Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

Nebunia războirii cu morții. Pagina LEGENDE VII interzisă pe Facebook.

Aflu că Facebook a închis pagina magazinului „Legende vii” pe motiv că „încalcă standardele comunității”. Se pare că imaginea lui Valeriu Gafencu a fost cea care contravenea „standardele comunității”, căci zilele acestea au fost blocate numeroase conturi care postaseră portretul Sfântului Închisorilor. Chipul serafic al unui tânăr azvârlit în temniță pentru un ideal la vârsta de 20 de ani și ieșit prin martiraj într-o groapă comună, la 30 de ani, reprezintă un pericol pentru pacea lumii…

Atat de mult îi înspăimântă acești morți pe mai-marii veacului acestuia, încât prigoana împotriva lor capătă forme dintre cele mai nebunești. Tot astfel, acum 2000 de ani, în nebunia lor, alți mai-mari, tot în numele păcii, au pecetluit mormântul Nazariteanului pe care Îl răstigniseră, comandând și o strajă militară la gura gropniței. Și cu toate acestea sau împotriva lor, El a înviat!

Așa va învia si Adevărul în această țară, si Dreptatea acestui neam vândut la el acasă…

Să credem deci, în învierea României!

Suntem alături de #LegendeVii.

Hristos a înviat! Lupta continuă!

Luptătorii din Rezistența anticomunistă din Dobrogea, pomeniți la Arhiepiscopia Tomisului. Dobrescu, Asociația „Gogu Puiu și haiducii Dobrogei”: „Un lucru prea puțin prețuit la noi. Nu ne împăcăm cu fantomele trecutului fără să ne cunoaștem istoria”

Numeroși luptători arestați și condamnați de justiția comunistă la pedepse grele de detenție, au fost masacrați în secret de Securitate, în cadrul acelor transporturi ale groazei, cunoscute drept «trenurile morții».

Astfel, astăzi, la aproape șapte decenii de la lichidarea ultimelor rămășițe ale grupărilor de gherilă anticomunistă din Dobrogea, urmașii celor căzuți, alături de clerul Bisericii Ortodoxe Române, au luat inițiativa unei slujbe de înmormântare, prin care toți cei căzuți în condiții terifiante, fără de cruce și fără mormânt, să primească rânduiala cuvenită, întru odihna veșnică a sufletelor lor. La ceremonie a fost prezentă și Zoe Rădulescu (FOTO JOS), fiica lui Gogu Puiu, liderul mișcării de rezistență din Dobrogea; nepoata lui Gogu Puiu, Elena Puiu, precum și reprezentanți ai Asociației „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei”, vicepreședintele asociației și secretar al Fundației „Ion Gavrilă Ogoranu”, Florin Dobrescu; foști deținuți politici, dar și alte personalități politice locale, precum președintele PNȚCD Constanța, Adrian Țapliuc.

„Nu putem construi o societate nouă, o societate întemeiată pe valori, fără să ne cunoaștem și să ne cinstim martirii, care sunt modele vii și pot constitui, practic, modele pentru tineretul de azi. (…) Am avut în familie rude care au luptat și au suferit în acțiunea lor anticomunistă și vreau să subliniez faptul că noi românii ar trebui să fim mândri că pe teritoriul României, după 1945, s-a desfășurat cea mai îndelungată și cea mai amplă rezistență armată anticomunistă din toate țările din fostul lagăr socialist. Este un lucru prea puțin prețuit la noi în țară și dacă polonezii, ungurii sau cehii ar fi avut o astfel de rezistență aceasta ar fi fost cinstită, prețuită și perpetuată așa cum se cuvine. Este nevoie ca societatea civilă să se implice, noi, cetățenii, să suplinim ceea ce autoritățile statului din păcate, de 30 de ani încoace, nu fac absolut deloc. Din motive pentru care nu știu dacă are rost acum să le discutăm… (…) Societatea de astăzi se află într-o criză morală și din aceasta decurg crizele economice sau politice, în care ne zbatem de aproape trei decenii încoace. Cred că exemple de astfel de oameni pe care îi comemorăm și îi amintim de oricâte ori avem nevoie pot constitui nu doar repere, ci și adevărate mijloace de regenerare morală a societății. Nu putem să depășim, să ne împăcăm cu fantomele trecutului care ne bântuie încă, fără a cunoaște istoria și fără a o asuma așa cum a fost. Din păcate, cei care s-au aflat la conducerea statului român prin rotație, în ultimii 30 de ani, nu au dorit ca această rezistență să fie cunoscută și cinstită așa cum se cuvine. Noi ne bucurăm că Biserica Ortodoxă acordă o atenție deosebită și întotdeauna i-am simțit alături în demersurile noastre de recuperare și de perpetuare a memoriei”, a spus vicepreședintele Asociației „Gogu Puiu și haiducii Dobrogei”, Florin Dobrescu.

Gogu Puiu este unul din simbolurile rezistenței anticomuniste, având raza de acțiune în Dobrogea, unde a organizat mai multe focare de luptă armată, cu scopul declarat al eliberării naționale. A organizat focare de rezistență în Târguşor, Cheia, Mihail Kogălniceanu, Băltăgeşti, a făcut legături cu nucleele din Cogealac, Sinoe, Lunca, Beidaud, Sarighiol de Deal, Runcu, Râmnic, Vulturu şi a întărit organizaţiile din Viişoara, Cobadin, Cochirleni, Ciocârlia, Medgidia, Gălbiori și Nistoreşti, la un moment dat 15.000 de oameni fiind sub comanda eroului dobrogean. A fost ucis pe 19 iulie 1950, când, casa fiindu-i asaltată de trupele Securității, și-a utilizat toată muniția și s-a  aruncat pe ultima grenadă ce o purta la şold. Mișcarea de rezistență fondată de el a luptat până spre 1962.

 

de Marius Florian Tomis News

“Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?”

“Prin tot ceea ce facem noi în viaţa noastră păcătoasă, între noi, în Casa Domnului, lovim cu pumnii nerecunoştinţei în sfântul şi dumnezeiescul obraz al Domnului Hristos, Care ne priveşte cu adâncă mâhnire…”

10-The Healing Of The Ten Lepers

Omilia Parintelui Petroniu Tanase

LA DUMINICA A DOUĂZECI ŞI NOUA DUPĂ RUSALII: CEI ZECE LEPROŞI (LUCA 17,11-19)

„Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?”

Spune o veche istorioară că odată s-au adunat la un ospăţ toate virtuţile: bunătatea, milostenia, răbdarea, înfrânarea; şi era o desfătare să le vezi cum se bucurau împreună, ca nişte bune prietene ce erau. Numai două dintre ele se priveau ca nişte străine, nu se văzuseră niciodată. Ele erau binefacerea şi recunoştinţa. Povestirea ne arată cu pildă că aceste două virtuţi se întâlnesc foarte rar, că binefacerea aproape totdeauna este lipsită de recunoştinţă. Acest lucru ne arată şi pilda celor zece leproşi din Evanghelia de astăzi.

Mântuitorul trecea pe lângă un sat şi L-au întâmpinat de departe zece bărbaţi bolnavi de lepră, care strigau: „Iisuse, învăţătorule, miluieşte-ne!” Mântuitorul i-a trimis să se arate preoţilor, precum poruncea legea, iar ei mergând, pe cale s-au tămăduit, dar din zece, numai unul s-a întors să mulţumească binefăcătorului său.

Lepra este o boală foarte grea şi nevindecabilă până astăzi. Omul bolnav de lepră putrezeşte pe picioare, bucată cu bucată, până ce moare. In vechime, cei bolnavi de această îngrozitoare boală erau izgoniţi din casele lor şi din sate şi trăiau prin peşteri şi prin locuri pustii, iar când vedeau pe cineva, trebuiau să strige de departe „Necurat, necurat!” ca să nu se apropie. Dacă cineva se simţea mai bine, trebuia să se arate preoţilor şi numai prin adeverirea acestora se puteau întoarce în casele lor. De aceea şi leproşii din Evanghelie strigă de departe şi Mântuitorul îi trimite să se arate preoţilor.

Care putea fi mai mare fericire ca această vindecare? Din osândit morţii, să te vezi iarăşi sănătos şi reîntors la viaţă, din izgonit a locui cu sălbăticiunile, să te poţi reîntoarce între oameni, în familie, la cei dragi? Şi totuşi pentru o atât de mare binefacere, numai unul din cei zece leproşi se întoarce să mulţumească. Nu te revoltă oare nesimţirea celor nemulţumitori? Cine nu-i osândeşte? Mântuitorul nu cerea niciodată mulţumire pentru binefacerile Sale, ba adesea poruncea celor tămăduiţi de boala să nu spună nimănui minunea. Dar de data aceasta nici El nu a mai putut răbda:

„Oare nu zece s-au curăţit, dar ceilalţi unde sunt? Nu s-a găsit să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta?

A cerut de data aceasta şi Domnul Hristos mulţumită, nu că ar fi avut nevoie de ea, ci pentru ca să ne înveţe pe noi că recunoştinţa este o datorie şi să ne arate că Lui îi place şi răsplăteşte pe cei recunoscători.

Recunoştinţa este o datorie. Viaţa noastră este strâns legată de a altor oameni: de părinţii, de rudeniile, de înaintaşii, de generaţiile care au trăit înaintea noastră şi de la care am moştenit tot ceea ce avem: biserică, şcoală, tradiţii, învăţătură, credinţă. Noi nu am putea trăi fără alţii şi fără bunurile moştenite de la alţii. Putem oare să nu fim recunoscători faţă de ei?Ţara cinsteşte pe eroii ei, pe învăţaţii, pe conducătorii, pe fiii ei vrednici; le ridică monumente, numele lor le dă localităţilor… Şi pe bună dreptate, pentru că tot ceea ce avem şi suntem noi, datorăm în cea mai mare parte altora. De aceea, recunoştinţa este o datorie: e cuviincios, e cinstit, e uman să recunoaştem acest lucru. De aceea suntem datori cu multă recunoştinţă faţă de toţi cei ce s-au ostenit în vreun fel la formarea şi creşterea noastră. Mai întâi părinţilor, care ne-au născut, ne-au crescut şi au purtat grijă de creşterea noastră. Pe urmă învăţătorilor noştri: preotului, care ne-a născut duhovniceşte şi poartă grijă de mântuirea noastră; profesorilor, care ne-au ajutat să ne facem un rost în viaţă şi tuturor binefăcătorilor noştri.

