Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Ultimele ştiri

Simpozionul Internaţional Experimentul Piteşti 2019

Experimentul Piteşti ediţia a XIX-a, reeducarea prin tortură

 În perioada 27-29 septembrie a avut loc la Piteşti ediţia a XIX-a simpozionului internaţional experimentul Piteşti.

Simpozionul este organizat de:

Fundaţia Culturală MEMORIA – Filiala Argeş;

Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România;

Muzeul Judeţean Argeş;

Primăria Piteşti;

Fundația Română pentru Democrație, Bucureşti;

Institutul pentru Studiul Arhivelor, Chișinău;

Institutul și Biblioteca Română, Freiburg, Germania;

Institutul de Istorie Socială „Pro Memoria”,

Univ. Chișinău, Republica Moldova;

Centrul de Cercetări Istorice,Cernăuți (Ucraina).

Ediţia a XIX-a a Simpozionului Experimentul Pitești

Dacă acum câţiva ani micuţul accelerat care pleacă din Bucureşti în direcţia Piteşti era aproape plin de foşti deţinuţi trecuţi prin experiment, anul acesta trenul a fost aproape gol. Din Piteşti a participat doar domnul Sergiu Rizescu, trecut prin închisoarea Piteşti, supravieţuitorii trecuţi prin perioada dură a experimentului precum George Cusa şi Tache Rodas nu au mai participat din cauza vârstei înaintate.

Dacă la începuturile simpozionului acesta se concentra strict pe fenomenul închisorilor, de câteva ediţii caracterul pur ştiinţific a fost abandonat, făcând loc unui caracter de uniune naţională accesibil unui public mult mai larg. Au fost invitaţi la ultimele ediţii români din Basarabia, Trasnistria, Ucraina, Germania, Statele Unite.

Deschiderea Simpozionului a avut loc în sala Filarmonicii din Piteşti, unde a avut loc un program artistic, apoi s-a vizitat fostul penitenciar, dupa care lucrările simpozionului s-au desfăşurat în sala de conferinţe a muzeului Argeş.

 În ultima zi a avut loc o excursie de documentare la Mănăstirea Căldăruşani, loc în care a fost stabilit domiciliul forţat al preoţilor greco-catolici.

71402681 2584833151563321 2043761858543878144 n - Simpozionului Internaţional Experimentul Piteşti 2019

Noutăți de la Simpozion

Pe parcursul celor 3 zile am avut ocazia să aflăm, printre multe altele, despre faptele frumoase de rezistenţă culturală a românilor din Trasnistria şi Cernăuţi.

Totodată, am aflat şi fapte regretabile, precum că Biblioteca Română din Freiburg, Germania nu este susţinută nici de Guvernul României nici de autorităţile germane. Biblioteca Română din Freiburg nu are destule fonduri să treacă la digitalizarea uriaşei arhive pe care o are.

Am mai aflat şi trista relatare a domnului Alexei Memei, patriot din Trasnistria mutat în Republica Moldova, căruia statul Român îi refuza cetăţenia, deşi a făcut demersuri până la preşedintele Iohannis. Domnul Memei este autorul fabuloasei lucrări „Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi RSSM (1944-1947)”, singura lucrare pe acest subiect. Etnic român născut în comună Mălăieşti din stânga Nistrului, într-un teritoriu care ar trebui să aparţină Republicii Moldova, domnul Memei a descoperit că are mai puţine drepturi decât ucrainenii, găgăuzii, ruşii şi evreii din sudul Ucrainei. Astfel, locuitori din Buceac, indiferent de etnie, pot obţine cetăţenia română mai uşor decât un etnic român din auto-proclamata republica Trasnistreană care nu este recunoscută de nimeni.

Experimentul Piteşti – o noua interpretare

Experimentul Piteşti este încă puţin cunoscut, după o activitate publicistică îndelungată a supravieţuitorilor, conferinţe, documentare, experimentul ajunge să fie relativ cunoscut. Oamenii au auzit de denumirea „Experimentul Piteşti”, deşi majoritatea nu cunosc la ce se referă. Acesta este momentul în care intervine o manipulare fără precedent, nu se doreşte să se spună cine erau victimele şi cine au fost torţionarii. Nimeni nu vrea să spună că o mare parte dintre deţinuţi au fost legionari, nu se doreşte să se spună că experimentul a fost coordonat din afara ţării. Se doreşte să se introducă un „cal troian” în istoria Experimentului Piteşti, anume ca „românii au torturat români”.

Victima agresiunii este acuzată că s-a bătut singură, un ciudat sincretism este introdus, nu există vinovaţi, nu există responsabilitate, mai apoi este introdusă o poveste „multiculturală”, victimele nu mai sunt nici măcar români şi creştini, ci diverse etnii şi religii, totul bazat pe cazuri particulare (a existat un musulman, doi evrei, un protestant). Excepţiile devin regulă, prin urmare contextul se pierde, iar scopul real devine imposibil de înţeles.

Adevărul este treptat ocultat

Chiar şi simpozionul „Experimentul Piteşti” aflat la a 19-a ediţie este practic necunoscut, acest fapt se datorează caracterului echilibrat al lucrărilor simpozionului. Evenimente de acest gen sunt trecute sub tăcere, însă în schimb încep să fie promovate evenimente care promovează viziuni „alternative” despre Experimentul Piteşti dar şi despre tot ce înseamnă închisorile comuniste. O nouă istorie „corect politică” începe treptat să se scrie despre fenomenul penitenciarelor, o istorie din care nu mai ai cum să ajungi la nişte concluzii corecte.

Simpozionul publică anual un volum cu lucrările susţinute anul precedent, volum care poate fi procurat prin intermediul fundaţiei Memoria Piteşti.

sursa Războiul informațional

 

Atanasie Berzescu în temniţa comunistă

Mişcarea de rezistenţă armată anticomunistă a fost un fenomen naţional de refuzare a regimului impus de tancurile sovietice, începând mai ales cu anul 1948. Munţii României erau împânziţi de grupurile de rezistenţi în aşteptarea americanilor eliberatori, cei din satele împrejmuitoare fiind principalii susţinători. Un astfel de caz a fost Atanasie Berzescu, profesor la Slatina-Timiş, judeţul Severin.

Acesta s-a născut la 4 martie 1921, într-o familie de muncitori din Teregova. După absolvirea Şcolii Normale din Caransebeş şi Deva, a urmat Academia de teologie. Ca profesor la Slatina-Timiş s-a numărat printre cei care îi susţineau cu toate cele necesare pe cei din munţii Semenicului, grupaţi în jurul lui Spiru Blănaru. La 25 ianaurie 1949, tânărul Berzescu a fost arestat. Trei zile mai târziu, sub ameninţarea pistolului maiorului Aurel Moiş de la Securitatea din Caransebeş, a fost obligat să-l trădeze pe Spiru Blănaru.

Numai că operaţiunile Securităţii de la Teregova au dat greş, încât Berzescu a scăpat de această constrângere. A fost inclus într-un lot de 21 de tineri inculpaţi pentru aşa-zisă activitate în Frăţiile de Cruce. Atanasie Berzescu a fost condamnat prin Sentinţa nr. 1766 din 9 decembrie 1949 a Tribunalului Militar Timişoara la 10 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. După o detenţie la Timişoara, la 18 februarie 1950, Berzescu a fost mutat în Penitenciarul Aiud. Aici a fost nevoit să reziste regimului dur impus de gardieni, după cum relatează în memoriile sale şi din care redăm o secvenţă: „În jurul prânzului, la atelierul de rotărie, unde lucram, îşi face apariţia un gardian şi întreabă:

– Cine-i Mitoiu Dumitru? Dar Berzescu Atanasie?

Aşa, îmbrăcaţi sumar, în pantaloni şi cămaşă, încălţaţi numai în galenţi de lemn, ne cere să-l urmăm. Ne uitam nedumeriţi unul la altul, nu mai înţelegeam nimic, nu făcusem nimic rău.

După el, cu inima tremurândă, mergem la Celular. Acolo coborâm pe scări în jos, la beci. Pe coridor, în faţa noastră, se deschide o uşă de fier. Cu satisfacţia vizibilă, gardianul ne împinge înăuntru şi trânteşte uşa după noi. Ne trezim în beznă. Camera nu avea nici o fereastră şi nici bec. Pe jos era apa până la gleznă… Toţi eram nedumeriţi. De ce ne-au adus aici? Ne rugam lui Dumnezeu să ne ajute să trecem cu bine şi peste această încercare. Părintele Mitoiu se ruga pentru noi toţi. Eram nouăsprezece oameni. Când s-a deschis uşa, la lumina becului de afară am văzut pereţii celulei. Erau tencuiţi cu ciment şi stropiţi cu pete mari de sânge. Cine ştie câţi or fi murit în chinuri, izbiţi cu capul de pereţi. Moartea îşi lăsase pictată faţa pe zidul celulei, care nu era altceva decât o cameră de tortură. În întuneric, cu feţele brăzdate de sudoare, cu gurile căscate după un pic de aer, ne rugam în tăcere să ne ajute Cel de Sus. Tot mai mult simţeam lipsa de aer. Nu mai puteam respira şi rezista. De la o vreme, începuseră să ne chinuie setea şi foamea, dar mai ales setea. Uşa se deschidea şi apărea câte un ofiţer, întrebându-ne ce mai vrem. Ceream apă. Pe loc, ordona unui gardian să aducă două găleţi cu apă. În faţa noastră, la ordinul ofiţerului, gardianul se apropia de uşă, cu vadra în mână, ca să putem bea. Când ne apropiam, arunca apa pe jos la picioarele noastre, înjurându-ne şi îndemnându-ne să bem apa de pe jos. Fripţi de sete, priveam cum apa era aruncată pe jos. Satisfăcuţi, ofiţerul şi gardianul, cu un sadism extrem, zâmbind, închideau uşa. Umiliţi, cu capetele plecate, ne rugam lui Dumnezeu să ne dea tărie. Şi ne-a dat. Am rezistat patruzeci de ore, fără apă, fără mâncare, fără aer, fără lumină. Am crezut şi am biruit. În ziua de 24 august 1952, la orele 7 dimineaţa, a venit directorul închisorii, căpitanul Dorobanţu, ne-a scos din cameră, ne-a aşezat pe un singur rând, a trecut prin faţa noastră, a fiecăruia, măsurându-ne de sus până jos, şi ne-a spus:

– Acum mergeţi în fabrică şi să le spuneţi deţinuţilor ce aţi păţit în ziua de 23 August!“

Atanasie Berzescu a fost eliberat din temuta închisoare la 27 septembrie 1957, însă numai în acte, deoarece avea să fie menţinut în universul concentraţionar comunist. A primit un domiciliu obligatoriu la Lăteşti pentru 24 de luni. Un an mai târziu, o comisie a Ministerului Afacerilor Interne hotărăşte ca Atanasie Berzescu să fie trimis în lagăr de muncă pe o perioadă de 36 de luni, la Culmea, apoi la Periprava. La 12 septembrie 1961, Berzescu primeşte o altă decizie pentru trimitere în lagăr de muncă, pentru alte 36 de luni. A fost eliberat la 6 mai 1964.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

via Fericiţi cei Prigoniţi

Scriitorul și jurnalistul Paul Goma împlinește 84 de ani.

