Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

GHEORGHE GRECU PREZENT! 106 ani de la naştere.

Astăzi se împlinesc 106 ani de la naşterea domnului Gheorghe Grecu, senator legionar, îndrumătorul şi învăţătorul nostru în Partidul „Totul pentru Ţară” şi Fundaţia “Ion Gavrilă Ogoranu”. Republicăm un text deosebit, scris de fiica domnului Gheorghe Grecu, cu ocazia centenarului din 2013.

GHEORGHE GRECU – PREZENT!

Tatăl meu, firul de iarbă ca un stejar.

Tatei i-a plăcut anonimatul. Aşa l-am înțeles eu când am început să-l înțeleg: un fel de anonim mioritic.

Deşi a participat foarte creativ la manifestaţiile din Bucuresti din 6 septembrie 1940 el s-a văzut pe sine însuşi doar ca un martor în faţa Neamului.
Neamul, după obide de sute de ani cerea cu o voce de moment, dar venită din adâncuri, o ţară neatârnată, fără corupţie. Tata a fost convins că 6 Septembrie din Bucuresti nu a avut nimic din dezlănţuirea prin contaminare a mulţimilor de genul Revoluţiei franceze. Acolo în Bucuresti, Românul anonim a scris un document istoric. “Noi, FDC-iștii înaintam în primele rânduri, cu pas disciplinat, flancurile comunicau din priviri şi băieţii făceau să răsune cântece legionare.” îmi aduc aminte cum îmi povestea tata. “Ce zici sefule îi mai tragem un cântec? Şi începeau un alt cântec” îmi povestea tata. “Şi deodată, cam în dreptul Palatului Telefoanelor, venind dinspre Bdul Elisabeta, mi-a trecut prin minte “Stai măi, de ce suntem noi aici?” M-am uitat la băieţii din flancul opus şi am dat ritmul cuvintelor care se impuneau: SĂ AB-DI- CE TRĂ-DĂ-TO-RUL!”
Şi aşa au înaintat pe un covor sonor până în dreptul Bisericii Krețulescu, în timp ce la Palat se începeau “tratativele” de abdicare. Aici s-a simţit tata martor în fața Neamului. Neamul i-a dictat această scandare. “Ce noroc pe el să fie acolo, martor, tocmai atunci”…

Aşa gândea tata. Când, pe înserate, a ajuns la apartamentul lui, gol-goluţ, fără pat, de pe lângă Piața Romană, se simțea ca un uriaş fir de nisip. Pe străzi, văzuse deja oameni citind manifeste, proaspăt tipărite în acea după-amiază: “Să abdice trădătorul!

După ce i-am ascultat relatarea – uitând de timp- în timp ce el țesea toate amănuntele acelei zile de 6 Septembrie, în sufletul meu s-a produs o schimbare chimică. M-am îndrăgostit de tata aşa cum el se îndrăgostise când avea 14 ani de Căpitanul Codreanu.
Era în Galați, unde se mutase de câțiva ani, din satul Cudalbi, județul Covurlui. Elev la liceul Vasile Alecsandri”, înclinat pe probleme de justiţie socială, fusese atras în nişte discuţii private de un muncitor comunist de la docuri, din portul Galați. Acest muncitor se numea Panciu şi era coleg cu tatăl tatei, bunicul meu, Enache Grecu. Panciu i-a vorbea tatei de universalitatea doctrinei comuniste, de Romain Rolland, de “ăştia au forţa şi viitorul”…. Ce mai, îl pregătea pe tata spre şedinţele organizate comuniste. “Numai e timpul acţiunilor izolate, aşa cum te bate capul… o altă lume vine dincolo de ţară şi biserica noastră lăsată în urmă de ştiinţă….Uite bunăoară umblă pe aici prin sate un hăndrălău cu crucea pe piept, cu câțiva după el, călare pe cai albi, trei lulele, trei mărgele…” îi spunea el tatei.

Dar mintea de copil a tatei începu atunci să lucreze :”un hăndrălău cu crucea pe piept, umblă pe un cal alb şi vorbeşte cu oamenii? Trebuie să-l văd şi eu, trebuie să-l cunosc!” şi-a zis el. S-a interesat prin colegi şi a aflat că un grup de tineri călare vor veni în Galati pentru o ceremonie de cinstire a steagului românesc pe data de… A mers atunci, în ziua aceea cu un grup de colegi până la marginea Galațiului şi au aşteptat acolo vreme de câteva ore. “Şi iată, îmi spunea tata – au apărut călare un grup de tineri, îmbrăcaţi în costume naţionale, cu cruci pe piept, toţi bine făcuţi. Unul mai înalt, brunet, s-a dat jos de pe cal a venit la mine şi m-a întrebat cum mă cheamă, la ce şcoală sunt, dacă învăţ bine, dacă îmi ajut părinţii, dacă mă duc la biserică. Avea nişte ochi… se uita drept la mine, nu în zare ca Panciu. Era Căpitanul. “Mai băieţi să veniţi mâine în centru, la cinstirea steagului”. Şi m-am dus, şi mi s-a lipit de inimă acest om în care parcă trăiau strămoşi de-ai mei sau voievozi aşa cum ne povestea domnul învăţător Blănaru la şcoala primară din Cudalbi.”
Când a murit Căpitanul, în 38′ parcă îmi pierdusem orice reper, sufletul îmi era zdrobit, o durere nesfârșită îmi măcina energia. Mă uitam înainte şi nu mai vedeam Poarta Neamului. Pe unde merg?”

Da, cam aşa păţisem şi eu – pe alte coordonate – când a murit tata în ianuarie 2012. Căpitanul meu devenise tata. Am simţit, până la lacrimi – simţit, nu înţeles – ce este o dragoste creştină pentru un om care se uită pe sine şi… aşa cum spunea Petre Tutea “a fost mândru că a suferit pentru poporul român”.

