„Ura” nu înseamnă ce credeți

0 265

hate_not_love_810_500_55_s_c1

de Jonathon van Maren, LifeSiteNews

Jonathon Van Maren este directorul de comunicare al Centrului Canadian pentru Reformă Bioetică, scriitor și orator pro-viață.

În al treilea an de facultate, a trebuit să particip la un curs obligatoriu de istorie a popoarelor indigene din Canada. Unul dintre subiectele puse în discuție în repetate rânduri a fost impactul misionarilor care au sosit, adeseori neînsoțiți, pentru a face prozeliți în rândul diverselor populații aborigene. Aceștia au venit, au transmis învățătura și mulți dintre ei au murit de o moarte groaznică, arși, jupuiți și dezmembrați. Colegii mei nu erau foarte siguri cum să interpreteze acest lucru. În cadrul unui seminar, o versiune tânără a lui Noam Chomsky a declarat că acești oameni au fost evident rasiști, pentru că percepeau credințele spirituale ale aborigenilor ca fiind inferioare credinței proprii.

Ca replică, l-am întrebat pe studentul respectiv dacă este de părere că preoții credeau într-adevăr în existența raiului și a iadului și în adevărul mesajului lor. Luând în considerare curajul lor în fața unui sfârșit înfiorător aproape inevitabil, a fost forțat să admită că da. Dacă acesta a fost cazul, l-am întrebat, ce ar fi fost o mai mare dovadă de rasism: ca preoții să decidă că popoarele indigene din Canada nu merită să fie convertite, sau să decidă că aceste persoane sunt oameni de o valoare inestimabilă și că trebuie depuse toate eforturile pentru a ajunge la ei? Dacă misionarii credeau sincer că populația nativă va merge în iad dacă nu va auzi niciodată mesajul creștinismului, și totuși ar fi decis că aceștia nu merită efortul, nu ar fi fost acesta un rasism autentic?

Studentul nu a știut ce să spună. A părut ușor uimit.

Vă împărtășesc această anecdotă deoarece ea atinge esența uneia dintre principalele dificultăți cu care se confruntă creștinii în cultura de astăzi, atunci când își discută credințele cu semenii lor: nu mai vorbim aceeași limbă. Folosim în continuare aceleași cuvinte, dar vrem să spunem lucruri foarte diferite prin acestea.

Cuvântul „ură”, de exemplu, a fost redefinit pentru a desemna dezacordul cu obiectivele politice ale Revoluției Sexuale. Creștinii sunt acuzați că „urăsc” persoanele gay pentru faptul că nu sunt de acord cu „căsătoria” homosexuală. Totuși, dacă ei cred într-adevăr că stilul de viață homosexual îi îndepărtează pe oameni de Dumnezeu, atunci ura nu ar însemna, de fapt, să susțină căsătoria între persoane de același sex? Pentru că nu iau creștinismul în serios, oponenții acestuia se așteaptă ca și creștinii să ignore învățăturile creștine. Activiștii homosexuali le cer creștinilor să ignore, să abandoneze sau să repudieze învățăturile fundamentale ale creștinismului – și, mai presus de toate, aceștia le cer creștinilor să nu le mai pese de sufletele homosexualilor pe care îi cunosc și îi iubesc. Această tăcere ar funcționa, în realitate, la fel ca ura.

Același lucru se aplică termenilor precum „curaj” și „vitejie”. Înainte, astfel de cuvinte evocau imagini cu bărbați și femei plini de bravură, care înfruntau pericole și luptau împotriva sorților pentru a-i apăra pe cei dragi. Eu mă gândesc la tinerii care au acoperit corpurile iubitelor și soțiilor lor într-un episod recent de împușcături în masă din SUA, fiind dispuși să moară pentru ca femeia iubită să trăiască. Acum, însă, un bărbat care face operație de schimbare de sex și se îmbracă în travesti în aplauzele frenetice ale tuturor, acordând interviuri prezentatorilor servili de talk-showuri și beneficiind de sprijinul vocal al politicienilor, este numit „curajos”. Președintele Barack Obama l-a chemat efectiv la o întrevedere pe starul NBA Jason Collins, când acesta a anunțat că este homosexual, pentru „a-i lăuda curajul”, ca și cum a-ți declara stilul de viață sexuală ar fi, în vreun fel, curajos. Mi se face dor de zilele în care George W. Bush vizita soldați răniți pentru a le alina suferința și a plânge împreună cu ei.

La fel ca termenul „ură”, și „dragostea” a fost redefinită. Dragostea însemna, odată, a dori ce este mai bine pentru celălalt. Astfel, a iubi pe cineva însemna să îi spui acelei persoane dacă ești de părere că are un stil de viață dăunător, indiferent cât de dificilă sau dureroasă ar fi discuția respectivă. Acum, cultura noastră pare să creadă că dragostea înseamnă să fii de acord cu cineva și să-i sprijini stilul de viață, indiferent de ceea ce crezi. Dragostea este, de acum, numai un sentiment, nu fapte înrădăcinate în credință.

Pe măsură ce dezbaterea cu privire la eutanasie se intensifică în Canada, m-am gândit mult la această confuzie și la dificultatea din comunicare. La urma urmelor, eutanasia înseamnă „moarte bună”. Utilizarea acestui termen de către activiștii pro-eutanasie implică o presupunere privind ce constituie efectiv o moarte bună. Pentru creștini, o moarte poate fi numită „bună” doar atunci când persoana plecată dintre noi este împăcată cu Dumnezeu. A alege autodistrugerea ca act final este, de fapt, tocmai antiteza unei morți bune.

M-am gândit din nou la acest lucru săptămâna aceasta recitind minunata biografie a aboliționistului William Wilberforce, Amazing Grace, de Eric Metaxas. Wilberforce, împreună cu prietenii săi, John Newton, Granville Sharp, Thomas Clarkson și mulți alții, s-a străduit din răsputeri să își iubească aproapele așa cum poruncește Dumnezeu. Acesta a înființat numeroase organizații de ajutorare a săracilor, a celor vulnerabili și bătuți de viață. A luptat în ciuda tuturor sorților pentru a pune capăt comerțului cu sclavi, adeseori suferind coșmaruri oribile, în care vedea intens suferințele americanilor subjugați. Cu doar câteva zile înainte de moartea sa din 1833, a primit vestea că una dintre cele mai arzătoare dorințe ale sale se împlinise: Marea Britanie abolise sclavia. O viață trăită cu dragoste înflăcărată pentru toți cei din jurul său, o viață trăită slujindu-l neîncetat pe Creator. O viață care, la propriu, a schimbat lumea în bine. O viață bună, sfârșită cu o moarte bună.

Citind descrierea ultimei suflări a lui Wilberforce și trecerii acestuia în viața cealaltă, mi-au venit în minte ultimele rânduri ale alegoriei Progresul pelerinului de John Bunyan, în care acesta descrie cum Dl. Curajos-pentru-adevăr trece râul morții:

„Astfel trecu, și toate trâmbițele răsunară pentru el pe partea cealaltă.”

via Cultura Vieții

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php