Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Ultimele ştiri

Centenarul Părintelui Justin Pârvu: Țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Despre planul de desființare a nației noastre


(Material preluat din Revista ATITUDINI Nr. 53)

Țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu

 

Cuvânt de învățătură către pelerini[1]

Mântuitorul a venit pe pământ și a întâmpinat suferință, greutăți. Asemenea, neamul nostru trece această Golgotă permanentă, acest urcuș, lună de lună, an de an. Nu-i la întâmplare nimic, dragii mei! Această suferință, această persecuție de acum 2000 de ani se exercită asupra Ortodoxiei neîncetat. Același inamic, același dușman de acum 2000 de ani, același vine și în zilele noastre. Prin toate metodele vin și lovesc puternic: globalizare, ecumenism și toate blestemățiile care vin și descompun mereu viața noastră creștin-ortodoxă. De aceea trebuie foarte multă atenție la ce carte citim, ce ziar citim, ce revistă citim.

Acum este momentul cel mai prielnic să ne legăm de părintele nostru duhovnicesc, să ne legăm de epitrahilul părintelui, pentru că el este cel care leagă și dezleagă, el este cu cheia Împărăției. Mântuitorul bate la ușa inimii fiecăruia și părintele ia cheia și descuie și intră Mântuitorul Hristos. De aceea trebuie să fim foarte atenți, să dăm cinste Bisericii, căci este corabia care ne duce pe valurile mării care ne poartă. Cu iscusința preotului este dusă corabia mântuirii acesteia creștinești. E singurul om care mai poate avea îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, că de aceea l-a ales cu harul Lui ca să poată ridica și sufletul celui care i se încredințează. Preotul este cel cu care dumneavoastră trebuie să fiți într-o strânsă colaborare, într-o ajutorare permanentă pentru ca să putem ajunge ca într-adevăr să cucerim Împărăția lui Dumnezeu.

Spune Sfântul Ioan de Kronstadt că munții, apele, văile, grădinile, livezile împreună cu Biserica formează pridvorul de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Păi, vedeți dumneavoastră țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Biserici peste tot, mănăstiri, mormintele voievozilor, ale domnitorilor noștri, ale eroilor noștri, toate acestea formează o pregătire a noastră de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Intri într-o biserică și vezi picturi, sfeșnice, lumânări aprinse, cântări frumoase, intri din ce în ce mai sfios, tot mai sfios până în fața Sfântului Altar, acolo unde ne împărtășim cu sângele și trupul Mântuitorului Iisus Hristos. Asta este Biserica creștin-ortodoxă.

Dumneavoastră formați în pelerinajul acesta un misionarism, formați o călătorie sfântă, mergeți peste tot și vizitați și vedeți, vă completați cu ceea ce nu e la dumneavoastră în suflet, mergeți acasă mai îmbogățiți, mai dispare din monotonia aceasta a noastră, mai ies copiii, mai ies tinerii, mai ies bătrânii pentru o prefacere înspre bine. Este o apă care mereu trebuie să se miște. Ce înseamnă o apă care zace într-un dulap închis? Când i-ai dat drumul și vine apa care curge, o schimbă, îi dă altă coloratură. La fel este și creștinul nostru, din popas în popas se spovedește, se împărtășește, se reînnoiește, regenerează viața noastră creștină, din ce în ce.

Dar în loc de duhovnici acum învățătorul nostru este televizorul sau calculatorul. Acolo e tata și mama, acolo e și duhovnicul, acolo e tot. Acolo e și iadul. Nu sunt împotriva televizorului și a tehnicii, să nu se uite omul la televizor, să nu folosească calculatorul. Să le folosească, dar cu înțelepciune și atâta vreme cât e pentru zidirea lui sufletească! În momentul în care nu mai e pentru zidirea sufletească, nu-l mai folosim.

Se spune că copii sunt răi, tineretul e rău. Păi, cine îi formează? Noi. Stă și bunicu, și bunica, și tata, și mama stăm acolo la televizor, toate drăcoveniile le văd și unii și alții. Apoi degeaba bați clopotele: „Vino acasă, la ora 9 să fii aici! Cel târziu 10-11. Altfel nu te mai duci, stai acasă”. „Cum să nu mă duc!?”. Și vin la ora 3. Azi așa, mâine așa, vine momentul să-l scoată afară din casă. Vine cu drepturile omului, n-ai ce să-i faci, drepturile elevului. Tu nu mai ai niciun cuvânt de spus că vine cu drepturile. Dacă îl iei aspru cumva, se duce și te reclamă la biroul politic, la PCR merge acolo. Că nu-i alt guvern, tot PCR-ul e.

Cu cât îl animalizezi pe om mai mult cu atât îl stăpânești

Pe vremuri era Blocul Partidului Comunist. Ei bine, acuma e blocul partidului X, dar i-a dat altă denumire și merge! Vedeți dumneavoastră că după revoluția asta, așa-zisa revoluție, că e minciună și asta, un fals. Ieșit-a românul nostru din cloaca partidului blocului Comunist? N-a ieșit deloc. Votează acolo. Nu se mai întreabă pentru că televizorul merge înainte, artiștii și ei și dă-i drumul înainte. Mai beau un rachiu în ajunul alegerilor, și merge. Românul bate din palme, și taci că iese. Și românul rămâne cu promisiunile. Și țările acestea care au fost în zona Răsăritului, toate au trăit sub un partid comunist. Dar unii au știut să fie eroi. Ungurii, Polonia, de pildă. Noi suntem dirijați de străini. Minoritatea dirijează majoritatea. Ăsta e sistemul comunist, ăsta e sistemul și până azi. Aceste lucruri trebuie să le aveți în vedere dumneavoastră, referitor la partidele acestea care apar.

Ce respect, ce demnitate îi dă românului? Atât cât îi aleg pe ei, restul au rămas în sărăcia și-n mizeria lor și împrăștiați în toată lumea, cerșesc și muncesc în cele mai mizerabile ascultări și li se pare că e mult că le dă 50 de dolari pe zi, sau euro sau 100 sau 300 de dolari. Fericire mare! Într-adevăr e fericire mare pentru că aici nu are nimic de făcut. Dar nici nu vrea să facă la el acasă, românul. Ia să-i dau eu la un tânăr de al nostru: „Băi, îți dau 5 hectare de pământ, ia lucrează aici!”. Ce?! Bate soarele, călduri, zăpușeală. „Măi, îți dau și tractorul, îți dau și secerătoare, îți dau ce vrei și îți dau 100 de hectare, ia hai, mă, lucrează!”. „Apăi nu că la vară o să fie secetă, în cealaltă au să fie ploi, inundații”. Păi, hai să nu mai facem nimic, stăm pe bulevard, bem o bere, băieți și încotro mergem așa? Ăsta e omul dezordonat, omul secătuit de orice demnitate și prestigiu, omul lipsit de verticalitate. De ce i-a pus omului cap să stea pe verticală? Să privească cerul, iar harul lui Dumnezeu să vină de acolo. Animalul săracul e în patru labe și merge cu capul în pământ pentru că de acolo este ființa lui. Ei acum, bietul român, săracul a ajuns mai rău ca maimuța. Avea dreptate Darwin de fapt când spune părerea lui că omul se trage din maimuță. Parcă avea dreptate. Nu mai judecă, nu mai are putere de rațiune, de judecată.

Păi, nu vedeți dumneavoastră până unde a ajuns sistemul acesta de rațiune? Apasă un buton și te face pe tine ca popor, într-o jumătate de zi sau într-o zi, să gândești exact după buton. E sistemul foarte drăcesc.

La bucătărie nu mai e nevoie să faci borș, să faci mâncare. Vine pastila, o pui în oală și-i dai drumul, gata-i masa! Pastila a doua e felul doi, gamela la șold și hai la colectiv și iată globalizarea e gata, nu mai e nevoie. Cu cât îl animalizezi pe om mai mult cu atât îl stăpânești. Și ăsta e și scopul.

La români se poate orice. Orice experiment este posibil pentru români. De aceea vă spuneam să fim foarte atenți. Măi, să nu uităm că suntem ortodocși, să nu uităm că suntem botezați și că avem o datorie: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat”. Să ne îmbrăcăm în Hristos! Acesta este chemarea neamului nostru. Nu am trăit în bogăție, în averi și-n îndestulări, avem însă această mare bogăție a Ortodoxiei care a rămas pentru toată Europa, nu numai pentru noi. Să știți că toată lumea tânjește după o viață creștin-ortodoxă; o dovedesc românii care se duc prin Spania, se duc prin Germania, prin Franța, prin Italia. Parcă și ăsta e un rost, împrăștierea asta a românilor, ca să ducă frumoasa învățătură ortodoxă, cea de 2000 de ani a Sfântului Apostol Andrei în întreaga lume. Să o ducă la toate popoarele păgâne. Să știți că spun cu multă durere, Occidentul este aproape păgânizat. Constituția ateistă a Europei crește și se dezvoltă tot mai mult și în Răsărit, în zona noastră; pericolul este din ce în ce mai mare. Vin cu toate sistemele și cu toate planurile drăcești care să sufle, să-L detroneze pe Hristos din inimă și din mintea creștinilor.

