Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by admin

Cuviosul Dimitrie cel Nou, sfântul cel mult preţuit al bucureştenilor

De 244 de ani, în preajma zilei de 27 octombrie, credincioşi din toate colţurile ţării vin în Bucureşti să se roage Sfântului Dimitrie pentru vindecarea trupului şi sufletului lor. Indiferent că este frig sau plouă, credincioşii stau ore în şir, ziua şi noaptea, mânaţi de dorinţa de a-L găsi pe Dumnezeu, pentru a simţi şi a păstra cât mai mult harul Lui, revărsat peste Sfinţii Lui.

După marea sărbătoare din Cetatea Moldovei, prilejuită de prăznuirea Cuvioasei Parascheva, în Cetatea lui Bucur încep pregătirile pentru sărbătorirea ocrotitorului Bucureştilor, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou. De când Sfântul Dimitrie cel Nou a poposit în mijlocul credincioşilor din Muntenia, el a devenit mângâietorul lor în clipele de deznădejde. De-a lungul vremii, când s-a întâmplat ca bucureştenii să nu aibă acces la sfântul lor cel scump, ele fiind ascunse, de teama păgânilor, sau când au fost furate de către soldaţii bulgari, mare tristeţe cuprindea sufletele oamenilor când se vedeau lipsiţi de ceea ce aveau ei mai de preţ. De peste două secole, sfântul îi aşteaptă pe cei care au evlavie la el şi îşi pun nădejdea prin el la ajutorul Bunului Dumnezeu când sunt împresuraţi de necazuri şi nevoi.

Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou au fost aduse în Bucureşti în urma Războiului ruso-turc din 1769-1774, când generalul rus Petru Saltîcov, ocupând o regiune în care se afla şi localitatea Basarabov, a aflat acolo moaştele sfântului, pe care le-a adus pe 13 iulie 1774 în Catedrala mitropolitană, cu scopul de a fi păstrate aici până se va întoarce în Rusia. Dar la rugămintea mitropolitului Grigorie al II-lea şi a boierului Hagi Dimitrie, biv vel sluger, moaştele au rămas la noi în ţară, binecredinciosul general rus luând cu el doar o mână a Sfântului Dimitrie. Astfel, mitropolitul Ţării Româneşti a hotărât ca prăznuirea Sfântului Cuvios Dimitrie să se facă în fiecare an pe 27 octombrie, iar pentru a nu fi confundat cu Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, prăznuit la 26 octombrie, Sfântul din Basarabov a fost numit „cel Nou”. Mai târziu, mitropolitul Ungrovlahiei, Filaret al II-lea, l-a numit pe Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Catedralei mitropolitane şi al oraşului Bucureşti, după cum arată Melchisedec Ştefănescu, episcopul Romanului, în studiul „Schiţe din viaţa Mitropolitului Ungrovlahiei Filaret al II-lea (1792) şi ale altoru persone bisericesci cu cari elu a fostu în relaţiuni de aprope”.

Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în ziua de 27 octombrie, se organiza o procesiune cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou. În ziua de pomenire a sfântului se făcea mare alai la mitropolie, adică pelerinaj cu boieri şi popor, în frunte cu Vodă. Alaiul pornea de la curtea domnească, în sunetul clopotelor care băteau de sărbătoare, se urca pe Dealul Mitropoliei şi era întâmpinat în uşa bisericii de mitropolit, cu Evanghelia şi Crucea, înconjurat de arhierei, preoţi şi diaconi. Liturghia era săvârşită de mitropolit, împreună cu arhiereii şi cu stareţii mănăstirilor din Bucureşti. După Liturghie, Vodă se întorcea la curtea domnească cu acelaşi alai cu care venise la mitropolie şi împărţea caftane şi slujbe la boieri, îi ierta pe osândiţi şi scădea pedepsele cele mari.

Izbăvitor de ciumă, secetă şi holeră

Sfântul Dimitrie cel Nou de nenumărate ori, în chip văzut sau nevăzut, şi-a arătat dragostea sa faţă de cei care prin el cinstesc harul lui Dumnezeu, se roagă şi-L slăvesc. În timpul domniei lui Caragea Vodă, în anul 1812, ciuma s-a răspândit şi la noi în ţară. Vestita „ciumă a lui Caragea” decima până la 300 de oameni pe zi şi se pare că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Astfel, la cererea lui Vodă, călugării de la Catedrala mitropolitană au scos în procesiune moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou şi împreună cu călugării, preoţii şi credincioşii au mers împrejurul Bucureştiului. Rugăciunile Sfântului Dimitrie cel Nou i-au scăpat pe bucureşteni de teribila plagă.

În luna martie a anului 1821, când Tudor Vladimirescu a intrat în Bucureşti, racla cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost mutată din Catedrala mitropolitană şi depusă sub pază în Biserica „Sfântul Dumitru” de pe uliţa Ilişcarilor (Sfântul Dumitru Poştă), mutarea fiind cauzată de ravagiile „zavergiilor, carjaliilor şi altor lifte păgâne”. Când s-a restabilit liniştea, „Sfântul a fost întâmpinat la capul podului Mogoşoaiei de Grigore Vodă Ghica, de mitropolit şi episcopi, preoţi şi călugări, de beizadele, de boierime, de neguţătorime şi de toată obştea bucureşteană şi a fost însoţit de acolo, de jos, cu capetele goale, de toţi bucureştenii, cu Domnul în frunte, până sus pe colină, unde a stat trei zile sub cerul liber să i se închine şi să-i sărute mâna toţi bucureştenii, de s-au îngrozit şi nemţii. S-au făcut rugăciuni de mulţumire la intrarea în biserică, după care racla cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie a fost aşezată la locul de unde, cu trei zile în urmă, cu necinste a fost luată. A urmat un mare pelerinaj al bucureştenilor, care a durat o lună”, se arată în Memoriul Dârzeanului, publicat în „Trompeta Carpaţilor” din anul 1865.

Mai târziu, în 1827, în timpul domniei lui Grigore Ghica, o secetă a lovit ţinutul Munteniei. S-a făcut o procesiune cu moaştele ocrotitorului Bucureştiului, care, purtate pe umeri de către preoţi, au fost duse pe câteva străzi ale oraşului. „Când sosiră în capul podului Mogoşoaiei, începu să plouă. Vodă şi boierii şi norodul care erau după Sfânt fură udaţi până la piele. Şi ploaia a ţinut trei zile, cu mici întreruperi”, se arată în istoria fondării oraşului Bucureşti colonelul Dimitrie Papazoglu. De asemenea, şi în alte vremuri de necazuri şi de nevoi, moaştele sfântului au fost purtate în procesiune, precum în 1831, când a apărut holera şi mulţi bucureşteni au fugit din Bucureşti, lăsându-l aproape pustiu. La porunca generalului Kiseleff, preşedintele Divanului Ţării Româneşti, moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou au fost duse pe Câmpia Filaret, unde mitropolitul şi călugării au făcut rugăciuni pentru încetarea molimei, în prezenţa generalilor şi ofiţerilor ruşi, a boierilor, clerului şi poporului care mai rămăsese în oraş. „Din ziua aceea şi până la începutul lunii octombrie a scăzut repede numărul morţilor, care până atunci atinsese 160 pe zi”, arată în memoriile sale colonelul D. Papazoglu.

