Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Ultimele ştiri

Imaginea cu statuia lui Mihai Viteazul „săltată” de macarale este o ruşine pentru Oradea!

Ceea ce s-a întâmplat la Oradea este un atentat la patriotismul românesc şi o ruşine pentru oraşul de pe Criş. Acum câţiva ani când s-a vehiculat ideea mutării statuii lui Mihai Viteazul din Piaţa Unirii am scris că nu este o idee bună şi româneasă.

Culmea atunci s-a propus mutarea statuii voievodului unirii de la 1600 în cimitirul din Oradea, o formă de batjocură şi umilinţă la adresa sentimentelor naţionale. Cu toate protestele asociaţiilor româneşti, municipalitatea locală a decis înlăturarea statuii lui Mihai Viteazul şi mutarea într-o altă locaţie, dar nu imediat, ci după o aşa-zisă restaurare care poate dura ani sau decenii. Oradea nu va mai avea în centrul oraşului simbolul primei uniri a românilor. Imaginea cu statuia lui Mihai Viteazul „săltată” de macarale este o ruşine pentru Oradea. Nu ştiu ce a fost în capul primarului Ilie Bolojan să aprobe acest atentat simbolic la siguranţa morală naţională, că în cel al arhitecţilor, care au propus mutarea, nu au fost  idei patriotice de iubire pentru Mihai Viteazul, poate doar gânduri înverzite de pe la fundaţii străine? Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Oradea a fost amplasată în 1994 în Piața Unirii. A fost realizată de sculptorii Alexandru Gheorghiță și Georgeta Caragiu și turnată din 8,5 tone de bronz. Banii pentru statuie au fost strânși de Asociația Culturală “Mihai Viteazul” din Oradea, din contribuțiile militarilor și personalului civil din 13 unități militare aparținând Diviziei 11 mecanizata “Carei”, din cadrul Garnizoanei Oradea.

E firesc ca cei mai vocali protestatari împotriva înlăturării statuii lui Mihai Viteazul să fie foste cadre militare în rezervă şi retragere. Statuia lui Mihai Viteazul este un simbol pentru Oradea. În noiembrie 1997 în faţa ei am depus personal jurământul militar ca soldat TR împreună cu întraga garnizoană Oradea. Pentru mine imaginea unui Mihai Viteazul înlănţuit de curelele unei macarale e ca un cuţit în inimă. Municipalitatea din Oradea a luat această decizie în anul Centenarului, când oraşul a fost eliberat de Armata Română condusă de generalul Traian Moşoiu, în 1919. Înlăturarea statuii lui Mihai Viteazul să fie, pe lângă un atentat la sentimentul naţional românesc, şi o chemare simbolică la separatism faţă de România? Ce face SRI Bihor, “dorm” ofiţerii în cazul acestui atentat provocator simbolic la adresa unităţii naţionale şi a sentimentelor românilor? Cine sunt cei ce-şi permit să batjocorească memoria lui Mihai Viteazul la Oradea? Sunt întrebări la care o anchetă a parchetului general trebuie să dea răspunsuri? Felicitări candidatului independent George Simion care s-a deplasat urgent la Primăria Oradea să ceară explicaţii celor care au pus la cale batjocorirea unui simbol al unităţii românilor. Din păcate este singurul candidat care s-a sesizat faţă de samavolnicia antinaţională de la Oradea. Cine nu mai doreşte unitatea României, domnule preşedinte Klaus Iohannis?

 

de Ionuţ Ţene NapocaNews

 

Monahul Teodor Stănescu s-a alăturat fraţilor săi din ceruri

Puţin după ora 8 dimineaţa … zilei de Luni, 13 Mai 2019, monahul Teodor Stănescu s-a mutat din această viaţă după o grea suferinţă.

Părintele Teodor a trecut prin iadul reeducării comuniste de la închisorile Piteşti şi Gherla, iar după eliberare şi-a iertat torţionarii şi a purtat un mare canon al pocăinţei recunoscîndu-şi public căderile la care a fost supus de către infernul bolşevic. A fost arestat în 1948, pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce şi a fost îndelung torturat pentru dragostea de Neam şi Ţară. Şi-a purtat cu multă demnitate rănile şi suferinţele din închisoare. Părinţii Constantin Voicescu şi Justin Pârvu l-au ajutat cu dragostea lor pentru a se întoarce cît mai repede şi mai desăvîrşit la Mîntuitorul Hristos.

În anul 2002 a ales să devină monah şi s-a implicat cu toată inima în ctitorirea unui memorial creştin ortodox la Rîpa Robilor de la Aiud.

Chiar şi după vîrsta de 80 de ani a continuat să scrie, să conferenţieze şi să dea interviuri pentru a trezi inimile tinerelor generaţii. Mărturiile sale oculare, ca şi ale tuturor celorlalţi din generaţia sa, sînt un martor nepreţuit al unei istorii puternic contra-făcute de actuala propagandă marxistă. A fost nelipsit de la slujbele Bisericii, asumîndu-şi desăvîrşit cinul monahal. S-a mutat la cele veşnice spovedit şi împărtăşit. Dumnezeu să primească jertfa şi rugăciunile sale!

Înmormîntarea sa va fi în dimineaţa zilei de Joi, 16 Mai.