Al.Florin Țene: Scriitorul și jurnalistul Paul Goma împlinește 84 de ani. În privința primirii cetățeniei române cred că Orwell şi Kafka sunt mici copii

Scriitorul, jurnalistul și disidentul Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935, în localitatea Mana,- Orhei, România, azi această comună fiind în Moldova de peste Prut.Este un scriitor român, stabilit la Paris, În tinerețe a cochetat cu comunismul, indus în eroare de propaganda sistemului comunist-criminal. Apoi este cunoscut pentru atitudinile anticomuniste și naționaliste. Datorită atitudinii anticomuniste și anti ceaușiste este expulzat din ţară în noiembrie 1977, împreună cu soţia şi copilul. Fiind un luptător cu “arma” scrisului a continuat lupta împotriva regimului comunist. Eşecurile spionajului în epoca lui Nicolae Plesiţă care a organizat atentate cu colete a făcut să scape cu viață. La 2 octombrie, Paul Goma împlineşte 84 de ani. Statutul său a rămas în ultimii 42 de ani cel de azilant politic, spune Flori Bălănescu, reprezentanta editorială a lui Paul Goma în România. Acelaşi statut a avut şi Ana Maria, care a murit acum câțiva ani, acelaşi statut îl are şi fiul lor – Filip Ieronim. „Am atins o cotă de saturaţie insuportabilă la textele „de atitudine” despre Goma. Oamenii cred că o aniversare trebuie să fie mereu motiv de bucurie. Pentru mine, ziua de 2 octombrie este una de covârşitoare tristeţe, aş spune că – dacă n-ar suna prea medieval pentru urechile prea progresiste – este ziua în care retrăiesc cu inima în gât toată istoria lui Goma, aşa cum am aflat-o şi înţeles-o din cărţile lui şi din tonele de documente pe care le-am citit. Îi urez sănătate şi «mulţi ani!», cu îndemnul pentru noi să fim mai conştienţi de lumea în care trăim, să ne lepădăm de superficialităţi“, transmite Flori Bălănescu, cercetător ştiinţific la “Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului”. Scriitorul Paul Goma avea deja un trecut revoluţionar notoriu atunci când, în anul 1977, a reuşit să trimită la postul de radio „Europa Liberă“ o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu în care vorbea despre nerespectarea drepturilor omului în România. Anterior, el a trimis o scrisoare deschisă şi lui Pavel Kohout, lider al „Chartei 77“(n.r. – mişcare disidentă care a luat naştere în Cehoslovacia la începutul anului 1977, din care a făcut parte şi Vaclav Havel). În anul 1952, în timp ce era elev la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, a fost reţinut opt zile de Securitatea din Sibiu pentru că vorbise în clasă despre partizani şi pentru că ţinea un jurnal. În toamnă aceluiaşi an a fost exmatriculat. În timpul revoltei de la Budapesta, din 1956, fiind student, Goma a criticat materialismul dialectic, a afirmat că limba moldovenească este o invenţie şi că trupele sovietice sunt de ocupaţie. Afrontul lui n-a rămas nepedepsit. A fost arestat în acelaşi an, sub acuzaţia de „tentativă de organizare de manifestaţie ostilă“, fiind condamnat la doi ani de închisoare corecţională, pe care i-a executat la Jilava şi Gherla. . În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universitatea din București la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar l-a ales pe ultimul. Între timp Goma devenise membru al Uniunii Tineretului Comunist și apoi, al Uniunii Tineretului Muncitoresc. În toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii și cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafița, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov, iar în iunie 1956 a fost chemat la rectoratul universității pentru a i se atrage atenția. După înfrângerea revoluției maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM după care, în noiembrie 1956 a fost arestat și acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă” În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan, la Lătești, azi Bordușani, din județul Ialomița, unde a rămas până în 1964.

Neputându-se reînmatricula în anul III la Institutul „Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.

În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, în care se înscrisese în august 1968, din cauza romanului „Ostinato”, amplu cenzurat în România și publicat integral în Germania Federală, la editura Suhrkamp. Un an mai devreme, la Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma Ușa (noastră cea de toate zilele).

În martie 1977, a publicat în revista „România literară” un scurt articol, „Pământ de flori”, în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977.

Ulterior, pentru că autorităţile comuniste au considerat că nu s-a reeducat, a fost trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan. „Toţi vecinii noştri se mişcă“ La 2 martie 1977, la Europa Liberă a fost citită scrisoarea adresată de Paul Goma lui Nicolae Ceauşescu. Manifestul, dar şi alte documente din dosarul de Securitate al lui Paul Goma, au fost făcute publice recent de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), la împlinirea a 40 de ani de la mişcarea revoluţionară din fosta Cehoslovacia. „Toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile care li se cuvin. Până şi ruşii strigă în gura mare că sunt neliberi, că drepturile le sunt călcate în picioare. Numai noi, românii, tăcem. Şi aşteptăm să ni se dea totul de-a gata. Românii noştri se gândesc numai la ceea ce vor pierde dacă va afla Securitatea. Nu se gândesc la ceea ce vor câştiga în ciuda Securităţii. Un cunoscut, un «…escu» pur sânge, m-a jignit de moarte. Şi nu numai pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice: «Domnule, dumneata te agiţi într-un fel anume şi vrei să faci anume chestii care nu sunt specifice românului. Deci, nu eşti român»“, scria Goma în scrisoarea către Europa Liberă. În continuare, scriitorul dovedeşte că este mai patriot decât mulţi români. „Cum zic, atins la tricolor – e adevărat bunicul dinspre tată era macedonean – Goma, bunica dinspre mamă grecoaică – Cuza. E adevărat că am şi ceva sânge polonez. Dar ce contează sângele, care apă nu se face? Contează că eu sunt român pentru că m-am născut în România, în judeţul Orhei, pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mamă îl cheamă Popescu şi pentru că închisorile le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite“. Goma mai scria, adresându-i-se lui Ceauşescu, că în România sunt doar două persoane care nu se tem de Securitate: „Domnia Voastră şi cu mine. Dar, numai cu două semnături… Există însă o soluţie: solidaritate individuală. Eu expediez o scrisoare cu semnătura mea olografă. Numai că gestul meu nu va împrăştia teama concetăţenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi. Cu totul şi cu totul alta ar fi situaţia dacă Domnia Voastră a-ţi trimite o asemenea scrisoare. O declaraţie de susţinere a Cartei 77. Sunt ferm convins că milioane de români vă vor urma şi se vor solidariza cu cehii şi slovacii. Făcând acest lucru, veţi arăta că sunteţi consecvent cu declaraţiile din 1968 (…) Cu speranţă, Paul Goma, Bucureşti, februarie 1977“, încheia el scrisoarea. Filat de Securitate şi apoi arestat Gestul fără precedent a pus în mişcare aparatul represiv al Securităţii

Dintr-o notă-raport a Securităţii, din martie 1977, aflăm cât de periculos devenise pentru statul comunist, fiind filat, iar în locuinţă fiind montate mijloace de interceptare. Securitatea a decis să monteze microfoane până şi în casa din Breaza a mătuşii soţiei sale, Luiza Năvodaru. Acţiunea a fost coordonată de colonelul Mihai Nicolae, şeful Serviciului 5 din cadrul Direcţiei I. „Pentru a uşura acest lucru (n.r. – montarea de aparate de interceptare), vom organiza ca, timp de 15 minute, curentul din ziua respectivă să fie întrerupt. Lucrarea se va efectua după camuflarea geamurilor“, se arată în raport. În ziua în care urma să se pătrundă în vilă, oamenii securităţii au organizat „chemarea la Editura Cartea Românească a soţiei lui Paul Goma şi la Editura Universul a lui Petre Năvodaru“. Pentru a nu fi deconspiraţi, securiştii pregătiseră terenul dinainte pentru ca nu cumva vreun vecin să-şi dea seama de acţiunile lor. „La data fixată, se cerea în raport, se va organiza scoaterea din zonă a tuturor vecinilor menţionaţi în anexa alăturată, anexă în care este precizat şi locul unde vor fi chemaţi, precum şi cine va discuta cu fiecare persoană în parte“. Anexa lipseşte din documentele publicate de CNSAS. Ziua arestării Tot la dosarul de Securitate al lui Paul Goma apare şi un proces-verbal de percheziţie domiciliară datat 1 aprilie 1977, data arestării sale, la apartamentul său din Bucureşti, de pe Aleea Compozitorilor. Ofiţerii de la Direcţia de Cercetări penale a Ministerului de Interne acţionaseră în baza autorizaţiei emisă de Direcţia Procuraturilor Militare. Într-o declaraţie olografă, care se întinde pe mai multe pagini, aceştia au trecut toate bunurile ridicate din casă, printre care se numără „douăzeci şi patru de casete-benzi diferite provenienţă străină, una lucrare bătută la maşină intitulată «Prima noapte» conţinând 125 file, una lucrare bătută la maşină intitulată «Prolog», conţinând 142 file“. În aceeaşi zi, scriitorul român a fost arestat, fiind eliberat pe 6 mai 1977 în urma unei campanii internaţionale. Însă ce putea să facă statul totalitar cu un disident celebru? Să scape de el, într-un fel sau altul, astfel că în noiembrie 1977 Goma, soţia şi copilul au fost practic expulzaţi în Franţa, unde au cerut azil politic. Departe de casă, Paul Goma a continuat lupta împotriva regimului comunist. Paul Goma trăieşte în Paris şi are, în continuare, statut de azilant politic.

În activitatea sa literară s-a resimțit o ură vădită împotriva nedreptăților acelei perioade, astfel încât în 1971, a fost propus pentru a fi exclus din Partidul Comunist Român, în care se înscrisese în august 1968. Cauza era romanul „Ostinato”, amplu cenzurat în România, dar care fusese publicat integral în Germania Federală. Autorul afirma: ”starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte”, astfel că Goma a ajuns și la cele mai importante stații radio, de unde a vociferat ideile sale principale. La Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma ”Ușa noastră, cea de toate zilele”, iar în 1977 la același radio reușește să trimită o scrisoare deschisă, în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate.