Ocrotitorul Bucureştilor, furat de soldaţi bulgari

În timpul ocupaţiei germane din Primul Război Mondial, un grup de soldaţi bulgari a răpit în noaptea dintre 17 şi 18 februarie moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. „A doua zi, dis de dimineaţă, a năvălit la mitropolie toată lumea ca să vadă jefuirea bisericii. Bătrâni, femei şi copii plângeau cu mare jale că li s-a furat singura lor mângâiere în aceste clipe de desnădejde”, relatează ieromonahul Teofil Ionescu, de la Catedrala mitropolitană, opt ani mai târziu, când a scris cartea „Sfântul Dimitrie cel Nou. Viaţa, minunea săvârşită de Sfântul Dimitrie cu ocazia furării lui de bulgari în timpul ocupaţiei”. În prefaţa acestei cărţi, de asemenea, arhimandritul Iuliu Scriban relatează cum acea teribilă veste „i-a zguduit pe toţi”. „Am rămas ca muţi, fiindcă noi atunci, în vremea asupririi străine, nu aveam de ce ne lipi inima decât de puterile credinţei creştineşti, şi acum iată că ne vedeam izbiţi şi în ce aveam noi mai scump.” În acel moment, mitropolitul primat Conon mărturisea arhimandritului Scriban: „Ne-a părăsit Sfântul Dumitru!… Am rămas singuri şi fără ajutorul lui…” După câteva zile de deznădejde, furii au fost prinşi, iar ocrotitorul bucureştenilor a revenit în mijlocul lor. Mitropolitul, arhierei, preoţi, călugări şi numeroşi credincioşi s-au dus la bariera Bellu-ului pentru a-l întâmpina pe sfântul lor cel mult preţuit. „Am fost martori ai alaiului şi a veseliei cu care Sfântul Dumitru a fost adus îndărăt şi aşezat cu cinste în locul său de la Mitropolie. Tot poporul a fost într-o tresăltare de mare bucurie, care a minunat şi pe nemţi de iubirea şi cucernicia poporului către moaştele Sfântului. (…) Ce de lume apoi la Sfânta Mitropolie şi ce mai închinări la moaştele Sfântului! Dealul Mitropoliei furnica de lumea care venea să-şi arate în genunchi bucuria şi cucernicia. Săptămâni întregi a dăinuit această izbucnire a veseliei poporului creştinesc şi am fost destul plătiţi de amărăciunea zilelor dintâi”, mărturiseşte arhimandritul Iuliu Scriban.

Apoi, racla cu moaştele sfântului a fost aşezată la locul ei, „în lacrimile de mulţumire ale credincioşilor”. „Înturnarea moaştelor Sfântului Dimitrie ni s-a părut tuturor ca un început de îndurare dumnezeiască, şi prin toate inimile au trecut fiorii cucerniciei şi ai bunelor speranţe. Toată lumea exclama în acele zile: „Dumnezeu nu le-a ajutat. Sfântul Dimitrie n-a voit să ne părăsească, ci a voit să rămână cu noi””, mai relatează ieromonahul Teofil Ionescu. Şi într-adevăr aşa s-a întâmplat, deoarece cei care

l-au furat pe Sfântul Dimitrie au făcut ocolul capitalei până la venirea zorilor, iar când au aflat drumul, de trei ori li s-a stricat automobilul până când au fost nevoiţi să-l poarte într-o căruţă.

Prezenţa moaştelor Sfântului Dimitrie s-a arătat a fi providenţială şi în timpul regimului comunist. În primul rând, acest lucru s-a arătat în hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care a decis generalizarea cultului său în întreaga Biserică Românească Ortodoxă începând cu ziua de 27 octombrie 1955. De asemenea, în anul 1984, autorităţile vremii, deranjate de prezenţa zilnică şi în număr mare a credincioşilor pe Dealul Patriarhiei, la racla cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, au plănuit mutarea sfintelor moaşte la una din mănăstirile din afara oraşului, deodată cu închiderea şi demolarea catedralei şi mutarea Reşedinţei patriarhale de pe actualul loc. Dar rugăciunile credincioşilor depuse la racla cu moaştele Sfântului Dimitrie au zădărnicit planurile reprezentanţilor autorităţilor comuniste.

De 237 de ani, în fiecare an pe 27 octombrie, credincioşi din toate colţurile ţării vin la Sfântul Dimitrie să se roage pentru vindecarea trupului şi sufletului lor, indiferent că este frig, plouă sau stau ore în şir ziua şi noaptea pentru a se închina la racla lui.

Pelerinul conştientizează că osteneala pentru cele sfinte îi aduce mai multă putere duhovnicească, că sufletul lui fiind însetat după Dumnezeu, prin pelerinaj Îl regăseşte. Pelerinul trebuie să se asemene cu Sfântul Dimitrie cel Nou, să fie lucrător în răbdare, trezvie şi iubire jertfelnică, precum l-a arătat Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, prezent anul trecut la sărbătorirea ocrotitorului Bucureştilor: „Cuviosul Dimitrie s-a caracterizat prin răbdarea în tăcere, privegherea în rugăciune şi spiritul de sacrificiu în dumnezeiasca sihăstrie”.

Viaţa Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ilustrată pe raclă

Viaţa sfântului este prezentată în ilustraţii pe racla unde se păstrează odoarele sale sfinte. Pe capacul raclei este reprezentat chipul sfântului, în mărime naturală, cu camilafcă şi schimă. Pe părţile laterale ale raclei sunt opt iconiţe realizate în relief, care înfăţişează scene din viaţa Cuviosului Dimitrie cel Nou, despărţite de câte un stâlp de argint. Multe minuni s-au săvârşit la racla cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou. Aşa s-a întâmplat când două surori, Aspra şi Ecaterina, din satul Cernavodă, închinându-se la moaştele cuviosului, au luat în taină o părticică din ele, cu scopul să o ducă în biserica lor. Dar, urcându-se în căruţă, caii n-au putut să pornească până când cele două surori n-au dus părticica la loc şi şi-au cerut iertare cu lacrimi de la Sfântul Dimitrie.

Altădată, un monah cu numele de Lavrentie, închinându-se, a rupt o părticică din mâna sfântului şi a fost pedepsit pe loc, rămânând cu gura căscată şi pierzându-şi graiul. Numai după multe rugăciuni cu lacrimi a fost iertat şi vindecat. Din această pricină, în 1879, moaştele sfântului au fost mutate într-o raclă din argint masiv, confecţionată din iniţiativa şi cheltuiala episcopului Ghenadie Petrescu al Argeşului.

Sursa: www.ziarullumina.ro

Centenarul Unirii Basarabiei cu România: 27 martie 1918-2018

Basarabia, prima provincie care s-a reîntregit în hotarele româneşti. Unirea a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea principiului autodeterminării, până la despărţirea de imperiul multinaţional în care provincia româneasca a fost înglobata forţat in 1812.

Lupta de eliberare naţionala a luat amploare in aprilie 1917 odată cu constituirea Partidului Naţional Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Partidul avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc.

Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/8 octombrie 1917, s-a constituit ca organ legislativ Sfatul Ţării. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. Preşedinte al sau a fost ales lon Inculeţ.

În condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de prevederile Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească.

Tulburările provocate de bolşevici în condiţiile destrămării unităţilor militare ruse odată cu lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, au creat noi agitaţii în Basarabia. Conducătorii Republicii Democratice Moldoveneşti au cerut sprijinul armatei române, care a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/26 ianuarie 1918, guvernul Rusiei sovietice a întrerupt relaţiile diplomatice cu România iar la 24 ianuarie 1918 Republica Moldovenească şi-a proclamat independenţa.

La 27 martie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a votat în favoarea Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabiei) cu România, după cum urmează: din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorinţa, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.

Actul Unirii votat de Sfatul Ţării 
la 27 martie St. V. 1918

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România. Unirea a fost posibilă, inclusiv în urma susţinerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditeşti ale bandelor bolşevice din Basarabia în cadrul Revoluţiei din 1917). Condițiile ca această unire să fie posibilă erau următoarele:

1. Sfatul Ţării urma să ducă la bun sfârşit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecţiuni de guvernul român;
2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Ţării, ales prin vot democratic;
3. Sfatul Ţării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor şi oraşelor şi avea să numească funcţionarii administraţiei locale;
4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
5. Legile locale şi forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanţilor locali;
6. Drepturile minorităţilor urmau să fie garantate prin lege şi respectate în statul român;
7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputaţi proporţional cu populaţia regiunii;
9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret şi universal;
10. Noua Constituţie urma să garanteze libertatea cuvântului şi a religiei;

Într-o perioadă confuză, creată de Primul Război Mondial şi mai ales de izbucnirea Revoluţiei Ruse din 1917, Basarabia, trecând mai întâi de la gubernie la autonomie şi de la autonomie la independenţă, îşi va găsi adevăratul ei loc în sânul mamei sale, România. În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al României la data de 9 aprilie 1918 se menţiona printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra şi vechile graniţe cu Austria… de azi înainte şi pentru totdeuna se uneşte cu mama sa România”. Acest eveniment măreţ înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca pe „un vis frumos” ce s-a îndeplinit. Acest precedent fericit al istoriei noastre a favorizat procesul lărgirii graniţelor României, aşa că la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu România. Falimentul politicii naţionale a guvernului maghiar condus de Mihály Károlyi s-a adeverit prin hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis statutul şi dreptul Transilvaniei ca parte din România, pe baza principiului naţionalităţilor.

