândit şi pus în aplicare reeducareaerau conştienţi că dacă oamenii pot fi determinaţi, prin diferite metode, să renunţe la convingerile lor politice, la orgolii personale şi, în general, la toate deşertăciunile acestei lumi, nu în aceeaşi măsură pot fi determinaţi să renunţe la Dumnezeu. De aceea li s-a făcut o concesie. Sau li s-a dat iluzia că li se face o concesie, permiţându-li-se să şi-L păstreze pe Dumnezeu, şi acest lucru le-a fost anunţat prin cuvântul eminentului teolog care a fost părintele Dumitru Stăniloaie.

Problema pe care acesta a pus-o în discuţie a fost posibilitatea coexistenţei creştinismului cu socialismul. Deşi discursul său, diluat şi aproape confuz (părintele Stăniloaie nu era deloc un bun orator şi pe deasupra mai era şi timorat), nu a prea satisfăcut pe colonelul Crăciun, mai ales datorită stângăciilor de la sfârşitul expunerii când a trebuit să-şi i-a angajamente, a avut, totuşi, un impact deosebit asupra deţinuţilor. Le-a creat sentimentul că păstrându-şi-L pe Dumnezeu îşi vor putea salva sufletele şi acest sentiment i-a ajutat să treacă mai uşor peste vicisitudinile momentului respectiv.

În aceeaşi noapte, toţi cei pregătiţi pentru eliberare au fost puşi în libertate, în afară de cinci dintre cei ce îşi făcuseră autodemascările (la serviciile părintelui Stăniloaie se renunţase) care au fost reţinuţi, la dispoziţia Ministerului de Interne, pentru a da o nouă reprezentaţie, de data aceasta în faţa altor spectatori.

Au fost cazaţi într-un hotel din Aiud iar ziua erau luaţi cu maşinile şi duşi să viziteze împrejurimile. După câte se pare, au vizitat Hunedoara, Clujul, câteva Gospodării de Stat şi câteva şantiere de construcţii „entuziasmându-se” de nemaipomenitele realizări ale regimului.

Exact după o săptămână de la prima reprezentaţie, tot noaptea şi tot în sala mare a Clubului au fost aduşi, din Celular şi din Zarcă, alţi deţinuţi care au ascultat, cu aceeaşi stupefacţie ca şi cei din prima serie, autodemascările celor cinci care acum erau, deja, „oameni liberi”.

La această a doua reprezentaţie au fost aduse din Zarcă sau din alte cotloane ale Aiudului, şi câteva personalităţi de marcă din ierarhia superioară a Mişcării Legionare. Astfel, la declaraţiile făcute de cei cinci în acea noapte au participat: profesorul Nicolae Petraşcu, Secretar General al Mişcării Legionare, avocatul Nistor Chioreanu, Comandantul legionar al Ardealului, avocatul Radu Mironovici, Comandant al Bunei-Vestiri şi prinţul Alexandru Ghica, fostul Director General al Siguranţei Statului. Dintre aceştia doar prinţul Ghica mai fusese purtat prin diferite Cluburi, fiind unul dintre clienţii preferaţi ai ironiilor lui Crăciun. După câte se pare, ceilalţi erau scoşi la vedere pentru prima dată.

Pe lângă declaraţiile-rechizitoriu pe care le făcuseră şi cu ocazia primei reprezentaţii, cei cinci au prezentat cu lux de amănunte şi realizările regimului de care ei luaseră act cu ocazia vizitelor făcute în cele şase zile cât au stat la dispoziţia Ministerului de Interne. Şi probabil că ei nu au fost prea convingători în pledoaria lor, căci colonelul Crăciun s-a arătat foarte nemulţumit de pasivitatea sălii , care nu a reacţionat aşa cum s-ar fi aşteptat el. Este adevărat, unii ascultau cu oarecare interes, dar nici unul nu a avut motive să se entuziasmeze.

Spre deosebire de ceea ce se întâmplase cu o săptămână în urmă, când cuvântaseră doar cei care erau programaţi să o facă, de data aceasta au mai luat cuvântul şi alţii, în special şefi de reeducare, care s-au întrecut în a se entuziasma de ceea ce aflaseră că se realizase afară. Unul dintre aceştia, pentru a se evidenţia în faţa lui Crăciun, l-a somat pe Nicolae Petraşcu să-şi exprime şi el punctul de vedere în legătură cu cele auzite.

Nicolae Petraşcu, care multă vreme fusese imobilizat de un rebel reumatism poliarticular, a încercat cu greu să se ridice pentru a răspunde celui care îl provocase, dar colonelul Crăciun l-a oprit zicându-i:

„Lasă Petraşcule, acum stai şi ascultă! Vei vorbi şi tu, dar vei vorbi când vom vrea noi şi cum vom vrea noi”.

Cu această ocazie, pe colonelul Crăciun sau l-a luat gura pe dinainte, sau el a vrut, pur şi simplu, să fie cinic, recunoscând că, de fapt,cei ce acceptă să-şi facă autodemascarea, nu spun ceea ce ar vrea ei să spună, ci spun ceea ce li se cere.

***

Am pomenit mai înainte care au fost metodele pe care educatorii le-au întrebuinţat pentru a determina pe aceşti oameni să capituleze: şantajul, ameninţările, promisiunile, foamea, frica, frigul şi multe alte posibilităţi de constrângere pe care cei ce se credeau stăpâni absoluţi pe destinul celor lipsiţi de libertate, le aveau la îndemână. Mai greu de înţeles sunt mecanismele psihologice ale acestor căderi. Ce resorturi s-au dereglat în sufletele acestor oameni care până atunci trăiseră eroic şi fuseseră monumente de demnitate şi de abnegaţie pentru cauza pe care o slujeau, de au acceptat să abdice de la principiile lor de viaţă? Explicaţii există. Eu mă voi mărgini să evoc aici una singură pe care o consider a fi cea mai importantă. Trebuie observat că toţi aceşti oameni asupra cărora „s-a lucrat” intens pentru a fi îngenunchiaţi, nu mai erau tineri. Toţi erau spre 60 sau chiar trecuţi de 60 de ani. Şi, numai când eşti tânăr eşti nemuritor. Numai când eşti tânăr eşti capabil de nebunii sublime şi de gesturi nesăbuite. Pe măsură ce înaintezi în vârstă însă, devii mai grijuliu faţă de propria-ţi persoană, mai egoist chiar, iar instinctul de conservare ţi se exacerbează. Cu alte cuvinte, pe măsură ce îmbătrâneşti te cuminţeşti. Şi s-a dovedit că şi idolii noştri de atunci nu s-au putut sustrage acestei fatalităţi.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Grupul „recalcitranților”

Şi totuşi!… Cu toată râvna depusă de colonelul Crăciun şi de staff-ul lui de demolatori de conştiinţe, cu toate metodele drăceşti imaginate de aceştia pentru a înfrânge rezistenţa unor oameni aduşi în situaţii limită, Aiudul acelor vremuri de urgie nu a cunoscut doar prăbuşiri, ci şi înălţări, adevărate piscuri de rezistenţă şi de demnitate.

Este suficient să evocăm comportamentul exemplar al celor două figuri considerate simbol al tăriei de caracter şi al demnităţii umane, profesorul George Manu care a preferat să moară decât să facă fie şi cel mai neînsemnat compromis, şi prinţul Alexandru Ghica, cel care a rezistat cu stoicism aristocratic la toate încercările, uneori furibunde, ale colonelului Crăciun, de a-l îngenunchia, pentru a demonstra că, în această încleştare cu forţele răului, demnitatea condiţiei umane a fost salvată. Dar ei nu au fost singurii. Au fost însă cele mai proeminente figuri ale rezistenţeil a această criminală acţiune, rezistenţă reprezentată de un impresionant număr de oameni de toate categoriile. În toată perioada reeducării, Zarca, şi nu numai Zarca, ci şi unele secţii special amenajate pe Celular, au fost pline de aşa-numiţii recalcitranţi asupra cărora s-au făcut bestial de inumane presiuni fizice şi morale pentru a-i determina să cedeze.