OSTINATO, romanul lui Paul Goma este scris după Revoluția de la Budapesta din1956, după închisoarea din motive politice, urmată de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, reprezentând, astfel, din punctul de vedere al autoritatilor comuniste, un caz și mai cu seamă pentru că folosește în scrierea romanului material autobiografic, devenind, în ochii cenzurii, material politic. Romanul început înca pe când se afla în Bărăgan, reluat in 1965 și considerat încheiat in 1966, chiar dacă, și după aceasta dată, Paul Goma continuă să il rescrie – este refuzat, apoi amânat sistematic de catre editori. Un prim manuscris (cu titlul Cealaltă Penelopă, cealaltă Ithacă) este propus în 1966 Editurii de stat pentru literatură și artă (ESPLA) care il respinge sub motivul că nu se debuteaza cu un roman, ci cu proza scurtă. In 1967, revista germana din Romania Neue Literator publica un fragment din Ostinato in traducerea Annemonei Latzina și a lui Dicter Schlesak, fragment remarcat – inainte de apariție, in redactia revistei – de Miron Radu Paraschivescu care, cel dintai, il va considera pe tânarul autor „un Soljenitin român”.

Tot în acelasi an, Paul Goma trimite prima variantă a romanului în Occident, pentru ca la sfârșitul anului următor o a doua variantă să ia aceeași cale. Într-o manieră rămasă unică în România socialistă – unde relațiile cu străinătatea, ținând de o zona interzisă constituiau un secret maxim – Paul Goma nu pregeta să facă publica aceasta știre, după cum tot aici își va avertiza editorii (de la ESPI-A, apoi de la Editura Eminescu) că traducerea are mari șanse să preceadă apariția cărții în țara. Spre stupoarea multora, care il suspectau pe autor de teribilism, Ostinato (tradus in germana de Marie-Therese Kerschbaumer) apare in octombrie la Suhrkamp Verlag si, in acelasi an, in traducerea Iui Alain Paruit, sub titlul La cellule des liberables, la Gallimard, în Franța. Prestigiul romanului atinge statutul de vedetă în timpul Târgului de carte de la Frankfurt unde românii – protestând astfel față de apariția cărții în Occident fără girul puterii comuniste – își retrag standul. Cartea devine, în mod real, un succes international, cu o presă excelentă, iar Paul Goma este asemuit de mai multi recenzenti cu Soljenitin.

In România, cartea va apărea doar după Revolutia din 1989, fiind publicată la București de către Editura Univers într-o colectie (Scriitori romani din exil) pe care, defel întâmplător, ci din intemeiate motive de prestigiu și întâietate, o inaugurează. Romanul va face, la scurtă vreme după apariție, obiectul și pretextul unei ample convorbiri purtate de Paul Goma cu Al. Cistelecan, publicată în foileton de revista “Vatra”, din Târgu Mureș, începand cu nr. 4, 1992 până în nr.6, 1993.
“Ostinato” este una dintre cele mai complexe și mai reprezentative expresii ale voinței de schimbare care anima la acea data – în așa-numita perioadă de dezgheț politic, de liberalizare a literelor românești și în mod special generația tânără din care Paul Goma făcea parte (solidaritatea pe care scriitorul o marchează și deschizandu-și două dintre părțile cărții sale cu citate din Nichita Stăncscu și Ion Alexandru). Intenția reformatoare, modelând cu pregnanță atât aspectul compozițional, cât și cel tematic al romanului, este evidentă. Sub aspect compozitional, Paul Goma duce dorința de înnoire a formei romanești până la a-și plasa cartea – așa cum, de altfel, mai încercau la acea dată scriitorii din grupul oniric, dar și un D. R. Popescu sau chiar, în alte forme, un N. Breban – într-o zona a experimentului.
În “Romanul intim” prefațatoarea Aliona Grati scria:
“Ceea ce e de remarcat chiar de la prima vedere în romanul lui Paul Goma sunt, pe lângă numărul mare de femei, variabilitatea formelor şi vastul registru al culorilor pe care acestea le capătă într-o estetică carnavalescă adaptată la un stil personal şi care îl consacră pe creatorul lor ca pe un artist modern deschis spre experimentul avangardist. În jocul liber al posibilităţilor imaginare, femeile „văzute-auzite-mirosite-palpate-gustate” capătă profiluri realizate prin combinarea unor poetici diferite, de la cea a unui realism grotesc la cea suprarealistă. Limbajul cu care descrie femeia, asocierile şi expresiile ce numesc indicii de exterior şi interior, din lumea fizică şi psihică, semnalele sufletului, fantasmele, tonusul, ritmul şi mobilitatea ei vor da naştere unor stranii configuraţii. Alaiul romanesc de femei-iluzii cu modulaţii înşelătoare, rotunde, abundente, corpolente, longiline, filiforme, dezasamblate, ascuţite, cilindrice, grele, păstoase, fărâmicioase, făinoase, lichide, lascive etc. constituie adevărate provocări estetice. Memorabile datorită ciudatelor portrete fizice şi lingvistice, căpătând distorsiuni fizionomice direct proporţionale cu deteriorarea istoriei, femeile lui Paul Goma compun o galerie de personaje de excepţie.” Exilat la Paris de 42 ani, Paul Goma şi-a publicat majoritatea volumelor iniţial în franceză sau germană. Abia după 1990 i-au fost editate cărţile şi în România. Dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale, amintim: Gherla (în francez㠖 1976, în suedez㠖 1978, în român㠖 1990), Culoarea curcubeului (franceză – 1979, olandeză – 1980, română – 1990; la Editura Polirom, 2005), Patimile după Piteşti (în francez㠖 1981, în german㖠1984, în olandez㠖 1985, în română – 1990), Jurnal (4 vol, 1997).

“De la revoluţie încoace, scrie TUDOREL URIAN în “Viața Românească“, se tot vorbeşte despre cetăţenia română a lui Paul Goma. Ba că ar trebui să i se reacorde din oficiu, ba că ar trebui să facă o cerere în acest sens care, cu siguranţă ar fi aprobată, gest pe care cunoscutul disident îl consideră sub demnitatea sa. Într-un fel pe bună dreptate, câtă vreme n-a făcut nicio cerere pentru a-i fi luată. Prin intermediul unui articol publicat de Gheorghe Grigurcu în revista Acolada (7-8 iulie-august 2017) dau peste o informaţie pe cât de interesantă, pe atât de inedită. Comentând o carte a lui Flori Bălănescu, Paul Goma 80. Memorie şi istorie a cotidianului, Gheorghe Grigurcu scrie că în pofida propunerii Securităţii, reiterate periodic până la căderea regimului comunist ca lui Paul Goma să-i fie retrasă cetăţenia română, existând chiar o ciornă de Decret în acest sens purtând semnătura dactilografiată a lui Nicolae Ceauşescu, actul respectiv nu a fost emis niciodată. Cum se explică acest lucru? Gheorghe Grigurcu o citează pe Flori Bălănescu: „Retragerea oficială a cetăţeniei i-ar fi văduvit pe partizanii represiunii de la Bucureşti de satisfacţia de a-l putea acuza şi condamna la momentul oportun de «trădare», căci nu poţi acuza de trădare de ţară/patrie un ne-cetăţean. (…) Dacă i-ar fi retras oficial cetăţenia celui mai sonor, cunoscut şi consecvent opozant al regimului comunist, conducătorii acestuia ar fi transmis Occidentului un mesaj incomod pentru imaginea Bucureştiului: Ceauşescu se teme de un singur om, a cărui singură putere este rostirea adevărului”. Şi pentru ca lucrurile să fie complicate până la aberant, Gheorghe Grigurcu susţine că Paul Goma deţine în prezent un act de apatrid (eliberat de cine?, de autorităţile române sau de cele franceze?) în virtutea căruia i-ar fi interzisă intrarea în ţară şi acum, la 27 de ani de la căderea regimului comunist. Aşadar cetăţenia română nu i-a fost luată niciodată, dar este şi azi apatrid cu interdicţia de a se întoarce într-o ţară membră a UE şi a NATO. Cred că Orwell şi Kafka sunt mici copii!”

„Pentru repunerea în funcțiune a unei normalități de avarie ar fi fost nevoie de lustrație și de condamnarea comunismului după modelul Nürnberg. Singura voce consecventă, care nu s-a dezmințit (nu s-a speriat, nu s-a desolidarizat, în primul rînd de sine) în funcție de schimbarea guvernelor și a președinților, a fost a lui Paul Goma. Este motivul pentru care nu a fost nici repus în drepturi, nici onorat de vreo instituție publică sau culturală a statului de drept român. „Pentru repunerea în funcțiune a unei normalități de avarie ar fi fost nevoie de lustrație și de condamnarea comunismului după modelul Nürnberg. Singura voce consecventă, care nu s-a dezmințit (nu s-a speriat, nu s-a desolidarizat, în primul rînd de sine) în funcție de schimbarea guvernelor și a președinților, a fost a lui Paul Goma. Este motivul pentru care nu a fost nici repus în drepturi, nici onorat de vreo instituție publică sau culturală a statului de drept român. (…)

De multe decenii, Paul Goma este excepția care face diferența. În ciuda tuturor încercărilor instituționalizate, de grup ori individuale de a-l desfigura ca om și ca scriitor, Paul Goma a fost și rămîne reperul nostru, indiferent cîte statui efemere se înghesuiesc pentru a ocupa spațiul notorietății de o clipă”. (Flori Bălănescu)

Paul Goma este tipul de jurnalist și scriitor care își păstrează principiile până la sfârșitul vieții. Este un exemplu pentru noi.O lecție de viață pe care trebuie s-o urmăm.

La mulți ani, maestre!

Al.Florin Țene

Bibliografie:

Wikipedia, enciclopedia liberă

Cartea Soldatul câinelui de Paul Goma

Cartea Scrisori vol I (1971-1989)

Cartea Roman intim

Cărțile Jurnal, 4 volume 1997

Cartea lui Flori Bălănescu, Paul Goma 80. Memorie şi istorie a cotidianului

Volumul Paul Goma și exilul etern

sursa: NapocaNews

Liderul Frăției Ortodoxe anunță crearea un grup de „bărbați puternici” care va salva fetele abuzate din mâinile proxeneților, „protejați de politicieni și serviciile secrete”. Duminică, marș împotriva traficului de femei și copii la București

Dan Ciprian Grăjdeanu, liderul „Frăției Ortodoxe”, a anunțat organizarea unui marș de protest împotriva traficului de femei și copii,  eveniment ce va avea loc în București, duminică 6 octombrie, de la ora 16:30, la Arcul de Triumf.

Liderul Frăției Ortodoxe anunță crearea un grup de „bărbați puternici” care va salva fetele abuzate din mâinile proxeneților, „protejați de politicieni și serviciile secrete”. Duminică, marș împotriva traficului de femei și copii la București

Într-un anunț făcut pe pagina de facebook, Dan Grăjdeanu a anunțat că oamenii săi vor ieși în stradă „pentru a opri această protejare a clanurilor mafiote, săvârșită de politicienii corupți și de serviciile speciale ale statului”.
Conform lui Grăjdeanu, aceste lucruri se întâmplă de zeci de ani, „pentru că acești politicieni corupți și șefii serviciilor speciale sunt alimentați cu copile tinere la orgiile sexuale pe care le fac la deșănțatele lor petreceri în care mănâncă banii pe care i-au furat din țara aceasta”.
Liderul Frăției a spus că a înființat „un grup de acțiune de bărbați puternici, care dacă vom fi apelați la un număr pe care-l vom lansa, vom merge noi și vom scoate fetele abuzate din mâna criminalilor, a proxeneților protejați de politicieni și serviciile secrete, dacă aceștia nu o fac”.
Manifestarea naționaliștilor este legată, fără îndoială, de recentul cazul Alexandrei din Caracal și de cazul fetiței omorâtă de un pedofil olandez în Dâmbovița.

