Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

„Vreţi normalitate? Amintiţi-vă de referendum!”

A trecut un an de la referendumul din 6-7 octombrie care a adus aproape 4 milioane de români în cabinele de vot (dar cei 21,1% de votanţi au fost cu mult sub pragul de 30% necesar pentru validare). 

Constituţia a rămas la fel de ambiguă atunci când vine vorba despre familie, care se întemeiază „pe căsătoria liber consimţită între soţi” (art. 48). Drept e că, deocamdată, Codul civil defineşte ceea ce înseamnă „soţi”: „un bărbat şi o femeie” (art. 259). Încă nu s-a pus problema modificării acestei legi, astfel încât ea să permită căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Nici măcar parteneriatele civile sau „uniunile consensuale” nu sunt legalizate, deşi imediat după referendum au existat voci din Parlament care să ceară acest lucru. Dacă n-a putut câştiga la urne, Coaliţia pentru Familie – susţinută, între altele, şi de cultele religioase – pare că şi-a atins, totuşi, scopul. Căsătoria nu a fost nici redefinită, nici alterată prin legiferarea unor formule substitute.

Un an întreg este un timp generos de reflecţie. Nu mă miră că, practic, nici unul dintre înverşunaţii adepţi #boicot sau dintre (mai) cuminciorii #stauacasă nu s-a dezis de manipularea ordinară din jurul acestui referendum. Pe de altă parte, mă cam aşteptam ca nici în rândul susţinătorilor eşecul să nu producă mari efecte. A fost, cu adevărat, un şoc de moment, a produs consternare, multă agitaţie, apoi ceva lamentaţii şi, în final, s-a impus fatidicul: „las’ că merge şi aşa”. Până la următorul seism mai e.

Am citit sute de analize din perspectivă creştină. Am ascultat luări de poziţie şi comentarii edificatoare. S-au spus multe lucruri, majoritatea ţinând degetul pe rană, fără menajamente. Ca un laitmotiv explicit sau implicit, s-au tot reluat câteva întrebări: A fost bine că s-a iniţiat un astfel de referendum? De ce l-am pierdut? Ce puteam face pentru a-l câştiga? Ce avem de schimbat pe viitor? Oricât de geniale au fost răspunsurile la aceste legitime interogaţii, simt că s-a tot ratat esenţa a ceea ce s-a petrecut.

Referendumul acesta a fost darul lui Dumnezeu pentru o generaţie care a ieşit, la finele lui ’89, dintr-o robie egipteană – dar care a ajuns la despicata Mare Roşie abia în octombrie 2018. În fond, ce s-a întâmplat atât de grav la referendumul care a provocat atâtea insomnii? Nimic deosebit, în afară de faptul că toate cărţile s-au dat pe faţă. Apele au început să se despartă. Am văzut politicieni care au demonstrat că, mai presus de orice, este interesul personal sau ordinul venit pe linie de partid. Fie cu viclenie, fie pe faţă, mulţi dintre ei s-au opus ori au ignorat un demers binecuvântat de Biserica pe care, oficial, o gratulau. Sau din care se lăudau că fac parte. Ce s-a mai întâmplat? S-a radicalizat discursul celor ce, aparent, susţin democraţia, dar care nu vor, de fapt, decât să-şi impună, prin orice mijloace posibile – mai ales prin minciună -, viziunea lor progresistă, neomarxistă, secularizată – numiţi-o cum doriţi. Preoţii de parohie au avut ocazia de a vedea cine şi care le sunt credincioşii şi de câtă credibilitate se bucură în ochii lor. Arhipăstorii au înţeles cât de bruiat le este glasul, de câte bariere se poate lovi în lumea de azi. Fiecare a putut vedea în propria familie, în cercul de prieteni – mai ales al celor de pe Facebook! -, cam ce-i separă sau îi uneşte.

Mai pe scurt, toate au fost răscolite cu prilejul referendumului. El nu a adus dezbinare, cum s-au lamentat unii, ci doar a făcut să se vădească cele ce erau de dinainte orientate diferit. A fost un soi de pregustare a vremurilor de pe urmă, caracterizate astfel în finalul Apocalipsei: „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă” (Apocalipsa 22, 11). Faptul că nu mai trăim orientat eshatologic, că ne domină duhul lumii, nu înseamnă că asta este starea de normalitate. Starea de firesc a Bisericii şi a slujitorilor săi este lepădarea comodităţii, asumarea mărturisitoare, scandalul evanghelic, mucenicia albă. Referendumul ne-a adus aminte de toate acestea. Ne-a arătat că nu cu mijloacele lumii se biruie lumea. După cum, pe de altă parte, ne-a readus aminte „fiii cărui duh suntem” (cf. Luca 9, 55). Pentru că Dumnezeu ne iubeşte, astfel de cutremure vor mai veni nu peste mult timp. De bunăvoie se pare că nu ne trezim.

 

de Pr. Constantin Sturzu Ziarul de Iași

Ziua Cuvioasei grabnic ajutătoare

Astăzi, Biserica Ortodoxă de pretutindeni o prăznuiește pe Sfânta Cuvioasă Parascheva. Ea este cinstită în mod deosebit în România, Serbia, Grecia și Bulgaria. Este cea mai populară dintre toți sfinții ale căror moaște se află pe teritoriul ţării noastre. Cuvioasa este considerată Ocrotitoare a Moldovei, deoarece din anul 1641 moaștele ei se găsesc la Iași. Sfânta este izvor de binecuvântare și însănătoșire duhovnicească și trupească pentru toţi cei care vin la Catedrala Mitropolitană din Iaşi să-i ceară ajutorul.

Creștinii de pretutindeni o ­cin­stesc pe Cuvioasa Parascheva prin participarea lor la slujbele din 14 octombrie care se oficiază de sărbătoarea ei, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Aici, vin oameni de pe tot cuprinsul țării să-și plece genunchii în fața raclei cu cinstitele ei moaște, ca să mulțumească pentru ajutorul și binecuvântarea ce le luminează viața. Din vechime se cunosc foarte multe minuni săvârșite de Cuvioasa, dar nici în zilele noastre ea nu contenește a împlini cererile acelora care aleargă cu credință la cinstitele sale moaşte. Toți cei neputincioși, suferinzi şi aflaţi ­­în ceasuri de încercare, care au evlavie, aleargă cu credință la Cuvioasa, dobândind vindecare. În vreme de secetă sau la altă nevoie mare, făcând creștinii rugăciune și săvârşind cu credinţă pelerinaje cu sfintele moaște ale Cuvioasei, îndată primesc răspuns şi binecuvântare.

Astăzi, de ziua Sfintei, să ne rugăm grăind: „Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip. Căci luând crucea ai urmat lui Hristos, și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Parascheva, duhul tău”.

de Pr. Ciprian Florin Apetrei Ziarul Lumina

Tiberiu Hentea – Om de un caracter ireproșabil

Tiberiu Hentea

„Vouă tineri, născuţi în acest sângeros sfârşit de veac şi mileniu, mă adresez cu rugămintea de a nu fi nepăsători faţă de obligaţiile pe care trebuie să le aveţi faţă de existenţa neamului pe coordonate creştine.”

Hentea Tiberiu. Legionar din Ardeal. Foarte credincios. A fost imposibil să îl convingem să nu mai postească vinerea şi mai ales de Paşte, când timp de trei zile a făcut post negru cu toate că muncea din greu în mină. Era extrem de slăbit de anii lungi de puşcărie, pe care îi executase. Era întotdeauna înconjurat de mai mulţi tineri din organizaţiile Frăţiilor de Cruce, ocupându-se de educaţia lor religioasă. Om de un caracter ireproşabil.

(Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele, Vol. I, Editura Albatros, p. 154)

via Fericiţi cei Prigoniţi

Istoricul moaştelor Sfântului Spiridon

Sfântul Spiridon s-a născut şi a trăit toată sfânta lui viaţă în insula Cipru, slujind Biserica lui Hristos. Acolo a trecut la Domnul pe 12 decembrie 348, la vârsta de 78 ani.

Moaştele Sfântului Spiridon au rămas în Cipru până în secolul al VII-lea, când au fost mutate la Constantinopol, din cauza invaziilor saracine. La trei ani după căderea Constantinopolului sub turcii otomani, în 1456, părintele Gheorghe Kaloheretis din Corfu a mutat în taină moaştele Sfântului Spiridon şi pe cele ale Sfintei Teodora Împărăteasa din Constantinopol în Corfu.

În Corfu, moaştele Sfântului Spiridon au peregrinat pe la mai multe biserici, până în anul 1589, când au fost duse în Catedrala Sfântul Spiridon, unde se păstrează până în prezent. Doar mâna dreaptă a Sfântului Spiridon a fost la Roma timp de mai multe secole, până în anul 1984.

Moaştele Sfântului Spiridon se păstrează întregi până astăzi.

sursa Doxologia 

Petre Țuțea – un geniu cu suflet de copil

Petre Țuțea

„Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.”

O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat 3, 4, 5 ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvînt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără nici un gînd de răsplată materială. Nu numai prin saloane cu doamne admirative – care îl priveau cu ochi holbați ca la o minune -, dar și prin reuniuni de cărturari unși cu toate alifiile, și pe care îi uluia. Mircea Eliade – alt potop -, încercînd o întrecere cu Țuțea, s-a dat bătut într-o seară la taifas într-o casă de pe strada Cîmpineanu. Eliade – după ce l-a ascultat cîteva ore în șir pe conu Petrache, divagînd cu caracteristica lui impetuozitate și cu verva lui îndrăcită despre probleme de metafizică, despre poezie și teatru, despre politică și cîte altele – a spus că ar fi onorat să-i fie secretar. Poate și în glumă, dar și în serios.

Omul acesta era un cuceritor și palpitant spectacol. Nu e domeniu în care să nu fi avut ceva de spus. Cap enciclopedic, el a acumulat, cu o răbdare de benedictin, cunoștințe temeinice în materie de drept și de economie – discipline ale specialității lui, aprofundate la Berlin, dar și în filozofie, literatură, medicină și fizică, ori chimie, în astrologie și geografie…

Tip polivalent de Renaștere, tot ce s-a sedimentat în memoria lui colosală, servea nu ca un simplu depozit de obiecte moarte, ci ca sursă inepuizabilă pentru strălucitoarele lui speculații ale unui verb incandescent. Era un om în aproape permanentă ebuliție verbală. Te întrebi chiar, când a avut timp să-și însușească atâta bogăție de cunoștințe. Dar nu mulțimea cunoștințelor îl deosebeau de alții ca el, ci darul de a transfigura aceste cunoștințe, trecându-le printr-o proprie alchimie, cristalizându-le în forme surprinzătoare, împletindu-le cu metafore foarte la locul lor.

Sorin Pavel – unul dintre spiritele cultivate și alese ale generației lui, sortit să se sfârșească în anonimat – a închinat, pare-se, un portret amplu al lui Petrache Țuțea, proslăvindu-l. Laudă pe care o merita cu prisosință și care constituie una din puținele satisfacții la care ținea. Lauda era un imbold pentru Țuțea: îl excita, îl îmbăta, îl întărea sufletește. Vanitatea și orgoliul îl locuiau pe acest Socrate al nostru, care-și dădea totuși seama de o candoare de copil, de zădărnicia laudelor ce i se aduceau și a trufiei care-l îmbățoșa. Pe cât de inaccesibil ți se părea când îl vedeai pe piedestal sau predicând ca din amvon, pe atât de copil, de naiv și de dezarmat era în contactele lui cotidiene cu lumea1. Capabil de mari, neclintite prietenii, el era de o fidelitate de la care nu se abătea cu prețul nici unei tranzacții, oricât de ispititoare. Tot ce avea împărțea cu nemaipomenită dărnicie. Și au fost epoci când el a avut din plin și n-a precupețit să-și ajute prietenii în nevoie sau să-și uimească prietenii cu generozitatea lui.

Lăcomia lui de bucate ale gurii era la nivelul arderilor care aveau probabil loc în organism. Mânca pantagruelic, fără nici o preocupare de conveniențe, de mediu. Chiar cînd mânca, atenția lui nu era acaparată de bucate, era concentrată la ce gîndește și urmează să spună. El înfuleca mecanic, aș spune că mînca ca să-și umple burduhanul, fără altă plăcere. Unii – care nu mai pot de subțirime – strâmbau din nas văzîndu-l mâncând, și spuneau: „Ce prost crescut!”. Numai că oamenii de calibrul lui Țuțea nu pot fi măsurați cu măsură obișnuită, după clișeu, cu elemente de judecată normală. E adevărat că uneori, furat de beția vorbei, era gata să apere cauze străine de el, pe care în mod obișnuit le dezaproba. Când voia să se amuze sau să contrazică cu orice preț pleda – cu egală elocință – cauze contrarii, cu titlu de exercițiu. L-am auzit spunînd la un moment dat că nu e inteligent acela care – cu tot arsenalul de argumente necesar – nu poate apăra, egal de convingător, două cauze ce se bat cap în cap2. Veți spune: era un sofist. O asemenea etichetare era departe de a-l defini pe Țuțea. Jocul acesta intelectual și verbal la care se preta bucuros în anumite momente ori sub imperiul anumitor presiuni, nu-i întina puritatea lăuntrică și nu-i falsifica sinceritatea. Sufletul lui rămînea în adînc nesofisticat.

A făcut studii strălucite la Berlin, unde-și petrecea orele libere cu Petre Marcu-Balș (Petre Pandrea), cu Sorin Pavel, cu Emil Cioran, cu Ion Victor Pavelescu, pe care îi domina cu statura lui atletică, ca și cu cascada lui verbală. Am uitat să subliniez că Petre Țuțea a desfășurat și o vie activitate publicistică. Te întrebai, ascultându-l vorbind mai tot timpul, când a mai avut timp și pentru așa ceva. A început prin a scrie la revista „Stânga”, militînd de pe poziții marxiste și scriind pagini întregi pe care de preferință și pentru rapiditate le dicta unui scrib.

Combativ, polemic, cunoscând învățătura marxistă mai bine decât oricine în acea vreme, scrisul lui Țuțea căuta să denunțe carențele politicii românești de atunci. A părăsit această poziție, luând atitudine de unul singur (chiar dacă semnau câțiva prieteni buni alături de el, erau semnături de omagiu mai mult decât de colaborare) și a redactat un Manifest al Revoluției Naționale. Era un rechizitoriu fulminant al peisajului politic românesc dinainte de al doilea război mondial, la care se adăugau – minuțios și vast alcătuite – soluțiile de îndreptare a vieții economice și politice românești. Bineînțeles că acest Manifest n-a avut ecoul sperat. Se cuvine să subliniez că scriitorul Țuțea era departe de a avea strălucirea cu care-și uimea auditorii vorbitorul Țuțea.

(Arșavir Acterian – Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a, Editura Ararat, București, 2004, pp. 148-150; evocare republicată în Intelectualitatea interbelică între ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, București, 2008, pp. 35-38)


1. La rândul său, fostul deținut politic Ioan Ianolide, relatează în memoriile sale că deși formurările lui Petre Țuțea erau savante, totuși ”în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil.”

2. Un astfel de exercițiu didactic, desfășurat în timpul reeducării de la Aiud din perioada 1962-1964, este descris de memorialistul Octavian Voinea:

”Într-o bună zi, cine credeţi că urcă la această tribună? Tocmai PETRE ŢUŢEA în persoană. Atenţia tuturor deţinuţilor s-a îndreptat asupra vorbitorului. Acesta nu era un „nimeni” sau un „ştiu cine”, ci era unul din tăriile pe care se baza moralul miilor de deţinuţi din închisoarea Aiudului.

Colonelul Crăciun a luat cuvântul înaintea lui PetreŢuţea, făcând introducerea în subiect:

– Acum vă va vorbi domnul profesor Petre Ţuţea despre ce este socialismul şi care sunt urmările lui benefice pentru omenire.

A fost pentru prima şi ultima oară când am auzit o adevărată lecţie asupra marxismului. Obiectivă, fără lozinci şi laude răsuflate şi fără vreo hulă împotriva acestei doctrine. A fost o lecţie ţinută de un pedagog talentat care a ştiut să se joace cu focul fără să se ardă. A ştiut să calce în mlaştină fără să se afunde în ea. În încheiere a zis:

– Acestea sunt teoriile care au fost impuse în ţară, la care noi trebuie să reflectăm şi să tragem concluzii.” (cf. Masacrearea studențimii române, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)

Petre Ţuţea – Un colos intelectual

Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.

Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca M. Manoilescu, Bejan, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întâlnire de opinii.

Gândirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni, al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el un mare gânditor.

Trăiască Petre Ţuţea!

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pp. 307-308)

Neamul și credința – cele două coordanate ale lui ”nea Petrache”

Petre Țuțea

Sunt alții mult mai indicați, mai competenți, cu mari posibilități de a evoca această excepțională personalitate a neamului nostru.

Am acceptat totuși. De ce?

A rânduit Dumnezeu ca să stau împreună cu dânsul în închisoare și, după aceea, să-l mărturisesc și să-l împărtășesc de câteva ori, ultima dată, cred, în preziua plecării sale. Asta nu înseamnă că i-am fost duhovnic. Un duhovnic este un director sufletesc. Nea Petrache a fost el însuși director sufletesc. […]

După instalarea ciumei roșii este anchetat de mai multe ori și până la urmă arestat în 1956 și trece prin închisorile de la Malmaison, Ocnele Mari,Jilava, Aiud. Eliberat în 1964.

L-am cunoscut personal în închisoare și am avut șansa să stau cu dânsul de mai multe ori în aceeași cameră sau celulă.

Jilava 1959, la Reduit, într-una din camerele mari. Condiții grele: lipsă de aer, căldură sufocantă, foame, zeamă de coji de cartofi cu nisip, fasole cu pietricele. Cartofi cruzi, seara mâncarea fierbinte, lipsă totală de igienă, hârdăul cu apă, tineta, perchezițiile afară, în ger, dezbrăcați.Ventilația făcută de ingineri mineri. Pedepsele: ”neagra”. Și totuși, oamenii rezistau. Preocupări duhovnicești: învățarea de rugăciuni, paraclise, acatiste, psalmi, Sfânta Scriptură. Preocupări intelectuale: conferințe și discuții pe diferite teme: filozofie, teologie, economie, istorie.

Nea Petrache excela.

Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare!

De fapt, nu aveai voie să vorbește tare, să stai grămadă sau să conferențiezi. Erai obligat să stai la marginea patului sau în picioare. Când erai prins că faci altfel, plăteai cu zile întregi de carceră, de unde să nu mai ieși. Nea Petrache a făcut multe zile de carceră.1 […]

Jilava era închisoare de trecere, depozit al Securității înainte de proces și sortare pentru celelalte închisori.

Prin februarie 1960, într-o zi am plecat împotrivă – cu un lot mai mare – la Aiud.

Aiud. Am stat cu Nea Petrache într-o cameră mare, cca. 50 inși, la ”secție”, în așteptarea repartizărilor. Continuam același program ca la Jilava.

Eram foarte slăbiți toți, dar într-un fel mulțumiți că s-a terminat perioada de anchetă și de acum ne vom așeza, liniștiți, pe pușcărie. […]

N-am stat mult împreună. Am fost trimiși în locuri diferite și vânturați din loc în loc – aceasta cu scopul de a fi introduși printre noi informatori.

Probabil pe la sfârșitul anului 1960 m-am întâlnit iarăși cu Nea Petrache, pe ”celular”, la etajul 2, pe coada T-ului, aripa de sud. Mai erau împreună cu noi în celulă Radu Trifan, student la Drept, coleg de lot și Moș Iștoc, un țăran ardelean foarte isteț. Eram aduși aici și cu celule alăturate ca bolnavi cronici, majoritatea foști tebeciști. În afara faptului că puteam sta lungiți în pat, am avut același regim dur ca și ceilalți din închisoare. Aceasta însemna totuși mult pentru noi

Ne-am făcut și un program: dimineața, după deschidere și raport, după curățenie, dusul tinetei, etc., urma o perioadă de liniște – rugăciune, meditații, repetarea celor învățate oral, în scris pe săpun sau pereți. Înainte de prânz – un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare – şi Nea Petrache se pornea…… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele.

Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză).

Să nu se creadă că Nea Petrache ținea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare.

Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Acest ”fiu de popă”, al cărui fundament spiritual era acela al unui țăran din Muscel, spunea despre detenția noastră: ”Ni s-a făcut onoarea să suferim și să murim pentru poporul român”. Nu putea să nu spună așa unul care socotea că este ”de meserie român”. Tot el spunea că e “”confiscat integral de religia creștină” şi că ”„nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin””.

Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase – ”„fă Mario””).

Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic – şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.

Oricum, vorba lui Petre Țuțea captiva.

Asta l-a făcut pe Moș Iștoc, care nu prea înțelegea el ce vorbea Nea Petrache, dar care era numai ochi și urechi, să-i spună că atunci cân vom scăpa din pușcărie o să vorbească el cu primarul comunei ca să-i îngăduie să țină conferințe la săteni. Să nu credeți că Nea Petrache n-a luat în serios oferta.

Nea Petrache lua parte la toate aspectele vieții de celulă. Prin alfabetul Morse aveam legături nu numai cu celulele vecine, ci cu toată pușcăria, calea de transmisie fiind țevile de calorifer. Așa aflam știri și noutăți interne și externe, așa se transmiteau informații politice, științifice, lecții, texte religioase. […]

Noi, tinerii de atunci, care am stat în închisoare între aceiași pereți împreună cu Petre Țuțea, am putut să-l cunoaștem mai îndeaproape și să ne înfruptăm din darurile cu care l-a hărăzit Domnul. Dar și el ne-a cunoscut mai îndeaproape pe noi, generația care se dezvolta pe aceleași coordonate, preluate, filial, de la generația lui.

Îl interesa mult viața noastră, mai ales în ce privește experiențele spiritual-religioase.

Ca să avem folos și noi și dânsul, ne-am gândit să ne îmbogățim cunoștințele de limba franceză, făcând retroversiuni pe care să ni le corecteze Nea Petrache. Am ales anume textele evanghelice pe care le știam pe dinafară. […]

A fost un prilej de cunoaștere și aprofundare a Sfintei Scripturi, din care am câștigat și noi și – mai ales – Petre Țuțea. Prilej de meditații, de exegeze, de corelări și comparații cu valorile culturii și filozofiei în special. Nu puține au fost clipele când Petre Țuțea își exprima profunda uimire față de adevărurile redate de aceste sfinte texte. Socotesc această perioadă de mare importanță pentru gândirea creștină a lui Petre Țuțea. Nu e nici pe departe vorba de o convertire la creștinism a lui Petre Țuțea în închisoare2. A fost o dezvoltare și aprofundare a unor adevăruri legate de concepția de viață a generației care a gravitat în jurul lui Nae Ionescu.

În 1962 am fost iarăși risipiți prin alte secții ale Aiudului. În 1964 am fost eliberați.

L-am revăzut pe Nea Petrache după Revoluție, în anul 1990, când părintele Anania m-a trimis să-l spovedesc și să-l împărtășesc. În perioada aceasta a stat cu el, zi și noapte, Radu Preda. Cartea lui Jurnal cu Petre Țuțea socotesc că este de mare folos pentru cei ce vor să-l cunoască pe marele gânditor creștin și român Petre Țuțea.

În 1991 a fost internat la Geriatrie, unde nu a stat mult, și apoi la spitalul ”Christiana”, în două rânduri. A fost în atenția personalului spitalului, începând cu domnul dr. Pavel Chirilă, a preoților și maicilor de acolo. Toți avut câte ceva de învățat de la Petre Țuțea. Era asaltat de prieteni, de ziariști, de foto-reporteri etc., încât era nevoie, pentru odihna lui, să fie protejat.

A suferit mult. Încleștarea durerilor însă îl lăsa atunci când se antrena într-o discuție cu cineva, când, de fapt, monologa. L-am împărtășit ultima dată în preziua morții, care s-a petrecut la 3 decembrie 1991. A fost depus în paraclisul de la ”Christiana” și împreună cu pr. Constantin Mihoc i-am făcut slujbă de prohodire.

A fost înmormântat la Boteni, purtat pe ultimul lui drum pământean de un car cu boi. Înmormântare simplă, cuviincioasă.

Ca un mesaj din partea lui Nea Petrache pentru tinerii de azi, pentru generația aceasta pe care o socotea ”cea mai potrivită pentru o prefacere fundamentală și pentru o ieșire în universalitate”, iată câteva îndemnuri de la el: ”Mergeți la biserică, scotociți bibliotecile, stoarceți pe câte unul ca mine, dacă aveți norocul să-l întâlniți…”

Iată ce ați putea afla de la mine, parcă ne-ar zice el, comunicându-ne din ultimele sale gânduri: ”Libertatea ți-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire și mântuire, libertatea e de neconceput.”

”Cea mai consolatoare propoziție din istoria lumii este aceasta: Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Sa”.

”Nu mă pot sprijini decât pe Dumnezeu, care niciodată până acum nu a fost atât de prezent. Mă văd trăind într-un spațiu sacralizat de atotstăpânitoarea Biserică creștină. Nu mă jenez să consider toate disciplinele minții umane roabe ale teologiei, fiindcă în ele nu apare Absolutul”. […]

Sunt afirmații care ne arată că avem de-a face cu un mare gânditor creștin.

” (Pr. Contantin Voicescu – Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pp. 94-100)


1. Despre un astfel de episod, Petre Țuțea avea să-și aducă aminte astfel: ”Am stat în fort la Jilava și țineam conferințe. M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M-au frecționat băieții și m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, doream atâta să mor…” (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1992, p. 13)

2. Afirmație parțial eronată. E adevărat că cel puțin cât privește detenția de la Jilava și Aiud, Petre Țuțea era deja un profund trăitor creștin, dar convertirea lui la credință a avut loc tocmai pe fondul detenției. În ultimul său an de viață, marele filozof va mărturisi la ceas de taină că ”adevărata lui convertire a fost rezultanta chinurilor din închisoare”. Radu Preda, discipolul care i-a purtat de grijă până în ultima clipă a vieții, va nota în jurnalul din 19 februarie 1991: ”Îl întreb iarăși cum s-a apropiat de Dumnezeu. Spune că înainte de închisoare, și mai ales atunci, a simțit acut, organic, biologic chiar, inutilitatea construcțiilor umane. De aici și furia manifestată împotriva comuniștilor, a ateilor în general? – Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba – ”. (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1992, pp. 24, 99)

„Nea Petrică Țuțea Românul”

Petre Țuțea cu fratele Ion și mama sa

Așa-l cunoșteau cei mai mulți dintre oamenii simpli, deținuți la Aiud, în perioada reeducării sau a autoanalizelor critice: Nea Petrică Românul. Mai ales după ce, odată, întrebându-l careva dintre detinuții mai puțin școliți, de la țară, probabil, „Ce profesie aveți dumneavoastră, domnule Țuțea?”, acesta îi răspunsese simplu: „Român! Român de profesie!”. Și „porecla” de atunci, transformată în renume, așa-i rămăsese: „Petre Țuțea, Românul”.

Altă dată, tot în Aiud, în timpul unei plimbări în cerc, alături de părintele profesor Dumitru Stăniloaie, când acesta îl întrebase serios cum s-ar defini el însuși în fața unui public de intelectuali, Nea Petrică, plin de umor, îi spusese:

– În fața intelectualilor? Nişte proşti care caută neaflând? Pentru ei… „Popă de ţară”.

– Şi atunci, unde aveţi parohia? îl întrebă Dumitru Stăniloaie.

– Unde să am parohia, părinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde şi chiar şi de la vreun amvon, dacă mi se oferă.

După aceea, explicaţia dată părintelui profesor se adăugă poreclei, amplificându-i faima de „Român şi popă de ţară”.

Cine să se mai fi îndoit de asta, când, deseori, era văzut în curtea penitenciarului prinzându-l întâmplător pe câte un ţigan sau pe un amărât de rob de mână pe care-l întreba:

– Ştii tu, mai Niță, ce-i Adevărul?

Iar amărâtul, aproape răstignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu găleata sau unealta pe care-o avea în mână şi cu ochii holbaţi, dădea din umeri a mare şi nevinovată neştiinţă. Şi vreme de zece, cincisprezece, douăzeci de minute, o oră chiar, după aceea, omul nu scăpa nelămurit, aflând, pentru prima dată în viaţa lui ce este Adevărul. Şi încă într-o manieră socratică.

Mulţi zâmbeau sau se mirau, ascultându-l pe Nea Petrică, neîndrăznind să-l întrebe ceva ce ei n-ar fi înţeles. Dar asta doar pe loc, căci în celule, pe unde mai putea fi zăgăzuit, discuţiile continuau la nesfârşit şi-ntotdeauna în termenii cei mai adecvaţi mediului, circumstanţelor şi auditoriului. Iar când – în faţa oamenilor simpli şi săraci cu duhul – înţelegerea nu era totuşi deplină, ea se transforma în admiraţie.

– Ce înţelegeţi voi, mă, din ce spune Țuțea? îi întrebase o dată colonelul Crăciun, directorul închisorii, pe nişte ţărani care-l ascultaseră pe Țuțea vorbind prin cine ştie ce colţuri sau cluburi despre indiferent ce subiect.

– Nimic, domnule colonel, da-i năprasnic când vorbeşte! îi răspunseseră în cor ţăranii.

– Şi de aceea căscaţi gura la el?

– D-aia, da! întăriră ţăranii.

Colonelul, ca să se poată achita onorabil de sarcina Reeducării deţinuţilor politici din Aiud – inclusiv de cea a lui Țuțea, habar neavând el cu cine avea să aibă de-a face – primi „indicaţii de sus” care, conform spuselor lui, cu mulţi ani după eliberarea deţinuţilor, sunau aşa:

„Tu fost de-al lor şi ei de-ai tăi, aşa că tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, şi baţi la cur la ei, da’ ei nu trebuie ştie că noi pus la cale asta”. Aşa că îi organizase pe cei mai „concesivi” în cluburi: club pentru intelectuali şi club pentru ţărani.

Or, la clubul pentru ţărani, cei care-l ascultaseră pe Petre Țuțea nu voiseră să vină. Că doar fusese „năprasnic” popa care-i „spovedea pe unde apucă”!

Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi şi le vorbea chiar complicat, după prea complicata lor înţelegere. Clar însă. Şi atât de clar încât, nu o dată, ţinu să asiste şi colonelul la discuţii.

Tema pentru autoanaliza nu ştiu cărui „conştient” era: greşeala politicii legionare.

După expunere însă, când Nea Petrică luă cuvântul, „acuzând” – chipurile! – Legiunea, îi făcu acesteia un elogiu de rămase Crăciun cu gura căscată. Şi nu se putu abţine să nu zică:

– Domnule Țuțea, până a nu te cunoaşte, tare aş fi vrut să te omor. Dar acum, n-aş mai putea-o face!

– Riscurile cunoaşterii adânci, domnule colonel! îi răspunse Țuțea zâmbind. Ce să-i faci, dacă suntem amândoi Români?

Şi Crăciun mai făcu ceva: îi dădu voie să umble liber prin închisoare, la orele când cei „înţelegători” erau aşteptaţi la cluburi. Ba-i dădu şi un secretar, pe nea Ghinea, ca să-l ajute să scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Țuțea nu refuza făţiş, dar nici nu scrise un rând.

– De ce ne stai împotrivă, domnule Țuțea? îl întrebă o dată colonelul Iacob, adjunctul lui Crăciun. Dumneata care ştii atât de multe şi-ţi umblă limba-n gură de pici tot în picioare?

Atât aştepta şi nea Petrică: să-l provoace cineva la discuţie şi mai ales să-i pună întrebări. Răspundea de nu-l mai putea uita niciodată cel care-i punea întrebarea.

Şi, nevoind să-i scape nici Iacob fără un răspuns, începu – motivându-şi neconformismul, opoziţia şi neadaptarea la împrejurări – să-i spună că „cei ce se scaldă cu plăcere în fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstanţe, adică din conformism, domnule Iacob, atitudine specifică ploşniţelor. Aşa se numeşte asta!”.

– Numai că atunci suferi şi consecinţele inadaptabilităţii, domnule Țuțea! îi zise Iacob, adresându-i-se politicos – conform indicaţiilor superiorilor, care înlocuiseră cuvântul „bandit” cu cel de „domn”.

– Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta mă opun şi intru în temniţă. Că altfel, ce-aş fi? Un simplu animal adaptabil. Şi nu mi-ar fi convenit. De altfel, în lupta politică majoră, omul care se angajează în ea oscilează între eroism şi laşitate, ajungând apoi unde am ajuns şi eu, adică la carceră, la izolare şi la douăzeci de ani de temniţă: preţul candidării la postura istorică de erou. Dar nu vă fie teamă de eroi, pentru că şi ei dispar în fluviile imanente ale istoriei!

– Şi atunci?