Din momentul în care l-a întâlnit pe Căpitanul, în tata s-a instalat o statornicie de idei şi convingeri politice care au dăinuit de la vârsta de 14 ani până la 99. Cam pe la 16 ani, deja membru al Frăţiilor de Cruce, avea nişte repere foarte clare şi simple despre sine: ăştia sunt părinţii şi familia mea, asta e şcoala mea, ăsta e Dumnezeu, asta e ţara mea, asta e cauza mea…..

E foarte delicat de introdus aici, în țesătura acestui text , nişte repere “dincolo de acest pământ” pe care le căpătase tata. Doi stâlpi de viaţă spirituală a avut tata care i-au ţinut viaţa ca doi stâlpi de cort în faţa intemperiilor. Un vis pe care l-a avut la 16 ani cu un “consiliu” de sfinți şi apariţia Maicii Domnului, la închisoarea Ocnele Mari, în 1952. Ştiu că e greu să vorbesc de acest subiect dar o fac pentru că ştiu că nu mai este o impietate şi un mesaj ce trebuie transmis celor tineri.

Când tata avea 16 ani, în Galați, bunica mea Elisabeta, mama tatei, a căzut grav bolnavă. Bunicul Enache şi tata făceau de rând la patul bunicii – căci amândoi trebuiau să meargă o dată pe zi, unul la muncă şi altul la şcoală. Seara târziu bunicul Enache i-a spus tatei: “Hai Gheorghe du-te de te culcă … stau eu cu maică-ta”. Tata a adormit în rugăciune. A visat că a ajuns într-un loc, cum nu mai văzuse, un fel de catedrală imensă. O cântare divină învăluia totul, ceva dincolo de acest pământ, o adevărată premieră pentru auzul lui (mai târziu în viaţa, lui, în Statele Unite, a identificat genul de muzică la aparate “high definition”). Copleşit de acel loc şi de acea muzică coplet divină, tata se ţinea în spatele unei coloane uriaşe din centrul clădirii. Zăreşte un grup de bărbaţi îmbrăcaţi în alb, aşezaţi în jurul unei mese – iar unul dintre ei îi face semn cu degetul arătător să se apropie. După aproape 80 de ani, visul îi era vivid tatei de parcă se trezise cu 5 minute înainte. “Dacă ai reuşit să ajungi până aici” – i-a spus bărbatul în alb, “spune-ne ce ai vrea să-ţi dăruim şi îţi vom dărui”. Şi tata dintr-odată a spus fără ezitare”vreau ca mama mea să se facă bine!” “Nu se poate, i-a răspuns liniştit bărbatul în alb, mama ta a păcătuit. “Îmi aduc aminte că şi acum, îmi povestea tata, cu câtă îndărătnicie şi îndrăzneală mă tocmeam cu acel sfânt.” “Nu , eu nu vreau decât atât, să se facă bine mama mea!”. Bine, dar să-i spui mamei tale să meargă Duminica la biserică şi să facă milostenie”, continuă tata să-şi spună visul. “Nu-mi venea mie să cred, dar i-am răspuns bărbatului în alb cam aşa: “ Mama mea e aşa de ocupată cu grijile casei şi cu noi copiii, am să mă duc eu la biserică Duminica pentru ea!”. “Bine, aşa să fie” “Când m-am trezit – povestea tata – era înspre ziua şi tatăl meu, lângă patul mamei, plângea încet”. “Foarte, sigur pe mine, i-am spus tatei “ “tată du-te de te odihneşte puţin că trebuie să pleci la slujba. Nu-ţi face probleme, mama se va face bine!” Bunicul Enache s-a uitat la tata cu o uitătură “minte de copil!”…Peste două zile bunica era complet restabilită.

La Ocnele Mari, în 1952, tata tocmai fusese transferat de la Canal. El şi un alt camarad au fost puși într-o celulă cu oameni care nu vorbeau decit monosilabic, cu priviri de oţel. Erau un grup de torționati/torționari de la Piteşti care fuseseră puși acolo ca să continue “experimentul” Piteşti la Ocnele Mari. În timpul zilei, tata lucra la un atelier de mobilă, respectiv scaune, la normă. Tata a avut câteva scaune la care făcuse mici imperfecțiuni şi le-a pus deoparte ca să revină mai târziu la ele şi să le corecteze. A venit la el torționarul Zoican care l-a întrebat “Ce sunt rebuturile astea?, aha vrei să subminezi fabrica… să spui imediat cu cine complotezi , etc”. L-au luat într-o cameră de “interogatoriu” şi Zoican şi încă un altul l-au bătut pe tata cu scaunele “rebut” în continuu, timp de 4-5 ore sau mai mult (trebuie să mă uit în notele cu date precise pe care le am de la tata). Scaunele s-au rupt în bucăţi de trupul lui.”Curios lucru, îşi aducea aminte tata, la puţină vreme după ce au început bătaia, parcă treceam prin povestea unei alte persoane, am început să nu mai simt nicio durere. Doar că, la sfârșitul zilei, când au trebuit să înceteze bătaia pentru că trebuia să mă prezint la număr se făcea numărul (în fiecare zi, se făcea apelul nominal al deţinuţilor) – corpul meu era inert şi nu mă puteam ține pe picioare absolut deloc. Cei doi m-au târât până afară şi m-au lăsat într-un fel de baracă, chiar unde se face numărul. Când s-a strigat numărul meu, din baracă am auzit un schimb de cuvinte între ofiţerul care striga numărul şi Zoican. Nu mai conta, pentru că eu mă simţeam pe dinăuntrul meu puternic ca şi soarele. În timp ce stăteam inert la pământ, în faţa mea s-a pogorât de sus o femeie în alb într-un fel de mantie….Mi-a făcut un semn cu degetul arătător în semn de “ia aminte” şi mi-a spus: “Să n-ai frică, nimic nu ţi se va întâmpla!” Şi apoi a dispărut. Am ştiut că a fost Maica Domnului. Imediat după strigarea numărului, Zoican a venit la mine în baracă, mi-a dat o bucată de hârtie şi un ciot de creion şi mi-a spus: “ banditule, ia hârtia asta şi până mâine să o umpli cu toate numele celor cu care sabotezi fabrica!” În celulă, le era frică la toţi să vorbească cu mine… eram proscris. Doar noaptea pe întuneric, am simțit cum cineva mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o cu lacrimi. Nu am aflat niciodată cine a fost acela. Nimeni nu m-a mai întrebat nimic niciodată de hârtie şi de lista de sabotori….

