STRIGOIUL

0 247

STRIGOIUL Autor: Florin Dobrescu

Se apropie a 14-a ediție a Zilelor Rezistenței de la Sâmbăta de Sus, manifestări organizate în jurul comemorării anuale fixate ca o tradiție de însuși Ion Gavrilă Ogoranu.


Zilele astea am dat peste un fragment din volumul 2 al memoriilor sale, de care uitasem cu desăvârşire. Conţinutul m-a zguduit Trăirile descrise de Gavrilă în acel text se potrivesc teribil cu locul pe care conducătorii de astăzi ai ţării, ei şi ţuţării lor de serviciu, îl pregătesc – a câta oară, Doamne? – acestor efigii ale istoriei noastre.
În fine, revenind la fragmentul din memoriile lui Gavrilă… Acesta rememorează o întâmplare din anii de trai în ilegalitate, dinaintea capturării sale, în 1976. În cadrul incursiunilor clandestine la Cluj, unde şi-a revăzut, în taină, o serie de prieteni, a încercat să reia legătura cu o fată pe care o simpatizase în mod deosebit în tinereţe, la Făgăraş. Îi cunoştea familia şi cunoscuse ulterior şi pe soţul ei, un cunoscut scriitor. Un prieten din Cluj tocmai îi relatase că, într-o discuţie cu Finuţa (aşa se chema fata), aceasta vorbise frumos depre Gavrilă şi camarazii săi din munţi, pe care îi credea morţi cu toţii.

Să-l lăsăm însă pe Ion Gavrilă să relateze:


„M-am îndreptat apoi la adresa Finuţei. Eram nerăbdător să-i văd. Toată iarna visasem această întâlnire. Aveam chiar un plan mare. Să-i povestesc lui ceea ce am scris în această carte şi el, cu talentul lui de scriitor, să le consemneze, ca să rămână mărturie.  Am sunat la uşă, am auzit paşi uşori şi, într-adevăr, a apărut ea, uitându-se mirată la mine şi măsurându-mă foarte rece, de mi-a îngheţat tot avântul cu care venisem: „Doamnă”, îmi găseam eu cu greu cuvintele, „poate vă amintiţi de vreo cunoştinţă cu numele Gavrilă”. Faţa îi devenise şi mai aspră; răspunse sarcastic şi apăsat: „Nu-mi amintesc şi nici nu vreau să-mi amintesc. Cum umbli aşa? Unde ţi-e buletinul? Care ţi-e rostul în viaţă? Umbli ca un strigoi?” Am rămas ca trăznit. Nu mă recunoaşte? După cum vorbea, înseamnă că ştie cine sunt. M-am trezit repede la realitate. Am îngăimat câteva cuvinte. „Iertaţi-mă, doamnă, nu ştiam că vă supăr.” Şi am plecat, căci continua să strige tare şi mă temeam că ies vecinii. Am coborât în fugă scările blocului şi, în stradă, m-am urcat în autobuzul ce se afla în staţie, urmărit ca de un blestem. Mi-am revenit după un timp, când autobuzul a oprit în faţa unei porţi a cimitirului. Am intrat aici. După cum am fost primit, mă temeam să nu anunţe Securitatea, care m-ar fi căutat peste tot.
M-am oprit pe o alee laterală, pe o bancă, la loc ferit, şi am încercat să refac ceea ce mi s-a întâmplat. Nu puteam înţelege. Dacă acestea îi sunt părerile despre mine, îmi ziceam, atunci de ce i-a vorbit lui Florin aşa de frumos?
De-atunci, mereu, de câte ori îmi amintesc, caut să înţeleg de ce m-a primit aşa. Şi, fiind ajutat şi de alţii în împrejurări asemănătoare, am ajuns la următoarea concluzie: e bine să mori atunci când soarta îţi aduce moartea la timp potrivit. Dacă lumea s-a obişnuit cu gândul morţii tale şi ai fost etichetat şi catalogat ca atare, atunci trebuie să fii mort cu adevărat. Lumea nu iubeşte, nu admite strigoi care să le tulbure liniştea. Mortului îi stă bine să fie mort de-adevăratelea. Am învăţat acest lucru atunci şi am început să mă comport în consecinţă. Am ieşit din cimitir spre seară, pe străzi lăturalnice. Am ocolit şi m-am urcat într-un autobuz spre Somoşeni.”