– Atunci îţi mai rămâne o singură posibilitate pentru ieşirea din anonimat: sfinţenia. Şi Sfântul nu se topeşte decât în absolut.

– Aha! D-aia dumneavoastră, legionarii, căutaţi să ajungeţi acolo!

– Dacă ne dă mâna, domnule colonel! încheie Tutea.

Administraţia penitenciarului de la Aiud avea să mai vadă şi să mai audă multe! Mai ales din gura lui Petre Țuțea! Ocaziile se iveau la tot pasul.

Acuzându-l cineva, o dată, de genialitate – din pricina căruia îşi permitea să spună tot ce spunea, pe la toate colţurile -, el dădu din umeri.

– Mare brânză şi geniile! În faţa lui Dumnezeu nu există genii; geniile sunt veri primari cu idioţii, beneficiind de aceleaşi considerente şi unii, şi alţii.

– Şi noi? Noi, domnule Țuțea? Noi, Crăciun şi Iacob, ce-om fi?

– Ca şi noi, doar instrumentele Sale.

– Şi atunci, de ce vreţi să ne distrugeţi? întrebă imprudent un adjutant din administraţie, care asistase la discuţie.

– Nu noi pe dumneavoastră, ci invers: dumneavoastră pe noi! îi răspunse Țuțea. Şi ar fi bine să nu uitaţi încă un lucru: că dumneavoastră vă definiţi prin noi, nu noi prin dumneavoastră.

– Cum vine asta?

– Cum v-am spus; pentru că, într-o relaţie de adversitate, un termen – ca dumneavoastră, de pildă – nu capătă dimensiunea dorită decât în funcţie de cea pe care o are adversarul cu care se luptă.

– Adică, domnule?

– Adică, simplu: nu eşti mare decât în măsura în care adversarul e şi mai mare decât tine. Altfel, ce merit ai mai avea, în competiţie cu unul mai mic decât tine? Aţi înţeles?

Dar pentru ca să nu se nască cine ştie ce resentimente, tot el îi asigură pe cei ce-l ascultaseră că-n pofida celor pătimite în urma neconformismului său istoric, el n-ar fi în stare să acuze pe nici un frate al său de etnie că l-a asuprit.

– Şi ştiţi de ce, domnilor? Ca să nu fie jignit poporul român. Iar dacă asta s-a întâmplat totuşi, eu nu voi spune niciodată că am fost torturat ca român, ci ca ungur, neamţ sau jidov; ca orice, doar ca român nu!

Şi mulţi râdeau de el, nu însă şi cei ce-i înţelegeau slăbiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului român. De aceea, în desele sale elanuri, îl considera şi ca„marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ”.

Deși, uneori, după ani și ani, mai mult sau mai puțin bolnav fiind, se căina cumplit c-a suferit treisprezece ani de temniță pentru ”un popor de idioți”. La ananghie, câte nu-i scapă omului! Și nea Petrică Țuțea nu se excludea din categoria de om. Dar cum își revenea, își aducea aminte că fără un Ștefan cel Mare sau un Vlad Țepeș, România, în istoria ei, n-ar fi fost decât ”o pajiște cu miei cuminți”. Lui Țepeș, revenindu-i meritul de a fi coborât morala absolută în viața românilor, prin țepele înfipte în fundul infractorilor. ”Că dormeai – mai ziceai el râzând – cu punga de bani de aur la cap și-ți era frică să nu ți-o furi singur de la ceafă”.

Mureau de bucurie țăranii, auzindu-l; mureau și intelectualii de oful a cine știe ce păcate nemărturisite… Ce-i păsa lui de ei, din moment ce erau toți români, frați de-un sânge cu el? (…)

[În urma decretului nr. 411/1964, de eliberare generală a deținuților politici], în faţa podiumului ridicat în curtea penitenciarului, de pe care Petre Țutea trebuia să-şi ţină cuvântarea de adio – care, pentru alţii, era autoanaliza – fuseseră aduşi, în zeghe, toţi deţinuţii Aiudului. Şi cei din Zarcă, cu zeghea-n cap, şi cei pregătiţi pentru eliberarea înainte de termen, cu bocceaua în spinare.

Nelipsită de la „spectacol” nu putea fi nici administraţia închisorii, prezentă pe podium, cu tot alaiul „educatorilor”: colonelul Crăciun, Iacob, adjunctul lui, ofiţerii politici, toţi gardienii şi doctorul închisorii.

– Domnilor! îşi începu Petre Tutea discursul. Aş vrea să se ştie – şi vă rog, domnule colonel, să comunicaţi asta şi celor de la minister – că nu noi, cei robiţi aici, facem cinste poporului român cu suferinţa noastră, ci el ne face nouă cinstea de a suferi pentru el. Şi are acest drept, pentru că-i încărcat de glorie. E marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ.

Toate şi toţi au trecut peste el şi el a rămas acelaşi. Are cea mai unitară limbă, expresie a firii sale unice între popoarele ce l-au înconjurat, călcat, şi-l înconjoară încă.

A fost sub turci şi nu s-a turcit. A stat cu slavii şi nu s-a slavizat. Păgânii l-au năpădit şi nu s-a păgânit. Împănat a fost cu nemţi şi cu unguri şi pe toţi i-a înghiţit. Şi nimănui care i-a călcat pragul nu i-a rămas dator.

I-a împrumutat Romei antice columna de susţinere, sângele şi limba, vorbindu-i frăţeşte, dar de la obraz. O limbă cu virtuţi complete poate fi un vehicul pentru tot ce se întâmplă spiritual în specia Om. Prin ea, noi, cei de azi, putem fi vulturi sau cântăreţi în strană. N-am marcat universalitatea cu cine ştie ce născociri şi isprăvi, dar, datorită lucidităţii, ne-am dat foarte bine seama atât de limite, cât şi de neputințe. Prin fire şi limbă, L-am primit însă şi pe Dumnezeu şi tot prin ele L-am înţeles. De aceea, azi şi un simplu popă de-al nostru de ţară, din Bărăgan de pildă, atunci când se armonizează cu dangătul clopotelor liturgice, face cât o întreagă Academie. Şi tot de aceea şi elitele noastre morale, ca legionarii lui Corneliu Codreanu, sunt mai presus decât cele intelectuale. De unde şi problema Bisericii noastre pe care, dacă nu o situăm deasupra statutului intelectual, zadarnic încercăm să facem ce vrem, de unii singuri. După cum şi dacă-n marea noastră Poveste, am despuia scuturile voievozilor de crucile de pe ele, zero ne-ar fi Istoria. Că doar nu pentru ridicarea nivelului de trai s-au bătut ei! Aşa că la noi, Istoria s-a făcut odată cu Biserica. Şi nimeni, în această Istorie a noastră, n-a sprijinit şi susţinut Biserica precum a sprijinit-o şi a susţinut-o Mişcarea Legionară. Ştiau ei, legionarii, ce ştiau! Că orice am face noi, cei de azi, fără Ea, ar fi mai puţin important decât ceea ce am face trăind prin Ea şi pentru Ea. De aceea am eu certitudinea invincibilităţii poporului nostru. Căci aşa cum a ieşit din impasurile trecute, tot aşa va ieşi şi din cele prezente şi din cele ce vor mai veni. Virtuţile sale, daruri cereşti, îl vor ajuta. Şi când mulţi dintre cei de azi nu vor mai fi împrejur, noi încă vom dăinui, chiar murind acum pentru el.

– Mai ştii?! îi făcu colonelul Crăciun un semn discret adjunctului său. Că ăştia…

– S-o creadă ei! răspunse Iacob. Să moară mai întâi, cum zice bătrânul, şi-o să mai vedem noi…

– O să vedem, o să vedem, Iacobe! Dar ăştia nici morţi nu se învaţă minte…

– Da, dar cu toate autoanalizele făcute, ce mai sunt ei pentru noi? Cadavre vii! Strigoi! Și de strigoi, cine să se teamă?

– Hm… Mai știi?… răsuflă Crăciun, nu prea sigur pe sine.

Și ”ședința” cu camarazii legionari luă sfârșit.

Într-un W.C. comun, dintr-un cotlon din curtea închisorii, câțiva preoți tot mai vorbeau pe șoptite:

– Grozav, Țuțea ăsta! zicea unul.

– Da, frate! Și ce curaj pe el! Pentru asta, patriarhul ar trebui să-i facă statuie.

– Statuie, nu cred. Dar o icoană mare, da. Că mie, pe când vorbea, mi s-a părut, ba am și văzut, un porumbel ce i se pogorâse deasupra capului.

– Păi atunci, chiar că merită! întări altul părerea colegului său.

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pp. 149-153, 164-166)

Petre Țuțea în dialog cu prigonitorul Gheorghe Crăciun

Altă dată, tot aşa într-una din întâlnirile organizate de putere cu deţinuţii, în vederea reeducării, în careul care se făcea în curte, Crăciun ”trecea în revistă” însoțit de un grup de ofițeri, careul.

La un moment dat s-a oprit în fața unui om înalt, slab, puțin adus de spate.

– Ce faci, filosofule?

Îl cunoscuse. Era Petre Țutea. Era aşa de slab că-l susțineau doi camarazi.

Crăciun l-a privit satisfăcut. Şi către mulțime:

– Mă! Aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-l închipuiti pe Christos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu!

Se depărtase câtiva paşi. Țuțea a ridicat mâna.

– D-le Colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva!

– Da! Ia zi, mă, filosofule!

– Nu vă supărati, aţi crescut la oraş sau la ţară?

– La ţară, mă! Nu se vede? şi-şi bombează pieptul.

– Şi ati avut porci?

– Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci?

– Şi… aţi văzut dvs. porc să privească în sus?

Tăcere scurtă. Priviri speriate. Crăciun nu era prost, a schiţat un zâmbet şi către cei de faţă:

– Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii…

S-a stăpânit pe cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi Crăciun cu suita sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu ”nebuni ca Țuțea”.

De când ne băgaseră în celulă din 1959 nu mai văzusem „bomba” în care puţină vreme a stationat la un loc atâta mulţime de oameni. Dar iată… mari și minunate sunt lucrurile tale Doamne!

(Ilie Tudor – De sub tăvălug, Ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, p. 85)

Una din cele mai mari personalități contemporane

În compartimentul mare al dubei ne aşezăm lângă domnul Pupeza. Este o încântare să-l asculţi vorbind. Ne spune că s-a despărţit de curând de Petre Ţuţea, despre care vorbeşte în termeni superlativi. Auzisem vag până acum despre Ţuţea. Acum aud vorbindu-se despre el, ca despre una din cele mai mari personalităţi contemporane. Timpul va confirma ceea ce admiraţia domnului Pupeza îi acorda cu anticipaţie. (…)

Ne apropiem de închisoare. Când apare în raza noastră vizuală, o privim cu toată atenţia. Privind-o din exterior, închisoarea nu pare aşa fioroasă. De la distanţă, nici nu-ţi poţi imagina iadul din interior. Într-adevăr, chinul acestui infern nu-l cauzează nici zidurile şi nici gratiile, ci răutatea şi cruzimea gardienilor şi a politrucilor. Or, acestea nu se văd, ci numai se simt. Trecem peste podul pe care îl vedeam, cu ani în urmă, în zilele de Duminică, pe colonelul Koller, mergând în ţinută de paradă şi şchiopătând, spre stadion. Era, cică, invalid de război. Din războiul civil din Spania. Ca zelos ucenic al Talmudului şi bun bolşevic, a luptat în Spania pentru dărâmarea Creştinismului.

Când ajungem în curtea închisorii, suntem încunoştinţaţi de către colonelul Crăciun că am fost aduşi în penitenciar ca să-l ascultăm vorbind pe Petre Ţuţea.

– Te-am adus în special pe dumneata – zice Crăciun, adresându-se mie – ca să vezi şi să auzi că şi Ţuţea s-a convins de adevărul celor spuse de noi.

Mă înclin zâmbind, copleşit – chipurile – de atâta onoare. Nu pot să nu mă întreb: de ce caută colonelul Crăciun atât de stăruitor să mă determine să vorbesc şi eu. Până la urmă ajung la concluzia că insistenţa lui ţinteşte departe. Legionarii bătrâni pe care i-a convins să-şi facă ”mea culpa” vor dispare, unul câte unul, cât de curând, sub acţiunea implacabilă a timpului. În schimb, noi, tinerii, deşi ne-a trecut prin furcile caudine ale Zărcii, vom rezista mai mult în viaţă şi vom constitui o primejdie în viitor. (…)

Discursul lui Petre Ţuţea, deşi lung de cel puţin două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. Nu pot decât să regret că nu a existat un mijloc de a înregistra ceea ce a spus în faţa noastră acest vorbitor neîntrecut. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Petre Ţuţea în încercuirea Securităţii

Despre Petre Ţuţea s-a rostit, în orice timpuri, de către contemporani, prieteni sau duşmani, informatori sau anchetatori ai poliţiei politice, cuvântul „geniu”. S-a vorbit ca despre un legiuitor al economiei naţionale şi în anii ’40, tot ca despre un geniu se exprima în pledoaria sa Petre Pandrea în anii ’50 când Petre Ţuţea intra în şirul martirilor temniţelor comuniste; un geniu îl socoteau şi contemporanii lui de după 1964 şi până la moarte, când fractura destinului său îl obligase la schimbarea bruscă a legiuitorului cu studii înalte de drept şi specializări în economie, în filozoful orator ce umbla neobosit adunând în jurul său tineri cărora le vorbea despre libertate şi demnitate tranşând cu obstinaţie problema comunismului privit, până la urmă, ca o boală inoculată, ucigătoare.

Pentru cei ce nu l-au cunoscut sau, poate, au auzit prea puţin despre el, deschid documentarul cu datele cele mai importante scoase din declaraţia scrisă de mâna sa la 6 aprilie 1960, declaraţie aflată la fila 48 a Dosarului Işnformativţ 149821, volumul I din Arhiva CNSAS, când era internat politic în lagărul de la Ocnele Mari. Acest Dosar Işnformativţ însumează 20 de volume.

Absolvent în 1929 al Universităţii din Cluj – Facultatea de Drept, doctor în Drept la 27 de ani, în timpul doctoratului îşi începe activitatea jurnalistică devenind colaborator al ziarului tineretului naţional ţărănesc alături de Bazil Gruia. Practică avocatura doar un an în judeţul Hunedoara, pentru ca în 1932 să întemeieze împreună cu Mircea Grigorescu şi Petre Pandrea revista „Stînga” din care apar numai câteva numere.

Anul 1933 este anul decisiv pentru cariera de economist a lui Ţuţea. Este trimis la Legaţia Română din Berlin ca ajutor al consilierului economic, unde va rămâne până în 1935. Rechemat în Ministerul Economiei Naţionale, centrala Industrie şi Comerţ, funcţionează aici până la data arestării – 12 aprilie 1948. Deşi doctor în Drept, se specializează în economie, conform vocaţiei sale reale.

În 1940, luna noiembrie, pleacă la Moscova, ca negociator al unor acorduri economice, unde rămâne până în 1941. După întoarcerea din URSS, funcţionează ca director în Ministerul Industriei şi Comerţului până la 23 august 1944. Până la data arestării sale rămâne în minister cu următoarele funcţii: director în Ministerul Economiei Naţionale, Direcţia încurajării Exportului, funcţionar în Direcţia Studii şi Documentare, pentru ca în final să lucreze în Direcţia Acorduri. Mă opresc la acest episod important pentru cunoaşterea personalităţii lui Petre Ţuţea. Este vorba despre un document aflat la fila 1 a dosarului de urmărire informativă: „Referat al Serviciului II/ Biroul 2 din 4.04.1948 – Direcţiunea Generală a Siguranţei Statului – Dosar 58035 indşividualţ- în prezent Petre Pandrea nu activează politiceşte păstrându-se într-o rezervă totală şi ostilă faţă de munca sindicală şi politică a salariaţilor ministerului Industriei şi Comerţului. De la instalarea la conducerea ministerului a D-lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Petre Ţuţea a fost ţinut la o parte, neîncredinţându-i-se lucrări importante sau şdeţ confidenţialitate. în evidenţele personalului, Petre Ţuţea figurează pe lista alcătuită în ianuarie 1948 de către sindicat, pentru lista de epuraţie a aparatului de Stat.”

