Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Ultimele ştiri

PACTUL GLOBAL PENTRU MIGRAȚIE – UNIREA ÎNTRU DISTRUGEREA ROMÂNIEI, DE CENTENAR. Iohannis și guvernul Dăncilă susțin la unison participarea României la PACTUL GLOBALIST din care s-au retras SUA, Israel și mai multe state din EUROPA CENTRALĂ ȘI DE EST. “Este momentul in care “politicienii noștri” consimt la dispariția noastră ca neam”

Iohannis și guvernul Dăncilă susțin la unison participarea României la PACTUL GLOBALIST din care s-au retras SUA, Israel și mai multe state din EUROPA CENTRALĂ ȘI DE EST.

Președintele S.U.A. Donald Trump a declarat la ultima adunare generală a ONU următoarele: „Statele Unite nu vor participa la noul pact global pentru migrație. Migrația nu ar trebui controlată de un organism internațional care nu poate fi tras la răspundere de proprii noștri cetățeni. În cele din urmă singura soluție de rezolvare pe termen lung a crizei migrației este să îi ajutăm pe oameni să-și construiască un viitor mai bun în țările lor de origine.”

Dan V. Chitic:

Și iarăși o unanimitate antinațională!

După ce clasa noastră politică a reușit să se impaciuiască in ticăloșie și sa găsească un consens criminal atunci când au cedat resursele și bogățiile noastre, la doar câteva săptămâni distanță, suntem in pragul unei alte unanimități mârșave: Pactul pentru migrație!

E vorba de acel pact impus de forțele globaliste in urma căruia vom fi obligați sa primim hoarde de “refugiați” veniți de aiurea. Acel pact respins de SUA, Australia și multe alte țări europene.

Este momentul in care “politicienii noștri” consimt la dispariția noastră ca neam, la topirea noastră in masa amorfă a globalismului și globalizării culturale.

Pericolul este iminent! Motiv pentru care, imediat după celebrarea “centenarului”, va trebui sa facem tot ce ne stă in putință să împiedicam această veritabilă sinucidere națională, culturală și identitară.

Dacă fără resurse încă am mai fi putut subzista in istorie, chiar și săraci intr-o țară bogată, după semnarea acestui “Pact” vom fi puși in situația de a renunța de bună voie la a fi ceea ce ne-am încăpățânat mii de ani sa fim: români.

#UnițiPentruRomânia!
#AcumOriNiciodată!

via Cuvântul Ortodox

„Nea Petrică Țuțea Românul”

Așa-l cunoșteau cei mai mulți dintre oamenii simpli, deținuți la Aiud, în perioada reeducării sau a autoanalizelor critice: Nea Petrică Românul. Mai ales după ce, odată, întrebându-l careva dintre detinuții mai puțin școliți, de la țară, probabil, „Ce profesie aveți dumneavoastră, domnule Țuțea?”, acesta îi răspunsese simplu: „Român! Român de profesie!”. Și „porecla” de atunci, transformată în renume, așa-i rămăsese: „Petre Țuțea, Românul”.

Petre Țuțea cu fratele Ion și mama sa

Altă dată, tot în Aiud, în timpul unei plimbări în cerc, alături de părintele profesor Dumitru Stăniloaie, când acesta îl întrebase serios cum s-ar defini el însuși în fața unui public de intelectuali, Nea Petrică, plin de umor, îi spusese:

– În fața intelectualilor? Nişte proşti care caută neaflând? Pentru ei… „Popă de ţară”.

– Şi atunci, unde aveţi parohia? îl întrebă Dumitru Stăniloaie.

– Unde să am parohia, părinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde şi chiar şi de la vreun amvon, dacă mi se oferă.

După aceea, explicaţia dată părintelui profesor se adăugă poreclei, amplificându-i faima de „Român şi popă de ţară”.

Cine să se mai fi îndoit de asta, când, deseori, era văzut în curtea penitenciarului prinzându-l întâmplător pe câte un ţigan sau pe un amărât de rob de mână pe care-l întreba:

– Ştii tu, mai Niță, ce-i Adevărul?

Iar amărâtul, aproape răstignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu găleata sau unealta pe care-o avea în mână şi cu ochii holbaţi, dădea din umeri a mare şi nevinovată neştiinţă. Şi vreme de zece, cincisprezece, douăzeci de minute, o oră chiar, după aceea, omul nu scăpa nelămurit, aflând, pentru prima dată în viaţa lui ce este Adevărul. Şi încă într-o manieră socratică.

Mulţi zâmbeau sau se mirau, ascultându-l pe Nea Petrică, neîndrăznind să-l întrebe ceva ce ei n-ar fi înţeles. Dar asta doar pe loc, căci în celule, pe unde mai putea fi zăgăzuit, discuţiile continuau la nesfârşit şi-ntotdeauna în termenii cei mai adecvaţi mediului, circumstanţelor şi auditoriului. Iar când – în faţa oamenilor simpli şi săraci cu duhul – înţelegerea nu era totuşi deplină, ea se transforma în admiraţie.

– Ce înţelegeţi voi, mă, din ce spune Țuțea? îi întrebase o dată colonelul Crăciun, directorul închisorii, pe nişte ţărani care-l ascultaseră pe Țuțea vorbind prin cine ştie ce colţuri sau cluburi despre indiferent ce subiect.

– Nimic, domnule colonel, da-i năprasnic când vorbeşte! îi răspunseseră în cor ţăranii.

– Şi de aceea căscaţi gura la el?

– D-aia, da! întăriră ţăranii.

Colonelul, ca să se poată achita onorabil de sarcina Reeducării deţinuţilor politici din Aiud – inclusiv de cea a lui Țuțea, habar neavând el cu cine avea să aibă de-a face – primi „indicaţii de sus” care, conform spuselor lui, cu mulţi ani după eliberarea deţinuţilor, sunau aşa:

„Tu fost de-al lor şi ei de-ai tăi, aşa că tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, şi baţi la cur la ei, da’ ei nu trebuie ştie că noi pus la cale asta”. Aşa că îi organizase pe cei mai „concesivi” în cluburi: club pentru intelectuali şi club pentru ţărani.

Or, la clubul pentru ţărani, cei care-l ascultaseră pe Petre Țuțea nu voiseră să vină. Că doar fusese „năprasnic” popa care-i „spovedea pe unde apucă”!

Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi şi le vorbea chiar complicat, după prea complicata lor înţelegere. Clar însă. Şi atât de clar încât, nu o dată, ţinu să asiste şi colonelul la discuţii.

Tema pentru autoanaliza nu ştiu cărui „conştient” era: greşeala politicii legionare.

După expunere însă, când Nea Petrică luă cuvântul, „acuzând” – chipurile! – Legiunea, îi făcu acesteia un elogiu de rămase Crăciun cu gura căscată. Şi nu se putu abţine să nu zică:

– Domnule Țuțea, până a nu te cunoaşte, tare aş fi vrut să te omor. Dar acum, n-aş mai putea-o face!

– Riscurile cunoaşterii adânci, domnule colonel! îi răspunse Țuțea zâmbind. Ce să-i faci, dacă suntem amândoi Români?

Şi Crăciun mai făcu ceva: îi dădu voie să umble liber prin închisoare, la orele când cei „înţelegători” erau aşteptaţi la cluburi. Ba-i dădu şi un secretar, pe nea Ghinea, ca să-l ajute să scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Țuțea nu refuza făţiş, dar nici nu scrise un rând.

– De ce ne stai împotrivă, domnule Țuțea? îl întrebă o dată colonelul Iacob, adjunctul lui Crăciun. Dumneata care ştii atât de multe şi-ţi umblă limba-n gură de pici tot în picioare?

Atât aştepta şi nea Petrică: să-l provoace cineva la discuţie şi mai ales să-i pună întrebări. Răspundea de nu-l mai putea uita niciodată cel care-i punea întrebarea.

Şi, nevoind să-i scape nici Iacob fără un răspuns, începu – motivându-şi neconformismul, opoziţia şi neadaptarea la împrejurări – să-i spună că „cei ce se scaldă cu plăcere în fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstanţe, adică din conformism, domnule Iacob, atitudine specifică ploşniţelor. Aşa se numeşte asta!”.

– Numai că atunci suferi şi consecinţele inadaptabilităţii, domnule Țuțea! îi zise Iacob, adresându-i-se politicos – conform indicaţiilor superiorilor, care înlocuiseră cuvântul „bandit” cu cel de „domn”.

– Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta mă opun şi intru în temniţă. Că altfel, ce-aş fi? Un simplu animal adaptabil. Şi nu mi-ar fi convenit. De altfel, în lupta politică majoră, omul care se angajează în ea oscilează între eroism şi laşitate, ajungând apoi unde am ajuns şi eu, adică la carceră, la izolare şi la douăzeci de ani de temniţă: preţul candidării la postura istorică de erou. Dar nu vă fie teamă de eroi, pentru că şi ei dispar în fluviile imanente ale istoriei!

– Şi atunci?

– Atunci îţi mai rămâne o singură posibilitate pentru ieşirea din anonimat: sfinţenia. Şi Sfântul nu se topeşte decât în absolut.

– Aha! D-aia dumneavoastră, legionarii, căutaţi să ajungeţi acolo!

– Dacă ne dă mâna, domnule colonel! încheie Tutea.

Administraţia penitenciarului de la Aiud avea să mai vadă şi să mai audă multe! Mai ales din gura lui Petre Țuțea! Ocaziile se iveau la tot pasul.

Acuzându-l cineva, o dată, de genialitate – din pricina căruia îşi permitea să spună tot ce spunea, pe la toate colţurile -, el dădu din umeri.

– Mare brânză şi geniile! În faţa lui Dumnezeu nu există genii; geniile sunt veri primari cu idioţii, beneficiind de aceleaşi considerente şi unii, şi alţii.

– Şi noi? Noi, domnule Țuțea? Noi, Crăciun şi Iacob, ce-om fi?

– Ca şi noi, doar instrumentele Sale.

– Şi atunci, de ce vreţi să ne distrugeţi? întrebă imprudent un adjutant din administraţie, care asistase la discuţie.

– Nu noi pe dumneavoastră, ci invers: dumneavoastră pe noi! îi răspunse Țuțea. Şi ar fi bine să nu uitaţi încă un lucru: că dumneavoastră vă definiţi prin noi, nu noi prin dumneavoastră.

– Cum vine asta?

– Cum v-am spus; pentru că, într-o relaţie de adversitate, un termen – ca dumneavoastră, de pildă – nu capătă dimensiunea dorită decât în funcţie de cea pe care o are adversarul cu care se luptă.

– Adică, domnule?

– Adică, simplu: nu eşti mare decât în măsura în care adversarul e şi mai mare decât tine. Altfel, ce merit ai mai avea, în competiţie cu unul mai mic decât tine? Aţi înţeles?