Pagina protestului de duminică poate fi accesată aici.

sursa Active News

Bătaie între interlopi lângă sediile Parlamentului, SRI, Ministerului Justiției și Parchetului General. Motivul: prețul cu care se vând fetele traficate și obligate să se prostitueze în Germania (țară unde prostituția este legală)

În noaptea de duminică spre luni, 30 septembrie 2019, două bande rivale de interlopi s-au înfruntat cu arme albe și focuri de armă în Piața Constituției din București, care este înconjurată de cele mai importante instituții ale statului: Parlament, SRI, Ministerul Justiției, Parchetul General și multe altele.

Motivul încăierării a fost stabilirea și menținerea unui preț de vânzare pentru femeile traficate și obligate să se prostitueze în Germania, țară în care prostituția este de altfel legală din 2002, ceea ce nu împiedică traficarea și exploatarea femeilor – dimpotrivă.

Unul dintre interlopi a fost ucis pe loc, iar altul a fost internat în comă.

Jurnalista Sorina Matei a comentat sarcastic:

„In curând interlopii și rețelele de crima organizata vor intra peste Licu, Hellvig si demisa Ana in birouri. Dacă n-au nicio problema, sa-i invite in birouri, sa medieze ei, sa negocieze intre clanuri. Sa le facă si o cafea.”

Iar jurnalistul Radu Buzăianu a concluzionat:

„Pare fācut înadins pentru a stabiliza senzația cā e jale. Cā problema României asta e, cu clanurile.”

Băsescu, de ce ne mințiți? Rapoartele din OLANDA și GERMANIA, unde PROSTITUȚIA e LEGALĂ: 90% dintre femei sunt FORȚATE

Polițist din Germania, țară unde PROSTITUȚIA e LEGALĂ din 2002: 90% din femei sunt FORȚATE să se prostitueze

Fost europarlamentar despre legalizarea prostituției în Olanda: Sacrificarea drepturilor unei majorități a femeilor violate și abuzate pentru o minoritate care se prostituează voluntar

via Știri pentru viață

Profesorul Radu Ciuceanu, fost deținut politic și luptător în rezistența anticomunistă, ales Membru de Onoare al Academiei Române

Corespondență de la Academia Română: “Cu o bucurie imensă vă comunic că Dl. Profesor Radu Ciuceanu a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române! Să ne trăiască întru mulţi ani Dl. Radu Ciuceanu… cu regretul că ar fi trebuit mai demult… dar vorba românului mai bine mai târziu decât niciodată.

Scriam la începutul anului:

“Luptător cu arma în mână în munţi, în Mişcarea Naţională de Rezistenţă condusă de generalul Iancu Carlaonţ, fost deţinut politic timp de 16 ani, supravieţuitor al Experimentului Piteşti, salvator a numeroase vestigii arhitecturale în perioada comunistă, arheolog, istoric şi scriitor, fost deputat, conducător al Comisiei pentru Cercetarea Abuzurilor şi Combaterea Corupţiei, părintele Legii CNSAS. doctor Honoris Causa a numeroase Universităţi, cofondator al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi fondator al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului aflat sub egida Academiei Române, Radu Ciuceanu, la 90 de ani, este o reprezentare vie a istoriei României din ultimul secol. Urmaș al Voievozilor de Ciuci, distins cu Ordinul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi Crucea Patriarhală, istoricul nonagenar este un adevărat Tezaur uman care ar merita cu prisosinţă să devină membru de Onoare al Academiei Române. În rezistenţa anticomunistă şi apoi sub ancheta brutală a securităţii bolşevice l-a avut alături pe stareţul de la Mănăstirea Tismana, arhimandritul Gherasim Iscu, care a sfârşit martiric în Penitenciarul de la Târgu Ocna, împreună cu torţionarul său, chiar în ziua de Crăciun a anului 1951. Profesorul Radu Ciuceanu susţine că Biserica Ortodoxă Română ar trebui să-l canonizeze pe părintele Gherasim Iscu, iar Banca Naţională a României să-l recunoască drept unul dintre principalii salvatori ai aurului României şi Poloniei depozitat la Mănăstirea Tismana, în operaţiunea ultrasecretă ce a purtat numele de cod “Neptun”. – Victor Roncea

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

sursa: Ziarişti Online

Cultul Gretei Thunberg

Suntem periculos de aproape de a deveni o societate guvernată de emoție în locul rațiunii. Rezultatele se văd în incapacitatea din ce în ce mai mare a maselor de a accepta chiar și simpla posibilitate a existenței altor viziuni decât cele proprii.

Cultul Gretei Thunberg este unul extrem de deranjant și care marchează un nou minim în deriva civilizației occidentale. Chiar dacă ar fi să cred că gazul pe care fiecare dintre noi îl expiră în mod natural de mii de ori pe zi și pe care plantele îl folosesc pentru fotosinteză va sfârși prin a ne aduce moartea, tot aș fi profund deranjat de folosirea acestei fete – în mod foarte clar instabilă din punct de vedere mental – ca pe un poster-child pentru o agendă.

Acest videoclip cu discursul ei la ONU este un caz, la fel ca și declarația făcută la Davos la începutul acestui an, prin care s-a decis să-și răspândească propria marcă de „sărăcie fără speranță”:

„Adulții spun: le datorăm tinerilor să le dăm speranță. Dar eu nu vreau speranța voastră. Nu vreau optimismul vostru. Vreau să intrați în panică. Vreau să simțiți teama pe care eu o simt în fiecare zi. Vreau să acționați. Vreau să acționați așa cum ați face într-o situație de criză. Vreau să acționați ca și cum v-ar arde casa, pentru că așa și este.”

Cauzele susținute prin fapte incontestabile nu au nevoie de ajutorul unor adolescente ușor descurajante și emotive care să conducă atacul. Dimpotrivă, o adolescentă ușor descurajantă și emotivă ar putea fi considerată de o societate rațională ca fiind oarecum o piedică în calea faptelor, deoarece este susceptibilă de a distrage de la acestea și de a muta problema de pe tărâmul rațiunii și al discursului rațional în cel al emoției și sentimentelor.

Exact acesta este, desigur, scopul, și tocmai de aceea ea se află acolo unde se află. Până în urmă cu vreun an era perfect posibilă menținerea poziției rezonabile că nu orice schimbare a climatului global este neapărat produsul acțiunilor umane, fără ca această poziție să fie considerată de neclintitDa, acuzația absolut necinstită de „negaționist” a devenit tot mai mult folosită pentru a-i macula pe cei care puneau la îndoială afirmațiile făcute, prin implicația că susținerea unei astfel de poziții ar fi asemănătoare cu negarea genocidului nazist împotriva a milioane de evrei. Dar, în ciuda acestei abordări și a faptului că majoritatea mass-media corporative aveau deja tendința de a trata afirmația că oamenii sunt responsabili pentru schimbările climatice ca pe un fapt dovedit, era totuși posibil să avem opinii divergente fără a fi tratați ca un paria, ca un individ malefic.

Această situație devenise, în mod clar, intolerabilă pentru cei care au cel mai mult de câștigat din propagarea revendicărilor, motiv pentru care – cel puțin așa mi se pare mie – au decis să crească miza prin folosirea – și mă refer chiar la FOLOSIREA – unui copil pentru avansul cauzei lor. Și nu orice copil, ci unul care are antecedente de depresie și o boală mintală și care este capabilă să facă extraordinar de emoționale și „profetice” apeluri către „lume”. Dacă ar fi vorba doar despre fapte, nu ar mai fi nevoie de o astfel de tactică; dar, neobosita împingere în față a unei astfel de persoane este în mod evident destinată să stopeze orice dezbatere care a rămas, prin portretizarea celor care o critică pe ea sau mesajul ei drept niște nătărăi cu inimă de piatră, fără minim de compasiune. Încă niște prostii emoționale.

Fără îndoială, sunt unii care o tratează foarte urât pe domnișoara Thunberg și, fără îndoială, ea a fost supusă unor abuzuri execrabile. La urma urmei, există foarte mulți indivizi respingători. Dar este perfect posibil să o contrazici și este perfect rezonabil să respingi exploatarea ei în acest fel pentru o agendă a unora aflați mult mai sus în „lanțul trofic” fără să îi vrei răul și fără să fii ticălos. Personal, îi doresc să fie binecuvântată și sper că va găsi atât speranță, cât și fericire.

Totodată merită să amintim că nu din tabăra așa-numiților „negaționiști” ai faptelor și rațiunii au venit cei care au luat luat decizia de a folosi un copil tulburat emoțional pe post de „purtător de cuvânt global” și pentru lansarea de apeluri emoționale către mapamond. Ci chiar din tabăra celor care susțin că dețin faptele, dovezile și au știința de partea lor. De ce? Dacă știința este într-adevăr clară și dacă faptele sunt cu adevărat incontestabile, de unde nevoia de a folosi o fată vulnerabilă pentru a promova agenda aceasta?

Eu personal mă tem pentru domnișoara Thunberg. Nu încape îndoială că va afla, mai devreme sau mai târziu, că a fost exploatată de cei pe care îi credea prieteni, va află că aceștia sunt gata să o abandoneze de îndată ce își îndeplinesc scopul. Va ajunge să fie doar o întrebare prin concursurile de trivia, în 20 sau 30 de ani de aici înainte (da, cred că și lumea, și jocurile de societate vor fi încă aici).

La nivel societal, sincer, totul pute a campanie de reducere la tăcere a oponenților rușinându-i, campanie care exploatează un copil foarte tulburat. Și faptul că există oameni pregătiți să utilizeze asemenea tip de tactică emoțională pentru a-și atinge scopurile este într-adevăr sinistru. Suntem periculos de aproape de a deveni o societate în întregime guvernată de emoție în locul rațiunii, rezultatele putând fi văzute în incapacitatea din ce în ce mai mare a maselor largi de oameni de a accepta fie și simpla posibilitate a existenței altor viziuni decât cele proprii.

Fie că sunteți de acord cu mesajul domnișoarei Thunberg, fie că sunteți sceptici, fie că îl respingeți – exploatarea ei și cultul născut în jurul ei ar trebui să vă deranjeze.

