Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Ultimele ştiri

Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop: A ajunge în fruntea unui popor și a nu ști sau a nu dori să aperi interesele acestui popor, pentru popor e o descurajare teribilă!

Președintele Academiei Române Ioan Aurel Pop a subliniat, în cadrul seriei 100 de adevăruri istorice , difuzate de Trinitas TV, care sunt interesele României, constatând că ar trebui să ne preocupe  trei aspecte: emigrarea masivă a românilor din țară; problemele românilor din jurul granițelor, din teritoriile Regatului României de până la 1940; criza demografică și natalitatea scăzută, ca semn al neputinței de a asigura dăinuirea neamului românesc …

„Tezaurul nostru cel mai de preț, pe care riscăm să-l pierdem dacă nu suntem atenți, este tezaurul sufletesc și legătura pe care trebuie s-o continuăm cu această țară și cu acest pământ. Pentru că putem să-i condamnăm pe politicieni, putem să-i condamnăm pe inamicii noștri externi, putem să ne condamnăm pe noi înșine și toate instituțiile statului care n-au fost vrednice de misiunea lor, dar n-avem dreptul să condamnăm țara și poporul român pentru că ele sunt valori situate deasupra noastră. Și încrederea pe care trebuie să o semănăm în suflete se leagă și de misiunea noastră de dascăli. Mulți dintre noi, chiar dacă suntem ingineri sau medici sau exercităm meserii care nu sunt legate de dăscălie, într-un fel suntem dascălii neamului și trebuie să ne urmăm această misiune cu responsabilitate.

Drama noastră ca popor este acuma, pe de-o parte, plecarea din țară a multora dintre români, milioane de români, faptul că alte milioane trăiesc în afara României, dar lângă România. Și această dramă combinată cu faptul că nu mai naștem fii și fiice, cu criza demografică și natalitatea scăzută, trebuie să ne îngrijoreze.

Un stat responsabil, cu niște conducători aleși pe baza meritelor lor individuale, ar trebui să se gândească măcar la aceste trei lucruri: la faptul că românii își iau lumea-n cap, la faptul că avem români lângă graniță care plâng după țară și pe care nu-i știm sprijini cum s-ar cuveni, și la faptul că nu putem să ducem acest neam, din punct de vedere biologic, mai departe.

Acestea sunt lucruri care ar trebui să ne preocupe pe toți și să găsim soluții, pentru că, de-a lungul istoriei, am trecut prin perioade și mai grele (decât cea de astăzi -n.r.). De aceea, eu, ca istoric, nu mă descurajez. Dar, în relațiile internaționale, n-avem prieteni. Nu numai noi, nicio țară nu cred că are prieteni. Țările au numai interese. Și fiecare își apără interesul cum știe mai bine și cum poate mai bine. Unii pot mai bine, alții pot mai rău, dar sunt parcă unii care intenționat nu apără aceste interese.

Or, a ajunge în fruntea unui popor și a nu ști sau a nu dori să aperi interesele acestui popor, pentru popor e o descurajare teribilă! Și noi ar trebui să ieșim din această dezamăgire pe care o trăim ca popor și să putem participa din nou pe scena politică în exercițiul democratic -că altul mai bun n-avem decât cel democratic, nu se cunosc modalități mai bune-, să participăm cu tot sufletul nostru, să avem încredere în liderii pe care îi alegem și să știm că pentru copiii și nepoții noștri suntem în stare să lăsăm o țară măcar așa cum ne-au lăsat-o bunicii și părinții noștri”, a afirmat istoricul și academicianul Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române.

Ștefan cel Mare și arta de a guverna

Imagini pentru STEFAN CEL MARE

I

Nu putem zice că „natura produce ceva”, ci numai că „în natură se produce ceva”. Pentru științele naturale artistul e necunoscut; ele înlocuiesc artistul prin cauzalitatea mecanică, prin „legi naturale” Problema dacă aceste legi sunt imanente sau sunt date de un creator al lumii, ies din domeniul științelor naturale, cari nu fac decît să constate că lumea se prezintă ca o ordine perfectă, că un „cosmos”.
Arta presupune dimpotrivă că ordinea naturală nu este „perfectă”. Există, de pildă, adăposturi naturale (peșteri), dar fără îndoială că o colibă este un adăpost mai perfect decît o peșteră, un palat un adăpost mai perfect decît o colibă. Arta perfecționează deci natura cu ajutorul tehnicei. Produsele naturale apar cu necesitate în condițiuni date. Ele sînt previzibile, dacă se cunosc conditiunile. Arta produce efecte prin crearea conditiunilor. Aceste efecte sunt „scopurile” artei, iar tehnica creează conditiunile. Științele naturale ne fac să cunoaștem ce efecte se produc în anumite condițiuni. Cînd dorim și cunoaștem din știință conditiunile în cari aceste efecte se produc cu necesitate, ne adresăm artistului, în mod „artificial”, prin mijloace tehnice.

Științele exacte moderne s’au străduit să deslege și „problema tehnică”, adică problema creierii conditiunilor pentru producerea oricărui efect ce ar putea fi dorit cîndva. Fără de această năzuința și mărginindu-se numai la constatarea faptelor, științele naturale ar fi rămas sterpe, fără folos practic satisfăcînd numai curiozitatea naivă a omului. Dar, de la Leonardo da Vinci și Galileo Galilei încoace, străduințele științelor exacte (naturale, fizice) au fost îndreptate spre inventarea de instrumente cît mai perfecte, menite să înlesnească „experimentarea”, adică creearea artificială a conditiunilor în cari fenomenele observate în natură se produc cu necesitate. Instrumentele și aparatele au sporit puterea de creațiune a omului intr’o măsură nebănuită. Prin deslegarea problemei tehnice, omul deveni un ,,artist”, în stare să constringa natură să se transforme după dorințele lui. Așa fiind, omul modern, cînd dorește ceva, se adresează științei cerindu-i mijloacele tehnice cu ajutorul cărora să se poată produce lucrul dorit. Dorințele omului, la început modeste și satisfăcute prin mijloace tehnice descoperite prin observație întîmplătoare, s’au înmulțit însă neîntrerupt și au împins la cercetări sistematice, la constituirea științei. Dar dorințele n’au devenit numai numeroase, ci și foarte variate, astfel că și știință s’a ramificat, în științe speciale. Una din științele aceste speciale este sociologia. Oamenii, cînd doresc ca societatea să fie organizată mai bine decum este, caută un artist care să le satisfacă dorința. Și s’au prezentat în toate timpurile, și mai ales în timpurile noastre, mulțime mare de artiști sociali. Ei arată în colori cît se poate de atrăgătoare cum ar trebui să fie societatea că să fie bună și perfectă și făgăduiesc că vor reforma-o după gustul și dorință tuturora. Mulțimea a ales și alege de obiceiu pe cel ce face promisiunile cele mai frumoase. Cîteodată alegerea e bună, foarte adeseori greșită. Bună este alegerea, cînd reformatornl este și tehnician social, rea, cînd mijloacele sale tehnice sunt insuficiente sau lipsesc cu totul. Reformatorii cari au condus omenirea spre ascensiune socială au fost totodată și inventatorii tehnicei sociale. Oamenii îi admiră însă mai mult pentru rezultatele ce au dobîndit, nedind atenție laturii tehnice. Abia atunci cînd (și acolo unde) problemele de reforma socială deveniră foarte complexe, s’a trezit reflexiunea asupra mijloacelor tehnice. Interesul s’a concentrat asupra cercetării felului cum reformatorii geniali au procedat pentru a înfăptui ideile lor. De la constatarea și descrierea faptelor, de la istorie, s’a trecut la explicarea faptelor, la știința socială și în acelasi timp la încercări de experimentare rațională, la tehnicism social.
Sociologia ca știință (care nazueste să rezolve și problema tehnică) începe cu Tucidide. „Politeia” și „Legile” lui Platon precum și „Politică” lui Aristotel, sunt primele manuale de sociologie, cari, pe lîngă teorie pură, dau și indicațiuni tehnice pentru cei ce se dedică artei sociale. Abia după multe secole apare un nou autor genial, Machiavelli, care îmbogățește știință socială cu două tratate clasice: „Discursurile asupra primei decade a lui Titu Liviu” și „Principele”. În „Principele” sau, Machiavelli nu vrea să dea o teorie generală, un tratat de sociologie, ci încearcă să dea regule precise pentru artă gu vernarii, pentru artă politică. Și întrucît, pe acele vremuri, o știință socială generală, o sociologie, încă nu există, Machiavelli scoate regulele sale din studiul evenimentelor istorice. Observînd cum au procedat oamenii pentru a dobîndi o domnie și a o păstra, noi putem desprinde regulele, prin a căror aplicare intr’un caz special putem dobîndi rezultatul dorit. Machiavelli cunoaște mai ales istoria Italiei, cunoaște oamenii politici și caracterul lor, cunoaște artă lor politică. În temeiul acestor cunoștințe, Machiavelli expune un plan de acțiune cu un scop bine determinat: alungarea străinilor din Italia și unirea tuturor Statelor italiene intr’un Stat național, după pildă Spaniei și a Franței. Machiavelli e în căutarea omului în stare să înfăptuiască această idee. Dar numai dorință, oricît de adîncă și sinceră ar fi, nu ajunge, căci atunci dece n’ar fi incerat Machiavelli el însuși să conducă acțiunea? Acel artist politic trebuia căutat între principii de atunci, între cei ce aveau sau își dobindisera rangul de conducători politici, de „principi”. Dar Machiavelli nu l-a găsit, așa cum Platon nu-l găsise pe regele-filosof sau filosoful-rege în stare să înfăptuiască Statul sau ideal, și așa cum teoria politică a lui Aristotel n’a găsit lungă vreme „principi” dispuși să se folosească de preceptele sale tehnice.
Dar Polibiu, scriind istoria Românilor și cercetînd cauzele puterii lor, constată că ei au înfăptuit cea mai bună constituție. Politica Românilor a confirmat astfel teoria aristotelică. Problemă ce ne interesează pe noi aci este, dacă regulele practice ale lui Machiavelli au fost confirmate de istorie, dacă exemplele date de dînsul au fost bine alese și prezintă intr’adevar toate cazurile posibile, permițînd a desprinde regule general-valabile. Teza lui Machiavelli este: „Dacă un principe ar urma regulele mele, ar reuși să întemeieze o domnie puternicii în Italia; că niciun principe n’a reușit pînă acuma, deși toți aveau această dorință, se explică din faptul că, toți au făcut greșeli tehnice, după cum se vede din cutare și cutare exemplu”. Pentru a înțelege bine intenția lui Machiavelii și pentru a evita o interpretare greșită a „Principelui”, trebuie să ținem seamă de faptul că preceptele sale nu sunt aplicabile decît în condițiile particulare în cari se afla Italia de atunci. Ele derivă, ce-i drept, din principii generale de guvernare, dar trebuie să servească unei acțiuni directe intr’o situație concretă. Eroarea interpreților săi de mai tîrziu a fost că au crezut, cum că „Principele” cuprinde reguli aplicabile în orice situație istorică. Dar chiar comparația „Principelui” cu „Discursurile” sale ne arată, că „Principele” nu este un manual de artă politică,, ci un manual de tehnică politică, menit să-l ferească pe un principe italian din acea vreme de greșeli de tactică în urmărirea scopului propus: de a uni Italia sub un singur sceptru. Tehnica „machiavelica”, cuprinsă în ,,Principe”, ar fi deci aplicabilă numai în conditiunile particulare ale Italiei Renașterii-și în cazuri asemănătoare. Cum se face însă că niciun principe italian, chiar dintre cei ce au cunoscut tratatul lui Machiavelii, n’a înfăptuit scopul propus de autor?
Din două una: sau nu existau între acești principi caractere cari ar fi acceptat sfaturile lui Machiavelli, sau sfaturile sale, regulele fixate de el, erau, greșite. Prima ipoteză trebue eliminată delă început.” Italia de atunci produsese doar un mare numan de „principi” geniali, între cari pe un Cezare Borgia. Intr’adevar, acesta mai ales atrăsese atenția autorului „Principelui” și pentru el era menit în primul rînd acest manual. Dar să fi fost intr’adevar numai vina împrejurărilor (boală lui Cezare intr’un moment critic) că acest principe n’a putut realiză dorință tuturor patrioților italieni de atunci? Noi credem că nici Cezare Borgia, nici un alt principe italian n’ar fi reușit, urmînd chiar cu sfințenie preceptele lui Machiavelii-deoarece aceste precepte sunt greșite.
Dovadă pentru afirmația noastră ne-o da tot istoria. În condițiuni asemănătoare: amestecul străinilor, lupte pentru ocuparea tronului etc. Ștefan cel Mare a înfăptuit în Moldova, ceea ce dorea Machiavelli pentru Italia: întemeierea unei domnii puternice.