După 1900, solidaritatea intelectualilor români din Basarabia se amplifică, după ce cu sprijinul material venit din partea lui Vasile Stroescu, a apărut la Chişinău gazeta românească numită Cuvânt moldovenesc. În jurul acestei reviste periodice care pătrundea şi în Transnistria şi chiar în Siberia, Pantelimon Halippa, redactorul publicaţiei, a reuşit să adune un număr mare de intelectuali români, cu toţii pătrunşi de acel ideal de unitate naţională a tuturor regiunilor locuite de români. După cum bine remarca M. Bruhis în 1991, numai istoricii sovietici s-au grăbit să spună că unele cazuri izolate de rezistenţă ale ţăranilor basarabeni faţă de autorităţile române s-au datorat dorinţei basarabenilor de a se întoarce la Rusia.

Pe plan extern, Ionel Brătianu a fost nevoit să pledeze la Conferinţa de la Paris din 1919 pentru „drepturile românilor asupra Basarabiei dar şi pentru valabilitatea actului Sfatului Ţării”. La acel moment, personajul care putea oferi ajutor cel mai mult delegaţiei române era profesorul de la Sorbona Em. De Martonne, care era referentul Conferinţei de Pace pentru problemele de natură geografică si etnografică. În urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, acesta şi-a format convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei, urmând a susţine la Conferinţa de la Paris drepturile României asupra Basarabiei cu toată autoritatea şi cu toată puterea convingerilor sale. Drept urmare, în nota Consiliului suprem emisă atunci, se menţiona că „după ce s-a luat în consideraţie, aspiraţiile de ansamblu ale populaţiei basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic şi etnografic, precum şi în argumentele economice şi istorice, principalele puteri aliate se pronunţă pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată şi de către reprezentanţii Basarabiei…”.

Izgonirea bolşevicilor din fosta Basarabie ţaristă de către Arata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria Mamă România (27 martie 1918), de rînd cu Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi cruntul război româno-ungar de la 1919, toate acţiuni ferme, justificate de către diplomaţia română în occident i-au făcut pe delegaţii Franţei, Imperiului Britanic, Italiei şi Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoştea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon, care recunoştea alipirea Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privinţă cu România.

Clasa politică românească a început un proiect intern de susţinere şi consolidare a noului stat (cunoscut astăzi ca România Mare). Basarabia, ca şi restul provinciilor româneşti, trebuia îndreptată spre o dezvoltare unitară a României Mari. Pe lângă politica tolerantă adoptată asupra etniilor din România, s-au adăugat două reforme mari: votul universal şi împropietărirea ţăranilor. Această măsură privea în egalitate pe toţi locuitorii Regatului.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ;

Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa;

Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan
Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracţiuni politice în timpul revoluţiei.

Sursa: Melidonium

CONSTANTIN TĂNĂSESCU – Prezent la 10 ani de la trecerea în veșnicie

În această dimineață s-au împlinit 10 ani de când camarazii si prietenii si-au luat ramas bun de la cel ce a fost si va ramane camaradul nostru Constantin Tanasescu. Pe 17 martie 2008, intr-o dimineata insorita de martisor, cand in gradina sa florile pe care le indragea atat de mult se defaceau, sufletul sau bun si chinuit pleca spre cele vesnice.

Nea Tica, asa cum ii spuneau apropiatii, s-a nascut la 28 ianuarie 1921 intr-un cartier ce se forma atunci, prin parcelare, in “Campul Veseliei” (zona Filaret-Ferentari), de la periferia Bucurestiului.

Dupa scoala primara, a urmat Scoala Tehnica a Inginerului Dimitrie Leonida, de langa Parcul Carol I (in imobil astazi se afla Muzeul Tehnicii), obtinand specializarea de maistru electrician-bobinator.

(mai mult…)

Recviem pentru Mănăstirea Văcăreşti. 30 de ani de la demolare.

de Florin DOBRESCU, Buciumul.ro

Pridvorul bisericii Sf Treime a mănăstiri Văcăreşti, ctitorie a domnitorului Nicolae Mavrocordat.

Bucureşti, kilometrul 7. Piaţa Sudului.

O vastă intersecţie la contactul mai multor cvartale de blocuri cenuşii, asemenea epocii în care s-au construit.

Ianuarie 1987. Biserica, fără turle, înainte de demolare. În primul plan, ghiuleaua uriaşă cu care macaraua lovea în ziduri…

În spatele unui târg murdar, se întinde un vast teritoriu al cărui aspect te duce cu gândul la un uriaş cataclism. Un câmp arid, presărat ici-colo cu mărăcini, mormane de moloz şi gunoi, smârcuri şi cadavre de câini. (mai mult…)

Buciumul vă urează: Crăciun fericit!

Ar fi împlinit 95 de ani… Bădia Ernest Maftei: Prezent!

 Foto: Florin DOBRESCU, Buciumul.ro
Pe 6 martie, anul acesta, ar fi împlinit 95 de ani…
Cu puţin timp înainte de a pleca în călătoria veşnică, în ciuda celor 86 de ani, era de o vitalitate şi un optimism debordante. Tinereţea era calificativul care i se potrivea cel mai bine. Hâtru, mereu pus pe şotii, sobru însă atunci când îţi vorbea, înflăcărat, despre idealurile sale slujite încă din tinereţe, ori lăcrimînd, atunci când povestea despre camarazii săi executaţi sau morţi, în chinuri, în închisori, Ernest Maftei, era în sine un manifest viu. Manifestul românismului, sau, hai să zicem mai bine, al identităţii româneşti. Mai cu seamă când umbla prin Bucureştiul acesta sumbru şi sordid în frumosul său costum naţional, oprit la fiecare cîţiva paşi de oamenii care-l iubeau şi vroiau să-i vorbească, să-l îmbrăţişeze, să se fotografieze cu el.
Îşi păstrase graiul moldovenesc, aşa cum îl învăţase de la mama sa, la Prăjeştii Bacăului, în ciuda celor 6 decenii trăite în capitală. Românescul, etnicul, răzbătea din toată fiinţa lui, nealterat de mâzga atâtor răutăţi abătute asupra ţării şi asupra lui, totodată. Trecuse prin faţa morţii de mai multe ori, fusese închis sub trei dictaturi. Era un adept al Libertăţii şi nu putea trăi decât liber. Era un Dac liber, coborât parcă de pe columna traiană, ca să reamintească lumii întregi că românismul va dăinui în veci.Dumnezeu să-l odihnească în Împărăţia Sa pe camaradul și fratele nostru: Bădia.
Florin Dobrescu


„În lutul greu din care am plecat / Am frãmântat simţire. / Din urã am clãdit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba albã, încâlcitã, roasã. / Pãrinte, o sã vin curând acasã”.

(Ernest Maftei, 21 decembrie 1989)
ERNEST_MAFTEIREVErnest Maftei s-a născut la 6 martie 1920, în comuna Prăjeşti, lângă Bacău. la Şcoala Normală din Bacău, a debutat cu versuri în revista Liliacul, editată împreună cu patru colegi. Tot aiciÎ aderă la Frăţia de Cruce, organizaţie de elevi a Mişcării Legionare, devenind lider local. avea 17 ani.

În 1937 participă la tabăra FDC de la Carmen Sylva (azi Eforie Sud). În 1938, este arestat de autorităţile dictaturii regelui Carol II, fiind incarcerat în lagărul de la Vaslui. Aici va asista, pe 21 septembrie 1939, la executarea câtorva zeci de membri ai Partidului « Totul pentru Ţară », moment descris în numeroase intervieuri.
Între 1941-1945 urmează Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi.

maftei tanar actor Tot în această perioadă este arestat şi condamnat de autorităţile antonesciene pentru activitate în FDC. Trece, ca deţinut politic, prin inchisorile Galaţi, Jilava şi Văcăreşti. Judecat de patru ori pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară, este achitat de fiecare dată.