Despre autor
Rob Sloane este autor conservator britanic. A publicat volumele The God Reality: A Critique of Richard Dawkins’ The God Delusion și A Christian & an Unbeliever Discuss: Life, The Universe & Everything. Traducere și adaptare după The Blogmire.
sursa: Cultura Vieții

„Dreptul fiecărei femei la un copil” și panta pe care alunecă C.E.D.O.

Societatea occidentală a pierdut simțul naturii și al binelui comun, singurele care ar putea justifica o limitare a dorințelor individuale. Într-adevăr, natura, condiționându-ne, stabilește o limită dorințelor noastre, iar binele comun determină exactitatea acestora. Acest lucru se explică și prin faptul că drepturile omului, concepute pentru a apăra indivizii de opresiunea socială, au ajuns la punctul de a deveni o armă împotriva tuturor normelor sociale.

La o scară fără precedent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis să judece o serie de cauze improvizate legate de reproducere. În discuție se află separarea completă între sex, procreare și parentaj; și anularea familiei biologice ca referință a normelor sociale.

Aceste cazuri arată cum dorința de a avea un copil poate duce la nebunie și cum această nebunie poate deveni realitate datorită avansului tehnologic. Devenită realitate, ea atacă acum normele legale pentru a transforma dorința în drept și pentru a re-modela, astfel, realitatea socială după imaginea ei, în speranța iluzorie de a deveni ea însăși normală.

Iată sumarul cauzelor CEDO și al problemelor pe care acestea le ridică.

 

Dorința de a avea un copil cu o persoană decedată

O femeie franceză se plânge de refuzul autorităților de a transfera lichidul seminal congelat al partenerului ei mort într-un spital spaniol, unde ar putea beneficia de o inseminare post mortem. Astfel, ea contestă legea franceză care impune ca bărbatul și femeia care formează cuplul care dorește să apeleze la asistarea medicală a procreației să fie „în viață” și ca conservarea gameților să fie oprită la moartea persoanei. (V. D. c. Franței).

 

Dorința mamei de a fi tatăl copilului

Într-un alt caz, mama unui copil conceput cu ajutorul unei donații anonime de spermă se plânge că nu apare ca „tată” pe certificatul de naștere, pe motiv că, fiind transsexuală, ea trebuia identificată ca „bărbat” în actele sale civile. Ea consideră că a fi descrisă drept „mamă” încălcă atât drepturile ei cât și pe cele ale copilului prin aceea că „contrazice în mod fundamental percepția relației” dintre ei și o obligă să dezvăluie copilului transsexualitatea mamei. (O.H. și G.H. c. Germaniei).

 

Cererea de prezumție de maternitate pentru „soția mamei”

Două lesbiene germane se plâng, în numele lor și în numele copilului, că partenera femeii care a născut nu beneficiază de „prezumție de maternitate”, spre deosebire de bărbații din cuplurile heterosexuale care beneficiază de prezumția de paternitate. Femeile denunță o situație de discriminare, chiar dacă „soția mamei” a putut adopta legal copilul. Cazul este complicat de faptul că copilul a fost purtat de o femeie și conceput cu ovulul celeilalte și cu sperma unui donator anonim, ceea ce este interzis în Germania. (R.F. și alții c. Germaniei).

 

Dorința de a fi amândouă „mame” ale aceluiași copil

Două lesbiene austriece se plâng că apar ca „mamă / părinte” și „tată / părinte” pe certificatul de naștere al unui copil conceput și purtat de una dintre ele și adoptat de cealaltă. Acestea denunță o situație de discriminare în comparație cu părinții heterosexuali prin faptul că aceste mențiuni sugerează că femeia menționată ca „Tată / Părinte” nu este mama copilului. Fiecare își dorește să fie înscrisă ca „mamă” sau „părinte” pe certificatul de naștere al copilului, pentru a șterge orice diferențiere biologică (S.W. și alții c. Austriei).

 

Obligația statelor de a stabili „homoparentajul”

Alte două cauze încearcă să forțeze Polonia să înregistreze două persoane de același sex ca părinți ai aceluiași copil. Într-una din cauze, copilul a fost conceput prin reproducere asistată în beneficiul unui cuplu anglo-polonez de femei care trăiesc în Marea Britanie. În cealaltă, doi gemeni au fost concepuți prin surogat în Statele Unite, în beneficiul unui cuplu de bărbați israeliano-polonezi care locuiesc în Israel. Cuplurile denunță refuzul Poloniei de a transcrie certificatele de naștere ale copiilor, considerând că această decizie le încalcă „dreptul de a fi considerat părinți” și afectează cetățenia și drepturile de moștenire ale copiilor. De asemenea, denunță o discriminare pe criteriu de homosexualitate (cauzeleA.D.-K. și Schlittner-Hay c. Poloniei).

 

Dorința de a fi declarată mamă a unui copil conceput și purtat de alte femei

În alte trei cauze, cuplurile se plâng de refuzul Franței de a le recunoaște drept mame, pe motiv că nu au născut, pe aceste femei care au cumpărat copii născuți prin contracte de surogație în străinătate. Petentele solicită C.E.D.O. să oblige Franța să transcrie integral în registrele de stare civilă certificatele de naștere emise în străinătate, în virtutea acordurilor de surogație, chiar dacă această practică este interzisă în Franța și nu există nicio legătură biologică între copii și femeile care i-au achiziționat (cauzele Braun, Saenz și Saenz Cortes și Maillard c. Franței).

 

Aceste cauze sunt simptomatice pentru dosarele „improvizate” legate de reproducerea umană

  • Reclamanții contestă faptul că legea încă se bazează pe imitarea naturii umane, care, în sine, este, din punct de vedere biologic, complet heterosexuală; astfel, vor să dispună de filiația și de identitatea copiilor;
  • Ei elimină complet mama surogat, precum și tatăl care devine o simplă sursă de spermă, în timp ce, în același timp, se laudă cu propria lor legătură genetică cu copiii, atunci când aceasta există;
  • Ei pretind că acționează în numele și interesul superior al copiilor, ignorând, sau chiar disprețuind, dreptul și interesele acestora de a-și cunoaște părinții biologici și de a fi crescuți de aceștia (Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, art. 7);
  • Pun societatea înaintea unui fapt accompli și îi cer să reglementeze o situație pe care ei înșiși o provoacă, adesea plecând în străinătate pentru a evita interdicțiile legale din țările lor;
  • Cer judecătorilor europeni să condamne opțiunile legislative/juridice naționale.

 

Societatea occidentală a pierdut simțul naturii și al binelui comun, singurele care ar putea justifica limitarea dorințelor individuale

Aceste cereri par nebunești, dar sunt în conformitate cu hotărârile anterioare ale CEDO. Astfel, faptul că o mamă poate pretinde că este tată se datorează anulării condiționării schimbării de sex în starea civilă de o schimbare morfologică (A.P., Garçon și Nicot c. Franței). Întrucât CEDO a condamnat Austria în 2013 să legalizeze posibilitatea adoptării copilului partenerului de același sex, femeile austriece pretind acum că sunt ambele „mame” (X și alții c. Austriei). În mod similar, întrucât CEDO a condamnat Franța în 2014 să transcrie filiația paternă a copiilor născuți din aranjament de surogat în străinătate, „mama intenționată” revendică acum același drept pentru ea însăși (Mennesson c. Franței).

Decizie după decizie, este evident un efect de undă, o „pantă alunecoasă” a cărei înclinare Curtea pare să o ajusteze la discreție. Este surprinzător faptul că toate aceste cazuri – unele destul de vechi – să fie făcute publice în același timp. În ceea ce privește surogatul, președintele CEDO a recunoscut în 2015 că liberalizarea acestei practici funcționează într-un „ritm impus de Curtea noastră”. Urmează alte cazuri, de fiecare dată mai șocante, cum ar fi cazurile „multi-parentaj” în care trei sau mai mulți adulți vor cere să fie „părinți recunoscuți” ai aceluiași copil. De asemenea, nu va mai avea niciun motiv serios pentru a se opune liberalizării poligamiei și poliandriei.

De fapt, odată ce legea se desprinde de realitatea naturală în favoarea unei simple autodeterminări, nimic nu o poate opri. Și devine foarte dificil pentru judecător să justifice limitarea dorințelor individuale. Acest lucru se explică în primul rând prin faptul că societatea occidentală a pierdut simțul naturii și al binelui comun, singurele care ar putea justifica o limitare a dorințelor individuale. Într-adevăr, natura, condiționându-ne, stabilește o limită dorințelor noastre, iar binele comun determină exactitatea acestora. Acest lucru se explică și prin faptul că drepturile omului, concepute pentru a apăra indivizii de opresiunea socială, au ajuns la punctul de a deveni o armă împotriva tuturor normelor sociale. Fără referire la binele comun și la natura umană, aceste norme sunt dizolvate treptat și inevitabil în viața privată. Drepturile omului devin astfel vehiculul afirmării de sine și al egoismului.

În urmă cu un secol, susținătorii tehnicilor artificiale de control al reproducerii credeau că separarea procreării de sexualitate va fi un pas înainte în procesul de evoluție a umanității. Ei au crezut că omul va câștiga astfel puterea de a procrea în mod rațional și responsabil și nu va mai fi obiectul hazardului unei naturi oarbe; că omul va fi mai înțelept și mai ingenios decât natura, că ar putea atinge un grad mai mare de perfecțiune și fericire și că poate „spiritualiza” sexualitatea. Acestea i-au fost ambițiile. Ambiții prezumtive, dacă observăm astăzi roadele lor: nebunia nelimitată a improvizațiilor procreative, eugeniei și utilizării masive a pornografiei și avortului… Natura rămâne mult mai înțeleaptă decât noi.

Stăpânirea tehnică a naturii nu trebuie să ne scutească de respectarea legilor sale. Natura, desigur, este o mamă bună, răbdătoare și tăcută; dar se spune, pe bună dreptate, că nu iartă niciodată – și întotdeauna ne aducem aminte de asta într-un mod dureros.

Este durerea copiilor născuți dintr-o donație anonimă de spermă cea care ne amintește astăzi de nevoia noastră naturală de a ne cunoaște pe deplin identitatea, inclusiv în dimensiunea sa fizică și filială. Suferința copiilor născuți din anonimatul contractelor de surogat și de asistență reproductivă, confruntați cu interdicția legală de a-și stabili filiația, ne amintește de importanța legăturilor de sânge; durerea mamelor surogat care nu doresc să renunțe la copii ne amintește de importanța maternității; de asemenea, durerea copiilor născuți din improvizații reproductive și familiale este cea care ne amintește de nevoia și dreptul natural de a fi iubiți și crescuți de adevărații părinți, într-o familie echilibrată.

Dacă noi, ca societate, nu vom mai putea vedea injustiția pe care aceste situații o provoacă, am putea cel puțin să fim sensibili la suferința pe care ele o aduc.

Și dacă rămânem insensibili la această suferință, atunci ne vom confrunta cu violența pe care, cu certitudine, ea o va naște.