Dar Maica Domnului mi-a rămas ca stâlp susținător şi la ea m-am rugat toată viața.

Rugăciunile tatei erau zilnice, intense, ca o comuniune între două lumi. Îmi spunea: oamenii au o mare forţă în ei, pe care o pot scoate la lumină prin curățenie interioară şi prin parcurgerea a jumătate de drum înspre Dumnezeu. Tu om, de te sârguiești să faci jumătate de drum, atunci Dumnezeu îţi întinde mâna la jumătate de drum. El nu te lasă singur. Dar nici tu ca om nu poţi să stai într-o rugăciune pasivă.

Tata era desăvârșit convins de izbânda Mişcării Legionare – în sensul că ML este o sumă de nevoințe ale Neamului Românesc – şi în sensul că atâția martiri și martiraje au fost depuse în banca spirituală din ceruri, încât Neamul îşi va putea întregi părţile trunchiate. Şi că trebuie să credem asta.

de  Doina Grecu

Ziua Învierii

Duminica este pentru noi, creştinii, Ziua Învierii Domnului. Ea este prima zi a săptămânii şi aminteşte de prima zi a creaţiei, când s-a făcut lumină. Iar tot în zi de duminică, adică în prima zi a rezidirii, ni s-a arătat Lumina Învierii.

Sfintele Evanghelii ne spun că trupul Domnului Iisus Hristos a fost înmormântat în grabă, în ziua de vinerea Sfintelor Pătimiri ale Domnului, iar ritualul ungerii pentru înmormântare, specific iudeilor, nu s-a făcut complet. După legea mozaică, sâmbăta nu era îngăduit să se facă nici o lucrare care presupunea efort fizic, legea iudaică fiind extrem de aspră în această privinţă. Din legea mozaică aflăm că ziua de odihnă lăsată evreilor era sabatul, a şaptea zi din săptămână. Era unul dintre principiile înscrise în Decalog (Ieşire 20, 1-10), observat cu atenţie de cei mai mulţi din rândul poporului israelit. În ziua de odihnă, conform unei pre­scripţii, evreii puteau merge cel mult 2.000 de paşi, care indicau distanţa de la casa lor până la sinagogă, pentru a asculta rugăciunile şi lecturile biblice. De aceea, abia a treia zi, duminică, în prima zi a săptămânii, femeile au mers la mormânt spre a împlini cele cuvenite pentru ungere şi au aflat că Hristos a înviat. Astfel, Ziua Domnului este Ziua Învierii Sale, prima a săptămânii, adică duminica.

Plecând de la relatările Sfinţilor Evanghelişti, Sfântul Atanasie cel Mare vorbeşte despre trecerea de la ziua sâmbetei la Ziua Învierii: `În vremea Vechiului Testament, sâmbetei i se aducea o cinste înaltă. Acum, sub Evanghelie, ziua de odihnă a fost transformată și cinstită ca ziua Învierii Domnului. Înainte, ziua sâmbetei a aparținut pedagogiei și prescripțiilor Legii. Atunci când Însuși Stăpânul a venit și le-a împlinit pe toate pentru noi, tot ceea ce a prefigurat venirea Sa a fost transformat. Vechea zi a sâmbetei a fost ca o lumânare aprinsă în noapte înainte de răsărirea și apariția Soarelui”. Odată cu Învierea Domnului în prima zi a săptămânii aceasta a devenit ziua de serbare pentru creştini, care în fiecare duminică sărbătoresc Învierea lui Hristos.

 

de Pr. Ciprian Florin Apetrei Ziarul Lumina

 

Părintele Dumitru Stăniloae: Cuvânt la Duminica Samarinencei

«Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul». (Ioan IV, 24).

Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii. Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea. Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemîna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decît templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gîndul la El. «Căci Domnul aproape este» — spune Sfântul Apostol Pavel (Filip. IV, 15) şi «în El trăim şi ne mişcăm şi suntem» (Fapte XVII, 28). Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pune în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu decât într-un singur loc. Pe de alta, aceasta uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi. Dar Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăugat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie «în Duh şi Adevăr» — a spus Mîntuitorul. Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai cîte ceva din bogatul lor conţinut. Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducîndu-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui Hristos — spune Sfîntul Apostol Pavel. El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decît prin anumite lucruri exterioare ale sale. Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne. Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci cînd ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga «cu duhul» înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gîndul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect. Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cît mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintăla Cel Căruiane rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de câte ori un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că întinde în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage şi pe cei din jur în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur. Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul. Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: «Avva, Părinte» (Rom. VIII, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune. Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi «în adevăr» sau «cu adevărul». Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De cîte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă si cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbîndirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mîntuirea lui. Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurîndu-ne şi nouă la sfârşitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pămînt ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii. Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniunea cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între credincios si credincios, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întâlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie, nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune «în duh». Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea «să păzim unitatea Duhului în legătura păcii», cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. IV, 3). Rugîndu-ne «în duh şi în adevăr», vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea aceluiaşi Sfânt apostol: «Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi» (II Cor. XIII).