II

Cert este că Ștefan cel Mare n’a cunoscut teoria lui Machiavelli („Principele” e scris 1513), cum dealtminteri nici Machiavelli (care în anul morții lui Ștefan, 1504, era de 35 de ani), n’a cunoscut politică domnitorului Moldovei, n’a avut posibilitatea să studieze arta politică a acestui principe genial. Ispititoare însă este ideea de a cerceta în ce măsură Ștefan cel Mare corespunde imaginei „Principelui” lui Machiavelli, și mai ales în ce măsură se deosebește de ea. În cadrul expunerilor de față nu putem decît să schițăm problema, care, pentru a fi analizată în toată întinderea ei, ar cere un tratat voluminos. Aci, cîteva însemnări numai.
Citind „Principele” lui Machiavelli și amintindu-ne de felul cum s’a comportat Ștefan cel Mare în deslegarea practică a problemelor, ne uimește intuiția genială a marelui Voevod prin care cunoaște importanța diferitelor probleme și cum, în urmă, știe să le dea, printr’o tehnică desăvîrșită, o deslegare perfectă.

Înlăturarea lui Petru Aron, Ștefan cel Mare o consideră cu drept cuvînt ca o condiție fundamentală pentru consolidarea domniei sale. Existența lui Petru Aron implică două primejdii pentru noul domnitor: amestecul străinilor (al Poloniei și apoi al Ungariei) precum și trădarea din partea unor boieri ademeniți de fostul domnitor. Întrebarea e, dacă Ștefan ar fi procedat în același fel în cazul cînd Petru Aron ar fi fost numai un pretedent oarecare, iar nu și ucigașul lui Bogdan, tatăl lui Ștefan. Care este în această acțiune partea calculului politic și care cea a setei de răzbunare?
E greu să presupunem că setea de răzbunare să se fi menținut cu aceeasi intensitate prin 12 ani, ci acțiunea lui Ștefan ni se pare izvorita în primul rînd din năzuința sa de a înlătura orice posibilitate ca vecinii Moldovei, Polonii și Ungurii, să-l amenințe cu un pretendent la tron dînd neîntrerupt prilej unor boieri nemulțumiți de a unelti împotriva domnitorului.
Ca și în Italia lui Machiavelli, așa și în principatele române, partidele boierești constituiau o statornică primejdie pentru consolidarea unei domnii. Ștefan a știut să înlăture această primejdie, procediad cu mult tact. El n’a căutat să guverneze numai cu boierii cari l-au ajutat la dobîndirea tronului, ci i-a primit și pe foștii colaboratori ai lui Petru Aron în rîndul consilierilor săi și chiar pe cei ce fugiseră cu Petru Aron. Ștefan îi primi cu iertare la întoarcerea lor. „Oamenii, cînd primesc binele delă acela delă care nu se așteaptă decît la rău, sunt mai îndatorați față de binefăcătorul lor”, zice Machiavelli. Marea autoritate a lui Ștefan față de boierii săi a rezultat și din felul cum Ștefan a știut să cîștige dragostea poporului. „Unui domnitor care știe să poarte frînele guvernului și căruia nu-i lipsește deloc curagiul în vremuri de grea cumpănă și nici ceea ce îi trebuie pentru a întreține spiritul poporului, nu-i va părea rău niciodată că a pus temeiu pe iubirea să”. Ștefan a venit la domnie cu ajutorul boierilor, dar el nu le-a dat voie să asuprească mulțimea pentru a se îmbogăți. Mijloacele de cari s’a folosit au fost: întreprinderi războinice în afară, activitate organizatorică intensă înăuntru.

Dar pentru a învinge asupra dușmanilor din afară și a păstra liniștea și solidaritatea înăuntru, domnitorul trebuie să dispună de un instrument tehnic perfect. Acest instrument și l-a creat Ștefan: armată națională, armată de țărani. Din momentul ce boierii deveniră generali ai unei armate puternice supt comandă supremă a unui strateg genial cum era Ștefan Vodă, Moldova se ridica la rangul unui Stat puternic, temut de dușmani și respectat de prieteni. Iată cum glăsuiește Machiavelli, par’că ar vorbi de Ștefan cel Mare: „Un domnitor nu trebue să aibă altă preocupare, nici alt gînd și nici să-și îndrepte studiile în altă parte decît numai către războiu, această este îndeletnicirea cea mai potrivită pentru acela care comandă și folosul unei asemenea științe este de așa fel încît nu numai că păstrează Statele acelora cari sunt născuți pe tron, dar încă adesea ea aduce la tron pe aceia cari sunt născuți simpli particulari. Și din contra, se dovedește că, atunci cînd domnitorii s’au gîndit mai mult la petreceri decît la arme, ei și-au pierdut Statul. Cea dintiiu cauza care te face să-l pierzi este nesocotirea acestei arte, țoță să după cum hărnicia în artă războiului este mijlocul de a cuceri un Stat”. Vorbind de armată națională, Machiavelli zice: „Fără armată națională niciun domnitor nu poate fi în siguranță… Trupele naționale sunt acelea cari se compun din supușii tăi și din credincioșii tăi; toate celelalte armate sunt mercenare sau auxiliare”. Mercenarii au prăpădit, pe vremea lui Machiavelli, Italia, și imposibilitatea de a organiza o armată națională a împiedicat la noi, mai tîrziu, desăvîrșirea operei lui Mihai Viteazul, și l-a pierdut pe Tudor Vladimirescu.
Dar pe lîngă aceste asemănări, ce se pot desprinde prea lesne, între Ștefan Vodă și Principele ce-l dorea Machiavelli pentru Italia, personalitatea lui Ștefan ne poate da prilejul să explicăm erorile lui Machiavelli.

Politica nefastă a Papilor, neputincioși pedeoparte de a înfăptui ei înșiși unitatea Italiei, iar pe de altă parte ațîțînd neîntrerupt rivalitățile între Statele italiene pentru a-și păstra Statul lor, i-a întunecat lui Machiavelli, că și celor mai mulți, oameni politici italieni din vremea să, înțelegerea importanței religiozității, a adevăratei religiozități și a adevăratei moralități, pentru consolidarea unui Stat. Dacă Machiavelli l-ar fi cunoscut pe Ștefan eel Mare, capitolul al XVII-lea al „Principelui” sau (,,Cum trebuie să-și țină domnitorii făgăduielile”), capitol care i-a atras lui Machiavelli atîta hulă, ar fi primit alt conținut. „Un domnitor”, zice Machiavelli „n’are trebuință să aibă însușirile ce am arătat, dar trebuie să pară că le are pe toate. Voiu adăuga chiar că a avea și a te sluji de toate aceste însușiri este primejdios și că este folositor întotdeauna să te prefaci că le ai; așa că domnitorul trebuie să pară îndurător, credincios, omenos, religios și cinstit, dar trebuie să fie stăpîn pe sine, pentru că, la trebuință, să poată și să știe să facă și cu totul dimpotrivă”. Pilda lui Ștefan cel Mare dovedește că domnitorul trebuie să aibă intr’adevar aceste însușiri pentru a fi respectat și iubit de poporul sau.

Machiavelli traeste intr’o atmosferă care înăbușă orice avînt eroic, care usucă sufletele, de orice porniri nobile și desinteresate. Politică este pentru el un joc primejdios, o țesătură de intrigi și curse. Numai cel inteligent, viclean peste măsură, și hotărît să indrăznească totul, putea să răzbească și să domineze. Patriotismul înflăcărat al lui Machiavelli caută între cei răi pe cel mai rău că să poată îndeplini misiunea de a uni Italia supt un singur sceptru.Dar întrebarea e: poate un astfel de om să deștepte însuflețirea mulțimii, spiritul de jertfă, credința intr’un viitor mai bun? Putea lumea să dorească de a schimbă pe micii tirăni imperfecți, cu un singur tiran, diavol perfect?
Cum Italia de atunci nu putea produce decît un astfel de Principe, problema pusă de Machiavelli rămase fără deslegare posibilă.
Cei ce l-au cuuoscut pe Ștefan cel Mare, au văzut și admirat în el pe Principele care a întrunit toate însușirile necesare unui domnitor ideal. 1. Ursu, în cartea sa „Ștefan cel Mare”, citează rîndurile lui Miechovita, din cari personalitatea marelui Domn ni se înfățișează în deplina ei strălucire: „O! Bărbat glorios și victorios, care ai biruit pe toți regii vecini. O! om fericit, căruia soartă i-a hărăzit cu multă dărnicie toate darurile. Căci pecind natură a dat altora calități numai în parte și anurne unora prudența împreunata cu șiretenie, altora virtuți eroice și spirit de dreptate, altora biruința contra dușmanului, numai ție ți le-a hărăzit la un loc pe toate. Tu ești drept, prevăzător, isteț, biruitor, contra tuturor dușmanilor. Nu în zadar ești socotit printre eroii secolului nostru”.
Arta guvernării nu se poate întemeia, cum credea Machiavelli, numai pe calcul, ci ea cere o adîncă înțelegere a sufletului omenesc, un acord perfect de simțire între conducător și mulțime. Mulțimea nu e nici bună nici rea; conducătorul o poate face, dacă el însuși este intr’adevar bun. El o poate face capabilă de orice jertfă pentru apărarea patriei, a credinței, a moralei, pentru înfăptuirea unei culturi înalte, dacă el însuși e însuflețit de acest spirit de jertfă.
Frederic al II-lea al Prusiei, și el numit de posteritate „cel Mare”, a scris înainte de urcarea pe tron un „Anti-Machiavelli”; Ștefan cel Mare a dovedit prin guvernarea , cã teoria lui Machiavelli are nevoie de o nouã analizã si de o rectificare in unele puncte esențiale.

