Monahul Atanasie de la Petru Vodă

1 657

Pr. Atanasie (Sandu) Ștefănescu

„În viaţă operăm cu trei categorii de valori: esenţiale, importante şi secundare. Esenţială este credinţa şi legătura cu Dumnezeu, care-i dau omului verticalitate, echilibru, pace. Importante sunt familia şi profesia. Secundare sunt cele care ţin de biologic: reproducere, nutriţie, distracţie… Şi închei cu amărăciune: Problema majoră este că azi oamenii trăiesc în secundar…!”

Alexandru Ştefănescu – Monah Atanasie – (n.1919), originar din comuna Orlea (Oroles-Vulturul), judeţul Romanaţi, urmează Liceul din oraşul Corabia şi este eliminat pentru organizarea unui grup FDC. Face parte dintr-o familie de legionari, tatăl său a fost aghiotantul Generalului Cantacuzino. Din 1937, este secretarul şefului de judeţ Alexandru Cristian Tell. Participă la tabăra de la Uria, având peste 100 de ore de muncă la şantierul sediului din Gutenberg. La propunerea şefului de judeţ i se acordă gradul de legionar.

După asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, este însărcinat să refacă legătura cu capitala. Urmărit în Bucureşti, se refugiază la Iaşi unde este arestat şi condamnat la doi ani şi şase luni de închisoare. Este mutat la închisoarea pentru disciplinari Chişinău, unde îi întâlneşte pe Ovidiu Găină, Eugen Şăgoreanu, Dumitru Groza, Ilie Niţu, Lucian Caramlău ş.a. Este eliberat o dată cu cedarea Basarabiei.

Participă la acţiunea de la 3-6 septembrie 1940, de răsturnare a regelui Carol al II-lea, în grupul de bucovineni, alături de Ovidiu Găină, Dumitru Leonteş, Hoinic, Totoescu. Cu ajutorul comandantului George Macrin şi al instructorului Gheorghe Tudorache, preia Casa Verde. Trimis în judeţul Romanaţi, este numit şef de sector. Este persecutat de colonelul Rioşanu, care se implică direct în ancheta din 1941, anul rearestării sale, fiind condamnat la 15 ani muncă silnică. Pedeapsa o execută la Aiud, fiind printre primii deţinuţi politic închişi acolo. Datorită refuzului de a se desolidariza de Mişcarea Legionară, este dus la Zarcă, unde stă până la venirea ruşilor. În celula de la Aiud a stat cu dr. Uţă şi cu Constantin Dumitrescu-Fakirul. A fost mâna dreaptă a doctorului Uţă, ajutându-l în tratarea deţinuţilor bolnavi şi învăţând de la acesta mai mult decât într-o Faculatate de Medicină. Cunoştinţele şi practica medicală dobândite în închisoare le va folosi apoi după eliberare ajutând şi mângâind mulţi bolnavi, cu multă pricepere.

În 1948, este eliberat, prin rejudecarea procesului. După eliberare, revine la Aiud şi se ocupă de memoriile Generalului Petrovicescu. Ajută, totodată, şi familia Coco Dumitrescu, tatăl lui Radu Gyr, soţia şi fiica lui. Rearestat în 1952 şi dus la Canal, lucrează pe şantier cu inginerul Nicola, şeful lui din judeţ. A trecut prin şase lagăre. La Poarta Albă, participă la greva-cursă întinsă de securişti pentru a-i selecţiona pe cei în stare de acţiune şi este condamnat din nou la 20 de ani muncă silnică. În 1956, ia parte la Aiud, la celebra grevă a legionarilor. În momentul reînceperii reeducării din Aiud, este trimis din nou la Zarcă. În 1964, este eliberat cu ultimul lot. Împreună cu inginerul Nicola începe să organizeze o reţea de rezistenţă în judeţul Romanaţi, numai cu cei din închisori. Până în 1989 mai este arestat de două ori şi eliberat. În 1990, ia legătura cu profesorul Mircea Nicolau, preşedintele Fundaţiei „George Manu” din Bucureşti, şi participă la o serie de reuniuni, conferinţe, lansări de carţi. Este autorul volumului Comentariu la Monografia Oraşului CorabiaAudiatur et Altera Pars (Bacău, Editura Babel, 2003). Decedându-i soţia, în anul 2005 intră în monahism ca monahul Atanasie, la Mânăstirea Petru-Vodă, păstorită de stareţul Iustin Pârvu.

La mănăstire se va dărui îngrijirii bolnavilor, vieţuitori ai obştii şi pelerini. Va face educaţie, de cea mai înaltă ţinută, tinerilor şi copiilor, care îl vor iubi în special. Va rămâne în amintirea tuturor pentru marea sa capacitate de a-i iubi pe oameni, pentru demnitatea sa aristocratică, pentru sinceritatea şi bucuria sufletului său. A petrecut ultimii ani într-o minunată ascultare şi supunere faţă de Părintele Iustin Pârvu, cel care îi era în acelaşi timp frate de suferinţă şi temniţă, prieten, duhovnic şi stareţ.

Unul din cuvintele sale era acesta: „În viaţă operăm cu trei categorii de valori: esenţiale, importante şi secundare. Esenţială este credinţa şi legătura cu Dumnezeu, care-i dau omului verticalitate, echilibru, pace. Importante sunt familia şi profesia. Secundare sunt cele care ţin de biologic: reproducere, nutriţie, distracţie… Şi încheia cu amărăciune: Problema majoră este că azi oamenii trăiesc în secundar…!”