După război este şomer, fiind hăituit pentru credinţa sa politică. Joacă la Teatrul Poporului sub numele de Erman Valahu. Aici primeşte Meritul Cultural clasa I, la care este nevoit să renunţe pentru a nu se deconspira.

maftei in rol de haiduc
Este arestat şi condamnat de regimul comunist. O şansă unică face să scape de condamnare, graţie talentului înnăscut.
Începe cariera cinematografica cu pelicula « Desfăşurarea », în 19… Urmează o carieră de excepţie, Ernest Maftei însumând în palmaresul sau multe filme. Va deveni unul dintre monştrii sacri ai filmului românesc şi unul dintre cei mai populari actori români.
Alături de Colea Răutu şi alţi actori, înfiinţează Uniunea Cineaştilor din România.

maftei la muz sat colindatori
În noaptea de 21 decembrie 1989 participă, alături de tineretul român, la manifestaţia anticomunistă de la Piaţa Universităţii. Avea să lase familiei un bilet cu următoarele versuri, pentru cazul în care nu s-ar mai fi întors: „În lutul greu din care am plecat / Am frământat simţire. / Din ură am clădit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba alba, încâlcită, roasă. / Părinte, o să vin curând acasă”. În acea noapte, la baricada de la Intercontinental, reuşeşte să ia doua pistoale mitralieră dintr-un TAB. Cu acestea va pătrunde a doua zi în C.C. al P.C.R., dupa fuga lui Ceauşescu.
Prima perioadă a regimului neocomunist al lui Iliescu va însemna pentru Badia persecuţii mai mari decât în perioada lui Ceauşescu. Ernest Maftei va fi o permanenţă a manifestaţiilor de stradă inâiţiate de forţe începând cu ianuarie 1990. Va fi de asemenea, unul din reperele Pieţei Universităţii, îndemnând tineretul să lupte împotriva comuniştilor care îşi consolidau puterea.
Venirea minerilor în Bucureşti, la instigaţiile lui Iliescu, a însemnat teroare şi moarte răspândită pe străzile capitalei. În ziua de 14 iunie 1990, a fost ridicat de acasă de cinci indivizi deghizati în mineri, bătut şi aruncat pe malul Dâmboviţei, unde a zăcut inconştient circa şapte ore. A fost salvat de un cetăţean care l-a recunoscut şi l-a transportat la urgenţă.
Soţia sa avea să decedeze, în urma unui infarct, din cauza acestor persecuţii.

maftei la MS
În septembrie 1993, în timpul puciului de la Moscova, la radio Deutche Welle a fost nominalizat al cincilea pe o presupusa lista a celor mai periculoşi anticomunişti, făcută de autorităţile de la Bucureşti. Rămâne memorabil răspunsul lui Ernest Maftei: „Hai că-s porci ! Tocmai pe locul cinci şi nu pe primul?”Actor cu o popularitate uriaşă, Ernest Maftei s-a bucurat de premii şi distincţii naţionale, ca şi de simpatia publicului românesc. A primit Premiul UCIN la împlinirea a 50 de ani de cinematografie, iar din partea Consiliului Director al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România, „Diploma de recunostinţă”, pentru contribuţia la dezvoltarea artei şi culturii naţionale.
A colaborat la realizarea emisiunii cu caracter agricol « Ferma » pe TVR 2.
A rămas ca un exemplu de demnitate. Astfel, a refuzat oferta de a juca într-o telenovelă românească, în ciuda onorariului impresionant (300 euro pe zi), considerând-o o producţie mediocră. De asemenea, a refuzat premiul « Cel mai bun român » pe 2005, pentru că între cei nominalizaţi se numărau personaje sumbre ale politicii ultimilor 16 ani şi pseudovedete ale emisiunilor TV de nivel submediocru.
A activat, în spiritul principiilor sale anticomuniste, în mai multe organizaţii, între care Fundaţia „Bunavestire”, Partidul „Pentru Patrie -Totul pentru Ţară ” ş.a..

DECIZIE ISTORICĂ: Comunismul, condamnat oficial în R. Moldova. Secera şi ciocanul, interzise

Parlamentul din Republica Moldova a votat pentru condamnarea regimului totalitar comunist. Simbolurile regimului sunt şi ele scoase în afara legii, notează Publika.md.

Deputaţii din Alianţa de guvernare au aprobat, acum câteva minute, Legea privind condamnarea regimului totalitar comunist. Astfel, simbolistica acestui regim este socotită în afara legii. Mai mult, iniţiativa prevede şi interzicerea promovării ideologiilor totalitare.

Pentru adoptarea Legii au votat deputaţii din coaliţia majoritară, în timp ce comuniştii au fost împotrivă. Au votat pentru 53 de parlamentari, iar deputaţii neafiliaţi s-au abţinut de la vot. 

Legea privind simbolurile va intra în vigoare pe 1 octombrie.

Neculaie Purcărea – Neînfrântul! Diferenta dintre un roman si un patapievici. Interviu cu un mare mester al traditiei populare, fost detinut politic 20 de ani ca legionar

Neculaie Purcărea – Neînfrântul!

Diferenta dintre un Roman si un Patapievici

A fost închis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși închis, ca partizan in munti, ceea ce atunci, în anii ’50, însemna „bandit”. In total, 20 de ani de temnita. Acum ne spune: Principiul in care am fost noi crescuți a fost să fim in linia creştină, nu paraleli cu ea: rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără! Dacă legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează in cateva vorbe picătura de timp.