Vedeți, religia, școala este așa cum este; icoana stă la cheremul unui director de școală. Vrea domnul director să rămână icoana, rămâne, nu, afară cu ea! Iată că pe noi înșine ne măcinăm și ne distrugem, noi, fiii acestei țări, ne măcinăm și ne consumăm unii pe alții, cu planurile și cu directivele străinilor și noi numai executăm. Ca să fim directori, să fim bine plătiți, bine cotați, putem distruge orice. Vine un manual de istorie, îl primim; vine un manual de religie, îl primim și pe acela, vine un manual de sociologie, și tot așa. Nu ne interesează cum este, că Ștefan cel Mare a existat sau că n-a existat sau că știu eu ce alt scriitor de-al nostru, Eminescu a fost sau n-a fost, că a fost polonez, că a fost ucrainean, că a fost român, nu se știe ce, dar nu mai este nici Eminescu.

Cu mult regret vă spun că se întâmplă lucrurile acestea spre desființarea noastră ca nație și ca trăitori ai acestor ani frumoși ai neamului nostru. De aceea avem o răspundere înaintea lui Dumnezeu. Să știți că nu rămâne neîntrebat la judecată nici un creștin-ortodox, despre ce a lucrat el în viața lui de toate zilele. Nu o să-l întrebe câte averi sau câte moșii și cu câte sisteme economice a colaborat! O să te întrebe: „Ce ai făcut tu pentru Hristos, ce ai făcut pentru botezul tău, ce ai făcut pentru numele tău de creștin?”. Acestea vor fi întrebate. Și atunci sigur că vom da răspuns fiecare după ceea ce am făcut, după ceea ce am mărturisit. Că, după cum spune Evanghelia: „dacă v-ați lepădat înaintea oamenilor de numele Meu, și Eu mă voi lepăda înaintea îngerilor Domnului”. Și iată că aceasta este misiunea noastră de ortodocși, să mărturisim și dacă se poate, să murim pentru această frumoasă învățătură a Evangheliei. Care a fost viața Mântuitorului? 33 de ani pe pământ, persecuții, prigoane, ucideri, răstignire și Învierea. Așa e și neamul nostru, mergem cu toții în această suferință, în această greutate, ca neamul nostru să învieze prin Hristos. Dumnezeu să vă călăuzească!

[1] Cuvânt rostit către un grup de pelerini, mai 2008, mănăstirea Petru Vodă.

(continuare în Revista Ortodoxă ATITUDINI NR. 53)

10 februarie: Ziua părintelui Iustin Pârvu și a părintelui Ioanichie Bălan, doi dintre cei mai importanți duhovnici ai ortodoxiei românești

  • Iustin Pârvu și Ioanichie Bălan, doi dintre cei mai importanți reprezentanți al ortodoxiei românești contemporane, s-au născut într-o zi de 10 februarie.

Părintele Iustin Pârvu s-a născut în satul Petru Vodă din județul Neamț, la 10 februarie 1919, și și-a început viața monahală la Mănăstirea Durău, la vârsta de 17 ani. În anul 1939, după ce a intrat în rândul călugărilor, s-a înscris la Seminarul monahal de la Cernica, lângă București. În timpul războiului, între anii 1942 și 1944, a slujit ca preot militar pe frontul de est, până la Odesa. După ce la conducerea României au ajuns comuniștii, părintele a fost arestat pe motive politice și condamnat la 12 ani închisoare, pedeapsa executând-o în închisorile de la Suceava, Văcărești, Jilava și Aiud. Înainte de a fi trimis la „reeducare” la Pitești, a fost trimis să muncească, deținut fiind, în mina de la Baia Sprie. Cea mai mare parte a pedepsei a executat-o în închisoarea din Aiud, perioadă care a fost și cea mai grea din cei 17 ani de detenție.
După 1990, părintele Iustin s-a întors la Mănăstirea Secu și, până în 1991, a fost preot și duhovnic la această mănăstire. Doi ani mai târziu, el s-a retras în sihăstrie, cu gândul de a-și petrece restul zilelor în post și rugăciune. În 1991, a întemeiat Mănăstirea de la Petru-Vodă. Părintele a ridicat, în anul 2000, un schit de maici lângă Mănăstirea Petru Vodă, o casă pentru copii și un azil pentru bătrâni, iar trei ani mai târziu a înființat o publicație de învățătură și atitudine ortodoxă, cu apariție lunară, numită „Glasul Monahilor”, în prezent intitulată ”Atitudini”.
Părintele Iustin Pârvu a decedat pe 16 iunie 2013, la vârsta de 94 de ani, și a fost înmormântat lângă biserica de călugări, ridicată de el la Petru-Vodă.
Obștea de maici a Mănăstirii Paltin din localitatea Petru-Vodă a amenajat o chilie memorială închinată Sfinților Martiri din temnițele comuniste. Chilia-muzeu se află vizavi de chilia părintelui Iustin Pârvu, unde a trăit în ultimii ani din viață, și poate fi vizitată de toți credincioșii.

Părintele Ioanichie Bălan, născut la 10 februarie 1930 în Stănița, județul Neamț, a murit pe 22 noiembrie 2007 la  Mănăstirea Sihăstria. Ioanichie Bălan a fost un cunoscut duhovnic și arhimandrit român.

Conform site-ului Mânăstirii Petru Vodă, după ce a absolvit Liceul comercial din Roman, la 4 noiembrie 1949 a venit la Mănăstirea Sihăstria. Se tunde în monahism la data de 14 aprilie 1953. Între anii 1949-1971 îndeplinește în Mănăstirea Sihăstria ascultările de casier, contabil, secretar și ghid al mănăstirii. Începînd cu anul 1955 se face remarcat ca un bun predicator și, mai ales, ca un apreciat scriitor. Între 1971-1990, sub presiunea autorităților comuniste, ierodiaconul Ioanichie Bălan este transferat la Mănăstirea Bistrița din județul Neamț, pentru că Sihăstria a devenit un soi de azil de bătrâni, mai mulți monahi fiind aduși acolo de la mănăstirile și schiturile închise de comuniști. Întoarcerea în Sihăstria a obștii de monahi a Mănăstirii Slatina, după 1959, i-a adus aproape pe cel care i-a rămas duhovnic până la moartea sa din anul 1990, Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru.

Dragostea dumnezeiască și rugăciunea neîncetată a acestui părinte l-au povățuit și ocrotit neîncetat, făcându-ise izvor de neîncetate fapte bune. Astfel, după 1971 a fost scos din Mănăstirea Sihăstria și mutat la Mănăstirea Bistrița, lângă Piatra Neamț, datorită predicilor sale foarte înflăcărate. Regimul trebuia să-l țină sub control pe cel despre care se spunea că vorbește cu atâta putere, dar aducându-l la Piatra Neamț, nu a făcut decât să-l facă și mai cunoscut creștinilor. Aici Părintele Iustin Pârvu i-a fost vecin de chilie, după ce cu ani înainte îl cunoscuse la Roman, înainte de arestarea sa din 1948. În Mănăstirea Bistrița a publicat prima carte, o monografie dedicată acestei mănăstiri. De aici a fost trimis la București, pentru a face Facultatea de Teologie, la rugămintea Patriarhului Iustinian. Între 1971-1975 urmează cursurile Institutului Teologic Universitar din București pe care îl absolvă cu licența „Chipuri de călugări îmbunătățiți din mănăstirile nemțene”. A fost hirotonit ieromonah de către IPS Teoctist la 2 februarie 1979, hirotesit apoi protosinghel în 1984 și arhimandrit în1992. În 1990 revine la mănăstirea Sihăstria unde își continuă activitatea misionară de popularizare a credinței ortodoxe.
Părintele Ioanichie Bălan trece la Domnul la 22 noiembrie 2007 și este înmormântat la cimitirul Mănăstirii Sihăstria. A scris: Patericul românesc; Vetre de sihăstrie românească (București); Convorbiri duhovnicești (vol. I și II, Ed. Episcopiei Romanului,); Mărturii românești la locurile Sfinte (Ed. Episcopiei Romanului Istorioare duhovnicești (1991); Călăuza ortodoxă în biserică; Călăuza ortodoxă în familie și societate (Iași); Rînduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei împărtășanii (Iași); Părintele Paisie duhovnicul, (Iași, 1993); Părintele Cleopa duhovnicul (Iași, Convorbiri cu teologi ortodocși străini (Iași, 1994); Viața Părintelui Cleopa (1999); Sfinte Moaște din România (1999); Sfinte Icoane făcătoare de minuni din România (1999); Versuri duhovnicești (2006 și 2008).

sursa: Active News

100 DE ANI DE LA NAȘTEREA PĂRINTELUI JUSTIN. Fragmente din Copilăria Părintelui Justin

M-am născut într-o familie de oameni de la munte, cu obiceiuri frumoase, şi am fost educat într-un duh de evlavie. Aveam o icoană cu care mă culcam şi mă trezeam înaintea ochilor: Sfântul Munte al Athosului, scăldat de Marea Egee, pe care se vedeau bărcile, iar pe munte se vedeau mănăstirile şi chiliile sihaştrilor, şi în înălţime era Sfânta Treime binecuvântându-i pe nevoitori. Şi acolo mi-era veşnic gândul, în copilărie. Îi spuneam mamei, din când în când: Trebuie să ajung la Sfântul Munte! Şi au trebuit să treacă ani şi ani de-a rândul şi să trec printr-o mulţime de încercări, ca până la urmă să ajung în Sfântul Munte şi să văd locul atât de visat al copilăriei.