În afară de aceştia care erau izolaţi şi straşnic de supravegheaţi, alţii, aleşi la întâmplare sau după criterii pe care nu le-am înţeles niciodată, erau împrăştiaţi , pentru a fi „contaminaţi” , printre cei deja reeducaţi din fabrică sau din aşa-zisele Cluburi care funcţionau în incinta închisorii propriuzise.

Ca şi în cazul căderilor, nici rezistenţele nu au fost la fel. Unii au rezistat eroic, cu ostentaţie, sfidând şi înfruntând pe asupritori, căutând parcă anume să întreţină între ei şi aceştia o permanentă relaţie de adversitate care să creeze acea tensiune spirituală care să le menţină şi să le potenţeze îndârjirea. Alţii au rezistat discret, cu un soi de umilinţă creştină, căutând să explice reeducatorilor de ce nu au ei posibilitatea sufletească să facă ceea ce li se cere. În sfârşit, o a treia categorie era cea a misticilor.

Aceştia, conştienţi fiind că lupta în care erau şi ei implicaţi transcende lumescul, dându-se în spirit, au rezistat cu seninătate, fără să cârtească, asumându-şi suferinţa ca pe o datorie a vieţiil or. Cei din primele două categorii au rezistat sperând încă la o salvare în veac, pe când cei din ultima categorie rezistau pentru a se salva în eternitate. Profesorul George Manu şi prinţul Alexandru Ghica făceau parte din această ultimă categorie.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Zarca și Celularul

Când, în urmă cu aproape doi ani, îndemnat şi de unii prieteni, m-am hotărât să abordezreeducarea de la Aiud şi să o prezint aşa cum am cunoscut-o şi receptat-o eu, am făcut-o cu speranţa că această mărturie a mea va contribui într-o oarecar emăsură la restabilirea adevărului în legătură cu ceea ce au fost, de fapt, atât această reeducare de la Aiud, cât şi toate celelalte asemenea acţiuni criminale iniţiate şi controlate de autorităţi în închisorile comuniste.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, încă de pe atunci, existau indicii că „oamenii de bine” din Serviciul Român de Informaţii, precum şi din alte structuri ale Noii Puteri din România intenţionau să dea publicităţii unele acte şi documente cu ajutorul cărora să denigreze şi să compromită pe unii dintre foştii deţinuţi politici precum şi idealurile pentru care aceştia au luptat şi s-au sacrificat. Se spune chiar (eu nu am văzut-o) că celebra „Carte Albă a Aiudului”, despre care am vorbit deja, ar fi fost expusă, pentru a fi consultată de către cei interesaţi, la Muzeul Literaturii Române de unde, însă, a fost retrasă, nu se ştie din ce motive, după numai 24 de ore.

Că aceste indicii nu au fost doar simple zvonuri o demonstrează apariţia, în prima jumătate a acestui an (1995), a unui volum intitulat „Memorialul ororii”, volum care conţine o parte a documentelor procesului intentat de către autorii morali ai reeducării din închisorile Piteşti şiGherla, autorilor executanţi dintre care majoritatea au fost mai întâi victime şi numai după aceea călăi. Spun că volumul conţine doar o parte din documentele respectivului proces deoarece din el lipsesc interogatoriile din instanţă şi ultimul cuvânt al acuzaţiilor precum şi depoziţiile martorilor, atât ai apărării cât şi ai acuzării . Editorii motivează neconvingător că lipsa unora dintre documente (depoziţiile martorilor la proces şi ultimul cuvânt al acuzaţiilor) „se datorează fie absenţei lor din dosar, fie condiţiilor se stress (sic!) în care a avut loc selectarea materialelor de arhivă”, iar a altora (interogatoriile luate în instanţă inculpaţilor) se datorează că acestea „au fost consemnate de către grefier cu o scriere ilizibilă… descifrarea lor comportând riscul de impreciziune”. Or, publicarea acestor documente ar fi absolut necesară deoarece este de presupus că, cel puţin unii dintre inculpaţi, să fi retractat, în instanţă, cu ocazia interogatoriilor sau a ultimului cuvânt, declaraţiile smulse prin tortură în timpul anchetei, şi să fi denunţat astfel înscenarea juridică care avea loc.

Pentru că înscenare juridică a fost şi acest lucru ar fi trebuit specificat, nu aş vrea să fac editorilor acestui volum proces de intenţie, dar nu pot să nu remarc faptul că publicarea unor astfel de documente, sub pretextul obiectivităţii, nu contribuie, nici într-un caz, „la dezvăluirea imaginii reale a unor fapte istorice” aşa cum pretind editorii, ci – dimpotrivă – perpetuează confuzia (până acum abil întreţinută) care domneşte în jurul lor, aducând -în acelaşi timp grave prejudicii morale eroilor acestei cumplite tragedii, transformându-i pentru a doua oară în victime.

Publicarea acestor documente ar fi trebuit însoţită, în mod obligatoriu, de câteva precizări. În primul rând ar fi trebuit să i se dea lămuriri cititorului în legătură cu ce a fost, de fapt, reeducarea din închisorile Piteşti şi Gherla şi să i se explice ce anume a urmărit securitatea prin instrumentarea şi judecarea acestui proces. Apoi, ar fi trebuit scoase în evidenţă metodele bestiale prin care au fost smulse declaraţiile acuzaţiilor. De asemenea, ar fi trebuit făcute precizări în legătură cu regulamentele draconice care reglementau viaţa de zi cu zi a deţinuţilor în închisorile comuniste. Căci după înfiinţarea Securităţii (1949) şi, mai ales, după venirea consilierilor sovietici (au existat consilieri sovietici chiar şi pentru puşcării), nici măcar o simplă mutare a unui deţinut, dintr-o celulă în alta, nu mai era posibilă fără ştirea şi aprobarea celor de la Centru. Or, în aceste condiţii, a pretinde că în acea perioadă deţinuţii din închisorile Piteşti şi Gherla puteau circula, de capul lor, din celulă în celulă, puteau să amenajeze, cu de la ei putere, camere de tortură ori de anchetă şi puteau, chiar, să-şi procure (de unde?) instrumente de tortură (vână de bou, ciomege, răngi, etc.) şi de scris (hârtie, tocuri, cerneală, etc.) înseamnă, pur şi simplu, a minţi cu neruşinare pentru a-ţi acoperi ticăloşiile. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, ar fi trebuit ca editorii volumului să fi făcut apel la cât mai mulţi dintre supravieţuitorii cumplitului apocalips (eu însumi cunosc cel puţin zece dintre fostele victime care ar fi acceptat fără nici o reţinere să depună mărturie) să vină şi să dea lămuriri cât mai precise şi la obiect în legătură cu ceea ce a fost, de fapt, Piteştiul şi Gherla. Întrebările care au fost puse în scrisoarea trimisă de Popa Alexandru, scrisoare rămasă fără răspuns, ar fi trebuit să fie puse şi celorlalţi trei sau patru martori care au acceptat să depună mărturie căci , în felul acesta, s-ar fi putut evita digresiunile făcute de aceştia pe zeci de pagini, digresiuni fără nici o legătură cu problema propriu-zisă.