III

Utilitatea practică a unor astfel de studii nu poate fi tăgăduita. În Statele moderne, problemele ce se pun conducătorilor politici sunt atît de complicate și dificile, încît numai oameni politici geniali le-ar putea rezolva fără pregătire teoretică.
Cunoașterea teoriei, nu numai că poate împiedica greșeli, dar ea înlesnește acțiuni cu efecte previzibile, adică aplicarea de mijloace tehnice raționale.
Politica empirista degenerează cu necesitate în politicianism deoarece nici nu poate desprinde cu claritate scopul principal al acțiunii politice, nici nu cunoaște toate posibilitățile tehnice pentru a asigura rezultatul dorit. E adevărat că în anumite timpuri și împrejurări, vrednicia oamenilor a fost suficientă în domeniul acțiunii politice, dar lipsa unei pregătiri teoretice și tehnice a conducătorilor politici schimbă toată istoria unui popor, cînd timpul și împrejurările iau altă înfățișare. Intr’un Stat modern, clasa conducătoare trebue să primească o educație politică desăvîrșită. Genii nu se pot creia prin educație, dar oameni vrednici, cinstiți, harnici, împlinindu-și cu sfințenie datoriile către patrie și neam-astfel de caractere se pot forma prin educație, dindu-li-se în acelas timp și o temeinică pregătire teoretică și tehnică în domeniul activității politice.
Progresul sociologiei depinde de stabilirea unei legături strînse a teoriei sociale cu practica, cu experiența, prin elaborarea continuă a unei tehnice servind artei sociale. Auguste Comte a cerut separatiunea teoriei de practică, ceea ce nu însemnează însă înstrăinarea științei de artă. Afirmația că politica practică se învață prin istorie își dobindeste adevărata semnificație și importantă, dacă între istorie și politică se așează știința politică, teoria întemeiată pe experiența istorică. Dealtminteri, se poate spune cu aceeași dreptate că popoarele și oamenii politici nu învață nimic din istorie.

de Traian BRÃILEANU

 (Sociologia si Arta Guvernãrii, Articole politice), 

Ed. „Cartea Româneascã,  ed. a II-a, Buc., 1940

via Mișcarea.net

De ziua Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

Astăzi, Biserica Ortodoxă Română îl cinsteşte pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, domnitorul muşatin căruia, pentru sfinţenia faptelor sale, poporul român de pretutindeni îi înalţă, din adâncul conştiinţei sale, un prinos de mulţumire şi recunoştinţă.

Fiu al voievodului Bogdan al II-lea şi al doamnei Maria – Mălina Oltea, domnitorul Ştefan cel Mare a manifestat, încă din fragedă pruncie, o deosebită dragoste faţă de ţară şi credinţa strămoşească. După uciderea tatălui său, este chemat la tronul Moldovei, la 12 aprilie 1457. Deşi a fost încercat, pe parcursul lungii sale domnii, de numeroase suferinţe, domnitorul nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, purtându-şi cu evlavie crucea vieţii sale. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei şi Regatul Ungariei.

„Atletul creştinătăţii”, aşa cum l-a numit papa Sixt al VI-lea, a luptat pentru apărarea dreptei credinţe, menire pe care a considerat-o sfântă şi pentru care şi-ar fi dat oricând viaţa, aşa cum arăta în scrisoarea pe care o adresa în 25 ianuarie 1475 tuturor principilor creştini ai Europei, după biruinţa dobândită împotriva turcilor, la Podu-Înalt, lângă Vaslui.

În cei 47 de ani de domnie, Ştefan a ctitorit 44 de biserici şi mănăstiri pentru războaiele purtate. Ctitoriile erau apoi înzestrate cu pământuri şi împodobite cu Sfinte Evanghelii şi cărţi, cu epitafuri şi veșminte de brocarturi scumpe, cu cădelniţe şi sfeşnice de aur. Dreptcredinciosul Voievod  a pus numeroasele victorii nu pe seama iscusinţei minţii sale ci, cu smerenie, pe seama voii şi puterii lui Dumnezeu, care i-a stat mereu alături. Prin numărul mare de mănăstiri şi biserici zidite, atât în Moldova cât şi în Muntenia, Transilvania şi Muntele Athos, Sfântul Ştefan a fost nu numai apărător, ci şi mărturisitor al credinţei creştine.

L-a avut ca duhovnic şi sfetnic pe Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, de la care a învăţat să fie un om al înţelepciunii şi dreptăţii, al iubirii şi iertării:„Te-am iertat şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră”, scria voievodul, adresându-se boierului său, Mihu, unul din cei care participaseră la uciderea părintelui său.

Ştefan a murit pe data de 2 iulie 1504, cronicarul amintind că „l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere la mănăstire la Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi, ca după un părinte al lor”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat la 20 iunie 1992, Sfântul Ştefan fiind sărbătorit în fiecare an, pe data de 2 iulie.

Sfinţenia Voievodului Ştefan cel Mare

Vorbind despre sfinţenia voievodului Ştefan cel Mare, pr. prof Constantin Coman amintea, în articolul „Dreptcredinciosul domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt sau despre criteriile sfinţeniei”, publicat în volumul „Prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realităţii”, apărut la Editura Bizantină:

„O anumită parte a intelectualităţii noastre – mereu aceeaşi – face alergie la auzul numelui Domnitorului Ştefan cel Mare, mai ales când acestuia îi este asociată sfinţenia, recunoscută de Biserica Ortodoxă Română cu câţiva ani în urmă prin hotărârea Sfântului Sinod care, de fapt, a pecetluit o cinstire pe care poporul binecredincios român a acordat-o dintotdeauna bravului domnitor. O anumită presă care revendică pentru sine rigoarea, obiectivitatea şi corectitudinea a atacat verdictul popular prin consideraţii care trimit mai curând la suficienţa de sine, trufie şi dispreţ, vorbind despre „calităţile” de bătăuş şi vărsător de sânge ale domnitorului şi de alte aspecte care ar viza moralitatea acestuia (…) Atunci când pun în discuţie problema sfinţeniei lui Ştefan cel Mare, intelectualii in discuţie fac dovada unei incorecte cunoaşteri a conceptului de sfinţenie aşa cum este el perceput în Biserica Ortodoxă. Mentalitatea ai cărei exponenţi sunt cei în cauză operează cu o accepţie puţin deformată a sfinţeniei, socotind că aceasta ţine de performanţele mai ales morale ale unui om. (…) Mântuitorul Hristos limpezeşte odată pentru totdeauna aceste lucruri, deschizând uşa Împărăţiei cerurilor vameşilor, tâlharilor, desfrânatelor etc. Sfintele Evanghelii ne arată foarte clar că nu cei drepţi, ci cei păcătoşi se apropiau de Hristos şi tot aceştia sunt cei care-L primesc şi-şi oferă şansa împărtăşirii de puterea Sa dumnezeiască. Cei drepţi, sau mai curând cei care se considerau drepţi se închid asfixiant în limitele proprii şi în propria logică şi Îl resping pe Hristos cam cu aceleaşi argumente cu care resping contemporanii noştri sfinţenia lui Ştefan cel Mare.”

De asemenea, cronicarul spune că „după moartea lui până astăzi îi zic Sfântul Ştefan Vodă (…), pentru lucrurile lui cele vitejeşti, la care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea, n-au ajuns”.

Minunile Sfântului Ştefan

După cum spune tradiţia, în lupta cu polonii de la Codrii Cosminului, la 26 octombrie 1497, soarta armelor era de partea marelui voievod Ştefan. În acea zi de joi, înainte de începerea bătăliei, când preoţii ce însoţeau oştirea slujiseră Sfânta Liturghie lângă flamura domnească, lui Ştefan Vodă i-a venit în ajutor Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, care i s-a arătat călare şi înarmat ca un viteaz, anunţând izbânda oastei moldovene. Altă dată, la Râmnic, Ştefan Vodă a primit de asemenea cerescul ajutor, de data aceasta prin Sfântul Mucenic Procopie. Drept mărturie stă inscripţia bisericii din Milişăuţi – Suceava: „În anul 1481, luna lui iulie 8, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, Io Ştefan Voievod … a făcut război la Râmnic cu Basarab Voievod cel Tânăr … şi a ajutat Dumnezeu pe Ştefan Voievod şi a biruit … De aceea, Ştefan Voievod a binevoit a zidi biserica aceasta întru numele Sfântului Mare Mucenic Procopie”. Totodată, cronicarul Grigore Ureche istoriseşte că, „în timpul acestei lupte, Ştefan cel Mare a văzut în chip minunat pe Sfântul Mare Mucenic Procopie, umblând deasupra războiului, călare şi înarmat ca un viteaz, fiind întrajutor lui Ştefan Vodă (…).”

O altă întâmplare minunată dovedeşte, o dată în plus, legământul de iubire dintre domnitor şi neamul său. În anul 1775, când Bucovina a fost răpită de austrieci, chipul Sfântului Ştefan de lângă mormânt s-a întunecat la cu faţă totul, iar clopotul cel mare a început să bată singur. Candelele de la mormânt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuşi se mâhnise de mulţimea păcatelor acestui popor, din pricina cărora a ajuns sub stăpânire străină.

Cu o mână de oşteni, Ştefan a ţinut piept hoardelor barbare, punându-şi viaţa pentru ţară şi credinţa creştină. Noi, urmaşii sfântului voievod, ne-am lăsat însă atât de uşor grumajii prinşi sub jugul umilitor al tuturor compromisurilor, încât nu mai ştim ce-a mai rămas azi din moştenirea inestimabilă pe care ne-a lăsat-o cândva Ştefan cel Mare. Suntem, oare, demni de sacrificiul înaintaşilor noştri?

de Irina Nastasiu Doxologia

La moartea ELENEI ARNĂUȚOIU. Comunicatul Fundației Ogoranu

Am primit cu adâncă întristare vestea plecării dintre noi a venerabilei doamne Elena Arnăuțoiu, sora fraților Toma și Petre Arnăuțoiu, liderii uneia dintre cele mai consistente și longevive grupări de rezistență armată anticomunistă, desfășurată până în 1962 pe versantul sudic al Munților Făgărașului.

Ea însăși un simbol al Rezistenței, doamna Elena Arnăuțoiu și-a identificat destinul cu cel al fraților săi și al întregii grupări de rezistență din regiunea Muscelului, devenită în acei ani de după instaurarea comunismului în România un adevărat teatru de război. (mai mult…)

COMUNISMUL CU FAȚĂ… AMERICANĂ. FACEBOOK interzice pe GOGU PUIU (trimis de serviciile secrete americane în România comunistă, în 1947) și rezistența anticomunistă dobrogeană…

UPDATE 1.07.2019. De cateva minute contul Facebook Florin Dobrescu a fost deblocat, probabil in urma cererii de revizuire a sanctiunii, trimisa de mine alaltaieri. Multumesc acelor functionari care s-au aplecat asupra conținutului postarii incriminate, constatând ca era o postare strict istorică, biografica, fara nici un fel de accente propagandistice sau care sa conțină mesaje de ură.

de Florin DOBRESCU

Îmi amintesc de un banc care spunea așa: „Ce înseamnă USA?” „Uniunea Sovietică Ailaltă.”

Din SUA, în anul 2019, compania Facebook sancționează utilizatorul Florin Dobrescu pentru postarea pe pagina Fundației Ion Gavrilă Ogoranu a unei postări cu biografia lui Gogu Puiu. Atât. Un articol cu caracter eminamente istoric. Sancțiunea: blocarea contului pt 30 zile.

Paradoxul face ca Gogu Puiu să fi fost trimis, în 1947, chiar de serviciile secrete americane, într-o misiune în România comunistă, pentru a organiza Rezistența anticomunistă.  (mai mult…)

Pagina principală a Asociației „NEAMUNIT “ a fost supusă închiderii și ștergerii permanente

Pagina principală a Asociației „NEAMUNIT “ a fost supusa închiderii si stergerii permanente.

Cenzura de tip neomarxist la care sunt supuse paginile și conturile Facebook este demnă de epoca marxist – leninistă.

Pe această cale, ne întărim convingerea că avem nevoie de protecția statului român și solicităm interventia statului roman in aceste cazuri de cenzura a liberei exprimari.

Repudiem cenzura și dictatura unor ideologii si minorități , care nu-și poate impune agenda decat prin forță, băgând pumnul în gura majorității covârșitoare care considera FAMILIA, CREDINTA si PATRIA ca fiind entitati sacre si intangibile!

