Societatea condusă de oameni care dau şi nu iau

0 80

S o r i n   A N D R E I

sorinandreitr@gmail.com

Există în România zilelor noastre un partid politic, din care şi eu sunt onorat să fac parte, numit Partidul „Pentru Patrie”. El este o organizaţie de factură naţional-creştină despre care unii cred că ar trebui desfiinţată, iar alţii că ar trebui să conducă ţara. Mă rog, cine va putea să-i mulţumească, vreodată, pe toţi: ”Că a venit Ioan Botezătorul nemâncând pâine şi nici bând vin, şi spuneţi: Are demon! A venit Fiul Omului mâncând şi bând, şi spuneţi: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi-al păcătoşilor!…” (Luca, Cap. 7). Ni s-a spus de-atunci că suntem ciudaţi, deci…

Ei bine, acest partid, ca orice formă politică ”normală”, încearcă să-şi recruteze oameni (membri) cât mai mulţi şi de cât mai bună calitate.

Ce să facă cu ei? Să facă politica partidului, să fie activi, să fie militanţi, să voteze, să fie votaţi, etc., pentru ca odată ajunşi la putere să realizeze binele poporului care i-a propulsat în sferele puterii.

Sunt fireşti aceste intenţii şi aceste demersuri? Eu cred că da. Iată, peste români vin cu paşi rapizi noi momente electorale. În condiţii normale, după cât rău au adus acestei ţări forţele politice ce s-au perindat la putere din ’90 şi până azi, românii ar trebui să dea ghes către orice variantă politică, alta decât cele răsprobate în aceşti 20 de ani. Problema, însă, ştiţi care este? Sigur că ştiţi – românul incitat să facă, la un oarecare nivel, o altă politică decât cea care l-a adus în sapă de lemn îl întreabă, instantaneu, pe incitator: ”mă bag, dar ce-mi dai, ce-mi iese, cu ce m-aleg”, etc? Dacă incitatorul îi spune că se poate alege cu ieşirea, în timp, din ”zona sapei de lemn”, dar asta după o sănătoasă implicare şi numai după ce a dat, fără să ia, tot ce-avea mai bun în el, discuţia se întrerupe brusc iar românul nostru revine la politica sa post-decembristă atât de cunoscută, uitându-se cu ochii la ”boierii” care au strâns milioane şi miliarde în bună parte pe spinarea lui sperând că, odată şi-o dată, le-o cădea ăstora din mână vreun os de ros şi pentru el. Ce implicare, ce jertfă, ce interes naţional?! Păi, boierii, modelele lui, pe care le mai înjură, aşa, când şi când, mai ales când se apropie scadenţa de plată a ratei la bancă, şi-au strâns averile prin jertfă?! Îi mai înjură dar tot la hoiturile lor trage pentru că s-a obişnuit cu duhoarea, i se pare ceva normal mai ales dacă ei, boierii, ştiu să-l ”motiveze” spunându-i că aşa este normal să trăiască acum, în sapă de lemn, dar imediat, în câteva luni, totul se va rezolva şi gata, se va termina cu câştigul lunar de 150 de euro şi se va reveni la cel normal, adică la 250 de euro!!!

Ce, n-aţi auzit o grămadă de români strigând: ”să vină domne’ înapoi PSD-ul ăla că era rău şi cu ei dar nu chiar aşa ca acum?” Şi atunci, către acest tip de român, se duce incitatorul de la Partidul “Pentru Patrie” să-i stârnească interesul pentru un tip de politică bazată pe lozinca ”Totul pentru ţară, nimic pentru noi”. Vă daţi seama ce ”conflict” există între privirile acestor oameni? Păi, ăştia sânt doi tipi din două lumi absolut diferite.

Mie îmi pare extraordinar de rău că trebuie să recunosc aceste lucruri, dar ele sunt mai mult decât evidente. Personal, am convingerea că dacă acum, în anul 2011, Ion Iliescu, acest satana al României, şi-ar anunţa candidatura la preşedinţie, ar câştiga detaşat cursa electorală.