Trebuie totuşi să consemnez faptul că, în lapidarul „Cuvânt înainte” editorii îşi avertizează oarecum cititorul „că aceste documente sunt emanaţia autorităţilor comuniste şi, ca atare, reprezintă strict punctul de vedere al acestora”. Acest avertisment este însă prea firav pentru a putea pune în gardă pe cititorul neavizat să fie atent şi să „cântărească adevărul care transpare printre rânduri” , cum spun mai departe editorii, mai ales că el (avertismentul) vine imediat după un paragraf care sună aşa: „Culegerea de faţă se doreşte a fi doar un izvor de informaţie nudă, un instrument de lucru”. Dacă după o asemenea „culegere” (de documente) se va scrie istoria !… Am făcut această lungă digresiune pentru că reeducarea de la Aiud este continuarea, în alt context politic şi cu alte mijloace, a celei de la Piteşti, ambele urmărind acelaşi scop, nimicirea adversarilor politici prin siluirea conştiinţelor acestora şi prin uciderea ideii care a modelat conştiinţele respective. Aşa stând lucrurile, nu ar fi exclus ca, în curând, să apară pe piaţă, sub pretextul obiectivităţii tot necomentate, şi documentele reeducării de la Aiud (luări de poziţie, declaraţii sau chiar unele dintre „studiile” despre care am amintit), documente ce au fost obţinute aşa cum au fost obţinute, au fost înmănucheate în cunoscuta de acum „Cartea Albă „ a Aiudului pentru a servi (după cum s-a exprimat colonelul Crăciun) posterităţii la scrierea istoriei.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

 Reeducarea de la Aiud, continuarea celei de la Pitești

Am afirmat, cu altă ocazie, că reeducarea de la Aiud Este continuarea celei care avusese loc, cu mai bine de zece ani înainte, la Piteşti, în sensul că aici s-a încercat să se desăvârşească ceea ce se începuse, atunci, acolo: compromiterea totală şi iremediabilă a unor oameni şi a idealurilor lor.

Bineînţeles, datorită faptului că cele două experimente au avut loc în contexte istorice diferite, precum şi faptului că oamenii asupra cărora s-a acţionat erau diferiţi, între ele, pe lângă asemănările de rigoare, au fost şi o serie de deosebiri. La Piteşti, de exemplu, unde subiecţii asupra cărora se acţiona erau cu toţii tineri, proaspăt arestaţi, şi deci robuşti din punct de vedere fizic şi având, pe deasupra, şi un moral excelent datorită faptului că toţi erau puternic ancoraţi într-un ideal în care credeau cu tărie, au fost întrebuinţate împotriva lor, pentru a li se înfrânge cerbicia, metode de o ferocitate ieşită din comun. Aplicându-li-se teroarea continuă, în decurs de numai câteva luni, aproape toţi au fost vidaţi de personalitate şi transformaţi în adevăraţi roboţi care executau fără să cârtească tot ce li se ordona. Un nefericit care a avut neşansa să treacă prin acel iad, îmi spunea că seara, atunci când li se ordona să se pregătească pentru şedinţa de tortură, toţi, cu o docilitate de animale dresate, îşi scoteau un ciorap din picior şi şi-l îndesau singuri în gură pentru a-şi înăbuşi ţipetele. Mai mult decât atât, unii dintre ei erau în aşa hal de dezumanizaţi încât nu mai era nevoie să fie luaţi cu forţa de călăi pentru a fi băgaţi cu capul în tineta cu murdărie, ci era suficient să li se ordone, „treci la tinetă” , pentru ca ei, ca nişte adevărate automate, să meargă şi să-şi bage singuri capul în urină şi excremente. Aceasta a fost la Piteşti. La Aiud însă nu a fost nevoie să se acţioneze atât de dur deoarece oamenii de aici nu mai aveau nici rezistenţă fizică, nici pe cea morală a celor de la Piteşti. Majoritatea dintre ei erau oameni în vârstă, uzaţi fizic şi moral de lunga perioadă de detenţie pe care o aveau în urma lor, motiv pentru care erau mult mai vulnerabili decât cei de la Piteşti. Astfel că aici au fost suficiente măsurile doar aparent mai blânde ca: izolările, frigul, înfometarea, neacordarea de asistenţă medicală celor bolnavi, promisiunile că vor fi eliberaţi, şantajul,etc., pentru ca oamenii să capituleze. Şi mulţi au capitulat. Unii au făcut-o decent, cu un soi de jenă, renunţând anevoie la trecutul şi la visele lor. „Ce vrei dragul meu, nu mai pot. Iartă-mă. Atât mi-a fost menirea” , a răspuns unul dintre ei unui intransigent care i-a reproşat căderea. Alţii au făcut-o blazaţi şi indiferenţi de parcă nu era vorba de ei şi de lupta lor de o viaţă, iar alţii au făcut-o cu un fel de înverşunare (voluptatea prăbuşirilor despre care am aminti) cu ură chiar împotriva lor şi mai cu seamă, împotriva celor care nu făceau ca ei.

De asemenea, între cele două experimente mai există o deosebire. La Piteşti, pe lângă scopul principal al reeducării care era schilodirea fizică şi sufletească a victimelor, precum şi uciderea idealurilor lor, se mai urmărea şi obţinerea de informaţii în legătură cu ceea ce subiecţii supuşi reeducării tăinuiseră în timpul anchetelor de la Securitate. În acest scop, în prima fază a reeducării de la Piteşti denumită „demascarea externă” ,victimele erau supuse unor severe anchete în legătură cu ceea ce nu spuseseră Securităţii. Informaţiile astfel obţinute erau centralizate şi triate de Țurcanu care le preda periodic Ministerului de Interne. Metoda s-a dovedit foarte productivă deoarece mai mult de jumătate din arestările efectuate de Securitate în perioada 1950-1955 şi chiar mai târziu au fost făcute pe baza informaţiilor smulse celor anchetaţi în timpul demascărilor externe. În felul acesta Securitatea a intrat în posesia unor preţioase informaţii în legătură cu nucleele de rezistenţă rămase în libertate şi a avut posibilitatea să-şi planifice arestările în funcţie de periculozitatea şi de importanţa pe care o prezentau grupurile respective. Unele dintre aceste persoane vizate de Securitate au fost lăsate în libertate pentru a fi urmărite în vederea descoperirii unor noi legături, până în 1958-1959 când, în sfârşit au fost arestate. În reeducarea de la Aiud, această fază a „demascărilor externe” nu a existat deoarece la data respectivă (1962), mişcărilor de rezistenţă din ţară fuseseră anihilate şi Securitatea, bine organizată avea acum alte posibilităţi de informare şi de supraveghere a cetăţenilor. Şi apoi, în 1962 la Aiud se urmărea cu totul altceva decât la Piteşti în 1949-1950. Aici se urmărea uciderea unor conştiinţe şi compromiterea iremediabilă a unor oameni care datorită unor probleme de conjunctură urma să fie puşi în libertate. Din aceste motive, la Aiud s-a pus accent deosebit pe cea de a doua fază a reeducării care la Piteşti se numea „demascarea internă” şi în care subiecţii erau constrânşi să-şi descopere sau să inventeze pe seama lor şi pe seama celor dragi lor cele mai mari şi mai cumplite vicii şi păcate. Majoritatea celor de la Piteşti, de exemplu, chiar şi cei care nu aveau surori, îşi violaseră surorile, mamele tuturor erau curve şi incestuoase, culcându-se cu proprii lor feciori, iar taţii trebuia neapărat să fie excroci, depravaţi şi beţivi. Nu conta faptul că toate acestea erau aberaţii şi că nimic nu era adevărat.

Important era ca ele să fie spuse odată, de două ori, de nouă ori, în faţa celorlalţi, până când şi cel care le inventase începea să creadă că sunt adevărate. De bună seamă că politrucii de la Aiud care conduceau reeducarea cunoşteau bine ceea ce se întâmplase la Piteşti şi felul în care reacţionază oamenii aduşi în situaţii limită pentru că, ei au aplicat aici metodele verificate la Piteşti. După cum am arătat cu altă ocazie, la Aiud s-a acţionat mai întâi asupra personalităţilor, a liderilor spiritului care constituiau, pentru marea masă a celorlalţi deţinuţi, exemple de urmat. Speculându-le slăbiciunile ,neputinţele şi spaimele au reuşit să-i determine, pe unii dintre ei, să facă declaraţii aberante pe care, astăzi, săptămânalul „Timpul” le publică ca fiind adevăruri de necontestat. La fel ca şi cei de la Piteşti, ei au inventat pe seama lor şi pe seama Mişcării Legionare şi a personalităţilor marcante ale acesteia tot felul de vicii şi de păcate care de care mai cumplite şi mai neverosimile.