Discernâmântul, buna măsură, profunzimea, luciditatea şi abnegaţia conturează profilul monahului Atanasie, un truditor al oastei lui Hristos. Atitudinea sa plină de curaj şi de mărturisire neîncetată a Ortodoxiei româneşti, de-a lungul unei vieţi presărate de lupte crunte împotriva comunismului ateu, şi-a găsit împlinirea în modelul monahal, o tainică chemare numai de Dumnezeu ştiută.

Asumarea unui destin implacabil este dominanta întregii generaţii de sacrificiu, cum foarte sugestiv caracteriza Mircea Vulcănescu generaţia ’27 – cu prelungirile ei fireşti – care a luat fie calea temniţei comuniste, fie pe cea a exilului nesfârşit. Contactul cu bădia Sandu Ştefănescu, precum şi cu alte figuri ale rezistenţei anticomuniste: Gheorghe Mihai, Gheorghe Stănescu, George Popescu Glogoveanu, Viorica Călinescu, Mircea Nicolau, Dr. Nae Nicolau, Pr. Liviu Brânzaş, Aspazia Oţel Petrescu, Constantin Emilian Bucescu şi mulţi alţii, mi-a oferit fericita ocazia de a cunoaşte adevăratele caractere ale României profunde. Toţi aceştia întrupează valorile unei lumi pe care comunismul a încercat s-o distrugă, înlocuind-o cu un surogat. Prin prezenţa lor, aceste valori fundamentale ale sufletului românesc – onoare, cinste, curaj, nobleţe spirituală, generozitate, toate în exprimarea adevărului Revelat – au putut supravieţui şi chiar rodi, acolo unde au găsit teren fertil.

De aceea, avem o datorie de conştiinţă de a continua lecţia esenţială a acestei generaţii, lecţie care ţine de parcursul firesc al naţiunii române. Să nu uităm să cinstim memoria acestor martiri, mucenici şi sfinţi ai României, singurele bilete de intrare la Judecata universală de Apoi. Dumnezeu să-l odihnească pe nea Sandu Ştefănescu (monah Atanasie) în rândul oştii celei drepte şi să ne învrednicească pe noi toţi de a duce mai departe cu smerenie darul lor, care nu este altul decât cel al dreptei credinţe şi al mărturisirii neîncetate a lui Hristos!

(Constantin MihaiRevista Rost nr. 62 din aprilie 2008)

„La închisoare nu au rezistat decât cei care au crezut şi nici aceia toţi! Cei care au crezut nelimitat! Ad absurdum! Să te vezi condamnat pe nedrept, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile şi totuşi să crezi… Asta e credinţa nelimitată!”

Un apologet incandescent

Dacă îl priveai pe Sandu Ștefănescu când vorbea, spuneai că e o flacără. Această combustie care îi alimenta tonusul său inepuizabil, nu era de natură organică, genetică aș afirma, poate genezică, în accepția Părintelui Arsenie Boca, adică de altă substanță, din alte zone sau tărâmuri, întrucât el nu era un om oarecare, ci o persoană incandescentă, deosebită, ce trăia și se alimenta altfel decât semenii săi.

 

L-am cunoscut pe Sandu Ștefănescu la Colonia de muncă de la Vereș Mort (Unirea) de lângă Mirăslău, în anii 1945-1946, unde făcea pe sanitarul. De altfel, el îmi vindecase cu niște injecții străine un blocaj și niște dureri atroce ale genunchiului drept. Învățase o anumită practică
medicală de la doctorul Uță, închis la Aiud, din 1938, de pe timpul lui Carol al II-lea, cu care Sandu stătuse în celulă mulți ani. Dar nu numai medicina îl preocupa pe Sandu Ștefănescu; el împreună cu dr. Uță, cu Costică Dumitrescu, supranumit și Fachirul, și cu alți câțiva tineri formau un grup de ”mistici” – apostrofa doctorului Victor Biriș pentru cele două grupuri de legionari creștini ortodocși, mai ales că erau și legionari catolici care săriseră peste cal, cu formalismul învățat de la Ignațiu de Loyola.

Dar în afară de grupul de legionari creștini ortodocși (dr. Uță – Constantin Dumitrescu), mai exista și numerosul grup condus de doctorul Traian Trifan, Traian Marian și Anghel Papacioc – viitorul călugăr Arsenie Papacioc – din care făceau parte Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Vasile
Jacotă, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Iulică Bălan, Părintele Serghie, Ioan Ianolide și mulți alții, care realizaseră progrese pe linia trăirii spirituale.

Prin structura sa, Sandu Ștefănescu îmbina trăirea creștină cu practicismul vieții. Potrivit lui Emil Cioran, Corneliu Zelea Codreanu ”făcea parte dintr-o mișcare în care problemele mântuirii se împleteau de minune cu gospodărirea țării”, iar Sandu Ștefănescu se plia pe această linie. El nu putea fi în altă parte, ci numai și numai unde a fost. Aici i-a fost locul. El și-a înțeles destinul și s-a încadrat acolo unde și-a simțit chemarea. În altă parte nu s-ar fi simțit bine; nu ar fi fost la locul lui. Nu ar fi corespuns chemării; nu s-ar fi simțit la el acasă. Nu ar fi fost consecvent cu chemarea lui pe care a simțit-o de tânăr, încadrându-se în frontul care lupta pentru adevăr, dreptate și credință. Era un adept al benevolenței, al libertății și al marilor riscuri. Era în epoca marilor căutări, anii 1945-1946, tocmai când lumea europeană se împărțea în două: una cu Hristos, iar alta cu mamona.