De ajutorul Asociației NEAMUNIT beneficiază de mai bine de 6 ani de zile persoane aflate în dificultate, dar și elevi sau studenți cu merite deosebite la învațătură, bătrâni sau persoane defavorizate, fără a se face discriminări pe criterii etnice, religioase sau sexuale.

Închiderea paginii afectează în mod direct activitatea Asociației, aceasta având în prezent peste 40 de mii de urmăritori și prieteni care beneficiază direct sau indirect de sprijinul nostru.

Cu respect,
Asociația NEAMUNIT
29.06.2019

Manipularea numită EURO

Prin manipularea numită EURO, Germania a reușit să-și impună modelul la care visează încă de pe vremea lui Hitler: supunerea țărilor europene și transformarea lor în vasali. Puțini știu că Hitler, în fapt, nu visa la un Imperiu, ci la o hegemonie germană în care țările supuse să fie transformate în vasali. Ceea ce n-a reușit el cu o mașinărie de război impecabilă, a reușit Uniunea Europeană prin intermediul monedei unice.

Imagini pentru germany dictates euro

Perversitatea sistemului e extrem de greu de intuit și acesta este motivul pentru care țările europene au picat într-o capcană atât de facilă. Teoretic, o monedă unică e o binefacere pentru economie. Nu mai ai nevoie de rate de schimb, de risc valutar sau de alte asemenea probleme. Prețul unui produs, setat fiind într-o monedă care circulă pe întreg continentul, e foarte ușor de perceput atât de către partenerii de afaceri cât și de către piață. Însă avantajele se opresc aici. Reversul monedei unice, necunoscut sau subestimat, este reprezentat de o sărăcire a populației, o pierdere de competitivitate a afacerilor locale și o impunere brutală a politicilor venite de la centru. Ironia sorții face ca primele victime să fie companiile locale, cele care, în fiecare țară, au reprezentat vârful de lance al presiunii pentru trecerea la moneda unică. Însă, așa cum se întâmplă cu toate poveștile falsificate ale prezentului, momentul în care victimele realizează eroarea și capcana în care-au picat e mult prea târziu, totul petrecându-se atunci când nu se mai poate face nimic. Orice protest e desuet deoarece intri în logica nouă în care ți se spune, logic și-n față, că motivul pentru care mori e acela că nu ești suficient de competitiv pentru o piață atât de dezvoltată. Așa se face că întreprinderi care înainte de EUR făceau legea pe piața locală ajung să moară sufocate în momentul „deschiderii”, picând în capcana fatală a propriilor iluzii.

Totul pornește de la stat și de la datoriile acestuia. Întrucât jocul economic nu se desfășoară pe o piață cu adevărat unică, ci pe una în care există la grămadă atât unicitate cât și „independență”, statele trebuie să-și rezolve individual necesitățile bugetare. Astfel, în mod paradoxal, cu toate că în întreaga zonă guvernează o singură Bancă Centrală, care face o singură politică monetară, statele trebuie să se împrumute asemeni persoanelor fizice. Și, așa cum persoanele fizice sunt diferențiate de gradele de risc diferite, același lucru se întâmplă și cu statele componente ale zonei Euro. Cele considerate mai riscante se împrumută la dobânzi mai mari, în timp ce statele mai puțin riscante au parte de costuri mai mici ale datoriei publice. Totul pare foarte logic, dar, în esență, nu-i atât de logic. Într-adevăr, și înainte de trecere, economiile respectivelor țări se împrumutau la rate diferite, însă exista întotdeauna o frână și o accelerație pe care guvernele o aveau la îndemână: cursul valutar. Prin intermediul jocului valutar statele își pot regla cu ușurință deficitele de cont curent, prin ieftinirea sau scumpirea produselor pe care le importă sau le exportă. Devalorizând soft moneda, un stat ajută exportatorii care iau „mai mulți bani” pe valuta adusă în țară. Invers, produsele de import pot deveni mai ieftine, impulsionându-se astfel consumul și reparând un excedent comercial care poate deveni toxic pentru economie.

Fără a controla cotația, fără jocul devalorizare/apreciere, guvernelor le este confiscat un instrument extrem de eficient de impulsionare a economiei locale. Așa se face că în toată tevatura economică primele victime sunt companiile locale care nu mai pot fi ajutate de către Guvern. Există și-aici câteva portițe: subvenția, ajutorul de stat, etc.. Teoretic ele ar putea ajuta companiile locale, însă, practic, reprezintă cheltuieli pentru Guvern, cheltuieli care se regăsesc în datoria publică. Iată că am introdus variabila cea mai devastatoare din tot acest complex. Înainte de a continua trebuie să știm că, în principal, atât nivelul subvențiilor, domeniile căruia i se pot aplica și mecanismul ajutoarelor de stat au fost strict reglementate la aderare. Pe de o parte există frâne serioase, iar pe de altă parte, economiile mari și-au asigurat capacitatea de a da propriilor companii atât ajutoare cât și subvenții mai mari. Dincolo de framework-ul reglementărilor europene, există și-o altă constrângere pentru state: deficitul bugetar. Nu te poți întinde prea mult cu cheltuielile și cu impulsionările deoarece nu trebuie să depășești 3% deficit. O altă valoare care în cazul economiilor mici e literă de lege, în timp ce pentru cele mari e „element de negociere”. Dimensiunea bugetului – net mai mic în cazul economiilor mici, alături de constrângerea de 3% deficit acționează ca o piedică semnificativă. E ca și cum într-un concurs ai obliga participanții la un raliu să meargă cu frâna de mână trasă. Într-adevăr, frâna ar exercita aceeași forță de frânare asupra roților, dar dacă ignori că motorul unuia are 50 cai putere, iar al altuia 500 cai putere, cred că e limpede pentru oricine care va fi câștigătorul cursei.

Și-acum să revenim la variabila despre care v-am vorbit: datoria publică. În timp ce economiile mari(Germania) au costuri de finanțare insignifiante, economiile periferice ajung să plătească dobânzi astronomice. Astfel, guvernele economiilor mici din UE au un stres suplimentar reprezentat de jugul dobânzilor pe care trebuie să le plătească. Dar aceasta nu e singura problemă! Percepția de risc este valabilă pentru întreaga țară, astfel că dobânzile babane nu sunt suportate doar de către stat, ci de toate companiile din respectiva țară întrucât marja la care se împrumută statul e un barometru pentru toate dobânzile percepute în acea țară. Trăgând linie ce avem? Țări precum Germania cărora le merge bine și țări-vasal constrânse atât prin „regulamente” cât și prin jugul datoriei. Dinspre „talpa economiei” treburile se văd și mai radical. În timp ce o companie locală ar trebui să se bucure atunci când obține o finanțare la o marjă de 5-6 puncte procentuale, o companie venită din țara care trebuie ajunge să aibă parte de finanțări la costuri insignifiante. Un exemplu pe care l-am tot dat a fost cel al creditelor obținute de Lidl și Kaufland(membre ale aceluiași grup) pentru extinederea în Europa de sud-est. În timp ce companiile locale abia dacă prindeau împrumuturi de 15%-20%(în cazul României) sau 5%-7%(în cazul Greciei), cele două lanțuri comerciale s-au împrumutat la rate care nici măcar nu acopereau inflația. Curat murdar, coane!

Însă exemplul pe care l-am dat nu e tot! În timp ce companiile locale urlă după ajutor, statele din ce în ce mai constrânse fac tot posibilul să găsească soluții pentru economia în suferință. Astfel, apelează la investitori. Dar care investitori, vă veți întreba? Cei locali sunt la pământ și urlă după bani sau scutiri de taxe pentru a face față tăvălugului extern. Investitorii străini apar atunci ca o binecuvântare. „Noi creăm locuri de muncă – spun ei – dezvoltăm și modernizăm economia, dar avem nevoie de ceva ajutoare întrucât altfel mergem în zone mai ofertante!”. Și astfel se ajunge la paradoxul ca guvernele, sub presiune și în disperare de cauză, să accepte fructul otrăvit. De pe margine, companiile locale gâfâie și urlă ca din gaură de șarpe, dar, în același timp, știu că ele nu pot face ceea ce fac „investitorii străini”. Companiile locale abia își pot ține oamenii, în timp ce „investitorii” promit locuri noi de muncă. E limpede ce finanțează un guvern care, mai mereu, se află sub presiunea scăderii continue a nivelului de trai și a creșterii generalizate a prețurilor.

Așa se ajunge în situații paradoxale: statele aflate sub presiune preferă să acorde ajutoare de stat și facilități fix mega-firmelor care provin din economiile avansate, ele însele fiind sursa unei concurențe neloiale. Astfel, firmele locale ajung să se scufunde, să dea oamenii afară și să capituleze în fața „marilor investitori”. Culmea, această mișcare ajunge să fie acceptată și susținută de populația locală, care vede în „investitorul străin” binefăcătorul care-aduce progresul. Numai că, așa cum firmele locale ajung victimele pieței și a monedei pe care au susținut-o cu entuziasm, la fel se întâmplă și cu populația. Investitorii străini pe care i-au văzut ca eliberatori acționează în direcția celei mai crâncene optimizări pe care-o pot face. Impun modele aproape sclavagiste de muncă, în care angajații au numai obligații, iar angajatorii doar drepturi. Un exemplu ar fi Spania. La inițiativa „investitorilor” s-a ajuns ca un număr covârșitor al contractelor de muncă să fie pe termen de câteva zile(de obicei o săptămână). E o presiune psihologică infernală pentru un angajat care știe că poate fi dat afară oricând. În plus, contractele de muncă specificau întotdeauna un număr mai mic de ore de muncă decât se efectuau în realitate. Aparent este o tiranie la adresa angajatului care era obligat să muncească mai mult pentru aceiași bani. În fapt, un asemenea comportament este și un jaf al bugetului de stat deoarece oamenii plătiți mai puțin plătesc impozite mai mici.

Chiar dacă am întins-o destul de mult, cred că am explicat suficient de clar modelul „mașinii de tocat” utilizate de Germania în relația cu statele europene. Mulți mă vor trage de mânecă spunându-mi că și Franța se află printre tartori. Părerea mea e că Franța este țara cea mai păcălită de Germania și-n scurt timp va avea destinul pe care l-a avut în cel de-al Doilea Război Mondial. Indiferent de excentricitățile din trecut ale lui Sarkozy sau de sfidările din prezent ale lui Macron, economia Franței este într-un picaj evident, iar fenomenele descrise de mine se văd și-acolo, chiar dacă la o scară mult mai mică. În fapt, Franța este asemeni animalului în jurul căruia s-a încolăcit pitonul: încă are impresia că are libertatea de mișcare, dar în scurt timp va simți pe propria-i piele strângerea tiranică și nu va avea altă opțiune decât aceea de a-și da duhul și a-și găsi noua viață în burta unei Germanii din ce în ce mai ghiftuite.