Mănăstirea Petru Vodă

Jurnalistul Victor Roncea a fost dat în judecată de Liiceanu care îi cere 50.000 de euro „daune morale” pentru că a scris despre preluarea Humanitas. Valerian Stan: Privatizarea Humanitas a fost nelegală

Jurnalistul Victor Roncea a fost dat în judecată de patronul Humanitas Gabriel Liiceanu, membru fondator al GDS, pentru articolele din Evenimentul Zilei în care ziaristul a publicat în premieră documente de la înființarea Grupului pentru Dialog Social.
Imagini pentru liiceanu brucan
Documentele scoase la lumină de ziarist demonstrează aportul direct al lui Silviu Brucan, ca membru de conducere al Consiliului Frontului Salvării Naționale, și al lui Andrei Pleșu, ca ministru al Guvernului Iliescu – Roman, la fondarea și înzestrarea GDS cu bunuri valoroase ale statului român, între care somptuosul sediu din Calea Victoriei 120, unde Brucan l-a primit oficial pe Soros în ianuarie 1990 și în care membrii Grupului de esență internaționalistă stau gratuit de 29 de ani.
Deși GDS afirmă pe site-ul său că „nu primește niciun ban de la stat”, dacă am calcula numai chiria pentru o clădire și o suprafață similară în centrul orașului, timp de 29 de ani, am depăși câteva milioane de euro. În Rechizitoriul Dosarului Revoluției, Silviu Brucan, alături de Ion Iliescu și alții, este acuzat, între altele, de „crime împotriva umanității”, „solicitare de ajutor militar sovietic (trădare)”, „reactivarea unor militari de o anumită factură” (GRU/KGB), „accederea la puterea politică a unui grup preconstituit și legitimarea politică în fața poporului român”.
Un al doilea articol al lui Victor Roncea dezvăluia că preluarea Editurii Politice a PCR de către Gabriel Liiceanu și privatizarea ei sub numele de Humanitas s-a efectuat, de asemenea, într-o modalitate controversată.
Victor Roncea l-a consultat și pe cunoscutul exponent al societății civile anticomuniste Valerian Stan,unul dintre experții anticorupție din România care au documentat „Afacerea Humanitas”. Acesta i-a declarat ziaristului: „La vremea săvârșirii lor, toate aceste fapte constituiau infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiuni ce se pedepseau cu închisoare până la 5 ani. Mă refer la ce-au făcut Brucan și Pleșu. În cazul celor care au intervenit pe lângă ei, avem de-a face cu infracțiunea de trafic de influență, care se pedepsea cu închisoare până la 10 ani. În același timp, prin modalitatea concretă în care au fost săvârșite, ele mai îmbrăcau și forma altor infracțiuni prevăzute și pedepsite la acea vreme de legea penală”.
„De Ziua Libertății Presei stau și scriu la Întâmpinarea față de o Cerere de trimitere în judecată absurdă, prin care Liiceanu propune îngrădirea Libertății de Exprimare și reintroducerea Cenzurii în România. O Cerere în judecată înțesată de falsuri și neadevăruri, un veritabil Delir al Minciunii”, a scris Victor Roncea pe Facebook prezentând prima pagină a Cererii prin care Liiceanu pretinde și 50.000 de euro despăgubire pentru „daune morale”…
sursa: ActiveNews

Pe 14 MAI, cu toții ÎN STRADĂ! DAN PURIC alături de deținuții politici, la Ziua națională a cinstirii MARTIRILOR din TEMNIȚELE COMUNISTE.

Anul acesta, pe 14 mai, ora 19,oo, în Piața Revoluției (Palatului Regal) din Capitală, va avea loc a doua ediție a manifestării memoriale dedicate martirilor temnițelor comuniste, conform Legii 127/2017.
Această lege a  instituit ziua de 14 mai ca „zi națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste”.

În expunerea de motive a Legii 127/2017, se arată că această zi a fost aleasă în amintirea celui mai mare val de arestări politice din istoria României (noaptea de 14 mai 1948). Circa zece mii de tineri, foarte mulți dintre ei studenți, au fost arestați în acea noapte fatidică, în baza unui plan al autorităților comuniste, umplând pușcăriile și lagărele de exterminare. 

Luptătorii anticomuniști și urmașii acestora, împreună cu mai multe organizații ale societății civile au luat inițiativa acestei adunări comemorative, pentru prima oară în anul 2018.

Locația aleasă nu este întâmplătoare: clădirea Ministerului de Interne a reprezentat, după 1948, unul dintre centrele de detenție și anchetă ale Securității, mii de opozanți ai regimului comunist fiind torturați în temutele celule din subteranele clădirii.

Organizatorii cheamă bucureștenii să se adune pe 14 mai, începând cu ora 19,oo, în scuarul dintre Memorialul Revoluției și statuia lui Iuliu Maniu, cu candele și lumânări aprinse.

În deschiderea adunării, un sobor de preoți vor oficia o slujbă de pomenire. Pe fundalul cântecelor Rezistenței și ale închisorilor comuniste, pe un ecran vor fi proiectate chipurile celor trecuți prin temnițele comuniste. Foști deținuți politici și personalități vor susține scurte alocuțiuni. Totul se va încheia, după căderea întunericului, cu un marș al Memoriei, participanții purtând lumini, ca simbol al nestinsei amintiri a celor sacrificați în închisorile și lagărele comuniste.

Inițiatorii deplâng faptul că anul trecut toate instituțiile publice au ignorat această zi, neorganizând nici o manifestare, deși Legea 127/2017 recomandă explicit acest lucru. „Ingratitudinea manifestată de instituțiile publice față de amintirea acestor oameni este condamnabilă, ea fiind o sursă neputinței societății românești de a ieși din marasmul de astăzi”, au declarat urmașii luptătorilor anticomuniști, grupați în cadrul societății civile în fundații și asociații care au luat inițiativa acestei manifestări.

14-15 MAI 1948. Cele mai mari arestări din istoria României.

inchisori_comuniste_56762000_32972500de Florin DOBRESCU

Sunt încă în viaţă mulţi dintre cei pentru care, fiecare noapte de 14 spre 15 mai va însemna retrăirea unora din cele mai dramatice evenimente din istoria recentă a României.
În acea noapte, au fost arestaţi, în întreaga ţară, mii de tineri legionari. Unii cercetători avansează cifra de peste 15000, iar cei mai sceptici doar pe aceea de 7000. Cert este că majoritatea lor au fost studenţi. Şi nu orice fel de studenţi, ci unii dintre cei mai străluciţi. Explicaţia? Fiind o organizaţie elitistă, excesiv de selectivă, Mişcarea Legionară nu primea în organizaţiile ei decât pe cei mai buni studenţi din fiecare facultate.
Cei mai mulţi dintre ei aveau să iasă pe porţile închisorilor, îmbătrâniţi, cu vieţile distruse şi idealurile îngropate, abia în anul 1964. Dar o mare parte au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, fără cruci şi fără candele, în gropile din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.