Dar pentru ca să nu se nască cine ştie ce resentimente, tot el îi asigură pe cei ce-l ascultaseră că-n pofida celor pătimite în urma neconformismului său istoric, el n-ar fi în stare să acuze pe nici un frate al său de etnie că l-a asuprit.

– Şi ştiţi de ce, domnilor? Ca să nu fie jignit poporul român. Iar dacă asta s-a întâmplat totuşi, eu nu voi spune niciodată că am fost torturat ca român, ci ca ungur, neamţ sau jidov; ca orice, doar ca român nu!

Şi mulţi râdeau de el, nu însă şi cei ce-i înţelegeau slăbiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului român. De aceea, în desele sale elanuri, îl considera şi ca„marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ”.

Deși, uneori, după ani și ani, mai mult sau mai puțin bolnav fiind, se căina cumplit c-a suferit treisprezece ani de temniță pentru ”un popor de idioți”. La ananghie, câte nu-i scapă omului! Și nea Petrică Țuțea nu se excludea din categoria de om. Dar cum își revenea, își aducea aminte că fără un Ștefan cel Mare sau un Vlad Țepeș, România, în istoria ei, n-ar fi fost decât ”o pajiște cu miei cuminți”. Lui Țepeș, revenindu-i meritul de a fi coborât morala absolută în viața românilor, prin țepele înfipte în fundul infractorilor. ”Că dormeai – mai ziceai el râzând – cu punga de bani de aur la cap și-ți era frică să nu ți-o furi singur de la ceafă”.

Mureau de bucurie țăranii, auzindu-l; mureau și intelectualii de oful a cine știe ce păcate nemărturisite… Ce-i păsa lui de ei, din moment ce erau toți români, frați de-un sânge cu el? (…)

[În urma decretului nr. 411/1964, de eliberare generală a deținuților politici], în faţa podiumului ridicat în curtea penitenciarului, de pe care Petre Țutea trebuia să-şi ţină cuvântarea de adio – care, pentru alţii, era autoanaliza – fuseseră aduşi, în zeghe, toţi deţinuţii Aiudului. Şi cei din Zarcă, cu zeghea-n cap, şi cei pregătiţi pentru eliberarea înainte de termen, cu bocceaua în spinare.

Nelipsită de la „spectacol” nu putea fi nici administraţia închisorii, prezentă pe podium, cu tot alaiul „educatorilor”: colonelul Crăciun, Iacob, adjunctul lui, ofiţerii politici, toţi gardienii şi doctorul închisorii.

– Domnilor! îşi începu Petre Tutea discursul. Aş vrea să se ştie – şi vă rog, domnule colonel, să comunicaţi asta şi celor de la minister – că nu noi, cei robiţi aici, facem cinste poporului român cu suferinţa noastră, ci el ne face nouă cinstea de a suferi pentru el. Şi are acest drept, pentru că-i încărcat de glorie. E marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ.

Toate şi toţi au trecut peste el şi el a rămas acelaşi. Are cea mai unitară limbă, expresie a firii sale unice între popoarele ce l-au înconjurat, călcat, şi-l înconjoară încă.

A fost sub turci şi nu s-a turcit. A stat cu slavii şi nu s-a slavizat. Păgânii l-au năpădit şi nu s-a păgânit. Împănat a fost cu nemţi şi cu unguri şi pe toţi i-a înghiţit. Şi nimănui care i-a călcat pragul nu i-a rămas dator.

I-a împrumutat Romei antice columna de susţinere, sângele şi limba, vorbindu-i frăţeşte, dar de la obraz. O limbă cu virtuţi complete poate fi un vehicul pentru tot ce se întâmplă spiritual în specia Om. Prin ea, noi, cei de azi, putem fi vulturi sau cântăreţi în strană. N-am marcat universalitatea cu cine ştie ce născociri şi isprăvi, dar, datorită lucidităţii, ne-am dat foarte bine seama atât de limite, cât şi de neputințe. Prin fire şi limbă, L-am primit însă şi pe Dumnezeu şi tot prin ele L-am înţeles. De aceea, azi şi un simplu popă de-al nostru de ţară, din Bărăgan de pildă, atunci când se armonizează cu dangătul clopotelor liturgice, face cât o întreagă Academie. Şi tot de aceea şi elitele noastre morale, ca legionarii lui Corneliu Codreanu, sunt mai presus decât cele intelectuale. De unde şi problema Bisericii noastre pe care, dacă nu o situăm deasupra statutului intelectual, zadarnic încercăm să facem ce vrem, de unii singuri. După cum şi dacă-n marea noastră Poveste, am despuia scuturile voievozilor de crucile de pe ele, zero ne-ar fi Istoria. Că doar nu pentru ridicarea nivelului de trai s-au bătut ei! Aşa că la noi, Istoria s-a făcut odată cu Biserica. Şi nimeni, în această Istorie a noastră, n-a sprijinit şi susţinut Biserica precum a sprijinit-o şi a susţinut-o Mişcarea Legionară. Ştiau ei, legionarii, ce ştiau! Că orice am face noi, cei de azi, fără Ea, ar fi mai puţin important decât ceea ce am face trăind prin Ea şi pentru Ea. De aceea am eu certitudinea invincibilităţii poporului nostru. Căci aşa cum a ieşit din impasurile trecute, tot aşa va ieşi şi din cele prezente şi din cele ce vor mai veni. Virtuţile sale, daruri cereşti, îl vor ajuta. Şi când mulţi dintre cei de azi nu vor mai fi împrejur, noi încă vom dăinui, chiar murind acum pentru el.

– Mai ştii?! îi făcu colonelul Crăciun un semn discret adjunctului său. Că ăştia…

– S-o creadă ei! răspunse Iacob. Să moară mai întâi, cum zice bătrânul, şi-o să mai vedem noi…

– O să vedem, o să vedem, Iacobe! Dar ăştia nici morţi nu se învaţă minte…

– Da, dar cu toate autoanalizele făcute, ce mai sunt ei pentru noi? Cadavre vii! Strigoi! Și de strigoi, cine să se teamă?

– Hm… Mai știi?… răsuflă Crăciun, nu prea sigur pe sine.

Și ”ședința” cu camarazii legionari luă sfârșit.

Într-un W.C. comun, dintr-un cotlon din curtea închisorii, câțiva preoți tot mai vorbeau pe șoptite:

– Grozav, Țuțea ăsta! zicea unul.

– Da, frate! Și ce curaj pe el! Pentru asta, patriarhul ar trebui să-i facă statuie.

– Statuie, nu cred. Dar o icoană mare, da. Că mie, pe când vorbea, mi s-a părut, ba am și văzut, un porumbel ce i se pogorâse deasupra capului.

– Păi atunci, chiar că merită! întări altul părerea colegului său.

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși, Editura Vremea, București, 2008, pp. 149-153, 164-166)

Părintele Cleopa Ilie – O cascadă de har

Pr. Ilie Cleopa

„Tocmai în aceasta constă taina credinței în Dumnezeu. Tocmai aceasta o face să fie puternică, tare, frumoasă, mântuitoare și vesnică. Să fii lovit și tu să-i săruți pe chinuitori! Să fii condamnat la moarte și tu să te bucuri! Să fii ucis pentru Hristos și tu să ierți pe toți!”

Părintele Cleopa este un cioban vânjos, aspru, care a crescut în mănăstire şi a ajuns cea mai respectată figură a ascetismului şi spiritualităţii ortodoxe. Nimeni nu-i este asemenea. Cu o minte strălucită, cu o memorie fabuloasă, cu un suflet uriaş, cu un dar deosebit al vorbirii, acest cioban a devenit o sinteză vie a tuturor Sfinţilor şi Părinţilor răsăriteni.

ilie-cleopa-cu-oile-schitul-cozancea

Este o cascadă de har, de înţelepciune şi putere, ce se revarsă prin rugăciune puternică şi prin cuvânt insuflat de Duhul Sfânt. Nu există un duhovnic mai deplin ca el. Este o personalitate impresionantă, vestită şi peste hotare, căci unii străini au venit să îl întrebe ce-i harul. Dar harul este viu în el, lucrează şi emană din el. În simplitatea lui nu străluceşte decât harul Duhului Sfânt. Este uimitor.

Deşi nu a ajuns în temniţă, a stat ascuns într-un bordei din munţi în toţi acei ani ai furiei ateiste, căci Securitatea îl suspecta de legături cu “Rugul Aprins”.

Părintele Cleopa este dovada vie a omului mistic. Este o personalitate întreagă, puternică, profund umană. Om cu adevărat om. Sfântul umblă printre noi – acesta este sentimentul pe care îl încerci în preajma părintelui Cleopa.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 327-328)

Părintele Cleopa Ilie la începutul regimului comunist

Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la naşterea celui care a fost duhovnicul Moldovei şi al întregii Românii într-o perioadă de mari încercări pentru poporul român. Ridicat duhovniceşte sub ocrotirea egumenului Ioanichie Moroi, care avea experienţa trăirii athonite, fratele Constantin, mai apoi călugărul Cleopa Ilie, a devenit unul dintre reperele spiritualităţii româneşti atunci când monahismul românesc avea nevoie de revigorare şi întărire pentru perioada ce avea să urmeze.

Încă din vremea scurtei păstoriri a Mitropoliei Moldovei, Justinian Marina a văzut în Cleopa Ilie un bun administrator de mănăstire şi stareţ, deopotrivă. A urmat alegerea mitropolitului Justinian ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, într-un moment în care noul regim politic trecea la schimbări profunde în societatea românească. Biserica nu putea ignora şi accepta toate acestea şi iată că patriarhul Justinian se vede implicat în multe momente care vor marca misiunea Bisericii. În această perioadă, duhovnicul Cleopa de la Sihăstria se va confrunta cu primele provocări ale regimului comunist şi pe care cu smerenie şi înţelepciune le va depăşi. Izvoarele orale, surprinse în Patericul alcătuit de părintele Ioanichie Bălan, ne vorbesc despre o reţinere la Siguranţa comunistă a părintelui Cleopa, la sfârşitul primăverii lui 1948, după cum însuşi el mărturisea:

„În ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai) ţineam predică şi am zis: „Să dea Dumnezeu ca şi conducătorii noştri de acum să fie ca Sfinţii Împăraţi, ca să-i pomenească Biserica în veac!”” Atunci unul din popor m-a şi înregistrat şi nici n-am apucat să-mi scot veşmintele, că a venit o maşină şi mi-au zis să merg cu ei. M-au dus la Tg. Neamţ şi acolo m-au pus într-un beci care nu avea decât pat de ciment. Apoi, m-au anchetat timp de cinci zile, ţinându-mă fără apă şi fără mâncare. Pe urmă mi-au dat drumul”.