Dar odată cu cetăţeni ai Ţării, noi suntem şi fii ai Bisericii. Purtăm numele unui sfânt, care mijloceşte la Dumnezeu pentru noi şi am primit o mare zestre duhovnicească de la înaintaşii noştri: Sfintele slujbe, cărţile de învăţătură sufletească pe care Sfinţii Părinţi ai Bisericii ni le-au agonisit cu multă osteneală şi cu preţ adesea de sânge, şi pe care noi le folosim de-a gata şi ne mântuim cu ajutorul lor. Oare putem fi noi nepăsători faţă de aceşti mari binefăcători ai noştri, care sunt Sfinţii? De aceea, Sfânta Biserică zilnic ne pune înainte pomenirea lor şi ne îndeamnă să-i cinstim cu cântări de laudă şi rugăciuni de mulţumire, ca unii care de mari daruri ne-am învrednicit şi ne învrednicim de-a pururi a primi de la dânşii.

Dar ce vorbesc de sfinţi? Ei au fost oameni ca şi noi. Cine însă ne-a dat viaţa, căci puteam să nu fi existat niciodată? Cine ne-a dat sănătatea şi toate bunătăţile lumii în care trăim? De aceea, cea mai mare mulţumire se cuvine în primul rând să o aducem lui Dumnezeu, dătătorul tuturor bunătăţilor. Marele Părinte al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare, nedumerindu-se ce am putea noi răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă, înşiră astfel mulţimea bunătăţilor revărsate de Dumnezeu asupra noastră:

Dintru nefiinţă ne-a adus, cu cuvânt ne-a cinstit, ne-a dat hrană din pământ, ne-a dat dobitoacele spre slujire, pentru noi a făcut ploile, pentru noi soarele, plaiul şi câmpia pentru noi s-a împodobit; pentru noi curg râurile, pentru noi izvoarele; marea şi bogăţiile cele din pământ, desfătările cele din toate părţile, toată zidirea şi toate bogăţiile ei pentru noi s-au făcut. Dar de ce să pomenesc numai pe cele mici? Pentru noi Dumnezeu a petrecut între oameni; pentru trupul cel stricat, Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi, către cei robiţi a venit izbăvitor, pentru cei ce şedeau întru întuneric a venit soarele dreptăţii; pe Cruce S-a ridicat Cel fără patimă; la moarte s-a adus Viaţa, la iad Lumina, învierea pentru cei căzuţi; Duhul înfierii, împărăţia Cerurilor, făgăduinţele cununilor şi toate celelalte, care nu este cu lesnire a le număra. Deci ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă?“ (Psalmul 115, 3).

De aceea, Apostolul Pavel ne porunceşte:

„Pentru toate mulţumiţi, totdeauna mulţumiţi, căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Iisus Hristos spre voi” (1 Tesaloniceni 5, 18).

Mulţumire, deci, lui Dumnezeu, întotdeauna şi pentru toate, aceasta este voia lui Dumnezeu.

Bine, poate va zice cineva, mulţumesc lui Dumnezeu pentru sănătate, pentru cutare binefacere primită; dar când sunt bolnav, când mi-a murit cineva din casă, când mi-a mâncat lupul o vită, atunci cum să mulţumesc? Inţelegerea este îngustă, necreştinească, nedeplină. Când eşti bolnav şi doctorul îţi dă o doctorie amară sau îţi face o operaţie dureroasă, oare nu-i mulţumeşti după ce te-ai făcut sănătos? Ba, de multe ori îi plăteşti şi foarte scump.

Dumnezeu totdeauna, mai mult decât noi înşine, ne voieşte fericirea şi mântuirea noastră. Dar fiindcă noi cu greu ascultăm cuvântul lui părintesc, El trebuie să folosească uneori, precum zice Psalmistul, toiagul şi varga, ca măcar cu sila să ne facă binele pe care noi îl refuzăm. Necontenit Dumnezeu îşi revarsă bunătatea Sa peste noi, necontenit ne cheamă, ne îndeamnă, ne dăruieşte tot binele şi fără de El nu putem face nimic; de aceea şi recunoştinţa noastră faţă de El trebuie să fie, cum spune Apostolul: totdeauna şi pentru toate. De aceea şi Marele Vasile ne îndeamnă ca toată rugăciunea noastră să o începem întâi cu lauda, cu mulţumirea, cu recunoştinţa şi pe urmă cu cererea.

Lui Dumnezeu Ii place şi răsplăteşte recunoştinţa. Dar oare cui îi este mai de folos recunoştinţa, celui ce o arată sau celui ce o primeşte? Când este vorba de oameni, amândurora. Deşi când facem o faptă bună nu trebuie să aşteptăm recunoştinţă, adică plată de la oameni, totuşi ne bucurăm de recunoştinţă şi aceasta ne dă curaj să facem şi mai multă faptă bună.

Recunoştinţa, însă, este de mare folos pentru cel ce o arată. Mai întâi el împlineşte o datorie, datoria de a mulţumi pentru binele primit. Apoi recunoştinţa este o faptă bună, ea îl arată pe cel ce o face, om cu suflet bun, drept, cinstit; şi cine dintre noi nu ar dori să fie socotit de semenii săi om bun şi cinstit?

Dar oare Dumnezeu are trebuinţă de mulţumirea şi recunoştinţa noastră? Se-nţelege că nu.Tu eşti Dumnezeu şi bunătăţile mele nu-Ţi trebuiesc“, zice pe dreptate Psalmistul. Oare nu Dumnezeu le-a făcut pe toate şi nu toate sunt ale Lui, pentru ce ar mai avea El nevoie de ceva din partea noastră? Mulţumire şi recunoştinţă nu-I trebuie lui Dumnezeu, dar prin ele noi ne arătăm buna aşezare a sufletului nostru şi pe aceasta o voieşte Dumnezeu. De aceea primeşte cu dragoste şi răsplăteşte recunoştinţa ce I se aduce. Sfânta Scriptură ne dă mulţime de pilde în această privinţă.

Abel primise de la Dumnezeu turme de vite şi el aduce din ele jertfă de mulţumire lui Dumnezeu. Şi zice Scriptura: Dumnezeu a căutat spre Abel şi spre darurile lui, adică le-a primit cu bucurie. După încetarea potopului, Noe, drept mulţumire pentru că se izbăvise de înec, a adus lui Dumnezeu jertfă din toate animalele curate din corabie. Şi zice iarăşi Scriptura, Dumnezeu a mirosit cu bună mireasmă jertfa lui Noe şi l-a binecuvântat pe el şi toată casa lui, pentru jertfa adusă.

De aceea şi Mântuitorul în Evanghelia de astăzi mustră pe cei nemulţumitori: „Oare nu zece s-au vindecat, dar ceilalţi nouă unde sunt?, apoi răsplăteşte pe cel recunoscător. Du-te, îi zice, credinţa ta te-a mântuit. Pe lângă vindecarea de boală îi dă şi încredinţarea mântuirii.

Deci, dacă recunoştinţa este o datorie, dacă ea este o mare faptă bună şi bineplăcută lui Dumnezeu, Care o răsplăteşte cu prisosinţă, apoi nu este nici o faptă mai urâtă decât nerecunoştinţa. Omul nerecunoscător este mai jos şi decât animalele, pentru că animalele ştim cu toţii îşi arată recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor. Poporul iudeu, popor ales de Dumnezeu pentru o înaltă slujire, a căzut din această mare cinste tocmai din pricina nerecunoştinţei.

Am văzut într-o biserică din Ierusalim o icoană a Sfintelor Patimi ale Domnului Hristos. Slugile arhiereilor lovesc cu pumnii în obrazul Domnului, iar El Se pleacă, parcă ferindu-Se de lovituri. Nu-i vine să creadă parcă ceea ce se întâmplă.

„Poporul Meu, ce am făcut Eu ţie şi cu ce îmi răsplăteşti? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe morţii voştri i-am înviat… Cum se poate o astfel de nerecunoştinţa!”

Dar oare noi, Israilul cel nou, creştinii, suntem mai recunoscători decât poporul evreu? Să vedem!

Iată, ne aflăm în locul cel sfânt, în Biserică, acasă la Domnul, Care ne-a chemat la ospăţul Său de Taină. Am venit la El în vizită ca să-I adresăm cuvinte de mulţumire, de recunoştinţă, pentru că atâtea binefaceri am primit de la El. Dar cât de searbede, cât de absente şi fără evlavie sunt vorbele şi simţirile noastre! Stăm lângă El şi privirile noastre rătăcesc cine ştie unde; ne aflăm în jurul tronului Lui, dar noi dialogăm între noi despre lucruri aşa de străine de Locul cel sfânt!… Şi Domnul Se uită la noi cu mâhnire şi nedumerire. Parcă nu-I vine să creadă. Cum se poate? Nici o privire iubitoare şi recunoscătoare de la cei ce şed la Cina Mea, cărora Mă dau zilnic mâncare şi băutură către viaţa veşnică? Iată suntem creştini, purtăm numele lui Hristos, ne lăudăm cu El şi cu Evanghelia Lui şi profităm din plin de această deosebită cinste; ne adunăm în biserici şi mănăstiri în Numele Lui, pentru dragostea Lui. Domnul ne-a iubit fără măsură, până să-Şi dea şi viaţa pentru noi şi pentru toate acestea nu ne cere decât să avem dragoste între noi:

„După aceasta vă vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei…”

Şi totuşi, câtă lipsă de dragoste, câtă duşmănie, câtă ură se află între noi creştinii.Cum e posibil?”, se întreabă Domnul cu mâhnire şi nedumerire. Astfel, prin tot ceea ce facem noi în viaţa noastră păcătoasă, între noi, în Casa Domnului, lovim cu pumnii nerecunoştinţei în sfântul şi dumnezeiescul obraz al Domnului Hristos, Care ne priveşte cu adâncă mâhnire, cu nespusă nedumerire. Parcă nu-i vine să creadă. Cum este cu putinţă?!…

Recunoştinţa este o mare faptă bună. însă ea nu stă numai în cuvinte de recunoştinţă, ci trebuie arătată prin fapte.