Într-o dimineață de vară, la Colonia de muncă de la Vereș Mort, locuiam în vechiul conac al contelui Bethlen. În curte era o fântână cu lanț și cu ciutură. Ne strânsesem în jurul ei pentru a ne spăla, neexistând spălătorii. La un moment dat sosește din dormitorul lui unul dintre cei doi milițieni care ne păzeau. Dezbracă tunica și o agață în pomul din proximitatea fântânii. Se apropie și el de fântână pentru a se spăla. Sandu Ștefănescu se spăla deja. Era multă lume, înghesuială. Milițianul îl împinge cu cotul pe Sandu pentru a se simți mai bine. Ce-i drept, milițianul era băut, mirosind a alcool. Sandu ripostează. Milițianul îi trage o înjurătură ardelenească. Sandu se preface că nu-l cunoaște. Pleacă amândoi și, urcând treptele scării pentru a intra în clădire, Sandu îl îmbrâncește pe scări. Rumoare, gălăgie. Sosește și celălalt milițian (șeful). Începe ancheta: „De unde să-l cunosc și că face parte din lotul de pază? Era în cămașă, fără caschetă, fără tunică. În plus, era beat și m-a înjurat. Putea să fie un cetățean din comună care nici nu avea voie să vină în mijlocul nostru. Eu n-am făcut altceva decât să mă apăr”.

Prin urmare, Sandu Ștefănescu a reacționat atunci conform structurii sale. În a doua parte a vieții, în calitate de monah, Sandu ar fi răspuns cu duhul iertării, al îngăduinței și al toleranței. În anul 2001, urmează a doua etapă a vieții sale. După moartea soției, Sandu se mută pentru scurtă vreme la Craiova, apoi pleacă la Mânăstirea Petru-Vodă, unde se va călugări, sub numele de monahul Atanasie. Probabil că acolo îi era destinul. Realizează că și la mânăstire poate fi util oamenilor, adevărului, credinței.

Remarcăm faptul că grupul misticilor din care făcea parte Sandu Ștefănescu a subsumat trei destine exemplare: Constantin Dumitrescu devine călugărul Marcu de la Sihăstria; doctorul Uță desfășoară în universul concentraționar o activitate semnificativă pe plan medical, salvând
de la moarte multe suflete, printre care și pe a directorului fabricii din Aiud, Mareș, este chemat la numeroase nașteri ale soțiilor comuniștilor din Alba, acestea dorind să fie ajutate numai de doctorul Uță […]; iar Sandu Ștefănescu, fratele lor de suferință și destin, rămâne dedicat monahismului la Mânăstirea Petru-Vodă, unde a avut, printre altele, și o laborioasă activitate pe plan cultural, prin editarea unor lucrări importante.

Sandu Ștefănescu și-a împlinit destinul prin vocația monahală, continuând astfel lupta cea bună pentru triumful Adevărului revelat. Programul său spiritual, la care s-a angajat din tinerețe, și-a atins măsura în ipostaza de călugăr, a truditorului pentru credința în Hristos. O pioasă și o eternă amintire îi aduc lui Sandu Ștefănescu camarazii și prietenii din Oltenia sa natală.

(George Popescu Glogoveanu – Revista Rost, anul VII, nr. 79, 2009, pp. 25-26)

Alexandru Ștefănescu, un model de virtute creștină

Alexandru Ștefănescu, nea Sandu – pentru cei mai tineri – sau monahul Atanasie, din ultimii ani de viață, a fost un model de credință, de comportament, de verticalitate și de permanentă dăruire. Oltean din regiunea Corabiei, se încadrase, încă din adolescență, în Frățiile de Cruce, urmând, cu elanul tinereții, principiile educației moral-creștine ale școlii legionare de jertfire neîncetată pentru propășirea spirituală a neamului românesc.

A urmat o viață zbuciumată, cu arestări, temnițe și lagăre. Atunci când, pentru idealul ales, ți-ai oferit toată energia vieții tale, toată puterea de muncă și de sacrificiu, nimic nu ți se pare greu pentru împlinirea lui. Deosebit de activ, cu modestie și elan, încercase să se facă util în

toate împrejurările pe care viața i le-a oferit. Nu precupețea nici un efort când putea face un bine. În condițiile dure de anchetă și de închisoare, a fost un exemplu de dârzenie, de ținută impecabilă și de sacrificiu. Nu a făcut nici un compromis; nu s-a dezis niciodată de idealul tinereții sale, care i-a bucurat întreaga existență.

La eliberarea din lunga sa detenție, se căsătorește și se stabilește în Corabia. După 1989, când pensia i s-a mărit prin adăugarea unei compensații pentru cei 12 ani de detenție recunoscuți, Alexandru Ștefănescu își ajută discret vecinii ca și pe alți mulți oameni nevoiași. Avea permanent unul sau doi studenți din familii modeste pe care îi susținea financiar – fără ajutorul substanțial oferit de dumnealui, aceștia n-ar fi putut face facultatea.

În Corabia avea un sfat bun și un leac deosebit pentru diverse maladii, astfel încât toți cunoscuții îl salutau cu deosebit respect și apelau la sprijinul său, mai mult ca la un medic. Deși nu avea studii de specialitate, a avut ocazia în închisoare să deprindă din tainele acestei profesii de la medicii cu care a stat, aplicând ulterior cu succes tratamente simple și eficiente celor cărora specialiștii nu le găsiseră remediul.