La puţin timp, se consemnează în acelaşi izvor, dar nu şi în documentele Securităţii, cum „un creştin binefăcător i-a spus în taină” să se retragă pentru puţin timp fie în munţi, fie în altă parte. La sfatul duhovnicilor, părintele Cleopa a luat calea muntelui, vreme de şase luni, pentru a sta în zona „Piciorul cucului” şi unde primea cele necesare de la fraţi din obşte şi îşi săvârşea pravila. Perioada de retragere în munţi a durat până „a fost readus în mănăstire”, consemnează izvoarele duhovniceşti, ceea ce presupune, la prima vedere, că cineva dintr-o autoritate bisericească înaltă intervenise pentru el.

Nu ştim cine din Biserică a intervenit pentru părintele Cleopa. Însă, după acest moment, în toate încercările la care a fost supus, de fiecare dată când autorităţile comuniste au încercat arestarea sa, părintele Cleopa a fost protejat de patriarhul Justinian Marina, care în anul 1949 îi dăduse misiunea de a reorganiza mănăstirea voievodală de la Slatina şi de a oferi monahismului românesc vieţuitori cu aleasă trăire duhovnicească.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

Părintele Cleopa Ilie de la Sihăstria în documentele Securităţii

Un astfel de subiect a mai fost abordat, însă, de fiecare dată, se pare că este inepuizabil, atâta vreme cât găsim mărturii noi în arhivele fostelor organe de represiune. O perioadă mai puţin abordată este cea după revenirea părintelui Cleopa în mănăstirea sa de metanie după al treilea refugiu în munţi şi amnistierea deţinuţilor politici în anul 1964. Mănăstirea Sihăstria trecuse prin pericolul de a fi desfiinţată, însă, probabil, înţelepciunea părintelui Paisie Olaru şi-a spus cuvântul, acest aşezământ fiind transformat într-un azil de călugări bătrâni.

Cu toate acestea, în anii ’70, Sihăstria a reînceput să devină un aşezământ monastic cercetat continuu de pelerini, situaţie care a dat de gândit autorităţilor comuniste. Acestea încercau să minimalizeze importanţa duhovnicească a Sihăstriei, atât prin interzicerea intrării în monahism a tinerilor, cât mai ales prin supravegherea continuă şi chiar adaptarea la timpurile moderne, secularizante, şi la mersul politic al ţării. Totodată, pentru că era căutat permanent de credincioşi, părintele Cleopa era marginalizat, obligat să nu primească pe nimeni şi să stea numai în chilia sa. Era urmărit de Securitate, pentru a stabili dacă face „propagandă mistică”, mai ales că se declarase împotriva „ştiinţei şi culturalizării cetăţenilor patriei”, prin afirmaţii conform cărora „teatrul, televiziunea şi cinematograful ar fi dăunătoare vieţii spirituale a credincioşilor”.

Ulterior, organele de represiune au luat măsura „avertizării” părintelui Cleopa, pentru ca un an mai târziu, sursa „Neagu” a Securităţii să noteze: „În ultimul timp, părintele a început să se mai potolească, în sensul că nu mai boicotează ca în mănăstire să se mănânce carne, că s-au instalat telefon, televizor şi altele. În ce priveşte predicile a fost atenţionat de stareţul mănăstirii să predice ceea ce se cuvine fără a mai răstălmăci şi exemplifica în fel şi chip pildele şi alte citate din Evanghelie. Pentru a nu mai predica de fiecare dată cu ocazia slujbelor, s-a reglementat serviciul la biserică prin rotaţie cu toţi preoţii. Totuşi, nu a renunţat definitiv la concepţiile lui mistice şi continuă să întreţină relaţii cu fosta conducere a mănăstirii: Ioanichie Bălan, Caliopie Apetri, Oanele Victorin”.

Un an mai târziu, într-o caracterizare a Securităţii, despre părintele Cleopa se spunea: „A scris multe materiale de propagandă mistică. De către enoriaşii din partea locului este cunoscut ca un făcător de minuni, cel mai bun duhovnic”; „se bucură de mare popularitate, cu multă influenţă atât în rândul călugărilor, cât şi al cetăţenilor care au auzit de el chiar din diferite localităţi din ţară”; în jurul lui gravitează „elemente cunoscute cu trecut politic – foşti legionari, condamnaţi, mistici”.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

A doua retragere în munţi a stareţului Cleopa (între anii 1952-1954)

ilie-cleopa-si-ioanichie-balan

Pânã în primãvara anului 1952, Mãnãstirea Slatina a înflorit mult, numãrându-se printre cele mai organizate mãnãstiri din tara noastrã. Acum avea peste 80 de vietuitori, dintre care 60 erau tineri. Credinciosii veneau în sãrbãtori sã asculte sfintele slujbe si predica Pãrintelui Cleopa, care misca inimile tuturor. Astfel toate se desfãsurau în pace si cu bunã rânduialã. Însã Pãrintele Cleopa spunea în tainã cãtre ucenicii sãi:

”Eu sunt numai cu trupul aici la Slatina, dar cu sufletul sunt tot acolo la Sihãstria, unde m-am cãlugãrit si am trãit atâtia ani”.

Diavolul însã, care nu doarme niciodatã, nu putea rãbda buna nevointã si armonia monahilor din Mãnãstirea Slatina. De aceea a îndemnat securitatea de atunci sã facã o anchetã amãnuntitã în obstea acestei mãnãstiri. Sosind noaptea,organele de securitate au venit într-un numãr mare, au cercetat si amenintat pe staret si pe cei mai de seamã din mãnãstire. La urmã au retinut pe câtiva dintre ei, în frunte cu Pãrintele Cleopa, Ieromonahul Arsenie Papacioc si fratele Constantin Dumitrescu.

Ducându-i la Fãlticeni, i-au anchetat toatã noaptea. Atunci Pãrintelui Cleopa i se reprosa:

”Dumneata sabotezi economia nationalã si spui cã astãzi este Gheorghe, si mâine Vasile si este sãrbãtoare, iar oamenii pun tapina jos si nu mai lucreazã!”

Pãrintele Cleopa însã le rãspundea:

”Cum sã nu spun cã este sãrbãtoare, dacã este scrisã în calendar de Sfânta Bisericã?”

La sfârsit i-au spus pãrintelui sã nu mai facã propagandã religioasã si i-au dat drumul. Ajungând noaptea la mãnãstire, Pãrintele Cleopa s-a spovedit la duhovnicul sãu si, cu sfatul lui, s-a retras în tainã, împreunã cu Ieromonahul Arsenie Papacioc, în Muntii Stânisoarei si în alte locuri necunoscute de noi, pânã s-au linistit tulburãrile de la Slatina. Unul altuia se spovedeau si aveau Sfintele Taine cu ei, din care se împãrtãseau la douã-trei sãptãmâni, ei nefiind împreunã tot timpul. Au stat ascunsi multã vreme în pãdurile din preajma satelor Negrileasa si Ostra, adãpostindu-se la o stânã pãrãsitã si primind alimente odatã pe lunã de la un bun crestin, pe nume Straton.

Multi lupi erau atunci prin Muntii Stânisoarei, dar cei care le aduceau de mâncare nu se temeau de ei, pentru rugãciunile celor doi pustnici tãinuiti.

Dupã întoarcerea sa la Sihãstria, Pãrintele Cleopa povestea uneori momente din pribegia sa în munti:

”Când eram prin pãdure, pribeag, mã mai cercetau ”prietenii” mei, care erau acestia: mos martin si vicleana vulpe. Cu ”mosul” scãpam mai ieftin. Când îl auzeam mormãind, îi aruncam câte un cartof si pleca; dar cu vulpea nu era tot asa. Ea venea noaptea pânã la usa bordeiului si dacã, din întâmplare, uitam ceva de mâncare afarã, bucuria ei. Avea ea grijã!Odatã am uitat ceaunul în care fãceam mâncare. Mai avea ceva în el. A venit vulpea fãrã nici o rusine si a început sã mãnânce. Eu am vãzut-o pe ferestruicã si am iesit afarã. Ea, când m-a vãzut, a dat sã fugã, dar toarta ceaunului i-a cãzut dupã cap. Acum nu-mi era de mâncare, îmi pãrea rãu de ceaun, cã nu mai aveam în ce sã fac mâncare. Fugeam dupã ea si strigam: ”Lasã ceaunul!…” Dar ea, tot vicleanã. S-a apropiat de o creangã, a agãtat ceaunul, a scos capul si a fugit. Eu am fost bucuros cã mi-a rãmas ceaunul!”

(Arhim. Ioanichie Bălan – Viaţa părintelui Cleopa Ilie)

Pãrintele Cleopa a fost un om al rãbdãrii

ilie-cleopa-stand-pe-banca

Pãrintele Cleopa a fost un om al rãbdãrii si al îndelungii-rãbdãri în toatã viata sa.

Cãci numai prin rãbdare, statornicie si rugãciune a reusit sã creascã atâtea suflete pentru Hristos si a povãtuit ani de zile mãnãstirile încredintate lui.

Fiind urmãrit si supravegheat de securitate, el nu se temea, nici nu ura pe nimeni, cãci avea în sufletul sãu pe Hristos si stia cã fãrã rãbdare, fãrã rea pãtimire si ispite nu ne putem mântui. De aceea, când vreun pãrinte venea la el tulburat si-i cerea sfat, el îi amintea cuvintele marelui duhovnic Vichentie Mãlãu, care zicea adeseori ucenicilor sãi:

”Ascultã frate: rãbdare, rãbdare, rãbdare… Si când ti se va pãrea cã ai sfârsit-o, o iei de la capãt: rãbdare, rãbdare, rãbdare…

Rãbdare pânã la usa mormântului. Rãbdare pânã la sfârsit, nu pânã la prãsit!”

(Arhim. Ioanichie Balan – Viaţa părintelui Cleopa Ilie)

În beci la securitate

Spunea bãtrânul:

”Odatã am fost arestat de securitate la Mãnãstirea Slatina si apoi dus la Fãlticeni. Aici am fost bãtut si bãgat într-un beci în care ardeau câteva sute de becuri. Toti care intrau acolo, ieseau aproape nebuni. M-au bãgat si pe mine, ca sã-mi pierd mintile. Nu mai vedeam cu ochii si nu mai puteam de cãldurã. Atunci mi-am coborât mintea în inimã cu rugãciunea lui Iisus.

Dupã o orã m-au scos si s-au mirat toti cã încã mai vorbeam si mergeam fãrã sã mã tinã nimeni”.