Relatarea mi se pare de un dramatism ieşit din comun. Dincolo de forţa narativă a lui Gavrilă, întâmplarea este pe cât de emoţionantă, pe atât de potrivită cu întregul destin al acestui om. Al lui şi al tuturor celor ce au îmbrăţişat idealul lui, fiind nevoiţi să aleagă moartea sau viaţa veşnic clandestină. Care, precum vedem, tot un fel de moarte înseamnă…
Totul este sugestiv, fără ca să fie ceva aranjat. Finuţa îl priveşte cu groaza cu care ai privi un mort întors printre cei vii. Îl întreabă de buletin (formalitate ce atestă identitatea noastră în societate). “Care ţi-e rostul?” Îi spune, fără echivoc,”strigoi”. Deşi ştia că nu este mort. Pentru a scăpa de eventuala anunţare a Securităţii şi raziile ei stradale, Gavrilă se refugiază… într-un cimitir! Locul cel din urmă unde autorităţile lumii acesteia ar căuta. Chiar dacă [ instinctiv[, alegerea sa cât se poate de sugestivă. Cimitirul este locul morţilor, comunitatea celor duşi din lumea noastră. Şi, fără să realizeze, alungat de cei vii, el tocmai acolo îşi mai găseşte un loc pe acest pământ… Liniştindu-se, începe să-şi conştientizeze statutul în această lume. În lumea nouă, în “societatea socialistă multilateral-dezvoltată”.
Care se va preungi însă, în ciuda decesului formal al regimului comunist, şi după Decembrie 1989. Venit la Bucureşti anume pentru a se alătura tineretului revoluționar, în ziua de 23 decembrie 1989, lui Ion Gavrilă nu i se va permite accesul în studioul Televiziunii Române, unde alminteri se adresau deja poporului alde Brucan, Bârlădeanu, Iliescu, Roman-Neulander, şi alţi veterani comunişti ori copii de-ai lor. Nici în următorii 17 ani, până la moartea sa, lui Ion Gavrilă şi camarazilor săi nu li se va permite accesul în mainstreamul vieţii publice româneşti. Ei vor fi mereu nişte marginali. Se vor organiza, se vor manifesta. Noii diriguitori, proveniți din vechile structuri, le vor respecta acest drept, dar vor avea grijă totul să fie ţinut la periferia vieţii publice. Aşa cum, plecând din cimitir, în relatarea de mai sus, apucase doar pe străzi lăturalnice… Televiziunile şi radioul îi vor evita. Şcolile şi universităţile la fel. Vor înfiinţa asociaţii, fundaţii, vor avea chiar şi un partid. Lipsiţi însă de resurse logistice elementare şi, mai ales, de accesul la mass-media, fără de care societatea de astăzi nu poate fi concepută, ei au avut acces doar în zone publice de nişă. Cărţile lui Gavrilă s-au publicat cu mari sacrificii personale şi în tiraje mici. Puţini au fost tinerii care au avut privilegiul să se adape de la bogăţia sufletească a acestor oameni…


Chiar şi la 9 ani după moartea sa, când fundaţia care îi poartă numele a fost invitată la o dezbatere organizată de Realitatea TV, reprezentantului său i s-a rezervat un loc marginal, într-o încăpere separată de studioul unde participau ceilalţi invitaţi la masa rotundă. Şi asta la cererea arogantă a urmaşului unui kominternist venit în 1944 pe tancurile sovietice, ajuns director al Institutului Holocaustului… Sugestiv pentru locul celor ca Gavrilă în societatea românească, rămasă la fel de „socialistă” şi „multilateral dezvoltată”…


Şi totuşi, acest strigoi, numit Ion Gavrilă Ogoranu, el şi camarazii săi de generaţie, se încăpăţânează să bântuie lumea aceasta progresistă. Bântuie somnul liniştit al florienilor și murarilor, al ilieştilor, ioanizilor și iohanişilor. Bântuie universităţile, bântuie internetul, bântuie cinematografele chiar, librăriile şi televiziunile. Bântuie minţile şi sufletele tot mai multor tineri scrâbiţi de minciună şi care-şi găsesc în el model de ideal şi luptă, și care îi caută. Bântuie, întorcându-se „ca un fum, / Uşor, ţinându-ne de mâini, / Toţi cei de ieri în cei de-acum, / Cum trec fântânile-n fântâni”, cum spun versurile unei poezii de Radu Gyr, devenite cu ani în urmă cap de acuzare pentru infracţiunea de „instigare”.
Şi, culmea, astăzi nici măcar nu mai poate fi capturat…


„Cum umbli aşa? Unde ţi-e buletinul? Care ţi-e rostul în viaţă? Umbli ca un strigoi?” –––––– Zilele Rezistenței se vor desfășura în perioada 19-21 iulie 2024, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, și vor reuni un simpozion, o expoziție, drumeție montană, proecții de film, lansări de carte și comemorarea partizanilor făgărășeni.

Detalii la: Tel./WhastApp +40722749249, Florin Dobrescu, www.ogoranu.ro, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php