 

Pr. Prof. D. Stăniloae (Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6/1966, pag. 377-380)

via Român ortodox în Franţa

Creștinismul, fundamentul civilizației europene

Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei – 22 Mai, 2019

 

În arealul de gândire al civi­li­zației greco-romane și în spațiul mediteraneean al Pax Romana s-a născut civilizația creș­tină, care a preluat în sistemul ei de gândire elemente din civili­zația greco-romană. Aceste elemente au fost folosite în propovăduirea credinței creștine, care a născut atât în bazinul Mediteranei, dar mai ales în Europa, civilizația creștină din primul și din cel de-al doilea mileniu de după Hristos.

Civilizația în care trăim astăzi, izvorâtă din Cuvântul Evangheliei Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împletită cu elemente iudaice și greco-romane, la care se adaugă și contextul influențelor culturilor locale, a născut civilizația euro-atlantică de astăzi, care are la bază creștinismul. Forța acestei civili­zații bimilenare stă în credința creștină a celor care împărtășesc aceste valori.

Fără creștinism, Europa nu ar fi ceea ce este astăzi. Atunci când cineva vine să viziteze Europa, în prim plan are monumentele creștine, marile catedrale ale continentului nostru, care definesc civilizația europeană. Fără ele nu ne putem regăsi ca europeni şi Europa își pierde identitatea simbolică la nivelul gândirii colective mondiale. Bisericile sunt monumentele care definesc civilizația europeană.

Imperiul Roman a dispărut din istorie din cauza pierderii morali­tății și a religiozității clasei conducătoare din apusul Europei, însă, în Răsărit, romanitatea a su­pra­viețuit încă o mie de ani în jurul Constantinopolului, oraşul construit de Sfântul Constantin cel Mare, care a avut în centru edificiile creștine și moralitatea și spiritualitatea religiei creștine. Astfel, Imperiul Roman păgân s-a metamorfozat sub chipul Imperiului Bizantin creștin, în jurul noii Rome, Constantinopolul. Această continuitate a salvat ­elementele civilizației greco-romane, pe care la începutul mileniului al II-lea, prin intermediul Bizan­țului, le va prelua ceea ce definim a fi Occidentul de astăzi.

sursa:Ziarul Lumina

Mihai Neşu și-a lansat prima sa carte, „100 pastile duhovnicești” pentru detoxifierea sufletului

Fostul fotbalist Mihai Neșu a lansat, miercuri, în cadrul Bibliotecii Județene din Oradea, prima sa carte intitulată „Complex Natural pentru detoxofierea sufletului- Culegere de cuvinte ziditoare de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos și de la Sfinți Părinți”, informează Basilica.

Fostul fotbalist al stelei a fost inspirat din scrierile unor Sfinți Părinți ortodocși precum Efrem Filotheitul, Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Serafim de Virița, Părintele Tadei și Sfântul Nicolae Velimirovici, care l-au întărit în momentele dificile din perioada paraliziei.

„În viața noastră, de când ne naștem, avem nevoie de modele. Și astfel, ajungem să ne modelăm caracterul și sufletul. Și ce modele mai bune sunt în viață decât Isus Hristos și Sfinții Părinți. În această perioadă, de după accident, am început să citesc mai multe cărți, sperând să găsesc sfaturi care să mă ajute să depășesc această suferință care nu e ușoară (să te trezești la 20-25 de ani și să nu știi ce să faci cu ea, nu e deloc ușor). Dar cu ajutorul tuturor părinților care s-au rugat pentru mine, și a tuturor celor care m-au ajutat, am reușit să ajung astăzi aici și să vă prezint ultimii opt ani din noua viață.

Patru ani din această nouă viață, am căutat rețete care să mă ajute să depășesc mai ușor suferința. Dar, am ajuns la concluzia că de suferință nu trebuie să fugim ori să ne ferim, căci ea ne ajută să ne curățin. Suferința este cel mai bun dascăl. În carte veți găsi o selecție de 100 de citate preferate din toate cărțile pe care le-am citit și care m-au ajutat și m-au întărit foarte mult, mi-au arătat ce am de făcut în fiecare zi. M-au învățat cum să mă lupt cu mine, cum să depășesc frica și să pot, în fiecare zi, să o iau de la început și să fiu mai bun”.

Cartea a apărut la Editura „Episcop Nicolae Popovici” a Episcopiei Oradiei cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Sofronie, care semnează și un Cuvânt înainte intitulat „Rețetar duhovnicesc” și va putea fi achiziționată la prețul de 29 lei

Profitul obținut în urma vânzării va fi donat integral Fundației Mihai Neșu, care în 2015 a înființat un centrul de recuperare pentru copii cu dizabilități neuromotorii, unde peste 100 de copii fac terapii constant.

Cărțile vor fi disponibile în curând online, pe site-ul Fundației Mihai Neșu, la magazinul Diecezana al Episcopiei Ortodoxe din Oradea și la Magazinul Mânăstirii Sfânta Cruce din Oradea.

 

via Știri pentru viață

Despre PRIGOANA CREȘTINILOR, CULPABILIZAREA BISERICII și “planurile diabolice de a schimba mințile oamenilor, începând cu copiii noștri”

Cuvânt de TREZIRE la praznicul Sfinților Împărați :  luăm aminte, nu putem dormim, nu putem fim căldicei în timpurile acestea… “. PĂRINTELE IEREMIA de la PUTNA despre PRIGOANA CREȘTINILOR, CULPABILIZAREA BISERICII și “planurile diabolice de a schimba mințile oamenilor, începând cu copiii noștri

Extras din predica Protos. Ieremia Berbec ( Man . Putna) la Sfinții Împărați Constantin și Elena – 21 mai 2016:

As vrea sa pornesc acum de la aceasta ultima relatare despre Sfantul Constantin si vreau sa va descriu faptul ca lumea lui nu era cu mult diferita de a noastra. Veneau dupa o prigoana, noi venim dupa o prigoana. Elitele acelei societati erau pagane, erau universitati, dar profesorii erau inchinatori la idoli. Marii filozofi ai timpului se inchinau idolilor, jertfeau idolilor. Cum si la noi acum, majoritatea oamenilor de stiinta se inchina naturii, hazardului, iar pe oameni ii indeamna [sa creada ca] Dumnezeu nu exista, Dumnezeu e o iluzie, o pacaleala, puteti sa faceti ce vreti, nimeni nu va trage la raspundere. Ei slujesc in alte temple si indeamna poporul la pacat. Fara remuscari, un total libertinaj, pe care din pacate il vedem in randul tinerilor.