Părea a fi o seară ca oricare alta când lucrurile au scăpat de sub control și întâlnirea cu un domn a cărui vârstă n-aș fi putut nici măcar a o presupune ne-a răpit printr-un ciudat vârtej, ca o mașină a timpului pe care n-o stăpânești și căreia nu-i cunoști comenzile.
Un domn în vârstă invitat de noi să ne deschidă o ferestruică, la fel ca în Windows, spre ceva ce, din pricini incerte, ne scăpase! Sau poate era un subiect prea delicat pentru prezentul nostru, mult prea ocupat cu altele.
Domnul Neculaie Purcărea, ajuns tocmai de la Brașov la Tulcea spre a participa cu lucrările sale la o expoziție de sculptură în lemn dedicată Zilei Naționale a României, ne-a vorbit mai mult de o oră, într-o sală de teatru cu ceva mai mult de jumătate din locuri ocupate, în marea lor majoritate din ocupanți fiind elevi de liceu. Era vorba despre un fel de manual al suferinţei unei întregi vieţi ai cărei cei mai importanţi optsprezece (din optzeci și opt!) ani au fost extraşi de o imprevizibilă și halucinantă istorie şi mutaţi într-o altă dimensiune, într-un alt univers.
A fost închis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși închis, ca partizan, ceea ce atunci, în anul de gratie 1949, însemna „bandit”. In total, 20 de ani de temnita. Asta, în câteva cuvinte. Destul de zgârcit cu vorbele, ne-a descris cam așa lucrurile: „Pe data de 15 aprilie 1948 am fost căutat de doi agenți de-ai securității acasă. Fratele meu le-a spus că sunt la Academie. Am reușit să mă ascund și am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit și de umbra mea, nopțile erau albe, zilele un chin. În toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, mă duce în Munții Argeșului, în regiunea Șuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul Dumitru Apostol, luase drumul muntelui. Viață de partizan: frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranță pentru cauza măreață în care ne înregimentaserăm!
Eram tot timpul urmăriți, uneori înconjurați de trupele Securității, trebuia mereu să fugim dintr-un munte în altul. Băieții ăia, soldații de securitate, erau și ei tot români, copii de țărani. Să știți că, atunci când ne înconjurau și urmau să ne atace, făceau zgomot, fluierau, ca să ne anunțe într-un fel, să ne prevină. Încercuiți de trupele Securității, frunzișul ne-a fost prieten, am scăpat din încercuire – câțiva care au deschis focul au fost împușcați – dar până la urmă tot am fost prinși! Dar – tot prin trădare am căzut! ”. Gândul acesta, al trădării, îl mai hărțuiește din când în când, căci tot timpul îi e pe aproape. Fostul său camarad (pe care ani de zile l-a găzduit în casa din Șchei atunci când înnopta la Brașov!) Ioan Gavrilă Ogoranu (foto stanga), era, la rândul său, neîmpăcat cu acest gând al trădării: „…4 martie 1949…. deci așa a fost distrusă Banda Dabija. Prin munca unor cozi de topor care au fost răsplătiți cu bani ( într-un loc se spune cu câte 10 000 lei). Unul, rămânând nerăsplătit, s-a simțit oarecum nemulțumit, știind că prin el s-a produs acțiunea din 4 martie 1949. Fără să vrei, te duce cu gândul la felul cum au fost prinși Horia și Cloșca în noaptea de 27 decembrie 1784, deci în a treia zi de Crăciun, în aceiași munți. Istoria oficială se ferește să amintească această pată rușinoasă din istoria vie a românilor, mulțumindu-se să consemneze că cei doi au  fost arestați de armata austriacă, condamnați și trași pe roată în Alba Iulia, pe Dealul Furcilor. Și nu e bine și nu e drept. Până nu vom recunoaște că Horia și Cloșca au fost prinși prin vânzare, legați și predați armatei austriece de către șapte nemernici, săteni vecini din satul lui Horia, lacomi după cei 300 de galbeni, istoria josniciei noastre se va repeta! Târgul trădării s-a făcut în seara de Crăciun, 25 decembrie 1784, în timpul colindatului, în crâșma jupânului Melzer. Cei șapte nemernici au făgăduit colonelului Cray că-i vor prinde și preda pe Horia și Cloșca în schimbul a 300 de galbeni. Numele iuzilor erau: Ștefan Trif, Manoșel Trif, Iacob Neag, Dumitru Neag, Ion Mătieș, George Mătieș și Niculae George. Au primit și arme și muniție, iar în timp ce creștinii mergeau la biserică, ei colindau munții și după trei zile i-au găsit pe cei doi încălzinduse la foc, în Pădurea Scorojet, pe Muntele Drăgoiasa. Nu i-au sărutat ca Iuda Iscariotul pe Iisus, ci i-au mințit că ei umblă la vânat pentru domni și când li s-a dat bine, au tăbărât pe ei, i-au legat fedeleș și i-au predat armatei. Apoi s-au grăbit să-și primească galbenii pe care i-au ronțăit fericiți până la adânci bătrâneți, netulburați nici de alții, nici de propria lor mustrare de cuget. Și au fost destui care i-au pizmuit pentru norocul ce l-au apucat cei șapte! Drept dovadă că așa a fost, după o lună, la 30 ianuarie 1785, în ziua Sfinților Vasile, Grigore și Ioan, ticăloșia s-a repetat pe o treaptă mai înaltă a mârșăviei, prin vânzarea lui Crișan, pe al cărui cap se pusese preț tot în galbeni. Hăituit timp de o lună cine știe pe unde, acesta, în seara acelei zile, a cerut ajutor la popa Moise din Cărpiniș, care îl primește, îi dă de mâncare și adăpost, apoi când i se dă bine, împreună cu fiul său Simion, popă și el în Șaza – Lupșa, și cu Ion Clisaru, Teodor Hulbuțu, Lazăr Lace, Teodor Momeanu, Ioan Șaitu, Irimie Șaitu și Todor Toitu, s-au repezit asupra lui Crișan, l-au legat și l-au dat prins, primind în schimb prețul de sânge.
Nu a rămas consemnat dacă au fost și ei oarecum nemulțumiți de cât au primit. Dar nici ei n-au fost tulburați cu nimic cât au trăit. (…). Până când această pagină rușinoasă de istorie nu va fi însușită și înfierată ca să o știe și copiii din leagăn, istoria se va repeta din veac în veac. Mișei și slugi se vor strânge, alți Trifi, Mătieși, Diniși și Râștei vor mai vinde pe cei ce vor mai lupta și își vor da viața pentru mântuirea neamului românesc.”(Ioan Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.)
Căci de luptat și de murit s-a luptat și s-a murit!

Tot Ioan Gavrilă Ogoranu, în aceiași carte, redă un raport al Securității din august 1949 privitor la moartea lui Macavei Alexandru (foto dreapta), figură legendară a „bandiților” anticomuniști din Apuseni: „(…). Asupra lui Macavei Alexandru s-au găsit o cărticică de rugăciuni, două fotografii, sentința de condamnare la muncă silnică pe viață, una armă tip rusesc, un sac merinde tip militar și 38 cartușe, un piaptăn de os și una batistă. Macavei Alexandru era îmbrăcat în haine țărănești din regiunea Mușca, pantaloni bufanți de lână de casă gri, veston țărănesc de lână de culoare gri, în cap una șapcă și în picioare bocanci. Fratele său Macavei Traian era îmbrăcat în haine militare kaki de ostaș. Totodată, raportăm că după terminarea acțiunii, făcându-se percheziție domiciliară unde au locuit criminalii, în urma lor s-au găsit următoarele : una raniță tip civilă, una cutie de binoclu, un încărcător pentru armă Daimller, una traistă țărănescă, pe care o întrebuințau ca raniță, un bidon de apă, una gamelă, un cojoc de piele de oaie, un ștergar, 61 ruble fabricate în anul 1937, una panglică de VIRTUTEA MILITARĂ, una medalie CAROL I pentru trecerea Donului și una medalie FERDINAND I din războiul trecut [foarte probabil că decorațiile îi aparțineau lui Alexandru Macavei, fost ofițer activ deblocat în 1946 și participant la luptele din U.R.S.S. – n.n.]”.
Cam aceștia erau cei trădați, adică „bandiții”! Erau produsul unei educații, despre care Neculaie Purcărea ne-a mărturisit următoarele:
„Nu putem fi nici şovini, nici exageraţi, căci toate popoarele au de transmis un mesaj, numai al lor. Ni se spunea la şcoală să apărăm etnia şi Biserica. Asta era legea omului pe care îl clădea pe atunci şcoala – legea onoarei, principiul muncii de zi cu zi, al consecvenţei şi ajutorarea fratelui de lângă tine… Conduita se crea prin exemplu”.
Prin exemplu, deci. Iată un exemplu din exemplu: fratele lui Alexandru Macavei, despre care am citat raportul Securității mai sus, anume Traian Macavei, a fost executat în 11 octombrie 1950, orele 23.00. Iată ce spune
raportul Securității : „Din partea autorităților cerându-i-se ultima dorință a spus că vrea să i se arate fotografia cu soția și copiii și întrucât la Penitenciarul Civil Sibiu i se găsesc bijuteriile ce le-a avut asupra lui acestea să
fie împărțite în mod egal copiilor. Dându-i-se voie să scrie o scrisoare către familie, a scris următoarea scrisoare: 11 octombrie 1950
Scumpii mei și micuța mea dulce, din fața mormântului meu, vă cer iertare și vă trimit ultimul meu salut, de asemenea tuturor ce mă cunosc. TRĂIASCĂ PATRIA! Traian”.

Aceștia erau „bandiții”, dintre care și Neculaie Purcărea a făcut parte, peste 20 000 numai în munți în acei ani, dar mulți, foarte mulți, prin sate, prin târguri și orașe. Iată de ce moartea lor le era necesară noilor stăpâni; de ce trebuia să le piară neamul și sămânța și de ce s-a lucrat atât de mult la asta, prin închisori, pe la canal, prin mine și prin Delta Dunării, apoi decenii la rând prin școli, la spălarea de creiere, pentru a se obține minunata struțo–cămilă a României fără români.
Cu „bandiții” nu s-a prea reușit, încă mai sunt care mai trăiesc – slavă Domnului – dar cu viețile în parte distruse, cu tinerețile mâncate prin pușcării; cu spălarea de creiere a mers, în schimb, ca-n brânză, Nicolschi, de exemplu, murind liniștit, de moarte bună, nederanjat și cu pensie mare, fără ca asta să indigneze sau să preocupe pe cineva, „revoluționarii” din decembrie 1989 având grase, grase avantaje, în timp ce foștii deținuți politici și veteranii de război ( de cele mai multe ori ei fiind și una și alta!) au primit câte-o insignă și se așteaptă cu precipitată răbdare „să iasă din sistem pe cale naturală”! Da, așa e: a mers ca-n brânză!