Conform acestor născociri, toţi legionarii aveau neapărat instincte criminale şi porniri huliganice, toţi erau beţivani şi scandalagii şi făceau prăpăd pe unde treceau. În aceste declaraţii, toate acţiunile şi activităţile lor erau răstălmăcite şi prezentate pe dos decât au fost în realitate. Toate taberile de muncă legionare au fost, după relatările acestor apostaţi, cuiburi de desfrâu şi orgii, şi locuri ideale unde îşi perfectau educaţia viitorii asasini.

Iată ce se spune despre tabăra de la Carmen Sylva, de exemplu :„Locul unde s-a organizat această tabără a fost dăruit de familia marelui bogătaş Movilă. Printre cei care au vizitat tabăra , un număr destul de mare l-au reprezentat doamnele şi domnişoarele din înalta societate, care, atrase de curiozitate au dorit să cunoască pe tinerii „trăzniţi” în căutarea de distracţii tari. Aşa s-a stabilit o serie de aventuri galante, în special cu mulţi dintre şefii legionari, care nu s-au lăsat prea mult rugaţi să cedeze.

Dacă şi pe această cale se perfecta o cât mai strânsă colaborare legionaro-burgheză nu-i mai puţin adevărat că, în tabără , şi indeosebi aici, la Carmen Sylva, s-a perfectat educaţia viitorilor asasini” . În episoadele anterioare am reprodus, pe larg, mai multe asemenea declaraţii absurde, aşa încât consider că orice alte comentarii sunt de prisos.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

 

 

 

 

 

 

Sfânta Maria Mică sărbătorită duminică de ortodocşi. De atunci începe toamna

Pe 8 septembrie, creştinii ortodocşi sărbătoresc Naşterea Maicii Domnului, sărbătoare care mai este cunoscută şi sub numele de Sfânta Maria Mică. Aceasta este considerată a fi prima mare sărbătoare creştină a noului an bisericesc care a început la 1 septembrie.

Deşi Sfânta Scriptură nu are în paginile sale vreo menţiune legată de acest eveniment, există o serie de scrieri datate în jurul anului 140 d.H. care precizează naşterea, mai exact o lucrare iudeo-creştină numită Protoevanghelia lui Iacov.

Există o confuzie şi o divergenţă de opinie în comunitatea creştină, existând părţi care susţin că ziua de nume, Maria, se serbează pe 15 august (la Adormirea Maicii Domnului), iar alţii care susţin – obicei respectat cu stricteţe în Moldova – că ziua de nume se serbează pe 8 septembrie, la naştere. Confuzia derivă şi din faptul că, adesea, există o singură sărbătoare în calendarul ortodox care aminteşte sfinţii, şi de cele mai multe ori, aceasta marchează moartea lor.

Sărbătoarea marchează în calendarul popular graniţa dintre sfârşitul verii şi începutul toamnei. Este considerat că, în jurul datei de 8 septembrie, păsările călătoare îşi încep călătoria spre sud, spre ţările calde, insectele se retrag în pământ şi frigul iernatic începe să se instaleze. Tot în preajma acestei date încep să se strângă multe dintre fructele şi plantele toamnei, iar pe 14 septembrie, de Înălţarea Sfintei Cruci, tradiţia populară spune că se scutură şi se culeg nucii.

Mai multe biserici din Iaşi îşi serbează în această perioadă hramul, una dintre cele mai cunoscute fiind Mănăstirea Hadâmbu.

sursa Ziarul de Iași

 

Părintele Voicescu, învăţătorul

Părintele Voicescu, învăţătorul

Vocaţia omiletică – sau învăţătorească – a Părintelui Constantin Voicescu poate fi analizată doar în contextul celorlalte slujiri specifice preoţiei: cea sfinţitoare şi cea pastorală. Părintele nu învăţa doar de la amvon, ci prin tot ce făcea ca preot şi ca om, căci însăşi viaţa sa era pildă şi învăţătură pentru toţi cei care au avut privilegiul de la Dumnezeu să-l cunoască şi să-i fie în preajmă.

Părintele Voicescu a înţeles în mod exemplar că numai concordanţa dintre cuvînt şi faptă este conformă cu Evanghelia Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Desigur, armonia desăvîrşită între cuvînt şi faptă o are numai Hristos, ca Dumnezeu şi Om desăvîrşit, dar cei care au fost consacraţi pentru a-L sluji trebuie să se străduiască a-L imita. Iar cine l-a cunoscut pe Părintele Voicescu şi-a dat seama fără greutate că Sfinţia Sa trăia într-o neîntreruptă imitatio Christi, ca să folosim formularea inspirată a lui Toma de Kempis. Ceea ce predica de la amvon era mai întîi trăit şi experimentat în faptele, cuvintele, gesturile şi toate manifestările personale.

Părintele nu era neapărat cotat drept un predicator celebru, de talia altor părinţi, recunoscuţi unanim şi foarte populari: Galeriu, Ilie Moldovan, Cleopa sau Teofil Părăian. Părintele Voicescu era apreciat cu prioritate pentru alte calităţi: duhovnic înţelept şi cald, slujitor impecabil, om de atitudine civic-morală, nu doar religioasă, preot implicat în foarte multe acţiuni sociale şi caritabile. Numai în lumina acestor slujiri ne apare şi adevărata dimensiune a predicatorului. Căci învăţăturile pe care le devolta la mavon erau întotdeauna în legătură strînsă cu problemele curente, fie duhovniceşti, fie social-caritabile, fie chiar politice uneori, atunci cînd considera că trebuie luată o anumită atitudine.

Duhovnicul preşedintelui Constantinescu

Ca duhovnic, era unul dintre cei mai căutaţi preoţi din Bucureşti, frecventat atît de creştini obişnuiţi, cît şi de un important număr de intelectuali, de toate vîrstele, dar mai ales tineri. Sub epitrahilul său îngenuncheau adesea şi importanţi oameni politici. Nu mai este un secret acum că Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României, l-a avut duhovnic şi avem convingerea că dacă Părintele ar mai fi trăit, Constantinescu ar fi avut în el cel mai preţios sfetnic şi, în consecinţă, ar fi făcut mai multe lucruri bune şi mai puţine greşeli.

Ca slujitor în cadrul serviciilor divine, publice şi particulare, oficia cu toată dăruirea, întotdeauna cu veşmintele curate, discret în voce şi gestică, foarte delicat cu alţi slujitori. Cu toate că dispunea de o voce sonoră şi caldă, cu o bună întindere, nu abuza niciodată de aceste calităţi.

Ca om de atitudine, Părintelui îi era în totalitate străin pasivismul. Aşa a fost educat de mic, aşa se explică apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, aşa se face că de tînăr a cunoscut închisorile, atît sub regimul antonescian, cît şi sub comunişti. Pînă la evenimentele din anul 1989, fiind anchetat lunar, Părintele şi-a manifestat atitudinile civice în mare taină, sfătuind mai mult la spovedanii, iar în predici vorbind oarecum „cifrat”, pentru a nu fi cumva înregistrat ca atare de urechile omniprezentei Securităţii. Credincioşii înţelegeau însă mesajul, căci îi cunoşteau atitudinea.

Crescut în spiritul patriotismului autentic, după decembrie ’89 Părintele s-a simţit dator să vorbească deschis şi ferm, renunţînd aproape în totalitate la problemele personale şi dedicîndu-se parohiei şi problemelor cetăţii. Unii l-a înţeles şi judecat greşit, acuzîndu-l chiar că face politică în loc să-şi vadă de „datoriile” sale preoţeşti… Dar Părintele tocmai asta făcea: a înţeles că datoriile lui erau legate şi de viaţa publică, pentru că preotului nu-i poate fi indiferent pe mîna cui se află ţara. Cei care s-au grăbit să-l judece ar fi trebuit să ştie că, în vremuri grele şi tulburi pentru stat şi Biserică, înşişi călugării de la Muntele Athos, bunăoară, coborau în viaţa publică, renunţînd la liniştea chiliei şi luînd atitudine deschisă împotriva celor care lezau interesele comunităţii. O asemenea atitudine a avut Părintele Voicescu. Spunea lucrurilor pe nume, dînd gir duhovnicesc unor oameni politici pe care-i cunoştea bine, alte ori înfierînd lichelismul şi pe reprezentanţii lui. Părintele însuşi participa la întrunirile Alianţei Civice şi a purtat cu mîndrie ecusonul de „golan” în Piaţa Universităţii. Nu era preotul care să rostească doar „Doamne, Doamne…”, să împartă binecuvîntări şi apoi să doarmă liniştit. A fost un om de atitudine, cum rar se poate întîlni! Era permanent preocupat de soarta ţării şi nu de puţine ori îndurerat de oportunismul unora dintre cei aflaţi la putere.