Şi atunci, ce poate face un militant al unui partid ridicat pe jertfă şi numai pe jertfă?! Cui să se adreseze el, în aşa fel încât să aibă şi succes?! Aşa cum am mai spus-o de zeci şi zeci de ori, eu unul cred că militantul cu pricina are doar o singură şi rar de descoperit şansă – anume, foarte puţinii tineri români get-beget, crescuţi în familii de ortodocşi practicanţi şi în spirit naţionalist. Atât şi nimic mai mult. Dacă acest neam va fi să nu piară, doar prin intervenţia acestei categorii sociale nu va pieri. Lor, acestor tineri curaţi încerc să mă adresez şi pe ei vreau să-i incit în a începe să facă politică naţional-creştină. Da, ştiu, tocmai pentru că sunt curaţi s-ar putea să fie scârbiţi la modul absolut de termenul, ca să nu mai vorbim de activitatea, politică, dar trebuie să înţeleagă faptul că dacă vor ca Neamul Românesc să mai dăinuie atunci trebuie ca ei să ajungă la putere, iar pentru a ajunge la putere au nevoie de un partid. Altfel, din păcate, nu se poate. Ei bine, iată partidul – “Pentru Patrie”. Aceasta este o altă gâscă-n altă traistă. El nu seamănă nici cât negru sub unghie cu ce ştiu românii despre politică. Şi pentru că în urmă cu vreo 15-16 ani, în calitate de mai tânăr ce eram, treceam şi eu de uşa acestui partid, uşă pe care scria sec: “Fapta, nu vorba”, iar dincolo rămâneam, de foarte multe ori, perplex, permiteţi-mi, dragi tineri cu frică de Dumnezeu şi cu iubire de neam, să vă relatez două întâmplări ce ţin de modul de viaţă numit “dă şi nu lua”.

Unul dintre aceste fapte este legat de marea personalitate a mult prea modestului Ion Gavrilă Ogoranu, om faţă de care am avut şi continui să am o imensă evlavie. Eram, cândva, în incinta Partidului “Pentru Patrie”, singurul partid din România care şi-a construit, de la zero, cu multe jertfe şi sacrificii, propriu-i sediu, iar acolo, în sala în care se ţin şedinţele, de regulă, există un stand de cărţi şi reviste. Cel care are gestiunea respectivei literaturi încasează, cu chitanţă, şi eventualele cotizaţii lunare, sau donaţii, pe care membrii şi simpatizanţii Legiunii le pot plăti. Ei bine, la finalul unei şedinţe, când oamenii adunaţi de prin toata ţara mai povesteau una, alta între ei, se apropie de stand Ion Gavrilă Ogoranu. De aici încolo faza am văzut-o vrând-nevrând, datorită faptului că în acea aglomeraţie eu îmi găsisem un ”loc” în picioare, aproape lipit de mesele pe care erau expuse cărţile şi ziarele date vânzarii. Ogoranu a trecut în revistă materialele expuse, a schimbat câteva cuvinte cu gestionarul, după care şi-a scos portofelul în care, repet, mai c-am vrut mai că n-am vrut, am văzut suma de bani pe care o deţinea. Era vorba de fix trei milioane ROL. A extras din portofel, pe jumătate, o bancnotă de un milion, s-a oprit câteva secunde părând a cântări ceea ce urmează să facă, după care a scos definitiv două bancnote, adică două milioane ROL, pe care i-a donat organizaţiei din care făcea parte, păstrând pentru domnia sa doar un milion de lei vechi.

În acel moment mi s-a desfăşurat în faţa ochilor, deşi n-am văzut-o niciodată în realitate, scena în care Căpitanul le povestea legionarilor ce au ei de ”câştigat” odată cu apartenenţa la Mişcarea Legionară: ”Noi, dacă am intrat în Legiune, nu cerem nimic pentru noi, ci dăm. Dăm suflet, dăm muncă, dăm suferinţă, dăm tot ce avem pentru ziua cea sfântă a biruinţei Neamului Românesc. (“Cărticica şefului de cuib”).