Îndepărtarea lui Petre Ţuţea din structurile Ministerului Economiei Naţionale se încerca încă din 20 februarie 1948 când, paradoxal, Direcţiunea generală a Siguranţei Statului emite un Referat din care reiese intervenţia acesteia pe lângă organele de conducere ale Ministerului Economiei Naţionale pentru evitarea epurării lui Petre Ţuţea – probabil în vederea supravegherii lui la locul de muncă – dar şi datorită calităţilor excepţionale ale înaltului funcţionar de stat: „Neîncadrându-se actualului regim şPetre Ţuţeaţ nu este întrebuinţat la lucrări prea secrete şi este propus de organele acestui minister pentru comprimare. Luându-se contact cu organele în cauză ale Ministerului Economiei Naţionale, s-a stabilit să nu se treacă la îndepărtarea acestuia din serviciu pentru moment.”

În felul acesta Petre Ţuţea mai rămâne în Ministerul Economiei Naţionale câteva luni ale anului 1948, retrogradat din funcţia de director în aceea de simplu funcţionar.

Implacabil, însă, intervine fractura destinului. La 12 aprilie 1948 este arestat de la domiciliu de către organele Siguranţei generale şi încarcerat la Rahova în arestul Siguranţei, (ce devenea Securitatea Statului în august 1948), unde este anchetat şi reţinut până în 2 iulie 1948, dată la care, transferat la Sşerviciulţ Sşpecialţ şdeţ Işnformaţiiţ, rămâne până la 18 iulie 1948 când este readus în arestul din Rahova de unde, transportat în septembrie 1948 la Ministerul de Interne este anchetat şi reţinut de către organele Siguranţei generale până la 10 noiembrie 1948 când va fi depus la penitenciarul Jilava. Pe 23 aprilie 1949 este ridicat şi internat în lagărul de la Ocnele Mari.
în 1953 Petre Ţuţea era pus în liberatate. Avea să declare mai târziu într-o „Declaraţie” luată la Securitate în legătură cu o serie de manuscrise confiscate: „Nu cunosc care au fost motivele acestei internări în lagăr şla Ocnele Mariţ, bănuind doar faptul că am fost de dreapta până în 1944” (Dosar I/49821/ vol. 7, fila 139, ACNSAS).

în 1956 Petre Ţuţea este din nou arestat, judecat şi condamnat la 18 ani muncă silnică. Citim „Sentinţa nr. 241 din 20 decembrie 1957 (a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară – colegiul de Fond – Dosar 2828/ 957), la fila 201 a volumului 7 al dosarului de urmărire informativă: „Petre Ţuţea este judecat, arestat preventiv (de la 22 decembrie 1956, trimis în judecată pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale.” La fila 204 – Hotărârea: „Tribunalul în numele poporului hotărăşte ş…ţ cu unanimitate de voturi, condamnă pe Ţuţea Petre la 10 (zece) ani închisoare corecţională şi 5 (cinci) ani interdicţie corecţională pentru uneltire contra ordinei sociale.”

Dosarul I 149821 ACNSAS, vol. I. Fila 44 reflectă influenţa iradiantă a lui Petre Ţuţea asupra oricărui tip de interlocutor, mai cu seamă când se implică, tranşant în probleme de stat. Documentul este o relatare nesemnată şi se intitulează „Dr. Petre Ţuţea negociator economic al României la Moscova, Berlin şi Budapesta”. Suntem puşi în temă cu o discuţie de la Restaurantul „Modern” dintre doi negociatori economici, unul german şi celălalt maghiar, „intelectuali de mare clasă”, dornici să cunoască intelectuali români. Cei doi evocă elogios intervenţiile strălucit-intimidante pe teme economice şi nu numai ale lui Petre Ţuţea: „Să nu vă miraţi. în actualul moment istoric Germania este o colonie a României. Aţi început un război imprudent pe două fronturi. Ce v-aţi face fără petrolul şi grânele noastre? în calitatea mea de delegat patriot v-am prins la strâmtoare, am dreptul să vă impun condiţiuni feniciene. Vă pun cizma mea pe masă. Plătiţi, altfel nu dau.”

De altfel, fragmente întregitoare ale portretului lui Petre Ţuţea alcătuit de Petre Pandrea ca avocat al apărării celui ce devenise deţinut politic odată cu instaurarea comunismului în România găsim în acest volum I: „Ce este Dr. Petre Ţuţea? Un filosof aproape genial care se ocupă după pilda lui Socrate (cunoaşte perfect filosofia Eladei) şi de treburile cetăţii, în mod dezinteresat şi fără a râvni sau vâna demnităţi sau onoruri ca politicienii sordizi. Ţuţea are perspectivă europeană şi istorică. ş…ţ Până azi, viaţa lui este curată ca cristalul. (Fila 23)

Inocenţa lui Petre Pandrea care spera să-i înduplece pe călăii comunişti se reflectă în fragmentele textului aflat la fila 42 a volumului I din dosarul informativ: „Având în vedere capacitatea intelectuală excepţională şi pregătirea europeană a acestui filosof, fecior de ţăran şi proletar intelectual, deci un bun, o valoare, a poporului nostru, de la care putem aştepta o mare carte, acum când se află în pragul maturităţii, după ce a terminat efervescentele şi căutările de sine ale tinereţii, îmi îngădui să dau următoarele sugestii anchetatorilor noştri:

1. un proces politic cu Petre Ţuţea ar fi o copilărie a acuzării fiindcă nu pot exista elemente, fapte, intenţii, organizare, în afară de trăncăneli greşit auzite şi înţelese de informatori inculţi şi zeloşi, o condamnare a lui echivalând cu uciderea acestui temperament hipernervos şi a unei filosofii precare, ca la toţi filosofii de ocazie.

2. tratament de favoare în penitenciar cum se cuvine pentru poeţi şi filosofi, adică aer, plus de hrană cam insuficientă, cărţi de lectură pentru narcotizarea nervilor, duşuri reci dese, politeţe extremă.

3. domiciliu forţat la casa părintească, lângă bătrâna sa mamă şi la surori (neavând familie ca toţi filosofii) în comuna Boteni, judeţul Muscel.
Avocat Petre Pandrea”.

Petre Ţuţea a fost o conştiinţă implicată în destinul naţiunii, a gândit efervescent şi constructiv până în ultima clipă a vieţii sale, conturându-şi, prin alocuţiunile sale, un autoportret lăuntric demn de aducere aminte, alcătuit din fragmente tulburătoare prin veridicitatea lor: „Cine şi ce poate împiedica o conducere luminată şi dârză să civilizeze complet litoralul Mării Negre aşa ca paşii noştri să coboare pe trepte de marmură spre mare? Care sunt obstacolele de neînvins puse în calea realizării unei puternice industrii de nivelul celei mai avansate din lume sau în calea dezvoltării unei agriculturi care prin cantităţi şi calităţi să poată concura pe cea mai bine organizată şi utilată? ş…ţ Un Stat naţional se desăvârşeşte lăuntric pentru a putea privi încrezători în afară. Viaţa românească se desfăşoară în spaţiul românesc, viaţa Statului Românilor trebuie să se desfăşoare peste frontierele acestui spaţiu, dacă vrem să poarte titlul de Stat.” (fila 3, volum 3, Dosar I 149821 ACNSAS).

Volumul 7 al dosarului de care ne ocupăm, cuprinde documente ale urmăririi informative a lui Petre Ţuţea din anii de după eliberarea sa din detenţia politică. Petre Ţuţea este prins acum într-o altă formă de privare de libertate, aceea a urmăririi lui continue, cu ochiul vigilent al Securităţii pironit în ceafă ca o armă. Pentru o mai logică urmărire a evenimentelor, le vom cerceta în ordine cronologică şi nu în ordinea aşezării lor în dosar. De asemenea, pentru sistematizarea informaţiilor din documente vom proceda la clasificarea, pe cât este posibil, a acţiunilor Securităţii în cazul Petre Ţuţea ca obiectiv. Ele ar fi următoarele:

– limitarea anturajului;

– izolarea obiectivului;

– compromiterea obiectivului;

– curmarea relaţiilor obiectivului;

– alcătuirea unei vaste reţele informative;

– dirijarea reţelei informative prin filaj şi prin Tehnica Operativă;

– contactări pentru influenţare şi avertizare a celor din anturajul obiectivului;

– cercetarea obiectivului până în cele mai mici amănunte ale vieţii acestuia;

– compromiterea celor mai apropiaţi colaboratori ai obiectivului;

– anchetări periodice ale obiectivului la Securitate, în cadrul cărora au loc şi avertizări repetate;

– percheziţii domiciliare;

– control şi confiscare a lucrărilor personale aflate la domiciliul obiectivului;

– preconizarea urmăririi penale a obiectivului;

– preconizarea intervenţiei asupra mijloacelor de subzistenţă ale obiectivului (verificarea autenticităţii actelor şi eventuala intervenţie în acordarea în continuare a pensiei de la Uniunea Scriitorilor);

– preconizarea efectuării unei expertize medico-psihiatrice (care de obicei se solda cu o internare bazată pe un diagnostic fals precum şi eventualitatea unui tratament aplicat în vederea anihilării victimei).

În primăvara lui 1968, lui Petre Ţuţea i se întocmeşte o „fişă personală” (în cadrul unui „Referat cu propuneri de avertizare a numitului Ţuţea Petre”): „Dar, fire de boem, dominat puternic de eul său, n-a acceptat să intre în câmpul muncii pe lângă faptul că nu este dispus „să se bage slugă la dârloagă” (sic!) autocaracterizându-se ca om „inadaptabil la situaţia politică şi economică actuală””. Tot aici se propune: „a se aproba avertizarea numitului Ţuţea Petre de către organele noastre, fără audierea unor martori deoarece poziţia sa duşmănoasă a fost semnalată de mai mulţi informatori.
Semnat locotenent major
Gheorghe Gheorghe”.
(fila 2 volumul 10). De altfel, în Procesul verbal din
30.03.1968 citim că a fost „invitat” la sediul organelor de Securitate „pentru a i se atrage atenţia asupra următoarelor fapte: organele noastre sunt în posesia unor date verificate din care rezultă că în discuţiile pe care le purtaţi abordaţi teme şi idei ce contravin ideologiei marxiste, că teoretizaţi curente depăşite de timp chiar atunci când plecaţi de la premise juste, întreţinând o atmosferă neloială regimului socialist prin aluzii la unele stări de lucruri.
I s-a subliniat şfaptulţ că se face purtătorul unor idei reacţionare în anturajul pe care-l cultiva.
Faţă de această situaţie, organele de securitate avertizează pe cetăţeanul Ţuţea Petre că în cazul când va repeta sau va comite alte fapte împotriva Securităţii statului, va fi tras la răspundere penală.
Drept pentru care s-a încheiat prezentul proces verbal.
Semnătura celui avertizat că a luat la cunoştinţă
Petre Ţuţea
Nu recunosc cele imputate”.

încă din 1969 Petre Ţuţea aduna în jurul său adepţi ai învăţăturii pe care o furniza sau simpli admiratori. în aceste împrejurări începe să devină periculos şi sub acest aspect pentru regimul comunist. în „Raportul privind rezultatul discuţiilor purtate în ziua de 23 ianuarie 1969 cu Ţuţea Petre, fost şef de cuib legionar, fost director general în Ministerul Economiei, condamnat şi graţiat în 1964”, ş…ţ „reies clar concepţiile sale idealiste antimarxiste. ş…ţ” Se remarcă „faptul că în discuţiile purtate Ţuţea Petre abordează problemele de pe o poziţie idealistă ieşind în evidenţă caracterul naţionalist al ideilor sale.

De fapt şi din unele materiale informative rezultă că Petre Țuţea are unele manifestări anticomuniste şi speră într-o schimbare a regimului.

În concluzie apreciem că Ţuţea Petreş,ţ în discuţiile ce le poartă cu studenţiiş,ţ colportează idei filosofice opuse marxismului din care cauză nu este oportun ca el să mai continue astfel de legături, mai ales că, aşa după cum rezultă şi din materialul informativ, el exercită influenţă asupra acestora având o mare erudiţie şi capacitate de a domina în discuţiile pe care le poartă.

Chiar şi în discuţiile cu noi şi-a etalat concepţiile sale idealiste neascunzând faptul că el nu este adeptul marxismului.” (fila 269, vol. 11)

Dirijarea reţelei informative şi diversificarea ei în cazul Petre Țuţea este spectaculoasă. Problema se acutizează chiar în iulie 1971, când faţa comunisto-şaşa-zisţ-umană, pe care vroia s-o afişeze regimul, se modifică monstruos o dată cu vizita lui Nicolae Ceauşescu în Coreea. La 29 iulie 1971 Securitatea alcătuieşte un „Plan de măsuri în dosarul de urmărire informativă privind pe Țuţea Petre” (volum 12, fila 26):

I. Dirijarea reţelei informative după cum urmează:

1) Dirijarea informatorului „Crăiniceanu” din legătura tov. locotenent colonel Spiridon pentru a stabili natura relaţiilor dintre Țuţea Petre şi unii scriitori precum şi conţinutul scrierilor sale de sertar.

2) Dirijarea informatorului „Dobrogeanu” din legătura tov. maior Stanciu Constantin pentru a stabili anturajul sau relaţiile cu persoane din străinătate.

3) Se va cere şSecurităţiiţ judeţului Ilfov dirijarea informatorului „Vlăsceanu” pentru a stabili ş…ţ atitudinea sa faţă de evenimentele interne şi internaţionale.ş…ţ

Deoarece Țuţea Petre este cunoscut de mulţi informatori ai organelor noastre se va face o selecţie, iar cei cu posibilităţi vor fi instruiţi în consecinţă.
Termen: permanent
Răspunde: locotenent Teacă C.

II. Se va pune sub control corespondenţa lui Țuţea Petre pentru a descoperi legăturile sale din ţară şi străinătate (timp de 6 luni).
Termen: 15.08.1971
Răspunde: locotenent Teacă C.

III. Se vor continua contactările lui Țuţea Petre în vederea prevenirii influenţei sale în rândul tineretului.
Termen: permanent
Răspunde: locotenent Teacă C.

IV. Se va lua legătura cu şVictor Achimţ ofiţerul care deserveşte informativ Uniunea Scriitorilor pentru a vedea posibilităţile existente şi cooperarea pentru documentarea activităţii lui Țuţea Petre.
Termen: 1.09.1971
Răspunde: locotenent Teacă C.”

Măsurile luate în urma planului eşuează în parte. Securitatea abordează o nouă etapă, mai drastică, deoarece „Țuţea Petre datorită legăturilor pe care le realizează şi le permanentizează şi mai ales prin comportarea şi discuţiile pe care le face prin ideile pe care le răspândeşte în anturajul său, prezintă un pericol social.” (fila 15, volumul 11, din Nota sinteză din 15.03.1974 semnată de căpitan Dragnea Vasile de la Işnspectoratulţ şdeţ Mşiliţieţ Bşucureştiţ – Securitate).

Concomitent se concepe o „Notă de măsuri în dosarul de urmărire informativă „Economistul”. Şurubul se strânge. „Pericolul” trebuie anihilat. La fila 16 citim: „Având în vedere situaţia operativă existentă prezentată în nota-sinteză alăturată se impune continuarea urmăririi informative a numitului Țuţea Petre pentru a realiza următoarele sarcini:

I. De stabilit toate elementele pe care le vizitează la domiciliu sau le contactează în alte împrejurări şi fac parte din anturajul său şi de documentat manifestările ostile pe care le are faţă de acestea, în scopul luării unor măsuri de curmare a acestor activităţi.ş…ţ

II. De verificat ce preocupări scriitoriceşti are în general şi dacă scrie un roman privind viaţa din detenţie sau alte lucrări duşmănoase.
– Pentru realizarea acestor obiective vom întreprinde următoarele măsuri:
ş…ţ
2) în cazul când (!) obţinând o nouă locuinţă (în care sens are de făcut demersuri) va primi vizita unor tineri sau (sic!) altor persoane faţă de care exercită o influenţă duşmănoasă, se va analiza oportunitatea instalării mijloacelor T/ehnicii/ Oşperativeţ pentru a cunoaşte şi documenta această activitate.

3) Pentru a stabili dacă este preocupat să redacteze scrieri duşmănoase se vor lua măsuri de dirijare cu continuitate a informatorului „Fănică” de la Direcţia I (locotenent colonel Rădulescu Petrică) faţă de care şi-a exprimat asemenea intenţii.

În acest scop, iniţial se vor lua măsuri de interpunere în localurile pe care Țuţea Petre le frecventează (inclusiv Casa Scriitorilor – n.n.).