Faţă de oameni, aducându-ne aminte de binefacerile primite şi ajutând la nevoie pe binefăcătorii noştri. Mai ales copiii să se grijească de părinţi la bătrâneţe şi la boală, iar când trec din viaţă să le facă rânduielile creştineşti după datină. Dar cu câtă strângere de inimă trebuie să pomenim acest lucru, când vedem în toate zilele atâta nerecunoştinţa, atâţia părinţi bătrâni şi bolnavi şi neputincioşi, uitaţi de copiii lor!

Faţă de Dumnezeu, oare mai este nevoie să o spun, când Biserica ne pune la îndemână atâta comoară de rugăciune? Rugăciunile de seară şi de dimineaţă; rugăciunile înainte şi după masă, la începutul şi la sfârşitul lucrului şi în toate împrejurările vieţii, ca să aducem mulţumire şi recunoştinţă Binefăcătorului a toate. Dar nu numai atât. Trebuie să ne arătăm mulţumirea şi recunoştinţa şi prin faptele creştineşti de milostenie, de bunătate şi dragoste faţă de aproapele; prin faptele bune faţă de noi înşine, adică prin curăţenia şi sfinţenia vieţii, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin participarea la sfintele slujbe din Casa Domnului cu credinţă, cu dragoste şi cu adâncă evlavie şi mai ales prin pregătirea şi apropierea cu vrednicie de Sfintele lui Hristos Taine, la Sfânta Liturghie, care este cea mai mare jertfa de mulţumire şi de recunoştinţă adusă de om lui Dumnezeu. Şi aşa în tot ceea ce facem, să nu uităm niciodată îndemnul apostolesc: Pentru toate mulţumiţi, totdeauna mulţumiţi!” Aceasta este voia Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinstea, mulţumirea şi recunoştinţa în vecii vecilor. Amin.

(din: Parintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantina, Bucuresti, 2015)

sursa: Cuvânt Ortodox

Profesorul Alexandru Mironescu, 46 de ani de la trecerea la Domnul

Profesorul Alexandru Mironescu

Numele lui Alexandru Mironescu este puţin sau deloc cunoscut publicului larg. Născut la Tecuci în anul 1903, după studiile efectuate în ţară, Alexandru Mironescu îşi susţine doctoratul la Paris şi se întoarce în 1930 în România, devenind profesor universitar de chimie organică. Om de ştiinţă, aşadar, dar şi scriitor, prefaţat de Panait Istrate şi remarcat de G. Călinescu în bine cunoscuta sa Istorie a literaturii…

Când spui om de ştiinţă, te gândeşti aproape automat la o persoană plină de certitudini, formată în duhul pozitivismului — duh al secolelor al XIX-lea şi al XX-lea — adică al convingerii că deţine cheile cunoaşterii. Pentru un astfel de om, totul se reduce la materie, la existenţa terestră şi la nişte „legi“ abstracte care ne conduc viaţa în felul analog în care agenţii de circulaţie, cu ajutorul radarelor, dirijează traficul. Atitudinea aceasta, suficientă şi mecanicistă, este astăzi depăşită în ştiinţă, însă ea a guvernat omenirea timp de peste o sută cincizeci de ani. Din ea au izvorât atât materialismul dialectic, cât şi ateismul prigonitor, în ţările comuniste, respectiv, ruperea de Dumnezeu şi de Biserică, în Occident, adică acolo unde s-a şi zămislit stearpa perspectivă ontologică, ale cărei rădăcini coboară până la Renaştere şi trec prin Protestantism şi Iluminism.

A socoti însă că om de ştiinţă şi liber-cugetător (eufemism pentru ateu) sunt noţiuni sinonime este profund eronat. Newton era un credincios îmbisericit, iar Einstein a declarat că teoriile sale ştiinţifice nu pun cu nimic sub semnul întrebării existenţa lui Dumnezeu. Corelarea ştiinţei cu necredinţa este proprie pozitivismului. Deşi s-a format în această zodie neprielnică spiritului, Alexandru Mironescu a fost un credincios autentic, un trăitor ortodox şi a devenit un mărturisitor. El a vorbit, de altfel, într-o carte din 1945, despre Limitele cunoaşterii ştiinţifice, după ce, în 1938, tipărise o lucrare, intitulată Spiritul ştiinţific. Dar Alexandru Mironescu nu ar fi ajuns un trăitor şi un gânditor creştin, aşa cum ni-l înfăţişează manuscrisele rămase în urma lui şi reeditate abia în ultima vreme, dacă nu ar fi frecventat, între 1945-1958, „Rugul aprins“ de la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

Rugul aprins a fost un centru de comuniune creştin-ortodoxă, care a marcat benefic Biserica noastră în perioada postbelică. A fost locul în care s-au întâlnit, în practica rugăciunii şi a trăirii, cele două elemente constitutive ale Bisericii: mirenii şi clericii. Laicii de la „Rugul aprins“ erau intelectuali dornici să afle adevărata cale a Adevărului şi a Vieţii. Între ei s-au prenumărat poeţii Vasile Voiculescu şi Ion Barbu, prozatorul Ion Marin Sadoveanu, arhitectul Constantin Joja. Au venit în atingere cu acest mediu duhovnicesc tinerii — pe atunci — Virgil Cândea şi Alexandru Duţu, care au urmat într-ascuns Institutul Teologic şi alţi oameni mai puţin cunoscuţi. Sufletul sau organizatorul „Rugului aprins“ a fost părintele Benedict Ghiuş, dar l-au frecventat, de asemeni, părintele Sofian Boghiu, părintele Dumitru Stăniloae, ca şi călugării Petroniu Tănase şi Roman Braga, ultimul furnizând recent şi cea mai substanţială relaţie despre acest cerc de comuniune duhovnicească fără precedent la noi şi poate chiar în lumea ortodoxă.

Pentru că este evident că „Rugul aprins“ răspundea exigenţelor, provocărilor şi vicleşugurilor lumii moderne. Dar el era, aşa cum cu îndreptăţire arată părintele arhimandrit Roman Braga, şi o formă de rezistenţă spirituală în momentul în care năvălea peste România viforul comunismului. Nu întâmplător, pivotul acestei mişcări duhovniceşti — cred că putem să o numim astfel — a fost un călugăr rus, Ioan Kulîghin, duhovnicul mitropolitului pribeag Nicolae al Rostovului. Mitropolitul refugiat din Rusia Sovietică a murit în primii ani de după război şi îşi doarme somnul de veci pe aleea ierarhilor de la Cernica. Pe când eram stareţul acestei mănăstiri, i-am îngrijit mormântul aflat în apropierea bisericii-paraclis cu hramul Sfântul Lazăr. Ioan Kulîghin, însă, duhovnicul care i-a învăţat pe cei de la „Rugul aprins“ rugăciunea autentică, a fost ridicat de poliţia politică sovietică (NKVD) şi deportat în Siberia, unde s-a şi stins la scurt timp. În anii 1958- 1959, Securitatea a arestat pe majoritatea celor ce frecventau cercul de la Mănăstirea Antim.

Atunci au intrat în închisoare, în urma unui proces de proporţii, care purta chiar numele de Lotul Rugului aprins, părinţii Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuş, Roman Braga, Sofian Boghiu — menţionez numai o parte dintre ei — şi o serie de intelectuali laici, între care profesorul Alexandru Mironescu, care a primit o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare, din care a efectuat cinci. Tot atunci a fost închis şi Vasile Voiculescu. Procesul acesta, soldat cu condamnări de 20-25 de ani de temniţă, era prefaţa la noul val de persecuţii dezlănţuit asupra Bisericii şi la Decretul 410 din 28 octombrie 1959, menit să ne distrugă monahismul. Am recurs la această paranteză, lungă, pentru a arăta care sunt liniile de forţă ale personalităţii profesorului Alexandru Mironescu. Cum spuneam, paginile sale de meditaţii şi reflecţii creştine au apărut — parţial — abia în anii din urmă. M-am gândit să extrag doar pasaje dintr-un tulburător eseu, intitulat „Sine intermissione orate”, redactat în anul 1970, aşadar, cu trei ani înaintea morţii.

După cinci ani de recluziune, într-o vreme în care comunismul se aşezase temeinic şi părea de neclintit în ţările din Răsăritul Europei, Alexandru Mironescu îşi mărturisea liniştit şi ferm nestrămutata credinţă în Dumnezeu: „Afirm, aşadar, din punctul acesta al vieţii mele, care n-a fost deloc de huzur şi nici măcar comodă, că Dumnezeu — inomabilul, Cel de nenumit, dar partenerul nostru prin Iisus Hristos, Fiul Său — este temeiul, stânca întregii noastre existenţe. La acest nivel, controversa, semnul de întrebare, dialogul dubitativ, înarmat cu zorzoanele alambicului sau ale oricărui rafinament sunt astăzi pentru mine fastidioase, penibile, ridicole şi, în sfârsit, complet neinteresante… Nu-L mai apăr de mult pe Dumnezeu, ci Îl afirm. Îl mărturisesc în măsura în care Îl cunosc în mine; şi de mult nu mă mai scandalizează cei care Îl tăgăduiesc sau Îl nesocotesc“ (Cf. Al. Mironescu, Calea inimii, Bucureşti, 1998, p. 228).

Pentru a ajunge însă la Dumnezeu, este imperioasă rugăciunea, arată ferm convins Alexandru Mironescu; titlul eseului său, aşa cum am văzut, nu este decât versiunea latinească a celebrului îndemn paulin: Rugaţi-vă neîncetat! În acest textmărturisire, care se cuvine citit în întregime şi vă îndemn să-l descoperiţi, impresionant prin adevărurile sale, copleşitoare este convingerea că rugăciunea este solidară cu Lumea şi cu existenţa noastră: „Rugăciunea — ca şi Viaţa — este precară şi necontenit ameninţată cu instabilitatea, căci nu se păstrează chiar de la sine un echilibru, o unitate spiritual-naturală. Dar ar fi o mare eroare să credem că această coloană vertebrală a Lumii, care este Rugăciunea, este numai închipuire sau că ea a fost exterminată. Cum soarele şi ploaia nu încetează să fie, tot astfel şi rugăciunea este în viaţa lumii, în viaţa noastră sine intermissione (neîncetat, n.n.).

De fapt, problema este de participare, de participare la binefacerile soarelui şi ale ploii, ca şi la binecuvântata revărsare de har” (op. cit., p. 241, subl. aut.). Asemenea pilde-etalon de trăire creştină şi credincioşie s-ar cuveni reproduse în manualele de religie şi în cursurile de Teologie.