Ion Gavrilă Ogoranu, deşi toată viaţa lui dăduse muncă, suferinţă, sănătate, tinereţe, poziţie socială, dăduse tot ce avea exact pentru biruinţa Neamului Românesc, iată că şi acum, la şaptezeci şi ceva de ani, el continua să dea două treimi din ce avea şi să păstreze doar o treime pentru el. Mărturisesc faptul că în toată ziua aceea, şi de atunci de fiecare dată când îmi amintesc această scenă, constat cu mare durere cât de mici sufleteşte suntem noi, cei din generaţiile cu vârste aflate cam la jumătatea vârstei la care s-a prăpădit Ogoranu, în comparaţie cu Ogoranii acestui neam. Şi el ar fi putut să gândească ceva de genul ”Am dat destul; să mai dea şi alţii, mai tineri, care au mai mult decât mine. Acum e vremea lor”, dar nu, domnia sa, în două secunde, a stabilit procenţii în care s-au distribuit cele trei milioane, spulberând pur şi simplu, ca şi când noi nici n-am fi existat, intenţiile noastre de a lăsa câte două – trei sute de mii de lei din totalul propriu de, atenţie, mult mai mult decât trei milioane.

În acele momente, când Ogoranu se afla la maxim un metru distanţă de mine, cu statura sa proprie unui om atât de încercat în viaţă şi care acum alerga foarte repede după vârsta de optzeci de ani, eu m-am făcut atât de mic încât chiar de m-ar fi călcat în picioare şi tot n-ar fi simţit nimic.

 

A doua chestiune se află în strânsă legătură cu prima. La o altă şedinţă la care am participat şi eu, dar şi unul dintre mentorii mei, Părintele Lupu Mihai, având cu noi o mapă cu fel de fel de documente, cărţi şi reviste de-abia cumpărate etc., eu mă tot chinuiam să ţin respectiva geantă după noi, prin sală, funcţie de colţurile acesteia pe unde noi aveam de rezolvat diverse probleme. La un moment dat, prin toată acea aglomeraţie, Părintele mă vede cum tot trăgeam mapa după mine, şi mă întreabă de ce fac aceasta. Îi răspund, cu naturaleţea omului care trăise în altă lume decât cea a dânsului, că nu vreau să ne dispară ceva din geantă, sau chiar geanta cu totul. Atunci, numai după privirea Părintelui şi mi-a fost de ajuns să înţeleg totul. Dânsul, însă, mi-a zis aşa: ”Dar, dragă, aici eşti printre legionari. Aici nu se fură nimic”.

Atenţie, iubiţi tineri cititori, într-o ţară în care peste tot se fură orice, dar absolut orice, şi, culmea chiar de către cei care sânt puşi să vegheze la a nu se fura, acolo, printre legionari, chiar nu se fura nimic.

Vă rog din suflet să încercaţi a vă imagina pentru câteva secunde o lume, o ţară, sau măcar o locaţie în care să staţi, să lucraţi, sau să faceţi orice, fără a avea teama că ceva anume vi s-ar putea fura. Imaginaţi-vă aceasta şi vedeţi ce stare de confort total veţi avea. Ei bine, aşa se trăieşte printre ei, printre legionari. Mai ştie cineva vreo astfel de ”zonă” în România? Eu, nu.

Şi atunci ne putem imagina cum ar fi arătat această ţară, sau, niciodată nu se ştie, cum va arăta de se va afla pentru câţiva ani pe mâna unor astfel de oameni? Ce-ar putea să rezulte ca şi comportament colectiv din coroborarea spiritului de ”a da” cu cel de ”a nu lua”? Ce virtuţi sociale mai înalte decât acestea pot exista? Ce organizaţii socio-politice din România actuală se mai pot ”lăuda” cu astfel de caractere?

Aceasta este de fapt problema reală, de fond, a României actuale. În marea lor majoritate membrii celorlate astfel de organizaţii nu numai că nu pot proceda aşa, dar nici măcar nu cred că ar fi bine să procedeze aşa.

