de Ioana DOBRESCU
Cu Florian Cristache şi Alex Onofrei, la strânsul fânului, la Petru Vodă
Alex Asmarandei pe şantierul Crucii legionarilor de la Moreni
Cu camarazii, în chilia Părintelui Justin Pârvu
Piatra Neamţ. Ultima fotografie, cu câteva ore înaintea despărţirii…
Au trecut 40 de zile de când „Răzvrătitul” a deschis pentru noi, cei de la „Pentru Patrie” o altă dimensiune a înţelegerii…
Până acum, cei care trecuseră dincolo, pe care îi numeam cu sfială camarazi, erau oameni în vârstă, care se stingeau cuminţi ca nişte bunici, ce şi-au făcut prea mult datoria. Cu el e cu totul altfel. Toţi vom ajunge acolo, mai devreme sau mai târziu, dar lumea de dincolo, cu necunoscutele ei a devenit deodată mult mai familiară…
Îmi amintesc prima şedinţă la care a participat Alexandru Asmarandei. În martie a.c..
Era obiceiul ca fiecare dintre noi să încerce să se prezinte. Nu mi-a plăcut niciodată momentul. În urmă cu 10 ani, când am participat la prima mea şedinţă (în cuibul condus de dl. Romeo Puşcaşu) nu ştiu dacă am spus ceea ce voiam. Simpla prezenţă în acel cadru poate spune multe. Unii încearcă să vorbească frumos despre lucruri despre care nu se vorbeşte, alţii reuşesc să transmită un mesaj, alţii maschează rele intenţii cu vorbe prea umflate…
Ei, bine, Răzvrătitul a fost cel mai corect. „ Alex”… El era singura vorbă pe care trebuia s-o spună. Era acolo, între noi, mai sincer, mai devotat idealului nostru decât mulţi dintre cei care se acopereau de vorbe mari.
Sinceritatea lui mergea până la Dumnezeu. Câţi dintre noi avem tăria să ne recunoaştem puţina credinţă? Câţi ne cercetăm sufletul, fără a ne ascunde în „formele” religiei în care ne-au botezat părinţii, câţi dintre noi renunţăm la comoditatea de a ne folosi de formulele date pentru a cuceri pas cu pas Adevărul care ne va face liberi?!
Răzvrătirea lui Alexandru Asmarandei viza inclusiv această lume care se ascunde după vorbe mari adresate lui Dumnezeu, o lume aşa zis ortodoxă din care răbufneşte deseori atâta lipsă de dragoste, de înţelepciune, atâta orgoliu…
Venind la „Pentru Patrie” a făcut până şi acest gest de supremă smerenie, de a le cere îngăduinţa unor oameni pe care el îi considera credincioşi, de a fi printre ei, de a nu-i tulbura cu această răzvrătire a lui care arăta frământarea interioară de a cuceri un adevăr, pe care noi, ceilalţi, îl luam de-a gata…
În cele câteva luni cât a fost cu noi a participat la mai multe acţiuni decât alţii în ani de zile, lua iniţiative, era pretutindeni, la ridicarea crucii de la Moreni, a fost la mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde a stat de strajă la crucea Partizanilor asemeni unui „dac coborât din poveste”, a fost comandantul taberei de la mănăstirea Petru Vodă… De aici urma să plece pe un drum de întoarcere, trecând prin oraşul lui natal, Piatra Neamţ, drum prin care a trecut către o lume poate mai bună.
Era un spirit viu, profund, fin cunoscător al limbii române, dar şi a celei engleze. Avea deja traduse (din engleză în română) şi publicate, 5 cărţi. Mereu pus pe glume, îi plăcea în mod special să-i ridiculizeze pe proşti şi farisei. Deşi specialist în webdesign, programare, proiectare 3D, era şi adeptul întoarcerii la natură, la armoniile ei simple şi tainice de care atât de mult ne-am depărtat, care caracterizau atât de bine poporul românesc de odinioară.
Cei mai mulţi dintre noi avem încă „miere naţionalistă” de la albinele pe care le îngrijea împreună cu camaradul Sile Iordache la Măicăneşti, jud. Vrancea. Acolo unde va exista în curând o fântână, pentru ajutorarea unei familii cu copii care căra apă de la kilometri distanţă…
A fost una dintre ultimele lui dorinţe…
Lângă fântână va fi de acum şi o cruce, pe care camaradul Gabi Motoc, ajutat de Vlad Vărgăluţă, a lucrat-o în amintirea lui.
Nu s-a bătut niciodată cu pumnul în piept să-şi strige legionarismul. Dar conştiinţa i-a dictat să meargă până la capăt pe drumul onoarei şi să nu se alăture acelora care au încercat să-l atragă de partea lor pentru a distruge ceea ce nu ei realizaseră. A fost declarat „trădătorul” acelui grup de oameni fără caracter, unii veniţi de 2-3 ani, alţii doar de 2-3 luni, ale căror preocupări erau şefia şi banii şi pentru care foloseau şi folosesc, intriga, dezbinarea, minciuna. Probabil că buba clocită în laboratoarele unor structuri inteligente a fost spartă de Alexandru Asmarandei prea devreme pentru ei…
Numai Dumnezeu ştie de ce maşina lui, cu care mersese la Moreni, peste tot în ţară unde era nevoie ori unde îl ruga vreun camarad, cu care ajunsese la Petru Vodă, a cedat între Bacău şi Adjud.
În seara aceea de vară, după accidentul stupid, când s-a despărţit de ceilalţi trei camarazi şi de soţia lui, nimeni dintre noi n-a crezut că Alexandru Asmarandei poate să moară. Pe urmă am crezut că e o glumă proastă… Pe urmă ne-am răzvrătit… Pe urmă am înţeles că logica divină nu e pe înţelesul nostru…
Şi lumea aceea necunoscută, de care ne temem uneori cu toţii şi încercăm aproape mereu s-o ignorăm, a devenit deodată mai vie, mai aproape, aşa cum trebuie să fie în sensul ei creştin. E darul pe care ni l-a lăsat, ca un pod peste lumi, celor rămaşi aici, Alexandru Răzvrătitul, cel care a mers până la capăt pe drumul unor principii fireşti pentru el. Iar printre noi a lăsat-o pe Liubovi, delicată şi tăcută, dar la fel de hotărâtă…
La Veştem, în inima Ardealului, sub o cruce simplă, înfăşurat în tricolorul udat de lacrimile camarazilor îşi doarme somnul un dac nemuritor. Avea- întâmplare?! – 39 de ani…
Sufletul lui l-a găsit în sfârşit pe Dumnezeu.
La revedere, Alex!
9 septembrie 2011