Slujirea social-caritabilă a Părintelui era foarte bine cunoscută şi înainte de Revoluţie. Nu doar bătrînii şi familiile sărace din parohie beneficiau de iubirea lui samariteană, ci şi cei din aziluri, din orfelinate şi spitale, pentru care organiza mereu colecte de daruri, pe care le oferea cel mai adesea personal. După Revoluţie, Părintele s-a angajt cu toată fiinţa în Asociaţia medical-creştină „Christiana”, arhicunoscută acum.

Trebuie să subliniem că Părintele nu făcea acte de caritate numai pentru că aşa trebuie să facă orice preot. Le făcea pentru că era un om darnic prin firea şi educaţia lui. Nimeni n-a sesizat vreodată, nici în parohie, nici în afara ei vreo urmă de zgîrcenie, fiind foarte fericit ori de cîte ori avea prilejul să ofere ceva.

Prin cultură spre credinţă

Revenind la predicator, Părintele nu vorbea niciodată la întîmplare şi nu urmărea succesul facil, imediat. Nu era un predicator „spumos”, stilul său fiind simplu, sobru, întotdeauna ferit de dulcegării şi preţiozităţi. Ştia foarte bine că predica nu este un scop în sine, o „artă pentru artă”, ci un mijloc de a-L propovădui pe Hristos şi Evanghelia Sa, o artă pusă în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor. Înţelept şi modest, Părintele nu vorbea niciodată despre sine, ci despre învăţătura lui Hristos. Îşi pregătea riguros predicile, începînd totdeauna cu rugăciune, documentîndu-se serios şi notîndu-şi diferite idei pe care le dezvolta la amvon. Dispunea de o cultură uriaşă, iar aceasta se reflectă pilduitor în toate predicile sale.

Nu lăsa nici o slujbă fără cuvînt de învăţătură. Nu doar în duminici şi sărbători, ci la toate slujbele oficiate: vecernii, acatiste, parastase etc, rostea un cuvînt de folos. La slujbele de peste săptămînă recurgea de multe ori la cuvinte de învăţătură din Sfinţii Părinţi, din care citea anumite pasaje, pe care le comenta pe scurt, legîndu-le întotdeauna de prezentul cotidian.

Uneori, părintele Voicescu apela şi la scrierile laice, cu aceeaşi intenţie de a oferi credincioşilor nu doar noţiuni religioase, de catehism, ci cultură, cît mai multă cultură, teologică şi neteologică. Ştia bine că omul creştin de la oraş nu poate fi convins cu „retorici ieftine şi cu floricele”, vorba ÎPS Antonie al Ardealului. Ştia, de asemenea, că multa cultură îl apropie pe om de Dumnezeu, puţin cultură (mediocritatea) îl îndepărtează… În acest sens, strădaniile Părintelui erau orientate şi pentru a transmite cultură, cît mai multă cultură, nu doar cele strict necesare în vederea mîntuirii. De aceea, la Părintele Voicescu, imaginea decatehet sau de învăţător este mai proeminentă decît cea de omilet şi liturghist.

Genul preferat al Părintelui era omilia, în special omilia tematică. Nu se depărta niciodată de textul evanghelic, pe care-l tîlcuia cu răbdare, dar desprindea întotdeauna şi o anumită temă, de obicei morală.

Un optimism molipsitor

Părintele avea o preocupare aparte în cadrul predicilor morale, şi anume evidenţierea virtuţilor: iubire, milostenie, dreptate, conştiinţă, perseverenţă etc. Deosebit de pasionat de literatură, Părintele includea deseori versuri în predici, în ultima vreme cu precădere din poezii ale suferinţei închisorilor, ca de pildă celebra de acum „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane” a lui Radu Gyr. În perioada sărbătorilor de iarnă nu lipseau din predici fragmente din colinde.

Pentru ilustrări, Părintele utiliza în special Patericul şi Vieţile Sfinţilor, dar aducea adesea şi pilde din viaţa unor oameni deosebiţi, dintre care foarte mulţi cunoscuseră temniţele comuniste.

Încheierea predicilor cuprindea întotdeauna un îndemn moral, încurajator. Părintele era de un optimism de-a dreptul contagios, am zice cu nădejde tare, izvorîtă din fiinţa lui de om şi preot credincios. Într-o lume deprimată şi confuză, Părintele îi întîmpina pe toţi cu generozitate, împrumutînd fiecăruia din optimismul său nelimitat, cu o solicitudine exemplară.

Reuşita predicatorială a Părintelui, ca de altfel a întregii sale misiuni, s-a datorat în mare măsură puterii sale de convingere născută din faima de care s-a bucurat, din numele său bun şi respectabil, pe care şi l-a cîştigat printr-o rîvnă exemplară. Se adevereşte şi-n cazul său cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur, care spune, la un moment dat, în Tratatul despre preoţie: „Ascultătorii judecă predica nu după cuvintele rostite, ci după faima predicatorului”. Iar faima nu este altceva decît ecoul personalităţii. Părintele a fost, într-adevăr, un om cu o puternică şi aleasă personalitate. Iar chipul său ne apare tot mai luminos şi mai impunător, în pofida îndepărtării de ziua în care el a trecut prematur şi tragic pragul veşniciei.

(Pr. Vasile Gordon – Revista rost, numărul 25-26 din martie-aprilie 2005)

Mărturisitorul Constantin Voicescu în temniţa comunistă

constantin-voicescu-in-arest-1958

La 15 mai 1948, printr-un ordin al ministrului afacerilor de interne, serviciile speciale au trecut la o amplă campanie de arestări în rândurile legionarilor, după tabele întocmite în arhivele fostei Siguranţe burgheze. Însă, pe lângă legionarii cunoscuţi în evidenţele fostelor organe de represiune, autorităţile comuniste au considerat că este momentul să înceapă instalarea terorii în rândul celor care reprezentau viitorul ţării, adică în rândul tinerilor. Arestarea tineretului studenţesc, dar şi a celui liceal facilita măsurile luate de regim de reformare a învăţământului în oglindă cu cel stalinist, prin închiderea a numeroase şcoli şi transformarea altora după un tipar menit să fie permanent controlat şi manipulat în interesul partidului unic. Numai pentru faptul că „ideile democratice“ ale regimului nu-şi făceau loc în marile şcoli româneşti sau pentru că numeroşi tineri activaseră în organizaţiile de tineret ale partidelor istorice sau în alte asociaţii studenţeşti, sub acuzaţia de „activitate legionară“, au fost operate arestări la facultăţile şi academiile de teologie.

Consecinţa imediată a acestor operaţiuni ale Siguranţei comuniste a fost închiderea şcolilor teologice. După acelaşi scenariu s-au efectuat arestări în multe alte şcoli liceale şi universitare. Un astfel de caz este cel al tânărului Constantin Voicescu, care în anul 1948 era student la Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii Bucureşti.

Pentru legături cu alţi tineri, dintre care unii activaseră în Frăţiile de Cruce, la 20 ianuarie 1949 a fost arestat, anchetat în condiţii extreme şi condamnat prin Sentinţa nr. 538, din 15 aprilie 1949, a Tribunalului Militar Bucureşti, la 4 ani de temniţă grea. După respingerea recursului, tânărul Voicescu ajunge la Piteşti, unde începuse reeducarea orchestrată din umbră de responsabili ai regimului comunist. Se îmbolnăveşte de TBC, pentru ca în mai 1950 să fie mutat la penitenciarul sanatoriu de la Tg. Ocna.