Există un proverb românesc, l-am mai pomenit, ce deţine atât de multă înţelepciune şi ”strigă” atât de tare către acest popor, dar cine să-l audă: ”Greşeala tuturor devine tradiţie”. Iată cum, dacă prin anii ’90 mai existau câţiva români care intenţionau să facă politică în calitate de ”amatori”, sau la nivel ”onorific”, acum, în anii 2000, aproape oricine intră în branşă face aceasta pentru că ştie despre cei de dinaintea lui că s-au căpătuit din punct de vedere material ”luând”. Dacă ăştia au făcut avere în patru ani, ceilalţi dinaintea lor la fel, ceilalţi tot aşa, înseamnă că lucrurile de maniera asta trebuie să se petreacă. Cum adică să intri în politică pentru a da?! Ce e aia? În politică intri, şi chiar dacă iniţial dai ceva, ulterior trebuie să recuperezi înzecit. Înzecit şi foarte repede. În maxim patru ani. Binele poporului, salvarea ţării, interesul naţional? N-ai timp nici măcar să te gândeşti dacă aceste sintagme sunt cumva demne de luat în seamă. N-ai nici o şansă să te gândeşti la aşa ceva fiindcă ai intrat într-o horă care se joacă într-o viteză ameţitoare şi tu trebuie să-i faci faţă pentru că altminteri te elimină ca şi când n-ai fi fost acolo. Forţa gravitaţională este imensă. Şi dacă, totuşi, ai fost eliminat încerci să te agăţi de o altă similară horă, dar şi acolo lucrurile stau tot cam aşa, şi treci şi prin a treia horă, şi prin a patra, şi atunci înseamnă că toate horele astea sânt la fel, iar tu, ahtiat după joc, trebuie să fii în permanenţă într-una dintre ele. Că cei care joacă nu respectă paşii, trag unii-n stânga alţii-n dreapta, încalcă normele coregrafului, etc, nici măcar nu mai contează atâta timp cât te-nvârţi, şi nu te-nvârţi oricum ci cu mare viteză.

Dacă în România lupii au ajuns să fie numiţi paznici la oi, de ce n-ai încerca şi tu să demarezi o ”afacere” însuşindu-ţi, spre exemplu, câţiva miei. Că de, cam aşa au început toţi, şi uite-i unde au ajuns. Ţi s-a întâmplat ceva, ai avut ceva de tras pentru că ai ”dosit” câţiva mieluşei? Nici vorbă. Păi, cine să te tragă la răspundere, cei care mână spre propriile case turma întreagă? Să fim serioşi. Azi un miel, mâine un ţap, şi-n câteva luni eşti ”baci” adevărat. Dacă ar veni unul şi ti-ar şopti la ureche ţie, celui care ai plecat de la un miel şi acum ai ditamai turma, ceva de genul: ”stimate român, şefi peste români, normal ar fi să dai, nu să iei”, ce-ai face? Ai suna la salvare să-l ducă pe om la spitalul de nebuni, nu?  Ai suna, deşi nu ăla e nebun, ci tu. Dar tu nu mai realizezi aceasta. Tu, acolo, în vârtejul horei, nu-ţi mai dai seama că paşii sunt greşiţi, că nu ţineţi ritmul corect, etc. Nimic din astea nu mai contează, ci doar viteza de învârtire. Poate că dacă ai avea ocazia să ieşi din respectivele hore şi să stai pe tuşă să priveşti câteva minute, ţi-ai da seama de cât de penibili sunteţi. Da, dar tu nu mai ai nici un chef să stai pe tuşă. Nici vorbă. Ţie ţi se pare că tocmai cei care fac aceasta, cei după tuşă, nu sunt normali, în comparaţie cu voi, cei din interiorul  horelor. În realitate nu este aşa, însă voi nu mai vedeţi bine. Păcat că nu credeţi în Dumnezeu pentru că atunci vi s-ar fi luminat ochii. Dar cine mai are timp de Dumnezeu în vârtejul unei astfel de hore?!

Eu, repetându-mă, cred că numai voi, tinerii, cei ce credeţi nelimitat şi fără îndoieli!

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php