4) Cu sprijinul conducerii serviciului se va analiza la Direcţia I şi la Serviciul 120 din unitatea noastră ca informatori din rândul scriitorilor să fie dirijaţi pe lângă Țuţea Petre în scopul verificării preocupărilor lui literare, urmând a se stabili sarcini concrete în acest sens.
ş…ţ

6) Periodic, în raport de evoluţia situaţiei operative, va fi pus în filaj, pentru a documenta legăturile pe care le are, întocmindu-se şi acte premergătoare corespunzătoare, folosind aceste împrejurări şi pentru interpunerea unor informatori.
ş…ţ

9) în cazul că se vor obţine informaţii că la domiciliul său deţine unele manuscrise personale sau este în curs de redactare a unor asemenea lucrări, vom organiza o percheziţie secretă sau legendată pentru a verifica conţinutul lor.ş…ţ

10) Pentru a împiedica la timp continuarea activităţii lui de influenţare negativă, vom proceda la documentarea preocupărilor ce le are în acest sens, urmând să adoptăm următoarele soluţii:
– chemarea periodică la organele de Securitate ca pe această cale să-l determinăm să renunţe la activitatea ostilă concomitent cu contactarea unora dintre legăturile lui, adâncind astfel procesul de destrămare sau, în caz oportun, luarea unor măsuri penale.”

Să recapitulăm: până aici (suntem în anul 1976) avem de a face, în ceea ce-l priveşte pe Petre Țuţea, cu „adâncirea unui proces de destrămare” a relaţiilor, luarea unor măsuri penale, racolarea prietenilor, încercarea de suprimare a mijloacelor de trai.

Anul 1978 este, pentru Țuţea, un an înţesat de măsuri sporite împotriva lui, absurde prin număr şi iraţionalitate. Se „lucrează” pe trei direcţii „se continuă operaţiunea de „destrămare” a anturajului în mod special al celui alcătuit din tineri, este „lucrat ş…ţ” prin mijloace speciale şi reţea şde informatoriţ, activându-se pe linia de influenţare şi a renunţa la a scrie lucrări cu caracter antimarxist şi de a refuza chiar restul de lucrări pe care le scrie” (fila 88, Nota informatorului „Inginerul” din 7.03.1978, Dosar 149821 Țuţea Petre şi alţii volum 9). Din nota informatorului „Vrânceanu” de la fila 96 a volumului 9 al dosarului, nota din 13.12.1977, aflăm că „informatorul a fost instruit ca în relaţiile cu Țuţea Petre să-l tempereze de a-şi mai exterioriza intenţiile în diferite medii pentru a evita consecinţele de care abia a scăpat.” Adnotarea marginală semnată indescifrabil pe această notă informativă confirmă interogarea, anchetarea, hărţuirea de către organele de Securitate a tinerilor din anturajul lui Petre Țuţea: „Pentru a contracara influenţa nocivă a lui Țuţea Petre pe plan idealist, antimaterialist asupra unor tineri ş…ţ treceţi la executarea ordinului dat deja de a se relua discuţiile la securitate cu toţi tinerii care continuă să-l viziteze fără a descoperi T.O.” La fila 99 a aceluiaşi volum aflăm dintr-o observaţie la Nota informativă a informatorului Emil din 15.11.1977 cum era introdus un apropiat, racolat de Securitate, în casa lui Petre Țuţea, pentru a-i afla părerile ce urmau să fie aduse la cunoştinţa organelor operative: „Pentru viitor discuţiile se vor referi la cele două evenimente importante din viaţa politică a ţării noastre, alegerile şi Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român pentru a cunoaşte poziţia lui Țuţea Petre. Informatorul a fost instruit asupra modului de abordare a acestor subiecte.

O copie a notei se va da la Işnspectoratulţ şdeţ Mşiliţieţ Bşucureştiţ, Serviciul 1.
Semnat colonel Cristea Adrian”.

Tot în 1977, lui Petre Țuţea i se ridica de la domiciliu, lucrările şi este chemat la Securitate pentru „audiere”. De asemenea se continuă audierea tuturor persoanelor din anturajul său – prieteni şi tineri intelectuali – este „adâncit” procesul de izolare a lui Petre Țuţea, cât şi timorarea tinerilor ce-l înconjurau.

„Societatea socialistă bate pasul pe loc din cauza slabei productivităţi a muncii, aglomerării cadrelor administrative şi a aparatului neproductiv excesiv. într-o lume în care realitatea este ignorată în favoarea unor abstracţiuni planificate nu se poate vorbi de progres, entitate socială bazată în primul rând pe stabilitate. La noi nimeni nu e sigur de nimic şi acest factor de instabilitate vertical către poziţiile cele mai de sus se amplifică de la indivizi la întreaga societate.ş…ţ Sunt suficient de bătrân ca să nu îmi mai pese de nimic, astfel că pot privi cu detaşare cum o lume ce îşi zice materialistă se îngroapă zi de zi în propriile sale reziduuri. Asta după ce a îngropat şi chinuit vieţi omeneşti în favoarea a ceea ce prezenta drept ideal şi care de fapt nu era decât un biet izvor de favoruri şi pricopseli personale de abia ajungând pentru cei aleşi.” Sunt fragmente din nota informatorului „Fănică” din 10.04.1981, idei dezvoltate de Petre Țuţea printre cei ce-i formau auditoriul şi care, poate, înlocuiau un public în faţa căruia, într-o societate normală, el ar fi conferenţiat de la o tribună sau de la o catedră. în lipsa acestora, „tehnica operativă” a Securităţii, a păstrat în arhive, desigur în cu totul alte scopuri decât le-am fi avut noi, fragmente din discursurile sale ad-hoc.

Anii ^80 se anunţă catastrofici şi pentru Petre Ţuţea. în faţa locuinţei sale se plasează lucrători ai Securităţii care îl supraveghează atât pe el cât şi pe cei ce-l vizitează: „în ziua de 6 martie a.c. ş1980ţ l-am întâlnit pe stradă pe Petre Țuţea. Era foarte răvăşit. Mi-a spus că în faţa blocului său exista un post fix: sunt legitimaţi toţi cei care intră sau ies din blocul în care locuieşte. într-o zi a fost legitimat cumnatul său şi întrebat pe cine a vizitat.” (Notă informativă fila 40 vol. 9). (urmare din pag. 31)

în sfârşit ajungem la anul ultim al regimului comunist din România, 1989, când urmărirea lui Petre Ţuţea este neîntreruptă prin reţea informativă, până în luna mai şi verificată prin mijloacele tehnicii operative. Volumul 9 al Dosarului Işnformativţ 149821 ACNSAS Ţuţea Petre şi alţii se deschide cu o „Notă de analiză” din ianuarie 1989 (numele de cod ca obiectiv vor fi „Economistul” şi „Ţone”), aflată la fila 2, emisă de Securitatea Municipiului Bucureşti. Pe verso citim: „Este preocupat de redactarea unor lucrări filosofice idealiste pe care le-a difuzat în rândul unor legături ale sale. Scrie o lucrare intitulată „Antropologia creştină”” şi pe care o prefigurează în cinci volume din care numai trei sunt terminate şi anume „Omul”, „Sistemele”, „Stilurile”ş…ţ

– Este nemulţumit de faptul că scrierile sale filosofice şnuţ sunt apreciate şi publicate şi de aceea le dă spre studiere unor legături mai apropiate, în manuscris sau dactilografiate.

– Este o persoană cu o solidă cultură filosofică idealist mistică, jonglând cu termeni şi concepţii filosofice şi reuşind prin modul în care ştie să analizeze diferite evenimente internaţionale, să stârnească interesul auditoriului şi, prin aceasta, considerându-se una dintre cele mai luminate minţi.

Având în vedere situaţia operativă existentă se impune continuarea urmăririi informative a sus-numitului, pentru rezolvarea următoarelor probleme:
ş…ţ

2) Asigurarea controlului asupra lucrărilor sale, prevenirea multiplicării şi difuzării în ţară sau în străinătate a lucrărilor cu caracter duşmănos.

3) Intensificarea măsurilor preventive asupra legăturilor sale în vederea izolării obiectivului şi reducerii posibilităţilor acestuia de a lua legătura cu elemente legionare şi reacţionare din Occident.
Pentru realizarea acestor sarcini se vor întreprinde următoarele măsuri:

1. Instruirea şi dirijarea în continuare a informatorilor „Emil”, „Inginerul”, „Murgu” şi „Velicu” în vederea clarificării următoarelor aspecte:
ş…ţ
– cine sunt persoanele care îi dactilografiază lucrările;
– cine sunt persoanele care îi facilitează scoaterea sau introducerea în sau din exterior de publicaţii sau diverse obiecte;
– ce intenţionează să facă cu lucrările sale şi ce persoane au cunoştinţă de ele; cui a promis că îi dă câte un exemplar.
Termen: permanent
Răspund: colonel Ardelean Valeriu
colonel Ghinet Virgil

2. Anchetarea, împreună cu Direcţia I, a elementelor legionare care îl vizitează pe obiectiv şi anume: Marcel Petrişor şi Boeru Adrian. Audierea tuturor persoanelor care vin în contact cu obiectivul: Aurel Dragoş Munteanu,/…/, Neagu Mihai Basarab, Nicolae Mărgineanu precum şi studenţii care-l vizitează pe obiectiv.
Termen: 25.02.1989
Răspund: colonel Ardelean Valeriu
colonel Ghinet Virgil
ş…ţ

4) Se va continua controlul informativ prin mijloacele special Tşehniciiţ Oşperativeţ care se afla instalate la domiciliul obiectivului şi se va avea în vedere o mai operativă exploatare a acestora, în scopul stabilirii şi identificării persoanelor care îl vizitează, natura discuţiilor purtate cu aceste persoane, cunoaşterea activităţilor ostile şi intenţiilor pe care le are în continuare obiectivul.
Termen: permanent.
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu

5). în vederea limitării extinderii legăturilor şi a izolării sus-numitului, se vor organiza măsuri complexe de prevenire, între care, contactări pentru influenţare pozitivă, cercetări informative, atenţionări, avertizări.
Termen: permanent
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu

6) Pentru identificarea tuturor persoanelor, îndeosebi şaţ acelora din rândul tineretului, care fac parte din cercul său de relaţii şi nu au fost încă cunoscute, se va lua măsura filajului pe momente operative.
Termen: 30.01.1989
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu
ş…ţ

8) Încadrarea informativă a tuturor persoanelor care apare ca legături apropiate ale obiectului pentru a cunoaşte reacţia acestora ce ar putea apare (sic!) ca efect al influenţei suportate din partea obiectivului.
Termen: permanent
Răspunde: colonel Ardelean Valeriu
în funcţie de evoluţia situaţiei operative din Dşosarulţ şdeţ Uşrmărireţ Işnformativăţ prezentul plan se va completa cu noi măsuri.
Colonel Ardelean Valeriu”.

Volumul 20 al dosarului păstrează elemente de tehnică operativă ca ultime interceptări făcute lui Petre Ţuţea, precum ultime acte din 1989 referitoare la caz. La fila 77 este înregistrată o informare din 20 octombrie 1987 conform căreia Petre Ţuţea primise prin intermediar un volum al lui Emil Cioran „unde sunt atacate colectivizarea şi Securitatea”.
Una din ultimele interceptări de tehnică operativă ce constituie unul dintre ultimele documente ale dosarului, are loc pe 25 februarie 1989: „T. O. / Ţone – 25.02.1989 – ora 11,40 – la Ţşuţeaţ se afla Iliescu care (sic!) îi relatează unele probleme din ţările socialiste şi poziţia URSS faţă de România.

Ţ arată că primul ministru francez a folosit expresia „nefericitul popor român”.

Ţ susţine că la noi se vor schimba lucrurile.

Iliescu crede că numai dacă va exista o situaţie favorabilă.

Se discută despre situaţia din URSS. şIliescuţ pleacă la ora 12,20.”

Micul dicţionar enciclopedic despre Petre Ţuţea: „Ţuţea Petre (1902-1991 n. Boteni jud. Muscel) gânditor şi orator român. Reflecţii în maniera socratică, asupra unor teme filozofico-religioase: omul, cunoaşterea, iubirea, Dumnezeu („Philosophia perennis”, „între Dumnezeu şi neamul meu”, „Omul. Tratat de antropologie creştină”). Deţinut politic.” Scurt şi cuprinzător…

(Ioana Diaconescu – România Literară)

via Fericiti cei Prigoniti

Creștinii Sfântului Toma Curajosul

Sistemul de caste hinduse i-a împins la marginea societății, numindu-i paria, fapt ce le-a interzis dreptul la educație. Multă vreme, creștinii tomiți au avut interzis în școlile publice ale guvernului indian. Dar, s-au ținut de Evanghelie, de comoara pe care le-a lăsat-o Sfântul Apostol Toma. Astăzi, a fi creștin în India este un gest de curaj – cum ar putea fi altfel, dacă apostolul lor a fost „Toma Curajosul”?

Spunea un părinte contemporan că viața noastră se desfășoară între un Paști și altul. Totul ține de felul în care reușim să prelungim noaptea de Paști în viața noastră, pentru că viața sfinților nu este altceva decât o Înviere prelungită. Dacă deschidem primele pagini ale cărții Faptele Apostolilor, cuprinsă în Sfânta Scriptură, vom observa tocmai această stare de înviere. Dacă la sfârșitul Evangheliilor îi găsim pe Apostoli ascunși de frica iudeilor – Sfântul Efrem Sirul spune că stăteau ascunși de frica morții lor personale – în Faptele Apostolilor îi găsim în rugăciune și Euharistie, deci în stare de înviere.

Ce credeți că fost în mintea unor bărbați trecuți de jumătatea vieții, să ia toiagul de capăt și să străbată lumea? Tocmai această stare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos! Au crezut cu toată ființa lor că Răstignitul a devenit Înviatul și au dus această credință până la marginea pământului, așa cum spun Faptele Apostolilor. Mulți s-au întrebat la ce se referea Sfântul Evanghelist Luca, prin expresia „marginea pământului”? De-a lungul istoriei au fost încercate mai multe explicații, dintre care cea mai plauzibilă se referă la faptul că Imperiul Roman și limitele sale erau considerate „oikoumnei” – „lumea”, iar ce era dincolo de granița imperială era marginea pământului. Alți teologi s-au gândit la posibilitatea propovăduirii Sfântului Apostol Pavel în Spania, la marginea continentului european.

La sfârșitul secolului al IV-lea, un document sirian numit Constituțiile Sfinților Apostoli aduce lumină în interpretarea textului „până la marginea pământului”. Autorul necunoscut menționează că Apostolul Toma a trecut dincolo de „marginea pământului, vestind Evanghelia Învierii neamurilor din țara Parților și Inzilor”. Ne putem întreba, de ce Sfântul Toma a înaintat în Orient, pe când toți ceilalți apostoli au ales nordul Africii, Asia Mică și Europa? Nebunie? Curaj? Credință, când noi îl numim „Toma necredinciosul”?

Și, totuși, nu toată creștinătatea îl numește „necredinciosul”! Undeva, pe costa vestică a Indiei, în două provincii – Malabar și Malannkar, Sfântul Toma este „curajosul”! „Curajosul”, pentru că a fost singurul care a avut curaj să sfideze amenințarea evreilor. Dacă toți erau ascunși de vineri seara, Sfântul Toma – după tradiția malabarează – a venit să vadă ce s-a întâmplat la mormântul din Ghetsimani. Așa se înțelege din faptul că el lipsea în dimineața Învierii, când Hristos s-a arătat apostolilor care erau ascunși. Sfântul a sfidat moartea și a ieșit din ascunzătoare cu prețul vieții, fiind conștient că toți apostolii lui Iisus erau căutați de farisei și de către bătrânii poporului. A mers spre mormânt, dar a văzut paza și soldații și nu s-a apropiat. Când s-a întors, i-a găsit pe frați plini de speranță – Domnul înviase!

Deci, „curajosul” și nu „necredinciosul”! Credința și curajul, au făcut că apostolul să ia altă direcție – India. După o viață de propovăduire, în jurul anului 72, Sfântul Toma și-a încredințat obștea în mâinile lui Dumnezeu, el primind cununa martirului. A lăsat în urmă o Biserică puternică, ce a făcut față vitregiei istoriei.

Când spunem India, ne gândim la hinduism, budism, Taj Mahal, aglomerație și vaci pe stradă – și, mai puțin la creștinism. Și, totuși, există creștini în India. În cele două provincii de pe coasta vestică, Malabar și Malannkar, trăiesc aproximativ două milioane de creștini! Creștini ce moștenesc ceva din curajul apostolului Toma, care a semănat aici credința Învierii. Au venit peste ei regii hinduși, iar tomiții au rămas în picioare. Apoi mogulii musulmani și cumplitele lor persecuții, dar creștinii Sfântului Toma nu s-au mișcat din loc. La jumătatea secolului la XVI-lea au venit și creștinii occidentali, care au încercat să-i facă să se unească cu Roma latină. Și au spus „nu” – „noi rămânem în credința părintelui nostru Toma, care a murit pentru credința poporului”!