Aici ia contact cu Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, condamnaţi pentru aşa-zisă activitate în organizaţie politică interzisă, dar care după 1946 manifestau o trăire creştiună autentică, dezbrăcată de orice haină politică. Tânărul Voicescu învaţă din poeziile creştine care circulau în penitenciar şi Evanghelia după Ioan răspândită pe bucăţi de scândură unse cu săpun, practică Rugăciunea lui Iisus, aşa cum făceau cei doi, de acum prieteni ai săi, Gafencu şi Ianolide.

La expirarea pedepsei, Voicescu primeşte încă 24 luni de detenţie administrativă, fiind totuşi eliberat la 14 iunie 1954. În conduita din libertate continuă să caute adevărul de credinţă şi să-l trăiască. Îşi găseşte un duhovnic în persoana lui Benedict Ghiuş. Caută literatură mistică la profesorul Alexandru Mironescu, îi cunoaşte pe Daniil Sandu Tudor şi Arsenie Papacioc şi primeşte sfaturi de la profesorul Dumitru Stăniloae, care îl îndeamnă să urmeze Teologia. Se căsătoreşte, pentru ca după absolvirea institutului să urmeze calea preoţiei. Numai că regimul se pregătea de un nou val de arestări, după lichidarea revoluţiei de la Budapesta şi retragerea armatei sovietice.

La 30 octombrie 1958 este arestat din nou şi anchetat la Ministerul de Interne. Este inclus într-un lot de 29 de persoane, sub acuzaţia de „constituire a unui grup contrarevoluţionar“. Voicescu este considerat de organele de represiune vârful unei grupări a foştilor deţinuţi de la Tg. Ocna, care în libertate ar fi complotat împotriva regimului prin aşa-zise întruniri legionare în timpul vizitelor pe care le făcea la mănăstirile Antim, Plumbuita, la biserici bucureştene sau la diferite ocazii, precum nunţi, botezuri sau înmormântări. Este acuzat că această iniţiativă o primise la Tg. Ocna de la Ianolide şi Gafencu în perspectiva răsturnării regimului şi venirii la putere a legionarilor. La proces, Voicescu refuză să recunoască cele declarate în ancheta penală. Cu toate acestea, prin Sentinţa nr. 844 din 28 august 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, Constantin Voicescu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă.

După respingerea recursului, la 30 decembrie 1959 Voicescu este mutat de la Jilava la penitenciarul Aiud.

La 16 ianuarie 1963, printr-o decizie a unei comisii formate din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei şi ai Ministerului Afacerilor Interne, i se comută pedeapsa la 25 ani muncă silnică.

La 25 iunie 1964 este eliberat de la Aiud.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

Hăituit de Securitate

undefined

Autentic luptător anticomunist, Părintele Constantin Voicescu nu avea cum să scape de închisoare politică şi de hărţuirea Securităţii. Din dosarul său, aflat în arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, reiese că a fost urmărit se serviciile secrete încă din 1942. În acel an a fost arestat pentru prima oară şi condamnat la trei ani de temniţă grea pe motive politice. Făcea parte din „Frăţiile de Cruce” de la Şcoala Normală din Buzău, organizaţie în care intrase sub îndrumarea lui Marin Naidin.

În fapt, tînărul Voicescu dăduse ceva bani din puţinul său, alături de alţi camarazi, pentru a-i cumpăra bocanci unui refugiat politic. Era însă pe vremea cînd Mareşalul Antonescu îi vîna pe foştii legionari – pe care îi înlăturase de la guvernare cu violenţă – pînă la unul. Şi o faptă creştinească era aspru pedepsită dacă era făcută în folosul vreunui adeversar politic al Conducătorului statului. Furiei mareşalului au căzut pradă mii de elevi, copii de 14, 15 ani, pentru că făceau parte din Frăţiile de Cruce – organizaţie de tineret a Mişcării Legionare -, care au înfundat cu sutele puşcăria de la Tîrgşor (Prahova), unica închisoare de copiii din Europa.

Constantin Voicescu a ieşit din închisoare în 1944, şi-a terminat liceul şi s-a înscris la Facultatea de Geografie din Bucureşti. El nu încetase să acţioneze potrivit crezului său naţional-creştin. Drept urmare, în anul 1949, aflăm tot din dosarul de la CNSAS, Voicescu a fost condamnat din nou la patru ani de temniţă grea pentru activitate legionară. În închisoare a avut un comportament demn şi plin de credinţă. A fost iarăşi eliberat, în 1954. S-a căsătorit cu Laura-Florentin Durac, i s-a născut un fiu, Mihai, s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, din care a apucat să facă doi ani, şi a lucrat între timp ca tehnician la Institutul de Geologie. Pe scurt, a încercat să-şi vadă de viaţa lui. Însă, comuniştii nu aveau încredere că l-au „vindecat” de idealismul tinereţii şi au căutat să-l ducă din nou după gratii. La 30 octombrie 1958 a fost arestat, iar pe 19 noiembrie, inculpat într-un nou proces, sub acuzaţia de „uneltire contra ordinii sociale”. Neobişnuit este faptul că a fost acuzat de comiterea acestei fapte în… puşcărie. Mai precis, lui Constantin Voicescu i se reproşa că a fost cît pe ce să destabilizeze regimul comunist constituind, în Penitenciarul-spital Tîrgu Ocna, între anii 1951 – 1954, un „grup subversiv” împreună cu Ion Cazacu, Vasile Petrescu şi Gheorghe Samoilă. Membrii grupului au acordat ajutor legionarilor mai bătrîni sau bolnavi, le-au dat altora din hrana lor, au confecţionat pulovere, au purtat discuţii religioase şi au încercat să le menţină moralul ridicat celor cu care erau închişi. Cititorii noştri mai tineri se vor mira poate că sub regimul comunist puteai fi închis pentru că aveai un comportament omenos. Însă istoria aşa s-a scris, cu mult sînge vărsat din ură pură, dintr-o pornire diavolească de a ucide orice licărire divină din om.

În sarcina celor patru s-a mai reţinut că, după eliberare, din 1954 şi pînă la data reastării, au ţinut şedinţe de cuib, au dat ajutor familiilor celor închişi, au distribuit materiale de propagandă anticomunistă, au făcut marşuri şi „au recrutat noi membri”. Sentinţa în cazul lui Constantin (Tică) Voicesu a fost necruţătoare: muncă silnică pe viaţă, comutată ulterior în 25 de ani de muncă silnică. Avea 34 de ani de viaţă, din care şapte fusese deţinut politic. Odată cu noua pedeapsă primită, în locul său, puţini ar mai fi avut speranţă că ies vii din închisoare. Totuşi, Dumnezeu i-a răsplătit nădejdea şi credinţa, fiind eliberat în 1964, odată cu majoritatea deţinuţilor politici.

Şi-a continuat studiile şi a absolvit Facultăţile de Geografie-Istorie şi de Teologie. Mai mult, a fost hirotonit şi a primit o parohie mică în Bucureşti. Securitatea l-am mai urmărit o vreme, dar în dosarul său rapoartele se opresc în anii ’60.

(Nicolae Tescanu – Revista Rost, numărul 25-26 din martie-aprilie 2005)

Despre patrafirul ascuns

undefined

Am suferit trei perioade de detentie. In prima, 1942 – 1943, la Pitesti, aveam viata „frumoasa”: puteam citi carti, Biblia, exista si o capela. Slujba invierii a fost savarsita de catre preotul inchisorii, intr-o camera capela. In a doua detentie, primul Pasti a fost la Jilava, la Reduit, camera 9 – 12. Era in primavara lui 1949. Si atunci, chiar daca era o perioada mai aspra, circula Noul Testament. Eram student la Facultatea de Stiinte, sectia Geografie. La inceput am putut rezista si datorita puternicei influente duhovnicesti a parintelui Toma Chiricuta, de la biserica Zlatari. Acesta punea mare accent pe inviere, de aceea in inchisoare m-am aplecat mai mult asupra acestei invataturi de capatai. Eram cu doi preoti in detentie: unul macedonean, Nicolae Levu, celalalt moldovean, ortodocsi amandoi.