Acum, Sfantul Constantin era intr-o astfel de lume. Intr-adevar, crestinii erau destui, dar nici pe departe majoritari si atunci, cu deosebita intelepciune si discernamant, el incet-incet a schimbat fata imperiului. Nu deodata, nu a schimbat totul, nici macar nu a prigonit pe pagani, ci doar a sprijinit Biserica. Si incet-incet a aratat, ca si prin acest edict, cum ar trebui supusii lui sa se orienteze. Si pe aceasta temelie a lui au cladit imparatii de mai tarziu si s-a ajuns la imperiul crestin.

Am vazut cum, de la o inselaciune diavoleasca, de la o asa-zisa proorocie facuta prin acea preoteasa de la Delphi, s-a inceput o prigoana cumplita asupra crestinilor. Sa stiti ca tot timpul prigoanele impotriva crestinilor asa incep. Numai sa aveti in minte ce s-a intamplat toamna trecuta cu acel nefericit eveniment de la Bucuresti [incendiul de la Colectiv – n.n.] si care, in loc sa ne indemne pe toti la pocainta, la intoarcere catre Dumnezeu, din contra, a fost folosit de cel-rau pentru o revolta, pentru o lupta si mai mult, pentru atac impotriva Bisericii. Crestinii erau vinovati ca Apolo nu isi mai putea face prorociile pe pamant. [Ca si atunci],Biserica este vinovata, vezi Doamne, ca noi suntem saraci. Faptul ca noi construim biserici [ei spun ca] saraceste neamul acesta. Minciuni peste minciuni, iubiti credinciosi, dar vedeti ca multi le-au primit. De ce oare?

Deci nu mai infieram azi moravurile rele, a celor care lupta pe fata impotriva lui Dumnezeu, dar trebuie sa tragem un semnal de alarma asupra noastra a tuturor, anume trebuie sa intelegem caprigoana este facuta posibila de pacatele noastre. Vrajmasul nu ar putea lucra daca oamenii nu ar fi intunecati de pacat. Sa crezi tu acele bazaconii ale acelei preotese [idolesti]! Un mare adevar este, iubiti credinciosi, ca pacatul ne intuneca, ne limiteaza, ne indeparteaza de Dumnezeu, si atunci nu mai vedem soarele si usor vrajmasul ne pacaleste. Cand vrea mass-media, suceste mintile la toata societatea, asta pentru ca nu exista discernamant, nu mai exista credinta, in primul rand, si oamenii sunt cuprinsi de pacat. Deci nu infieram atat pacatele tiranilor de demult si cei mai de curand, cat tragem un semnal de alarma mai ales asupra vietii noastre, care ar trebui sa fie a unora de crestini, dar nu este si, de aceea, o sa facem din aceasta zi inchinata Sfintilor Imparati Constantin si Elena un prilej de inceput bun pe care sa-l punem vietii noastre.

Sa-l rugam pe Sfantul Imparat Constantin care, vedem din textul lui, a avut nevoie de multa intarire si incurajare de la Dumnezeu. Dumnezeu i-a aratat, prin semne si minuni, pe limba lui, ca El este Dumnezeu adevarat si l-a intarit in credinta, la o credinta asa puternica incat a putut sa o faca publica, sa o asume el deschis, in fata tuturor, si mai mult, sa schimbe pe toti supusii lui si tot imperiul. Asa tarie a credintei a avut, si nu era usor, iubiti credinciosi. Numai ganditi-va ce inseamna azi sa spui in societate ca esti crestin, ca nu esti de acord cu toate faradelegile.Vedeti acuma, ca sa vorbim despre acel pretext pe care il foloseste vrajmasul pentru prigoane, in lume, poate stiti, sunt prigoniti anumiti crestini pentru ca nu vor sa legifereze anumite casatorii nelegiuite. Vezi, Doamne, tot crestinii sunt de vina ca lumea civilizata, zic ei, nu poate sa traiasca, sa-si impuna libertatile. De ce sa nu…nu? Stiti bine ce se intampla in lume, care urat este sa si le spunem dar e cumplit ca le traim. Ei, acestia vor gasi tot in crestini pe tapul ispasitor, pe cei care ii zadaresc, ii incurca in planurile lor diabolice de a schimba mintile oamenilor, incepand cu copiii nostri.

Iubiti credinciosi, in Chile [si in multe alte tari, chiar europene – n.n.], Ministerul educatiei, la gradinita, promoveaza materiale care invata pe copii ca altfel e normalitatea, ca e normal sa fii si altfel decat a lasat Dumnezeu familia, barbat si femeie, intelegeti ce spun. In gradinita, iubiti credinciosi, in Chile, in momentul acesta. Si acestia vor gasi pretext tot in crestini, asa cum aceia de demult si de-a lungul veacurilor au gasit, ca ei sunt de vina ca aceia nu pot sa se exprime si sa nu-si traiasca “drepturile” care sunt impotriva firii.