În mulțimea templelor hinduse și a sinagogilor musulmane, smerite sunt mănăstirile și bisericile creștinilor tomiți. Majoritatea creștinilor locuiesc în bordeie de pământ acoperite cu vegetație, dar au biserici de piatră. Poate este unul dintre puținele locuri din lume în care preoții creștini slujesc desculți…. ca să fie solidari cu majoritatea comunității, care este sub pragul sărăciei din India! În aceste condiții dure, bisericile sunt pline, când se oficiază botezul în Sâmbăta Mare din săptămâna Sfintelor Pătimiri – sute de noi creștini îmbracă haina cea albă a neofiților! Neștiutori de carte, cu lipsuri de hrană și medicamente evidente, tomiții din Malabar și Malannkar se împărtășesc cu sutele, în fiecare duminică!

Sistemul de caste hinduse i-a împins la marginea societății, numindu-i paria, fapt ce le-a interzis dreptul la educație. Multă vreme, creștinii tomiți au avut interzis în școlile publice ale guvernului indian. Dar, s-au ținut de Evanghelie, de comoara pe care le-a lăsat-o Sfântul Apostol Toma. Astăzi, a fi creștin în India este un gest de curaj – cum ar putea fi altfel, dacă apostolul lor a fost „Toma Curajosul”?

de Nicolae Pintilie Doxologia

Predică a Pr. Constantin Galeriu la Duminica a XX -a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Dreptmăritori și vrednici de iubire creștini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos, În Duhul Sfânt, de viață făcător, ne împărtășim acum din cuvântul Evangheliei. Apoi, cei care se pregătesc, și din Trupul Mântuitorului, Care ne-a adus Evanghelia, Vestea cea bună. Și așa, în această conștiință, de Dumnezeu luminată, primim cuvântul, sămânța vieții. Căci cuvântul dumnezeiesc este sămânța din care crește viața dumnezeiască în noi.

Imagini pentru Invierea fiului vaduvei din Nain

“S-a dus Iisus intr-o cetate numita Nain si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Iar cand S-a apropiat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea. Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Si apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te. Si s-a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui. Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare s-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau. Si a iesit cuvantul acesta despre El in toata Iudeea si in toata imprejurimea” (Luca 7, 11-17).

Iubitilor, sa ne ridicam si noi acum, cu ochii duhului, si sa vedem acel moment sfant. Dumnezeiescul Maxim Marturisitorul spune ca fara lucrarea, atingerea Duhului Sfant, a harului, sufletul nu se inalta. Adica din el insusi, din sinea lui. Deci cu acest gand, in clipa aceasta, sa ne ridicam ca niste inviati, ca acel tanar pe care Hristos l-a inviat. Asa sa auzim acum cuvantul si sa ne indreptam privirea ochilor duhului acolo, caci ne-a daruit Dumnezeu gandirea, sa se arunce peste timp si spatiu, dupa chipul lui Sau.

Acolo, la acea cetate, Nain, iesind pe poarta cetatii, un convoi funebru, un tanar, unicul fiu al unei mame vaduve, ramasa si fara barbat, fara capul familiei, si fara unicul ei copil. Multimea, in jur, la inmormantare. Adesea mi-am zis: parca mai curand moartea ne aduna, ne uneste, decat viata, in dezbinarea ei; ne risipeste. …Iisus Se apropie, si cel dintai cuvant il rosteste mamei: “Nu plange!” Rostit de El, acest cuvant nu e numai o imbarbatare dumnezeiasca; e ceva mai adanc. In Hristos e schimbare radicala, si de gandire, si de viata. Insusi faptul ca e Dumnezeu si Om. Cuvantul Lui, acum, nu e doar un cuvant de sentiment (era si aceasta); o mutatie.

Nu plange!”… A inceput Mantuitorul Fericirile: “Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor”. Apoi, imediat: “Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia” (Matei 5, 3-4). Deci, de la inceput, plansul. Si profetul spusese: “Caci roua Ta este roua de lumina si din sanul pamantului umbrele vor invia” (Isaia 26, 19). Iar Parintele nostru Grigorie de Nysa, spune: Lacrimile sunt ca sangele ce curge din ranile sufletului. Si Ioan Gura de Aur zice, iarasi: Iar lacrimile sunt in stare sa stinga si focul iadului (cainta, care stinge iadul). De aceea Ioan Scararul va spune: Pocainta trezeste; lacrimile ciocnesc in usa cerului, iar smerenia o deschide. Acum, insa, inaintea acestui tanar care era pe pragul dintre viata de aici la cea de dincolo nu mai era taina caintei, ci a sfarsitului. Parintele nostru, Simeon Noul Teolog, spune: “Daca nu ai cainta invierii cat esti viu, cum ai s-o ai cand esti mort?”. De aceea Mantuitorul spune: “Nu plange”. Acum inima are alt curs. Cand El insusi mergea spre Golgota si femeile mironosite, insotindu-L pe drum, il plangeau, Iisus le spune: “Nu Ma plangeti”. Altfel spus: nu Ma plangeti pe Mine, Care sunt pe pragul Crucii si Invierii. Si mironositele vor auzi, in ziua Invierii, cuvantul “Bucurati-va”. In fata vietii nu mai e plans, ci e bucurie.

Iar acum, cand Mirele e de fata, inaintea celui raposat, nu e plans. “Nu plange!” – Stiind ce avea sa savarseasca El, stapan pe viata si pe moarte. Cu acest cuvant, pe care mama il aude, prin glasul Lui, sa simtim toata aceasta prezenta. Daca o traim, altfel stam aici. Nu obosim, nu adormim. Se apropie de sicriu si rosteste: “Tanarule, tie iti zic: Scoala-te!” Cuvantul lui dumnezeiesc, cu puterea Celui care a poruncit si s-au zidit. S-a rezidit acum. S-a ridicat cel ce fusese mort si a inceput sa graiasca, descoperind, de buna seama, experienta unica pe care o facuse el: experienta mortii.

Numai asa poti vorbi, dintr-un fapt pe care l-ai trait. De aceea se vorbeste si se scrie mult despre cei care au fost readusi la viata din moarte clinica, fiziologica. Dar Iisus l-a luat de mana, ca oarecand pe Lazar, si l-a daruit mamei sale. Si mama n-a mai plans, si s-a bucurat. Toti care ati trait, la un spital, sau in casa, langa un bolnav care, la un moment dat, parca a rupt legatura cu lumea, printr-o taina a lui Dumnezeu a revenit, traiti acest moment! Dar sufletul nostru, constiinta, sta in fata mortii, pe care dumnezeiescul Pavel a numit-o “vrajmasul cel din urma care va fi biruit” (1 Corinteni 15, 26). Inceputul invingerii – in Invierea lui Hristos, apoi si a omului, cand va suna trambita si cei morti vor invia, sa-L intampine pe Domnul in vazduh, dar si a creatiei intregi, in lumina unui cer nou si a unui pamant nou. Pana atunci, insa, moartea ramane.

Trebuie spus limpede si raspicat: Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii. El e trist pentru stricaciune si moarte. Si El este Izvorul vietii. Si asa ne-a planuit si ne-a si zidit in sfatul Lui (al Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh) si pe noi: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra” (Facerea 1, 26) – dupa chipul Dumnezeului celui viu. Deci, dintru inceput, El este izvorul vietii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (Facerea 1, 1). Iar Evanghelia dupa Ioan spune: “La inceput era Cuvantul” (Ioan 1, 1). Deci El este inceputul: Dumnezeu-Cuvantul. Tatal, in Fiul Lui, dupa al Carui chip suntem ziditi, si in Duhul Sfant, ne-a zidit. Si in El e viata.

Si in fata mortului era El, Dumnezeu-Cuvantul, inceputul, viata. In aceasta icoana a rostit El: “Tinere, zic tie (Eu, Dumnezeu-Cuvantul, rostesc): Scoala-te!” El, Viata. Si, daca in acest cuvant din Cartea Facerii 1, 26: “A zis Dumnezeu sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” este proiectul nostru, apoi urmeaza executia planului, lucrul inginerului – cap. 2, 7: “Luand Dumnezeu tarana din pamant, l-a facut pe om. Si a suflat suflare de viata” – nu din pamant, ci de la Dumnezeu. Cum va spune mai apoi inteleptul biblic, Solomon, vorbind despre moarte: “Si ca pulberea sa se intoarca in pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7). Vedeti cum se leaga cuvintele! Si in acel moment al zidirii, si, mereu, al nezidirii, sa nu uitam, sa traim mereu aceasta unitate desavarsita. Caci din tarana pamantului l-a facut, dar pamantul era viu. Graiam cuvantul acesta al Sfantului Grigorie Palama, atat de puternic, bogat si rascolitor: “pamantul era gravid”, adica avea viata tuturor vietuitoarelor. Ce cuvant plastic, intuitiv! Si atunci, in acest pamant, ingreunat cu sarcina vietii, a suflat Dumnezeu suflare de viata. Suflarea de la El, de la Dumnezeu, nu din pamantul gravid. Si de ce spun? Doamne, fac apel catre savanti, sa nu mai explice pe om prin zoologie. Antropologia prin zoologie. Zoologia era de fata, intr-adevar, cand l-a facut Dumnezeu pe om. Caci a luat tarana din pamantul ingreunat, gravid, dar a suflat suflare de viata de la El. Si dumnezeiestii Parinti ne invata: a facut Dumnezeu intai sufletul, l-a creat ca vas ales, potrivit sa poarte odata cu suflarea de viata harul divin, lumina divina, dumnezeiescul. In acest vas zidit al lui Adam, in suflet, a dat chipul Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, iubitilor. Si chipul, precis, e Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Rostit in Adam, in suflarea de viata, in Duhul Sfant. Caci zic Parintii: nu un suflet simplu a suflat (caci si animalele au suflet). Zice Patriarhul Calist: A suflat nu un suflet simplu, ci spre suflet viu, care-l poarta pe Dumnezeul cel viu, care are in el pe Duhul Sfant. Vor spune Parintii – Petru Damaschin, Palama, Patriarhul Calist – acesti parinti luminati de Duhul Sfant: Si asa s-a facut Adam cu suflet viu, Duhul Sfant fiind in el suflet al sufletului. Adica sufletul nostru simplu, creat nu din tarana pamantului, ci in chip deosebit. Inaltimea sufletului omenesc, gandirea lui, care cuprinde tot universul, putandu-se inalta pana la Dumnezeu. Aceasta gandire este data altor fapturi? Si de ce aceasta gandire Dumnezeu a dat-o ca vas, potrivit chemarii? Ca sa poti cugeta la Dumnezeu, sa te poti inalta, nu doar sa te tarai. In pacat te tarasti; cum a fost osandit sarpele: “Pe pantecele tau sa te tarasti si tarana sa mananci in toate zilele vietii tale!” (Facerea 3, 14). Adica se va hrani cu foamea de pamant a omului, cu pacatul omului. Foamea de jos e painea diavolului.

Suflet al sufletului nostru fiind, deci, Duhul Sfant, lumina Lui. In Duhul Sfant, in numele si al Tatalui si al Fiului. Caci ne-a dat, va spune Apostolul, Duhul Vietii, “care striga in inimile noastre Avva, Parinte” (Galateni 4, 6). Si iarasi, “Nimeni nu poate spune Domn este Iisus Hristos, decat in Duhul Sfant” (1 Corinteni 12, 3). Adevarul omului, ceea ce-l defineste, acesta este: lumina harului in adanc, Duhul Sfant – sufletul sufletului nostru. In plinatate, in adevar aceasta suntem. De aceea a zis Pavel mai tarziu: ca sa se sfinteasca intreg, trupul si duhul vostru (1 Corinteni 7, 34). Adica sufletul cu prezenta Duhului Sfant, si cu constiinta ca-L ai pe Tatal ceresc, pe Fiul, dupa al Carui chip esti zidit, in Duhul Sfant. Aceasta este identitatea ta, in adevarul tau.

De aceea va spune Patriarhul Calist: “Era Adam suflet intelegator si strabatator si proorocesc si impreuna cu Dumnezeu ziditor”. Curajos, uimitor o spune – dar sfintii pot s-o spuna: “ca un dumnezeu”, dupa har. Avand lumina intelegerii dincolo de ceea ce e numai de fata. Prooroceasca privire. Ramai uimit. Si ne-am rugat bunului Dumnezeu sa ne lumineze, caci eu, cel putin, in putinatatea mintii noastre, mi-am zis: cum, Patriarhul Calist, care traieste in secolul XV de la venirea Mantuitorului, sa vorbeasca cu atata curaj si indrazneala despre Adam, care a fost cu mii de ani in urma? Era contemporan cu Adam? In graiul nostru, in felul in care gandim noi nu era. Dar era ceva in patriarhul Calist si, in acele momente, cand se ruga, cand gandea, cand scria, el traia identitatea omului, adevarul omului. Era in Calist, cum e in fiecare din noi, o realitate contemporana cu Adam: lumina Duhului Sfant, lumina pe care Sfanta Ortodoxie o numeste necreata; nu din lumea aceasta, supusa timpului, spatiului, marginita. Ci care-i deasupra timpului si spatiului. Patriarhul Calist era la Constantinopol, in secolul XV; Adam, in ziua numarul unu. Contemporan in Duhul Sfant, in lumina Duhului Sfant, lumina necreata pe care o da Dumnezeu omului. Cu adevarat, cu toti sfintii contemporan. Asa intelegem Scriptura. Cum au scris si Moisi si ceilalti despre inceputul Zidirii? Nu i-a zis Dumnezeu lui Iov: “Unde erai tu, cand am intemeiat pamantul?”? (Iov 38, 4)… Tu esti contemporan? Doamne, ce minuni se impartasesc constiintelor care vor sa inteleaga! Si cand vorbea Mantuitorul, unii nu intelegeau si plecau. Le-a spus ucenicilor: “Voi nu vreti sa va duceti?” Petru a spus: “Doamne, de la Tine la cine ne vom duce? Tu singur ai cuvintele vietii vesnice” (Ioan 6, 67-68). Atunci intelegem noi darul omului, uimitor, iubitilor: asa a fost facut Adam.

Si, totusi, de unde moartea? Si samanta mortii pe care a semanat-o Adam, din ispita celui rau? Iubitilor, stam in fata mortii. Dumnezeu este viata, izvorul vietii. Si numai Dumnezeu-Omul a invins moartea. Pretuim pe tot omul din lume – e dupa chipul lui Dumnezeu – si toate religiile. Dar trebuie s-o spunem limpede: numai in Hristos moartea este biruita. El este, cu adevarat, Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul; originea si telul in El. El a sfarsit prin viata, in inviere. Numai El, Dumnezeu-Omul. Adam a intors fata sufletului de la fata lui Dumnezeu. Sf. Maxim spune: Moartea inseamna, propriu-zis, despartirea de Dumnezeu; iar boldul mortii este pacatul, pe care, primindu-l, Adam a fost izgonit si de la Pomul Vietii si din Rai si de la Dumnezeu. Acestei morti i-a urmat in chip necesar si moartea trupului. Caci viata este propriu-zis Cel ce a zis: Eu sunt Viata – Hristos. Acesta, coborandu-se in moarte, l-a adus pe cel omorat iarasi la viata. Cum?

La ispitirea demonului (nu din el; si aceasta trebuie s-o retinem adanc; nu el si-a pricinuit moartea; originea raului nu e in om) de a gusta din pomul cunostintei binelui si raului, Adam a intors ochii catre el – un fel de mutare a centrului existentei si vietii in eu – la trupul meu si la lume. Si, facand din mine un centru… fata de Dumnezeu, care a spus “Eu sunt cel ce sunt” (Iesirea 3, 14). Apoi, faci din trup un idol… Atunci, te-ai indreptat catre tine, cel adus de la nefiinta la fiinta; catre lume, lumea trecatoare, in care e moartea. Si o clipa sa nu uitam: Dumnezeu a ingaduit moartea pentru ca in ea moare pacatul. Care-i propriu-zis, in demon, originea pacatului: eul lui, orgoliul, mandria. Unde se sfarseste mandria, orgoliul? Care-i capatul celui mai trufas, al celui care se crede stapanul lumii? In cele din urma, moartea. Intelegeti de ce a ingaduit Dumnezeu moartea? Oricat de uluitor te-ai socoti, oricne ai fi, vine si-ti spune moartea ce esti. Cand am inteles aceasta, m-am uimit. Ori de cate ori inteleg, in lumina divina, un adevar, eu ma uimesc. Am inteles ca in moarte, intr-adevar, e sfarsitul orgoliului. Cand aud cuvantul orgoliu, ma ingrozesc.