De altfel, in cei 12 ani cat am fost inchis, peste tot am intalnit numai preoti ortodocsi – si , acestia foarte multi. Unitii fusesera izolati la Sighet. La Jilava, in 1949, administratia ne-a dat la masa de pranz, de Pasti un hardau cu o zeama de coji de cartofi cu nisip. „Na, banditilor, sa simtiti si voi ca e Pasti!” Totusi, bucurie curata a fost atunci pentru ca, nu stiu cum, dar cineva a gasit, intr-un coltisor… urme de coji de oua rosii. De la vreun gardian, probabil. Era bucurie mare pentru ca faceam legatura in felul acesta cu sarbatoarea de „afara”… in a doua jumatate a anului 1949 am fost mutati la Pitesti. Se faceau trierile: studentii – la Pitesti, intelectualii – la Aiud, muncitorii – la Gherla; elevii – la Targsor, femeile la Mislea si Miercurea Ciuc. Auzisem lucruri frumoase…

Ca o sa ne lase sa invatam, ca partidul comunist o sa ne lase liberi. Am nimerit acolo si cu niste medicinisti din Cluj. Eu aveam niste probleme cu piciorul, T.B.C. la genunchi. Am stat, in ciuda restrictiilor, intins pe pat, dar m-a vazut un gardian, m-a luat si m-a dus la „casimca” – un subsol intunecos si mizer. Dupa o jumatate de ora, ma pomenesc cu Ghita Calciu cu mine. El era pe atunci student medicinist si protestase in favoarea mea.

Mai catre toamna am inceput sa pricepem ce ni se pregatea. Groaza incepuse sa ni se cuibareasca in inimi, se auzeau zgomote, urlete. In decembrie sau chiar mai inainte a inceputreeducarea noastra. Pe mine m-a ajutat Dumnezeu caci din cauzatuberculozei, la sfarsitul lunii mai, m-au mutat la Targu-Ocna. De Pasti, insa, la Pitesti, dupa o perioada cumplita de infometare, ne-au dat o mancare consistenta, doua trei feluri, arpacas gros, cu urme de slanina. Oamenii, saracii, s-au repezit. Nu-mi amintesc sa fi avut vreun necaz, dar foarte multi au avut dezinterie.

Special o facusera. Asa… deci a dat Dumnezeu sa fiu scos de la Pitesti. Inainte de Targu-Ocna, inchisoare-sanatoriu, in fapt loc unde erau adunati detinutii grav bolnavi de tuberculoza, ca sa moara, am trecut cu mare teama de o noua triere, la Vacaresti. Daca ne intorc la Pitesti? – ne intrebam speriati. Intelesesem ca acolo era ceva cu bataie, pentru a ne distruge. Mi-aduc aminte ca, intr-o noapte, m-am adunat in mine si am lasat totul in voia lui Dumnezeu. A urmat o mare linistire. La scurt timp am fost mutat, impreuna cu altii, la Targu-Ocna. Daca ma intorceam la Pitesti Dumnezeu stie cum ieseam! De aia nici nu indraznesti   sa-i judeci, au trecut oamenii prin niste greutati de neimaginat.

De neinteles ce au putut sa le faca, ce chinuri au putut sa indure unii. Ma mir cum au scapat, o, Doamne! Asa…intr-o seara am ajuns la Targu-Ocna – era o seara de primavara, cu miros de tei, luna pe cer. Ne asteptau niste indieni batranei, din garda veche, cu niste pusti d-alea mari. Noi, repede, invatati cu „banditule misca!”, cu inghionteli… Unul din ei ne-a zis: „Stati, taica, mai incet…” Cand am auzit cuvantul asta taica nu nea venit sa credem. Am vazut apoi o cladire luminata. Ne-au dus intr-o camera unde erau opt paturi, cu saltea! La Pitesti sau la Jilava aveam priciuri suprapuse, cate doua-trei, fiind noi cu mult mai mult peste limita normala. Aici ferestrele erau fara obloane, un WC intr-o camera alaturata. Era… fericire! A doua zi am ramas inmarmuriti. Ne-au scos in curte, de neimaginat, sa ne intalnim cu ceilalti! Iarba pe jos, ne-am tavalit, era ceva grozav. N-a fost, bineinteles, tot timpul asa. Cu medicamentele am stat cel mai prost. Ofiterul politic conditiona tratamentul de primirea de a fi turnator. Si, o, doamne, cativa au cazut… Mi-aduc aminte ca, o data, patrunzand la noi niste streptomicina, un ardelean i-a dat-o lui Valeriu Gafencu, grav bolnav, insa acesta i-a dat-o pastorului Richard Wurmbrand. Cu timpul multi slabiti si grav bolnavi au inceput sa moara. La un moment dat a fost strecurata o Sfanta Scriptura. S-au invatat texte pe de rost.

La Targu Ocna, langa inchisoare, se afla Dealul Magura, unde era o manastire. In fiecare duminica auzeam clopotele. In Saptamana Mare, in Vinerea Mare si de Pasti, lumea urca la Schit. Se auzeau cantari, puteam vedea luminile lumanarilor purtate de credinciosi pe serpentina. Asta insemna enorm pentru noi. Stiam ca mai este cineva intr-o biserica, cineva care se roaga pentru noi.

A fost un episod inainte de Pasti care ne-a tulburat: in cladirea veche a inchisorii fusese o capela, dezafectata acum. Dadusera crucea jos si adusesera la noi, pe sectii, imbracaminte, vesminte preotesti, pentru a le folosi drept carpe de sters pe jos. Doamne, cand ne-am dat seama, le-am ascuns pe unde am putut. Prin crapaturile zidurilor, prin hainele noastre. Eu am pus mana pe un patrafir si l-am cusut in captuseala paltonului. La Targu Ocna, data fiind iminenta mortii, ne lasau sa ne invelim si cu hainele noastre. Ei, l-am ascuns eu si, peste cativa ani, am reusit sa-l scot afara. De multe ori mi-am pus intrebarea: o fi vreo legatura intre patrafirul acesta si faptul ca am lasat peste ani Geografia si m-am dus la Teologie? La inchisoare, avand printre noi si preoti detinuti, am avut posibilitatea sa ne spovedim si sa ne impartasim. Ca in catacombe, pe ascuns, mergeam intr-un coltisor, ne marturiseam din mers de cele mai multe ori si prindeam momentul cand sa primim firimitura de impartasanie… Ehei, au murit foarte multi acolo… Nu a fost insa unul care sa moara fara sa fie impartasit.

(Pr. Constantin Voicescu)

„Dacă ieşeam noi, preoţii, minerii nu mai făceau atâtea atrocităţi“

Maşinăria ateistă comunistă a reuşit să smulgă credinţa din multe suflete slabe. Au fost însă şi oameni care, în ciuda suferinţelor îndurate, nu şi-au pierdut credinţa, speranţa şi iubirea. Aceştia au descoperit ajutorul lui Dumnezeu în nişte condiţii în care însăşi existenţa lor fizică atârna de un fir de păr, simţind, după zidurile groase ale închisorilor, libertatea pe care o poate oferi iubirea lui Dumnezeu. Unul dintre aceşti viteji mărturisitori ai credinţei a fost şi părintele Constantin Voicescu.

Născut în iulie 1924, în Bucureşti, Constantin Voicescu şi-a petrecut copilăria în orfelinat şi o parte din adolescenţă în închisorile lui Antonescu, pentru activitate în cadrul FDC (Frăţia de Cruce). Greutăţile copilăriei l-au „antrenat“ să suporte cu seninătate mizeriile detenţiei comuniste.