Spuneam mai sus că deprinderile şi firea se alcătuiesc în copilărie, cresc odată cu copilul şi mor o dată cu omul. După 25 de ani de încercări, m-am întors pe meleagurile satului natal şi m-am dus la un arbore, unde ne adă­posteam noi, copiii; ne aşezam sau mâncam ceva sau ne odihneam, pe care crestam Sfânta Cruce şi scriam numele nostru dedesubt. Firesc, arborele acela crescuse acum: dacă atunci era subţirel, acum avea jumătate de metru în grosime şi se mai vedeau pe coaja lui, ca o cicatrice, integrate în arbore, numele şi Sfânta Cruce. Ei, cam aşa este şi viaţa noastră în trupul acesta mare al creştinătăţii, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „suntem mădulare unii altora”. Nu numai noi, oamenii, suntem părtaşi unii altora, ca mădularele unui singur trup – Biserica, ci suntem înrudiţi, prin firea pământească, şi cu animalele, cu plantele, cu pomii, cu pietrele, cu pământul, cu aerul şi cu apa. Trăim în ele şi ele trăiesc în noi. Tot aşa, mănăstirile sunt nişte oaze pentru rugăciune, mân­gâiere şi mântuire a poporului creştin ortodox. Mă­năstirile înseamnă rugăciune. Mănăstirile au fost şi rămân un loc unde s-a făcut educaţia şi formarea creştinului care îşi realizează idealul şi care îşi apără Biserica, îşi apără familia, îşi apără Patria, îşi apără şi neamul.

Părinte, ce v-a format cel mai mult duhovniceşte în copilăria Sfinţiei Voastre?

În viaţa de familie a mea, din zona asta a munţilor, ca de obicei, mamele joacă rolul cel mai important. Părinţii, fraţii sunt plecaţi mai mult în dreapta, în stânga; ei sunt pe terenul de luptă. Iar mamele sunt acelea care se ostenesc cu naşterea, cu creşterea, cu formarea caracterelor şi cu in­fluenţa şi viaţa spirituală pe care o are ea. Mie mi-a fost uşor să înclin înspre viaţa monahală, pentru că mama, Dumnezeu s-o ierte, aproape în fiecare zi de duminici şi sărbători, ne lua la Durău, la mănăstirea Secu, Sihăstria, pe la mănăstirea Neamţ; nu erau maşini, se întovărăşeau doi- trei vecini, puneau caii la căruţă, merinde în traistă şi hai la mănăstire, 20 de Km, 25, 30. Şi aşa, adeseori, înnoptam pe la bătrâni, pe la mănăstirea Durău (pe atunci era m-re de călugări). Mănăstirea Durău era un punct mare de atracţie şi important, cu deschidere spre Bucovina şi Ardeal. Era o mănăstire rară, cu cântăreţi şi slujitori buni şi dacă ai fi fost de piatră, tot dădeai o lacrimă. La o priveghere de săr­bătorile acestea mari eram impresionat adânc mai ales când am văzut copilaşi de anii mei îmbrăcaţi în veşminte, ieşeau la vohod acolo cu preoţii, cu lumânări înainte, ipodiaconi. Ei, şi aşa s-a imprimat viaţa asta a lor, încât când veneam acasă trăiam toată săptămâna viaţa Durăului sau a Secului. Acolo am luat legătura cu nişte bătrâni, Părintele Dometian, Părintele Pahomie. Aşa am intrat eu în mănăstire, dar până atunci multe năzdrăvănii am mai făcut, că şi Creangă s-ar minuna de istorisirile mele.

Când făceam năzdrăvănii, teama mea cea mare era să nu plătească mama liturghii – asta era o mare dramă. Şi mă temeam, toată noaptea nu dormeam, mi-era frică şi trebuia să-i spun mamei neapărat ce trăsnaie am făcut eu în ziua aceea, că, dacă nu, auzeam că s-a dus la Durău sau la Secu, la mănăstire, şi plăteşte slujbe pentru răufăcători, care au căzut din pod, care au dat foc la cânepă…

Nunta în sat când se face, rămân casele pustii, rămân acasă doar copiii. Iar eu eram şeful bandei de copii. Eram vreo 12, toţi mărişori, cam de 12 anişori. Şi ce făceam noi era să controlăm fiecare casele noastre. Începea de la mine, şeful bandei. Umblam prin pod, umblam prin grajd, umblam prin şuri să vedem ce se potriveşte cu o trăznaie. Pe urmă mergem pe la vecini, dar nu eram satisfăcut. Nu găsisem nimic surprinzător la ceilalţi. Hai înapoi, la mine. În dolia casei (sunt unele case cu acoperişul prelungit în spate) şi acolo e un fel de magazie, unde pui de toate şi cânepă, şi bumbac, şi stative… vârtej de făcut frânghiile, hamuri noi şi vechi şi câte altele. Ei bine, aveam o movilă de cânepă. Cât a muncit mama să taie cânepa, – să o aduni, s-o smulgi, s-o baţi, să scoţi sămânţa, s-o pui la uscat, s-o pui la topitoare vreo două, trei săptămâni, s-o scoţi de acolo, s-o desfaci şi-o pui la soare să o încălzească, să o în­fier­bânte soarele; adu-o din nou, apoi după 2-3 săptămâni după ce se usucă bine-bine, scoate mama meliţoiul, adică îi desfaci toată fibra cu mâna stângă – beţişoarele acelea, încât rămâne numai firul de cânepă cu multă osteneală, până ajunge ca firul de bumbac. Şi mama făcuse treaba asta, muncă de un an – o singură dată în an se cultivă cânepa asta – şi acum era terminată, pusă acolo-ntr-un colţ. Şi-au plecat toţi la nuntă. Eu ştiam că tata are cartuşe în pod. Atunci nu era nicio istorie să ai cartuşe, puşcă. Tata avea un „tunac”, numai atâta, şi mergea noaptea cu el, când mergea să stea la vreo pădure, la vânătoare şi la fiecare săptămână tata venea cu câte un căprior, porc sălbatec… Aşa, ce facem? Mă urc în pod unde erau două cutii de cartuşe, din când în când le scotea tata şi le mai ungea cu un fel de grăsime. Am luat două cartuşe şi vin jos. Am făcut însă vreo două trăsnăi: am scos praful din cartuş şi puneam pe-o piatră, apoi loveam cu muchia toporului… măi, şi făcea un zgomot ca de tun, parcă se împuşca.

Îţi poţi imagina că se putea întâmpla să fie celălalt dincolo şi-l orbeai? Şi acum mă minunez de cum ne-a păzit Dumnezeu. Iau şi dau foc la câteva fire de praf care au ajuns şi până la cânepă. A împroşcat toată cânepa aceea, a luat foc grinda şi para se urca în pod de-acum. Am rămas singur, au fugit toţi. Am sărit aşa îmbrăcat şi am potolit focul, ardeam şi eu cu grămadă cu tot, căci cânepa arde întâi numai pe deasupra, ca fânul, înăuntru numai dacă îl stârneşti.

În fine, am strâns tot şi stăteam tare cuminte, încât vreo două zile nici nu ştia mama că eram acasă. Nu ştia săraca de ce sunt aşa de cuminte. A trecut luni, marţi, îl aud pe tata: „Măi, babă (că aşa îi spunea mamei), vreau să fac un ham la cai şi mă duc să iau nişte cânepă. Când am auzit eu, vai de mine! … dimineaţa sub ţol stăteam. M-am îmbrăcat repejor, foarte cuminte şi tuleo la şcoală; n-am mâncat nimic, nici cărţi n-am luat. Vin de la şcoală, cuminte foc, nu m-am mai închinat, căci aşa era obiceiul. (Când veneam de la şcoală trebuia să merg la icoane, să zic un Tatăl nostru, după aceea Sărut mâna, mamă)… Şi acum, cuminte, parcă eram bolnav de 5 ani de zile de tuberculoză. Discutau, nu se terminase nici acum. „Măi, femeie, zicea tata, să ştii că a intrat cineva şi a dat foc la casă. Era să rămânem fără casă, uite că a ajuns para până sus la căprior, o mers pe draniţă”. Mama: „Măi, bărbate, eu am să mă duc la Secu”. Când am auzit eu… mă dau bine pe lângă sor’mea. Era purtătoarea de cuvânt a mamei. „Cine o fi fost oare, măi? Cine o fi fost?”, mă întreba ea. „Păi, nu ştiu, măi, dar treaba e încurcată rău. Dacă mama se duce la Secu, se duce şi la Durău”.

Şi s-a dus mama la Secu. Eu, numai ochi şi urechi să vedem ce spune mama şi am aflat că i-a spus un părinte, într-adevăr, că este mâna ori a unui vecin, ori din casă. Dar fratele Ghiţă Coscarul deschidea Psaltirea şi acesta i-a spus precis: „Nu vă mai necăjiţi că nu-i niciun străin, e de acolo”. Măi, care să fie, cum să fie? I-am spus la sor’mea, ea i-a spus mamei şi în felul acesta s-a acoperit treaba, nu i-a spus tatei. Că dacă-i spunea tatei, se cobora rău de tot. Tata niciodată nu mă bătea. O singură dată, o singură vargă mi-a dat. Varga aceea am ţinut-o minte toată viaţa. Mama mă plescărea în fiecare zi de vreo două trei ori; n-avea niciun spor, rar când punea mâna pe o nuieluşă, dar, nu dădea. Nu dădea mama în mine pentru nimic în lume. Mama ţinea foarte mult la mine. Ce spunea ea era sfânt pentru mine.

Dar tata de ce v-a bătut?

Mă trimisese la un vecin să-i duc un cleşte de cai. Nu m-am dus şi l-am aruncat pe undeva. Vine după cleşte vecinul. Măi, şi numai o singură dată m-a plesnit peste funduleţ, că n-am uitat toată viaţa. Am avut o dungă vreo două săptămâni, dar am simţit-o toată viaţa.