L-am cunoscut pe Alexandru Ştefănescu în toamna anului 1992, la parastasul soţului meu, Nicolae Călinescu, cu care stătuse în închisorile comuniste. Împărtăşeam acelaşi ideal legionar (creştin şi naţional) contestat de mulţi, care nici măcar nu ştiau ce reprezintă; nu se străduiseră să-i cerceteze esenţa. Comuniştii reuşiseră să încarce numele de legionar cu cele mai groaznice epitete, creând în subconştientul uman o imagine sumbră de care oricine trebuie să se ferească. După moartea soțului meu, băiatul nostru, Dinu, student la medicină, ajunsese la concluzia că, pe măsura dispariției treptate a rezistenților anticomuniști, va rămâne tot o istorie falsă, scrisă de comuniști, dacă nu se va întreprinde ceva în această direcție. În consecință, cu concursul foștilor deținuți politici, a organizat o serie de manifestări (mese rotunde, conferințe, lansări de carte, comemorări) care să aducă lumină în falsurile realizate de comuniști, de-a lungul anilor.

A antrenat în această acțiune oameni de bună credință, cunoscători serioși ai perioadelor respective și ai adevăratelor valori. Probabil că dorința și eforturile noastre de a lămuri publicul larg prin aceste manifestări ne-a apropiat mult de Alexandru Ștefănescu. Pentru familia noastră, el a avut întotdeauna un sfat bun. În Craiova, aproape la toate aceste manifestări, era nelipsit. Când am plecat din Craiova, am continuat comunicarea cu dânsul prin corespondență.

Între cunoştinţele mele printre foştii deţinuţi politici nu am întâlnit pe nimeni cu un asemenea har de a se apropia de tineret. Nea Sandu era un autodidact, dar nu atât volumul şi cali­tatea cunoştinţelor pe care le utiliza, cât dragostea ce îi încălzea sufletul îi dădea putere în dorinţa de a se ataşa de tineri şi de a le transmite din valorile fundamentale ce duc spre esenţa credinţei creştine şi a iubirii de neam.

Nicăieri în țară nu a reușit cineva să antreneze profesori și elevi de liceu într-un spectacol de poezie Radu Gyr și Nichifor Crainic, așa cum a organizat dumnealui în Corabia. Spectacolul a fost așa de apreciat încât i s-a propus și efectuarea unui turneu, care, din păcate, nu a putut fi realizat din motive financiare.

O voință de fier și o perseverență deosebită, dar mai cu seamă credința în Dumnezeu l-au ajutat să învingă neajunsurile senectuții, precum și toate tarele căpătate de-a lungul perioadelor de detenție – pe care le definea metaforic închisorită. După ani de frumoasă conviețuire, soția sa se îmbolnăvește, iar el o îngrijește cu devotament. La scurt timp, inevitabilul se produce. Pierderea soției o suportă cu mare greutate. Reflectează să se retragă la mânăstire.

Ajunge la Petru-Vodă, unde îl întâlnește pe starețul Justin Pârvu, care îi arată multă înțelegere. Perioada de acomodare este grea la o vârstă înaintată. Alexandru Ștefănescu nu era omul superficial, pripit în asemenea hotărâri; un astfel de pas implica o enormă responsabilitate. După oscilări legate de faptul că ar putea să nu corespundă anumitor cerințe ale vieții monahale, după o analiză duhovnicească profundă, Alexandru Ștefănescu s-a înrolat hotărât în oastea lui Hristos, devenind monahul Atanasie.

Toată energia de care mai dispunea a pus-o cu mult curaj în slujba lui Hristos, a Ortodoxiei românești, în rugăciune permanentă pentru salvarea acestui neam, pentru a cărui înălțare morală și spirituală trudise o viață. Nu a dat uitării nici pe vechii camarazi de închisoare și de ideal cărora le împărtășea, prin epistole, adevărurile fundamentale ale credinței creștine pe care le trăia din plin. În ultima zi a lunii februarie 2008, la Mânăstirea Petru-Vodă a adormit întru Domnul Monahul Atanasie, model de virtute creștină, exemplu viu pentru generațiile viitoare.

(Viorica Călinescu – Revista Rost, anul VII, nr. 79, 2009, pp. 23-24)

Părintele Atanasie – un mărturisitor pe Golgota neamului românesc

În săptămâna a treia a Triodului, cea numită a Înfricoșătoarei Judecăți a Mântuitorului Iisus Hristos, a plecat la Domnul, într-o zi de vineri, 29.02.2008, părintele Atanasie Ștefănescu, monah la mănăstirea Petru Vodă, cunoscut de viețuitorii mănăstirii și de pelerini drept părintele doctor al mănăstirii. Părintele Atanasie, ajuns la vârsta de 86 de ani, după 20 de ani petrecuți în închisorile comuniste și-a încununat frumoasa nevoință cu una mai înaltă, îmbrăcânt haina monahală în anul 2005. După trei ani de viețuire duhovnicească în obștea de la Petru Vodă, înscrisă în cadența eternă marcată de jetfă și Înviere, părintele a fost chemat la Domnul pentru a trăi bucuria învierii veșnice în ceruri cu sfinții.

Părintele era un bătrân mărunțel și senin, cu o privire blândă, având un aer nobil și cărturăresc, mereu zâmbitor și deschis spre a schimba, chiar și în treacăt, câteva cuvinte cu oricine, emanând o pace izvorâtă din deplina împăcare a sa cu Dumnezeu, cu sine și cu oamenii. Privindu-l în toată frumusețea chipului transfigurat în Hristos nu-ți venea să crezi că un astfel de om, o bună parte din viață, a fost etichetat drept bandit al poporului, hăituit și aruncat după gratii, umilit, bătut, înfometat și ținut în lanțuri grele de către criminalii veacului roșu care pângăreau și dărâmau Sfintele Altare ale lui Hristos.