A ceda în fața pretențiilor unor astfel de „improvizații procreative” reprezintă un act de lașitate, un eșec în obligația noastră de a proteja generațiile viitoare. (după ECLJ.org)

sursa: Cultura Vieții

Episcopul Basarabiei de Sud a sărbătorit Înălțarea Sfintei Cruci pe stil vechi alături de cei împovărați de crucea singurătății și a suferinței

Cu ocazia prăznuirii Înălțării Sfintei Cruci de către creștinii care țin vechiul calendar, Episcopul român al Basarabiei de Sud, PS Veniamin, însoțit de credincioșii din satul Ciucur-Mingir, i-a vizitat vineri pe rezidenții Azilului de bătrâni și invalizi din orașul Cimișlia (Rep. Moldova), conform Agenției de Știri Basilica.

Episcopul Basarabiei de Sud a sărbătorit Înălțarea Sfintei Cruci pe stil vechi alături de cei împovărați de crucea singurătății și a suferinței

Ierarhul le-a oferit daruri, s-a interesat de situația lor și s-a rugat împreună cu beneficiarii centrului, se arată pe pagina de social media a Episcopiei Basarabiei de Sud.
„In ziua Înălțării Sfintei Cruci, vineri, 27 Septembrie 2019, Preasfințitul Episcop Veniamin al Basarabiei de Sud a vizitat Centrul de Îngrijire și Asistență pentru Persoane Vârstnice din Cimișlia. Cu această ocazie, Ierarhul, însoțit de credincioșii parohiei Sfinții Arhangheli Mihail din localitatea Ciucur-Mingir, a oferit daruri rezidenților Centrului, s-a interesat de situația lor și s-a rugat împreună cu ei.
Le-a vorbit celor prezenți despre Crucea Domnului și despre Crucea personală a fiecăruia, îndemnându-i sa o poarte cu demnitate și responsabilitate, pentru ca prin Cruce ne vine bucuria. A încurajat persoanele singure și abandonate de familie, de prieteni, arătându-le ca Domnul Hristos este cu noi și nu ne abandonează niciodată.
A îndemnat personalul azilului sa-i iubească și sa le facă bătrânețile ușoare. Sa aibă in minte pe bunul samaritean și vor primi daruri si bucurii netrecatoare de la Cel Care pentru lume S-a răstignit”
sursa: Episcopia Basarabiei de Sud

Părintele Ştefan Marcu – Un simbol al rezistenţei anticomuniste din Vrancea

„Cine se pune în slujba binelui, adună puzderie de duşmani în jurul său. Aici satana îşi concentrează cohortele sale de diavoli. Uneori e bună şi sabia de la cingătoare, dar sabia spiritului e cea mai eficace împotriva răului.”

Părintele Ştefan Marcu s-a născut la 28 noiembrie 1906, în localitatea vrânceană Poiana, într-o familie cu tradiţie preoţească, unul dintre înaintaşii săi, preotul Ion Danţiş, din Nistoreşti, fiind cunoscut drept „patriarhul Vrancei”. A suferit martiriul puşcăriilor comuniste vreme de 15 ani şi a plecat la Domnul printr-o moarte violentă.

Părintele Ştefan Marcu, mare trăitor al ortodoxiei şi iubitor de neam, este încă unul dintre numeroşii preoţi ortodocşi care s-au jertfit pentru credinţă.

În iunie 1928, Ştefan Marcu a absolvit Seminarul Sf. Gheorghe din Roman, apoi s-a înscris la Facultatea de Teologie din Iaşi, pe care o va termina mai târziu, din cauza greutăţilor pe care le-a întâmpinat de-a lungul vieţii. La 1 noiembrie 1929 este numit profesor la Şcoala Normală de învăţători din Focşani, unde a funcţionat până la 1 decembrie 1931. La 11 ianuarie 1931 se căsătoreşte cu Elena Chifulescu, cununat fiind de liderul Mişcării Legionare, Corneliu Z. Codreanu. A avut trei copii: Gabriela, Mihaela şi Corneliu.

Ulterior, este hirotonit pe seama parohiei Nistoreşti, unde va sluji de la 1 decembrie 1931. Această parohie era compusă din satele Podul Nărujii, Rebegari, Nistoreşti, Ogoarele, Bâtcari, Găinari, Romaneşti şi Olăreşti, cu 336 familii, respectiv 1263 suflete, în anul 1936. Parohia avea o biserică cu hramul „Pogorârea Sf. Duh” şi filia „Sf. Nicolae”. Era ajutat de preotul iconom Ioan Danţiş, cel care contribuise mult la reclădirea celor două biserici din parohie.

Pr. Marcu se va angrena în curentele politice ale vremii şi se va remarca în cadrul organizaţiei legionare încă din 1929, devenind, mai întâi şef legionar de plasă, apoi şeful Mişcării pe judeţul Putna, până în 1938, când s-au desfiinţat partidele politice. În timpul valului de represiune pornit în decembrie 1933, la ordin politic, după uciderea lui I. Gh. Duca, preotul Ştefan Marcu este „depus în penitenciarul Focşani la dispoziţia organelor poliţieneşti” timp de peste o lună, fără mandat de arestare şi fără a i se da vreun fel de explicaţii. Activitate legionară, în viziunea organelor poliţieneşti, era considerată ridicarea unei troiţe, la 14 mai 1936, la Stroeşti-Năruja, „din proprie iniţiativă” a părintelui Marcu, la a cărei sfinţire a participat preotul Vasile Boldeanu şi alţi lideri legionari din zonă.

La 25 martie 1938, de praznicul Bunei Vestiri, părintele Marcu avea să fie anchetat şi percheziţionat de către şeful postului de jandarmi din localitate, în vederea găsirii de „material de propagandă legionară”, încheiat cu „rezultat negativ”. Demersul Jandarmeriei era determinat de gestul părintelui de a-i pomeni pe Ion Moţa şi Vasile Marin, legionarii căzuţi în războiul civil din Spania, la ieşirea cu Cinstitele Daruri în timpul Sfintei Liturghii oficiate de praznicul amintit.

În septembrie 1938, părintele Marcu va fi trimis în lagărul de internaţi legionari de la Vaslui, apoi, la mijlocul lunii noiembrie, la cel afectat numai preoţilor de la Sadaclia (judeţul Tighina, Basarabia). Aici, alături de ceilalţi preoţi închişi, părintelui Marcu avea să i se confişte cartea de rugăciuni, considerată drept material legionar.

La 22 decembrie 1938, preotul Ştefan Marcu avea să se înapoieze acasă din lagărul de la Sadaclia. Ulterior, obligat de autorităţi, ca orice funcţionar al statului, la 12 ianuarie 1939, va adera la „Frontul Renaşterii Naţionale”, partidul înfiinţat de regele Carol al II-lea. Însă, aceasta nu-l va scuti de şicanele Jandarmeriei, deoarece la fiecare eveniment politic, la toate provocările regimului la adresa legionarilor, părintele Ştefan Marcu va cunoaşte percheziţii şi reţineri.

Astfel, pe 26 ianuarie 1939, la întoarcerea sa de la Bucureşti, unde susţinuse cîteva examene la Facultatea de Teologie, avea să fie percheziţionat la domiciliu şi reţinut pe motivul că la plecarea din localitatea natală nu anunţase postul de jandarmi. Ulterior, la 21 septembrie 1939, pe fondul uciderii lui Armand Călinescu, părintelui nostru i se va efectua o percheziţie domiciliară, în vederea depistării de „material legionar sau armament”, dar iarăşi nu i s-a găsit nimic. Totodată, el avea să fie reţinut şi înaintat Legiunii de jandarmi Putna.

Preot şi lider politic

La 4 septembrie 1940, pe fondul tulburărilor politice de la Bucureşti care vor culmina cu abdicarea regelui Carol al II-lea, printr-un ordin telefonic de la Poliţia judeţului Putna, părintele Ştefan Marcu era percheziţionat la domiciliu şi reţinut.

După instaurarea regimului naţional-legionar, în septembrie 1940, la rugămintea preotului Vasile Boldeanu, Ştefan Marcu va primi conducerea organizaţiei legionare pe judeţul Putna, până în ianuarie 1941. În această calitate, s-a confruntat cu manifestările negative ale unor legionari, care susţineau că aveau ordine precise de la centru şi încercau să facă diverse acţiuni ocolindu-l. Dar nici rolul de preot „nu se împăca cu starea de comandă”. „Aveam impresia că există oarecare discordanţă în felul în care înţelegeam eu lucrurile şi felul cum căutau alţii să le rezolve”, spunea părintele într-o declaraţie autobiografică din 10 mai 1949.

Cum se împăca rolul său de preot cu postura de lider politic, aflăm din acelaşi document: „În tot timpul cât am făcut politică nu am pierdut din vedere faptul că sunt preot. Au fost două planuri de activitate cu caracter social: unul politic şi altul preoţesc. În concepţia mea de viaţă planul principal a fost acela al activităţii mele preoţeşti, cu care am căutat să mă identific, iar celălalt a rămas întotdeauna secundar. Din toate acestea am rămas însă cu constatarea că între felul meu de a judeca politic şi felul în care cei mai mulţi dintre legionari, cu care fusesem în contact, judecau lucrurile, şi astfel se produsese o discordanţă”.

În timpul aşa numitei „rebeliuni legionare” din ianuarie 1941, cu înţelepciune şi bunăvoinţă din partea autorităţilor statului, Pr. Marcu a reuşit să păstreze calmul legionarilor, pentru ca un conflict să nu izbucnească pe străzile oraşului Focşani. „Acelea au fost zile foarte dificile pentru situaţia mea de şef politic. Mulţi îşi pierduse judecata limpede şi se lăsau mânaţi de pasiuni. Din clipă în clipă puteau izbucni conflicte în judeţ sau în oraş, care puteau duce la inutile vărsări de sânge.

Peste tot era haos şi starea aceasta era amplificată de veştile fanteziste date la radio. Am făcut sforţări să-mi păstrez calmul. Am apelat la toată puterea mea de judecată ca să iau hotărâri prin care să pot depăşi momentele critice. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să treacă acele zile fără nici un incident şi am avut chiar mulţumirea să primesc felicitări publice de la prefectul de atunci […], care a spus că m-am purtat ca un preot” – mărturiseşte părintele.

După evenimentele din ianuarie 1941, părintele s-a retras în satul natal, la biserica la care slujea ca paroh, precum spune în declaraţia amintită: „Terminând onorabil cu situaţia gravă din ianuarie, am putut să mă retrag iar în satul meu şi să-mi caut de preoţie şi de poporul meu. De atunci n-am mai făcut nici un fel de politică. Am activat ca paroh, acolo unde mi s-a cerut şi mi-am căutat de gospodărie”.