(Arhim. Ioanichie Balan – Viaţa părintelui Cleopa Ilie)

via Fericiti cei Prigoniti

 

Comunicatul lui Dan Boghiu, ultim supraviețuitor al Consiliului Politic al Mișcării Legionare din exil

Am primit la redacție  comunicatul Comandantului Legionar Dan Boghiu, ultim supraviețuitor al Consiliului Politic al Mișcării Legionare din exil, emis la împlinirea a 80 de ani de la cumplita crimă de la Tâncăbești. Comunicatul a fost citit și de la Tâncăbești, în timpul ceremoniei religioase de pomenire a lui Corneliu Codreanu, în ziua de 24 noiembrie a.c.. Îl redăm integral:

80 de ani de la asasinarea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu

Camarazi,

30 noiembrie 1938: zi de Doliu Național.

Să ne rugăm lui Dumnezeu!
Să ne gândim la Căpitanul nostru! Să ne ridicăm cu gândul la sufletele martirilor asasinați în Pădurea Tâncăbești în această noapte!
Toți martirii, Prezent !
Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul
Nicolae Constantinescu
Doru Belimace
Ion Caranica
Ion Caratănase
Iosif Bozântan
Ștefan Curcă
Ion Pele
Grigore Ion State
Ion Atanasiu
Gavrilă Bogdan
Radu Vlad
Ștefan Georgescu
Ion Trandafir toți legionarii executați în această noapte.

Au trecut 80 de ani de la această neuitată, nefastă amintire rămasă în istorie, unul dintre cele mai fioroase asasinate politice care au avut loc în secolul trecut în țara noastră, ordonat fiind de un rege dement care dorea sfârșitul unui mit: Mișcarea Legionară.

Regele și camarila lui văzând rezultatul ultimelor alegeri cu rapida ascensiune a Mișcării Legionare au decis eliminarea ei apelând la cea mai josnică metodă: crima.

O țară întreagă a fost șocată de știrea perfidei execuții.
Ani de-a rândul a fost descrisă în amănunte această execuție: sufocare prin ștreang și apoi în neînsuflețitele trupuri tras un glonte în ceafă spre a simula o „fugă de sub escortă”… conform comunicatului oficial.

În 1939 s-a încercat încă o decapitare a Mișcării elitelor în 22 septembrie. Istoria nu uită și în 1940, Mișcarea Legionară a reușit, cu Horia Sima, alungarea de la putere a clicii asasinului rege și a anturajului lui, deshumarea osemintelor eroilor noștri, când lespedea de beton a fost ridicată și a avut loc o renaștere națională.

Astăzi se împlinesc 80 de ani. Nu am uitat și nu vom uita niciodată! Credința fără limite va persevera în generațiile care vor veni, la fel și doctrina legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu, pe care ne-a lăsat-o ca sfântă moștenire!

Trăiască Legiunea și Căpitanul !

Dan Boghiu

Comandant Legionar

Membru în Consiliul Politic al Mișcării Legionare

Membru în comitetul de construcție al Monumentului Moța Marin

CENTENARUL MARII UNIRI

UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA

1291199786_ips-iuliu-hossu_vestitorul

Transilvania a fost a treia provincie care s-a unit cu patria-mamă. Unirea Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii.

La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbuşirii Dublei Monarhii, Ungaria îşi proclamă independenţa, incluzând în teritoriul său şi Transilvania. În aceste condiţii, fruntaşii Partidului Naţional Român şi românii din Partidul Social Democrat înfiinţează Consiliul Naţional Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie 1918, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistiţiul cu Antanta, fixând o linie de demarcaţie, care lăsa sub controlul Ungariei nordul şi centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul Serbiei. În aceste condiţii, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 o Adunare Naţională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegaţi.

Alba Iulia fusese aleasă de către Consiliul Naţional Român Central, pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc din Transilvania, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, pentru două pricini. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Selimbăr, îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia în fruntea unui alai măreţ. Ea a fost Capitala strălucitului domn în timpul scurt cât el reuşise să săvârşească cea dintâi unire a Ţărilor Române. La 1784, pe acelaşi platou al Cetăţii, marii mucenici ai neamului, Horia şi Cloşca, sufereau supliciul frângerii pe roată, pentru că avuseră curajul să ceară o viaţă mai bună pentru neamul lor.

Amândouă aceste date istorice erau adânc săpate în inimile românilor. Erau două etape importante în drumul greu spre mântuire. Duhurile marilor înaintaşi şi mucenici ai libertăţii şi unirii românilor vor lumina gândurile celor strânşi aici si-i vor face vrednici de înalta lor chemare.

Pregătirea politică a Adunării a întâmpinat dificultăţi. Şedinţele preparatoare din cele două zile, care au precedat Adunarea, au fost foarte însufleţite. Discutându-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul, la care se adăugaseră şi delegaţii sosiţi din Bucovina şi Basarabia, susţineau unirea fără condiţii. Socialiştii, lucrând sub influenţa Budapestei, cereau republica şi-şi exprimau temerea de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă s-a stabilit o înţelegere, renunţându-se la toate părţile la punctele de vedere prea intransigente şi adoptându-se formula unei autonomii provizorii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de tranziţie, deoarece “nu se poate ca într-o singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche şi să înfăptuim una nouă”. Deci, nu e vorba de a pune condiţii la Unire, ci a constata necesitatea unei epoci de tranziţie.

Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate.

Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular, era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Spectacol simbolic şi instructiv: cortegiile entuziaste ale românilor ce umpleau drumurile spre Alba Iulia se încrucişau cu coloanele armatei Mackensen care, umilite şi descurajate, se scurgeau pe căile înfrângerii spre Germania.

Mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc.

În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.

Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Ştefan Cicio Pop arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiş expune trecutul plin de suferinţe şi de glorie al naţiunii române de pretutindeni şi necesitate Unirii, Iuliu Maniu explică împrejurările în care se înfăptuieşte Unirea , iar socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a muncitorimii române, care se simte una cu întreg neamul românesc.

Rezoluţia Unirii e citită de Vasile Goldiş: “Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”

Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplină libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte ca Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române, şi în sfârşit exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei.

La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită!

Delegaţii participante la Marea Adunare de la Alba Iulia

 Imagini pentru DelegaÅ£ii participante la Marea Adunare de la Alba Iulia:

Imagini pentru Delegaţii participante la Marea Adunare de la Alba Iulia:

Imagine similară

Imagini pentru Delegaţii participante la Marea Adunare de la Alba Iulia:

DECLARAŢIA DE LA ALBA IULIA

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare de la Alba Iulia a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului la Regatul Român. Această decizie a fost făcută publică prin Declaraţia de la Alba Iulia:

Rezoluţiunea
Adunării Naţionale de la Alba Iulia
din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

Imagine similară


I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

  1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
  2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
  3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
  4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
  5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
  6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.


IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

  

Episcopul Iuliu Hossu dă citire Declaraţiei de la Alba Iulia

  Imagine similară

Textul declaraţiei

Membrii Marelui Sfat Naţional Român aleşi în Adunarea de la Alba lulia, la 1 decembrie 1918

Membrii Episcopatului:

Ioan I. Popp, episcopul Aradului
Dr. Demetriu Radu, episcop, Oradea Mare
Dr. Miron E. Cristea, episcop, Caransebeş
Valeriu Frenţiu, episcop, Lugoj
Dr. Iuliu Hossu, episcop, Gherla
Dr. Vasile Suciu, prep-vicar-arhiepisc., Blaj
Romul R. Ciorogariu, vicar, Oradea Mare
Romul Marchiş, vicar, Cărei Mari

Membri aleşi:

Dr. Iuliu Maniu, avocat, Blaj
Dr. Ioan Pop, avocat, Alba Iulia
Dr. Laurenţiu Pop, avocat, Abrud
Dr. Dănilă Sabo, avocat, Blaj
Dr. Izidor Marcu, canonic, Blaj
Dr. Alexandru Nicolescu, canonic, Blaj
Ioan Teculescu, protopop, Alba Iulia
Dr. Ioan Marciac, avocat, Alba Iulia
Dr. Emil Pop, avocat, Uioara
Dr. Zaharie Muntean, avocat, Alba Iulia
Dr. Ionel Pop, avocat, Blaj
Dr. Alexandru Fodor, medic, Alba Iulia
Dr. Alexandru Borza, avocat, Abrud
Dr. Gavril Precup, profesor, Blaj
Vasile Goldiş, secretar consistorial, Arad
Dr. Ştefan C. Pop, avocat, Arad
Dr. Ioan Suciu, avocat, Ineu
Dr. Cornel Iancu, avocat, Arad
Dr. Iustin Marşieu, avocat, Arad
Dr. George Popoviciu, avocat, Chişineu
Sava Raicu, director de bancă, Arad
Iuliu Grofşorean, învăţător, Galşa
Dr. Vasile Avramescu, avocat, Maria-Radna
Dr. Romul Veliciu, avocat, Arad
Dr. Emil Monţia, avocat, Şiria
Dr. Sever Miclea, avocat, Arad
Dr. Aurel Gozda, avocat, Buteni
Dr. George Crişan, avocat, Arad
Dr. Mihaiu Mărcuş, avocat, Giula
Dr. Aurel Lazar, avocat, Oradea Mare
Dr. Ioan Ciordaş, avocat, Beiuş
Dr. Iuliu Chiş, avocat, Marghita
Dr. Andreiu Ilea, avocat, Tinca
Petru E. Pap, protopop, Beiuş
Dr. Coriolan Pap, director de bancă, Oradea Mare
Victor Pap, protopop, Holod
Dr. Vasile Chirvai, profesor, Oradea Mare
Dr. Vasile Saftu, protopop, Braşov
Dr. Tiberiu Brediceanu, director de bancă, Braşov
Petru Popoviciu, proprietar, Braşov
Pompiliu Dan, înv., director, Zărneşti
Axente Baciu, profesor, Braşov
Dr. Voicu Niţescu, avocat, Braşov
Dr. Iosif Blaga, director gimnaziu, Braşov
Mihaiu Popoviciu, proprietar, Braşov
Dr. Valeriu Branişte, publicist, Lugoj
Dr. Caius Brediceanu, avocat, Lugoj
Antoniu Mocioni, mare proprietar, Bulci
Ionel Mocioni, mare proprietar, Căpâlnaş
Dr. George Dobrin, avocat, Lugoj
Andreiu Ghidiu, protopop, Caransebeş
Dr. Petru Barbu, profesor, Caransebeş
Dr. Alexandru Coca, avocat, Sasca
Dr. Petru Cornean, avocat, Oraviţa
Dr. Aurel Vălean, avocat, Lugoj
Dr. Mihaiu Gropşian, avocat, Oraviţa
Dr. Ioan Nedelcu, avocat Oraviţa
Dr. Alexandru Morariu, avocat, Caransebeş
Dr. Avram Imbroane, diacon, Lugoj
Uroş Pătean, econom, Nădlac
Dr. Gavril Tripon, avocat, Bistriţa
Dr. Vasile Pahone, avocat, Bistriţa
Dr. Victor Onişor, avocat, Bistriţa
Dr. Laurenţiu Oanea, avocat, Năsăud
Dr. Alexandru Haliţă, avocat, Năsăud
Dr. Augustin Tătar, protopop, Ditrău
Dr. Petru Musca, medic, Ciuc
Dr. Eugen Bran, avocat, Lechinţa
Dr. Emil Haţiegan, judecător, Cluj
Dr. Valentin Poruţiu, avocat, Cluj
Dr. Ilie Dăianu, protopop, Cluj
Ioan Pop, protopop, Morlaca
Dr. Sever Dan, avocat, Mociu
Dr. Andrei Pop, avocat, Huedin
Vasile Coste, învăţător pensionar, Cluj
Nicolae Borzea, protopop, Făgăraş
Dr. Nicolae Şerban, avocat, Făgăraş
Dr. Ariton Pralea, avocat, Şercaia
Dr. Octavian Vasu, avocat, Făgăraş
Vaier Comşa, preot, Copăcel
Dr. Ioan Mihu, mare proprietar, Vinerea
Dr. Aurel Vlad, avocat, Orăştie
Dr. Petru Groza, avocat, Deva
Francisc Hossu-Longhin, avocat, Deva
Vasile Demian, protopop, Brad
Dr. Iustin Pop, avocat, Deva
Dr. Ştefan Rozvan, avocat, Ilia
Dr. Silviu Dragomir, profesor, Sibiu
Dr. Victor Bontescu, avocat, Haţeg
Ioan Moţa, paroh, Orăştie
Vasile C. Osvadă, director de bancă, Hunedoara
Leo Man, egumen, Prislop
Dr. Vasile Chindriş, avocat, Sighet
Ioan Doroş, protopop, Satu-Slatina
Dr. Salvator Jurca, avocat, Sighet
Simeon Balea, preot, Săpânţa
Dr. Vasile Filipciuc, cand. de adv., Petrova
Ionel Comşia, mare comerciant, Sălişte
Dr. Ioan Harşia, avocat, Reghin
Dr. Iosif Popescu, avocat, Reghin
Vasile Suciu, învăţător, Archita
loan Vătăşan, preot, Archita
Nicolae Barbul, proprietar, Mocira
Dr. Ioan Erdelyi, avocat, Budapesta
Zenovie Pâclişan, profesor, Blaj
Dr. Teofil Dragoş, avocat, Baia Mare
Constantin Lucaciu, preot, Dorolţ
Dr. Aurel Nilvan, avocat, Şomcuta Mare
Dr. Ilie Carol Barbul, avocat, Sătmar
George Pop de Băseşti, proprietar, Băseşti
Dr. Coriolan Steer, avocat, Tăşnad
Dr. Cassiu Maniu, avocat, Şimleu
Iuliu Coroian, Şimleu
Dr. Alexandru Aciu, director de bancă, Şimleu
Dr. Victor Deleu, avocat, Şimleu
Traian Trufaş, preot, Zalău
Dr. Augustin Pintea, avocat, Crasna
Dr. Teodor Mihali, avocat, Dej
Dr. Liviu Mişca, avocat, Dej
Dr. Octavian Domide, canonic, Gherla
Dr. Alexandru Vaida-Voevod, proprietar, Olpret
Dr. Pavel Roşea, profesor, Sibiu
Gheorghe Pop, publicist, Sibiu
Dr. Ioan Mezei, avocat, Dej
Andrei Bârseanu, preşedintele Asociaţiunii, Sibiu
Octavian Goga, publicist, Sibiu
Nicolae Ivan, protopop, asesor consistorial, Sibiu
Dr. Nicolae Comşa, medic, Sălişte
Dr. Ioan Lupaş, protopop, Sălişte
Ioan Lăpedatu, director de bancă, Sibiu
Dr. Nicolae Bălan, profesor, Sibiu
Dr. Ioan Broşu, profesor, Sibiu
Dr. Onisifor Ghibu, referent şcolar consistorial, Sibiu
Dr. Ioan Mateiu, referent şcolar consistorial, Sibiu
Octavian Tăslăuanu, publicist, Sibiu
Dr. Constantin Bucşanu, avocat, Sibiu
Victor Tordăşianu, esactor arhidiacon, Sibiu
Dr. Simion Cheţan, avocat, Agnita
Dr. Toma Cornea, avocat, Sighişoara
Aurel Păcală, locotenent-colonel, Şulumberg
George Repede, judecător, Cohalm
Ioan Iosif, profesor, Cohalm
Dr. Romul Boilă, avocat, Diciosânmărtin
Dr. Ilarie Holom, avocat, Ibaşfalău
Emanilu Ungurean, avocat, Timişoara
Avram Corcea, preot, Cuşteiu
Dr. Aurel Novac, avocat, Biserica Albă
Dr. Aurel Cosma, avocat, Timişoara
Dr. Tit Mălaiu, avocat, Biserica Albă
Dr. Victor Mircea, avocat, Ghilad
Dr. Lucian Gheorghevici, avocat, Timişoara
Dr. Aurel Crişan, avocat, Aradu Nou
Dr. Constantin Missici, avocat, Lipova
Dr. Alexandru Marta, jude de tablă, Seghedin
Dr. Ioan Roşu, preot, Ghilad
Dr. Nestor Oprean, avocat, Sânmiclăuşul Mare
Dr. George Miclea, avocat, Alibunar
Dr. Alexandru Birăescu, avocat, Panciova
Ioanichie Neagoe, preot, Petrovaselo
Emil Cormoş Alexandrescu, proprietar M. Oşorheiu
Dr. Vasile Cerghizan, preot, Coc
Dr. Vaier Moldovan, avocat, Turda
Dr. Zosim Chirtop, avocat, Câmpeni
Dr. Ioan Oltean, avocat, Mureş-Luduş
Dr. George Popescu, avocat, Câmpeni
Dr. Remus Furdui, avocat, Abrud
Dr. George Pătăcean, avocat, Turda
Dr. Ioan Boeriu, avocat, Turda
Nicolae Cristea, Sita-Buzău
Ioan Modroiu, preot, Vama Buzău
Xenofon Comşa, Marcoş
George Negoiescu, preot, Vama Buzău
David Păcurar, Alita Mare
Dr. Ioan Doboşi, avocat, Halmi
Dr. Sever Pop de Băseşti, avocat, Halmi
Vasile Ardelean, preot, Veteş
Ioan Montani, publicist, Sibiu
Victor Stanciu, profesor, Arad
Vasile Stoica, profesor, Sibiu
Leo Bohăţiel, inginer, Sibiu
Ioan losif Şchiopul, publicist, Sibiu
Dr. luliu Mezei, director de fabrică, Budapesta
Romul Gândea, profesor, Sibiu
Eugen Goga, publicist, Sibiu
Iosif Ciser, miner, Petroşani
Ioan Mihuţ, cojocar, Budapesta
Ioan Fluieraş, caretaş, Sibiu
Iosif Recean, croitor, Sibiu
Bazil Surdu, căldărar, Sibiu
Petru Bernan, mecanic, Reşiţa
Victor Brătfălean, tipograf, Braşov
Traian Novac, tâmplar, Lugoj
Iosif Jumanca, tipograf, Sibiu
Dr. Eleonora Lemenyi-Rozvan, profesor, Sibiu
Toma Botârlă, cizmar, Ida-Clujului
Achim Zamora, miner, Petroşani
Ioan Ardelean, miner, Lupeni
Toma Ciora, miner, Roşia
Constantin Aflat, econom, Bocşa Montană
George Grădinar, tâmplar, Braşov
Avram Borcuţa, econom, Şicula

Membrii cooptaţi în şedinţa Marelui Sfat ţinută la 30 iulie 1919, în Sibiu

Ţărani:

George Filep, Sântău
Ştefan Boroş, Săcele
George Indre, Vezend
Ion Irimie Dancăş, Răşinari
Ioan Bucur, Turda
Romul Taflan, Beclean
Dimitrie Nica, Moroda
Vasile Leza, Ticvaniul Mare
Ioan Stan Herţa, Sângătin
Mihai Vasiescu, Lipova
Dănilă Vicaş, Tinca, Hususău

Învăţători:

Iuliu Vuia, Caransebeş
Ioan Vidu, Lugoj
Teodor Mureşan, Blaja
Macedon Linu, Năsăud
Alexandru Pop, Gherla
Traian Şuteu, Morlaca
Ştefan Popovici, Braşov
Candid Popa, Sibiu
Teodor Bucurescu, Colosul Mare
George Lipovan, Oraviţa
Dumitru Lăpădat, Sălişte
Pavel Dârlea, Boroşineu
Dumitru Popovici, Arad
Medici:
Dr. Pompiliu Nistor, Zărneşti
Dr. Alexandru Pop, Bistriţa
Dr. Iuliu Moldovan, Sibiu
Ingineri:
Stan Vidrighin, Timişoara
Eugen Muntean, Sibiu
Aurel Stoica, Alba lulia
Diverşi:
P.S. Sa lacob Popa, vicar foraneu, Făgăraş
Petru Poruţ, Sibiu
Parteniu Cosma, director, Sibiu
Ioan Vulcu, comerciant, Orăştie
Dumitru Comşa, profesor, Sibiu
Ilie Câmpean, protopop, Ciugeu-Sân-Micăluş
Cornel Bornean, secretar consistorial, Caransebeş
Constantin Pavel, profesor, Beiuş
Alexandru Ciura, profesor, Blaj
Publicişti:
Ioan Agârbiceanu, Sibiu
Ioan U. Soricu, Sibiu
Artistul:
Zaharia Bârsan, Braşov
Social-democrati români:
Pavel Buciuman, miner, Petroşani
Tiron Albani, secretar, Sibiu
Emil Isac, publicist, Cluj
Valer Roman, Sibiu
Teodor Moga, Sibiu

CONSILIUL DIRIGENT

Consiliul Dirigent a fost guvernul Transilvaniei, organism desemnat pe 2 decembrie 1918 de Marele Sfat Naţional, ales la rândul său de Adunarea de la Alba Iulia. Preşedintele Consiliului Dirigent a fost Iuliu Maniu. Atât sediul Marelui Sfat (adunarea legislativă a Transilvaniei), cât şi cel al Consiliului Dirigent (guvernul Transilvaniei) a fost stabilit la Sibiu.