Părintele privea cu drag lumea care venea la mănăstire și era o bucurie să-l întâlnești prin curtea mănăstirii. Sprijinindu-se în baston, pășind smerit și liniștit printre pelerinii care mișunau încoace și încolo fără să-i tulbure zâmbetul blând pe chip, Părintele se dăruise total lui Dumnezeu și slujirii aproapelui. Chilia sfinției sale avea dublă funcționalitate: aceea de cabinet medical și de spițerie. Ușa chiliei părintelui era mereu deschisă tuturor celor care aveau nevoie. Părintele îi ajuta pe toți, îi consulta, le dădea medicamente, îi încuraja și se ruga pentru fiecare.

Te întâmpina mereu cu zâmbetul cald și prietenos care îți ușura mult povara durerilor trupești sau sufletești, apoi te invita să șezi și începea un dialog natural și sfătos ca și cum te-ar fi cunoscut de mult timp. Părintele se bucura de prezența fiecărui vizitator în parte, asculta cu atenție ce are de spus fiecare apoi făcea niște observații, de multe ori surprinzătoare, care te ajutau foarte mult să te cunoști pe tine, să-ți cunoști boala, conștientizând că orice suferință trupească este o urmare a suferinței sufletești, o urmare a păcatului și că boala e o ocazie de a te întoarce la Dumnezeu, că e o dovadă a milei lui Dumnezeu față de om. Părintele se jertfea pentru aproapele său. Nu spunea niciodată că nu are timp pentru a ajuta pe cineva. Deși bătrân și bolnav, părintele emana optimism și putere sufletească. Părintele avea o vorbă: ”Cine se vaită nu se vindecă”. Era foarte activ. Mereu se întreba ce mai e de făcut, mereu era gata să ajute cu ceva, citea, scria articole, era prezent la toate slujbele.

Iubea mult tinerii și familiile creștine ale căror probleme le cunoștea și le înțelegea fiind în măsură să îi sfătuiască. Era implicat într-o comunicare vie cu ei prin rugăciune și cuvânt, îndemnându-i spre adevăratele valori spirituale și culturale. Le dăruia cărți cu dedicații foarte profunde și delicate, potrivite pentru fiecare suflet, care puneau în lumină gândurile și inima iubitoare a părintelui. Părintele era un om foarte cult și delicat. Știa foarte multe. Era o istorie vie, trăită. O discuție cu părintele te înnobila, te punea pe gânduri, îți oferea o perspectivă înaltă pentru că era o cultură trăită, o cultură pusă în slujba lui Dumnezeu, a aproapelui și a neamului românesc, părintele deținea acea ”Cultură a Duhului” după cum afirmă părintele Rafail Noica.

Acum, la ceasul grelei despărțiri și a plecării în marea călătorie spre veșnicie îmi reînvie proaspăt în suflet, din negura timpului, împrejurarea în care l-am cunoscut pe părintele Atanasie, pe atunci, adică în urmă cu 44 de ani, pe fratele și camaradul nostru Alexandru Ștefănescu. L-am cunoscut în perioada cât am stat închis la Onești. De-a lungul dureroasei mele peregrinări prin închisorile comuniste am întâlnit oameni deosebiți care au făcut lucruri deosebite. Dintre aceștia se desprinde chipul dârz și neînfricat al camaradului nostru de ispravă, Alexandru Ștefănescu, mereu gata de jertfa supremă întru apărarea convingerilor sale și cauzei neamului său. Au fost momente de tragic și urgie până la momente înalte, dumnezeiești. Subscriu devoțiunea mea pentru acești oameni și pentru faptele lor. […]

Momentul cel mai deosebit și cel mai frumos care mi-a mângâiat sufletul și mi-a dat nădejdi l-am trăit în Săptămâna Patimilor lui Hristos în anul 1954, moment ce m-a legat sufletește pentru totdeauna de fratele Alexandru. Alexandru Ștefănescu, ajutat și de alți camarazi, a introdus în lagăr Sfânta Împărășanie, vin și anafură, iar vrednicul preot Niki Lascăr din Asău ne administra sublima Taină a Spovedaniei și a Împărtășaniei în ascuns, într-o hrubă adâncă, fără cer, fără soare, fără pic de lumină, pe un șantier la casa sitelor. Camarazii erau aduși la spovedanie de Alexandru la distanță de timp pentru a nu se cunoaște și erau coborâți în catacomba unde erau așteptați de părintele Niki Lascăr. Acolo, în acel întuneric tainic și înfricoșător, îngerii milostivi culegeau spovedania celor ce se ascundeau de ochii prigonitorului în adâncul pământului și urcau la ceruri rugăciunea lor fierbinte, așezând-o la picioarele tronului divin pentru iertare. […]

Din acel an nu l-am mai întâlnit pe fratele Alexandru pentru că am fost izolat în penitenciarul Onești, apoi dus la Securitatea din Bacău unde am reînceput ancheta timp de aproape doi ani. […]

Deși de atunci au trecut mulți ani cu grele încercări, prietenia noastră a rămas veșnic înscrisă pe cerul sufletelor noastre și retrăită mereu în clipele sfinte de dinainte fiecărei spovedanii. În lupta noastră pentru Adevăr, Credință și Neam, fratele Alexandru mi-a rămas în suflet pentru totdeauna ca cel care ne-a însoțit pe calea pocăinței și a Golgotei neamului. […]

Dumnezeu a rânduit să scăpăm cu viață din calvarul închisorilor și să ne reîntâlnim după 44 de ani. Fratele Alexandru devenise monahul Atanasie la mănăstirea Petru-Vodă. Bucuria revederii a fost mare. Ne-am îmbrățișat ca doi frați, am depănat amintiri retrăind momente sfinte. Părintele rămăsese același camarad de ispravă, gata de jertfă. […]

El a slujit până la ultima clipă a vieții sale crezul său și-a mărturisit adevărul dumnezeiesc.