„Nu victime, ci luptători!”

Cei mai mulţi dintre foştii deţinuţi politici pe care i-am cunoscut ne-au atras atenţia asupra acestui aspect: „Noi nu ne considerăm victime ale comunismului. Nu! Noi am fost luptători! Şi, fiind învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o, am suportat supliciile destinate prizonierilor săi. Dar eram conştienţi, ne asumasem şi această variantă…” Nu am văzut la aceşti oameni tânguiri, nici plăcerea de a li se plânge de milă.
Unii analişti ai acelor evenimente au afirmat că tinerii scăpaţi de valul de arestări din acea noapte ar fi îngroşat rândurile grupărilor de rezistenţă armată din Carpaţi siliţi de situaţia fără ieşire a vieţii în ilegalitate. Un fel de singură opţiune, preferabilă schingiuirilor şi morţii lente în mediul imund al închisorilor. Nimic mai fals! Nu negăm că au existat şi cazuri în care decizia plecării în munţi a fost luată sub imperiul tăvălugului de la 15 mai 1948. Dar realitatea este că majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice. Majoritatea lor gravitau în jurul unor nuclee care încă din 1944-45 constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului ori din codrul Fetea (Mureş).
Ion Gavrilă Ogoranu relatează în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite. Nerăbdători ca un reflex al tinereţii, ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei. Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între occident şi Uniunea Sovietică. Tensiunea noului război rece era maximă iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilelele anticomuniste din Carpaţi aveau să izbucnească, lovind din spatele frontului comunismul. Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de mii de oameni. „Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti. „Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă. Calculul politic s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.

4120_p17k0gmcqi2a04kjlho9mi1843a

Noaptea Sfântului Bartolomeu în variantă comunistă

Astăzi se ştie cu certitudine că toţi comandanţii unităţilor Siguranţei se aflau în posesia unui plic sigilat, pe care aveau consemnul de a-l deschide atunci când vor primi un anumit indicativ. Erau listele cu domiciliile tuturor celor aflaţi în evidenţele poliţiei politice ca fiind implicaţi în activităţi de rezistenţă.
Oricum, este arhivele Securităţii certifică faptul că operaţiunea fusese organizată cu luni de zile înainte. Nistor Chioreanu îşi aminteşte în memoriile sale impresia teribilă pe care le-a creat-o minuţiozitatea cu care fuseseră puse la punct arestările, faptul că fuseseră cunoscute toate gazdele, chiar şi cele ocazionale, fapt ce făcuse ca puţini din cei vizaţi să scape nearestaţi.
În baza Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, la aceeaşi oră, acţiunea se declanşează concomitent în toate oraşele ţării. Traian Popescu-Macă îşi amintea despre acea noapte: „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.
Factorul surpriză a făcut ca legionarii să nu aibă timp să se ascundă la rude sau prieteni.
Părintele Gheorghe Calciu, pe atunci student la Medicină, nota în nişte însemnări confiscate ulterior de Securitate: „Arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comuniştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.
A doua zi, intrările tuturor facultăţilor erau înconjurate de efective mari de agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei căutaţi, pe baza unor liste.
În toate facultăţile s-au distins cu acest prilej studenţi care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducând, cu lista în mână prin camerele căminelor , pe agenţii siguranţei şi indicând acestora care sunt studenţii vizaţi. Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii, academicienii, care au spălat creierele a generaţii de tineri şi au murdărit prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României. Numele acestor nemernici vor trebui făcute publice – unii dintre ei mai trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor.

Copy (2) of pag8Colaborări cu serviciile secrete americane

Este bine de ştiut că arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniştii lichidaseră cele 2 partide istorice – PNŢ şi PNL. Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.

În primăvara lui 1945, Ministerul de Interne preluat de comunistul Teohari Georgescu (Burah Tescovici) şi subordonat integral Moscovei prin cadre NKVD precum Nicolschi (Boris Grunberg) şi Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), procedase la capturarea lui Nicolae Petraşcu şi a colaboratorilor săi apropiaţi. Petraşcu fusese trimis în ţară de Horia Sima şi investit ca lider al legionarilor din România, în scopul reorganizării Mişcării Legionare. El era secondat de Nicolae Petraşcu şi Vică Negulescu. Mii de legionari refugiaţi în munţi după ocuparea ţării de către sovietici se aflau la limita supravieţurii, iar alte mii fuseseră adunaţi în lagăre de concentrare. Cu toate acestea, comuniştii se temeau de triere. Buna lor organizare, disciplina şi doctrina total anticomunistă făceau din ei cei mai redutabili duşmani ai URSS. Comuniştii se aflau într-o perioadă a consolidării puterii şi lărgirii organizaţiilor teritoriale, şi nu doreau o confruntare cu Garda de Fier, aceasta fiind singura grupare ce considera contraofensiva de tip armat ca singura eficientă în lupta împotriva mişcării comuniste.

Presat de perspectiva unei deportări masive a legionarilor în Siberia, vehiculată de anumite cercuri comuniste, dar şi de situaţia fără ieşire a miilor de oameni aflaţi în clandestinitate, Petraşcu avea să accepte un pact de neagresiune cu Ministerul de Interne, emiţând o circulară prin care cerea legionarilor să nu se implice în lupta politică. Revenirea legionarilor la casele lor şi scutirea de noi represalii era plătită cu încetarea practic a activităţii Mişcării.