 

Când trec cu maşina pe lângă locurile astea în care am copilărit, îmi amintesc de năzdrăvăniile mele, încât fiecare metru pătrat e o poveste întreagă. Pârâul acesta de aici, nemaipomenit, câte grozăvenii făceam… Şcoala aceea, când mă uit la ea, aceeaşi sală mare neterminată nici până azi. Acolo am făcut şase ani în şcoala aceea. Nu s-a mai făcut nimic, măi. Cancelaria, acelaşi loc, aşa a rămas.

Eu am trăit în Poiana asta, dormeam şi mă sculam numai cu Muntele Ceahlău. Dimineaţa, seara dormeam cu Ceahlăul, dimineaţa mă sculam cu Ceahlăul. Nici Ion Creangă n-a dus o viaţă aşa teribilă cum am dus-o eu. Biata mama dimineaţa când mă scula cu greu. „Hai, măi, că, uite, strigă bobocii. Ieşi cu viţeii…” Eu nimic. Numai când auzeam că-i smântâna gata, mă sculam şi eu. Mâncam ce era mai bun, ceaunele cu lapte erau mari şi cu smântâna groasă deasupra şi-ţi imaginai că nu-mi era uşor s-o gătesc degrabă. Săraca mama, nu exista ceva să nu aducă ea copilaşului ei cel mai mic. Şi-mi amintesc că, până să mă duc la seminar la Cernica, dormeam cu mama. Şi „moarte de om” a fost pentru mine când m-au condamnat regulile şcolii să nu vin un an acasă în vacanţe. Mi-era greu să vin de la mama şi de la munte în viesparul acela de călduri, ţânţărimea, să stai tu cu plasa de sârmă la geam, să nu poţi dormi. Mama când o auzit de Bucureşti: „Pti, unde să te duci? Unde-o fi Bucureştiul?” Când am venit eu de la Bucureşti: „Mamă, ştii unde-i Bucureştiul? Unde se apropie cerul de pământ, vezi acolo? E mai încolo! Vezi matale muntele Hangu? Ei, mai încolo”. Să te îmbraci în haine călugăreşti, să-ţi pui bagajul pentru un an întreg, cu plapumă, pături… S-o iei prin Piatra Neamţ, la gară, să iei bilete, să te informezi unde-i Bucureştiul, biletul cât costă. Coborai în Bucureşti după o noapte de călătorie, atunci trenurile mergeau rapid, nu jucărie, cum merg trenurile acum. Scria acolo să nu te pleci. Stăteam cuminte şi, când pe la Buhuşi, iaca, apare un copchilaş mai mititel ca mine, cu un păr galben auriu, vopsit ca cucoanele de azi, tot aşa mergea la Cernica. „Unde mergi, frate?” „La Cernica”. „Hai, mergem amândoi”. Şi mi-am revenit când am văzut că de acum înainte mai am pe cineva. Când ajungem noi la Bucureşti acolo, măi, erau lustragiii ăştia şi pescuiau că eşti din provincie. O, ghete, pune mâna, dă-te încoace! Dacă nu ştiai să te pui oleacă în gură cu el te costa cât drumul de la Piatra Neamţ la Bucureşti. Te ducea cu maşina la scară. Unde mergeţi, părinţele? Hai urcaţi. Când cobor din maşină, în faţa porţii…un ierarh, foarte aspru. Înalt, cu camilafcă, rasă, metanii frumos aranjate. Nu ştiam noi cine este. Ne ducem la dânsul şi plecăm genunchii. „De unde veniţi?” „De la Mănăstirea Durău”. „Păi, numai de la Durău puteaţi veni cu maşina”. De la început ne-a luat tare. „Sunteţi pentru admitere cumva?” „Păi, da”. Ne-a dus la dormitor şi a doua zi am şi fost la examinare. Ne-a dat regula patrulaterului. Ce să umbli, ce să copii? N-aveai cum… Şi tot timpul, doi ani de zile ne-a ţinut minte. Acela era directorul, Chesarie Păunescu, viitorul episcop de mai târziu al Constanţei.

Toate-s legate de amintirile cu mama. Mama, săraca, când veneam acasă… să nu mă mai duc la mănăstire, să stau aici. Murise preotul din sat, rămăsese parohia fără preot. Mă rugau şi sătenii să stau în sat. Iar eu mă împotriveam: „Dar de ce să stau în sat, măi? Eu am alt rost”. „Las’ că avem noi pe aici fete bune” „Hă, hă, bată-vă să vă bată”.

Şi cum s-a împăcat până la urmă mama cu intrarea în mănăstire?

S-a împăcat, dar e o istorie întreagă, cu biciclete. Aici în sat erau două biserici în care se slujea. Eu mă duceam cu bicicleta la Durău. Pleca de-acasă toată lumea la biserică, nu stătea decât unul. Dacă nu mă găsea într-o biserică, eu spuneam că-s în cealaltă. Dar eu eram dus tocmai la Durău. Veneam târziu cam pe la ora asta aşa (ora 21). Mult îmi plăcea. Şi-n cele din urmă am pus eu o voie puternică să mă duc la mănăstire. O jumătate de an au durat toate tratativele acestea cu mama. Mama într-adevăr era cumva mai de acord, tata, să nu audă. Îmi povestea el despre toată istoria mănăstirilor, cât se pricepea el să mă poată descuraja. Dar eu nu-l auzeam deloc. Nu-l auzeam. Mama, la un moment dat, dacă a văzut că eu ţin cu tot dinadinsul, mergea la Durău şi vorbea cu Părintele Dometian (Dumnezeu să-l ierte) şi-i spunea „Lasă-l să moară creştin acasă, măi. Nu-l mai aduce la mănăstire”. Şi într-adevăr m-a respins de multe ori. Când am venit la mănăstire, m-a mustrat. Niciodată să-l fi văzut plângând pe tata. Nu… Dar acum, când m-am despărţit de el, dimi­neaţa când ne-am sculat (suna clopotul de deşteptare), tata pleca înspre casă şi eu rămâneam aici. În sunetul clopo­telor, tata cu căruţa cu cai. Plângea tata ca un copil, ca după mort. Mi-a rămas imaginea aceasta şi cu asta am şi rămas, că nu l-am mai văzut. Au început concentrările, războiul şi nu ne-am mai găsit. Au venit ruşii, pe tata l-au surprins răzvrătindu-se împotriva comuniştilor şi UTC-iştilor.

Când v-a venit ideea de mănăstire?

Ideea de mănăstire mi-a venit când dormeam acasă pe cerdac şi mă sculam cu Ceahlăul, iar la poalele Ceahlăului era Durăul. Şi apoi mai era şi Mănăstirea Neamţu cu tipografia, pe care o au şi acum, iar eu eram foarte atras de cărţi. Erau 2-3 călugări care umblau cu cărucioarele şi transportau cărţi pe valea Bistriţei, ajungeau până pe la Broşteni, până sus la Rarău, cu căruciorul cu patru roate pe care-l trăgeau doi călugări; aveau câte 2-3 saci cu paraclise, acatiste. Apoi, când veneau părinţii, ieşeam la Petru Vodă în vârf acolo şi îi ajutam la ridicat cărucioarele. Când ajungeam jos aici acasă, veneam cu 3-4 acatiste: Sf. Neculai, Sf. Gheorghe, Paraclisul Maicii Domnului, Acatistiere, toate le aveam de când eram mititel. Şi acum mai am din cărticelele astea. Erau Părinţii, fraţii Urmă, care lucrau cu cărţile şi tipăreau multe cărţi, şi nu dădea nimeni niciun ban, totul se dădea gratuit. Iar bătrânii noştri se adunau duminicile şi de sărbători şi citeau aceste cărţi, unul citea şi ceilalţi ascultau, dar ascultau cu multă evlavie, nu să se joace sau să discute; se făcea cruce în momentele potrivite şi aşa îşi petreceau o jumătate de zi. Aşa că foarte mult au folosit aceşti călugări de la Mănăstirea Neamţu şi toată valea Bistriţei era numai urma lor. Mai târziu transportau cu căruciorul cu cai. O călătorie ca aceasta dura vreo două săptămâni. Când venea înapoi, Dumnezeu să-l ierte, Părintele Marcu mai povestea câte ceva noaptea, unde se adunau mai mulţi credincioşi, prin posturi; mai aducea diferite vieţi de sfinţi. Bunicele torceau, mai împleteau şi Părintele povestea iar copiii ciuleau urechile şi prindeau într-adevăr chestiile astea; a încălzit toată starea de lucru. Numai aşa se explică faptul că aici, pe distanţă de 8 km, sunt vreo 18 preoţi.

(Preluat din Ne vorbește Părintele Justin, vol. 1)

 

sursa :Atiduni.ro

Neamț: Un reprezentant al elevilor de la liceul din Borca a fost demis de către Consiliul Județean al Elevilor Neamț pe motiv că se opune introducerii educației sexuale în școli

Alexandru Mujdei (FOTO), președintele Consiliului Școlar al Elevilor de la Liceul „Mihail Sadoveanu” Borca, a fost demis din poziția sa, după ce acesta a spus public că „nu este corect să se emită un comunicat de la nivelul conducerii Consiliului Național al Elevilor (CNE) înaintea consultării elevilor”.
Mai precis, este vorba despre rezoluția CNE de a susține introducerea educației sexuale în școli, despre care ActiveNews a relatat zilele trecute.