Totuși, privirea aceea limpede a lui Neculaie Purcărea, dincolo de care, oricât te-ai strădui, nu vezi niciodată nimic dacă el nu vrea să se întâmple asta, privirea aceea pe care nu o poți susține și din cauza careia fotoreporterul nostru nu a reușit să facă tot ce și-a propus în materie de portret, privirea aceea, zic, nu este o privire acuzatoare.
La 88 de ani, după o tinerețe petrecută cu arma în mână în munți și cu ghiulele de picioare, prin pușcăriile comuniste, Neculaie Purcărea nu crede, nu zice că „(…) văd mediocritatea din jurul meu,văd agresivitatea îngâmfată a prostului gust și știu, fără întoarcere, că acesta este poporul în mijlocul căruia m-am născut, din sămânța căruia am luat ființă și din substanța căruia sunt la rândul meu plămădit. (…) Să fii român este un mod de a trăi condamnarea. Cu această boală nu există tranzacție: spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” – așa cum scria în Politice, ediția a II-a (București, Humanitas, 1997, pag. 50) actualul director al Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici; domnia sa, Neculaie Purcărea, nu crede că: „ Numai violența, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimțire. Mă simt personal jignit de prostia bășcălioasă, de acreala invidioasă, de stridența de țoapă a acestei populații ignare.(…) Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”. – , ca Patapievici (op.cit., pag. 63). Nu, Neculaie Purcărea nu spune nimic din toate astea. El a găsit mult frumos la poporul român, pe care îl slujește de decenii, sculptându-i în lemn motivele tradiționale și simbolurile multimilenare, a căror distilare în timp le-au făcut unice, inegalabile, în geografia lumii. El ne spune că „Am început lucrul în temnița de la Alba Iulia, în 1943, ca un elev al Părintelui Arsenie-Anghel Papacioc, și el era la acea vreme întemnițat. Apoi, 20 de ani s-au scurs din viața mea. După 1964 am reînceput să lucrez. Din acel imbold patriotic, pe care l-am găsit în file galbene de istorie.”

Spre deosebire de directorul Institutului Cultural Român, domnul Neculaie Purcărea, ale cărui lucrări sunt achiziționate de THE CENTER FOR ART IN WOOD din Pennsylvania – S.U.A., practic cel mai mare muzeu cu obiecte din lemn din S.U.A., ne spune altceva despre poporul român : „Înainte de a intra în tainele artei populare, aș dori să vă port prin frumoasa poveste a lui Făt-Frumos și a Ilenei-Cosânzeana, prin lumea de basm a lui Prâslea, a Zmeului, a Păsării Măiestre și a tuturor basmelor stilizate de Ispirescu, Urechia, Creangă, Alecsandri, a Tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, să priviți cu nesaț țesături, și covoare, și costume, să ne închinăm icoanelor în care Divinitatea ne este relevată de armonia culorilor și iarăși să ne-nchinăm troițelor crescute în lumină, să vă port prin inestimabile tezaure de suflet ale neamului nostru, răspândite prin toate muzeele etnografice ale Țării. Căci aceasta-i țara noastră, o țară de basm!”.
Ați văzut cum spune? O țară de basm! și cred că asta înseamnă dragoste. Căci domniei sale, pușcăriile și reeducarea, oprobiul public și hăituirea, n-au reușit să-i ucidă dragostea și astfel să-i lichefieze sufletul până ce „inima să-i devină piftie iar creierul un amestec apos”; n-au reușit ca astfel să-i terciuiască seninătatea și să-l transforme într-un om nou, cu mai multă sau mai puțină minte, cu mai multe sau mai puține lecturi. Nu, cu domnul Neculaie Purcărea ei n-au reușit, așa cum au reușit cu bietul director al Institutului Cultural Român !
Și tocmai de aceea cred că privirea atât de senină și lipsită de orice nuanță acuzatoare a domnului Neculaie Purcărea – Neînfrântul, este cea mai teribilă acuzare care, nefiindu-ne aruncată vreodată în față, ne transformă, generații, după generații, în oameni de mica statură!

Dan NICOLAU / LA DRUM

Interviu cu Neculaie Purcărea:

Principiul in care am fost noi crescuți a fost să fim in linia creştină, nu paraleli cu ea: rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!

Dacă legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează in cateva vorbe picătura de timp

Vizitandu-l, intimplător, in căsuța sa din Șcheii Brașovului, din Strada Pe Tocile, am rămas fermecați de frumosul romanesc pe care Neculaie Purcărea l-a strans in jurul său de o viață. Activ, la cei peste optzeci și opt de ani, am avut prilejul să-l urmăm și la Tulcea, unde, in 29 noiembrie 2011 a participat la o expoziție dedicată Zilei Naționale a Romaniei. După expoziție domnul Purcărea a susținut o conferință pentru – in special – elevii de liceu din Tulcea, apoi am urmărit impreună spectacolul intitulat Istoria Romaniei in cantece, susținut de corul Acapela Sailors. S-a legat apoi, acolo, un interviu, pe care suntem bucuroși a vi-l prezenta astăzi.
La Drum: Ceea ce aţi spus mai devreme copiilor, în sală a fost foarte concludent. Acest interviu adhoc nu doreşte decât să şlefuiască aspectele legate de pasiunea dumneavoastră pentru arta lemnului.
Cum ați ajuns la lemn?
Neculaie Purcărea: Lemnul este un material cu care comunici, pe de o parte; pe de altă parte mie mi-a fixat un ideal de viaţă, căci el exprimă mentalitatea romanească, o zonă a spiritualităţii romaneşti, a frumosului perpetuat ca tradiţie, ca să zic aşa. Lemnul te face să inţelegi mai bine spiritul romanesc, căci prin lemn se exprimă cel mai bine, cel mai armonios, sensibilitatea, geniul poporului roman. Din pricina tradiţiei, a perpetuării ideii, a frumosului, criteriul pe care continuitatea spirituală il cere şi il inspiră, lăsind in urmă o comoară de valori. Aşa cum, din păcate, astăzi nu mai este exprimat autenticul!
La Drum: Când aţi început?
Neculaie Purcărea: Am inceput in ‘43, ca ucenic al lui Papacioc (părintele Arsenie n. n. – foto dreapta din tinerete), care era un mare sculptor şi care a făcut la Aiud Chivotul, adică Mănăstirea Curtea de Argeş, in miniatură – o lucrare splendidă, domnule, splendidă! Avea şi echipă, nu lucra numai el singur. Apoi, in ’43 in inchisoare la Alba Iulia aveam un mic atelier in care mai lucram și eu, dar cam fără sens, după ureche: mai făceam o tabacheră pentru ţigări, mai niște piese de şah…uite, mai am și acum o cutie de şah de atunci…