Consiliul Dirigent a fost alcătuit din 15 membri (10 membri din partea Partidului Naţional Român, doi din partea Partidului Social-Democrat din Transilvania şi 3 independenţi), după cum urmează:

  • Iuliu Maniu (PNR), ministru-prezident şi ministru de interne
  • Alexandru Vaida-Voievod (PNR), externe
  • Ştefan Cicio-Pop (PNR), apărare
  • Aurel Vlad (PNR), finanţe
  • Vasile Goldiş (PNR), culte şi instrucţiune publică
  • Aurel Lazăr (PNR), justiţie
  • Ioan Suciu (PNR), organizarea şi pregătirea Constituantei (nu a mai avut loc, din cauza împotrivirii autorităţilor de la Bucureşti)
  • Iosif Jumanca (PSDTB), industrie
  • Romul Boilă (PNR), comunicaţii
  • Emil Haţieganu (PNR), codificare
  • Ion Flueraş (PSDTB), sănătate
  • Victor Bontescu (indep.), comerţ şi agricultură
  • Vasile Lucaciu (indep.), fără portofoliu, cu misiuni în străinătate
  • Octavian Goga (indep.), fără portofoliu
  • Valeriu Branişte (PNR), fără portofoliu

Pe 24 decembrie 1918 Regele Ferdinand I al României a emis „Decretul de Unire a Transilvaniei cu Vechea Românie”. Serviciile publice au rămas în competenţa Consiliului Dirigent, iar afacerile străine, armata, circulaţia financiară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului au trecut în competenţa guvernului central de la Bucureşti. Transilvania urma să fie reprezentată în guvernul central prin miniştri fără portofoliu, pentru fiecare domeniu asupra căruia guvernul regional îşi pierdea competenţa în favoarea guvernului central.

Consiliul Dirigent a procedat pe 25 ianuarie 1919 la reorganizarea administrativă a teritoriilor intracarpatice unite cu România, împărţindu-le în 23 de judeţe. Consiliul Dirigent a numit prefecţi în toate aceste 23 de judeţe, precum şi încă trei prefecţi pe lângă primarii oraşelor Arad, Cluj şi Sibiu.

Consiliul Dirigent a fost dizolvat pe data de 4 aprilie 1920.

Imagine similară

LEGE
asupra
UNIREI TRANSILVANIEI, BANATULUI, CRIŞANEI, SĂTMARULUI ŞI MARAMUREŞULUI CU VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI.

ART.UNIC.) Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, Decretul-Lege No. 3631 din 11 Decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial No.212 din 13 Decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

F E R D I N A N D  I

PRIN GRAŢIA LUI DUMNEZEU ŞI VOINŢA NAŢIONALĂ

REGE AL ROMÂNIEI

LA TOŢI DE FAŢĂ ŞI VIITORI SĂNĂTATE.

 Asupra raportului Preşedintelui Consiliului Nostru de Miniştri sub No. 2171 din 1918, – Luând act de hotărârea unanimă a Adunarei Naţionale din Alba-Iulia,

AM DECRETAT ŞI DECRETĂM:

 ART.I) Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunarei Naţionale din Alba-Iulia Dela 18 Noiembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României.

ART.II) Preşedintele Consiliului Nostru de Miniştri, este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a Decretului-Lege de faţă.
Dat în Bucureşti la 11 Decembrie 1918.

F E R D I N A N D  I

 

PREŞEDINTELE
CONSILIULUI DE MINIŞTRI
ŞI MINISTRU DE EXTERNE, Ion I.C. Brătianu
Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.
Această lege s-a votat de Senat în şedinta dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.

Imagini pentru Delegaţii participante la Marea Adunare de la Alba Iulia:

 

 

Iuliu Maniu – figură principală în Unirea de la 1 decembrie 1918 şi împotriva bolşevizării

Iuliu Maniu a avut un rol hotărâtor în realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, dar discursul său de la Alba Iulia şi contribuţia marelui om politic ţărănist au fost trecute sub tăcere în perioada comunistă pentru că nu i se putea ierta faptul că după al doilea război mondial el a fost unul dintre simbolurile rezistenţei anticomuniste din România.

Iuliu Maniu a avut un rol hotărâtor în realizarea Unirii Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, dar discursul său de la Alba Iulia şi contribuţia marelui om politic ţărănist au fost trecute sub tăcere în perioada comunistă pentru că nu i se putea ierta faptul că după al doilea război mondial el a fost unul dintre simbolurile rezistenţei anticomuniste din România.

Unul dintre cele mai puţin cunoscute episoade din primul război mondial este ocuparea Vienei de către regimentele româneşti, conduse de Iuliu Maniu, pentru a împiedica instaurarea bolşevismului.

Potrivit istoricului Apostol Stan, Iuliu Maniu s-a oferit să asigure ordinea la Viena, unde, ” izbucnind greva generală care cuprinsese inclusiv poliţia oraşului, se înregistrau – în august 1918 – agresiuni, furturi, violuri şi tâlhării. El se baza pe soldaţii români din capitala austriacă, ramaşi neatinşi de contagiunea bolşevică sau pacifistă”.

În Viena şi în împrejurimi, Iuliu Maniu dispunea de o armată de 60.000 de oameni. În întreg imperiul, armata naţională a românilor din Transilvania avea 160.000 de soldaţi şi ofiţeri. Armata era condusă de un fel de stat-major, care se numea Senatul militar român, care a condus Viena timp de 55 de zile, până când autorităţile austriece au reuşit să recapete controlul să garanteze ordinea în capitala austriacă.

Dacă nu ar fi existat armata condusă de Iuliu Maniu, Austria ar fi riscat să aibă soarta Ungariei – la Budapesta, soldaţii bolşevici din fosta armată austro-ungară au creat Republica Ungară a Sfaturilor, primul stat comunist din Europa Centrală, condus de Bela Kun. (Această republică a fost desfiinţată în anul 1919 de către armata regală română, care a ocupat Budapesta după ce bolşevicii maghiari atacaseră Transilvania).

”În calitate de conducător militar al românilor ardeleni din centrul de comandă de la Viena, Iuliu Maniu a avut un rol decisiv şi în formarea şi recunoaşterea Cehoslovaciei. El i-a organizat pe românii din Praga, în număr de câteva mii şi care au format o Legiune românească. […] Timp de 20 de zile, Legiunea românească a ocupat Praga şi a protejat Comitetul Naţional Cehoslovac de încercările generalilor rămaşi fideli Austro-Ungariei de a prelua controlul asupra capitalei Cehiei. După ce unităţile militare româneşti au predat, în Viena şi în Praga, administraţia publică în mâinile noilor autorităţi, apărute pe ruinele fostei Duble Monarhii, Iuliu Maniu a organizat deplasarea lor spre Transilvania”, spune istoricul Ovidiu Pecican, de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.

În Transilvania, aceste unităţile militare au fost cele care au putut asigura liniştea necesară pentru organizarea Marii Adunări Naţionale de la Albă Iulia, în care românii au decis Unirea Transilvaniei cu România. Rolul unităţilor militare conduse de Iuliu Maniu a fost decisiv, în condiţiile în care viitorul lider al PNŢ ceruse armatei române să îşi oprească înaintarea în Transilvania, pentru a asigura libertate deplină de decizie românilor ardeleni în chestiunea unirii cu România.

„Lider de marcă, de neconfundat al vieţii politice romaneşti, Iuliu Maniu s-a impus prin caracterul său excepţional şi personalitatea sa puternică, stârnind interesul şi admiraţia contemporanilor săi (…) în calitate de conducător al mişcării naţionale din Transilvania, de deputat în Parlamentul de la Pesta, de organizator al detaşamentelor româneşti din Viena, pe fundalul dezagregării monarhiei” – îl caracterizează istoricul clujean Toader Nicoară în studiul „Iuliu Maniu: între memorie şi istorie” pe cel care a jucat rolul principal în Unirea Transilvaniei cu România.

Unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată pe 1 Decembrie 1918 în Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Populaţia românească şi cea săsească din zonă s-au pronunţat pentru încorporarea Transilvaniei la România, lucru consfinţit prin Tratatul de pace de la Trianon, pe 4 iunie 1920.

Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în incinta Casei Armatei, viitoarea Sală a Unirii din Alba Iulia. Au fost aleşi drept preşedinţi Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu.

Cei 1228 de delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat o rezoluţie care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.( „Românul”, Arad, din 20 noiembrie/3 decembrie 1918).

Rezoluţia Unirii, la care Iuliu Maniu a avut o contribuţie semnificativă, a fost citită de Vasile Goldiş în prezenţa a peste 100.000 de participanţi. În discursul său cu acest prilej, Maniu declara: „Noi, onorată Adunare Naţională, privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii omeneşti […] rog onorata Adunare Naţională să primească proiectul nostru de Rezoluţie, pentru a întemeia pe veci România unitară şi mare şi de a se înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”.

După adoptarea în unanimitate a Rezoluţiei, Marea Adunare a ales un organism numit Marele Sfat Naţional Român din Transilvania pentru a reprezenta interesele românilor până la convocarea viitoarei Adunări Constituante a României Mari, iar din sânul acestuia un organism executiv, numit Consiliul Dirigent.

În funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent şi ministru de Interne a fost ales Iuliu Maniu.

Din această poziţie, Maniu s-a preocupat de preluarea întregii administraţii a Transilvaniei, instalarea autorităţilor statului român în teritoriile eliberate şi asigurarea ordinii şi liniştii publice. În cursul anului 1919, Maniu s-a deplasat deseori în Vechiul Regat unde a purtat discuţii cu regele Ferdinand I şi alţi lideri politici, participând şi la unele şedinţe ale Consiliului de Miniştri.

Calitatea care l-a consacrat pe Iuliu Maniu în prim planul scenei politice a fost moralitatea ireproşabilă, motiv pentru care era numit „sfinxul de la Bădăcin”, locul unde a copilărit şi unde la maturitate se retrăgea pentru a se odihni. Cu toate acestea, Iuliu Maniu a rămas în conştiinţa publică drept liderul permanent al opoziţiei, teren pe care nu a putut fi egalat. A dus o luptă neîncetată împotriva asupririi austro-ungare asupra Ardealului românesc, împotriva dominaţiei lui Ionel Brătianu în viaţa politică şi împotriva sovietizării ţării de către autorităţile comuniste.

Iuliu Maniu a fost acuzat de înaltă trădare şi condamnat la închisoare pe viaţă de către regimul stalinist instaurat în România după 1945, în urma înscenării de la Tămădău. Această stea a unirii României a murit în închisoarea de la Sighet în 1953, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor.

de Lidia Melinte Epoch-Times

Ioan Arion. Martir al Marii Uniri

 

Ioan Arion, martir al Uni­rii,  a murit cu tricolorul în mână, împuşcat de ma­ghiari în timp ce venea la Marea Adunare de la Alba Iulia.

Șeful Secţiei de Istorie a Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, Tudor Roşu, spune că tânărul, originar din satul Agriş, este considerat atât de istorici, cât şi de personalităţile din 1918 ca fiind eroul martir al Unirii.  El a murit, potrivit istoricului, în seara de 30 noiembrie 1918, în timp ce se afla în tren, împreună cu delegaţia satului său, şi mergeau la Alba Iulia pentru a participa la Marea Adunare Naţională din 1 decembrie.