IPS Calinic Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Alexandru Mironescu – o figură admirabilă

 

Un om complex, sincer şi generos. O figură admirabilă. Deşi avea o pregătire ştiinţifică, a fost poet, romancier, critic de teatru, eseist, publicist, memorialist. A debutat ca ateu al şcolii franceze şi a sfârşit ca mistic ortodox. A făcut politică socialistă dar el vedea un socialism moral-creştin şi deci era printre socialişti ca o cioară albă.

A participat intens la mişcarea de la „Rugul Aprins”, din care cauză a şi fost condamnat. A făcut 5 ani de temniţă ca un spadasin. Poeziile lui filocalice, încă nepublicate, vor ocupa un loc ales în literatură.

După eliberare s-a păstrat netulburat, necompromis. Credea în Dumnezeu şi practica rugăciunea inimii dar era dublat de un om cu rigoare intelectuală, realizând o ţinută echilibrată şi armonioasă.

– S-a terminat cu comuniştii, spunea el.

– Dar cum? îl întrebam eu.

– Păi ăştia, socialiştii ăştia din Vest au să facă ceva.

– E o dublă naivitate, spuneam eu. Comuniştii sunt plini de avânt iar socialiştii occidentali vor avea soarta socialiştilor români.

– Fleacuri, zicea el. Eşti pesimist. Ai suferit prea mult, nu vezi că nu mai există comunişti?

– Nu există comunişti de credinţă dar există comunişti politici, obsedaţi de putere nemăsurată şi conştienţi de eficacitatea sistemului marxist-leninist.

– Eu poate nu voi mai trăi, dar voi veţi vedea cum sucombă această băşică umflată a marxism-leninismului!

Era naiv politic.

Înainte de a muri de cancer spunea: „Merg senin în cealaltă viaţă. Nu mă îndoiesc de existenţa ei dar sunt atent aşa, ca într-un laborator, să văd cum va fi!”.

A sfârşit senin, lucid, plin de dragoste şi înţelepciune.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 311-312)

Cazul Alexandru Mironescu – întîlnirea între spiritul ştiinţific, spiritul artistic şi spiritul religios

 

Chiar dacă nu la fel de aureolat ca descoperitorul insulinei, profesorul Alexandru „Codin” Mironescu rămîne un reper în filosofia ştiinţei la români, ca şi în posibila bună întîlnire între spiritul ştiinţific, spiritul artistic şi spiritul religios. Savant şi scriitor, figură proeminentă a grupării spirituale a „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, om de cultură, dar şi de discretă şi profundă duhovnicitate, el a îmbinat cercetarea cu credinţa şi scrisul cu rugăciunea, impunîndu-se încă din perioada interbelică, atît ca teoretician al cunoaşterii ştiinţifice, cît şi ca romancier. Părintele Andrei Scrima îl caracteriza la rîndul său cu căldură în Timpul Rugului Aprins.

Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană (Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, mai ales pp. 142-143); profesorul Mironescu a ars în flacăra vie a spiritualităţii de la Antim, dar a împărtăşit şi mucenicia multora dintre cei trecuţi pe acolo (în timpul războiului, dar şi cîţiva ani buni după aceea); refuzînd orice compromis cu regimul comunist, a fost condamnat, în 1958, la 20 de ani de închisoare, din care a efectuat 5, eliberîndu-se cu sănătatea grav şubrezită. Zece ani mai tîrziu, la înmormîntarea sa, Părintele Benedict Ghiuş (unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai răposatului) spunea:

Alexandru Mironescu a iubit credinţa autentică, a cunoscut-o, a trăit-o şi a mărturisit-o fără emfază, «cu simplitate şi normalitate», cum îi plăcea lui însuşi să spună […]. Despre toată credinţa aceasta a lui vor mărturisi, la vremea lor, manuscrisele care au rămas de la el”.

Şi într-adevăr, de la Alexandru Mironescu a rămas o însemnată operă postumă, însumînd eseuri, dialoguri, mărturisiri şi scrieri literare (de valoare mai mult mistică decît estetică, un loc aparte îl ocupă Poemele filocalice, considerate de autorul însuşi a fi lamura creaţiei sale şi pe care am avut prilejul să constat că Părintele Galeriu nu le ignora, deşi pe atunci încă nu se editaseră).

Părintele Galeriu nu numai că-l preţuia pe Alexandru Mironescu (ca om de ştiinţă creştin şi ca fost deţinut politic anticomunist), dar a înţeles să pună umărul, la începutul anilor ‘90, la relansarea sa publică; sub egida Editurii Harisma au fost reeditate – în premieră după 1989 – două dintre cărţile profesorului, pe care părintele a găsit şi vremea să le prefaţeze (în colaborare cu Ion Andrei Dorobanţu): Certitudine şi adevăr (1992) şi Limitele cunoaşterii ştiinţifice. Contribuţia ştiinţelor experimentale la problema epistemologică (1994). Intenţia – care, din păcate, nu s-a putut realiza ca atare – fusese aceea de a se (re)edita la Harisma întreaga operă mironesciană. Rămîne însă semnificativ faptul că atenţia părintelui a mers prioritar spre sintezele de filosofia ştiinţei.

Ceea ce părintele a ţinut să pună în evidenţă cu precădere (cum obişnuia, cînd venea vorba, şi în predicile sale) a fost, înainte de orice alte detalii, atitudinea faţă de cunoaştere şi creaţie a unui adevărat savant creştin, chemat să reprezinte o pildă şi un model pentru noile generaţii. „Cunoaşterea omului nu e o socoteală de ici pînă colo şi de azi pînă mîine. Ea implică angajamente puternice şi răspunderi înfricoşătoare”, afirma Mironescu. Şi părintele glosează:

„Cunoaşterea aceasta a lumii înconjurătoare, cît şi a noastră înşine, este chiar mai mult decît o simplă «şansă» oferită nouă de a lua parte la un grandios proiect cosmic, este o raţiune de a fi, a omului ca o conştiinţă a lumii”.

Mironescu era de părere că „în nici un alt domeniu al activităţii, mai mult decît în acela al ştiinţei, omul, lucrînd, nu s-a simţit mai aproape de puterea de creaţie a lui Dumnezeu”, dar părintele ştie bine că e loc şi de multă sminteală, slăbiciunea putîndu-l rătăci pe cel neaşezat spiritual: „Căci el poate să cadă în păcatul trufiei şi, neîngăduit, ca un intrus luciferic, să considere că el la rîndul său se poate substitui Creatorului”. Pentru a lămuri deplin lucrurile din punct de vedere creştin, se face un mic excurs biblic (Facerea 2, 16-17; Ioan 17, 3) şi patristic (Sf. Ioan Damaschin), arătîndu-se că avertizarea originară de a nu mînca din „pomul cunoştinţei binelui şi răului” nu viza interzicerea sau îngrădirea cunoaşterii, ci doar prevenea asupra posibilelor ei sminteli („Dumnezeu a vrut tocmai să-l prevină pe om de sfîşierea lăuntrică între bine şi rău, de fructul otrăvit al răului care înseamnă păcat, adică despărţire de Dumnezeu, stricăciune, moarte”). Cum observa şi Mironescu, laicizarea ştiinţei este o tendinţă stupidă şi un corolar al smintelilor potenţiale ale spiritului cunoscător. Poziţia cu adevărat creştină a fost surprinsă şi formulată memorabil de Shakespeare în Hamlet: There are more things in heaven and earth, Horatio, than are dreams of in your philosophy („Tainele cerului şi-ale pămîntului, Horatio, sînt mult mai multe decît închipuie filosofia ta”), sau de un Leonardo da Vinci („Iată că din marea cunoaştere se naşte marea smerenie”), ca să rămînem în sistemul de referinţă cultural. Mironescu nu numai că neagă argumentat presupusa incompatibilitate între credinţă şi cunoaştere (inclusiv ştiinţifică), dar îşi exprimă admirabil convingerea că fără o credinţă în genere, pe deplin definită şi asumată, orice cunoaştere este oarbă sau inconsistentă; creştineşte vorbind, „dacă nu suflă peste ele darurile Duhului”, toate ştiinţele „rămîn semne moarte” (sau, cum spunea Kepler, ne tot jucăm cu simboluri, uitînd pînă la urmă că nu este vorba decît de un joc…).

În prefaţa mai amplă la Limitele cunoaşterii ştiinţifice, părintele consideră că, după lunga modă pustiitoare a pozitivismului, două sînt realităţile pe care trebuie să le reafirmăm astăzi cu precădere: că „spiritul se află dincolo de materie şi stă la baza ei” şi că „dincolo de spirit este cealaltă lume, lumea divină, a originilor, a informaţiei, a proiectelor” (Sophía divină necreată, în termeni mai teologizanţi). Gîndirea lui Alexandru Mironescu (ca şi cea a lui Nicolae C. Paulescu odinioară, dar cu mai mult aparat teoretic şi într-un limbaj mai apropiat de cel al momentului actual) a fost conformată de aceste două adevăruri fundamentale, iar pertinenţa şi actualitatea ei se vede şi din aceea că foarte mulţi filosofi şi oameni de ştiinţă de după el au îmbrăţişat şi adîncit concepţii asemănătoare (de data aceasta sînt invocaţi, între alţii, Roger Sperry, Lyall Watson, Heinz Pagels, Niels Bohr şi Victor Weisskopf – care, prin 1975, a conferenţiat şi la Bucureşti despre „Limitele şi frontierele ştiinţei”).

„Cartea lui Alexandru Mironescu – conchide părintele – este o formidabilă pledoarie nu doar pentru utilitatea efortului de a gîndi, ci şi pentru bucuria pe care o poate aduce în minte şi suflet acest act care este indispensabil în apropierea noastră de înţelegerea actului Creaţiei şi, implicit, a rostului şi rolului fiinţării noastre pe faţa Pămîntului. […] Într-un secol în care fie s-a vorbit despre incompatibilitatea ştiinţă-religie (extinzînd-o pînă la incompatibilitatea cu credinţa chiar), fie s-au produs scrieri (semi)docte în intenţia de a descoperi sursele «ştiinţifice» ale textului biblic, în Limitele cunoaşterii… întîlnim o adevărată comuniune ştiinţă-religie, în care credinţa (prin intermediul Revelaţiei) vine să lumineze cunoaşterea noastră, care în fond este una singură, după cum unul singur este Dumnezeu, indiferent de numele pe care I-l dăm”.