(Petru Baciu – Răstigniri ascunse, Vol. II, Editura Fundația culturală Buna Vestire, București, 2009, pp. 209-213)

Neînfricatul Sandu Ştefănescu şi un gardian prostănac

Duminica următoare am avut altă aventură. Un lan de floarea soarelui trebuia recoltat, floarea bătută şi depozitată, iar cocenii legaţi în snopi şi făcuţi şiră. Fiind ultima restanţă, am hotărât să se înapoieze la Galda cei mai în vârstă, între ei domnii Trifan şi Marian, iar după lichidarea lucrărilor ceilalţi. Cei rămaşi, vreo 10-15, am recoltat în cursul săptămânii „pălăriile” de floarea soarelui, le-am depozitat într-o baracă-magazie pe câmp, am tăiat cocenii. Urma să batem pălăriile şi să depozităm sămânţa. Miliţienii care păţiseră ruşinea cu fânul plecaseră la Aiud; în locul loc era unul venit de curând în colonie, cam prostănac. Iertaţi-mi aprecierea, cred că nu i se potrivea alt calificativ. „Bă! Eu sunt cineva aici! Aţi înţeles?”, era repica lui. Tot ce voia şi ordona trebuia executat fără comentarii. Sâmbătă seara a fost anunţat că Duminica vom merge la Biserică.

– Vedem noi până mâine, a zis el şi a intrat în corpul de gardă.

S-a sculat cu noaptea în cap şi a dat deşteptarea pentru toată colonia. Abia terminasem de aranjat paturile:

– Adunarea! Încolonarea şi direcţia floarea soarelui!

Printre cei rămaşi la Unirea erau Valeriu Gafencu, Nicu Mazăre, Bălan Iulian, Naidim Marin, Ianolide Ion, Florea Trandafir, Sandu Ştefănescu. Dintre noi, pentru a ne obişnui cu actul conducerii şi al răspunderii, fiecare comanda formaţia o anumită perioadă. În săptămâna respectivă Sandu Ştefănescu avea această misiune. Ne-a prevenit:

– Ce credeţi, fraţilor? Putem intra în conflict cu un om care nu are nici un fel de cenzură morală? Mergem la lucru şi vedem apoi ce vom face!

Lucrarea am încheiat-o repede; spre ora 10 treaba era terminată. Puteam prinde slujba la Biserică dacă ne grăbeam pe drum.

– Nu! Ce Biserică? Trebuie să vânturaţi sămânţa, s-a răstit gardianul.

– Domnule gardian, i-a zis Sandu. Nu se poate vântura sămânţa, nu adie nici un vânt. E păcat să facem o muncă degeaba. Vă rugăm să ne lăsaţi să mergem la Biserică.

– Nu! Faceţi ce vă ordon eu! Că eu sunt cineva aici.

Sandu Ştefănescu, stăpânindu-şi tulburarea, i-a răspuns calm:

– Domnule gardian, fiţi om înţelegător. Când va bate vântul vom vântura floarea soarelui. Lăsaţi-ne la Biserică.

– Nu! Eu hotărăsc aici, a zis el, înroşindu-se la faţă.

– Încolonarea, direcţia Biserică!, a hotărât Sandu Ştefănescu.

Toţi ne-am încolonat şi am pornit imediat. Sandu intuise de ce ar fi în stare prostănacul şi a rămas mai aproape de el. Gardianul, enervat că nu i se execută ordinul, a pus mâna pe carabină ameninţând:

– Stai! Stai, ‘..ţi ‘…zeii mă-ti, că te-mpuşc!

În aceeaşi secundă nu mai avea arma în mână. Ne-am oprit şi am privit scena. Arma era în mâna lui Sandu. Gardianul buimăcit manevra în mâini o armă imaginară; dându-şi seama, a început să se învârtă în loc disperat şi să strige:

– Dă-mi, mă, arma! Dă-mi, mă, arma că te-omor!

– Ce ai de gând să faci? Gândeşte-te bine, i-am spus noi lui Sandu.

– Cum o să-i dau arma? Nu vezi că ăsta-i prost. Trage în noi, netotul. Apoi către gardian: vino după mine, dar să nu te apropii mai mult de 10 paşi, că nu ştiu ce o să păţeşti.

Gardianul ne urma la distanţă şi cerea arma cu lacrimi în ochi:

– Dă-mi arma, că mă nenoroceşti!

– Ţi-o dau dacă-mi dai cartuşiera, i-a zis Sandu.

– Ţi-o dau, mă, ţi-o dau. Na, ia-o, o aruncă lui Sandu.

– Încă cinci paşi înapoi, i-a zis gardianului. Acum dezbracă tunica şi intră în rândul trei între deţinuţi. Nu mai scoţi o vorbă până ţi-oi spune eu!

– Dă-mi, mă, arma, ai zis că-mi dai arma!

– Ţi-am spus că ţi-o dau! Dar ţi-o dau când vreau eu, că tu eşti prost şi nu ştii ce să faci cu ea. Şi-acum, tăcere!

La intersecţia şoselei asfaltate pe drumul comunal, se afla postul de jandarmi. Sandu ne-a oprit. A intrat în postul de jandarmi cu arma şi cartuşiera gardianului, după ce l-a avertizat:

– Tu, rămâi acolo! Să nu te mişti!

După cinci minute Sandu a ieşit cu şeful postului şi l-a chemat pe gardian. Acesta tremurând şi bălăbănindu-se ca un om beat a intrat în post. După alte zece minute Sandu a ieşit singur şi ne-a zis:

– Hai la colonie, fraţilor. Vă spun acolo ce am făcut.