Și pentru că am ajuns la națiunea care-a reușit în zilele acestea să demonstreze că a reușit să câștige Războiul cu toate că în 45 era marele înfrânt, a sosit momentul să ne îndreptăm privirea către ei. Aparent, marele câștigător are toate motivele să-și bea cu satisfacție halba de bere, să cânte și să se distreze. Doar a reușit pe timp de pace ceea ce nu reușise cu mașinăria sa – pe vremea aceea infailibilă – de război. Întreaga economie europeană îi e subordonată, iar pe zi ce trece, dezastrul unora – reprezentat de grade mari de îndatorare, picaje economice etc. – se transformă pentru ei în bunăstare, excedent s.a.m.d. La ora actuală Germania indiferent cum ar juca, joacă pe plus pentru propria economie. Ajutoarele pe care le dă pentru „reducerea diferențelor” dintre statele membre ale UE i se întorc înzecit. Chiar dacă banii îi aruncă aiurea, e ca și cum ar face o investiție în propria economie deoarece, pe lângă banii alocați unui stat, acel stat trebuie să adauge o contribuție proprie pentru realizarea proiectelor finanțate. Realizarea acestora se face însă ori cu firme germane, ori cu echipamente cumpărate de-acolo. Iar valoarea acestor produse sau servicii cumpărate este mai mare decât suma cu care a contribuit „sponsorul”, astfel încât, din investiția în fonduri se întorc în economia donatorului mai mulți bani decât a dat. A nu se înțelege că această suveică este practicată strict de către Germania. Nu, ea este caracteristică tuturor statelor donatoare ale Uniunii care ajung astfel, printr-o aparentă binefacere, să sugrume restul economiilor. Germania este cel mai mare donator și, desigur, cel mai mare beneficiar. Însă, la împărțirea prăzii, beneficiile nu sunt împărțite direct proporțional cu investițiile. N-au cum deoarece Germania beneficiază de cele mai bune rate ale dobânzii și e capabilă să-și impulsioneze mai mult propriile firme care ies la devorat victimele europene. Astfel, nemții reușesc să ia din pradă o cotă mult superioară față de procentul inițial investit, în timp ce donatorii mai modești ajung chiar să piardă din bani. Este fenomenul pe care l-au înțeles englezii: încet și sigur, aplicând modelul care-i avantajează în mod evident, nemții ajung să-și subordoneze marile economii ale continentului.

Brexit-ul a fost prima reacție de împotrivire. Englezii au înțeles înainte de adopta Euro că modelul UE îi dezavantajează și că mergând înainte cu integrarea se transformă în hrană pentru monstrul german. Chiar și-așa, ruperea de UE este anevoioasă întrucât economia este deja otrăvită de germenii implantați ai organismului parazit. Rețineți că asta se întâmplă într-o țară cu o economie puternică, cu propria monedă și care a fost exceptată de la multe din reglementările europene. Chiar și-așa, ruperea va fi dureroasă, dacă nu cumva imposibilă.

Însă modelul de parazitare impus de Germania nu-i unul perpetuu. Am văzut modalitatea radicală în care a fost lovită Grecia. Acolo deficitele s-au acumulat până la momentul exploziei. Statele care împrumutaseră țara au fost nevoite să scutească Grecia de o parte din datorii pentru a-i asigura o gură de oxigen. Însă, la fel ca în cazul fondurilor europene, și-aici scutirea a venit la pachet cu comisii de privatizare având imunitate în fața justiției care-au prăduit la modul scandalos economia statului. Readucerea pe linia de plutire a Greciei e o himeră. La următoarea bubuială statul nu va mai avea ce să vândă și, probabil, va începe să cedeze monopoluri către creditori și, cel mai probabil, în final se va lăsa cu cedări de teritoriu.

Următoarea țară care se pregătește să fie devorată e Italia. Norocul țării constă în faptul că politicienii ajunși la putere sunt eurosceptici și par deciși să aplice o măsură radicală de salvare a țării. Este o strategie care le-a dat sudori reci nemților în perioada în care Yanis Varoufakis a fost ministru de finanțe în Grecia: izolarea țării față de euro. Varoufakis a propus o chestie cât se poate de isteață: transformarea fiecărei identități fiscale într-un cont la Trezoreria statului prin intermediul căruia să se schimbe titluri IOU. Astfel, problema datoriilor băncilor devenea una strict a BCE – care, fie vorba între noi, este șefa supremă a respectivelor instituții, în timp ce statul își regla conturile cu cetățenii și firmele locale prin intermediul respectivelor titluri. Dacă vreți, aceasta este calea către întoarcerea la propria monedă și izolarea cumva față de cancerul european. Desigur, prin presiuni și manipularea politicienilor greci, Yanis Varoufakis a fost nevoit să părăsească postul, iar Grecia a urmat traseul pe care-l cunoaștem.

Italia, în schimb, se află în faza de început a experimentării mini-BOT-ului. BOT e prescurtarea de la „Buoni Ordinari del Tesoro”, iar mini se referă la faptul că e vorba de o denominare a unui bon standard de trezorerie. Aceste titluri vor fi emise de stat, nu vor fi purtătoare de dobândă și vor circula permițându-se plățile prin intermediul lor și, de asemenea, achitarea obligațiilor către stat. Practic, avem de-a face cu o monedă paralelă care va permite Italiei să-și gestioneze mai bine propria datorie. Și, aș adăuga eu, un colac de salvare în vederea unui eventual Italeave – respins verbal vehement de către politicienii de la Roma, dar destul de evident pentru cei care urmăresc evoluția știrilor din zonă. Mini-BOT-ul italian e echivalentul titlurilor IOU propuse de Varoufakis. Acesta e doar un aspect. Celălalt aspect este semnalul de alarmă care se trage.

Italia e a treia economie a zonei Euro, dar și cea mai îndatorată dintre ele. Este, dacă vreți, exemplul clasic al devorării – de data aceasta a unei mari economii – de către monstrul german. Mini-BOT-ul e modalitatea de urgență prin care autoritățile italiene caute să scape din strânsoarea creditorilor. In extremis, ea poate deveni moneda-punte care va permite țării ieșirea din zona Euro, un scenariu care, de data aceasta, le dă oficialilor nemți fiori similari tremurăturilor din public alee lui Merkel. De ce, e mai puțin de înțeles de către cei care n-au o viziune de ansamblu asupra circuitelor financiare ale Uniunii. Pe scurt, e vorba de o cantitate imensă de credite acordate prin intermediul sistemului de plăți Target2. Mai precis, Bundesbank-ul a acordat credite prin intermediul Target2 de aproape 1000 miliarde EUR( 920 mld. EUR) în timp ce Italia are de plătit creditorilor – prin intermediul aceleiași platforme – aproape 500 de mld. EUR. Mai știți bancul acela conform căruia dacă ai de dat băncii o sută de mii de euro ai o problemă, dar dacă ai de dat două milioane de euro banca are o problemă? Cam așa s-ar traduce situația de fapt.

În cazul în care Italia părăsește zona Euro, datoriile sale în cardul sistemului Target2 intră în default, un element exclus până acum de către BCE și Bundesbank. Iar de-aici începe scandalul deoarece datoriile din cadrul Target2 nu sunt aprobate de niciun guvern. N-a dat absolut nimeni vreun aviz Bundesbank-ului să arunce aproape 1000 mld. în cadrul finanțărilor prin respectiva platformă. Italienii, sunt ferm convins că știu că nemții au o problemă spinoasă și-și văd liniștiți de treabă, negând desigur că ar vrea să iasă din Euro. Asta în timp ce-și construiesc alternative monetare și își diversifică parteneriatele economice. Ultimul dintre ele fiind cel cu China, în cadrul căruia Italiei îi este rezervat rolul de cap de pod în Europa.

Ne apropiem cu viteză de momentul în care aceste numeroase dezechilibre care pun probleme spinoase economiilor marginale ale zonei Euro vor începe să bubuie. Dacă Italia va avea curajul să părăsească paradisul Euro, s-ar putea să avem de-a face cu cea mai teribilă explozie a unei monede, practic la dispariția peste noapte a acesteia. Motivul e mult mai simplu decât ați putea crede: Euro nu stochează o valoare, ci niște imense datorii nesustenabile acționând ca pârghii care au permis Germaniei să trăiască parazitând un întreg continent…

 

 

de Dan Diaconu Facebook

Protest autorizat pentru Cheile Bicazului anunțat la Piatra Neamț

Nemțenii nu renunță atât de ușor la Cheile Bicazului, dovadă pentru asta stând și un grup de inițiativă civică locală care a solicitat pentru duminică după amiază autorizație pentru un protest față de hotărârea incredibilă a instanței referitoare la stabilirea limitelor de hotar dintre teritoriul administrativ al comunei Bicaz-Chei (jud. Neamț, aflată la limita cu județul Harghita), și teritoriul administrativ al orașului Gheorgheni (jud. Harghita).

Începând cu ora 17:00, Casa de Cultură din Piatra-Neamț va deveni duminică, 30 iunie 2019, locul de adunare care va preceda un protest ce va lua forma unui marș pietonal la Piatra Neamț, pe traseul Casa de Cultură – B-dul Decebal – Muzeul de Istorie – Complex Pietricica și retur pe latura cealaltă a B-dului Decebal.

Potrivit presei locale, și-au anunțat prezența câteva zeci de persoane la acest protest. Cum Valea Uzului n-ar trebui să rămână singurul reper de solidaritate românească, dragi români, apelăm la voi să sunați iarăși goarna românismului și să vă adunați în jurul acestei inițiative a nemțenilor. Dacă nu puteți ajunge duminică la Piatra Neamț, ajutați măcar cu o distribuire a acestui mesaj, care să ajungă la alți români patrioți.

 

sursa: Glasul

Chemare către tineri

Cerul te cheamă! Strigă morții din morminte. Ridică-te tinere, e rândul tău, ai curaj! Refuză cu demnitate tragicul și ridicolul politicienilor și conducătorilor de azi.

Reînvie în memoria ta credința strămoșilor tăi. Reînvie demnitatea omului de altădată, dăruirea și curajul celor ce au luptat în munți; refuzând umilința, îngenuncherea, trădarea și pagânizarea ta.

Se zvârcolesc și nu au odihnă cei căzuți în adâncurile minelor de plumb, în adânc de haznale, cei sfârtecați în anchete de zbirii securiști, cei uciși de demonii cruzimii din temnițe, cei arși de vii, cei înmormântați de vii, cei fără cruci și fără mormânt. Ei au murit aici pe pământ biruind moartea cu moartea lor. Au murit că să rămână veșnici în cer.

Tu tinere, ești moștenitorul și continuatorul unei istorii fără pereche, fiul unui neam mereu în furtună cu vitregiile vremii, un neam de viteji, de mucenici și de martiri, vegheat de cneji și sfinți voievozi. În tine ard speranțele omului de mâine, în ține sălășluiește scânteia divină, în tine arde sublimul faptelor de mâine. În tine, sub loviturile dezmățului și mișeliilor de azi, suspină troite la răscruci de drum cu icoana lui Iisus plecată, altare doborâte, în tine suspină durerea străbunilor.

În tine sună prelung dangătul de clopot care cheamă la rugă și luptă, ca altădată pe părinții tăi în primejdii și bejenii. Tu, tinere, ești fiu și urmaș al celor ce au luptat și au murit pentru că tu să fii liber, să ai sub tine un loc de veci, să fii tu însuți demn și fruntea să nu-ți pleci, să fii stăpân în casa ta.

Tu, tinere, ești o putere, o flacără, ești ziua de mâine și porți pe umerii tăi o răspundere. Răspunde! Faptele mari se scriu cu clocotul tinereții, cu dăruire, cu răzvrătire împotriva răului.

Tu ești „înaltul” spre care trebuie să mărșăluiești și care duce la Dumnezeu. Dumnezeu te așteaptă! Tu ești conștiința nepervertita cu dimineți din ceruri, cu albe primăveri. Întoarce-te cu fața la trecut și fii vrednic de tot ce ți-au lăsat străbunii; nu risipi, nu da înapoi în fața primejdiei, nu părăsi lupta. Sunt ceasuri ale istoriei care te îndeamnă și cer: acum! Nu niciodată!