Poate că niciodată Ortodoxia nu s-a rostit mai clar asupra acestor raporturi delicate, iar dacă într-un viitor indefinit ştiinţa se va apropia tot mai mult de credinţă, atunci poate vom fi mai recunoscători decît sîntem astăzi faţă de cei care nu s-au îndoit nici o clipă că marile adevăruri au loc deplin în limba şi în duhul nostru, ca un dar profetic şi răscumpărător de vremuri, care s-ar cuveni să ne înduplece la îndrăzneala de a fi mai mult decît sîntem…

(Răzvan Codrescu – Revista Rost, nr. 55 din septembrie 2007)

via Fericiti cei Prigoniti

 

 

Sfântul Antonie cel Mare, monahul întrebărilor mântuitoare

Pomenim astăzi pe Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, „părintele monahilor“. Urmând îndemnul Patericului – „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească!“ – vom încerca să-l descoperim pe Sfântul Antonie prin condeiul sfântului său ucenic aghiograf şi prin scrierile unui ierarh român cărturar ce i-a purtat numele după călugărie. „Ca un luceafăr în pustiul Egiptului strălucind“, îl numim pe Sfântul Antonie în Acatistul închinat lui, şi îl cinstim drept monah desăvârşit, ce ne oferă răspunsuri la întrebări despre mântuire.

Primul aghiograf al Sfântului Antonie cel Mare a fost ierarhul pe care îl vom prăznui mâine, Sfântul Atanasie al Alexandriei, ucenic ce ne-a lăsat în scris viaţa monahului egiptean. Un alt exeget al vieţii şi învăţăturilor „părintelui monahilor“ este ierarhul Antonie Plămădeală, cel care, în ziua de 14 septembrie 1949, când i s-au cântat „Braţele părinteşti“ la Mănăstirea Prislop, a lepădat numele Leonida, de mirean, numindu-se Antonie călugărul. Peste ani, avea să mărturisească faptul că mai întâi l-a descoperit, şi abia apoi l-a căutat pe cuviosul al cărui nume i-a fost rânduit de naşul de călugărie. Pe 17 ianuarie 2002, după slujba de Te Deum săvârşită în Catedrala Mitropolitană din Sibiu de către Episcopul-vicar Visarion Bălţat (astăzi chiriarhul Tulcii) drept mulţumire pentru binefacerile revărsate asupra IPS Antonie Plămădeală în ziua pomenirii sfântului său cuvios ocrotitor, ierarhul mărturisea: „Stau şi mă gândesc la acest mare sfânt. Faptul că eu port acest nume nu mi se cuvine mie a mă lăuda întru aceasta… Era demult, demult, în 1949, stareţ la Mănăstirea Prislop, călugărul Arsenie Boca. Mă întrebase înainte de a mă călugări ce nume aş vrea să port. Eu am spus un nume, unul străin, cum să-i zic astăzi, atunci eram îndrăzneţ, eram tânăr, aveam 23 de ani, probabil. Convenisem cu părintele stareţ să-mi pună numele Diogene. Eram tânăr, vă imaginaţi. Era în urmă cu o jumătate de secol. Când colo l-am auzit pe părintele Arsenie zicându-mi Antonie. Cred că s-a gândit bine că mi-a schimbat ideea mea şi, în consecinţă, numele. Apoi am căutat să mă apropiu de nume şi să-i dau un anume conţinut. Nu ştiu dacă am reuşit. Eu vă spun drept că m-am străduit şi în relaţiile cu oamenii, şi în relaţiile cu Biserica şi cu activitatea mea de zi cu zi, m-am străduit să-i semăn cumva. Nu ştiu ce-am reuşit. El e sfântul care mi-a dat putere, încredere şi cuvântul atunci când a trebuit să-mi fac datoria mea de episcop“. Şi de atunci, luând exemplul lui Alexandru cel Mare, care la un moment dat şi-a mustrat un soldat tiz spunându-i: „Sau lepezi acest nume căruia acum nu-i faci cinste, sau fă-te vrednic de el“ -, tânărul monah a căutat să se facă vrednic de numele Sfântului Antonie, pe care-l purta.

La masa de lucru de la Sibiu, având în faţă Patrologii, Filocalia, Patericul şi mărturiile din Părinţi şi Scriitori Bisericeşti despre Cuviosul Antonie cel Mare, Mitropolitul Antonie a aşternut pe hârtie gânduri despre sfântul său ocrotitor: „Sfântul Antonie cel Mare a fost, încă din timpul vieţii, în atenţia lumii cunoscute din vremea aceea, în atenţia călugărilor, a credincioşilor şi a împăraţilor. În anul următor morţii sale, care s-a petrecut în anul 356, Sfântul Atanasie cel Mare – tot un cel mare – i-a şi scris Viaţa, în 94 de capitole, realizând astfel cea dintâi scriere bine documentată asupra vieţii ascetice din cadrul vieţii monahale, pornind de la un exemplu şi un model viu, pe care l-a cunoscut îndeaproape, pe care l-a ascultat şi cu care s-a sfătuit. Am putea spune că, fără a urma procedee complicate, Sfântul Atanasie cel Mare a săvârşit prima canonizare a unui ascet, pornind de la datele de toţi cunoscute şi de toţi recunoscute, ale virtuţilor şi sfinţeniei celui abia trecut la Domnul. Sfântul Atanasie a aşternut în scris ceea ce poporul credincios consacrase, canonizase încă din timpul vieţii cuviosului. […] Mi-aş îngădui să spun că Sfântul Antonie a fost un Socrate al creştinismului, iar Sfântul Atanasie cel Mare a fost Platonul său, adică acela care i-a notat în scris şi i-a perpetuat astfel opera predată prin viu grai“.

Cuviosul ce s-a nevoit mai bine de 80 de ani în pustia Egiptului avea acea sfântă îndrăzneală de a cere sfat de la Dumnezeu şi se învrednicea de răspuns: „Şezând odată în pustie, a venit în lenevire şi în multă întunecare de gânduri, şi zicea către Dumnezeu: «Doamne, vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile; ce voi face în tristeţea mea? Cum mă voi mântui?» Şi sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut pe oarecare care îi semăna şezând şi împletind o funie, apoi se scula de la lucru şi se ruga, şi iarăşi se aşeza şi se apuca de împletit funia. Apoi iarăşi sculându-se, se ruga. Acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie. Şi a auzit pe înger zicând: «Aşa fă, şi te mântuieşte». Iar el, auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală, şi făcând aşa se mântuia“. Mitropolitul Antonie Plămădeală comenta această întâmplare: „Acest «se mântuia» îmi place teribil. A mântui, într-un anumit înţeles din vorbirea moldovenească mai ales, presupune un sfârşit a ceva: a termina. Aici el are înţeles de drum, de împlinire pe parcurs, de înaintare către mântuirea din urmă, care va fi terminarea drumului spre ea. Mântuirea, aşadar, nu e un sfârşit. E un drum. Nu va fi numai acolo, dincolo. Începe aici. Muncind şi rugându-se, Avva Antonie «se mântuia»! Încă o dată: cât e de frumos! Şi cât e de adevărat!“

Un alt dialog minunat din viaţa Sfântului Antonie cel Mare a fost provocat de întrebări ce ne frământă până în zilele noastre: „Acelaşi Avva Antonie, căutând la adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, a cerut zicând: «Doamne, cum unii trăind puţin, mor, iar alţii prea îmbătrânesc? Şi pentru ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar cei drepţi sunt săraci?»“. Mitropolitul Antonie Plămădeală le tâlcuieşte: „Întrebări capitale! Mari întrebări! Cine nu şi le-a pus? Cine nu şi le pune? De la cei mai mari înţelepţi, până la oamenii de rând; de la cei credincioşi, la cei necredincioşi, cine nu şi le pune? Şi iată: şi le-au pus şi sfinţii. Pe Dostoievski, marele scriitor ortodox din veacul trecut şal XIX-lea, n.r.ţ, l-au chinuit o viaţă întreagă astfel de întrebări. Răspunsul Sfântului Antonie i-a venit chiar de la Dumnezeu, şi e sigur că s-a mulţumit cu el. Dacă i-ar fi venit de la oameni, poate că ar mai fi rămas cu întrebările deschise. Dacă am fi vrednici să vorbească Dumnezeu şi cu noi, poate că ne-ar da şi nouă acelaşi răspuns. Dat Sfântului Antonie, a rămas pentru veşnicie valabil şi pentru noi. De aceea a şi fost păstrat în tradiţia bisericească. Iată răspunsul: «I-a venit lui glas (din cer) zicând: Antonie, ia aminte de tine, că acestea sunt judecăţi ale lui Dumnezeu şi nu-ţi este ţie de folos a le şti!» Punct. Mai avem întrebări? De ce să n-o recunoaştem: noi mai avem. Cu noi n-a vorbit Dumnezeu, şi credinţa noastră vrea mereu probe şi explicaţii. Sfântul Antonie n-a mai avut întrebări. Episodul s-a încheiat cu ultimul cuvânt lăsat lui Dumnezeu. De aceea a ajuns Antonie, Sfântul Antonie cel Mare“.

Vrednicul de pomenire mitropolit îl numea pe Sfântul Antonie „exemplu de echilibru“: „N-a fost deloc un inchizitor, un duhovnic aspru şi neîndurător, un făcător de legi duhovniceşti şi un executor orb. Dimpotrivă. A fost un pedagog elastic, căci fără elasticitate nici un pedagog n-ar fi pedagog. A înţeles firea omenească. A fost răbdător. Şi când a avut îndoieli asupra metodei sale, sau asupra a nu importă ce, a întrebat. Când a dat sfatul: «Întreabă pe părintele tău şi el te va învăţa», şi-a aplicat sfatul mai întâi lui însuşi. Şi când n-a ştiut ceva, a recunoscut cu smerenie că nu ştie, şi i-a lăudat pe cei care fac asemenea“. În continuare, întărea spusele sale cu un eveniment din viaţa sfântului: „Era oarecarele ce vâna prin pustie dobitoace sălbatice şi a văzut pe Avva Antonie glumind cu fraţii şi s-a smintit. Bătrânul vrând să-l încredinţeze pe vânător că trebuie câte puţin să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: «Pune săgeata în arcul tău şi întinde». Şi acela a făcut aşa. Şi i-a zis lui: «Întinde iarăşi». Şi acela a întins. Şi iarăşi i-a zis: «Întinde». Şi a zis vânătorul: «De îl voi întinde peste măsură, se frânge arcul». Zis-a lui bătrânul: «Tot aşa e şi la lucrul lui Dumnezeu: dacă peste măsură vom întinde cu fraţii, degrab se rup. Deci trebuie câte puţin şi câteodată a ne pogorî fraţilor». Acestea auzind vânătorul, s-a umilit. Şi mult folosindu-se de la bătrânul, s-a dus. Şi fraţii întărindu-se, au mers la locul lor“.