Mai departe, au fost inchisorile, unde s-a aplicat acea politică de exterminare. Am un camarad in viaţă, e medic la Paşcani, care lucrează la o carte despre acest fenomen, in care spune că s-a ajuns pană acolo incat omul insuși a ajuns duşman pentru om! Ferească Sfantul să fi ajuns pe atunci un dispărut. Eu nu ştiu cum a mai rămas din mine instinctul de conservare, care te impinge să mai trăieşti. Că la bătaie, omul nu rezistă prea mult şi devine puţin laş.. Oricat ar fi de grozav. Nu ştiu cum se face că iţi vin amintirile, că de sinucis nu poţi să te sinucizi. Și dacă acolo sau mureai, sau cădeai, nu-ţi păsa cum curge sange de la un vecin, că veneau mereu şi-ţi aruncau –ingrozitor!- unul bătut măr in celula ta. Nu poți trăi constant așa, nu ca pe o intamplare, ca pe un accident, ci ca pe un mod de viața, incontinuu, ceas după ceas, zi după zi, noapte după noapte, an după an! Te-ngrozeşti, te-apucă nebunia…Gherla, Alba Iulia, Aiud, Piteşti, Craiova, Bucureşti, am mai fost prin lagăre de muncă langă Ovidiu, un şantier al Canalului! Barăcile acelea de acolo… După Revoluţia din Ungaria le era incă frică să nu se intample ceva. Pană şi lui Stalin i-a fost frică de regenerare. Că de ce, nu ştiu de ce aveau de gand să ne imprăştie şi in Siberia ca să se piardă toată bruma asta de oameni, că de legionari le-a fost frică! Tare le-a mai fost frică, pentru că in ’39 fuseseră decimaţi şi apăruse iar spiritul lor, in ’40! Un lucru pe care nu l-am ințeles nici acum a fost cum am rezistat noi 20 de ani fără să scadă intensitatea opunerii! Să lupţi cu sistemul in permanență, pentru că trebuia să faci ceva ca să ieşi, să uiţi de disperarea aceasta care a transformat puşcăria in mănăstire şi mănăstirea intr-un act de cultură! Atunci trebuie să faci ceva, trebuie să găseşti ceva de lucru, ca să uiţi de disperarea care incepe să te roadă. Si noi cum am inceput? Noi am inceput prin rugăciune şi poezie, că rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!
La Drum: Credeţi că flacăra aceasta poate reînvia?
Neculaie Purcărea: Nu văd cum, dar nu e musai să fie cum cred eu, omul simte, după chipul său se poate vedea ce ar fi putut sau ar putea face. Eu aşa mi-am caştigat toţi copiii. Eu mă uit la om şi-l inţeleg. Aşa i-am caştigat şi pe copiii colegului meu, care mă preferau pe mine, inţelegeau, nu aveau banii care erau necesari şi veneau la mine din situaţia lor amară. Căci mama şi tatăl lor nu se inţelegeau, avand o situaţie grea. Copilul venea plangand la mine, fără să inţeleagă… simțea.

Altfel era atunci, dar și acum copilul, nepregătit pentru viaţă, termină şcoala şi facultatea şi nu ştie incotro s-o ia! Copilul e pregătit in falsitate! Si cand dă de viaţă, dă de dezastru! Profesorii spun că pregătesc copiii pentru şcoală! Ei trebuie să-i pregătească pentru viaţă! Asta e! Se pregăteşte intrarea lor intr-un jug! Istoria nu ne-a lăsat in juguri! Rezistenţa de pană in ’58 explică mai bine lucrul ăsta. Omul s-a născut cu dragoste de pămant! Nu mult! Era un altoi. Omul nu s-a născut in biserică, omul s-a născut langă biserică. Cu toate cele ce le incearcă ei, nu mai sunt izvoare… Țăranul nu mai e ţăran, e muncitor agricol, el e unealtă de lucru, a căzut. Dacă i-am supărat cu ceva, cu asta i-am supărat, că ei au vrut să devenim unelte de lucru, iar noi ne-am opus! Principiul in care am fost noi crescuți a fost să fim in linia creştină, nu paraleli cu ea!
La Drum: În 1943 erați ucenic al Părintelui Papacioc și uite că astăzi aveți la rândul dumneavoastră ucenici! Cum aţi transmis mai departe darul?
Neculaie Purcărea:Aoleu, am foarte mulţi ucenici şi urmaşi in afară de nepoata mea, Zina Manesă Burloiu! Mai am un elev stabilit in Austria, şi care are har, s-a născut cu dalta-n mană, s-a mai pierdut o elevă care lucra extraordinar de spre perfect şi căuta perfecţiunea! Am vrut s-o dau la Arte Frumoase, dar s-a pierdut, a plecat in Anglia să studieze ştiinţe economice… Ce păcat! Multor elevi le-am văzut darul, dar pe toţi i-am invăţat ce ştiam, le-am transmis egal ceea ce am avut a le spune. Mai mult, i-am cooptat pe elevi la tradiţie, i-am făcut părtași, apropiindu-i de pămant!

La Drum: Adică aţi dat “din mână în mână”!
Neculaie Purcărea: Chiar aşa! Că nu se-nvaţă decit după 30-40 de ani de experienţă, in care a trebuit să şi citesc, să studiez, o mulţime de cărţi de etnografie (probabil aţi luat cărticica mea de la masă!) a trebuit să tot culeg pe chestia asta… Elementele componente ale artei populare, pentru că artă populară e şi lemn, e şi lut şi ţesătură, e şi os… și uite așa a trebuit să citesc mii și mii de pagini, să văd sute și mii de obiecte, să lucrez mii de ore, ca să iasă abia o cărticică!
La Drum: Și arhitectura populară, gastronomia populară…tot date din mână în mână!
Neculaie Purcărea: Da, dar astea sunt alte genuri, se socotesc acum lucrurile după categorii. Gastronomia este ceva – arta monumentală, bunăoară, unde intră arhitectura, porţile – altceva! Vedeţi, Zina are acasă o poartă in lucru, după originalul de peste 150 de ani, care se află la mine!
La Drum: Am văzut-o când am vizitat-o, dar am mai văzut şi scările…
Neculaie Purcărea: Da, şi scările! Dar imi dau seama că am uitat la conferință ceva important, am uitat să sintetizez din Radu Gyr: 1. „Cele mai crancene infrangeri sunt renunţările la vis!”, și tot el a spus: 2. „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!” pentru care chiar a fost condamnat. Dacă legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează in cateva vorbe picătura de timp. De poet le e frică! Categoric! Poetul, muzicantul, artistul, intr-un cuvant!
La Drum: Cum vi s-a părut concertul de astă seară?
Neculaie Purcărea: A fost nemaipomenit, pentru cine a inţeles sensul, momentul acesta inălţător. Am pretenţia că am văzut multe manifestări, insă acesta văzut in această seară este unul pe care trebuie să-l menţionez de aici inainte și pe care, cu siguranță il voi ține minte! El reprezintă mandria unor oameni ca cei din această parte de țară, care –ca şi noi ardelenii – au făcut ceva pentru libertate și ideea națională. Fără ridicare, demnitate și chiar eroismul celor care au trăit candva nu s-ar fi putut! La noi, in Transilvania, stăpanirea austro-maghiară a fost foarte dură, eu ştiu, că din Scheii Brasovului am trăit aceasta! Nu aveam noi, voie, să intrăm in cetate! Cărţile lui Rebreanu sunt autentice, pline de viaţă, sunt adevărate, eu am trăit in Șchei, unde s-a păstrat fiinţa Neamului! Acolo, in casele acelea mici…unde aţi fost la Zina!
La Drum: De unde se intră fără trotuar direct în curte… o lume atât de diferită!
Neculaie Purcărea: Casa lor este un loc de expoziţie, este nemaipomenită! Spiritul omului care a sfinţit locul. Pe valea aia mică…
dintr-o casă veche…atata frumos!
Interviu realizat de Dan NICOLAU
Fotografii de Vlad VOICA

Partidul „Totul pentru Țară” condamnă clasa politică iresponsabilă și cere românilor să nu se implice în lupta dintre partide.

COMUNICAT DE PRESĂ

Fraţi români,

De o săptămână asistăm la o escaladare a crizei politice şi la o dezlănţuire a patimilor politice personale ale liderilor puterii si opozitiei parlamentare, care au pus România într-o situaţie de acută instabilitate şi într-o lumină cu totul nefavorabilă în ochii opiniei publice internaţionale.

Sărăcită, ruinată, târâtă în cea mai adâncă deznădejde de corupţia şi incompetenţa clasei politice a ultimilor ani, societatea românească este obligată acum să asiste la acte de vendeta politica, care ne amintesc mai degrabă de răfuielile clanurilor politice din ţările lumii a treia.

Asistăm la o bruscare fără precedent a ordinii constituţionale şi a principiilor elementare ale statului de drept, o cavalcadă împotriva a tot ce înseamnă principii și instituții democratice. O clasă politică iresponsabilă ce devorează organismul statului pe care trebuia să îl slujească.