Declarația care i-a înfuriat pe liderii CNE a fost făcută de Alexandru Mujdei în Ziarul Ceahlăul:
„Personal sunt împotriva acestei idei și nu voi susține introducerea educației sexuale în școli. Din perspectiva Consiliului Școlar al Elevilor de la Liceul „Mihail Sadoveanu” Borca, cred că împărtășesc aceeași idee cu cea a majorității elevilor. Fără să dau o cifră exactă, estimez o proporție de 85% a celor care înțeleg că rostul învățământului este altul. Îmi cunosc colegii, știu pe cine reprezint și m-am convins de părerile lor în urmă cu 4 luni, atunci când România s-a confruntat cu o foarte mare problemă, cea a pericolului legalizării căsătoriilor homosexuale. Atunci, aproape toți elevii majori ai liceului au conștientizat gravitatea problemei și au mers la vot și chiar am rămas plăcut surprins auzind din partea mai multor liceeni minori că le pare rău că încă nu au dreptul să voteze, pentru că ar fi mers și ei”.

Acum elevii liceului din Borca au emis o scrisoare deschisă în apărarea colegului lor. Iată textul:

 

Scrisoare deschisă către Consiliul Judetean al elevilor din Neamț
Suntem elevii Liceului Mihail Sadoveanu din Borca. Și pentru că solidaritatea oamenilor de pe Valea Muntelui este veche și notorie, aș zice că suntem aici și profesorii și părinții, chiar așa!
Dragilor, vă voi vorbi un pic despre șeful și reprezentantul nostru la curțile domniilor, era să zic tovărășiilor voastre. El este Alex Mujdei, elev cunoscut foarte bine la noi, dar și la nivel județean și național, după cum o să vedeți.
Alex a dat un interviu frumos la Ziarul Ceahlăul, a vorbit foarte bine și despre noi și despre voi. Era vorba acolo despre elevii din România. Și despre oportunitatea introducerii educației sexuale în licee, gimnazii, grădinițe etc.
Interviul este ok, am pus linkul mai jos, să vadă toată lumea părerea unui om, căruia încă nu i s-a interzis dreptul constituțional la liberă exprimare. Aud însă că acest interviu i-a deranjat teribil pe 5 băieți din Biroul Executiv al Consiliului județean al județului Neamț, care l-au executat pe Alex. Mai intăi i-au cerut să-și dea demisia și dacă Alex nu a vrut, l-au demis ei, uite așa! Curat murdar, tovarăși! Vorba ceea, nu vrei să te sinucizi singur, lasă că te sinucidem noi!
Nu, Alex nu va fi ucis, nu vom accepta asta. Voi nici măcar nu cunoașteți principiul elementar că demisia sau contestarea poate veni de la cei care l-au ales, nu de la voi, oricât de sus v-ați crede.
Pe colegul meu mai mare, Alexandru Mujdei îl cunosc din copilărie, când ne întâlneam destul de des la vizitele pe care le făceam la Părintele Justin. Dacă nu știți, trebuie să vă spun că Părintele Justin Pârvu este unul dintre figurile reprezentative pe care Inspectoratul Școlar Neamț le-a ales ca patroni, alături de Creangă, de Vasile Conta și de Calistrat Hogaș. Chiar acum se împlinesc o sută de ani de la nașterea sa, 10 februarie 1919. Noi, tinerii de pe Valea Bistriței, mulți l-am cunoscut personal pe Părintele Justin, dar Alex cu mult mai mult, el este chiar ucenic al Părintelui, chiar dacă nu face paradă cu acest lucru.
Apoi, după câte știu, Alex a fost în fiecare an premiant și în gimnaziu, și în liceu, la profilul Mate-info și este bursier al liceului.
Și că să nu-mi răspundeți cu clișeul acela că așa e în mediul rural, vă mai trec aici niște rezultate de-ale lui pe care pun pariu că nici unul dintre voi nu le aveți. Alexandru Mujdei se numără printre premianții naționali ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memorie a Exilului Românesc, îl aveți mai jos în fotografie alături de directorul Radu Preda și de seniorul Octav Bzoja, cel care a supraviețuit temnițelor comuniste, Alex stă chiar înte ei. Adică, Alexandru Mujdei este chiar un luptător anticomunist, înțelegeți tovarăși?
Apoi Alex cu trupa din care face parte, Ansamblul Izvoarele Borcutului Borca, ne-a dus faima până la Pro-Tv anul trecut, făcând tuturor cunoscute dansul și tradițiile noastre.
Și ca să nu credeți că este cu nasul pe sus, am să vă mai pun o poză cu o activitate a Consiliului elevilor de la Borca, în care au cumpărat și au tăiat lemne pentru cinci familii cu copii care stăteau iarna în frig. Cine credeți că ne coordona la tăiatul cu drujba și la crăpatul lemnelor? (Vedeți că aveți tutoriale pe net cam cum se face chestia asta…). Desigur, chiar Domnul președinte, Alexandru Mujdei.
El este și va rămâne președintele nostru, pe care voi l-ați demis în mod aberant cu elan neomarxist sau mai bine zis, curat utecist. Voi rămâneți în UTC, lucrați exact în stilul anilor 60 excluzând pe cei care nu vă convin vouă, pentru că nu vă convine adevărul!
Noi nu!

Arhimandritul Grigorie Băbuş în ghearele Securităţii comuniste

La începutul anului 1958, autorităţile comuniste, prin Securitate şi Departamentul Cultelor, începuseră o campanie de defăimare şi intimidare la adresa Bisericii Ortodoxe Române pentru a o determina să aplice planul de limitare drastică a fenomenului monahal. Monahismul era considerat de regimul comunist o reală ameninţare la construcţia socialismului în România, pe considerentul că în interiorul său se duce o „intensă activitate legionară sub mască religioasă”. Printre cei vizaţi se aflau mai ales clericii de încredere din jurul Patriarhului Justinian Marina, precum Bartolomeu Anania și Grigorie Băbuş. Cel din urmă a constituit un obiectiv al Securităţii, deoarece era considerat o verigă din aşa-zisa conspiraţie legionară de la vârful Bisericii Ortodoxe Române.

grigore-babus-in-arest-1959

Grigorie Băbuş s-a născut la 3 iunie 1915, în localitatea prahoveană Teişani. Încă de la vârsta de 13 ani a intrat ca frate în Mănăstirea Cheia, din zona natală, stăreţită de unchiul său, arhimandritul Grigorie Georgescu. La vârsta de 18 ani s-a înscris la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, fiind coleg cu Teoctist Arăpaşu şi Sofian Boghiu. După absolvirea seminarului, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, apoi pe cele de doctorat. În această perioadă a avut ascultarea de cântăreţ şi ierodiacon la Catedrala Patriarhală, pentru ca la 22 februarie 1948 să primească darul preoţiei. La puţin timp a fost numit stareţ al mănăstirii de metanie, unde a vieţuit puţin, deoarece Patriarhul Justinian Marina l-a chemat la Bucureşti. În 1950 a primit rangul de protosinghel, iar la 25 martie 1956 pe cel de arhimandrit.

Din punct de vedere politic, încă de pe băncile seminarului, părintele Băbuş, ca şi alţi colegi, în 1936 a fost înscris în Frăţiile de Cruce de către profesorul de limba latină, Paul Gălăşeanu, care milita în rândurile Mişcării Legionare… În octombrie 1943 este arestat de la Mănăstirea Antim (căminul studenţilor teologi), împreună cu un alt frate, Ilie Bărbărie, pentru deţinere de material legionar. În fapt, după „rebeliune”, tânărul Băbuş predase câteva cărţi legionare cu semnătura sa stareţului Nicodim Ioniţă, pe care nu le-a dat autorităţilor statului, ci le aşezase în podul mănăstirii. La o percheziţie a Siguranţei, cărţile au fost găsite şi astfel Grigorie Băbuş a ajuns în arestul de la Malmaison. După o detenţie de o lună şi jumătate a fost achitat de Curtea Marţială Bucureşti şi eliberat.

La revenirea în Bucureşti, în 1948, inevitabil a intrat în legătură cu prietenul său din timpul studenţiei, Bartolomeu Anania, care şi el purta nefericitul stigmat de „legionar” în evidenţele Siguranţei. Colaborează la constituirea Bibliotecii Patriarhale şi slujesc la Catedrala Patriarhală. În 1957, profesorul P. Gălăşeanu, din perioada seminarului, îl cercetează pe părintele Băbuş, căruia i se mărturiseşte. În aceeaşi perioadă, poetul Radu Gyr cere lui Bartolomeu Anania un duhovnic pentru soţia sa. Anania îl recomandă pe părintele Băbuş, care devine astfel duhovnicul soţiei lui Gyr. De asemenea, împreună cu Anania, părintele Băbuş a ajutat material şi financiar soţia unui deţinut politic, prieten din perioada studenţiei. Toate acestea, în contextul campaniei de arestări declanşate de Securitate, au condus la arestarea părintelui Băbuş în noaptea de 13 spre 14 martie 1959. În anchetă, chiar şi în confruntarea cu Radu Gyr, părintele Băbuş a refuzat să recunoască activitatea legionară care se imputa de către anchetatori. Cu toate acestea, „ca vechi membru al organizaţiei legionare”, a fost învinuit că „a restabilit legătura criminală cu Valeriu Anania pe linia activităţii organizaţiei legionare”, că a întreţinut „activitate de ajutorare a elementelor legionare” şi „acţiuni de agitaţie şi propagandă contrarevoluţionară”. La proces a negat orice activitate de natură politică, iar martorii acuzării i-au susţinut cauza. Totuşi, prin Sentinţa nr. 750 din 29 iulie 1959 a primit o condamnare de 7 ani închisoare corecţională pentru „infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale”. La recurs, părintelui Băbuş i s-a mărit condamnarea la 20 de ani muncă silnică. A cunoscut penitenciarele de la MAI (august 1959), Jilava (august 1959),Aiud (noiembrie 1959 şi lagărul de muncă de la Ostrov (octombrie 1963). A fost eliberat la 29 iulie 1964 din lagărul de la Ostrov.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina, ediția electronică din 13 noiembrie 2015)

Dialog cu Părintele Grigorie Băbuş de la Mânăstirea Cheia

Arhimandritul Grigorie Băbuş, bibliotecarul Bibliotecii Sfântului Sinod de la Mânăstirea Antim din Bucureşti, acum se află retras la Mânăstirea Cheia. Părintele Grigorie are venerabila vârstă de 90 de ani. A fost colegul de bancă al Părintelui Sofian Boghiu şi coleg de clasă cu Prea Fericitul Teoctist. A trecut prin închisorile comuniste, şi încă este un om hotărât şi puternic. De copil a intrat în mânăstire. Tot la Cheia, unde îşi petrece acum şi senectutea.