Astăzi, în zi de sărbătoare, paşii pelerinilor se îndreaptă către Biserica Domnească – Paraclis Patriarhal „Sfântul Antonie“ – Curtea Veche din Bucureşti, pentru a se închina la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Cuvios Antonie cel Mare adăpostită în locaşul de cult.

de Alexandru Briciu Ziarul Lumina

Eroilor neștiuți ai Dobrogei

Asociatia „Gogu Puiu si Haiducii Dobrogei”‎ anunță : sâmbătă, 19 ianuarie, ora 10, la Constanța, Arhiepiscopia Tomisului, str. Arhiepiscopiei nr.23, va fi oficiată o slujbă religioasă de înmormântare pentru eroii Rezistenței Anticomuniste din Dobrogea

Cele trei dictaturi – carlistă, antonesciană si comunistă – pe care România le-a cunoscut începând cu anul 1938, au lăsat în urma lor, pe tot cuprinsul țării, gropi comune, pline de osemintele celor ce au refuzat să se lepede de Hristos, să își lepede identitatea. Numai în Dobrogea numărul eroilor anticomuniști uciși și aruncați în gropi comune este de ordinul miilor.

Gogu Puiu, frații Nicolae si Dumitru Fudulea, Stere Hapa, Tomoșoiu Gheorghe, Gogu Alexandru, Ion Pițigoi, Ion Puiu, Cociu Puiu, sunt doar câțiva dintre liderii mișcării de rezistență anticomunistă dobrogeană care au fost executați și aruncați în gropi comune.

Conștiința ne îndeamnă să nu rămânem pasivi și să facem tot ceea ce lumește este posibil întru veșnica odihnă a sufletelor lor.
Pentru prima dată în istoria post-decembristă a României, se va oficia serviciul religios de înmormântare pentru acești eroi cunoscuți și, cei mai mulți, necunoscuți. Unii dintre ei, poate, noi mucenici ai Neamului.

Slujba va fi oficiată de către Înaltpreasfințitul Teodosie Arhiepiscopul Tomisului și un sobor de preoți, sâmbătă, 19 ianuarie. De la ora 08.00 se va săvârși Dumnezeiasca Liturghie, iar de la ora 10.00, slujba de înmormântare.

În veci pomenirea lor!

MIHAI EMINESCU: O critică a „liber-cugetătorilor”. „Cine combate Biserica, …numai român nu e”

O critică a „liber-cugetătorilor”
„Cine combate Biserica, …numai român nu e”
de Mihai Eminescu

Liber-cugetător, liberă-cugetare, iată fraza cea nouă cu care organul de căpetenie al guvernului înfrumuseţează fărădelegea de la Curtea de Argeş, fraza pe care se întemeiază pentru a lăuda purtarea unui prefect netrebnic şi pentru a ponegri atitudinea unui principe al Bisericii Române.
Întâmplarea e foarte simplă, de-o netăgăduită evidenţă. Un tânăr, anume Nicolae Codreanu, fiu de preot din ţinutul Iaşilor, moare la Curtea de Argeş, în casa unui evreu galiţian, fără să fi dispus nici în scris, nici prin viu grai cu limbă de moarte ceva în privirea înmormântării sale sau a averii ce-o fi avut-o.
Preoţii vin să-l îngroape şi sunt daţi afară de evreul galiţian sub pretextul că răposatul ar fi fost liber-cugetător; şi pe când episcopia dispune înmormântarea după ritualele Bisericii răsăritene, al cărei fiu sufletesc era răposatul, autoritatea mireană, anume prefectul, pune numaidecât temei pe declaraţia unui venetic şi susţine înmormântarea după ritualul liber-cugetătorilor şi aceasta nu în cimitirul comunei mirene, adică al oraşului, ci într-acela al unei biserici de lege răsăriteană.
Şi „Românul”, foaie ce se pretinde, dragă Doamne, naţională, susţine purtarea necuviincioasă şi nelegiuită a prefectului faţă cu dreapta indignare a P.S.S. Episcopului de Argeş.
Înainte de toate, „Românul” pare a nu ştie ce însemnează cuvântul liber-cugetător. Religia, pe lângă vecinicile ei adevăruri morale, pe care nimeni nu le tăgăduieşte, nici le contestă, cuprinde şi teze curat teoretice de cosmogonie pe care Biserica însăşi nu le ia decât în mod simbolic, abstracţie făcând că aproape toate tezele acelea sunt cuprinse în Vechiul Testament şi cuprind maniera de a vedea iudaică. Noul Testament, adică temelia Bisericii creştine, mai nici nu cuprinde teze de cosmogonie sau de teogonie, încât nici aşa-numita libera–cugetare, care substituie Cărţii Facerii doctrine naturaliste, nu are de-a face de-a dreptul cu miezul Bisericii creştine, ci cu accesoriul dogmatic al Testamentului Vechi. Ieie cineva în mod cât de superficial ideea despre Dumnezeu din Testamentul Vechi, în care creatorul se mânie, cere jertfe crunte şi porunceşte prin judecători şi proroci ca poporul ales să nu ucidă numai pe duşmanul armat, ci şi pe femeia, copiii, ba până şi animalele lui şi compare apoi ideea de mai sus cu aceea a dumnezeirii blânde, îngăduitoare şi îndelung-răbdătoare a concepţiunii creştine şi va vedea numaidecât că deosebirea dintre maniera de a vedea a bibliei iudaice şi concepţiunea celei creştine sunt departe cât cerul de pământ, căci în ordinea întâia de idei dăm de o antropomorfizare a calităţilor poporului evreiesc, fanatic şi exclusiv, pe când în a doua ordine ne întâmpină spiritul Dumnezeului păcii, îndurării şi iubirii de oameni.

Libera-cugetare, admiţând-o chiar în cazul de faţă, consistă în substituirea cosmogoniei biblice prin idei de altă natură, şi fiindcă aceste idei, ca toate tezele curat teoretice, ca formulele din matematică sau axiomele geometriei, au a face numai cu adevăruri logice, iar nu cu convingeri şi adevăruri morale, de aceea ele neavând a împărţi nimic cu inima şi cu caracterul omului, adică neputându-le nici strica, nici îndrepta, nu inspiră nimănui poziţii odioase ca acelea despre care se pretinde că le-ar fi avut răposatul, dispoziţii care jignesc ca din senin fără niciun motiv învederat credinţele şi datinile religioase pe care poporul nostru le urmează de optsprezece sute de ani.
Nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta aşadar acea pretinsă dorinţă ultimă pe care „Românul” o apără cu atâta foc în contra istoriei noastre de veacuri, opuind toleranţei noastre recunoscute intoleranţa greoaie şi ignorantă a unor instincte de neorânduială şi de barbarie spirituală şi morală.
În epoca noastră de nedisciplină a minţilor, în care mulţi rostesc cuvinte ce nu le pricep, se-ntâmplă într-adevăr ca liber-cugetători să fie numiţi acei ce sufăr de halucinaţiuni dezordonate, dar acel nume se aplică în mod impropriu, căci nu e vorba de oameni care gândesc liber, ci de indivizi care nu gândesc în genere nimic.
Dar nu aceasta e teza noastră, căci dacă am şti că „Românul” e-n stare a ne-nţelege, precum ştim bine, că nu e în stare, atunci n-am avea decât să-i repetăm întrebarea lui Pilat din Pont. „Ce e adevărul?”, pentru a-l face să înţeleagă că o cugetare într-adevăr liberă prin natura ei chiar exclude orice măsuri care ar jigni conştiinţa şi convingerile intime ale altuia şi că pe de altă parte rezultatele unei libere-cugetări – numai cugetare şi nu sminteală să fie – nu se opun defel ritualelor Bisericii răsăritene. Dacă a bate câmpii şi a vorbi în dodii va să zică a cugeta liber, atunci şi d. Sihleanu bunăoară ar fi liber cugetător, pe când d-sa nu-i decât candidat la academia de înţelepţi de la Sadagura, unde râvneşte a intra în virtutea ingenioaselor sale libere-cugetări asupra bisericii şi a balonului captiv.
Dar ce să mai vorbim zadarnic în privirea aceasta? Ferice de cel căruia-i spui o vorbă şi pricepe zece şi vai de acela cărui-i spui zece şi nu pricepe niciuna. A vorbi deja despre o religie a liberei-cugetări e ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adejecto, e ca şi când ai zice „oţel de lemn”.
Noi, punându-ne pe terenul de drept şi istoric, ne vom exprima părerea de bine că ni s-a dat ocazia de-a constata din nou cu cine avem a face.
Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre.
Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.
Puterile cer abrogarea art. 7 din Constituţie?
De mult e abrogat, de vreme ce un evreu galiţian impune lecţiile sale de nihilism episcopului de Argeş, iar ritul asemenea necreştin al redactorilor şi liber-cugetătorilor de la „Românul” ţin hangul impertinenţei ovreieşti faţă de Biserica noastră, ba încă în numele păgânilor de la guvern, în numele sectarilor necreştini ai demagogiei universale, pe care nefericita noastră ţară e osândită a-i purta în spate şi a-i hrăni cu munca ei ca pe nişte lipitori veninoase care, cu gura lor fără de lege, ofilesc şi descompun tot ce ating.
Timpul, 2 febr. 1879

(Din Mihai Eminescu, Opere Politice, Ed. Timpul, Iaşi, 2008, p. 1049-1050.)

via Atitudini

13 ianuarie 1937. Vestigii ale acelor ani de restriște pentru poporul spaniol.