O istorie tensionată

“Fiecare sat, fiecare comună cu pretenţii a vrut să fie reprezentată la Alba Iulia. În situaţia asta s-a găsit şi satul Agriş, aflat la graniţa dintre Cluj şi Alba. Agrişenii au trimis o delegaţie de 25 de oameni spre Alba Iulia, care au urcat la Turda în trenul special care mergea spre Alba Iulia. O problemă care s-a pus atunci a fost cine să poarte steagul pe care îl făcuseră fetele din sat, steagul care să îi reprezinte pe agrişeni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Cel ales a fost Ioan Arion, un tânăr care, deşi avea doar 24 de ani, era veteran de război, luptase trei ani în primul război mondial şi era venit acasă cu gradul de caporal”, povesteşte Tudor Roşu, citat de Mediafax.

La acel moment, situaţia în Transilvania era încă tensionată deoarece războiul nu se încheiase de mult şi trecuseră doar 20 de zile de la semnarea armistiţiului.  Roşu povesteşte că, în ziua de 30 noiembrie, dar şi în ziua de 1 decembrie, căile ferate erau foarte aglomerate şi erau adăugate garnituri de tren suplimentare pentru cei care doreau să ajungă la Alba Iulia. Pentru români era o mare sărbătoare şi în timpul deplasării spre Alba Iulia trenurile opreau perioade mai lungi de timp în diferite gări, unde delegaţii coborau cu fanfare şi se prindeau în Hora Unirii. În tabăra cealaltă, maghiarii sau trupele de husari nu priveau cu ochi buni aceste manifestări de bucurie. La fel s-a întâmplat şi în gara din Teiuş; când trenul în care se aflau şi Ioan Arion cu delegaţia din Agriş s-a pus în mişcare, a început un foc încrucişat asupra garniturii. Ioan Arion a fost nimerit de două gloanţe și a decedat la scurtă vreme.

Arion a fost înmormântat în cimitirul Maieri, la 2 decembrie 1918, după un ceremonial special la care au participat diverse personalităţi ale vremii.

Anchetă nefinalizată

Istoricul Tudor Roşu afirmă că în cazul uciderii lui Ioan Arion a fost deschisă o anchetă, care în primă fază a fost derulată de autorităţile maghiare, mai exact un procuror maghiar de la Cluj-Napoca.  “A fost deschisă o anchetă în acest caz, iar procurorul maghiar nu a dat prea multă atenţie acestui caz, opinând că românii au provocat tensiuni şi ei ar fi fost cei care i-au provocat pe maghiari. Astfel, nu a incriminat în niciun fel fapta propriu-zisă”, explică Roşu. Cazul s-a redeschis mai târziu, în 1919, și potrivit acestuia, a existat chiar un suspect, pe nume Iuliu Andrasi, un frânar din Gara Teiuş.  De asemenea, au existat suspiciuni care au planat şi asupra unui căpitan de husari, Gaspar Varadi. La rândul său, şeful Serviciului Judeţean al Arhivelor Naţionale Alba, Dana Zecheru, spune că dosarul privind uciderea lui Ioan Arion se află în prezent în arhiva instituţiei. “Dosarul legat de uciderea lui Ioan Arion, cel considerat martirul Unirii, este deţinut de Arhivele din Alba în fondul Tribunalului Alba. Este un dosar din 1919, dar nu este un dosar care se termină foarte clar. Dosarul are aproximativ 80 de file şi cuprinde în primul rând declaraţii ale martorilor, atât în limba română, cât şi în limba maghiară, pentru că la un moment dat au existat anchetatori de ambele etnii, dar şi hotărâri atât ale Procuraturii din Cluj, cât şi ale Tribunalului din Alba Iulia. Toate aceste hotărâri nu dau nici o hotărâre definitivă“, explică Dana Zecheru.

Imagini pentru Ion arion martir al Marii Uniri

Mormântul eroului, aflat într-un cimitir din Alba Iulia, este uitat de autorităţi şi, cu excepţia istoricilor, foarte puţini cunosc povestea ”stegarului martir” al Unirii.

de  Andrei Mărgăritescu Romania Libera

Cum a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu. 80 de ani de la cumplita crimă

(declaratiile plutonierului Sârbu) „Buna Vestire”, 9-11-1940

  “…În zorii zilei (n.n. 29/30 Nov. 1938) am pornit spre Râmnicul Sarat. Ajunsi la închisoare, am fost bagati toti jandarmii într-o celula, unde maiorii Dinulescu si Macoveanu ne-au dat instructii asupra modului cum avem sa executam pe legionari. Punând în genunchi pe soferul masinii, i-a aruncat un streang dupa gât pe la spate, aratând cât de usor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au iesit apoi unul câte unul afara, în curtea închisorii si fiecaruia i s-a dat în seama un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu ca acesta era Capitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în masini. Aici, legionarul era legat cu mâinile de banca la spate, iar picioarele pe partea de jos a bancii din fata, în asa fel ca sa nu se poata misca nici într-o parte, nici în alta. Asa au fost legati 10 legionari într-o masina si 4 în alta. Eu am fost în prima masina, în cea cu 10 legionari, în spatele Capitanului si fiecare jandarm era asezat în spatele legionarului ce-i fusese încredintat. În mâini aveam streangurile. Am pornit. În masina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în cealalta maiorul Macoveanu. Era o tacere de mormânt caci n-aveam voie sa vorbim între noi si nici legionarii între ei. Ajunsi în dreptul padurii Tâncabesti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul executiei, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o si aprinzând-o de trei ori. Era momentul executiei, dar nu stiu de ce nu am executat nici unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit masina, s-a dat jos si s-a dus la masina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executati. Capitanul si-a întors putin capul catre mine si mi-a soptit:

– “Camarade, da-mi voie sa le vorbesc camarazilor mei!”

Dar în aceiasi clipa, mai înainte ca el sa fi terminat rugamintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara masinii si pasind înauntru cu revolverul in mâna a rostit printre dinti: “Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat streangurile… A fost un muget si un horcait, întrerupt din adâncul fiintei lor, apoi o liniste de mormânt. Cu perdelele trase, masinile si-au continuat drumul pâna la Jilava… Când am ajuns, erau orele 7 dimineata. Aici ne asteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu si altii. Groapa era facuta. Trasi din masina, legionarii au fost asezati cu fata in jos si împuscati în spate, pentru a se simula astfel împuscarea pe la spate în timpul evadarii de sub escorta. Apoi au fost aruncati în groapa comuna…”

sursa: Miscarea.net

Deshumarea lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor și Decemvirilor

În noaptea de 26 pe 27 noiembrie 1940 s-a desfășurat la Jilava deshumarea trupurilor lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor și Decemvirilor uciși mișelește la ordinul lui Carol al II-lea.

Nicadorii: Nicolae Constantinescu, Doru Belimace și Ion Caranica.

Decemvirii: Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ștefan Curcă, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ștefan Georgescu și Ion Trandafir.

Materialul de mai jos, un articol cenzurat din presa vremii care descrie cu lux de amănunte deshumarea celor 14 legionari, a fost preluat de pe blogul domnului Victor Dogaru căruia îi mulțumim pentru amabilitate.

crucea de pe mormint de la Jilava


CENZURAT DIN PRESĂ
28.11.1940

Evenimentul Zilei

DE SUB LESPEDEA DE PIATRĂ AU FOST SCOASE TRUPURILE MARTIRILOR LEGIONARI

Înfiorătoare groapă!… Groapa comună în care patrusprezece trupuri de martiri au încheiat pământeasca lor existenţă.

Patrusprezece nume, patrusprezece vieţi cu o singură ţintă, cu un singur ideal, cu o singură semnificaţie: SALVAREA ŢĂRII.

Mai înfiorătoare încă truda şi lucrul pentru a reda legiunii şi ţării trupurile martirilor lor. Toata noaptea au lucrat echipele legionare pentru ridicarea grelei lespezi de beton ce acoperea marele mormânt. Reflectoare puternice au înlesnit munca neobosită a legionarilor. Ici, în stânga gropii, cum cobori dâmbul, străjueşte crucea de curând pusă. Pe ea patrusprezece nume scumpe: Corneliu Zelea Codreanu, Ion Caratănase şi Doru Belimace…

deshumarea Capitanului

De jur împrejurul ei licăresc nenumărate lumânări. Veghea lor împrăştie creştineasca rugă pentru cei morţi, înmormântaţi fără mărturia sfântă de ceară, şi lăsaţi acolo în hrăpăreţul pământ fără nici o rugă, fără să fi îngenunchiat cineva, fără ca vre-o lacrimă să fi putut ajunge să mângâie ţărâna sfântă. Plânsetele de departe ale familiilor şi tuturor legionarilor, n’au putut jelui marginea mormântului. Doi ani trebuiau să treacă pentruca împlinirea creştinească să aducă ruga la căpătâiul Lor.

Apar primele semne

Mormântul are o lungime de 11 metri şi o lăţime de 3 metri şi jumătate. Adâncimea lui nu e mai mare de trei metri.

Încă de dimineaţă familiile Nicadorilor şi Devemririlor au sosit. D-na Codreanu, soţia Căpitanului, a venit deasemenea, fiind însoţită de d-l Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului. Mai sunt de faţă camaradul Ilie Gârneaţă, comandantul „Bunei Vestiri”, comandanţi Legionari şi numeroşi legionari. Medicii legişti ai „Institutului medico-legale” jude-instructori, etc

deshumarea Capitanului

Săpatul merge foarte încet, deoarece prima pătură de pământ fiind înlăturată, se aşteaptă din moment în moment să se dea de trupurile martirilor. Se lucrează cu râvnă şi înfrigurare. Nimeni nu vorbeşte. E o linişte de biserică. Se pare că într’o catedrală a cărei boltă o formează cerul şi a cărei icoane le-au adus figurile încercate şi aureolate ale legionarilor, se face ruga cea mare, unica. Din când în când, câte o voce abia îndrăsneşte să silabisească.

Vezi, camarade, încet… lăsaţi casmalele şi luaţi baionetele.

Au apărut primele semne că nu va mai trece mult şi vor fi găsite corpurile legionarilor. Iată, a şi apărut unul. O haină sau o mantie, nu se ştie deocamdată… Se curăţă pământul, acum, cu măinile; a ridicat… se poate distinge bine:.. e o haină. Cine-o fi?… Cine-o fi?… E întrebarea care circulă.

D-na Codreanu şi familiile Nicadorlor şi Decemvirilor, stau la capătul dinspre miază-zi al gropii. Se pare că aici se găseşte Căpitanul.

E Căpitanul?

Nu se poate şti încă. Înfrigurarea a cuprins pe toţi. E o înmărmurire întreagă. Până şi copacii au început să-şi mai mişte braţele pe cari frunzele rare şi vestejite apar ca nişte răni sângerii… Iată acum, s’a ridicat tot pământul de pe primul cadavru. Au apărut picioarele, îmbrăcate în postavul vărgat de închisoare… Mâinile date în lături au înjghebat o cruce. Să se mai fi păstrat oare?… Să mai fi rămas vreun rest altul decât vestmintele?… Încă nu se poate şti nimic precis.

deshumarea Capitanului

Şi lucrul continuă.