De când te-ai născut, ai crucea ta, tinere, și porți cămașa morții. Fii creștin și român! Moartea eroică, moartea creștină e un privilegiu, e un dar. Primește-o! Fii hotărât și calcă cu pas de foc spre acel tărâm dorit, cu soare și liniști fără sfârșit.

Nu părăsi pământul țării tale, căci lași loc dușmanului tău care te vrea învins sau alungat, dușmanul părinților tăi.

Înfruntă cu bărbăție toate adversitățile și toate vicleniile!

Rămâi înfipt în pământul țării tale și al istoriei!

Aici ești tu stăpân, la altul vei fi rob. Pune mâna și sparge cu lovituri de trăsnet lespedea grea pe care cei fără Dumnezeu și Țară au așezat-o peste sufletul nostru, peste mormintele marilor străbuni, peste istoria noastră, peste Biserica ta.

Plugul nostru-i de oţele, Face brazda bucăţele...

Tu, tinere, ești chemat la fapte mari. Tu ești făuritorul unei noi ere de refacere economică a țării tale, de libertate, de prosperitate, de moralitate, de zidire a noi altare. Crede, roagă-te, muncește, luptă și vei birui. Adună-te și tu, tinere plecat pe meleaguri străine, la casă ta și fă din pământul Patriei tale o stea. Fără tine, fără brațul tău, tinere, fără creierul tău, viața celor rămași în țară – bătrânii și nevolnicii – va fi pustie, va fi neagră, va fi blestem căci ei te-au crescut și te-au ridicat în lume pentru ca tu, la rândul tău, să iei pe umerii tăi continuitatea.

Răspunde! Nu lăsa ca peste sufletul tău să se pogoare blestemul celor din morminte, celor de azi și celor ce vor veni după noi. Amin!

de Petru C. Baciu

Petre Ţuţea: “Nu am fost antisemit din cauză că sunt băiat de popă şi, în al doilea rând, că sunt creştin”

Foto: Emanuel Pârvu

Petre Tutea : „Că mă întreabă cineva, zice: „Dumneavoastră ati fost antisemit?“ Nu! Din cauză că sunt băiat de popă si, în al doilea rând, că sunt creştin”.

Din nou la treabă deci! Pentru că nici la INSHR „Elie Wiesel” nu se iau banii contribuabilului de pomană, în consecintă, războiul dlui Alexandru Florian cu mortii nostri continuă. Azi, despre Petre Tutea, să lămurim putin lucrurile, pentru că din nou aprecierile pro si contra din mass-media au deformat în mod inadmisibil adevărul istoric, si implicit, imaginea marelui gânditor care a fost Petre Tutea, făcându-i un imens deserviciu. Faptele deci. Pe scurt, fără să pierdem timpul, voi reda stirea exact asa cum a fost ea prezentată în mass-media, citez :

Alexandru Florian, directorul Institului Elie Wiesel, aflat în subordinea Primului Ministru, si unul din sustinătorii asa numitei legi antilegionari, a declarat la Realitatea Tv că unul din cei care se încadrează la această lege este filosoful Petre Tutea. Din acest motiv, a spus Florian, institutul a cerut ca o stradă din Timisoara să NU poarte numele lui Petre Tutea, iar Primăria Timisoara a acceptat cererea. Florian a sustinut ca Tutea a fost un sustinător al Miscării Legionare.[…] Nu trebuie să fi făcut ceva, Tutea a sustinut prin idei Miscarea Legionară, a mai sustinut Alexandru Florian, întrebat în emisiune de ce crime se face vinovat filosoful. Un nume de stradă înseamnă cult al acelei persoane, a mai spus Florian.

Da, perfect adevărat, spun eu ! Din păcate, pentru dl. Florian însă, afirmatia mea este valabilă doar pentru ultima propozitie, cu caracter general. Restul sunt doar baliverne. Atunci, hai să clarificăm putin lucrurile. Voi începe în mod transant, chiar dacă voi scandaliza nitel ambele tabere, afirmând că Petre Tutea a fost legionar. Nu sustinător, asa cum afirmă în mod perfid dl. Alexandru Florian, ceea ce trădează adevăratele sale intentii, dar si o lipsă crasă de informare asupra detaliilor biografice ale filosofului, si nici simpatizant legionar, asa cum afirmă alti dobitoci prin mass-media, ci legionar sadea. Da, ati auzit bine! Legionar sadea. E drept, fără cine stie ce activitate, dar asta o vom lămuri mai la vale. Cât despre penibilele afirmatii ale dlui Alexandru Florian, este uluitor cum acest semidoct cu pretentii de profesor universitar doctor, întreb si eu? când a fost dânsul preparator, asistent, lector? da – încă unul care a „ars etapele” pasămite – sau au fost interese „mai superioare” ca dânsul să ocupe postul de inchizitor-sef la capitolul legionari? Pe situl institutiei de învătământ unde „functionează” personajul nu apare nici măcar specialitatea pe care o predă studentilor, în fine, asta mă interesează mai putin, nu ar fi nici primul, nici ultimul care ocupă vreo functie plătită „gras” de „patibulari”, recte director al INSHR, subordonat direct primului-ministru, functionar guvernamental adică, fără stagiu suficient si lucrări publicate în domeniu. Despre astea însă, altă dată, atunci când vom evalua activitatea si performantele dânsului în domeniul stiintei. Revenind la Petre Tutea, este uluitor cum acest individ n-a catadixit să se documenteze măcar asa, de ochii lumii, în ciuda faptului că toate informatiile privind activitatea politică a filosofului se găsesc integral pe net, fiind la dispozitia oricui doreste să afle ce si cum, în mod gratuit. Tutea, da! a fost legionar. Dar nu pentru că un individ cu facies de onanist tardiv, un anume TGeorgescu despre care am mai vorbit pe aici, citează pe wikipedia, „cu voie de la stăpânire” – nu este exclus nici un sacrificiu atunci când trebuie „dimascat un bandit legionar” – dintr-un articol de pe situl dlui Coja, citez si eu la rândul meu :

Doar erau bine cunoscute riscurile si represaliile multiple si multiforme la care te expuneai pe atunci (anii ’70-80) atunci când frecventai persoane ca Petre Tutea, cu atât mai mult pe Petre Tutea însusi, care nu ascundea nici o virgulă măcar din ceea ce gândea, desi ceea ce gândea era atât de periculos pentru toată lumea.

– Ati fost legionar, domnule Tutea? l-am întrebat la prima noastră discutie, pe la începutul anilor ’70.

– Sunt legionar! a tunat răspunsul. Un răspuns care i-a făcut pe câtiva să se scoale de la masă si să-si caute alt loc unde, în holul de la Athenée Palace, să-si vadă în tihnă de cafeaua lor. Eu am rămas la masă cu Petre Tutea, plin de încântare că în România socialistă trăiesc astfel de oameni, iar eu am norocul să dau peste ei!

Da, nu stiu cât de reală este această istorisire, poate că este 100% reală, nu văd de ce n-ar putea fi adevărată, si eu am asistat la astfel de mărturisiri publice, ba chiar si mai si – eram tot într-un loc public, când un fost colonel, cel ce comandase trupa de jandarmi ce a deschis focul asupra grevistilor de la Grivita în 16 februarie 1933, sustinea sus si tare că provocatori comunisti infiltrati între grevisti au tras primii, „da copile, du-te si uită-te la biserica de vis-à-vis, sunt urme de gloante pe fatadă” – sunt si astăzi – cartierul se numeste în continuare 16 februarie – nimeni nu a investigat urmele de gloante de pe fatada bisericii – istoria noastră este o „poveste fără sfârsit”, vorba mafiotilor. Cam asa devine chestia. În fine, toată această istorie nu apare decât ca încă o fată a filosofului, o modalitate de a epata, în nici un caz nu poate constitui o dovadă a „legionarismului” acestuia, asa cum sustine acest odios politruc al wikipediei. Cu toate acestea, Petre Tutea a fost legionar. Să vedem acum câteva repere biografice privind acest aspect. Pentru documentare, am folosit lucrarea cercetătoarei Luminita Banu : Caietele CNSAS (nr.3 – 2009). : „Petre Tutea si Politia politică – de la arestare la avertizare”. CNSAS. OK. Aici trebuie spus că, asemenea multor tineri din generatia sa, si Petre Tutea a fost atras de ideile Miscării Legionare, începând de prin 1935, de când datează primele contacte cu organizatia, atestate documentar. Astfel, în vara lui 1935, la Carmen Sylva, azi Eforie, unde se găsea cea mai importantă tabără de instruire legionară, îi va întâlni pe liderii Corneliu Zelea Codreanu, si mai apoi pe Ion I. Mota si Vasile Marin (A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol.3, f. 335) Nu există informatii privind impresia pe care i-ar fi produs-o această întâlnire filosofului, si nici dacă a luat vreo decizie privind aderenta la această miscare politică. Cert este că abia după instaurarea statului national-legionar aderă la miscare. O afirmă chiar el, într-un interogatoriu din 25 mai 1957, citez:

„adevărul este că, oficial, am devenit membru al organizatiei legionare imediat după 6 septembrie 1940”

În scurt timp, a fost numit, în mod excepțional, șef de cuib:

„Am participat la sedintele de cuib, pe care le-am condus conform instructiunilor din Cărticica sefului de cuib. Sedintele s-au tinut în locuinta lui Traian Popescu, însă nu îmi reamintesc pe ce stradă locuia. Am plătit cotizatii si am participat la o excursie în pădurea Băneasa, unde s-au discutat diferite probleme cu caracter legionar. În calitatea mea de sef de cuib, am făcut un plan de activitate a cuibului în care prevedeam activitatea educativă a membrilor legionari din cuibul meu si care consta în lectura în cadrul cuibului a Bibliei si a întregii literaturi legionare, marsuri.”

(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol.3, f. 335)

Da, cam asta este totul, conform declaratiilor ulterioare ale lui Petre Tutea, făcute în fata zbirilor comunisti, obtinute cel mai adesea în urma unor constrângeri fizice cu paletă extrem de largă, de la amenintări si santaj, până la tortură. Deci, retineti : excursii, marsuri, lecturi din Biblie si Cărticica sefului de cuib. În absenta altor informatii atestate documentar, putem presupune că au fost date de bună-voie anchetatorilor. Si acum să comparăm cu ce afirmă dl. Alexandru Florian. Acesta afirmă că Tutea a fost sustinător al ideologiei legionare, conform logicii strâmbe a textului legii, adică vezi-doamne, dacă Miscarea Legionară a fost decretată ca fiind fascistă, orice membru al ei a fost un sustinător al ideologiei fasciste. Chestiunea aceasta este praf în ochii prostilor, nu poate avea nici un efect juridic în fata vreunei instante. Pentru că faptele contează, si numai acelea atestate documentar. Nu marsuri, excursii si lecturi din Biblie. Între aceste „activităti fasciste” si faptele incriminate de textul Legii 217/2015 este o diferentă galactică. Retineti si termenul pe care îl utilizează dl. Florian, respectiv că Petre Tutea ar fi „sustinut prin idei” miscarea legionară, termen inexistent în textul legii, insinuând astfel că Tutea ar fi fost un soi de „ideolog” adică. Nici vorbă, stimabile! Pentru că nu s-au putut găsi texte apartinând filosofului, datând din epocă, care să facă elogiul miscării legionare, sau texte cu caracter programatic sau ideologic care să sustină în vreun fel ideologia legionară. Pur si simplu nu există. Eu am venit aici cu documente, recte declaratiile lui Tutea din 25 mai 1957, iar dl. Alexandru Florian vine cu vorbe, vorbe goale izvorâte din silogisme fortate. Iar din moment ce nu există absolut nici un text care să sustină afirmatiile dânsului, Tutea nu are cum să se încadreze în prevederile legii, care în mod normal condamnă fapte. Că Petre Tutea avea anumite simpatii fată de miscare, asta este cert, de-asta a si aderat la miscare, asta vrea de fapt dl. Florian, să excludă din memoria colectivă pe toti cei care au fost legionari sau au simpatizat cu legionarii, chestiune imposibilă de altfel, pentru că o lege condamnă fapte concrete, nu ceea ce gândeste fiecare individ în parte. Dl. Florian doreste să împartă românii în două categorii în functie de pozitia fată de miscarea legionară, cei pro- sau pur si simplu echidistanti sau indiferenti, urmând a fi „anihilati” – mă rog, interzisi spune legea. Ori, asta este imposibil. Cum spuneam si în articolul precedent, prin activitatea dânsului, dl. Florian induce grave tensiuni în societate, făcând rău tării. Să vedem acum totusi, ce ponoase a tras Tutea în urma activitătii sale „legionare”, cu documentele în fată, nu înainte de a mentiona că începând cu anul 1933, când a fost angajat ca simplu referent, si până în data de 12 aprilie 1948, când a fost arestat, Petre Tutea a lucrat în calitate de economist, doctor în Drept, în cadrul Ministerului Industriei si Comertului, ulterior devenit Ministerul Economiei Nationale, avansând treptat până la functia de director de studii. Este singurul său loc de muncă.