La 13 ianuarie 1937, doi români voluntari în cadrul armatei naționaliste a generalului Franco – Ionel Moța și Vasile Marin – cădeau eroic, luptând umăr lângă umăr alături de camarazii lor spanioli, într-un contraatac al forțelor armate comuniste. Cei doi făceau parte din Mișcarea Legionară, în cadrul căreia dețineau gradul de comandant legionar, erau avocați și plecaseră în Spania, ca voluntari, în cadrul unei echipe de șapte persoane, toți membri de elită ai Gărzii de Fier, având în frunte pe bătrânul prinț Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, general al Armatei Regale Române și veteran al Războiului de Reîntregire.  (mai mult…)

14 ianuarie 1950. Oficializarea lagărelor comuniste de muncă. Decretul 6/14.01.1950 pentru înființarea „unităților de muncă”

Un nou pas în oficializarea exterminării elitelor și opoziției din România l-a constituit Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, conform căruia se instituiau legal „unităţile de muncă”, de fapt lagărele de muncă forțată, destinate celor ce „primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară”. (mai mult…)

Duminica după Botezul Domnului DESPRE LUMINA ADUSĂ DE HRISTOS FATĂ CU MINCIUNA SINCRETISMULUI, GLOBALIZĂRII ȘI RELATIVISMULUI RELIGIOS

AVEM ACELAȘI DUMNEZEU CU NECREȘTINII?
TOATE RELIGIILE SUNT EGALE ȘI DUC CĂTRE ACELAȘI SCOP?

Predica Pr. Mihai-Andrei Aldea la DUMINICA DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI (9 ianuarie 2011):

“Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare…”

“Iubiţi credincioşi, iată, după duhovniceasca şi sfânta bucurie a praznicelor care au fost până acum, ne pregătim de astăzi să ne aşezăm bine în sufletele noastre lucrarea şi înţelesul lucrării săvârşite de Hristos de când a ieşit la propovăduire şi până cand S-a răstignit, a inviat şi S-a înalţat la ceruri, şi Evangheliile care s-au citit astăzi de la Marcu şi de la Matei despre aceasta vorbesc, despre începutul propovaduirii lui Hristos.

Pentru mine, mai ales, aceasta Evanghelie de la Matei care s-a citit astăzi înseamna foarte mult, pentru că în vremea când abia veneam către Dumnezeu, abia înţelesesem că scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu, citind aceste cuvinte m-am regasit în ele pe deplin, şi cred că ne pot fi de mare folos. Dacă ne gândim la ele asa cum se cuvine şi le asezăm asa cum se cuvine în sufletul nostru. Deci spune evanghelia:

“poporul lui Zabulon şi poporului Nefltali înspre mare dincolo de Iordan, Galileia neamurilor, poporul cel ce statea in intuneric, a vazut lumina mare şi celor ce sedeau în latura şi umbra morţii lumina le-a răsărit”.

Ca să înţelegem cu adevarat aceste cuvinte, s-ar cuveni să pornim de la întuneric. Poporul cel ce sedea în întuneric a văzut lumina mare. S-a întamplat în această iarnă sa fie aici în cartier într-o noapte o pană de curent. Era seara, destul de târziu şi cerul era înnorat şi a căzut lumina într-o parte foarte întinsă. Când m-am uitat pe geam nu se vedea lumina nicăieri. Era atat de întuneric încât nu puteai vedea aproape nimic. Foarte slab se vedeau umbrele blocurilor în întuneric dar mai mult decât atâta nimic, decat la câte o casă la care aprinsese cineva o lumânare sau altceva se vedea cate o licărire. Este un lucru mare să intelegem ce înseamna beznă, ce înseamna întunericul şi ce înseamna a trăi şi a locui în intuneric. Cred că mai uşor decât noi ar înţelege acest cuvânt cei care trăiesc la poli, pentru ca ei ştiu ce înseamna un întuneric ce ţine multă vreme,o lună, doua trei sau mai multe, un întuneric care pare că nu se mai sfârşeste.

Este uimitor cand intr-o asemenea beznă cum a fost si atunci cand a fost pana de curent aprinzi o lumanare sau numai un chibrit. Lumina care, obisnuit, este nesocotita si dispretuită, in acea bezna apare uimitor de puternic. Dar gânditi-vă ce inseamna ca intr-o asemenea bezna, intr-un asemenea intuneric, mai ales cand este vorba de un intuneric ce dureaza de mii de ani, sa rasara dintr-o data lumina cea mare a lui Hristos. Cât de nouă este lumea, cat de schimbate sunt toate lucrurile atunci când lumina cu putere se revarsa peste tinutul care inainte era stăpânit de intuneric. Este un lucru minunat şi este lucrarea lui Hristos. Si aici suntem la hotarul dintre credinţă si necredinţă, dintre aşezarea lui Hristos şi lepădarea de Hristos.

Pentru că sunt mulţi care au devenit adepţii unei rătăciri, unei rătăciri foarte primejdioase pentru suflet, care a început să se răspândească la sfârşitul secolului 19 şi care acum a cucerit din nenorocire multe suflete, o formă a sincretismului care se cheamă ecumenism si care pretinde că religiile sunt egale intre ele, şi că nu contează ce religie ai, ca fiecare religie este un alt drum catre acelasi ţel, adică că la Dumnezeu poţi sa ajungi prin orice religie. Ceea ce înseamna că Evanghelia minte. Pentru ca Evanghelia spune ”poporul care stătea in intuneric a văzut lumina mare si celor ce sedeau in latura – adica în ţinutul – în latura şi in umbra mortii, lumina le-a rasarit”. Păi de ce statea in intuneric si de ce era tinutul si umbra mortiipeste ei? Daca religia lor ar fi fost bună, daca credinţele lor, de fapt acolo era un amestec de religii, erau mai multe religii că erau mai multe popoare- daca religiile lor ar fi fost bune si ar fi dus toate catre Dumnezeu, păi de ce mai zice Evanghelia ca era intuneric si ca stateau in latura si umbra mortiiAici sunt 2 lucruri care nu se pot impaca, oricat ar incerca unii sa măsluiască adevarul. Ori poporul acela sedea in latura si umbra mortii si in intuneric, si Hristos lumină a fost pentru ei, ori Evanghelia minte si ei erau foarte bine si Hristos nu le-a adus nimic exceptional, nimic deosebit. Că oricum si ei tot spre acelasi Dumnezeu mergeau. Sunt 2 gândiri care nu se pot împaca intre ele. Sunt 2 invataturi care nu se pot impăca intre ele.Nu poti sa spui ca poporul statea in latura si in umbra mortii si i-a rasarit lumina mare prin venirea lui Hristos, si mai ales prin propovaduirea lui Hristos, că aceasta este lumina despre care vorbeste Evanghelia, cuvantul pe care ni l-a adus Hristos, si in acelasi timp sa spui ‘stii ca toate religiile sunt la fel’ Păi atuncea nu poti sa spui ca una este lumină si celelate intuneric. Dar Evanghelia asa spune, si nu spune o data, o spune de multe ori.

Am ales in Scriptura câteva cuvinte dar, ca de fiecare data ma intreb si in ce masura mai este oare nevoie sa le citesc, pentru ca s-ar cuveni sa le stim pe dinafară. Vedeti că spune

“La inceput era Cuvantul, şi Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu, toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”.

Iata, Iisus Hristos mărturisit ca Dumnezeu, chiar de la inceputul Evangheliei Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan.

Intru El era viată, şi viaţa era lumina oamenilor şi lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o.

Iată că există şi întuneric. Care este acest întuneric? A spus cineva, mai încet în spate, ceva mai devreme, că e vorba de păcat. Dar nu există păcat, decât dacă există şi dreptate. Pentru că păcatul ce este decât călcarea dreptăţii? Nu poţi să spui că există păcat, de pildă nu poţi să spui că există păcatul desfrânării, câtă vreme putem să găsim o mulţime de religii în care desfrânarea nu este păcat. Şi dacă toate religiile sunt bune, atunci este sau nu este desfrânarea păcat? Dar a ucide este sau nu este păcat? Păi, după unele religii este, dar după altele este foarte bine! Există, şi am mai spus şi altădată, există o religie a dugilor, în care uciderea, în cinstea zeiţei Kali mai ales, care este zeitatea lor supremă, este un lucru foarte frumos şi vrednic de laudă. Cel mai frumos lucru, la ei cea mai frumoasă slujbă, cea mai frumoasă rugăciune, este să arunce o frânghie de gâtul unuia şi să strângă până moare ăla. Pentru ei e cea mai frumoasă slujbă şi jertfă pe care o pot aduce dumnezeului lor. Şi sunt unii care spun că e vorba de acelaşi Dumnezeu, că Cel care a murit pe cruce este acelaşi cu cel care se bucură să fie sugrumaţi oamenii, indiferent că sunt bătrâni, femei, copii, sau orice ar fi. Cum să fie acelaşi lucru? Unul este Dumnezeu dar celălalt e diavol. Să nu ne lăsăm amăgiţi: există lumină şi este şi întuneric. De aceea spune că lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.

Am întâlnit la un rătăcit din acesta ecumenist, un mare şi vestit intelectual, ideea că, de vreme ce spune în evanghelia după Ioan “cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume”, zice de aici: ‘vedeţi ca toţi oamenii sunt în lumina lui Hristos, indiferent de ce religie au’, aci este o răstălmăcire lipsită de bun simţ, lipsită de câtuşi de puţină ruşine, pentru că îndată după aceea spune:

“in lume era, şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut, întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit”.

Şi iarăşi este scris un pic mai încolo:

“au iubit întunericul mai mult decât lumina”.

Deci nici pe departe nu avea dreptate, şi n-are dreptate acel intelectualist atunci când minte cu atâta neruşinare asupra cuvântului lui Dumnezeu, răstălmăcindu-l şi răsucindu-l ca să se potrivească cu pofta lui… E adevărat că Hristos a venit să lumineze pe tot omul ce vine în lume, dar sunt mulţi care au iubit şi care iubesc şi în zilele noastre mai mult întunericul decât lumina, şi care întorc spatele luminii ca să se poată adânci cât mai mult în întuneric, şi fug de lumină… şi caută s-o nimicească, s-o acopere, s-o distrugă. Că de ce spune că:

“lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o?”