Hărţuit de autorităţi

Avea să fie urmărit în continuare, suspectat întotdeauna că prin fosta sa poziţie în Mişcarea Legionară din judeţul Putna, ar putea atenta la siguranţa statului. Într-o notă din 7 aprilie 1941, aflăm că părintele Marcu se află „în strictă supraveghere”. Ulterior, acesta nu putea pleca din localitate fără acordul Jandarmeriei, deoarece se afla în stare de arest la domiciliu, situaţie faţă de care a protestat susţinând că nu este prevăzut în nici o lege. Totodată, părintelui i se intercepta corespondenţa.

La 14 decembrie 1941, domiciliul părintelui era percheziţionat din nou, ca o consecinţă a unui denunţ cum că ar deţine material de propagandă legionar. Rezultatul acţiunii jandarmilor poate fi considerat ca unul dintre cele mai ridicole, avînd în vedere obiectele considerate suspecte şi trecute în procesul-verbal: „Una pijama verde a Pr. Ştefan Marcu; una bluză verde a Dnei Elena Marcu […]. Arme şi muniţiuni nu s-au găsit”. Această situaţie se va opri aici. Însă numai pentru moment. Pe 14 iunie 1942, părintele era percheziţionat din nou pentru aceleaşi pijamale. Cu această ocazie, părintele va declara: „Pijamaua ce mi s-a confiscat este proprietatea mea şi am purtat-o aşa cum se obişnuieşte de toată lumea, în cadrul intim, familial”. Totodată, soţia acestuia adăuga în declaraţia sa că, „fiind proprietatea mea şi întrucât susţin ca o pijama nu poate să facă obiect de propagandă ilicită, sper că voi fi din nou în posesia ei”.

Pentru finalizarea acestei anchete, părintele a fost dus la Parchetul Militar al Diviziei 21 Galaţi, care, în referatul introductiv, susţinea că „din nimic însă nu s-a constatat că ar mai fi activat în mişcarea legionară şi după ianuarie 1941 şi de asemenea nu s-a putut stabili dacă ei au purtat pijamalele în public”. Astfel, cazul a fost clasat.

Totuşi, prin ordinul nr. 447 din 25 decembrie 1942 către postul de jandarmi din Năruja, în conformitate cu ordinul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi al Ministerului Afacerilor Interne, părintele nostru a fost reţinut „cu tact” şi trimis la mănăstirea Tismana, devenit pentru o vreme lagăr de preoţi. De aici avea să fie eliberat în aprilie 1943.

După momentul 23 august 1944, părintele Marcu avea să fie urmărit în continuare cu mai multă insistenţă de către organele poliţieneşti, în conformitate cu prevederile Convenţiei de armistiţiu încheiate cu Uniunea Sovietică, care aveau în vedere anihilarea „grupărilor fasciste” bănuite că ar mai putea activa pe teren politic sau subversiv. Astfel, la 13 octombrie 1944 domiciliul părintelui Marcu era percheziţionat. În ianuarie 1945, părintele Marcu era verificat de „Comisiunea operativă de punere sub pază a legionarilor”, deoarece era învinuit „că a activat în mişcarea legionară ca şef al organizaţiei judeţului Putna, fără alte fapte la dosar”, drept pentru care s-a dat aviz de eliberare, deşi în toată această perioadă stătuse ascuns la mama sa, la Poiana şi la domiciliu.

Sprijin pentru rezistenţa anticomunistă

Până în 1948, părintele Marcu a fost lăsat în pace de autorităţile statului. Nici el nu s-a mai implicat însă în chestiunile politice şi, în plus, se bucura de preţuire şi ataşament printre credincioşii din parohia sa, după cum putem afla într-o notă informativă din 2 iulie 1948: „Nu i-a parte la adunările comunei ce au loc; se ocupă cu slujba de preot şi gospodăria […]; speră şi nutreşte ideea în noua schimbare; […] are priză mare; locuitorii comunei cred mult în el; are temeri şi este îngrijorat a nu fi arestat şi internat în lagăr. [Este] capabil să târască masele după el; foarte bun orator şi cu mult spirit de organizare”.

Era liniştea dinaintea furtunii.

În aprilie 1948, aflându-se la Focşani, în vizită la Octav Pavelescu, gazda fiicelor lui care urmau Liceul de fete din localitate, intră în contact cu doi studenţi din Bucureşti, originari din Panciu, implicaţi în grupul de rezistenţă din Vrancea. Aceştia din urmă i-au adus la cunoştinţă părintelui nostru că, în calitatea lor de legionari, sunt în legătură cu Comandamentul din Bucureşti cu dispoziţia ca el să nu activeze, ci doar, prin Costin Atanasiu, să păstreze legături foarte discrete cu cei tineri care aveau misiunea de a acţiona. Totodată, atunci când arestările sunt iminente, anunţate de Comandamentul din Bucureşti, cei vizaţi să poată fi găzduiţi de vechii legionari, prin grija părintelui. Părintele Marcu a dat indicaţii lui Costin Atanasiu să strângă bani de la mai multe persoane, pentru a-i ajuta pe cei bolnavi şi închişi.

Această stare de expectativă nu va dura prea mult, în vara lui 1948 Securitatea trecînd la arestări masive în zona Vrancei, situaţie care l-a determinat pe părintele Marcu, la 17 iulie, să se refugieze pe dealurile din apropiere, împreună cu Octav Pavelescu şi Costin Atanasiu, chiar cu câteva minute înaintea sosirii Securităţii acasă la el. O vreme a stat acasă, apoi, pe timpul iernii, la mama sa, la Poiana. Dacă el a reuşit să scapepentru moment de arestare, în schimb, soţia şi fiica sa Gabriela au fost reţinute.

În timpul refugiului, s-a întîlnit cu mai mulţi membrii ai mişcării de rezistenţă din Vrancea. În septembrie, apoi noiembrie 1948, studentul Cristea Paragină, din Panciu (fugar), i-a adus la cunoştinţă părintelui iniţiativa de a reorganiza Mişcarea Legionară în zonă, pentru care avea nevoie de sprijin. Părintele a refuzat să se implice. În martie 1949, prin fiica sa Gabriela, este înştiinţat că şeful legionar al judeţului Râmnic doreşte să vorbească cu el, mai ales că la nivel central s-a ajuns la un acord de colaborare anticomunistă între ţărănişti, liberali şi legionari. Întâlnirea nu a mai avut loc, deoarece liderul de la Râmnic a fost arestat.

În urma dispariţiei de la domiciliu a părintelui Ştefan Marcu, credincioasa Murgu Cucova, „obişnuind a face propagandă religioasă, a luat iniţiativa propunând în faţa sătenilor din acea comună care erau adunaţi în faţa Primăriei, să se întocmească un memoriu adresat către Prezidiul RPR, prin care să se ceară încetarea urmăririi susnumitului preot şi readucerea sa în comună pentru a sluji mai departe în biserică”. În nota citată, făcută către Direcţia Generală Securităţii şi datată 5 ianuarie 1949, se susţinea că, „după ce populaţia a aprobat această propunere, numita Murgu Cucova a întocmit acel memoriu, vizitând sătenii din casă în casă, pentru a fi semnat, fiind ajutată la colectarea semnăturilor de numitul Stoian Vasile din aceiaşi comună”. Evident că Securitatea a luat măsuri, dar cum şi când nu putem preciza.

La 25 aprilie 1949, părintele Ştefan Marcu era arestat de Securitate, după ce îi fusese percheziţionată casa. El a fost inclus de anchetatorii Securităţii în lotul „Comitetul Unic” din Focşani, format din 15 persoane şi condus de preotul Enache Graur, care, potrivit anchetei, era în legătură cu Comitetul de rezistenţă naţională din exil. A fost anchetat de la arestare şi până în noiembrie 1949, la dosar reţinându-i-se doar două declaraţii date în 10 mai şi 9 iunie 1949. Împreună cu părintele Ştefan Marcu, aveau să fie arestate soţia lui, Elena şi fiica cea mare Gabriela.

Un adevărat lider spiritual şi în temniţă

În referatul Securităţii de încheierii a anchetei penale asupra grupului de rezistenţă „Comitetul Unic” din Focşani, datat 3 noiembrie 1949, părintele Ştefan Marcu „se face vinovat de găzduire a legionarilor Octav A. Pavelescu şi Costin Atanasiu, pe care i-a ţinut ascunşi în locuinţa sa din Nistoreşti timp de 3 luni de zile, ştiind că sunt fugari. Se face vinovat de activitate legionară, că în toamna anului 1948 ţinea legături cu Octav Pavelescu, Costin Atanasiu şi cu alţi legionari, trasându-le sarcini de felul cum trebuie să ţină legătura cu legionarii fugari şi din munţi. Se face vinovat de felul cum trebuie să se organizeze foştii membrii legionari, de a da cotizaţii şi de a colecta sume pentru cei ce sunt în închisori (legionari)”.

La 14 august 1950, prin Sentinţa nr. 663 dată de Tribunalul Militar Galaţi, părintele Ştefan Marcu era condamnat la 15 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civică, pentru uneltire contra ordinii sociale şi pentru favorizarea infractorului. La 26 octombrie 1950, prin Decizia nr. 3435, Curtea Militară de Casare şi Justiţie respingea recursul cerut de părintele Marcu.

După condamnare, părintele Marcu a suferit în penitenciarele gulagului românesc de la Galaţi (1950 şi 9 aprilie 1959), Jilava (1959), Aiud (1951, 1956 şi 1959) şi coloniile de muncă de la Valea Neagră (1950-1951), Peninsula (1951) şi Poarta Albă (1951).

Ca deţinut politic a muncit în mai multe rânduri la Poarta Albă 22 zile, în luna aprilie 1951; la Peninsula 164 zile, în perioada 1 mai-16 octombrie 1951 şi la Aiud 282 zile, în mai multe perioade. Totodată, pentru diferite anchete a fost mutat la Securitatea din Cluj (8-19 octombrie 1952), penitenciarul Aiud (aprilie 1952, 26 septembrie 1952 şi 12 ianuarie 1956-pentru a arăta legionarii din Focşani) şi Galaţi (12 aprilie 1959).

În puşcărie a avut probleme cu sănătatea şi aşa precară încă dinainte de 1948. Din documentele aflate în dosarul său de penitenciar aflăm că părintele Marcu a suferit de TBC pulmonar, pentru care, la 6 februarie şi 14 noiembrie 1956, era internat în spitalul penitenciar de la Aiud. La 27 septembrie 1956, pe când se afla tot la Aiud, era suspectat de o „distrofie gr. II”. De o „pleurezie […] dreaptă” avea să fie internat la 28 mai şi la 21 iulie ca „ameliorat”, pentru ca între 27 iulie 1961-17 martie 1962 să aibă o „epicriză” şi să fie internat din nou cu diagnosticul „TBC pulmonar […]”.