Sandu spusese şefului de post ce se întâmplase şi îl rugase să-i facă gardianului un referat de trimitere înapoi la Aiud pentru o altă vină. Gardianul a acceptat şi el propunerea. Şeful postului l-a asigurat pe Sandu că-l va expedia pe gardian la Aiud chiar în seara aceea.

– Sandule, i-am zis, după ce ne liniştisem, de ce i-ai cerut şi cartuşiera şi l-ai băgat în coloană fără veston?

– Nu-ţi dai seama, măi frate, că era bătător la ochi să vadă oamenii din sat un gardian dezarmat, plângând în urma coloanei de deţinuţi? Ei ar fi anunţat jandarmul înainte de a ajunge noi acolo şi lucrurile puteau avea o altă întorsătură.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 136-138)

Părintele Atanasie era ”numai un zâmbet și o mângâiere”

Pe Părintele Atanasie de la Petru Vodă l-am cunoscut în primăvara anului 2006. Era pentru prima dată când ajungeam la mănăstirea Petru Vodă, împreună cu soţul meu (atunci eram doar prieteni) şi cu alte câteva cunoştinţe. Pe drum îmi fusese foarte rău, poate din cauza vitezei, poate din cauza emoţiilor…cine ştie?

Am ajuns târziu la mănăstire, cred că era unu noaptea pentru că am mers direct la slujbă. A doua zi starea de indispoziţie continua. Soţul meu îl cunoştea pe Părintele Atanasie; mai vorbise de câteva ori cu dumnealui şi ştia că este responsabil cu „cabinetul” medical.

M-am lăsat greu convinsă să mergem la părintele şi să-l rugăm să-mi dea un medicament împotriva stării de rău care mă cuprinsese. Îmi era ruşine să-l deranjez pe părintele cu problemele mele. Părintele ne-a întâmpinat zâmbind, aşa cum aveam să descopăr mai târziu că era starea sa normală: numai un zâmbet şi o mângâiere.

Am intrat în chilia sa, plină de cărţi şi medicamente. După ce m-a întrebat care sunt simptomele, a găsit un medicament potrivit, apoi a luat o cană cu apă, un fel de carafă de sticlă, prin care se vedea o apă tulbure… Mie îmi era aşa de greu să mănânc pe la mănăstiri din cauza că aveam impresia că vasele nu sunt suficient de bine spălate, dar cu timpul mi-am mai revenit. Însă atunci mă gândeam în sinea mea: acum dacă tot l-am deranjat pe părintele va trebui să beau ce îmi dă. Nu aveam cum să refuz, deşi gândul la apa aceea murdară şi stătută îmi făcea greaţă. Părintele s-a uitat la mine zâmbind, a luat cana, a turnat într-un pahar, a clătit, apoi a aruncat apa ţi mi-a turnat în pahar suc Fanta, preferatul meu pe atunci. Parcă acum îl aud cum spune: „Pentru matale avem Fanta”… Am rămas fără cuvinte…

De atunci încolo, de fiecare dată când ajungeam la Petru Vodă treceam şi pe la Părintele Atanasie. De fiecare dată stătea de vorbă cu noi şi ne dădea diferite sfaturi. Îmi era aşa de drag… Avea o prezenţă care te făcea să uiţi toate supărările. Odată ne-a dat şi mie şi soţului câte o carte și cu toate că eram căsătoriţi, a ţinut să ne dea câte un exemplar fiecăruia. A scris apoi câte o dedicaţie. Soţului i-a scris: „De multe ori o rană gravă / E mai uşor de suportat/ Decât o vorbă plină de otravă/Care ucide în noi un gând curat”. După ce a văzut dedicaţia soţul mi-a zis: ”vezi cum m-a citit părintele, ştie că mă aprind repede la mânie!”. Mie mi-a scris: „Doar aripile îngerilor buni/Pot fi aşa de albe şi uşoare/ Ca mâna-ntinsă în semn de împăcare/ Ce domoleşte în noi adânci furtuni”. Cele două dedicaţii par a fi replica uneia către cealaltă.

În 2008, pe 1 martie, ne pregăteam să plecăm la biserică. Fiica noastră urma să intre în rândul creştinilor prin Taina Sfântului Botez. Am primit telefonul unui prieten care tocmai se întorcea de la Petru Vodă. Părintele Atanasie se stinsese din viaţă. Lacrimi mari mi-au inundat faţa. Nu erau lacrimi de deznădejde, dar îmi dorisem aşa de mult ca părintele să o cunoască pe Teodora. Când am fost ultima dată la Petru Vodă înainte de a naşte mi-a dat atâtea sfaturi medicale în ceea ce priveşte creşterea copilului mic. Mi-a recomandat chiar şi o carte. Şi iată că în aceeaşi zi fiica noastră se năştea pe pământ prin baia Sfântului Botez, iar Părintele Atanasie se năştea în Cer, fiind prohodit de îngeri. De fiecare dată când ajungem la Petru Vodă obişnuim să trecem şi pe la cimitir să aprindem câte o lumânare pentru părinţii dragi de acolo: Părintele Gheorghe Calciu şi Părintele Atanasie.

Părinte Atanasie, pomeneşte-ne şi pe noi, nevrednicii!