– M-am născut în comuna Teişani, jude­ţul Prahova, al treilea copil din zece. La vâr­sta de 13 ani terminam clasa a V‑a.

La mânăstirea Cheia am avut bătrânul nostru, unchiul tatălui meu, care era stareţ. A cerut tatălui meu un băiat pe care să îl ia la chilie ca ajutor. Tata s-a gândit la mine pentru că fratele cel mare intrase într-o şcoală şi deci nu putea să o întrerupă. Într-o bună zi, plec cu mătuşă-mea, la Cheia, ca să fim de Hramul mânăstirii – Sf. Treime. Am intrat în casa moşului, ne-a primit foarte bine. Era un om riguros, un om aspru, aspru cu el, în primul rând cu el şi apoi aspru cu obştea. A fost un stareţ de vârf, nu permitea slăbiciuni, cine nu era pentru, îl poftea în altă parte. Aşa că la vârsta de 13 ani, m-am mutat în mânăstire. E un moment important pentru mine. Încă nu terminasem clasa a V-a şi am mers la râul Teleajen să ne scăldăm. Eram cu alţi doi colegi şi venind de la apă – casa noastră e în câmp, nu este legată de sat – am văzutpoştalionul ieşind de pe poartă. „Aoleu, măi băieţi, zic, ăsta-i unchiul meu, Stareţul de la Cheia, a venit să mă ia!” Şi aşa a fost. Iese pe poartă şi ne întâlnim: „Sărut mâna, sărut mâna”. „Ei, vii?”. „Da”. N-am stat pe gânduri o clipă.

– Care era numele de botez al Sfinţiei Voastre?

– Gheorghe. Şi ne-am întâlnit, i‑am sărutat mâna. „Hai, mergi?”. „Da, merg”. M-am întors şi m-am dus în casă, m-am îmbrăcat şi eu ca omul, şi m-am aşezat lângă dânsul, în poştalion şi am plecat la Cheia. Ce ştiam, eram copil! Ha­bar n-aveam ce e treaba asta, ce e mânăstirea… Dar, s-a prins. După încă vreo două săptămâni a început să îmi arate: fă asta, fă asta, şi-mi arăta ce să fac. După vreo două săptămâni moşul, Stareţul, pleacă la vale cu poştalionul. Nu erau maşini, nu era alt mijloc; era căruţa mânăstirii, pe care o folosea, şi cu leagăn ca să nu zdruncine. Şi m-a luat la Izvoarele unde era metocul mânăstirii: „Dacă vrei, te duci acasă şi vii mâine dimi­neaţă. Te duci?” „Mă duc”. M-am dus aca­să, bucurie pe toţi că mă văd, şi am stat o noapte. A doua zi, trebuia să mă duc, m‑aştepta moşul. Din casă intru printr-o grădină ca să ies şi-am început să plâng: plecam de acasă.

– De dorul casei?

– Păi da, plecam din casa părintească. Şi nu ştiam ce viitor o să am. Parcă am fost sortit pentru treaba asta.

– Părinte Grigorie, cum credeţi că tre­buie să ajungă un om la mânăstire? Am văzut că Sfinţia Voastră aţi ajuns de copil. Care trebuie să fie hotărârea unui om când păşeşte spre mânăstire?

– Dragă, aici e altă treabă. Când se în­tâm­plă cum a fost cu mine e una, dar pe par­cursul vieţii cuiva, se hotăreşte altfel. De exem­plu, ajunge la majorat. N-a contractat o că­sătorie şi atunci e în cumpănă: ce să facă? Sunt persoane care se gândesc la treaba asta şi atunci caută mânăstirea. Unde se prinde, se prinde, unde nu, nu.

– Trebuie să fie o hotărâre foarte puter­nică sau e bine să dai ascultare şi unui imbold aşa, lăuntric?

– Poate, hotărârea aşa puternică se for­­mează pe parcurs. Pentru că necunos­când regimul, necunoscând atmo­sfe­ra, oamenii, sigur că nu oricare se li­­peş­te ime­diat. Eu am fost ca şi „copilul mânăstirii” şi niciodată n-am zis: „Nu mai vreau”.

– Nu v-aţi simţit nici­odată în plus în mânăstire?

– Nu, din contră, eram omul casei.

– La vârsta aceea parti­cipaţi la slujbe?

– Sigur.

– Ce program aveaţi?

– Aveam programul de gospodărie care era al casei permanent şi nu lipseam de la biserică. Eram la strană unde urmăream şi eu acolo ce se zicea, ce se cânta.

– Înţelegeaţi?

– Păi trebuia să înţeleg. Aveam un părin­te diacon acolo care avea o voce foarte bună – şi de la care am învăţat eu muzica psaltică.

– V-aţi păstrat încă vocea şi la vârsta aceasta…

– Da, sigur. Şi la strană cântam. Dam şi eu drumul la voce, dar părinţii îmi spuneau: „mai încet, mai încet, că ne întreci pe noi!”. Că vocea lucra, ştii.

– Unde vă spovedeaţi în mânăstire? La „moşul”?

– Nu, aveam un alt bătrân care era fostul ucenic al Stareţului, un bătrân…

– Om aspru şi el sau avea grijă de Sfinţia Voastră că eraţi copilaş?

– Era bun duhovnic. Era un duhovnic foarte bun!

– Certăreţ?

– Oh, duhovnicul nu mă certa. El îşi făcea datoria şi era foarte blajin. „Moşul” meu era mai aspru. Ei, câteodată mai fă­ceam şi eu ceva, „Moşul” îmi spunea atunci răspicat: „ei, ce ai, nu te‑astâmperi?”

– Părinte Grigorie, nu duceaţi niciodată dorul de prietenii de acasă?

– Nu, nici vorbă. După o altă lună de zile, iar m-a luat; fiind „moşul” un foarte bun psiholog, şi-a dat seama că să mă rupă dintr-o dată de familie, nu era un lucru uşor. Nu mi-am dat seama că „moşul” avea în gând acest lucru, să nu forţeze lucrurile, şi asta a fost foarte bine.

– Mai erau copii în mânăstire? Ti­neri?

– Nu mai erau. După un an de zile a venit părintele Macarie. Nu prea erau tineri.

– A trecut timpul, aţi lăsat şcoala deoparte?

– Şcoala am terminat-o, şcoala primară, regimul de mânăstire începând de la 1928 până la 1936, am făcut în mânăstire toate ascultările. Am învăţat repede să gătesc, să spăl, să ţin curăţenia casei.

– Ăsta era un lucru elementar pentru un călugăr.

– Da, pentru „moşul” eram o binecu­vân­tare că n-avea nevoie să mai aducă pe cineva, toate le făceam eu. Până şi vaca pe care o aveam acolo, mă duceam şi o mul­geam. Şi veneam cu laptele. Ştiam să bat putineiul, să scot untul. Făceam totul cu plăcere.

Părintele Grigorie a trecut prin închisorile comuniste

– Dragă, în ’58-’59 eu am plecat „la plimbare”. M-a ridicat Securitatea şi am făcut puşcărie 5 ani de zile. După 5 ani de zile am revenit. Patriarhul Iustinian, cu mâinile ridicate mi-a spus: „Bine ai venit, măi băiete!”. Eram emoţionat de primire. M-a primit excepţional. La Catedrala Patriarhiei numai pe mine şi pe Benedict Ghiuş ne-a reprimit. A făcut nu ştiu câte „Cereri” la Departamentul Cultelor, ca să ne confirme ca ieromonahi. Şi în sfârşit, a dat Dumnezeu, şi ne-a confirmat. Patriar­hul ieşise la plimbare în parc: „Băbuş…” – eu mergeam la vecernie seara – „trebuie să vă duceţi la Departamentul Cultelor”. „Da, Preafericirea Voastră, zic, mâine ne-am hotărât să ne ducem”. Ne-am dus la Departamentul Cultelor, unde era şef Dogaru; foarte preţios, plin de el, îl ştiam de la Patriarhie, de la Palat. Dar de data asta era aşa: încruntat şi băţos. Benedict Ghiuş colo, eu dincoace pe scaun: „Ce vă sfătuiesc?! Să uitaţi!”. Adică condamnări de ani şi ani de zile de puşcărie, trebuia să uităm.

– Să uitaţi aceste condamnări…

– Da… am uitat şi gata. Bun. O dată. A doua: „Când vă adunaţi, când sunteţi îm­preună să fie şi al treilea”… Sistem comu­nist, dragă. În sinea mea am râs. „Ce naivitate şi prostie”, m-am gândit. Bun. Am terminat. Benedict Ghiuş avea harul vorbirii, a vorbit şi i-am mulţumit şi eu. Am plecat. De aici am venit la treburile mele.

– Dar de unde v-a ridicat securitatea? De de la biblioteca Antim?