Deci sa fim atenti, iubiti credinciosi, sa luam aminte, timpurile ne-o cer, nu putem sa dormim, nu putem sa fim caldicei in timpurile acestea. Trebuie sa ardem [de ravna duhovniceasca, de credinta]. Si Dumnezeu ne va ajuta asa cum l-a ajutat pe Sfantul Constantin. Suntem putin credinciosi? Ne intareste, ne sporeste credinta. Si apostolii L-au rugat: “sporeste-ne credinta! O va face daca i-o vom cere. Eu spun ca trebuie sa I-o cerem.Timpurile pe care le traim nu ne lasa alta varianta, nu putem fi caldicei, iubiti credinciosi. Va rog sa intelegeti, nu numai pentru dumneavoastra, cat mai ales pentru copiii nostri pe care acestia ni-i schimba, ni-i instraineaza, ni-i spurca. Ma iertati ca folosesc aceste cuvinte urate, dar realitatea este foarte urata.

De aceea am vrut sa arat ca Sfantul Constantin nu este doar un sfant pe care il cinstim o data pe an, il avem in icoane, ii purtam numele, ci este un model cat se poate de viu si de puternic in Biserica lui Dumnezeu, asa cum si Sfantul Stefan cel Mare ne este viu – Sfantul Stefan l-a avut model pe Sfantul Constantin bineinteles, ca toti imparatii crestini – deci ei sunt modele vii si trebuie sa le urmam faptele si sa dam slava lui Dumnezeu ca ii avem mijlocitori in Biserica noastra.

Iubiti credinciosi, desi am vorbit despre lucruri foarte serioase, vreau sa inchei asa cum este ziua asta. Este o zi de bucurie, v-am spus, Biserica canta aproape ca si cum ar fi de Inviere pentru ca s-a eliberat in aceasta zi prin Sfantul Imparat Constantin si lucrarea lui Dumnezeu s-a infaptuit pe pamant si Dumnezeu a trimis ploaie. Deci sa ne bucuram in aceasta zi ca puterea lui Dumnezeu este mare, si sa rugam pe Sfantul Constantin si pe maica sa cea evlavioasa, Elena, sa ne ajute si pe noi neputinciosii si nevrednicii, sa ne sporim in credinta, sa sporim in pocainta pentru noi si pentru cei din jurul nostru, pentru ca si Dumnezeu sa-Si implineasca lucrarea Sa cea sfanta si mantuitoare prin noi. Amin!”

Predica integrală a Părintelui Ieremia poate fi ascultată mai jos:

sursa: Cuvantul Ortodox

Preotul martir Nicolae Georgescu–Edineț

Preotul martir Nicolae Georgescu – Edineț s-a născut la 27 noiembrie 1891 în familia preotului Toma Georgescu din Vălenii de Munte, jud. Prahova. Avea studiile Seminarului Teologic din București, pe care le-a absolvit în anul 1912 și a Facultății de Teologie, urmând apoi cursurile facultăților de Filosofie și Drept din cadrul Universității din București. În perioada anilor 1916-1919 a fost mobilizat pe fronturile Primului Război Mondial, fiind demobilizat în grad de sublocotenent

Imagini pentru pR NICOLAE GEORGESCU EDINET

În anul 1921, viitorul preot Nicolae Georgescu a fost numit de către Ministerul Cultelor și Artelor, inspector al Seminariilor Teologice. La 11 aprilie 1925 a fost hirotonit în treapta de diacon și în a doua zi hirotonit preot pe seama parohiei “Adormirea Maicii Domnului” din Filipești Târg, jud. Prahova.

La 1 septembrie 1925, părintele Nicolae este numit director al Seminarului Teologic din Edineț, fosta Școală spirituală transformată prin Decret Regal la 23 noiembrie 1923 în seminar teologic. A fost numit și paroh al Bisericii “Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Voronovița (oficiul Chelmenți), jud. Hotin.

Dorind să contribuie la afirmarea națiunii și a valorilor românești, într-o zonă a ținutului Hotin, unde în unele localități etnicii români erau în minoritate, părintele Nicolae Georgescu, în calitate de director de seminar organizează ample manifestări cu caracter naționalist. Manifestările naționaliste ale preotului Georgescu erau desfășurate la Edineț, “pe ulițele târgului în fruntea cărora, mergea el însuși”, fiind urmat de elevii seminariști și locuitorii din Edineț. Aceste manifestări puteau provoca mari tulburări, de aceea P.S. Visarion al Hotinului (1923-1935) îi cere preotului Georgescu să înceteze acțiunile. Astfel, între chiriarh și preotul Nicolae se iscă un conflict, soldat în cele din urmă cu aplicarea unei pedepse preotului – “sfat și dojană duhovnicească” și demiterea sa din funcția de director al Seminarului Teologic din Edineț.

În anul 1928, preotul Nicolae Georgescu este numit preot la parohia Sf. Anton – Curtea Veche din capitală, devenind loc de adunare a studenților bucureșteni. Spre a se deosebi de alți preoți din București cu numele Georgescu, părintele Nicolae, semnează pe viitor actele cu numele Nicolae Georgescu-Edineț. Ca și la Edineț, în noua parohie, părintele s-a implicat activ în realizarea îndatoririlor sale duhovnicești. Între anii 1930-1935, sub îndrumarea preotului paroh a fost restaurată biserica și s-a construit casa parohială. A înființat o bibliotecă cu un număr impunător de carte și un cor bisericesc.

Din inițiativa preotului Georgescu și a studenților enoriași, prin donațiile lor a fost executată o cruce de marmură pentru a fi instalată la mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol. La 24 ianuarie 1932 au mers în procesiune pentru a instaura crucea, fiind întâmpinați de jandarmi. În cele din urmă părintele Nicolae a fost rănit, apoi arestat pentru o perioadă de timp. Datorită curajului său a fost numit de către Patriarhul Miron – “erou al crucii”.