După 6 septembrie 1940, Conducerea Miscării Legionare îi încredințează lui Tutea functia de secretar general la Ministerul Economiei Nationale si, în această calitate, face parte din diverse delegatii care au purtat negocieri economice la Berlin si la Moscova. După evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, dat fiindcă era legionar, a fost internat pentru o scurtă perioadă în lagărul de la Tg. Jiu, fiind ulterior repus în drepturi, dat fiindcă ancheta nu a putut releva vreo participare la evenimente. (A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 149.821, vol. 4, f. 31) De ce mentionez toate acestea? Pentru a releva că „activitatea legionară” a lui Petre Tutea a fost nulă, chiar dacă anumiti memorialisti legionari caută să-l „anexeze” miscării, la fel cum fac si cei din tabăra adversă, punându-i lui Tutea eticheta voit infamantă de „legionar”. În concluzie, în sensul Legii 217/2015 nu se pot retine în sarcina lui Petre Tutea fapte atestate documentar care să interzică „cultul” acestuia, cum afirmă dl. Alexandru Florian. Punct! Să vedem acum cum devine chestiunea cu condamnarea lui Tutea, dat fiindcă acesta a ispăsit ani grei de puscărie politică. Trebuie spus aici, si aste este foarte important, că agentii S.S.I., sub conducerea „înteleaptă” a două personaje absolut nefaste pentru istoria noastră, Mihail Moruzov si Eugen Cristescu – cei doi ridicati în slăvi de către dl. Cristian Troncotă – normal, zic eu! – securist la securist trage! – à propos – despre „cultul” ultimului INSHR nu suflă o vorbă, desi a fost condamnat definitiv în cadrul „Procesului Marii Trădări Nationale”, inclusiv pentru „crime de război”, cu toate că probatoriul a fost extrem de „subtire” – vom discuta si asta cu altă ocazie – deci, revin – agentii S.S.I. au „bricolat” dosare „legionare” nu numai lui Petre Tutea, după cum vom vedea imediat, ci si lui Eliade, Cioran si altora, dosare preluate ulterior, „în mod creativ” de fosta si din păcate, actuala Securitate. Faptele, deci, în lumina documentelor de arhivă.

Petre Tutea este arestat în data de 12 aprilie 1948, două săptămâni după destituirea lui Lucretiu Pătrăscanu, unul din protectorii săi, fiind încarcerat în arestul Siguranței din str. Rahova, fiind acuzat de spionaj în favoarea anglo-americanilor. Ce se întâmplase de fapt? În 11 februarie 1948 diplomatul britanic John Bennet a înaintat la Foreign Office un raport asupra situatiei economice din România, citând pe larg dintr-o lucrare redactată cu multi ani în urmă de Petre Tutea, în cadrul Oficiului de Studii al Ministerului Industriei si Comertului (Economiei Nationale), privind relatiile economice româno-germane din trecut, ca bază de comparatie cu relatiile economice româno-sovietice. Suspectat de Sigurantă, pentru „consolidarea” dosarului, lui Tutea i se încredintează de către secretarul general al ministerului, Simon Zeigher (inevitabil din această istorie nu puteau lipsi intrigile functionarilor de origine evreiască), efectuarea unei lucrări privind participarea capitalului străin la dezvoltarea industriei petroliere din România, subiectul fiind considerat foarte tentant pentru „oficinele informative britanice”. Întrucât realizarea referatului necesita delegatii la întreprinderile petrolifere si accesul la arhiva ministerului, Tutea a solicitat acest lucru, pretext pentru Simon Zeigher să ceară arestarea sa imediată.(A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 149.821, vol. 4, 175-190.) Acestea sunt faptele, atestate de rezultatul anchetelor, interogatoriilor si depozitiilor de la dosar. Nu cunoastem motivatiile dlui Simon Zeigher, ca si cele ale celor de aceeasi teapă cu dânsul, dar nu putem să nu costatăm „convergenta” de opinii si metodă cu dl. Alexandru Florian. Mai departe, Petre Tutea este anchetat până în 10 noiembrie 1948. Anchetatorii Securitătii sunt incapabili să probeze vreo încălcare a legii de către arestat, asa cum dovedeste un referat din 10 decembrie 1949, semnat de căpitanul de securitate Nicolaescu Marin. În consecintă se propune încadrarea arestatului în prevederile Ordinului 5/1948, categoria preventivi, vizând arestarea fostilor legionari.(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 1.783, vol. 2, f. 200.) Ce să întelegem de aici? Dat fiindcă dl Simon Zeigher a propus arestarea imediată, este clar, nefiind fapte, trebuie „fabricate” – exact ce spuneam anterior si exact ce face acum dl. Alexandru Florian – se reiau dosare „bricolate” de S.S.I. pentru a fabrica în serie legionari. Retineti deci – Tutea era „retinut” în mod preventiv, un abuz strigător la cer, fără a fi condamnat. Neputându-se retine în sarcina sa vreo acuzatie dovedită – ati auzit dle Alexandru Florian si restul de holocaustologi cu vocatie?-, este trimis la închisoarea Jilava, unde rămâne până la 23 aprilie 1949. Este ridicat de la Jilava si transportat la închisoarea Ocnele Mari, fără ca situatia sa de „retinut” să primească vreo clarificare legală. Aici este „uitat” până în noiembrie 1950 când este, oficial, internat prin Decizia M.A.I. nr. 193/1950, pe timp de 24 de luni, „pentru activitate legionară”, pedeapsa expirând la 29 noiembrie 1952. Conform obiceiului, a fost eliberat abia în anul următor, „cu o mică întârziere”, abia în 29 mai 1953.(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 1.783, vol. 2, f. 179.) Da, din nou trebuie apreciată „justitia” comunistă atât de invocată de către dl. Alexandru Florian în ultimele zile, ba chiar „recunoscută de fortele aliate”, asa cum ne aruncă dânsul praf în ochi. Numai că eu discut cu actele în fată, si ce să facem? – da! actele „vorbeste”! Odată intrat în atentia Securitătii, datorită contributiei evreilor (unor evrei, ca să fiu mai precis, nu toti evreii au profilul „moral” al dlor Zeigher, Florian & Co.), Tutea nu avea cum să mai scape. Va fi arestat din nou în 1956. În „Ordonanta de pornire a procesului penal”, datată 20 decembrie 1956, redactată de lt. Urucu Nicolae se mentionează:

„…numitul Petre Tutea este învinuit pentru faptul că din anul 1955 a început să participe la întâlniri clandestine împreună cu alti indivizi, unde s-au purtat discutii dusmănoase împotriva regimului de democratie-populară din R.P.R.”

(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol. 3, f. 283.)

Retineti „motivatia” – discutii dusmănoase – contra „regimului”. Săracii de ei! Uitaseră cu totul de evrei si habar nu aveau de unde „li se trage”. Practic, Petre Tutea a fost arestat la 22 decembrie 1956 pentru „delictul de agitatie”(browniană? sic!), „dovezile” urmând a fi „fabricate” ulterior. Anchetarea acestuia nu a condus însă la nici un rezultat. În consecintă, în 4 decembrie 1957, lt. maj. Blidaru Gheorghe, anchetator penal de securitate, a redactat „Concluziile de învinuire” împotriva mai multor persoane, printre care si Petre Tutea, învinuiti de săvârsirea infractiunii p.p. de art. 209, pct. 1 C.P., prin modificarea art. 209, partea a III-a C.P., făcută prin Decretul nr. 469/1957 care „încă din anul 1948-1949 au initiat si organizat […] organizatia subversivă de tip fascisto-legionar denumită „Partidul Nationalist”, în frunte cu legionarii Stefan Petre si Porsena Nicolae (fugiti cu multi ani în urmă din tară), având drept scop răsturnarea prin violentă a regimului democrat-popular din R.P.R. si instaurarea unui regim fascist.(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol. 5, f. 343.) Desi Tutea nici măcar nu-i cunoscuse pe cei doi legionari, la proces s-a sustinut că fusese deja desemnat de „conspiratie” drept viitor sef de stat.

(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol. 18, f. 265.)

Tribunalul l-a condamnat, prin Sentinta nr. 241/20 decembrie 1957, pe Petre Tutea, „în baza art. 209, pct. 2, lit. a C.P., modificat prin decretul 469/57”, la „10 (zece) ani închisoare corectională si 5 (cinci) ani interdictie corectională pentru uneltiri contra ordinii sociale p.p. de art. 209, pct. 2 lit. a C.P., prin schimbarea calificării din art. 209, pct. 1 C.P., modificat prin Decretul 429/57, conf. Art. 292 C.J.M. si art. 306 C.Pr. Pen. În baza art. 25, pct 6 C.P. s-a dispus confiscarea întregii averi personale a condamnatului Tutea Petre. Conform art. 304 C.J.M. îl obligă la 500 lei cheltuieli de judecată.(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol. 18, f. 300.) În ceea ce priveste confiscarea totală a averii condamnatului, procesul verbal de „confiscare” redactat de executorul judecătoresc Păcurariu Eneas în data de 26 iunie 1958, în locuinta lui Petre Tutea din str. Stirbei Vodă nr. 164, a constatat că averea condamnatului se rezumă la câteva cărti, în consecintă, negăsind bunuri „confiscabile”, a trebuit să se retragă.

(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol. 18, f. 570.)

Odată pornit „mecanismul” represiv, nu avea să se oprească aici. Întemnitat la Aiud, Petre Tutea trece prin calvarul „reeducării de tip Aiud”, iar în 1959 este implicat într-un nou proces. În 14 iunie 1959, este acuzat că în închisoare, împreună cu alti detinuti „s-au constituit într-o grupare contrarevolutionară, purtând discutii legate de trecutul organizatiei legionare în scopul menținerii moralului legionar.”

(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 105.531, vol. 1, f. 283.)

În ciuda faptului că starea sănătătii sale se înrăutătise, chestiune semnalată într-un raport medical din 15 iulie 1959 (A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 105.531, vol. 4, f. 290.), Petre Tutea continuă să reziste anchetatorilor, astfel încât anchetatorul penal, acelasi lt. Urucu Nicolae, este din nou nevoit să „redacteze” actul de acuzare, citez :

„…datorită fanatismului său legionar, învinuitul Tutea Petre a căutat și acum să se mentină pe pozitie de nemărturisire completă a activitătii sale criminale pe care a desfăsurat-o, recunoscând numai partial unele fapte din activitatea subversivă desfăsurată.”