Dar contactele stabilite în occident de Horia Sima cu autorităţile franco-anglo-americane, imediat după capitularea Germaniei, au impus necesitatea reluării activităţii legionarilor din ţară în 1947 şi implicarea lor în acţiuni îndreptate împotriva guvernării comuniste. Una din cele mai importante activităţi în acest sens a fost constituirea unor structuri de spionaj.  Organizată şi dotată după modelul oricărui serviciu de informaţii, reţeaua întinsă la nivelul întregii ţări transmitea cu regularitate, prin curieri ce tranzitau clandestin frontierele, date cu privire la situaţia economică, politică, a forţelor armate sovietice şi stării de spirit a populaţiei.

Din informaţii provenind atât de la informatori locali, cât şi de la cârtiţele KGB infiltrate în serviciile secrete americane (reţeaua Kim Philby), regimul de la Bucureşti a fost avizat asupra acestor operaţiuni. Acesta a fost principalul pretext al lui Teohari Georgescu în ruperea pactului de neagresiune din 1945 şi pregătirea operaţiunilor din 15 mai 1948.

penitenciar-jilava-4710173-mediafax-foto-theodor-pana16 ani de chinuri

Cei arestaţi au fost supuşi unor metode de tortură îngrozitoare, pentru a divulga informaţiile pe care Ministerul de Interne nu le cunoştea încă. Mulţi au murit în anchetă în săptămânile care au urmat. Amintim printre aceştia pe: Constantin Buliman strivit la închisoarea Suceava, Ion Crişan la Siguranţa din Cluj, Ecaterina Gâţă torturată, violată şi aruncată pe fereastra Ministerului de Interne, la Bucureşti.
Arestările au continuat luni la rând, zi de zi şi noapte de noapte. Erau căutaţi pe de o parte cei scăpaţi pe 15 mai, iar pe de altă parte alte mii de români – gazde, sprijinitori, simpatizanţi ai celor din rezistenţă, divulgaţi în urma inimaginabilelor torturi de la cei deja arestaţi.
Un şir interminabil de procese aveau să umple paginile ziarelor comuniste. Presa relata judecarea şi condamnarea tot mai multe loturi, în special de studenţi, descriind pe larg planurile prin care aceştia îşi propuseseră să contracareze bolşevizarea ţării.
Pentru cei arestaţi în acele zile, au urmat ani lungi de chinuri în universul concentraţionar comunist. Supuşi la un regim de exterminare, iar în anumite perioade la procese de reeducare care vizau anihilarea psihică ori compromiterea lor, cei mai mulţi au avut o atitudine demnă, suportând privaţiunile şi umilinţele, mărturisind valorile creştine şi naţionale, dovedind o etică superioară prin atitudinea faţă de semenii lor căzuţi în nenorocire, în acele condiţii în care teroarea îl transformă pe om în fiară.
Unii dintre ei s-au distins ca adevăraţi sfinţi ai închisorilor, rămânând în memoria camarazilor lor prin dragostea şi resemnarea luminoasă cu care în care au înţeles să-şi sfârşească zilele, fiind cinstiţi de milioane de credincioşi din întreaga ţară dar şi pe alte meleaguri ale lumii.

O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori, au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist. Ieşiţi cărunţi din închisori într-o societate care nu-i voia, izolaţi şi discriminaţi permanent, aceşti strigoi ai lumii vechi scăpaţi în iadul noii orânduiri socialiste au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile şi a se dărui fiecare profesiei alese. Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau „Libertate!” şi „Jos Comunismul!”, iar în Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau zeci de mii. Astăzi mai sunt foarte puţini, decimaţi pe zi ce trece de bătrâneţe, de sechelele detenţiei, dar purtând în suflete lumina idealului unei societăţi drepte, întemeiate pe valorile Evangheliei şi pe frumosul tradiţiilor strămoşeşti.

Se sting în aceste zile ultimii protagonişti ai încleştării cu Antihristul, rostindu-şi aceeaşi şi aceeaşi deviză purtată în lupte şi în închisori: “Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine!”

_____________________________________

NU-S VINOVAT FAŢĂ DE ŢARA MEA

de Andrei CIURUNGA

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

 

Spectacol liric „Poeţi români din temniţele comuniste” la Cluj-Napoca, cu ocazia Zilei Naționale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste

Primăria Cluj-Napoca organizează un spectacol liric, intitulat „Poeţi români din temniţele comuniste” în clădirea Casino din Parcul Central, în data de 14 mai a.c., ora 12.00, la care vor participa actorii Nicolae Băcioiu şi Ruslan Bârlea de la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” şi elevul, laureat internaţional la chitară clasică, Vlad Soare de la Colegiul de muzică „Sigismund Toduţă”.

Spectacolul liric este regizat pentru o durată de circa o oră şi va cuprinde creaţii literare ale poeţilor Ştefan Augustin Doinaş, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Sergiu Mandinescu, Corneliu Coposu, Valeriu Gafencu, Traian Dorz, Valeriu Anania, Vasile Voiculescu şi Ion Caraion, sub egida „Cluj 100”.

La acest spectacol liric vor fi invitaţi elevi din învăţământul preuniversitar şi reprezentanţi ai instituţiilor şi asociaţiilor culturale din municipiul Cluj-Napoca.

Spectacolul este organizat și dedicat Zilei Naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste, în parteneriat cu Teatrul Național ”Lucian Blaga”.

Prin Legea nr. 127/2017 s-a instituit „Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste” în data de 14 mai. Statul român a adoptat Legea 127/2017 privind instituirea „Zilei Naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în data de 14 mai şi a fost promulgată pe 30 mai 2017 de către președinte.

 

sursa: NapocaNews

Ron Paul: “Atâta timp cât Assange este în închisoare, toţi suntem în închisoare”

Fostul congressman din Texas Ron Paul a afirmat într-un articol publicat pe site-ulronpaulinstitute.org că arestarea recentă a fondatorului WikiLeaks, Julian Assange, în interiorul Ambasadei ecuadoriene din Londra, de către guvernul britanic, pe baza unui ordin de extrădare american este un atac asupra tuturor. Este un atac asupra Constituţiei Statelor Unite, asupra presei libere, asupra libertăţii de exprimare, asupra dreptului cetăţenilor de a şti ce face guvernul cu banii lor şi în numele lor. Assange este un deţinut politic, aşa cum a fost cardinalul Mindszenty în Ungaria, şi alţii ca el.