În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1938, părintele Nicolae Georgescu a fost arestat, fiind considerat “simpatizant legionar” și condamnat la 1 an de închisoare corecțională. După eliberarea din temniță a slujit în parohia Curtea Veche până în anul 1945, când noile autorități îl arestează din nou. A fost eliberat și iarăși arestat în primăvara anului 1952, fiind trimis spre “reeducare” la o unitate de muncă (lagăr de muncă forțată). Trece la Domnul la 21 mai 1952 în Penitinciarul Jilava.

Protoiereu Ioan Lisnic Univers Spiritual

Care este rolul Fericirilor în cadrul unei slujbe de înmormântare?

Biserica îi întărește prin Fericiri pe credincioșii participanți la slujba de înmormântare, sădindu-le în suflet nădejdea, în primul rând, că cel adormit nu merge în mormânt, ci în cer, însoțit de rugăciunile Bisericii, unde va fi răsplătit, iar cei prezenți învață să nu se întristeze „ca toți cei care nu au nădejde” în Dumnezeu, „pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El”, la venirea Domnului.

Fericirile rânduite de Biserică la slujba de înmormântare reprezintă Predica de pe munte a Mântuitorului, având și ele un scop didactic-teologic, fiind niște înalte stări duhovnicești la care trebuie să ajungă omul, pentru a putea păși în Împărăția lui Dumnezeu.

Astfel, prima fericire – „Fericiți cei săraci cu Duhul, că acelora este Împărăția Cerurilor” – impune o stare de smerenie, căci prin această fericire se exprimă faptul că un om chiar dacă este sau nu învățat, bogat sau sărac are în suflet un loc pe care nu-l poate umple nici avuția, nici mărirea, nici știința, ci numai Dumnezeu. Săraci cu duhul sunt acei care, oricât de mult bine ar fi făcut, în loc să se laude, se smeresc și recunosc că mai au încă de făcut mult bine și zic: „n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem”.

În continuarea Fericirilor li se garantează acelora care îndeplinesc aceste condiții, expuse în prima jumătate din fiecare fericire, că în cer li se vor răsplăti faptele lor. Adică, cei care au plâns pentru păcatele lor vor fi mângâiați, cei care au fost blânzi cu semenii, „aceia vor moșteni pământul”, cei care au flămânzit și au însetat pentru dreptatea cea cerească și nu pentru cea pământească „se vor sătura”, cei care au avut o inimă curată și sinceră, nemincinoasă, „aceia vor vedea pe Dumnezeu”, aceia care în viața pământească au suportat prigoniri în numele dreptății, „a lor este Împărăția cerurilor”.

Mântuitorul își incheie Predica Sa de pe munte, spunând că vor fi fericiți toți aceia care vor suporta ocări și prigoniri, care apără și propovăduiesc credința în Domnul nostru Iisus Hristos. Într-un final, Fericirile ne încredințează de faptul că cei care îndeplinesc aceste condiții mântuitoare vor avea „multă plată în ceruri”.

Așadar, Biserica îi întărește prin Fericiri pe credincioșii participanți la slujba de înmormântare, sădindu-le în suflet nădejdea, în primul rând, că cel adormit nu merge în mormânt, ci în cer, însoțit de rugăciunile Bisericii, unde va fi răsplătit, iar cei prezenți învață să nu se întristeze „ca toți cei care nu au nădejde” în Dumnezeu, „pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El”, la venirea Domnului.

sursa : Doxologia

Răbdarea …

Una dintre virtuțile de căpătâi ale omului, ale creștinului este sau, ar trebui fie, răbdarea!… De mare calitate dispune persoana care știe o cultive, în tot locul și în tot ceasul, cu toate nu este ceva ușor însă este foarte folositor, atât pentru cel în cauză cât și pentru cei din jurul său!…

Da, frumos și binecuvântat este a ști/a putea te stăpânești în toate, adică fii tu stăpân pe orice situație iar nu stăpânit de ea, ci omul răbdător este unul măsurat, cumpătat, calculat și echilibrat, în orice împrejurare sau context!…

A avea răbdare înseamnă a avea o anumită așezare, pace, cumințenie și rânduială interioară/disciplină lăuntrică!…

Deci, în clipele grele, delicate ori sensibile ale vieții, răbdarea îl poate ajuta pe om în luarea unei decizii corecte, inspirate și eficiente!…

Marele Duhovnic – Părintele Ilie Cleopa spunea , pentru mântuire, omului îi trebuie multă/îndelungă răbdare!…

Iar Părintele Teofil Părăian, la un moment dat, a spus , pentru dobândirea desăvârșirii, omului îi sunt necesare trei lucruri:1. și cunoască locul și rostul2. și împlinească datoriile/obligațiile pe care le are și,3. aibă răbdare!…

Dumnezeu ne ajute ca, niciodată, nu (re)acționăm impulsiv și agresiv ori violent ci, întotdeauna, cu liniște, calm și răbdare; adică facem ceea ce trebuie și suntem datori realizăm, fără a fi/deveni, vreodată, bizari, derizorii sau penibili!…

Așadar, de vrei te mântuiești cu răbdarea te însoțești!…

de Stelian Gomboș

sursa: NapocaNews

Sfinții Împărați Constantin și Elena, cei întocmai cu Apostolii, cuvânt arhieresc

Dacă istoricul Eusebiu de Cezareea (sec. IV d.H.) nu ne-ar fi lăsat în Istoria Bisericească însemnările sale preţioase, acum am fi mult prea săraci în cunoaşterea adevărurilor din primele veacuri creştine. Duhul Sfânt, Carele pretutindeni este şi pe toate le împlineşte, şi-a întins aripile Sale ocrotitoare peste toate veacurile. Şi asupra lui Eusebiu de Cezareea, plinirea Duhului Sfânt a fost excepţională.