(Diana Timiș – bisericadincasa.blogspot.ro)

Simplitatea monahală și exemplul părintelui Atanasie

Mânăstirile românești sunt sărace, văduvite de lipsa de dărnicie contemporană. Dar așa cum se găsesc ele în această stare  de pauperizare și istovire, mânăstirile noastre mențin dreapta-credință curată și neștirbită. La adăpostul zidurilor sfinte pâlpâie încă suflete însetate după o lumină de sus și un dor de înfrățire cu viața unică și veșnică, propovăduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cultura laică a fost obligată să admită valorile culturii răsăritene în umbra mânăstirilor, valența etică și intelectuală a mânăstirii ca instituție. Nu se poate pretinde mai mult
laicismului care prețuiește rațional și nu justifică Revelația.

Monahul singur este capabil de a păstra nealterată, amplificând-o chiar, comoara de spiritualitate fecundă a Ortodoxiei. Ceea ce, trăit și nu numai gândit, este mai cutremurător și mai sublim în religiozitatea noastră răsăriteană poate dăinui numai prin mânăstire. Încercările de revigorare ale Bisericii sunt salutare, însă ele nu au nici o garanție de autenticitate și de profunzime dacă nu sunt susținute de o viață monahală adevărată. Tocmai de aceea ne-am propus să discutăm despre una dintre calitățile esențiale ale monahismului, simplitatea ca posibilitate de aleasă smerire și de profunzime a disciplinei aspre călugărești.

Și cum puteam face mai bine acest lucru decât prin apelul la un exemplu concret, vrednicul de pomenire monah Atanasie de la Mânăstirea Petru-Vodă […]

Restituirea chipului monahului Atanasie sau a lui nea Sandu Ștefănescu, cum îi spuneam noi, apropiații săi, se poate circumscrie unui dublu demers: unul istoric, de recuperare a figurilor rezistenței anticomuniste și unul spiritual, de restaurare a vieții monahale. Dacă despre primul
aspect, vizând identitatea memoriei ca reînviere a trecutului, nu ne-am propus să vorbim – deși ar merita cu prisosință acest lucru, mai ales că Alexandru Ștefănescu are un trecut semnificativ de luptă împotriva comunismului, manifestat sub diverse forme –, ne vom opri în textul
de față asupra unei dimensiuni mai puțin cunoscute, aceea de atlet al lui Hristos.

Deși a îmbrăcat haina monahală destul de târziu – la o vârstă octogenară –, Alexandru Ștefănescu ardea pentru acest ideal al unei vieți creștine autentice, ce nu putea fi îmbunătățită decât prin revelarea coordonatei cenobitice. Nu întîmplător a optat pentru Mânăstirea Petru-Vodă ca topos reprezentativ al monahismului românesc, opera providențială a Părintelui Justin Pârvu, ale cărei proporții în plan duhovnicesc se vor vedea mai târziu.

În această comunitate monahală, creată după modelul patristic, Sandu Ștefănescu și-a găsit împlinirea, răspunzând unei chemări tainice. În ce măsură îmbrăcarea ținutei călugărești a reconfigurat traseul existențial al lui Alexandru Ștefănescu?

Spre deosebire de anumite cazuri izolate de călugări, bieți oameni necăjiți, umiliți de zarva vieții lumești, nesiguri de ei înșiși, fără nici un fel de cultură și viață interioară, terorizați de mai marii lor imediați, ținându-se în umbra schiturilor nu din râvnă religioasă ci din incapacitate organică de a-și avea un rost în viață, adunați, deci, acolo ca într-un azil de infirmi, Alexandru Ștefănescu n-a făcut nimic altceva decât de a-și urma linia indelebilă a destinului și de a da curs vocației sale mânăstirești, crescută permanent la foc maxim, de-a lungul trecutului său de jertfă pentru Hristos. El a îmbrăcat cămașa hristică încă din tinerețe, asumându-și calea martiriului pentru credința creștină. O fire introspectivă, scrutătoare, reflexivă pătrundea până la esența problemelor, decelând semnificațiile lor majore. Simplitatea sa ascundea o reală propensiune spre atingerea profunzimii, a înțelesurilor tainice pe care firea umană modernă se iluzionează că le poate descoperi rațional.

Mereu antrenant, dominat de conștiința lucrului bine făcut, nu se risipea în activități secundare, insignifiante, ci viza mai mereu esențialul. Măsurat, dar bine argumentat într-o discuție cordială sau într-o polemică, știa să distingă ceea ce este bine de ceea ce este rău, fiind în permanență călăuzit de miza adevărului și de triumful său asupra minciunii. Om al acțiunii, dar și al rugăciunii, Alexandru Ștefănescu nu suporta inactivitatea, lâncezeala cotidiană – pe care le considera dăunătoare oricărui reviriment ontologic. Știa să se facă util semenilor săi, contribuind la ajutorarea lor neprecupețită, generozitatea, altruismul, dăruirea de sine constituind valențele structurii sale interioare.

Simplitatea sa specific monahală se subsuma unui exercițiu permanent de smerire, de trezvie, de modestie. Simplitatea aceasta constă în deprinderea sufletului lipsit de felurite cugetări și care nu poate fi mișcat spre viclenie. Sufletul blând reprezintă cu adevărat sălașul simplității,
pe linia patristică a Sfântului Ioan Scărarul, sufletul drept fiind însoțitorul smereniei.

Alexandru Ștefănescu trăia cu naturalețe credința, fără false pietisme. Alexandru Ștefănescu se înscrie în Tradiția Sfinților Români din închisorile comuniste care au marcat, prin exemplul lor de dăruire de sine și de jertfă, istoria noastră recentă, constituindu-se în repere solide ale identității noastre. […]

(Constantin Mihai – Revista Rost, anul VII, nr. 79, 2009, pp. 27-28)

1 Comment
  1. calin eugen says

    O viata model Punct. (cate nestamate necunoscute marelui public mai are tara noastra? cate,Doamne,cate?…)

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php