Iubitilor, moartea a inceput in suflet, nu in trup. Cum a zis dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: moartea e despartirea de Dumnezeu – te desparti intai cu sufletul si apoi cu trupul. Vegetezi, si te rabda Dumnezeu mult, doar, doar te vei intoarce. Si unii se intorc. Ca si in Vechiul Testament, si Adam s-a cait, pana la urma, l-a trezit Dumnezeu. Apoi si Set, si Noe, si Avraam, si Moisi, si Profetii. Te cheama Dumnezeu, cum l-a chemat pe Adam: Adame, unde esti? M-am ascuns printre pomii gradinii – adica a cazut in lumea muritoare. Si am vazut ca sunt gol, mi-a fost rusine. Gol de sens, de lumina divina, de sensul vietii si al existentei; vidul spiritual, cel mai inspaimantator. Li s-au deschis ochii si au vazut. Si cum au vazut? Adancul din tine e de nedistrus. A lasat Dumnezeu ca adancul din noi sa nu se distruga. Caci dupa ce Adam si Eva au gustat din pomul cunostintei binelui si raului, vazand ei ca pomul era bun la gust (pofta trupului), frumos la vedere (pofta ochilor) si ca da stiinta (trufia vietii) – aceste trei ispite, Dumnezeu i-a scos afara din Rai si a pus un heruvim la poarta Raiului, sa nu se atinga de pomul vietii. Deci a ramas in noi adancul de nedistrus. Ca si la Iov, i-a zis demonului: “De viata lui sa nu te atingi!” (Iov 2, 6). Deci de adancul din noi. Si Mantuitorul va spune, iarasi: “Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri”. Si i-a descoperit lui, in adancul din el. Si i-a spus: “Si Eu iti zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra (a credintei adevarate) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 17-18). Adica in Biserica, in adancul sufletului omenesc e ceva de care demonul nu se poate atinge. Moartea nu se poate atinge. Adancul din om ramane. Si, iar, dumnezeiescul Maxim va spune acest cuvant adanc si adevarat: L-a facut pe om dupa chip si asemanare; chipul e intiparit in noi, in fiinta noastra. Si in ce consta chipul: existenta si existenta vesnica (nu suntem din veci, dar nu se va mai termina – nemurire). Ne da chipul – existenta si existenta nemuritoare. Iar asemanarea – intelepciunea si bunatatea, zice Sfantul Maxim, care tin de vointa noastra, de libertatea noastra. Daca o primim, daca savarsim, daca lucram intelepciunea si bunatatea dumnezeiasca. Chipul e spre asemanare. Asemanarea, si ea, isi are samanta in suflarea de viata, suflet al sufletului nostru, in care-i semanata intelepciunea si bunatatea. Si de noi, de libertatea noastra depinde sa primim intelepciunea si bunatatea divina, iubirea si lumina, toate virtutile, in libertate. Aceasta-i asemanarea.

Atunci, despartiti de Dumnezeu, punand inceputul mortii in noi, in suflet, in gandul nostru, ne luptam, dar in cele din urma moartea sufletului pune capat si trupului. Dar tot dumnezeiescul Maxim spune un cuvant uimitor: Protoparintele (Adam), zice el, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai. Ne cutremuram. Puneti la inima acest cuvant! Pacatul, moartea, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai. Si anume, obarsia constatatoare din placere, sfarsind in moartea prin durere. A dat firii alta obarsie! S-a produs, daca vreti, o mutatie. Va spune si sf Pavel: “Vad in madularele mele o alta lege, luptandu-se impotriva legii mintii mele si facandu-ma rob legii pacatului, care este in madularele mele” (Romani 7, 23). Lege supusa mortii.

As dori mult ca acest fapt sa fie analizat mult mai adanc decat pana acum. As zice, o alta logica. Intai, alta obarsie. Obarsia e Dumnezeu. Prin pacat, institui in mine un fel de obarsie. Centrul intregii existente este Dumnezeu. Eu fac din mine un centru. De asemenea, adancul si adevarul e in launtru, in sufletul meu. Pacatul a inceput in suflet, dar cu trupul traiesc; si atunci, mut centrul de atentie in trup. Si aici e o modificare: mutatia din launtru in afara. De la mine, la lume, pe care fie o vad ca prada, fie ii cad rob. Si atunci, revin si rog sa gandim: o “noua logica” a luat fiinta: logica mortii. Si aceasta logica, cum spune Grigorie Palama, pacatul in suflet a inceput si in suflet, acolo e tragismul lui, tocmai in ceea ce e nemuritor. Caci daca trupul moare, sufletul ramane vesnic. De aceea se si spune ca marea tragedie a demonului este aceea ca nu poate muri. Si atunci, e un suflet mort, rautate moarta, cum spune Grigorie Palama, care nu poate innoi nimic; monotonie, cum spune Parintele Staniloae, plictis. Chip si asemanare inseamna sa cresti mereu la asemanare. Sau, cum spune iar Grigorie Palama, am lepadat asemanarea si am pastrat chipul. Nu mai cream, nu mai zidim. Noi nu ne mai simtim innoiti, in aceasta monotonie tragica, ce duce in cele din urma si la sinucidere si la aceasta stare a fapturilor de intuneric, doar iluminand putin.

Deci ne-a scos Hristos. Cand a zis: “Tinere, scoala-te!”, sa simtim acest cuvant al Evangheliei in clipa aceasta ca o trezire, simtind acum care e adevarul omului si la ce ne cheama.

Hristos ne-a daruit invierea si viata, si in botez ne face partas invierii si vietii, si ne imbracam in El. Cum zicem la botez: “Da-mi mie haina luminoasa, Cel ce te imbraci cu lumina ca si cu o haina, Iisuse Hristoase, mult milostive Dumnezeul nostru, marire Tie!”. Si: “Cati in Hristos v-ati botezat in Hristos v-ati si imbracat”. Te imbraci in El, in botez, in mir, in impartasanie. Si prin credinta deschizi ochii harului pe care l-ai primit la botez, simti viata in tine. Ori de cate ori citesti un cuvant al Evangheliei simti ca a luminat o scanteie a harului; si ea creste mereu. Si cand primiti o binecuvantare, cand primiti mirul, aici, la plecare, sau cei care se impartasesc… Si, peste toate, rugaciunea. In clipa cand te rogi sa simti ca ai trecut dincolo, rastignind lumea aceasta. “Lumea e rastignita mie si eu sunt rastignit lumii” (Galateni 6, 14), zice Pavel. Adica lumea limitarii, a mortii. In rugaciune simti ca ai depasit pragul, peste lumea mortii, pentru ca te rogi Dumnezeului celui viu. Si rostind fiecare cuvant al rugaciunii cu tarie sfanta, lipind mintea ta de orice cuvant al rugaciunii si cugetand, tu ai pasit pragul in lumea Dumnezeirii, in lumea pretutindenitatii si eternitatii lui Dumnezeu; si te impartasesti atunci, pregusti din arvuna invierii. Daca legea pacatului te-a tinut numai aici, in lumea marginita, legea lui Dumnezeu, logica lui Dumnezeu te ridica in timpul lui Astazi al lui Dumnezeu, care ti s-a dat tie ca o arvuna a lui Astazi al eternitatii, o arvuna a invierii. Cum a dat-o ucenicilor pe Tabor si cum da oricarui sfant de aici.

Simteam, si marturisim, sa faca fiecare experienta aceasta: cand esti botezat, cand te rogi, cand citesti cuvantul, cand te spovedesti, cand te impartasesti si crezi cu tarie, asa cum faci dimineata: deschizi incaperea unde dormi si, deodata, aerul curat de afara intra, in libertatea lui, la fel, Duhul Sfant cuprinde tot vazduhul… Cum te rogi: “Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, care pretutindenea esti si toate le plinesti, vino si te salasluieste intru noi, curateste-ne de toata spurcaciunea, mantuie-mi sufletul!”. Zicand asa cu tarie si deschizand fereastra inimii tale prin credinta, atunci, asa cum intra aerul din afara, la fel intra Duhul Sfant, harul lui Dumnezeu, lumina divina, si atunci te simti inviorat, inviat. Atunci iti vine sa crezi si tu, asa cum credeau toti sfintii.

Numai atat: Ava Pamvo a petrecut trei ani rugandu-se lui Dumnezeu, stiind de lumina divina care a stralucit pe fata lui Moisi cand a primit Legea si mai ales cand i-a luminat pe pe Tabor: “Doamne, nu ma slavi pe mine in viata de aici”. Dar asa l-a slavit pe el Dumnezeu, incat nu putea cineva sa se uite la el de slava pe care o avea fata lui. Iar slava aceea era slava veacului viitor, slava invierii, a arvunei invierii, slava vietii. Si fiecare, si cand va fi la sfarsitul lui, sa ia aminte despre ava Sisoie. Cand era sa se savarseasca, sezand parintii langa dansul, a stralucit fata lui ca soarele. Si le-a zis lor: iata, a venit ava Antonie (il iubea pe sfantul Antonie, care fusese cu mult timp inainte). Apoi a zis: Iata, ceata proorocilor. Fata lui mai mult stralucea. Iata ceata apostolilor. Si mai mult stralucea. Vorbea apoi cu oarecine. Cu cine vorbesti parinte? Ingerii au venit sa ma ia si ii rog sa ma mai lase, sa ma mai pocaiesc putin. Si au zis parintii: Cum, tie iti mai trebuie pocainta? Nu ai trebuinta tu sa te pocaiesti. Si a zis: Cu adevarat, nu ma stiu pe mine dac-am pus inceput macar. Si au cunoscut toti ca era desavarsit in smerenie. Daca mandria te ucide, smerenia, am inteles mai mult, iata, iti deschide usa imparatiei. De naprazna s-a facut fata lui ca Soarele si s-au temut toti si le-a zis lor: “Vedeti, a venit Domnul vietii”. Cum ne rugam noi la inmormantare: “Hristos sa te odihneasca in latura celor vii si usile Raiului sa ti le deschida si mostenitor imparatiei Sale sa te arate si iertare de cele ce ai facut in viata, iubitorule de Hristos, raposate…”. De naprazna s-a facut fata lui si au auzit cuvantul: “Aduceti-l pe vasul pustiului”. Si indata si-a dat duhul si s-a facut ca un fulger si s-a umplut toata casa lui de buna mireasma. Aceasta e viata in Hristos, care biruie moartea. Da, Doamne, sa o simtim toti! Amin.

 

sursa: InPantokratoros

Temniţa – Catedra de teologie a părintelui Dumitru Stăniloae

Pr. Dumitru Stăniloae

„Iubirea e tare pentru că poate merge până la moarte.”

Părintele Dumitru Stăniloae la biroul său

Colonelul Crăciun vorbea celor prezenţi cu obişnuitul lui aer plin de importanţă. Peste puţin timp, mai apar doi – ultimii. Unul este un tip solid, cu o figură masivă, cu trăsături parcă de tătar, bronzat (adus, probabil, de la muncă în plin soare), contrastând cu paliditatea şi debilitatea majorităţii celor prezenţi.

Celălalt este un om înalt, cu păr cărunt, cu un chip blajin, zâmbind cu sfiiciune. Colonelul Crăciun îi prezintă:

– Domnul Petre Pandrea, marxist de-al nostru, ajuns printre dumneavoastră datorită unei erori. Dânsul, adaugă Crăciun, arătând spre celălalt, este Părintele Stăniloae.

Numele Părintelui Stăniloae mi-a izbit timpanul cu rezonanţa unui tunet. Acum câţiva ani, când a sosit vestea că Părintele Stăniloae a fost arestat şi condamnat, şi că se află la Aiud, a fost o mare emoţie în toată închisoarea. Marele teolog român în lanţuri! Pătimeşte împreună cu cei mai hotărâţi creştini care se împotriviseră Fiarei apocaliptice! Prin 1960, când eram în celulă cu Daniel Roman şi Mircea Dumitrescu, am aflat că Părintele Profesor este într-o celulă la parter, cu nişte ţărani. Atunci le-am spus celor doi prieteni cât de mult doream să ajung în aceeaşi celulă cu Părintele Stăniloae. Acum, dorinţa mea s-a împlinit. Ce bucurie pentru mine! Inima îmi bate cu putere. Este neîndoielnic că Dumnezeu a auzit dorinţa mea fierbinte şi a rânduit împlinirea ei în chiar ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. (…)

După încheierea întâlnirii cu colonelul Crăciun se face repartizarea pe celule. Întrucât nu pot încăpea toţi într-o celulă, o parte vor rămâne la 321, iar ceilalţi vor merge la 322. Marea mea bucurie este că Părintele Stăniloae este repartizat la 322, unde sunt şi eu. El se aşează pe partea dreaptă, ultimul rând de paturi suprapuse spre fereastră, deasupra lui se aşează Cristofor Dancu, iar pe patul al treilea, sus, eu. Zic în sinea mea: “La parter, preotul, la etajul întâi, diaconul, iar la etajul al doilea, nepotul clopotarului”. (…)

Vine un gardian şi ne anunţă:

– Toată lumea la plimbare în curte!

Oamenii încep să iasă. Eu mă îndrept spre Părintele Stăniloae care rămâne ultimul şi îi spun:

– Sărut dreapta, Prea Cucernice Părinte, sunt Liviu Brânzaş, fost elev la liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş şi mă bucur foarte mult că am ajuns cu dumneavoastră, căci vreau să urmez teologia.

Părintele îmi întinde mâna, zâmbind cu bunătate. Se reflectă pe chipul lui bucuria prilejuită de faptul că, un tânăr din fundul temniţei visează să urmeze teologia. Mă priveşte cu încredere şi zice:

– Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.

Această mărturisire a Părintelui sună ca un testament. (…)

Trebuie să beneficiez la maxim de prezenţa Părintelui Stăniloae. Părintele se oferă să-mi ţină în fiecare seară un curs de teologie. Participă şi ceilalţi tineri, îndeosebi Gil Ioanid. În jurul patului Părintelui Stăniloae, celula ia aspectul unui amfiteatru. Toţi ne aşezăm, unii sus, alţii jos, şi ascultăm cu atenţie. Părintele Stăniloae nu procedează ca Părintele Ageu care mi-a predat teologia în cel mai pur stil didactic, ci ne prezintă diverşi teologi, de la Sfinţii Părinţi clasici, la teologii ruşi. Deşi acum, reţin mai puţine amănunte, în schimb, îmi măresc viziunea teologică. Sigur că nu lipsesc momentele filocalice. Traducătorul Filocaliei în limba română este, desigur, cel mai competent în acest domeniu al nevoinţei spre desăvârşire. Acum am înţeles, ceea ce până în acest moment am intuit doar, faptul că gândirea şi simţirea Sfinţilor Părinţi este forma autentică a Creştinismului.

Cine vrea să cunoască despre Hristos, trebuie să citească Sfânta Evanghelie. Cine vrea să-L urmeze pe Hristos, trebuie neapărat să citească scrierile Sfinţilor Părinţi. Ei te învaţă din propria lor experienţă cum se obţine mântuirea.

Nimeni nu poate fi creştin adevărat dacă nu cunoaşte învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Ei sunt exploratorii căii spre Hristos. Ei au interpretat corect harta evanghelică şi au atins polul mântuirii. Cheia renaşterii creştine este urmarea lui Hristos după modelul patristic.

A încerca să fii creştin ocolind învăţăturile Sfinţilor Părinţi, înseamnă să fii neînţelept, vanitos şi mândru. Lumea protestantă este atât de săracă fără comoara patristică.

“Ajung sfintele şi de Dumnezeu insuflatele Scripturi spre vestirea adevărului. Dar sunt şi multe scrieri alcătuite despre acestea de fericiţii noştri dascăli şi cel ce le citeşte pe acestea va cunoaşte tâlcuirea Scripturilor şi va putea dobândi cunoştinţa pe care o doreşte.” (Sf.Atanasie cel Mare – Cuvânt împotriva elinilor, pag.29).

Dacă nu te răscolesc scrierile Sfinţilor Părinţi, dacă nu întind în tine resortul interior spre renaştere, înseamnă că nu ai nici o adeziune interioară la desăvârşirea pe care au realizat-o ei.