Vedeţi că este luptă între întuneric şi lumină? Vedeţi că întunericul se împotriveşte luminii şi vrea să o stingă? Lucrul acesta este foarte limpede arătat de dumnezeieştile scripturi şi din nenorocire sunt mulţi care nu-şi dau seama ce se întâmplă.În fiecare zi, în nenumărate chipuri, minciuna aceasta a sincretismului religios, a ecumenismului, a acestei înşelăciuni, de globalizare a credinţelor şi de nivelare a conştiinţelor se picură în sufletul oamenilor, sau în multe împrejurări se revarsă ca un torent, nu că se picură, pentru că sunt tot felul de emisiuni şi posturi de televiziune care numai despre asta mint, neîncetat, aceeaşi rătăcire o propovăduiesc şi sunt tot felul de corifei ai minciunii care despre asta fac neîncetat emisiuni şi scriu, încercând să îi înşele pe oameni şi să îi despartă de fapt de lumina lui Hristos. Pentru, că încă o dată, cuvântul Evangheliei care este:

‘”poporul cel ce stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit”.

Când am citit prima dată această Evanghelie, v-am spus, după ce am venit la credinţă, m-am regăsit în ea întru totul pentru că, fără să-mi fi dat seama, câtă vreme am fost ateu şi am fost departe de Dumnezeu, eram în latura şi în umbra morţii. Şi într-adevăr ca ateu, conştiinţa mea istorică era apăsată de deznădejde. De ce spun conştiinţa istorică? Oamenii de astăzi, românii de astăzi mulţi n-au conştiinţă istorică. Nu se gândesc deloc serios la faptul că ei sunt fii unor strămoşi, şi de viaţa şi de lupta acelor strămoşi ei sunt legaţi cu mii de fire. Uită foarte multi dintre ei… Însă eu, deşi eram ateu, ştiam că este o datorie absolută, n-aş îndrăzni să spun sfântă că pe vremea aceea nu ştiam ce-i aia sfânt sau nesfânt, este o datorie absolută să îţi respecţi înaintaşii şi să te străduieşti să duci mai departe ceea ce este bun din moştenirea lor. Însă, tocmai această conştiinţă istorică pe care o aveam era cea care mă ducea în deznădejde. De ce? Pentru că apărea o întrebare foarte simplă: “Ce rost are? Ce rost are?” Eu învăţasem despre milioane şi milioane şi miliarde de ani de evoluţie, despre balauri uriaşi numiţi de oamenii de ştiinţă dinozauri, care s-au bătut între ei nesfârşit de mult, despre popoare care s-au ridicat unele împotriva altora, despre eroi care s-au jertfit pentru neamul lor sau pentru a salva pe unii sau pe alţi ş.a.m.d… Şi unde erau toţi? Nu mai erau nicăieri. Praful şi pulberea…Ce?…un os aici, o ciosvârtă dincolo…o sabie într-o parte sau un ciob de oală în cealaltă? Astea ce valoare au? Nu erau morţi toţi? Ba erau morţi toţi! Şi de vreme ce eram ateu şi pentru mine nu exista viaţă după moarte sau suflet sau altceva, apărea această apăsare: ce rost are?! de ce să te lupţi?! Să zicem că trăieşti 200 de ani şi 200 de ani faci o grămadă de lucruri, bune sau rele…ce contează?! …dacă pe urmă oricum tot praful se alege de tine şi de ceilalţi?! Ce te gâdilă pe tine că ceilalţi te laudă, şi ce te arde că ceilalţi te osândesc?! De vreme ce oricum tu nu mai ştii nimic, eşti dispărut, eşti şters. N-are nici o valoare viaţa. Fără Dumnezeu, fără suflet, fără veşnicie, nu există nici un rost pentru a trăi. Şi această deznădejde, această deznădejde eu am găsit-o fără să citesc în vremea aceea scrierile lui Cioran, în care deznădejdea aceasta este şi musteşte şi izbucneşte peste tot, încât a ajuns Cioran la un moment dat să fie consultat de tinerii care, citindu-i scrierile doreau să se sinucidă, şi singura replică pe care a găsit-o el, o replică, sigur simpatică intelectual ,dar lipsită de valoare logică în sine, este “păi n-are rost să te sinucizi de vreme ce te-ai născut, că oricum este prea tărziu”. Binenţeles că ideea în sine e o absurditate. Dacă nu există Dumnezeu şi nu există viaţă veşnică, te poţi sinucide oricând. Oricum nu contează ce faci. Şi iată dintr-o dată o gândire care ne arată nouă că nu este totuna ce credinţă avem. Singurul lucru care m-a făcut pe mine să nu mă sinucid, în vremea în care eram ateu. A fost legătura dintr-un simţământ al datoriei şi o nelinişte: Dacă încă n-am înţeles totulDacă există ceva care mi-a scăpat şi totuşi existenţa asta nenorocită şi lipsită de rost are un rost? Dacă are un rost şi n-am fost în stare să îl văd? Numai asta, un fir foarte subţire m-a ţinut ani de zile în din a trece în nefiinţă cum se spune de către atei. Pentru că citind, şi de multe ori citind cu lacrimi despre suferinţele neamului meu, despre cei care au luptat, şi, dincolo de alţi rătăciţi care încearcă aşa-zisa demitizare a istoriei noastre, sunt foarte mulţi care au luptat pentru neamul acesta uluitor de mult, uluitor de mult, oameni de o înălţime de nedescris în cuvinte, care s-au jertfit pentru neam şi pentru a-l duce mai departe şi pentru credinţă şi pentru tot…Vedeam suferinţele lor, vedeam lupta lor, şi pe urmă ce se întâmpla? Mureau…şi după ei veneau urmaşi care de foarte multe ori îşi băteau joc de toată jertfa lor, de toată munca lor, de toată lupta lor. Ştefan cel Mare luptă atâţia ani să ţină Moldova mare şi dacă se poate chiar s-o crească şi într-adevăr izbuteşte, eliberează Pocuţia ….reuşeşte să elibereze pământurile dinspre Bug, lucru de care nici nu se îndrăzneşte să se vorbească astăzi. Deci eliberează pământurile dinspre Bug, până la gura Niprului stăpânea Ştefan cel Mare, el făcea judecată la gura Niprului. Cum putea să facă el judecăţile la gura Niprului? inclusiv când tătarii aveau plângeri împotriva românilor, judecăţile acolo le făcea Ştefan cel Mare. Cum putea să le facă dacă nu stăpânea acolo?! Într-o vreme stăpâneşte şi în Crimeea, prin cetatea Mangopului,încearcă să crească această ţară şi pe urmă când vine fii-su pe tron zice: ‘Eu aş vrea pe domniţa cutare din Polonia’ şi-i dă cadou Pocuţia. Deci, bătaie de joc faţă de toată lupta şi jertfa tatălui său, faţă de tot ce a însemnat codrii Cosminului şi jertfele atâtor români ucişi de polonezi ca să ne poată lua Pocuţia ş.a.m.d. Toate cifrele astea, toata lupta asta călcată în picioare, că i-a venit lui poftă de o fustă, pe care nici măcar n-a avut-o. Că domniţa respectivă n-a vrut să vină, chiar dacă a primit Pocuţia. Pocuţia a luat-o, dar de venit n-a venit în Moldova şi nici nu s-a căsătorit cu el. Prostie şi o bătaie de joc uriaşă… Ce rost are? Ce rost are să lupţi? N-are nici un rost dacă nu există Dumnezeu.

Pentru că aici sunt două planuri ale existenţei, sunt două lumi, două tărâmuri care se întrepătrund aici pe pământ, dar în acelaşi timp sunt tare deosebite: este lumea aceasta în latura şi umbra morţii, dar este şi împărăţia cerurilor care se deschide, în lumina ei, şi în care se intră într-adevăr prin jertfăE jertfa aceasta a lui Ştefan sau a altor atâţia şi atâţia eroi şi sfinţi ai neamului nostru. Are rost, nu în primul rând aici pe pământ, nu în sine aici pe pământ ci prin faptul că deschide porţile împărăţiei cerurilor pe pământ… atât pentru cel care se jertfeşte cât şi pentru alţii, ca luptându-se şi văzând, înţeleg…

Aşa să lumineze faptele voastre înaintea oamenilor, încât văzând faptele voastre cele bune să slăvească pe Dumnezeu.

Deci gândiţi-vă, aşa să lumineze viaţa voastră faptele voastre înaintea oamenilor încât văzând faptele voastre cele bune să slăvească pe Dumnezeu. Iată rostul: câştigăm împărăţia cerurilor şi îi ajutăm şi pe alţii s-o câştige. Şi împărăţia Lui este împărăţie veşnică. Împărăţia lui Dumnezeu nu are hotar. Aceasta este Evanghelia. Aceasta este vestea cea bună. Iată, se deschid porţile cerului şi puteţi intra în el.Asta a strigat Hristos: Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă de păcatele voastre, lepădaţi-vă de ele, întoarceţi-vă către Dumnezeu, ascultaţi de Dumnezeu şi iată împărăţia cerurilor se deschide vouă şi veţi putea să intraţi în ea, şi veţi fi fii ai Celui Preînalt.Dar acest lucru se poate numai prin Hristos. El Însuşi a spus:

“Nimeni , nimeni nu ajunge la Tatăl decât numai prin Mine!””

“Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”

Şi iarăşi este scris:

“Cine va scoate din cuvintele prorocirii acesteia, se va scoate partea lui din împărăţia cerurilor”.

Deci nu poate cineva care nu are dumnezeieştile scripturi să se mântuiască, şi zice:

“şi de va adăuga cineva ceva, i se vor adăuga lui toate blestemele din această carte“.

Deci nu se poate pune problema de către un om raţional, că există mai multe religii care îl mântuiesc, că există mai multe învăţături de credinţă care să-l mântuiască. Este una singură, cea pe care, începând de astăzi în anul bisericesc, începe s-o vestească Hristos. Suntem în ziua în care Hristos iese la propovăduire şi lumina Lui, lumina Cuvântului Său care este chiar Cuvântul lui Dumnezeu, se revarsă peste noi. Şi suntem smulşi din latura şi umbra morţii şi ni se deschid porţile împărăţiei cerurilor.

Să ne rugăm tuturor sfinţilor pe care i-am prăznuit şi-i prăznuim şi bunului nostru ocrotitor Cuviosul Daniil Sihastrul şi Măicuţei Domnului să ne ajute să ne deschidem sufletele către această lumină şi să rămânem în ea câştigând împărăţia cerurilor şi să dăm cu toată inima slavă lui Dumnezeu: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, AMIN!”

 

sursa: Foaie Națională

via Cuvântul Ortodox

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php