(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 105.531, vol. 3, f. 260.)

În 29 septembrie 1959, Colegiul de fond al Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare îl condamnă pe Petre Tutea la „18 ani muncă silnică si 8 ani degradare civică pentru infractiunile p.p. de art. 209, pct. 1, C.P.”Sentinta a rămas definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 540/1959 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar.(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 105.531, vol. 4, f. 128.) Petre Tutea si-a executat pedeapsa în penitenciarul Aiud, fiind eliberat la 1 august 1964, gratiat prin Decretul nr. 411/1964. Odată eliberat, va fi permanent sub urmărirea „organelor de Securitate” până în 22 decembrie 1989, foarte posibil si după această dată, ba chiar până la deces, trebuie să existe urme prin arhive, voi da eu într-o zi de ele dacă-mi ajută D-zeu.

Punct si de la capăt. Deci, o viată de om, de român, om de cultură, om în ultimă instantă – distrusă prin denuntul unui evreu comunist, datând din 12 aprilie 1948. După 67 de ani, un alt evreu, Alexandru Florian (se pare că nici măcar evreu nu e, sustin unele voci apartinând minusculei comunităti evreiesti din tară) – vine si cere, în numele unei legi strâmbe, distrugerea memoriei aceluiasi om, după ce viata i-a fost distrusă de uneltirile altui evreu. Acestuia i se raliază, alti odiosi detractori ne-evrei, precum dl. Alexandru Laszlo din Cluj, care printre alte replici schimbate cu mine pe feisbuc îl numea pe Tutea „mega-palavragiu”. Nu stimabile! De Petre Tutea a auzit tot românul, chiar dacă multi nu pot să citeze măcar una din „palavrele” sale, eu le spun vorbe de duh, atâtea câte au rămas – constituie o comoară nepretuită pentru cultura română – în timp ce de dumneata nu a auzit nimeni. Dacă vrei, pot face si un mic sondaj de opinie, nu la cucuietii din deal, ci într-o librărie bucuresteană. Lasă-ne în durerea noastră cu apucături de-astea „corecte politic”! Cum spuneam si altă dată – timpul va decide, dacă nu a decis deja. Cărtile lui Tutea, atâtea câte s-au putut scoate după lovilutie, se găsesc azi în orice chiosc de presă, iar politruci cominternisti de calibrul moral al dlui Alexandru Florian & Co. nu mai pot face nimic. Asta-i doare pe dânsii. Neputând să distrugă ideile, se concentrează asupra memoriei colective. Si încă ceva, să nu uităm. La sapte ani de la decesul gânditorului, survenit în data de 3 decembrie 1991, statul român a realizat o primă măsură reparatorie fată de memoria lui Petre Tutea : prin Decizia nr. 4/19 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justitie a admis recursul în anulare împotriva sentintei nr. 179 din 29 septembrie 1956 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, Colegiul de Fond si a deciziei penale nr. 540 din 21 noiembrie 1959 a tribunalului suprem – Colegiul Militar, prin care Tutea era condamnat la 18 ani muncă silnică si 8 ani degradare civică.

Să recapitulăm deci. Tutea nu a fost condamnat pentru că ar fi fost membru al Miscării Legionare, ci pentru diverse delicte „de uneltire” contra ordinii sociale, în virtutea unei legislatii abuzive emise de guvernele comuniste de atunci. Condamnările au fost pronuntate de o instantă română, în baza unui dosar „instrumentat” de Securitate, ele fiind anulate printr-o sentintă rămasă definitivă. Ultimul „pai” de care se agată dl. Alexandru Florian, respectiv „sustinerea ideilor” Miscării Legionare, decretată „fascistă” dincolo de rezervele exprimate de unii istorici, nu pot fi probate de documente justificative, respectiv articole, cărti si alte texte apartinând gânditorului. Chiar dacă acesta s-a manifestat ulterior favorabil acestor idei, făcând unele afirmatii în acest sens, ca opinii personale, ele nu pot fi incriminate, chiar si atunci când sunt făcute publice, pentru că nu au făcut apologia unor crime de război, genocid, etc… Un om, si cu atât mai putin memoria acestuia, nu poate fi condamnat pentru ceea ce gândeste. Inutil să mai comentez cui serveste această adevărată politie a gândirii pe care doreste s-o instaureze dl. Alexandru Florian si ciracii dânsului. Nu stiu dacă consiliul local al Timisoarei s-a conformat cererii INSHR, stirile din mass-media sunt contradictorii. Pe de altă parte, străzi cu numele filosofului sunt si în alte orase. Vom vedea ulterior ce si cum. Toate cele afirmate aici, fără a mai vorbi de documentele citate, accesibile online, sunt argumente mai mult decât suficiente ca primăriile să dea un răspuns negativ cererilor imperative ale dlui. Alexandru Florian.

Imaginea de fată, am găsit-o cu multi ani în urmă si am publicat-o pe blogul foto personal, de la stânga la dreapta, Gheorghe Pitut, Ion Lancrănjan, Petre Tutea si Florin Pucă. Posibil, toti patru „suspecti de legionarism” – că prea stau îmbrătisati. Asteptăm cu interes viitoarele „cercetări” marca INSHR. Imagine cu autor necunoscut. Singura imagine cunoscută a exceptionalului grafician Florin Pucă. (va urma)

Sursa: Mizeria Istoriei

 

 

 

 

 

PS la postul precedent. La cererea familiei, si totodată în urma scandalului din mass-media, o d-nă sau d-soară Mihaela Wallbraun, în data de 18 august a.c. a încercat, timid de altfel, să steargă eticheta de „poet legionar” aplicată lui Ion Siugariu, în articolul atribuit poetului în wikipedia. Extrem de prompt, după numai 1h si 20 de minute, un anume Andrei Stroe, restabileste continutul articolului, respectiv „legionarismul” poetului. Specimenul, unul din tartorii wikipediei, un micut terorist al acesteia, nu este la prima actiune de acest fel, desi regulamentul wikipediei cere ca atunci când sunt opinii diferite asupra unui subiect, se poate consemna totul la discutii, iar dacă nu se ajunge la nici un rezultat, să se apeleze la o comisie gen „sfatul bătrânilor”. Nu, domnul Andrei Stroe nu are nevoie de asa ceva, pentru că dânsul se socoteste deasupra tuturor, abuzând în mod grosolan de oarece scăpări ale regulamentului wikipediei. Iată cum se auto-prezintă individul, în cea mai autentică „limbă de lemn”, citez:

Desi sunt wikipedist de ani de zile si am scris, tradus, completat si corectat numeroase articole, eu rămân esentialmente un cititor al Wikipediei. Combinatia între experienta de wikipedist si perspectiva de cititor mă face să fiu critic la adresa calitătii materialelor: astept să primesc si încerc să ofer maximum de informatie verificată si corect organizată în articole în beneficiul cititorului.”

Edificator, nu? Mai ales faza (si fraza) ultimă. Fără alte comentarii, cred că putem „trage apa”. În ziua următoare, desi contributoarea Mihaela Wallbraun a perseverat, instant a intrat în scenă un anume Dan Mihai Pitea, care a „preluat stafeta” de la celălalt tartor, admonestând-o pe aceasta, citez: „nu cosmetizati aspectele neplăcute”. Din nou, edificator! Si asta în ciuda faptului că dânsa precizase chiar că este vorba despre dorinta familiei (fără să stie, sau uitând că aceasta nu poate avea nici o influentă asupra articolului, afară doar de cazul în care este identificat clar autorul si se introduce o actiune în justitie pentru restabilirea adevărului si eventuala sanctiune a actiunii denigratoare) Evident, cu putin bun simt si o minimă documentare, se puteau evita toate acestea. Nu este si cazul celor doi. As dori să văd ce vor mai născoci după ce sotia poetului va chema în justitie MAE, care continuă să sfideze legea, cerând „referate” din partea CNSAS si INSHR, desi aceste institutii nu sunt abilitate de lege să presteze astfel de „servicii”. În fine, dat fiindcă în orele următoare situatia a evoluat, individul a admis să renunte la „poet legionar”, fără a renunta însă la eticheta (tag-ul) de „legionar” pe care Alexander Tendler o aplicase, pentru ca poetul să fie indexat automat de google, în primul rând ca legionar si abia apoi ca poet, pentru ca în fine, să „bricoleze” articolul, fără însă a uita să adauge, citez : „În 2015, autoritătile române s-au opus unei initiative de numire a unui pod din Slovacia în amintirea sa, motivând că a fost asociat Miscării legionare.” Preventiv, că nu se stie. Cum spuneam si altă dată, vibrati, băieti, vibrati… vorba poetessei Ana Blandiana. Mai vedem noi! Din nou, mai mult decât edificator, pentru modul în care agenti ai unei tări străine, actionând pe teritoriul României, se folosesc de wikipedia pentru a împrosca cu noroi tot ce este românesc. Mai mult sau mai putin constient, poate serviciile de specialitate, pentru care plătesc destui bani din veniturile mele, îsi vor găsi putin timp să se ocupe si de activitatea antiromânească a acestor domni. Cât despre noul text al articolului, si faptele de ultimă oră, în stilul ăsta, se conturează un nou articol în wikipedia – „Cazul Ion Siugariu”. Si încă ceva, desi în wikipedia există categoria „eroi români”, individul nu l-a introdus pe Ion Siugariu în această categorie, ci la „Militari români în al Doilea Război Mondial” (sic!) QED. Să nu-mi spună careva că este doar o întâmplare. Sper ca într-o zi toti acestia să dea socoteală. Ia uite ce afirma nu demult, pe blogul propriu, stimabilul Andrei Stroe, citez:

Wikipedia este un proiect de voluntariat, unde utilizatorii sunt egali din punct de vedere al politicii editoriale, iar deciziile se iau prin consens; adică nu se votează (deci nicio majoritate nu se va impune unei minorităţi) şi nu există un for editorial a cărui decizie să fie finală.”

Da, stimabile! Se vede cu prisosintă din ceea ce faci zilnic. Între vorbe si fapte e o discrepantă galactică. Sper ca justitia să îndrepte toată această actiune mizerabilă.

PPS. Sunt nevoit să revin asupra subiectului postului anterior, poetul-erou de război, Ion Siugariu. Desi reactiile din presă si de pe retelele de socializare au fost extrem de vehemente, desi chiar sotia poetului, în vârstă de 96 de ani, a adresat o scrisoare deschisă ministrului de externe – nici o reactie din partea televiziunilor – nimic, absolut nimic! Sigur! crime „pasionale”, afaceri jegoase cu prostituate si pesti din „high-life”-ul autohton, triplarea salariilor „alesilor natiei”, toată scursura unei mizerii morale cum nu a mai cunoscut istoria noastră – sunt mult mai importante, fac „reiting” care vasăzică, nici măcar acolo, o frază, câteva cuvinte despre eroul-poet la tv. Cât despre „societatea civilă” – mi-am luat de mult gândul. Unde sunteti domnilor gedesisti, soresisti, ecologisti, secularisti & co? când se ară cu plugul prin cimitirele noastre în numele unei legi strâmbe? Da! chiar asa! Liiceanu, Patapievici, Tismăneanu, Blandiana, Petreu, si atâtea sute de „pitifelnici”, „mintile luminate” ale neamului, care „ati pus botul” atunci când dl. Cristoiu a vorbit despre „romantismul” Căpitanului? Aiurea’n tramvai! Cai verzi pe pereti! Ca de obicei, tocesc tastatura degeaba…(va urma)

sursa : Marturisitorii

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php