De la preotul Dimitrie Bejan, care l-a întâlnit pe părintele Marcu la Aiud, ne-a rămas un episod relevant pentru cum s-a purtat acesta în temniţă: „Dincolo, pe lădiţă îşi făcea rugăciunea preotul Ştefan Marcu, din munţii Vrancei. Andrei Ioan se apropie în vârful picioarelor, plecând de la mine şi-l lovi peste obraz: Ce-i cu semnele astea mistice? Nu ştii că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiţi toţi pentru tine ? Marcu, în picioare, îi răspunde senin: Loveşte-mă şi pe obrazul celălalt. Şi Iuda loveşte. Loviturile cad peste cap şi în coastă. Pe faţa lui Marcu apare roşul sângelui. Rezemat de stâlpul patului, primeşte sălbaticele loviri. Iuda urlă şi loveşte: Te învăţ eu trăire creştină! Martir te fac! Când Iuda se opreşte gâfâind, cu sudori pe frunte, Marcu, tăcut îşi face semnul crucii. Iuda se îndepărtează, mârâind sudalmi, cu tot calendarul ortodox…”.

La 21 aprilie 1964, prin expirarea termenului de pedeapsă, părintele Ştefan Marcu era eliberat din penitenciarul de la Aiud.

Omorît de Securitate?

În urma condamnării părintelui Marcu, a suferit şi familia sa. Astfel, prin adresa Direcţiei Regionale Focşani către Biroul local de Securitate, din 8 februarie 1951, se cerea: „Luaţi măsura de a recruta o reţea informativă pe lângă familia preotului Marcu Ştefan din satul Nistoreşti, care este arestat. Interesează din ce trăieşte această familie, cine o ajută din punct de vedere material şi moral şi cu ce elemente are legături. Rezultatul acţiunii informative ne va fi înaintat în copie până la data de 20 februarie 1951”.

Faţă de acestea, la 16 februarie 1951, Biroul de Securitate răspundea că de aproximativ de trei luni soţia şi cei doi copii aflaţi în libertate s-au mutat în Focşani şi a fost dirijat un informator. În acest sens, la 22 martie 1951, sursa „Iscu” informa Securitatea despre soţia părintelui Marcu: „Ea a început a-mi povesti că trăieşte cumplit de greu. A dat divorţ de soţ […] a plecat din Vrancea ca să poată întreţine o fetiţă la liceu. Până acum a mai vândut ce a avut, dar de acum nu prea mai are ce vinde şi nici n-are cu ce să se îmbrace şi să se jeneze de lume. A fost şi a cerut serviciu la plasare, dar nu avut acte bune. E dispusă să facă orice fel de muncă, dar toţi se feresc de ea. Nu ştie nimic de la soţ. De la fetiţă nu are veşti din noiembrie [Gabriela, n. n.], când i-a trimis haine. Ea în Focşani stă în camera închiriată pe nume fetiţei de a liceu”.

După eliberare, părintele Marcu a fost supravegheat cu o indiscreţie intenţionată. Era chemat foarte des la Securitate, uneori numai pentru a fi văzut de oameni pentru a fi compromis. Deşi pus în situaţii delicate, a sfârşit prin a-şi stăpâni urmăritorii cu iubirea sa capabilă de jertfă, câştigându-le respectul celor mai mulţi dintre ei. Nu de puţine ori, unii dintre securişti, în special spre apusul regimului comunist, şi-l alegeau duhovnic, tocmai pentru că îi cunoşteau verticalitatea.

De la 1 octombrie 1964, şi până la pensionare, 1 ianuare 1975, a slujit la parohia Maluri, din Protoeria Focşani, judeţul Vrancea, fiind apreciat, respectat şi iubit de cei păstoriţi.

După treizeci de ani de la plecarea din parohie este încă viu şi des pomenit de cei păstoriţi. Timp de 15 ani a slujit la diverse biserici din municipiul Focşani, fiind un duhovnic de excepţie, întorcând pe mulţi la credinţă. Medici, profesori, ingineri, avocaţi şi procurori, precum şi creştinii de rând îl căutau, atât pentru competenţa sfaturilor sale cât şi pentru puterea rugăciunii, prin care i-a salvat pe mulţi de la pieirea veşnică. A fost o conştiinţă slujitoare autentică, un ascet desăvârşit, un trăitor sincer al mesajului Evangheliei. Putea fi surprins, în timpul Sfintei Liturghii, cu lacrimi ce-i spălau faţa, cu chipul transfigurat, cu o voce răguşită, dar cu un simţ al melosului bizantin deosebit. Era un sfânt din icoană şi o voce din adânc, chip al blândeţii şi ocean al smereniei. A suferit, nu doar din partea organelor de represiune, ci chiar din partea unor colegi, care, obedienţi regimului, stăpâniţi şi de o ascunsă invidie, i-au interzis să slujească, făcându-l să se simtă un străin printre ai săi. A fost necruţător cu păcatul şi înţelegător cu păcătoşii.

În seara zilei de 28 septembrie 1989, pe când se întorcea de la piaţă, pe trecerea de pietoni, din faţa scării blocului unde locuia, o maşină l-a lovit şi numai după câteva ore de chin şi-a dat obştescul sfârşit în mâinile Ziditorului. „Accidentul” poate fi suspectat de conotaţii politice, cu atât mai mult cu cât şoferul avea legături cu Securitatea, iar ochiul vigilent al partidului făcea verificări, în blocul în care locuia, cu o săptămână înainte de accident.

(Adrian Nicolae Petcu și Pr. Ionel Ene – Revista Rost, nr. 28 – iunie 2005)


Izvoare inedite:

ACNSAS, fond Documentar, dosar 74, vol. 6;

AMJDIN, fond Penal, dosar 12945, vol. 1, 3;

ANIC, fond DGP, dosar 76/1946;

ATMTI, fond Penal, dosar 143/Vrancea, vol. 2, 5.

Izvoare edite:

BEJAN, Dumitrie, Viforniţa cea mare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996.

Lucrări generale:

***Anuarul Eparhiei Romanului-1936, Institutul de Arte Grafice „Marvan”, SAR, Bucureşti;

***The Imprisoned Church. Romania 1945-1989, INST, Bucharest, 1999;

IVAN, Mihai Silviu, ENE, Ionel, Jertfă în spaţiul mioritic, Focşani, 2001;

MANEA, Vasile, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed. a II-a, Patmos, 2001.

Preotul Marcu radia în jurul lui numai dragoste și har

Am fost introdus într-un salon1 în care mai erau internați 10 bolnavi. Printre cei internați aici, i-am întâlnit pe preotul Marcu din Vrancea, pe preotul Bumbac din Constanța, pe doctorul Cepii tot din Constanța, macedonean de origine, pe Fani Vlădoianu, poet, și el tot din Constanța.

Întâlnirea cu părintele Marcu a fost o mare bucurie reciprocă, am mai stat împreună la Galați unde ne-am legat mult sufletește unul de altul.

Era un preot deosebit, cum puțini am întâlnit în închisori. Preotul Marcu radia în jurul lui numai dragoste și har duhovnicesc. Era un mare preot și de o înaltă trăire sprituală. El era legionar. (…)

Prezența preotului Marcu în camera aceea din spital mă îndemna să nu am nici un fel de reținere. Într-adevăr erau îngroziți de ceea ce le povesteam2, nu le venea să creadă că e posibil ca așa ceva să se fi întâmplat în secolul acesta. (…)

Îl vedeam chiar și pe părintele Marcu, parcă și el era descumpănit, nu putea să creadă și să conceapă așa ceva că e cu putință. (…)

În orice caz, atmosfera din camera de spital, oamenii și climatul mă făceau să uit de boală și de tot coșmarul din Gherla. Începusem să mă hrănesc sufletește, părintele Marcu și părintele Bumbac, în fiecare duminică și în zilele de săbătoare, oficiau slujbe religioase.

Am învățat de la părintele Marcu ”acatistul Maicii Domnului” și foarte multe rugăciuni; toate acestea la un loc îmi dădeau o stare sufletească deosebită.

Și așa, în această atmosferă de vindecare fizică și morală, am petrecut în spital la Aiud șase săptămâni. (…)

După ce servisem masa de dimineață vine gardianul și-mi spune să mă pregătesc, să-mi fac bagajul, că voi pleca din spital. (…) Mi-am luat rămas bun de la cei din cameră și am plecat. Despărțirea de părintele Marcu în special mi-a fost foarte grea, în timp ce ne îmbrățișam am văzut că din ochii lui curgeau lacrimi și-mi șoptea: ”Curaj, Mihai, ai trecut peste multe, Dumnezeu te ocrotește, mă voi ruga în permanență pentru tine”. (…)

Cuvintele părintelui Marcu, de încurajare, rostite la despărțire, mi-au ținut drept hrană sufletească tot drumul.

(Mihai Timaru – Amintiri de la Gherla, Editura de Vest, 1993, pag. 121-125)


1. Acțiunea se petrece la închisoarea Aiud, după ce memorialistul a fost transferat de la Gherla.

2. Este vorba despre relatarea acțiunii de reeducare desfășurată la închisoarea Gherla, lucrul acesta fiind o noutate pentru deținuții din Aiud.

”Loveşte-mă şi pe obrazul celălalt”

Venind de la șantier1 în pas de marș, repetam în gând rugăciunea: Doamne al puterilor, fii cu noi, căci altul afară de tine, ajutor întru necazuri, nu avem! Doamne al puterilor, miluiește-ne pe noi!

… Și diavolul a intrat în Iuda. Iar Iuda era de astă dată un preot dobrogean, Andrei Ioan, ucenic al lui Hristos. Și l-a vândut pe Hristos și pe frații săi. (…)

Dincolo, pe lădiţă îşi făcea rugăciunea preotul Ştefan Marcu, din munţii Vrancei. Andrei Ioan se apropie în vârful picioarelor, plecând de la mine şi-l lovi peste obraz: Ce-i cu semnele astea mistice? Nu ştii că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiţi toţi pentru tine?

Marcu, în picioare, îi răspunde senin: Loveşte-mă şi pe obrazul celălalt.2

Şi Iuda loveşte. Loviturile cad peste cap şi în coastă. Pe faţa lui Marcu apare roşul sângelui. Rezemat de stâlpul patului, primeşte sălbaticele loviri. Iuda urlă şi loveşte: Te învăţ eu trăire creştină! Martir te fac!

Când Iuda se opreşte gâfâind, cu sudori pe frunte, Marcu, tăcut îşi face semnul crucii. Iuda se îndepărtează, mârâind sudalmi, cu tot calendarul ortodox…3

(Pr. Dimitrie Bejan – Vifornița cea mare, Editura Tehnică, București, 1996, pag. 112-113)


1. Acțiunea se petrece într-unul din lagărele de muncă silnică de la Canalul Dunăre – Marea Neagră.

2. Iată un exemplu cât se poate de elocvent despre măsura duhovnicească la care a ajuns părintele Marcu, măsura iubirii de vrăjmași, măsura Lui Hristos Domnul care ne învață să ”Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două.” (Matei 5, 38-41).

3. Întâmplarea este demnă de un adevărat pateric al închisorilor.

via Fericiti cei Prigoniti

 

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php