“De aceea se pune atâta preţ în scrierile Filocaliei pe baza gândurilor. Patimile pot fi topite şi faptele externe pot fi îmbunătăţite numai după ce omul s-a deprins să-şi urmărească atent orice gând, ca dacă e rău, să-l alunge îndată sau să-l cureţe şi să-l îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu. Când astfel toată desfăşurarea vieţii lăuntrice se va face curată, luminoasă, bună, pătrunsă de lumina pomenirii lui Dumnezeu, omul va deveni bun cu adevărat şi în viaţa externă şi slobod de patimi. De aici înainte va creşte în dragostea de semeni şi va cunoaşte tot mai mult tainele adânci ale vieţii spirituale, pătrunzând în centrul de lumină şi de fericire dumnezeiască.

Dar până atunci, trebuie să ne conducem viaţa sufletului după prescripţiile cele mai precise, cele mai amănunţite, în chipul cel mai statornic. Sfinţii Părinţi sunt maeştrii neîntrecuţi într-o ştiinţă, pe care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în ştiinţa sufletului, care e cea mai scumpă realitate după Dumnezeu, şi cunoştinţa aceasta a lor ne-o pun la dispoziţie în aceste scrieri.” (Pr.Prof.Dumitru Stăniloae– Cuvânt înainte la Filocalia, vol.II).

“Dacă ne-am aminti, fraţilor, de cuvintele sfinţilor bătrâni, dacă am cugeta la ele totdeauna, cu greu am păcătui, cu greu am cădea în nepăsare.” (Avva Dorotei – Să nu judecăm pe aproapele, Fil.IX, pag.537)

(Liviu Brânzaş – Raza din catacombă)

„Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.”

Părintele Dumitru Stăniloae

La izolare cu părintele Stăniloae

Bătrânelul despre care am amintit, am aflat repede că este părintele Stăniloaie (!) Marele teolog, care ne vorbise în fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu şi de aceea când vorbea se făcea linişte desâvârşitâ. Erau acolo cu noi 8 preoţi, printre care și un episcop greco-catolic, care-i sorbeau frazele cu respect și religiozitate.

Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De suferinţă sau de neîncredere în puterea credinţei? Mai putea fi vorba de răzbunare sau ură? Toate se topeau la glasul blând plin de Duh-Sfânt al slăbitului cu trup, în care numai sufletul era uriaş. Cel mai strălucit reprezentant al ortodoxiei își ducea şi el crucea întru slava lui Christos. Era ca un sfânt bizantin rătăcit printre atâţia osândiţi şi ei apărători ai bisericii străbune şi ai neamului răstignit de atei.

În conditiile acelea vorba lui era balsam, un neaşteptat dar pentru multimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci din marginea Aiudului, unde locuitorii oraşului aruncau gunoaiele.

Dragostea, ce se revărsa din prelegerile sale, ne ţinea de foame, ne încălzea. Puteam eu, oare (şi nu numai eu) să-l las să spele pe jos cimentul înghetat, sau să ducă tineta! Eram încă in putere la cei 36 de ani și nu mi-aş fi permis o altă atitudine decât cea pe care mi-o indica educatia creştină şi morala legionară.

Am încercat să-i dau cojocelul să-l pună sub dânsul şi m-a refuzat cu o hotărâre a mâinii.

– Nu! Dragul meu! Ai pedeapsă mare! Nu te voinici! Păstrează-te cât poţi! Nu se ştie cât vom sta aici; eu … voia Domnului! Peste câteva zile ne vom întoarce in celular, acolo nu e aşa frig ca aici, suntem mai apăraţi.

Am insistat, nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-l mai înveleam, ba simteam cum incearca să mă ocrotească. Aşa făceau toti. Grija pentru celălalt era trăsătura caracteristică a atitudinii ce o impunea dragostea creştină. Spiritul de sacrificiu nu era doar vorbă, in temnita cea mai blestemată in care ne topeam. Am stat acolo în izolările dintre Zarcă şi celular cam 10 zile, cât a durat curătenia generală.

Cât de mult doream să cad în celulă cu Părintele Stăniloaie! N-a fost să fie. Socotelile administratiei erau poate altele sau, cine ştie, întâmplarea.

La întoarcerea în celular părintele Stăniloaie a nimerit la 3 celule dincolo de noi. Aceasta nu însemna că pierdusem contactul cu întelepciunea sfinţiei sale. Prin morse ne comunica cu competență şi dragoste însemnătatea Evangheliei din duminica viitoare, un sfat, o maximă, o încurajare. Nu mai vorbesc de risc, atât pentru el cât şi pentru noi. Izvorul acesta de înțelepciune din care ne adăpam, urma să se întrerupă. Lumina din întunericul ce ne înconjura a fost stinsă. Hrana sufletească ce ne-o dăruise n-am mai avut-o. Preotul, martirul Dumitru Stăniloaie, n-a mai fost adus printre noi şi nici la reeducarea din 1962 n-a apărut.

Noi cei cu pedepse mari ulterior am fost scoşi la muncă în colonia de la Salcia din Balta Brăilei.

(Ilie Tudor –  De sub tăvălug, ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 71,79-80)

„Hristos este pentru mine totul. Este modelul de Om care a învins suferințele pentru că le-a răbdat, și le-a răbdat nu pentru că ar fi fost obligat să le suporte, ci pentru că le-a luat de bunăvoie ca să le învingă pe Cruce pentru noi și ca să ne ajute și nouă să le învingem.”

Părintele Stăniloae – conferențiar în zarca Aiudului

La zarcă am stat între oameni așa de buni, ca părintele Beju, părintele Grebenea… Profesorul Manu, care era la vreo trei celule mai încolo de noi, făcea lecții de engleză și de istorie a Americii, pe care ni le transmitea și nouă. (…)

Tot acolo, părintele Stăniloae a ținut odată o conferință despre icoană. Ascultătorii notau pe săpun. Unii notau ceva, alții altceva, ca la urmă să poată reface întregul. Apoi cineva din celula lor a bătut-o prin morse și așa am auzit-o toți. Nicăieri după aceea, citind diferite studii teologice, n-am mai întâlnit o expunere așa de succintă și esențială.

Părintele spunea că sfântul din icoană este chipul lui Dumnezeu, dar un chip al lui Dumnezeu nu întunecat, ca al nostru, ci luminos. Deci când noi ne închinăm sfântului, ne închinăm defapt chipului lui Dumnezeu din el. Și orice s-ar întâmpla cu icoana – dacă arde, de pildă – chipul lui Dumnezeu rămâne în ea intact. Nu mai țin minte exact, însă a fost ceva extraordinar… Părintele nu ținea numai conferințe religioase. Odată, vorbind despre doctrine, a afirmat că mai ușor îi poți converti la credință pe comuniști decât pe liber-cugetători, pentru că ei cred cel puțin în existența materiei și deci nu trebuie să facă decât un singur pas. Pe când liber-cugetătorii nu cred nici în materie, nici în duh. Aici n-am fost de acord cu părintele Stăniloae. Nu poți să-i convertești pe comuniști, fiindcă sunt îndrăciți. Și ceilalți sunt îndrăciți, desigur. (…)

Părintele Stăniloae, nu mai vorbesc, era un sfânt.

(Pr. Gheorghe Calciu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pp. 68,78)

via Fericiți cei Prigoniți

Înțelepciunea lui Dumnezeu nu are hotar

Dumnezeu nu numai că e supraplin de înţelepciune şi „înțelegerea Lui nu are hotar” (Psalmi 146, 5), ci e aşezat mai presus şi de toată raţiunea, mintea şi înţelepciunea.

Vino acum, de-ţi convine, să lăudăm viaţa bună şi veşnică, şi ca înţeleaptă şi ca înţelepciunea în Sine, mai bine zis ca cea care dă subzistenţă întregii înţelepciuni, care e mai presus de toată înţelepciunea şi înţelegerea. Căci Dumnezeu nu numai că e supraplin de înţelepciune şi „înțelegerea Lui nu are hotar” (Psalmi 146, 5), ci e aşezat mai presus şi de toată raţiunea, mintea şi înţelepciunea.

Şi aceasta înţelegând-o în mod mai presus de fire bărbatul cu adevărat dumnezeiesc, o socotește soarele nostru comun şi al Învăţătorului nostru. El zice că „nebunia lui Dumnezeu e mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor” (I Corinteni 1, 25), nu numai pentru că toată înţelepciunea omenească e o rătăcire, judecată în comparaţie cu statornicia şi neclintirea înţelesurilor dumnezeieşti, ci pentru că este un obicei al teologilor (scriitorilor Scripturii) să socotească privaţiunile la Dumnezeu suferind contrariul.

(Sfântul Dionisie AreopagitulOpere complete, Editura Paideia, București, 1996, pp. 162-163)

sursa Doxologia

Acoperământul Maicii Domnului

Maica Domnului se bucură de o cinstire deosebită în teologia Bisericii Ortodoxe şi de o preţuire aleasă în evlavia credincioşilor ei. Printre temeiurile cinstirii ei se numără faptul că este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), L-a adus în lume, născându-L pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos şi, de asemenea, pururea fecioria ei (aipartenia), pentru că, deşi L-a zămislit, L-a purtat în pântece şi L-a născut pe Mântuitorul Hristos, ea a fost şi a rămas fecioară, aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii „înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere”. 

Imagini pentru Acoperământul Maicii Domnului

 

În felul acesta, Biserica păstrează cu sfinţenie cuvintele şi prorocia Maicii Domnului despre ea însăşi, cuvânt adresat verişoarei sale Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul: „Iată de acum mă vor ferici toate nea­murile” (Luca 1, 46). Sfârşitul şi începutul anului bisericesc sunt marcate de prăznuirea unor importante sărbători ale Maicii Domnului, acest fapt subliniind tocmai cinstirea deosebită de care aceasta se bucură în Biserica Ortodoxă. Amintim în acest sens faptul că luna august, ultima din cursul anului bisericesc, are aşezată în mijlocul ei praznicul Adormirii Maicii Domnului, sărbătoare care se bucură de o mare cinstire în rândul poporului binecredincios, cei mai mulți dintre creștini făcând pelerinaje la mănăstirile noastre, cunoscute îndeosebi în spiritualitatea populară ca fiind „grădini ale Maicii Domnului”. Praznicul acesta are, de asemenea, şi o perioadă specială de pregătire duhovnicească a credincioşilor, printr-o perioadă de două săptămâni de postire. De asemenea, prima lună din anul bisericesc, luna septembrie, are aşezată la începutul ei, în 8 septembrie, praznicul Naşterii Maicii Domnului, sărbătoarea aceasta făcând parte din rândul praznicelor mari sau împărăteşti. Luna următoare a anului bisericesc, octombrie, începe tot printr-o sărbătoare a Maicii Domnului, de data aceasta făcând parte din şirul sărbătorilor care preaslăvesc minunile Maicii Domnului, şi anume Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie).

„Desfăcând strălucitorul său Acoperământ… a acoperit cu el întreg poporul”

Sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului (în slavo-rusă Pocrovul) aminteşte despre o minune întâmplată în biserica Maicii Domnului din cartierul Vlaherne din Constantinopol, în timpul împăratului Leon Înţeleptul (886-911), când Sfânta Fecioară s-a arătat în toată slava ei cerească Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos ca ocrotitoare şi mijlocitoare a creştinilor: „Într-o noapte, pe când doxologia se încheia la Vlaherne, Sfântul Andrei a fost răpit în extaz în mijlocul mulţimii: «A văzut limpede, cu ochii săi, o Doamnă foarte înaltă, înaintând prin uşile împărăteşti, înconjurată de un cortegiu armonios. La dreapta şi la stânga, preacinstitul Ioan Botezătorul Înaintemergătorul şi Ioan Evanghelistul o sprijineau cu mâinile lor; un alai de sfinţi, înveşmântaţi în alb, o însoţeau … Când cortegiul a ajuns la amvon, Andrei s-a îndreptat către ucenicul său Epifanie, întrebându-l: «O vezi pe Stăpâna şi Doamna universului?». Acesta i-a răspuns: «O văd, părintele meu duhovnicesc». Şi în faţa ochilor lor, stând îndelung în genunchi, Doamna s-a rugat, lăsând lacrimile să-i curgă pe dumnezeiescul şi preacuratul său chip. Terminând rugăciunea, s-a apropiat de Altar, reîncepând să se roage pentru poporul care o înconjura. Atunci, desfăcând strălucitorul său Acoperământ şi desfăşurându-l cu o impunătoare măreţie, l-a ţinut întins cu mâinile sale neprihănite şi a acoperit cu el întreg poporul care se afla dedesubt. Şi un răstimp destul de îndelungat, aceşti minunaţi vizionari l-au contemplat, desfăşurat deasupra mulţimii şi răspândind în jur o slavă dumnezeiască” (Acta Sanctorum, mai, VI, apendice, p. 87, citat la Egon Sendller, „Icoanele bizantine ale Maicii Domnului”, pp. 113-114). Sinaxarul din Mineiul lunii octombrie, ziua 1, redă şi el întreaga desfăşurare a acestei minuni. Condacul sărbătorii doxologeşte, de asemenea, minunea aceasta: „Fecioara astăzi înainte stă în Biserică şi, cu cetele sfinţilor, nevăzut se roagă lui Dumnezeu. Îngerii cu ierarhii se închină, şi apostolii cu proorocii dănţuiesc; că pentru noi roagă Născătoarea de Dumnezeu pe Dumnezeu cel mai înainte de veci” (Mineiul pe octombrie, ziua 1, Utrenia, Condacul, pp. 31-32).

Biserica Vlaherne din Constantinopol

Cât priveşte locul desfăşurării acestei minuni, şi anume Biserica Vlaherne din Constantinopol, este cunoscut faptul că în această biserică erau cinstite renumitele icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, tot aici păstrându-se şi Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului, care atrăgea pelerinii şi mulţimile de credincioşi din întreaga lume creştină. Acest văl (omoforion, maforion) era o lungă bucată de ţesătură care acoperea capul şi trupul femeilor până la genunchi, acesta fiind în Orient veşmântul fecioarelor consacrate, aşa cum desigur a purtat şi Maica Domnului. Acoperământul Maicii Domnului se păstra în această biserică a Vlahernelor într-o raclă transparentă, locaşul numindu-se tocmai de aceea şi „Biserica Sfintei Racle”, fiind adus aici din Palestina de către doi evlavioşi patricieni în timpul împăratului Leon I (457-474); (Egon Sendller, „Icoanele bizantine ale Maicii Domnului”, pp. 109-110). În privinţa Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos, cel care a văzut-o pe Maica Domnului ocrotind poporul adunat la rugăciune în biserică cu sfântul ei Acoperământ, ştim despre el că a strălucit prin nevinovăţia purtării sale, prin duhul rugăciunii şi al pocăinţei care împodobeau sufletul său. De neam sciit şi de naţionalitate slavă, era sclav în casa unui bogătaş, unde a învăţat limba greacă şi a fost ridicat la funcţia de notar. Curând, a dat semne de nebunie şi, constatându-se că starea lui nu se îmbunătăţeşte, a fost lăsat în voia sorţii. Andrei avea momente de absenţă involuntară sau simulată, din dorinţă de smerenie, închinându-şi tot timpul rugăciunii şi faptelor bune, dând sfaturi celor mari şi celor mici. (Egon Sendller, „Icoanele bizantine ale Maicii Domnului”, p. 113).

Sărbătoare prăznuită în toată Ortodoxia

La greci, sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului a fost dintru începuturi şi este în continuare prăznuită în mod deosebit, mai ales de către monahii din Sfântul Munte Athos, muntele acesta sfânt fiind socotit prin excelenţă „grădina Maicii Domnului”. Prin secolul al XII-lea, sărbătoarea aceasta a fost introdusă şi la ruşi, iar prin influenţa acestora a trecut şi la români, prăznuindu-se la început mai mult în mănăstiri, în zilele noastre, cinstirea ei extinzându-se tot mai mult şi în evlavia preoţilor şi a credincioşilor de la parohii, care încep să o prăznuiască prin slujbe şi rânduieli închinate ei. Exprimându-ne în cuvinte desprinse din textul slujbelor Bisericii, să-i strigăm în glas de rugăciune Maicii lui Dumnezeu: „Toată nădejdea noastră spre tine o punem, Maica lui Dumnezeu; Păzeşte-ne pe noi, sub sfânt Acoperământul tău!”.

 

de Pr. Lucian Farcaşiu Ziarul Lumina

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php