Guvernele represive nu doresc ca cetăţenii lor să ştie cu ce se ocupă, aşa că insistă să controleze mass media. În acelaşi timp, suntem învăţaţi, precizează Ron Paul, că avem o presă liberă a cărei misiune este să scoată la lumină corupţia din sistem, astfel încât cetăţenii să poată cere liderilor politici să facă unele schimbări sau să fie înlăturaţi din funcţii.

Ron Paul a adăugat că arestarea lui Assange este un avertisment că ceva este foarte greşit cu sistemul american.

El a adăugat că mass media mainstream din SUA pare că întotdeauna este dispusă să asculte de guvernul ţării, dovadă fiind faptul că respectivele organizaţii media s-au grăbit să confirme afirmaţiile Washingtonului că inculparea lui Assange nu are nicio legătură cu jurnalismul, ci doar cu hăckuirea unor calculatoare guvernamentale.

După cum a susţinut publicaţia americană New York Times într-un editorial – care părea un purtător de cuvânt al guvernului american -, Assange ar fi comis o “crimă incontestabilă”. Dar chiar aşa este? Jurnalistul Glenn Greenwald a scris săptămâna trecută că ceea ce a făcut Assange în 2010 – lucru pentru care se confruntă cu o posibilă extrădare în SUA – nu este diferit de ceea ce fac în fiecare zi New York Times şi alţi jurnalişti. Assange a încercat să o ajute pe Chelsea Manning să îşi ascundă identitatea când a dezvăluit site-ului WikiLeaks informaţii secrete privind acţiunile guvernului american. Printre altele, informaţiile divulgate au inclus o înregistrare video în care personal militar american participă şi se bucură de uciderea unor civili irakieni.

Ron Paul a mai afirmat că diferenţa este că ceea ce au făcut Assange şi Manning a stânjenit guvernul american. El a adăugat că jurnaliştii mainstream publică “scurgeri” (leaks) care ajută la promovarea versiunilor oficiale neoconservatoare sau ale altor facţiuni diferite din guvernul american.

Lecţia este clară, a mai precizat Paul: când susţii versiunea evenimentelor în modul în care este promovată de guvern, eşti un jurnalist curajos, dar când expui corupţia din sânul guvernului eşti un criminal. Se pune întrebarea: doresc cetăţenii să locuiască într-o ţară în care este ilegal să se afle că guvernul este implicat în acte criminale?

Fostul congressman a ajuns la concluzia că “Atâta timp câ Assange este în închisoare, cu toţii ne aflăm în închisoare”. Când un guvern are puterea să spună cetăţenilor ce anume li se permite să vadă, să audă sau să ştie, atunci aceea nu mai este o societate liberă. În cazul în care Assange va fi extrădat în SUA, el se va confrunta acolo cu zeci de acuzaţii, deoarece guvernul american doreşte ca fondatorul WikiLeaks să dispară, astfel încât alţii să se gândească de două ori înainte să facă acest lucru, mai precizează Ron Paul, întrebându-se: “Îi lăsăm să ne fure libertatea?”

Începând cu 2012, Assange a locuit în Ambasada Ecuadorului din Londra pentru a evita o extrădare în Suedia, unde s-a confruntat cu o anchetă privind acuzaţii de atac sexual şi viol. Assange a negat acuzaţiile şi a susţinut că sunt motivate politic. Deşi poliţia suedeză a renunţat la investigaţie în 2017, Assange a rămas în ambasadă de teamă că va fi extrădat în SUA. După arestarea sa, joi, procurorii suedezi au redeschis cazul.

La scurt timp după arestarea lui Assange, Departamentul de Justiţie american a anunţat că fondatorul WikiLeaks a fost acuzat de conspiraţie pentru încercarea de a accesa în 2010, împreună cu fosta analistă de informaţii americană Chelsea Manning, un calculator guvernamental care conţinea informaţii secrete. Acuzaţia îi poate aduce lui Assange cinci ani de închisoare. Însă experţi şi foşti oficiali ai sectorului american de informaţii au declarat că SUA ar putea anunţa şi alte acuzaţii împotriva avertizorului de integritate.

 

sursa: EpochTimes

Caracterul monarhist al Rezistenţei armate anticomuniste. Ion Gavrilă Ogoranu.

FOTO: Afiş al unei organizaţii clandestine de rezistenţă anticomunistă din judeţul Bihor, 1949 (Arhivele Securităţii)

„În general, Rezistenţa anticomunistă a avut trei caractere:

1. Caracter naţional. Alcatuita şi iniţiată de studenţi şi militari, încadraţi sau nu în partide politice (ţărănişti, liberali, legionari), ţelul luptei nu era al unui partid sau al unei mişcări, ci al neamului întreg.

O menţiune specială tot o fac. Cele mai multe grupuri de rezistenţă (aşa cum a fost cazul şi în Munţii Făgăraş) au fost iniţiate şi alcătuite de fraţi de cruce, organizaţie a Mişcării Legionare. Tot ei au dat cele mai multe jertfe în munţi sau în închisori. Unora nu le place acest lucru. Se poate răspunde: Munţii României au fost acolo unde sunt şi astăzi, în mod egal de primitori pentru oricine le-a păşit pragul. Dacă numai unii tineri au ales calea lor, istoria va trebui să ţină seama de aceştia, aşa cum au fost. Şi nimeni nu va putea spune că n-a meritat să intre în codru. Am avut totdeauna conştiinţa că noi, cei din rezistenţă, reprezentam adevăratul stat român, fiindu-i apărătorul lui. De altfel, aşa ne şi iscăleam: “Armata naţională română”.