Partidul „Totul pentru Țară” condamnă cu fermitate inconștiența crasă a politicienilor de la putere și din opoziție, ce pun în pericol însăși fundamentele statului român și respinge diversiunile lansate atât de guvernul Ponta, cât și de administrația Băsescu, în scopul de a amăgi din nou electoratul românesc. Noi nu vom uita că atât PSD, cât și PDL, provin din fostul FSN, moștenitorul in integrum al structurilor fostului sistem comunist, și că toate cele trei partide care astăzi își dispută autoritatea sunt responsabile de dezastrul economic, social și moral în care se zbate România.

Este limpede că din jocurile actualei clase politice nu mai poate ieși nimic bun pentru această țară.

O nouă clasă politică va fi chemata pentru repunerea natiunii romane pe coordonatele sale fundamentale , trăgîndu-și sevele din simțirea românească a luptătorilor în Rezistența Națională Anticomunistă dusă de Mișcarea Legionară. Tăcută, răbdătoare și hotărâtă, această tânără clasă politică se pregătește să înlocuiască  sistemul politic mafiot. Ea vă cere să nu va lasati amagiti de falsele solutii politice prezentate. Refuzați să fiți folosiți ca masă de manevră în acest spectacol murdar.

PSD, PDL și PNL nu mai pot reprezenta solutii pentru Romania. Sa construim impreuna un viitor mai drept si mai liber.

Traiască România de mâine!

Coriolan Baciu
Presedintele Partidului Totul pentru Țară

UE înseamnă Imperiu. Imperiu înseamnă război

Atuul principal al susţinătorilor proiectului european este că naţionalismul conduce la război iar construcţia europeană, la pace. Orice pierdere cauzată de Bruxelles în ceea ce priveşte democraţia, suveranitatea şi transparenţa ar fi deci în definitiv compensată de un scop nobil: pacea.

 

Dar această presupunere se bazează pe o eroare. Naţionalismul nu conduce la război. Ambiţia de a crea un imperiu european conduce la război. Ambiţia de a pune cu orice preţ popoare diferite în acelaşi carcan conduce la război. Pe scurt, construcţia europeană este cea care conduce la război.

 

Imperiul roman al lui Mussolini
Fascismul şi nazismul erau amândouă axate pe integrarea europeană. În 1933, Mussolini şi-a exprimat convingerea că Europa şi-ar putea exercita din nou puterea asupra lumii dacă ar reuşi să instaureze o anumită unitate politică. Colaboratorul norvegian Vidkun Quisling considera că trebuie să creăm o Europă care să nu-şi irosească sângele în conflicte, ci care să constituie o unitate solidă. Şi, pe 11 septembrie 1940, Joseph Goebbels spunea: „sunt sigur că, în cincizeci de ani, nimeni nu va mai gândi în termeni de ţări”, scrie Presseurop.

 

Pe 28 noiembrie 1941, într-o conversaţie cu ministrul finlandez de Externe, Adolf Hitler susţinea că, în mod evident, ţările europene erau făcute să înainteze împreună, ca membrii unei mari familii. În studiul său prestigios, „Naţiuni şi State” (1977, nu a fost tradusă în limba română), istoricul Hugh Seton-Watson, de la Universitatea Oxford, trage concluzia că intenţiile lui Hitler nu se limitau numai la ceea ce poate fi descris drept naţionalismul german. Scopul acestuia era de a cuceri toată Europa şi o mare zonă dinafară. Mussolini vroia, în ceea ce îl priveşte, să fondeze un nou imperiu roman în jurul Mării Mediterane, iar japonezii au vrut să creeze o mare sferă de co-prosperitate în Asia de Est. Rasismul german nu era nici el o expresie a naţionalismului. Dimpotrivă. O rasă depăşeşte graniţele naţiunii şi ale statului, şi teoria rasistă este deci prin definiţie o doctrină internaţională – şi nu naţională.

 

Fondatorii proiectului european, în cauză
Este mult mai şocant faptul că Robert Schuman, unul dintre fondatorii proiectului european, a fost până în 17 iulie 1940 secretar de stat în regimul de la Vichy, care a colaborat cu germanii. Ca deputat al regiunii Lorraine, el susţinuse activ în 1938 trădarea de la München, şi astfel a contribuit la a face posibilă anexarea unei părţi din Cehoslovacia de către Germania lui Hitler. La vremea respectivă, el insistase de altfel ca Mussolini şi Hitler să strângă relaţiile. Pe 10 iulie 1940, Robert Schuman a făcut parte dintre parlamentarii care au sprijinit preluarea puterii de către Pétain. Jean Monnet, un alt fondator, se afla între timp la Londra şi încerca să împiedice difuzarea buletinelor cotidiene de ştiri ale lui De Gaulle la radio (ceea ce a reuşit să facă pe 20 şi 21 iunie 1940).

 

Pe lângă Al Doilea Război Mondial, cauza Primului Război Mondial este de asemenea atribuită „naţionalismului”. Dar şi în timpul Primului Război Mondial scopul Germaniei era de a supune unui imperiu regiuni care nu erau germane. Acest război a început de altfel în butoiul de pulbere pan-naţional care era Austro-Ungaria. Această Uniune Europeană înainte de vreme refuza să acorde independenţa sârbilor bosniaci, ceea ce a determinat un grup de „tineri bosniaci” să comploteze asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, în iunie 1914.

 

Opresiunea unui sistem centralizat creează tensiuni. Una dintre principalele învăţături ale Primului Război Mondial a fost de altfel „principiul de auto-determinare” – propagat, de exemplu, de către preşedintele american Woodrow Wilson – care a pledat pentru respectarea naţionalităţilor diferite, în loc de a dori să le dizolve sau să le integreze într-un ansamblu mai larg.

 

Nu „naţionalismul” conduce la război, ci imperialismul
Mergând şi mai departe în istorie, vedem încă o dată că nu „naţionalismul” conduce la război, ci imperialismul şi dorinţa de unificare europeană. Să luăm de pildă războaiele napoleoniene. Napoleon vroia întru binele Europei să instaureze aceleaşi principii: un cod european, o înaltă curte de justiţie europeană, o monedă comună, aceleaşi unităţi de măsură, aceleaşi legi, şi aşa mai departe. Napoleon se aştepta ca Europa să devină rapid o singură naţiune.

 

Ideea că naţionalismul conduce la război şi că unificarea europeană conduce la pace este aşadar falsă. Europa nu a cunoscut de altfel „pace” în ultimii cincizeci de ani. Timp de o mare parte din această perioadă, ţările europene erau angajate într-o luptă de moarte împotriva Uniunii Sovietice – expresia iarăşi a unei filozofii anti-naţionale: comunismul. Muncitorul, spunea Manifestul Comunist, nu are naţionalitate.

 

Cum era de aşteptat, încercarea de a uni politic Europa generează şi astăzi tensiuni. În aproape toate ţările europene, vedem împuternicirea unor partide împotrivite sistemului. În Europa de Nord, neîncrederea faţă de Sud este în creştere, şi vice-versa. Din nou, nu naţionalismul, ci proiectul european este sursa de conflict. Aşadar, prin urmare, noi trebuie să ne îndreptăm spre o Europă complet diferită faţă de cea actuală.

 

O Europă fără un sistem centralizator – dar o Europă de state-naţiune cooperând reciproc şi care nu s-ar teme de diferenţele naţionale. Trebuie dată înapoi ţărilor autoritatea lor asupra graniţelor naţionale, astfel încât acestea să poată determina pe cine lasă să intre. Ele vor alege, în propriul lor interes economic, un regim flexibil de vize, păstrând în acelaşi timp controlul asupra criminalităţii şi imigraţiei. Trebuie dizolvată moneda unică pentru ca ţările să poată din nou respira pe planul monetar şi să decidă de ratele lor ale dobânzii în funcţie de orientarea condiţiilor locale. Trebuie în mare parte dezmembrată armonizarea care şterge diversitatea.

 

Departe de a fi o sursă de conflict, naţionalismul este forţa care face democraţia posibilă. Fără această forţă unificatoare, parlamentul nu poate lua o decizie legitimă. Exemplul Belgiei arată de altfel că lipsa de unitate naţională poate face ca administrarea unei ţări să devină extrem de laborioasă. Frica de naţionalism este de natură să pună la putere un imperiu bruxelez constrângător. Ar fi momentul să nu mai fie atacat statul-naţiune.

 

Sursa: http://www.money.ro

 

 

 

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php