În aşteptarea eliberării unui pat

Pentru părintele Voicescu, cele trei perioade de detenţie de la Piteşti, Jilava şi Târgu Ocna au reprezentat ani de umilinţă, de durere înnăbuşită, trupească, dar mai ales sufletească. Doar în deşertul suferinţei şi al jertfei l-a putut întâlni şi cunoaşte mai bine pe Hristos, în slujba Căruia avea să-şi pună mai apoi tot restul vieţii. Alături de alte valori ale culturii româneşti, precum Petre Ţuţea, Tudor Popescu sau Petre Pandrea, părintele a împărţit caznele şi umilinţele copleşitoare ale închisorii: lipsa de aer şi căldura sufocantă, lipsa totală de igienă, percheziţiile, dezbrăcaţi afară, în ger, lanţurile grele de la picioare şi mâini, foamea. Chiar părintele numeşte aceste chinuri: „Pe mulţi din care veneau la închisoare îi introduceau acolo, la intrare, pe hărdăul ăla cu mizerie. Şi-i ţineau acolo şi când dispărea unul dintre ăştia, atunci de-abia ăla venea să-şi ocupe loc de dormit.“ „Când ne dădea câte o ciorbă şi găseam câte un os, îl sugeam de câteva ori eu, pe urmă îi dădeam şi celui de-alături, cel de-alături îl dădea în continuare“, sau „sfărâmam felia de pâine pe-o cârpă, pe-o batistă, şi adunam fărâmiţele alea şi toţi făceau acelaşi lucru şi-i dădeau celui care era prăpădit“.

„Rezistenţa omului torturat are limite“

Ca mucenic al suferinţei, părintele ne dezvăluie sensul acesteia şi lucrarea lui Dumnezeu asupra noastră prin ea: „Rămânând la egoism şi neajungând la milă, putem doar să ne văităm sau să ne înrăim în urma celor îndurate. Depinde ce înţelegem din ce trăim. În suferinţă există o cale, uneori un ajutor nepreţuit, un semn divin. Mie, de pildă, bacilul Koch mi-a fost un mare prieten, care m-a şi salvat: ce-aş fi făcut atunci când m-au arestat a doua oară, în 1949… Mi s-a descoperit un TBC osos la genunchi şi am fost trimis la închisoarea-spital de la Târgu Ocna. Când? În 1950, exact când ar fi trebuit să intru în focul „reeducărilor“. Ce-aş fi făcut, cum m-aş fi purtat? Rezistenţa omului torturat are limite, acolo s-a depăşit imaginabilul. Nu ştii de ce mare pacoste te scapă Dumnezeu, care îţi dă o încercare, cum a fost la mine boala… Nu trebuie să cârtim niciodată, că nu ştim dacă nu cumva se poate şi mai rău“.

Anii grei de temniţă nu i-au adus numai durere fizică sau tristeţe morală, ci şi multe bucurii spirituale, trăite alături de minţile luminate cu care împărţea spaţiul închisorii. Rugăciunea, conversaţiile teologice, schimbul de informaţie culturală au reprezentat pentru părintele Voicescu un fel de împărtăşanie atât de necesară supravieţuirii, nu atât fizice, cât mai ales spirituale.

A ieşit din temniţă învingător, îmbogăţit sufleteşte, cu o mai adâncă înţelegere a lucrurilor şi a oamenilor.

Duhovnicul şi prietenul suferinzilor

Principalul mobil de activitate apostolică al părintelui Voicescu a fost să-i facă pe oameni liberi, prin credinţa în Dumnezeu. A susţinut, în decembrie 1989, alături de studenţii adunaţi în Piaţa Universităţii, eliberarea de sub dictatura comunistă. Era susţinătorul continuu al acţiunilor pornite din mediul studenţesc.

După 22 decembrie 1989, a fost unul dintre primii preoţi de spital, prin fondarea aşezământului medical-creştin „Christiana“, în care a slujit atât în capelă, cât şi la căpătâiul bolnavilor. Îndemna enoriaşii să aducă din puţinul lor pentru spital, adunând mulţi tineri în biserică şi în diferitele acţiuni caritabile pe care le întreprindea.

Ţinea mult ca oamenii să se roage, să respecte datinile şi pravilele, să se împărtăşească din tainele iubirii lui Dumnezeu, insistând asupra efectului mântuitor, purificator al Sfintei Liturghii – întăritoare şi păstrătoare a identităţii noastre creştine.

Biserica şi societatea

A ştiut să reaprindă scânteia de lumină ce sălăşluia şi în sufletul cel mai deznădăjduit. Cu blândeţea şi răbdarea ce-l caracterizau, a adus pe mulţi la reîntâlnirea cu Dumnezeu, făcându-i prieteni ai Lui şi oameni de valoare pentru societate.

Propriile sale cuvinte – „Genunchiul la rugăciune şi nădejdea la Dumnezeu!“ – definesc cel mai bine personalitatea sa duhovnicească.

A fost un preot care a înţeles că misiunea sa nu se termină la uşa bisericii, ci trebuie să se extindă asupra întregii societăţi.

Părintele insista adeseori asupra unei legături mai strânse între Biserică şi societate, pentru o mai amplă implicare a clericilor în viaţa celor pe care îi păstoresc, dincolo de uşile lăcaşului sfânt, în evenimentele sociale şi politice, al căror tragism s-a accentuat în timp tocmai datorită acestei absenţe a prezenţei divine în acţiunile omeneşti. Şi pentru această realitate tristă, părintele aduce ca exemplu prima mineriadă de după 1989: „Dacă am fi ieşit noi, preoţii, în faţă, acolo, minerii n-ar fi îndrăznit să facă atâtea atrocităţi“.

Accidentul tragic

Moartea sa tragică, într-un accident de maşină, la 8 septembrie 1997, după ce săvârşise slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste închise şi decedate în lagărul de femei de la Mislea, a fost considerată chiar de către de alţi părinţi duhovnici care i-au fost şi prieteni (Arsenie Boca, Cleopa Ilie) drept moarte mucenicească, o jertfă supremă închinată lui Hristos, Celui Căruia I-a închinat întreaga sa activitate apostolică.

Rezistenţa prin credinţă

Din perspectiva ideologiei comuniste, Biserica era văzută drept una dintre cele mai mari ameninţări la adresa Statului socialist. Securitatea a exercitat permanent presiuni asupra Bisericii, folosind toate mijloacele posibile de opresiune: persecutarea clericilor, cenzurarea tradiţiilor şi încercarea de evacuare a lui Dumnezeu din sufletele şi din casele oamenilor, dărâmarea lăcaşelor de cult etc. Toate instituţiile bisericeşti (Patriarhia, episcopiile, şcolile teologice, mănăstirile, parohiile), au constituit obiective de urmărire ale Securităţii comuniste. Biserica, fiind considerată o instituţie potrivnică statului comunist ateu, trebuia supravegheată permanent. A fost nevoită să accepte înlăturarea cu totul din viaţa publică, activitatea ei limitându-se strict la serviciile religioase din lăcaşurile de cult. Nu şi-a mai putut continua lucrarea ei filantropică şi de asistenţă socială, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen, a fost suprimat învăţământul religios din şcoli, s-a interzis asistenţa socială din spitale, azile de bătrâni, armată, închisori. Au fost suprimate periodicele bisericeşti ale eparhiilor, cu mici excepţii (de pildă, „Telegraful român“), au fost desfiinţate patru academii teologice şi mai multe seminarii. Familiile preoţilor erau mereu urmărite de Securitate, şantajate şi umilite, pentru ataşamentul lor la valorile credinţei creştine. Cu toate acestea, credinţa a învins, flacăra ei nu s-a stins. Familia părintelui Voicescu a fost un exemplu al rezistenţei prin credinţă. La fel ca şi părintele, în perioada cât s-a aflat în închisoare şi după ce a fost pus în libertate.

(Elena Tăbuș – Ziarul Lumina)

via Fericiti cei Prigoniti

 

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php