2. Al doilea caracter a fost cel creştin. Am fost totdeauna conştienţi că suntem în acelaşi timp ostaşi ai lui Hristos şi ai neamului nostru. Am căutat să ne încadrăm acţiunile şi faptele noastre în onoarea militară şi în morala creştină.

S-a aruncat atâta murdărie, atâtea minciuni asupra luptei noastre, în ziare, cărţi şi filme, încât tineretul ne vede, în general, într-o lumină falsă. Ca şi în alte rânduri, apelăm la toţi câţi ne-au cunoscut, prieteni şi duşmani, oameni întâlniţi întâmplător sau anume, bărbaţi sau femei, să spună dacă ne-am purtat altfel decât ca luptători creştini şi români.

3. Al treilea caracter a fost cel monarhist. Am crescut şi am fost educaţi în spiritul ordinii şi al valorilor noastre naţionale. Neamul nostru a fost de veacuri condus de voievozi, domni, regi. Monarhia a fost totdeauna steagul în jurul căruia se adunau oştile la vreme de primejdie, era punctul fix al existenţei noastre ca neam: simbol al dăinuirii noastre pe acest pământ. Când, în 1952, am ajuns la cabana Bâlea, am spus sutelor de turişti: “- Spuneţi celor din ţară că mai există un colţ din Regatul României ce nu şi-a plecat capul înaintea comunismului. Şi va rămâne liber cât timp capetele ce le vedeţi vor sta pe umerii celor ce le poartă.”.”

DE CE 10 MAI?

 

De ce trebuie ca 10 Mai să fie ziua naţională a României? Pentru că România are împrejur popoare cu mentalitate acaparatoare, imperialistă…

Timp de 80 de ani, din 1867, până în 1947, ziua de 10 Mai a fost sărbătoarea Naţională a României, ea câştigând în primii 15 ani trei semnificaţii care au impus-o definitiv în conştiinţa naţiunii şi i-au dat caracterul peren al unei adevărate zile naţionale.

De aproape 70 de ani, propaganda comunistă face totul pentru a falsifica istoria şi pentru a face uitată această zi-simbol, impunând adoptarea unor alte date ca sărbători naţionale, date care nu au avut şi nu au în ele importanţa încărcării semnificative a unei astfel de zile.

Incultura istorică în care a fost ţinut poporul român si care este una dintre caracteristicile oricărui regim dictatorial, cu precădere al celui comunist-face ca să nu se ştie, în general, care sunt cele trei criterii, corespunzând a trei tipuri de state, după care se stabileşte ziua naţională în lume.

Astfel, pentru statele cu trecutul istoric independent stabilit încă din epoca medievală şi care şi-au păstrat regimul monarhic, sărbătoarea naţională, sărbătoarea naţională este considerată ziua de naştere a suveranului domnitor. Şi astăzi acesta este criteriul pentru Danemarca, Lichtenstein, Nepal, Olanda, Suedia, ş.a.m.d.

Pentru statele care şi-au schimbat forma de guvernământ sau şi-au câştigat independenţa în urma unei revoluţii, sărbătoarea naţională e socotită, de obicei, ziua în care s-a declanşat mişcarea, cum este cazul Algeriei, Franţei, fostei U.R.S.S.

Pentru marea majoritate a statelor lumii, cele a căror independenţă se plasează cu precădere în ultimele două secole, sărbătoarea naţională este considerată ziua în care a fost proclamată independenţa. Spicuim: Angola, Bangladesh, Bolibia, Chile, Filipine, Iordania, S.U.A., Venezuela.

Ce s-a întâmplat la noi după proclamarea republicii populare de către regimul aservit Moscovei? În cadrul politicii populare de desnaţionalizare făţişă şi directă, din anii 1948-1958, sărbătoarea naţională nu devine nici 24 ianuarie, care avusese acest statut între anii 1860 şi 1865, şi nici aşa cum ar fi fost normal pentru un regim republican-30 decembrie, fiecare dintre ele fiind considerată a fi prea ,,naţionalistă’’, în special prima. Să nu uităm că Hora Unirii era un cântec interzis, fredonarea lui putând duce la imediata arestare a celui vinovat de acest delict!

A fost aleasă data de 23 august care, prin falsificarea grosolană a adevărului istoric, a fost numită ,,Ziua eliberării României de sub jugul fascist de către glorioasa Armată Roşie’’.

În decursul anilor, data rămânând aceeaşi, denumirea, şi deci semnificaţia momentului, s-a modificat. După 1960 Armata Roşie a fost eliminată din titulatură ca apoi, prin 1970, să aflăm că eliberarea României a fost făcută de ,,insurecţia armată’’, iar, ulterior, aceasta s-a transformat în ,,revoluţie antifascistă’’, ea devenind apoi şi ,,antiimperialistă’’, şi aducând şi ,,eliberare anaţională’’, dar şi pe cea ,,socială’’!

Cu toată nostalgia şi dragostea pentru aceasă dată, puterea neocomunistă, instalată după 1990, nu îndrăzneşte să menţină 23 august ca sărbătoare naţională.

În toamna acelui an, atât cei care au luptat cu adevărat pentru răsturnarea dictaturii comuniste, cât şi cei care au beneficiat de pe urma acelei situaţii, ajungând în Parlament, au pus problema proclamării, ca zi naţională, a datei revoluţiei române. Neînţelegerile au intervenit, însă, repede, beneficiarii noii situaţii au susţinut data de 22, ziua fugii cuplului prezidenţial şi a constituirii F.S.N., cu autopropusul său preşedinte, ultimul pe listă.

Cei care s-au ridicat primii la luptă în Bucureşti, şi au avut de suferit pentru aceasta, au fost de părere că data zilei naţionale ar fi trebuit să fie ziua de 21. Timişorenii au arătat că, deja, pe 20 ei au reuşit să elibereze oraşul, care devenise primul oraş liber al României, în timp ce ceilalţi au propus data de 16 decembrie, când s-a aprins, cu adevărat, flacăra protestului popular.