În celălalt capăt al gropii, cel de miază noapte se lucrează cu aceiaşi râvnă. Aici, pământul apare, deodată, negru, mai negru, decât în celălalt capăt.

„Aici trebue să fie Capitanul”, e de părere cineva.

Dealungul gropii au apărut forme omeneşti.

Aruncaţi cu faţa în jos, deavalma

Iată, distincte, capul, trunchiul, mâinile şi picioarele. Aruncate deavalma, trurpurile dovedesc ferocitatea, lipsa de omenie şi înstrăinarea faţă de tot ce-i credinţă creştinească, ale călăilor. Toţi au fost aruncaţi cu faţa în jos. Nici unuia nu i s’a îngăduit să-şi îndrepte faţa spre Dumnezeul în numele căruia căzuseră şi spre cerul ce le acoperea sfânta lor ţară, pentru care suferiseră martiriul. Puşi unul peste altul în groapa comună…Era înfrăţirea în acelaş gând, în aceleaşi aspiraţii. Fără să-şi dea seama, călăii au simbolizat acolo legătura ce făcea din toţi martirii, unul! Pe planşeu, s’au desfăcut patrus-prezece hârtii, pe care vor urma să fie puse resturile….Dar, până la urmă, n’a mai fost nevoie de ele, deoarece trupurile au putut fi scoase în întregime. S’au adus patrusprezece lumânări, mari de ceară. Au fost aprinse de-a lungul gropii.

deshumarea Capitanului

Trupul lui Trandafir

La capătul de miază-noapte al gropi, un comandant legionar a putut desface haina de pe un cadavru. E o haină bleumarin…Sub ea, un pull-over bleumarin.

Cine ştie ale cui erau: un pull-over şi o haină bleumarine?

Toată lumea e atentă. Nimeni nu poate preciza…

… şi pantaloni golf?…

E Trandafir, Trandafir. Copilul meu!… se aude din celălalt capăt al gropii.

Şi tatăl martirului, vine îndată la capătul fiului său. Un hohot de plâns îi îneacă glasul. Alte hohote îi întovărăşesc durerea. Toată lumea era o lacrimă, un suspin…

Cum de mai pot plânge aceşti oameni?…De unde mai au puterea?

deshumarea Capitanului

Valiza Căpitanului

Iată, acum, s’a dat de o valiză… O valiză? Ce căuta?… Au aruncat-o în groapa comună. Au aruncat şi bagajele ce şi le luaseră în buna credinţă că se făcea cu ei doar o transferare dela o închisoare la alta. Le lăsaseră convingerea că nu vor avea nimic de suferit pe drum. Drumul Tăncăbeştilor. Drumul din urmă. Aruncaseră călăii şi lucrurile. Valiza a fost scoasă şi deschisă. Înăuntru rufărie… Batiste, o cămaşă de noapte lucrată cu arnici verde şi albastru… o pereche de papuci… ciorapi… o cutie de biscuiţi… Un cearceaf, o cană, o perie de dinţi şi pastă…

Sunt ale lui Corneliu, recunoaşte îndată d-na Codreanu, valiza soţului său.

Vinul tonic pentru trupul ce ducea de atâta vreme duritatea regimului negru… Şi o biblie.

S’a aprins de jur împrejur tămâia… Fumul urcă spre cer, cu sufletul celor pe care-i străjuieşte.

Primii martiri scoşi: Ion Caratănase şi Fane Georgescu

E ora 11,30. S’au adus cearceafuri mari pe cari vor fi scoşi martirii. Cearceafuri mari, albe ca sufletele celor răpuşi. Primul martir e aşezat pe cearceaf. Scos din groapă, e aşezat pe lespedea mare… Ca pe un gigantic scut, precum eroii antici erau aduşi în cetate de pe câmpul de luptă, şed acum trupurile martirilor. În jurul legionarilor, au venit familiile…

Cine-i?… Cărei familii i se redă trupul fiului?… Haina este desfăcută. E o haină scurtă, din postav ţărănesc. Dedesubt e haină vărgată, de închisoare. Urmează apoi, un pull-over vărgat, maron.

Cine-i recunoaşte?

E Ionel… Ionel Caratănase, se aude glasul mamei…

E desfăcută şi cămaşa….Dungată…Urmează un flanel de piele… Totuşi nu-i sigur că este Caratănase… Se caută prin buznare. În buzunarul interior al hainei s’a găsit o perie de dinţi „Niveia” pe care-i gravat litera „H.” Se mai găseşte un creion… Apoi o gumă de şters, un briceag, un ţigaret…

E el!… Şi un ţipăt sfâşietor străbate liniştea….

Mama şi-a recunoscut fiul. Familia lui Ion Caratănase deplânge moartea lui. Nu-i inimă care să mai poată rezista. Sfâşietor momentul în care părinţii plâng la capătul fiului regăsit după atâţia ani de zile. E Decemvirul Caratănase Ion. Fiecare din cei de faţă au în amintire imaginea celui de pe lespede. Fiecăruia i se umezesc pleoapele. E sigur Caratănase. Într’un buzunar s’au găsit o batistă cu monograma sa…

Al doilea martir scos, e Fane Georgescu. Pus alături de Caratănase, martirul e recunoscut după îmbrăcăminte. Căci, pe lângă straele închisorii şi-a mai îmbrăcat un dolman îmblănit. Cămaşa îi este recunoscută. La fel un flanel lucrat de mână.

deshumarea Capitanului

Şi lucrul continuă.

În groapă, după o haină şi un cojocel, e recunoscut Ştefan Curcă… Ba încă, faţa i-a rămas nealterată.

Iată, acum, depe dâmb, coboară două femei bătrâne. Vârsta şu durerea le-au miscşorat paşii şi redus mişcările… Abia mai pot merge, abia mai pot glăsui, Plânsul lor este ca o sfâşiere… E sfârşit… Cum de au mai avut putere să vină până aici? Ce forţă le-a împins paşii până la groapa din curtea Jilavei?

Durerea e generală…

Pretutindeni, se aude un plâns, din fiecare colţ au lăcrimat ochii. Se instalează gărzi de veghe…

Ionel Trandafir

Iată, la capătul din miază-noapte e recunoscut Ionel Trandafir. Se găseşte şi un prosop îmbibat în sânge… Au fost ştrangulaţi sau împuşcaţi…De unde e sângele?… Este adus şi el pe lespede. Tatăl Lui Trandafir e alături de fiu… Părul cărunt par’că a devenit şi mai alb. Faţa i-e palidă. Dar unde mai poţi privi? Cu cine să plângi?… Cu toţii…

Iancu Caranica

Dintre cadavre este scos un pachet învelit în hârie albastră. Înlăuntru se găsesc rufe cu iniţialele lui Caranica. Cadavrul lui este scos şi identificarea e făcută de mama martirului.

Căpitanul

În partea dinspre miază-zi s’a aflat trupul Căpitanului. Alături un geamantan de piele nealterat. Înlăuntru se găsesc rufărie şi o icoană de argint…şi o biblie. Soţia Căpitanului recunoaşte lucrurile.

deshumarea Capitanului

Cel de-al cincelea martir scos şi cel de-al şaselea n’au putut fi recunoscuţi. Asupra celui de al cincilea se găseşte o tabachere de lemn cu ţigări şi un mărţişor. Se găsesc urme de sânge.
În buzunarul celui de al şaselea s’a găsit o bucată de hârtie pe care e scrisă o rugăciune. Al şaptelea e scos Căpitanul. A fost recunoscut în primul rând după bocanci. E scos şi aşezat pe lespede. La gât se află trei cruciuliţe şi un medalion. În deget, inelul. Sdrobită de durere, d-na Codreanu, plânge în sfâşierea generală. Peste Căpitan se aşează un giulgiu. Iată acum, tatăl Căpitanului. Vine la căpătâiul fiului său. Îngenunche şi rosteşte o rugăciune… E un moment îndurerat… Nu se aud decât silabele încete ale rugii tatălui pentru odihna fiului. Nu-i durere mai mare nici rugă mai înălţătoare. Şi lucrul continuă în înfiorarea generală.

Mircea V. Georgescu și Dumitru Ursulescu

Centenarul Unirii Bucovinei cu Patria Mamă

Imagini pentru unirea bucovinei cu romania

Pe 28 noiembrie 1918, reprezentanți ai românilor, dar și ai populației germane, polone, ucrainene au participat la Congresul General al Bucovinei, Congres la care s-a votat în unanimitate Unirea Bucovinei cu România.

Regiunea aceasta se afla la intersecția zonelor de interes. Așa se face că, în toamna lui 1918, când Imperiul Austro-Ungar se dezintegra, bucovinenii erau în pericol. Imperiul Habsburgic dorea anexarea Bucovinei la Galiția, iar Ucraina își dorea și ea întreg teritoriul sau măcar partea de nord. Un alt grup reprezentat de către deputați bucovineni și ucraineni din Parlamentul de la Viena susținea organizarea unui stat autonom, în cadrul unui Imperiu Habsburgic federalizat. Cu toate acestea, exista și dorința de nestrămutat ca întreaga provincie să fie unită cu România.

În octombrie, Ucraina își proclama independența și prelua orașele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret din Bucovina nord-estică, ceea ce îngrijora pe toți românii.

În acest context, la 22 octombrie a apărut la Cernăuţi „Glasul Bucovinei”, un ziar condus de Sextil Puşcariu, în care se cerea ca viitorul statului să se decidă în cadrul românismului. Apoi, la inițiativa lui Sextil Puşcariu şi a lui Iancu Flondor, pe 27 octombrie a fost convocată Adunarea națională a populației românești din provincie, pentru a se decide soarta Bucovinei. Aici s-a format un Consiliu Național Român și un Comitet Executiv și s-a hotărât unirea Bucovinei cu celelalte provincii româneşti.

Imagini pentru centenarul unirii bucovinei cu romania

Pentru că, în acest timp, trupele ucrainene terorizau populația Bucovinei, Consiliul Național Român a cerut ajutor militar României. Trupele române au intrat în Cernăuți pe 11 noiembrie, au obligat soldații ucraineni să se retragă și au restabilit ordinea.

Pe 28 noiembrie 1918, reprezentanți ai românilor, dar și ai populației germane, polone, ucrainene au participat la Congresul General al Bucovinei, Congres la care s-a votat în unanimitate Unirea Bucovinei cu România.

Imagini pentru unirea bucovinei cu romania

Acesta a fost al doilea mare moment, după Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918. Peste trei zile, România Mare se desăvârșea.

 

sursa: Doxologia

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php