– Nu, de acasă. De la chilie, de la Pa­triar­hie. Păi să vezi că…eu am fost ultimul. Într-o seară oarecare a venit şi l-a luat pe Anania.

– Bartolomeu?…

– Da, mitropolitul de acum de la Cluj. După 10 minute l-a ridicat şi pe arhi­man­dritul Benedict Ghiuş, care, trebuie să mă crezi, a fost o figură rară, rară… Un om excepţional, din toate punctele de vedere. Cu studii frumoase. Mă rog, era căutat de lume să asculte cuvântul lui.

– Vă era teamă să nu ajungă securitatea şi la bibliotecă?

– Păi de ce?! Nu era nevoie, era cineva acolo de care mă temeam eu, că mă spune, mă pârăşte. Era secretară de organizaţie de bază pentru muncitorii de la Tipografie; era unul Dănescu, membru de partid – şi erau destui să spună: „Uite ce a făcut Băbuş”. Era deajuns. Şi poate mă arestau din nou. Aveam motive să mă tem. Eram în ´65 când am preluat biblioteca de la mânăstirea Antim.

– Garanta Patriarhul Iustinian pentru dumneavoastră?

– Dragă, aici a fost salvarea noastră…Personal, din închisoare, îmi făceam soco­teala, – pentru că ştiam că nu putem reveni la posturile noastre – şi m-am gândit: măcar cântăreţ la o biserică, să fiu şi eu slu­jitor acolo. Când am venit, Patriarhul Iustinian, cu mâinile ridicate: „Bine ai ve­nit, măi băiete!”. Eram bărbierit, numai mustaţă mai aveam.

– Şi n-aţi mai avut probleme după aceea cu securitatea?

– Nu. Pe alţii am mai auzit că i-a mai sâcâit, i-a mai întrebat, i-a mai urmărit…Chiar mulţi au mai fost urmăriţi. Probabil, cei care au fost mai activi în treburile politice. Am fost luaţi aşa, la grămadă…

(Revista Lumea Monahilor, anul I, nr. 3, septembrie 2007)

7/8 februarie 1949. Lichidarea grupului de rezistență condus de colonelul Uță.

Pornind de la informațiile obținute prin tortură sau de la informatori, Securitatea organizează, în noaptea de 7 spre 8 februarie 1949, o amplă operațiune militară împotriva partizanilor anticomuniști din Munții Banatului.

Cu ajutorul informatorului Andrei Vădrariu, Securitatea a identificat adăpostul partizanilor conduși de colonelul Ioan Uță.

În jurul orei 6,45, un efectiv de peste 45 de militari din Batalionul 9 de Securitate, conduși de maiorul Corapciu, s-au plasat în dispozitiv de încercuire a poziției partizanilor, în jurul orei 06.45. Dinspre sălașul partizanilor s-a deschis foc de arme automate, căruia trupele de securitate i-au replicat cu foc și cu lansări de grenade. În schimburile de focuri au fost uciși mai mulți partizani, printre care și colonelul Uță. Luptîtorii Petre Pușchiță, Iancu Baderca și Dumitru Mutașcu au reușit să fugă din încercuire.

Colonelul Ioan Uță.

În aceeași noapte, pe baza informațiilor furnizate de partizanul Ioan Băcilă, determinat anterior să se predea, trupele de securitate comandate de sublocotenentul Vasile Sărățeanu au luat cu asalt sălașul lui Dumitru Bășulescu, reușind să-l aresteze pe comandorul Petre Domășneanu și pe alți doi partizani din grupul său. Comandorul Domășneanu avea să fie condamnat la moarte și executat.

În cursul zilei de 8 februarie, Securitatea avea să opereze ample arestări în Lugoj, Caransebeș, Teregova, Cornereva, Văliug și alte localități, în rândul celor considerați că i-au ajutat pe partizanii din grupurile Uță și Blănaru

Pe cine reprezintă Consiliul Naţional al Elevilor?

Mai multe asociaţii ale elevilor din ţară ripostează faţă de afirmaţiile recente ale elevului Petru Apostoaia, de la Colegiul Naţional „Petru Rareş”, potrivit căruia CNE ar fi cea mai reprezentativă entitate a elevilor la nivel naţional.„Nu există niciun temei legal pentru ca elevii reuniți la Focșani să aibă cea mai mare reprezentativitate, așa cum s-a invocat.” (Asociaţia Elevilor Bacău)

Irina NASTASIU

Afirmaţiile recente ale elevului Petru Apostoaia, de la Colegiul Naţional „Petru Rareş”, preşedinte al Consiliului Național al Elevilor (CNE), au stârnit diverse reacţii în presa din ţară. După cum informează portalul de ştiri Activenews, citând VranceaMedia, la Adunarea Generală a CNE, ce a avut loc în perioada 1 – 4 februarie la Focșani, Petru Apostoaia a afirmat, cu de la sine putere, că organizaţia pe care o conduce este cea mai reprezentativă entitate a elevilor la nivel național: „Ne asumăm reprezentativitatea tuturor elevilor din România, a celor peste 2,8 milioane de persoane.”

Afirmaţia este cu atât mai surprinzătoare, cu cât în România există în multe județe asociații ale elevilor care au personalitate juridică, lucru care lipsește consiliilor elevilor. Astfel, în replică, reprezentanţi ai altor asociaţii ale elevilor din ţară au subliniat că CNE nu poate fi un for reprezentativ la nivel naţional, neavând statut juridic: „Nu există niciun temei legal pentru ca elevii reuniți la Focșani să aibă cea mai mare reprezentativitate, așa cum s-a invocat. Nici măcar nu au personalitate juridică. Este doar o structură căreia Ministerul îi achită masa și cazarea, condiții în care ne întrebăm câtă independenţă poate avea față de cei care guvernează”, a precizat un elev din cadrul Asociației Elevilor din Bacău, pentru sursa citată.

De asemenea, Asociația Elevilor din Suceava a precizat că „ia act cu îngrijorare de susținerea fără temei legal că ar exista o reprezentativitate exclusivă a elevilor de către structurile numite consilii judeţene ale elevilor”, în timp ce Asociaţia Elevilor din judeţul Cluj consideră că aceste consilii că sunt „simple structuri care nu reprezintă pe toți elevii români”.

Educaţie sexuală, da, geografie şi istorie, nu!

Invocând criteriul reprezentativităţii, elevul Petru Apostoaia a anunțat că organizația sa susține introducerea educației sexuale în școli: „Susținem educația sexuală… Nu susținem acele declarații care susțin că educația sexuală denaturează generații”, a spus Apostoaia. Ne întrebăm, ce fel de generaţii se vor forma în urma frecventării de către elevi a cursurilor de educaţie sexuală solicitate, la sfârşitul anului 2018, de către Consiliul Elevilor din Timiş (iniţiativă salutată, de altfel, de CNE), după modelul „Sexul vs. Barza”? Pentru cititorii neavizaţi, acest program şoca, anii trecuţi, opinia publică din România prin conţinuturile prezentate elevilor, conţinuturi care promovau promiscuitatea sexuală, homosexualitatea, încurajând pornografia și libertinajul, susținând lipsa de implicații morale ale actului intim, negând consecințele avortului și îndreptându-se contra autorității parentale. Iată doar un scurt fragment din acest program, recomandat elevilor: „Felul în care actorii şi actriţele din filmele porno reacţionează în timp ce fac sex nu e adevărat, ci este, de multe ori, exagerat. …Ceea ce în filmele porno pare a fi absolut normal nu e mereu aşa în viaţa reală: sexul anal e în realitate mai puţin popular decât în filmele porno.”

În timp ce educaţia sexuală este agreată de CNE, problema reducerii orelor de Istorie şi Geografie nu pare să constituie o problemă pentru președintele Consiliului Elevilor: „Noi nu privim acest aspect ca fiind cel mai important”, spune acesta.

Potrivit VranceaMedia, evenimentul de la Focșani a fost organizat de Consiliul Județean al Elevilor Vrancea, cel care s-a implicat și în organizarea evenimentului din 24 februarie 2018, de la Hotel Unirea, unde un transgender a dezbătut cu elevii participanți informaţii despre orientarea sexuală şi ideologia de gen (gender), ideologie care nu are avizul Ministerului Educației Naționale pentru a fi prezentată elevilor minori.

Nu ştim în ce măsură elevii din România sunt de acord cu deciziile CNE. Se pare, însă, că entitatea numită Consiliul Naţional al Elevilor uită că, potrivit legii, factorii decidenţi în ceea ce priveşte copiii minori sunt părinţii. Astfel, articolul 29, 6 din Constituţia României prevede că „părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror responsabilitate le revine”, în timp ce art. 48, 1 aminteşte despre „îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”, drept şi îndatorire reluate şi de către Noul Cod Civil. Din acest punct de vedere, orice părinte poate alege să nu-și implice copilul minor în activități pe care le consideră contrare principiilor morale. Până una-alta, părinţii sunt cei care ţin în mână frâiele educaţiei, iar viitoarele generaţii ale României depind de implicarea noastră, a tuturor, în deciziile care îi privesc direct pe copiii noştri.

https://ziarulceahlaul.ro/117904-2/

Dan Puric: Comunitatea Europeană este o cooperativă agricolă care nu are nimic în comun cu Europa adevărată. Nu confundați Europa clasică, Europa culturii și civilizației, cu acest construct

Actorul Dan Puric afirmă că Uniunea Europeană are o ideologie de tip comunism albastru, „adică neomarxistă”, nu o filosofie.