Dar, indiferent ce dată ar fi fost adoptată, ea avea o conotaţie politică anticomunistă evidentă, si atunci preşedintele Ion Iliescu, abil politician, lansează ideea adoptării zilei de 1 Decembrie ca sărbătoare naţională.

Desigur, 1 Decembrie reprezintă reprezintă o dată foarte importantă în istoria acestei ţări. Despre ea se spune că reprezintă momentul desăvârşirii unităţii naţionale, lucru care nu este decât parţial adevărat. Trecând peste ani peste faptul că, zeci de ani, propaganda comunistă a rezumat întregirea României la actul de la 1 decembrie, omiţând actele de la 27 martie şi 28 noiembrie, acelaşi an, între cele trei date-etape ale aceluiaşi proces, şi care ar trebui sărbătorite în mod egal, există deosebiri marcante.

Pe când actele votate la început de reprezentanţii populaţiei din Basarabia şi din Bucovina, care prevedeau unirea cu ţara-mamă, s-au transpus imediat în realitate politică, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu actul de la 1 decembrie.

 Timp de luni de zile, aproape jumătate din populaţia din Ardeal a continuat să fie menţinută sub stăpânirea statului maghiar. 
Doar după lupte grele, purtate până în toamna anului 1919 de Armata Regală Română pe teritoriul statului maghiar, s-a ajuns la eliberarea tuturor teritoriilor româneşti. 
Cu remarca că numai Tratatul de pace de la Trianon consfinţeşte graniţa româno-ungară, şi că, prin 
acest tratat, unele zone cu populaţie majoritar 
românească rămân în Ungaria.

Deci, 1 Decembrie 1918 rămâne unul dintre cele mai înălţătoare şi mai frumoase momente ale istoriei noastre moderne, dar nu reprezintă împlinirea unităţii noastre naţionale, ci numai exprimarea dorinţei unor reprezentanţi ai populatiei româneşti locuitoare a Regatului Ungariei din ceea ce fusese Imperiul Austro-Ungar, de a se uni cu Regatul României. 1 decembrie 1918, ca şi 27 martie, ca şi 28 noiembrie, reprezintă fundamentul juridic prin care statul român a putut să revendice şi să impună, ulterior, unirea.

Dar să revenim asupra zilei de 10 Mai, să vedem de ce a fost sărbătorită timp de 81 de ani ca Ziua Naţională a României.

10 Mai 1866

Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen este ales domn al ţării prin plebiscitul de la 2-8 aprilie 1866. La 10 Mai, ajuns la Bucureşti, după o primire triumfală şi după un Te-Deum ţinut la Mitropolie, prinţul, condus în incinta Camerei, depune jurământul de a păzi legile Principatelor Unite, de a le menţine drepturile şi de a apăra integritatea teritoriului. În scurta alocuţiune pe care a rostit-o în continuare, cel care din acel moment a devenit Principele Carol I, a subliniat: ,,Punând piciorul pe acest pământ, am devenit român!’’

În anul următor parlamentul stabileşte ca sărbătoarea naţională să fie la 10 Mai. Cutuma era ca sărbătoarea naţională să fie ziua de naştere a suveranului, Carol I se născuse la 8 aprilie 1838, dar el nu a acceptat ideea ca ziua naţională să fie data naşterii sale ca principe german, ci aceea a ,,naşterii’’ ca principe român. Ori această dată era ziua de 10 Mai.

10 Mai 1877

La 4 aprilie 1877 se semnează Convenţia româno-rusă prin care se permitea trecerea armatelor ţariste peste teritoriul principatelor pentru a lupta în Balcani.

La 12 aprilie, Rusia declară război Turciei, şi armatele sale concentrate în Basarabia, trec imediat graniţa. Dezarmarea generală a Convenţiei româno-ruse în toate capitalele europene determină guvernul Brătianu şi pe Principele Carol I la o maximă prudenţă în acţiuni ostile faţă de Poartă pentru a nu compromite interesele vitale ale ţării.

Turcii vor începe acţiunile militare împotriva teritoriului românesc prin bombardarea Brăilei, dar primele lupte adevărate au loc, peste câteva zile, la Calafat şi Olteniţa.

Ca răspuns la aceste acţiuni, Adunarea Deputaţilor adoptă la 29 aprilie o moţiune prin care se declară starea de război între principate şi Imperiul Otoman, lăsând guvernului libertatea să decidă momentul în care să proclame independenţa. Aceasta la cererea expresă a ministrului de externe Mihail Kogălniceanu care era îngrijorat de atitudinea foarte puţin amicală faţă de noi a cancelariilor europene.

Dar prudenţa factorilor de conducere ai statului-guvern, principe, partide politice-care manevrau cu abilitate pentru a contracara acţiunile puterilor europene, nu era pe placul opiniei publice interne.

Începând cu 4 mai, presa radicală începe să preseze guvernul pentru a proclama independenţa.

Pe 9 mai 1877, deputatul radical-liberal Nicolae Fleva interpelează, în Adunarea Deputaţilor, guvernul, dacă acesta a comunicat oficial tuturor puterilor ruperea relaţiilor cu Turcia şi, ca urmare a acestui fapt, că România se consideră independentă. Fleva a mai întrebat dacă a fost rechemat agentul diplomatic de la turci, şi dacă a fost notificată oficial starea de război. Răspunsul lui Kogălniceanu, că ,,suntem o naţiune independentă’’, provoacă o mulţime de ovaţii.

Faţă de această poziţie, deputaţii vor vota o rezoluţie prin care se consfiinţeşte ruperea relaţiilor de suveranitate faţă de poarta otomană ţi se proclamă independeţa de stat.

Pe 10 Mai, după ce şi membrii celeilalte camere, Senatul, votează şi ei Legea Independenţei, reprezentanţii celor două Camere, se îndreaptă, însoţiţi de o zgomotoasă mulţime, către Palatul Cotroceni, unde Principele Carol I semnează imediat actul de independenţă adus de parlamentari, care, din acel moment, devine juridic valabil.