Printre preţioasele date istorice, un capitol special cuprinde viaţa Sfântului Constantin cel Mare şi a mamei sale Elena. Ei nu sunt sărbătoriţi ca regi sau împăraţi ci ca pilde vii de smerenie şi viaţă vrednică de urmat. După cum se ştie, n-au făcut parte din ierarhie şi nici din tagma monahală. Ceea ce a aureolat viaţa de sfinţenie a fost apostolatul lor prin decretarea libertăţii Bisericii creştine şi recunoaşterea ei ca instituţie spirituală a lumii.

După cum se ştie, Sfânta Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, era din neamul nostru traco-dac, iar Constanţiu Clor era roman din familie împărătească. El moare de tânăr, în anul 306, iar fiul său Constantin este ales împărat în locul tatălui său.

Aflăm din sfintele istorii că Elena împărăteasa era o mare luptătoare ca militar. De aceea a fost singura femeie care a purtat „virtutea militară”.

Dar nu numai aceasta era virtutea ei cea mai mare. Citim cu admiraţie cum şi-a eliberat toţi sclavii şi a desfiinţat de la curte suita de doamne şi domniţe, care huzureau în lux, intrigi şi lucruri nefolositoare. Se îngrijea de familiile sărace, de orfani şi bolnavi, fiind considerată o adevărată mamă, nu numai împărăteasă şi doamnă.

Fiind botezată creştină din fragedă copilărie, gândul ei era mereu la pacea imperiului şi mai ales la libertatea religioasă. Cuprinsă de mare iubire pentru Hristos Domnul, a săpat pe Golgota şi a găsit crucea pe care a fost răstignit. Crucea Mântuitorului a fost înălţată la 14 septembrie 327, eveniment epocal care a determinat întărirea în credinţa creştină ortodoxă.

Sfârşindu-se firul vieţii pământeşti a fost aşezată în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopole, ctitoria Sfinţilor Împăraţi, apoi a fost dusă la Roma. Tronul ei şi o parte din sicriu se află expuse la Muzeul Vatican.

Sfântul Constantin cel Mare, fiul cel preaiubit al mamei sale Elena, a avut o mare binecuvântare de la Dumnezeu ca să fie oblăduit de sfânta sa mamă cea mai mare parte a vieţii sale.

Hotărât lucru, dacă azi Sfântul Constantin este prăznuit în întreaga lumea alături de sfânta mamă Elena, aceasta se datorează, mai ales, că a ascultat şi a împlinit sfaturile preţioase ale mamei sale.

Sfântul Constantin cel Mare, după ce ajunge împărat, înainte de a se lupta cu Maxenţiu, vede pe cer chipul luminos al Crucii lui Hristos cu inscripţia: „În acest semn vei învinge!”, vedenie avută, se pare, prin părţile noastre româneşti, la Dervent-Ostrov, în anul 312.

După ce învinge pe păgânul Maxenţiu, dimpreună cu Liciniu, dau Edictul de la Milano, în 313, recunoscând libertatea mult aşteptată a Bisericii creştine.

Din 18 septembrie 324, Sfântul Constantin ajunge singur stăpânitor al Imperiului de Răsărit şi Apus, începând mari reforme. Între reformele întreprinse se înscriu cu precădere:

-La anul 318 decretează înfiinţarea justiţiei şi a instanţelor episcopale;
-Întăreşte graniţele imperiului până în părţile noastre. Îl găsim la Romula-Molva, însoţit de episcopul locului, Ştefan;
-În anul 321 dă un decret pentru organizarea Bisericii creştine şi orânduieşte prăznuirea Duminicii în întreg imperiul;
-În acelaşi an 321 începe lupte împotriva carpilor, triburi de daci liberi, care atacau imperiul, şi învingându-i, împăratul ia şi numele de „Maximus Carpicum”, după cum a ridicat un arc de triumf la Roma;
-Reface trei poduri impresionante peste Dunăre: Sucidava (Celei), Drobeta Turnu Severin şi Cernavodă pentru a organiza rezistenţa împotriva popoarelor migratoare;
-În anul 322 învinge pe sarmaţi, iar în 323 pe goţii care ocupaseră populaţia daco-romană;
-Convoacă primul Sinod Ecumenic la Niceea, în anul 325, unde s-au strâns 318 Sfinţi Părinţi dând cele 7 articole din Simbolul de credinţă;
-Construieşte noul oraş pe care-l va numi Constantinopol, inaugurat la 11 mai 330, cu o grandioasă prăznuire.

Lasă prin testament Imperiul Roman de Răsărit şi Apus fiilor săi:

-Constantin al II-lea – Britania, Galia şi Spania;
-Constans – Italia, Iliricum şi Africa;
-Constanţiu (Dalmatius) – Peninsula Balcanică şi Asia.

Înainte de a muri are o vedenie care l-a determinat să dorească botezul creştin. Episcopul Eusebiu de Cezareea, la reşedinţa imperială din Nicomidia îi săvârşeşte Sfânta Taină a Botezului, despre care a scris pe larg în Istoria sa bisericească.

La 21 mai 337, marele Împărat al Răsăritului şi Apusului, Constantin cel Mare şi Sfânt, păşeşte spre zările albastre ale Cerului, iar trupul lui a fost aşezat în biserica Sfinţilor Apostoli din iubitul său oraş, Constantinopol.

Peste veacuri, Sfinţii Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena, primesc cinstirea după cuviinţă a tuturor creştinilor din lume.

În România sunt numeroase biserici închinate Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Catedrala Patriarhală este pusă sub patronajul sfânt al Sfinţilor Împăraţi şi aceasta nu în mod întâmplător.

Cred nestrămutat că Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au călcat cu piciorul lor nu numai pe Dunăre cu corăbiile în cetatea Celei, ci, trecând peste podurile făcute, au ajuns şi în părţile noastre argeşene.

Încă mai era cetatea Argesis!

Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, vă rugăm să ne întăriţi în credinţă şi să fim statornici!

† Calinic Argatu, Episcop al Argeşului şi Muscelului

sursa: Pridvorul

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php