Într-un interviu acordat lui Constantin Ghiță, Puric spune că Europa clasică, a valorilor, nu are nimic în comun cu comunitatea europeană, pe care o consideră „o cooperativă agricolă”.

Iată câteva dintre afirmațiile lui Dan Puric:

Comunitatea Europeană nu are o filosofie, are o ideologie, o ideologie de tip comunism albastru, adică neomarxistă.

Un popor care este creștin-ortodox, ca noi, are instincte extraordinare de alergie vizavi de comunism.
Eu m-aș bucura foarte mult ca România să preia pe bune conducerea Comunității Europene, pentru că în două trei luni, Europa ar dispare.  În mâna unor români neaoși de la noi, care fură și distrug totul, ar fi bine pentru Europa să cunoască puțin din devastarea autohtonă.
Comunitatea Europeană este o cooperativă agricolă care nu are nimic în comun cu Europa adevărată. Care e viitorul unei grădini zoologice cu animale diferite care se sfâșie între ele într-un mod civilizat?
Nu confundați Europa clasică, Europa culturii și civilizației, cu acest construct. Pe la 1936, Nichifor Crainic spunea: vrem o Europă unită, cu națiuni diferite și un cer comun. Este cerul creștin.
Ceea ce ne propune Comunitatea Europeană astăzi, și cu diversitatea de sex și cu altele, sunt blasfemii.
Unde s-a retras poporul ăsta când domnitorul era de proastă factură și asuprirea internațională era groaznică? În bordeiul familiei și în Biserică.
Oculta internațională s-a prins și atacă, bordeiul, Biserica și familia. Și atunci trebuie să analizăm laboratoarele astea demonice, satanice, marxiste, în ultimă instanță: sunt pudrate cu drepturile omului și cu democrație. Țara asta a fost dintotdeauna a fost pradă.
În timpul ocupației otomane s-au furat 480 de tone de aur. În 280 de ani de strivire austro ungară, s-au scos 800 de tone. În 114 de ani de ocupație rusească în Moldova, 14 tone. Din 1990 și până acum s-au scos de trei ori mai mult decât toți ăștia la un loc.
Le e frică de libertate, de omul liber. De omul care credință. Numai omul care instrumentalizează credința îți face rău. Poate să facă inchiziții religioase sau ideologice. Dar un adevărat credincios nu face rău de când se naște până când moare.
Șandramaua asta de Comunitate Europeană se face praf si pulbere.
Sursa: ActiveNews

5 februarie 1953. Cumplitul sfârşit al lui Iuliu Maniu…

Iuliu_Maniu___un_4a3497c384133În zorii zilei de 5 februarie 1953 se stingea, într-o celulă a închisorii Sighet, liderul opoziţiei democratice anticomuniste din România, Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc.

Născut la 8 ianuarie 1873 la Şimleul Silvaniei, Iuliu Maniu şi-a făcut studiile superioare în drept la Budapesta şi Viena. Între 1898 şi1915 a fost avocat al Mitropoliei Române Unite din Blaj, iar în 1906 devine deputat în colegiul Vinţul de Jos, comitatul Alba.

Va avea un aport important în evenimentele care au premergătoare unirii Ardealului cu Ţara, în 1918, participând ca delegat la adunarea de la Alba Iulia şi fiind ales preşedinte al Consiliului Dirigent, guvernul de tranziţie al Transilvaniei până la 4 aprilie 1920.
În 1926, Partidul Naţional Român din Ardeal, al cărui lider era, fuzionează cu Partidul Ţărănesc, Iuliu Maniu devenind preşedintele acestui partid, iar la 8 noiembrie 1928 devine preşedinte al Consiliului de Miniştri, PNŢ obţinând 77,7% din voturi. În 1930 va avea un rol determinant în readucerea pe tronul României a lui Carol al II-lea, fapt pe care îl va regreta amarnic, ca urmare a politicii iresponsabile a acestui aventurier.
În noiembrie 1937, va iniţia un pact de colaborare electorală cu Partidul “Totul pentru Ţară” (legionarii) şi cu Partidul Liberal – George Brătianu, reuşind astfel să învingă Partidul Naţional Liberal aservit intereselor lui Carol al II-lea.

În 1938, Iuliu Maniu se manifestă ca ferm opozant faţă de suspendarea regimului democratic şi instaurarea unei dictaturi personale de către Carol al II-lea şi camarila sa. În mai 1938 va depune mărturie în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, făcându-i acestuia o caracterizare deosebită: “Urmărind personalitatea domniei sale, m-am convins că e de o sinceritate, de o consecvenţă şi de o onorabilitate care sunt foarte rare în viaţa noastră politică”.

Va manifesta opoziţie faţă de egimul dictatorial al lui Ion Antonescu. A jucat un rol important în evenimentele de la 23 august 1944, sperând că anglo-americanii nu vor abandona România în mâna sovieticilor, iluzie amarnică, plătită cu viaţa. Se va manifesta ca un ferm opozant al manevrelor comuniştilor de a instaura, la adăpostul ocupaţiei sovietice, un regim de tipul celui de la Kremlin. PNŢ devine principalul obstacol politic în calea comunizării României, în jurul lui Iuliu Maniu strângându-se toate forţele politice româneşti, inclusiv legionarii şi ofiţerii armatei române.

Comuniştii i-au reproşat lui Iuliu Maniu suportul politic şi moral acordat legionarilor de-a lungul timpului. Realitatea a fost că Iuliu Maniu, departe de a fi un adept sau susţinător al Mişcării Legionare, a nutrit sentimente de preţuire pentru întemeietorului acesteia şi a văzut în potenţialul numeric, organizatoric şi ideologic al acestei organizaţii un un aport semnificativ la lupta anticomunistă a poporului român. El va justifica deschiderea faţă de militanţii Mişcării Legionare prin această declaraţie din ziarul Dreptatea, în septembrie 1944: “Sunt acum mai mult de doi ani de când câţiva membri autorizaţi ai Conducerii Mişcării Legionare mi-au adus la cunoştinţă decizia lor de a revizui orientările de politică internă şi externă a grupării lor. Ei au recunoscut că au ajuns la convingerea, datorită experienţei dictaturilor ce s-au succedat începând cu fostul rege Carol al doilea şi până în zilele noastre, că regimul dictatorial şi totalitar nu corespunde temperamentului poporului român şi că actualele evenimente sociale şi economice din România nu fac decât să întărească această opinie. Aceste declaraţii ale conducătorilor Mişcării d-voastră erau dealtcum în acord cu declaraţia categorică ce mi-a făcut-o întemeietorul Mişcării, Corneliu Codreanu, cu ocazia penultimei întrevederi ce am avut-o cu el când mi-a spus ceea ce îl lega de Germania nu erau principiile naţional-socialiste, ci credinţa că în războiul mondial ce se va declanşa, Germania va ieşi învingătoare şi deci va trebui să existe în România o mişcare ce-ar putea servi de cadru protector pentru armonizarea intereselor ei cu exigenţele eventualului învingător. Însă acum este clar că Germania va fi învinsă. Dictatura, starea de asediu şi cenzura au făcut imposibil ca aceste opinii ale conducerii D-voastră să poată fi exprimate, să poată fi public manifestate şi în consecinţă, a trebuit să suportaţi o atmosferă grea ce s-a creat în jurul D-voastră.”

În iulie 1947, PNŢ este scos în afara legii, iar Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi ceilalţi lideri sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Iuliu Maniu avea 75 de ani la data arestării, şi va primi o condamnare de Maniu este condamnat la închisoare pe viaţă sub acuzaţia de înaltă trădare şi spionaj în favoarea anglo-americanilor. Sentinţa a fost dată în data de la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu fiind este încarcerat mai întâi în penitenciarul Galaţi, iar din august 1951, la Sighet. Moare la 5 februarie 1953, grav bolnav şi lispit de orice asistenţă medicală, fiind aruncat într-o groapă anonimă, motiv pentru care rămăşiţele sale pământeşti nu au putut fi identificate nici până astăzi.

Actul său de deces a fost eliberat abia în 1957, când un decret secret al stăpânirii comuniste reglementa eliberarea certificatelor pentru mii de decese survenite în închisorile şi lagărele de exterminare timp de 10 ani şi care nu erau consemnate în nici un fel în registrele de stare civilă.

SURSA: Muzeul Rezistenţei

5 februarie 1963. Moare Ion Mihalache, la închisoarea Râmnicul Sărat

În procesul-verbal semnat de medicul Aurel Dumitrescu se consemna că în cursul zilei de 4 februarie 1963, Mihalache a intrat „în stare comatoasă”, decedând ,,la orele 2.10 noaptea”, drept cauză a morţii fiind menţionată „insuficienţă circulatorie cerebrală – edem cerebral”. A doua zi, decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular al oraşului Râmnicu Sărat la nr. 35/963, iar la 14 februarie s-a aprobat comunicarea decesului familiei.
Tot din procesul verbal de constatare a decesului, aflăm că la 1 iunie 1962 Ion Mihalache „prezintă hemipareză (membrul inferior stâng și membrul superior stâng), fenomene care se remit. De remarcat însă că celelalte semne – dizartria – s-a menținut într-un grad atenuat”.
Adresa nr. 136 din 5 februarie 1963, emisă de conducerea penitenciarului Râmnicu Sărat transmitea M.I. următoarele: „Vă facem cunoscut că în ziua de 5 februarie 1963 a decedat în penitenciarul Râmnicu Sărat numitul Ion Mihalache, fiul lui Iancu și al Ana, născut la 18 februarie 1882 în comuna Topoloveni, reg. Pitești, profesia învățător”.

Sursa: Memorial Sighet

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php