Desigur, dacă conflictul ar fi izbucnit şi ar fi fost în acest stadiu ăntr-o altă lună, poate că proclamarea independenţei s-ar fi făcut mai repede cu câteva zile, aşa, tentaţia firească de a lega momentul crucial al naţiunii române de sărbătoarea naţională existentă deja de 10 ani se pare că a funcţionat.

Oricum, data valabilă a independenţei nu este 9 mai, ci 10 Mai, căci nici un act, în nici o ţară cu sistem bicameral, nu contează ca votat decât în momentul în care ambele camere şi l-au însuşit, iar puterea Legii este dată doar după semnarea sa de către Şeful Statului, indiferent dacă acesta este monarh sau principe.

După ce Carol I a autentificat actul de independenţă de la 10 Mai, România a intrat în rândul naţiunilor care, cucerindu-şi independenţa faţă de alte state, îşi au sărbătoarea naţională în această zi crucială a destinului lor.

10 Mai 1881

Cel de-al treilea eveniment istoric care a îmbogăţit semnificaţia zilei de 10 Mai a fost Încoronarea lui Carol I şi a Elisabetei ca primii Regi ai României. Ridicarea României la rangul de regat fusese avută în vedere încă de la proclamarea independenţei, nu s-a putut înfăptui imediat datorită opoziţiei majorităţii statelor europene chiar faţă de statutul de independenţă.

Cu greu acceptată la Conferinţa de pace de la Berlin, Independenţa României nu va fi recunoscută de cele mai multe cancelarii decât după ce Constituţia a fost modificată în sensul recunoaşterii dreptului la cetăţenia română şi locuitorilor care aparţin şi altor confesiuni decât celor creştine.

Încă de la 28 februarie 1881, Vasile Boerescu arătase Principelui Carol dorinţa membrilor guvernului de a proclama Regatul mai devreme decât se avusese în vedere, deoarece pentru recunoaşterea acestuia se întrevedeau noi complicaţii şi ingerinţe internaţionale care se doreau, astfel, devansate şi anihilate. Se propunea 8 aprilie, ziua de naştere a Prinţului, care coincidea cu cea a plebiscitului din 1866 care îl proclamase ca domnitor.

Numai că, pe 14 martie, conservatorul Titu Maiorescu lansează în Cameră un virulent atac împotriva guvernului liberal pe care Dinastia nu se va putea sprijini niciodată. În urma onor furtunoase dezbateri parlamentare, miniştrii sosesc la Palat şi solicită proclamarea Regatului în acea zi. Carol I încearcă să tempereze lucrurile, dar Brătianu şi toţi miniştrii sunt intransigenţi şi obţin acordul Principelui.

La reluarea şedinţei Camerei, în după-amiaza zilei de 14 martie, generalul Lecca propune proclamarea imediată a Regatului României. În unanimitate şi cu un entuziasm indescriptibil, Camera votează moţiunea. Senatul, în acelaşi entuziasm, votează şi el Legea ridicării României la rangul de Regat. Apoi membrii celor două camere, împreună cu mitropoliţii şi episcopii, însoţiţi şi de mulţimea care aflase vestea, se duc la Palat unde sunt primiţi în Sala Tronului unde, prin semnarea Legii de către Carol I, România devine regat.

Atât oamenii politici, cât şi cetăţenii, doreau ca ceremoniile fastuoase ale încoronării să aibă loc în ziua de 10 Mai pentru a o lega de Ziua Naţională. Carol I este rezervat în privinţa încoronării, dar dorinţa oamenilor politici era de a se sublinia că, dincolo de realizarea atunci a statului român modern, stătea o veche tradiţie că România nu a apărut pe harta Europei în a doua jumătate a acelui secol, aşa cum erau tentate să creadă cancelariile europene, ci a reprezentat o veche şi glorioasă tradiţie a acestor locuri.

Politiciienii insistă pe lângă Rege pentru comandarea unor coroane extrem de scumpe, dar Carol I cere ca pentru sine să se execute la arsenal o coroană de oţel executată dintr-unul din tunurile capturate la Plevna, iar pentru Regină comandă simplă din aur, la o casă de bijuterii.

În ziua de 10 Mai 1881, într-o ceremonie solemnă ţinută la Mitropolie în prezenţa suveranilor, coroanele sunt aduse de 4 generali şi sfiinţite de către cei 2 mitropoliţi.

În după-amiaza aceleiaşi zile, în Sala Tronului de la Palatul Cotroceni, Coroanele sunt predate oficial Regelui şi Reginei.

Reţinem câteva fraze din discursul oficial al Regelui Carol I:,,O primesc ca pe un testament al independenţei şi puterii României. Ea va fi o mărturisire despre timpurile grele şi glorioase prin care împreună am trecut şi va aminti generaţiilor viitoare despre eroismul părinţilor lor şi despre unirea ce a domnit între prinţ şi popor. Însă, cea mai frumoasă coroană pentru Regină şi pentru mine este şi va fi dragostea şi încrederea poporului căruia i-am consacrat toate gândurile şi sentimentele noastre… Trăiască scumpa noastră Românie încoronată azi prin propriile sale merite!’’

Gheorghe Atanasescu/ 7 mai 2014.

 

70 de ani de la lichidarea grupului rezistență POPȘA

 Ioana Lucacel si Mircea Crisan

1947, doi fraţi din Ieud au format primul grup de rezistenţă anticomunistă în munţi din Maramureş. Se spune că fraţii Popşa au încercat şi o unificare a grupurilor de rezistenţă din Maramureşul istoric. Numai că, într-un schimb de focuri, chiar în ziua de Paşte, Vasile Popşa a fost ucis. El a fost prima victimă a securităţii în Maramureş. Trupul lui a fost purtat în Sighet pentru a speria potenţialii răzvrătiţi. Ceilalţi membri ai grupului s-au alăturat Lotului Ţibleş. (mai mult…)

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php