Secretul convieţuirii

0 224

de Corneliu FELECAN

Oamenii care-şi iubesc ţara trebuie să ştie că ţara nu e doar pământ şi apă, delimitate prin graniţe, legi si istorie. O ţară în primul rând înseamnă oameni, care la rândul lor formează neamul. Dacă oamenii ţarii sunt slabi şi ţara va fi slabă, iar dacă oamenii sunt puternici, si ţara devine puternică. In acest sens doresc să expun un lucru pe cât de uitat pe     atât de esenţial,  care poate contribui la intărirea acestei ţări prin oameni. Este, dacă vreţi, o dorinţă de a încerca să abordăm altfel, atât naţiunea română, cât mai ales să forţăm o apropiere spre o altă abordare a unei filosofii sociale la nivel naţional. Această abordare nu este un concept nou, ci, el a fost propus cu curaj în perioada interbelică de către dreapta românească, ca un principiu de regenerare socio-politică prin intermediul legăturii strânse a omului cu Dumnezeu. Acest principiu avea menirea sa restaureze omul în particularitatea lui, pentru ca apoi, prin el, sa se refacă întreaga societate româneasca, prin intermediul si cu puterea exemplului, care pleacă de la individul purificat spre o societate restaurată pe principii creştine.

Ca un prim pas, încercând să conturăm în mare dezideratul nostru, plecăm de la premisa că poporul român e un popor inteligent chiar daca în zilele noastre se întrevede cu ochiul liber o lipsă severă de cultură şi viziune la nivelul populaţiei.  Să spunem că acest popor, aşa cum s-a dezvoltat el, în lipsa unor sisteme coerente de ghidare socio-politică, dar  mai ales scăldându-se în intoxicările marxiste şi neo-comuniste inoculate până la os timp de mai bine de o jumătate de secol, are totuşi un avantaj care trebuie reşlefuit şi readus în centrul preocupărilor româneşti. Acest avantaj, este gradul lui acut de apartenenţă ancestrală, ontologica, la universalitatea valorilor creştine, de la care porneşte apoi o serie întreagă de valori ce-şi găsesc funcţionalitatea în perimetrul socio-politic. Acesta este punctul cel mai important din care poate porni o transformare socială şi, nu în ultimul rând, o resurecţie morală a acestui popor.

Cu alte cuvinte, constatăm de atâtea secole că poporul român are un element natural de conservare, ce-i permite, în momente de criză profundă (cum s-a aflat de atâtea ori în istorie, şi cum de-altfel se întâmplă şi astăzi) să-şi revină şi să o ia de la capăt. Iar acest element de conservare, de păstrare a echilibrului social prin dimensiunea spirituală (chiar dacă nu este conştientizat) se formează dintr-o sinteză fericită între creştinism ca spiritualitate, în primă instanţă şi creştinism ca expresie socio-politică ulterior. Din păcate însă, aceste valori nu mai sunt conştientizate la nivel naţional, ci, în spirit dezordonat, ele există în subconştientul maselor, de unde ies intr- o formă definită sub ceea ce numim conştiinţă naţională,  doar atunci când românul e confruntat cu o altă criză. Dar genul acesta de a vieţui intr-o societate se rezumă doar la un principiu salvator, de moment, prin care poporul se regrupează spre a o lua de la capăt. Pentru a fi însă coerent pe termen lung ca societate, pentru a evolua ca naţiune, pentru a crea o temelie solidă a devenirii, din toate punctele de vedere, e nevoie acută de stabilitate şi continuitate. Drumul prosperităţii sau al progresului unei societaţi constă într-o continuitate susţinută şi consecventă, pe care poporul român este obligat să şi-o însuşească în interiorul conştiinţei naţionale, în străfundurile substanţei colective.  O consecvenţa însă a lucrului bine făcut, o continuitate susţinută la nivelul unui popor nu pot fi dobândite decât printr-o educaţie a individului, capabilă sa trezească virtuţi precum libertatea, demnitatea, onoarea, dreptatea etc.

Desigur ca educaţia implică foarte multe aspecte, iar procesul educativ necesită răbdare si implicare. Judecând însă după necesităţile stringente ale acestui neam purtat în derivă de o tranziţie interminabilă spre o zonă a nepăsării, nu putem să nu sesizăm o imensă  indiferenţă vizavi de Buna Cuviinţă Românească. Ce este aceasta ? La această întrebare s-ar putea răspunde invocând cei şapte ani de acasă şi nu este greşit. Însă termenul arhaic presupune mult mai mult. Acesta începe a se forma mai întâi în dimensiunea dragostei materne, ca apoi să facă o punte ce culminează cu dimensiunea universului creştin şi de aici se rasfrânge spre lume ca o sumă a gandirii pozitive şi a faptelor bune. Pe scurt, Buna Cuviinţă este ceea ce stă între Dumnezeu si neamul tău. Este dacă vreţi elementul esenţial ce stă la baza unei vieţi care să cuprindă în ea atât lumea aceasta cât şi mântuirea sufletului, pentru că  începe şi se termină cu iubirea. Dezvoltându-ne în noi Buna Cuviinţă, se trezeşte în mod automat  conştiinţa iubirii şi a respectului de om, care la rândul ei ne scuteşte de ură, de ranchiună, de furt, de inşelăciune şi de alte mizerii lumeşti, şi sădeşte în noi iertarea, dreptatea, demnitatea, dragostea de semeni si iubirea de neam.  Viziunea ţăranului român ancestral este total diferită de cea a noastră prin simplul fapt că acesta nu se gândeşte să nu-şi supere semenul, ci mai  mult, nu face rău nimănui ca să nu-l supere pe Dumnezeu. Acest tip de gândire pe verticală de la om spre Dumnezeu se revarsă apoi pe orizontalitatea vieţuirii noastre, formându-se astfel o tridimensionalitate ontologică ce ridică omul la dimensiunea Creatorului său. Buna Cuviintă românească devine un echilibru sufletesc şi raţional între oferta lumii văzute şi a celei tăinuite. Iar acest echilibru nu este altceva, decât ceea ce ne indeamnă, din loc în loc si la tot pasul, Apostolul Pavel în epistolele lui. Românul în devenirea lui istorică şi-a însuşit acest tip de viată nu ca pe o filosofie, ci ca pe un mod de a vieţui în Hristos  Dumnezeu.

De aceea, rolul nostru, a celor care conştientizează deriva noastră naţională, trebuie să fie acela de a cultiva în permanenţă Buna Cuviinţă. Acesta este primul punct de pornire în procesul de educaţie a unui popor. Degeaba îndemnăm la lectura, la culturalizare, la şlefuirea sensibilităţii şi raţiunii, dacă nu sădim în om fundamentul de bază al umanismului creştin. Iar o dată sădit acest fundament, dorinţa de cultură şi cunoaştere vine de la sine acolo unde există dorinţă. Marile spirite ale naţiunii noastre nu s-au născut într-un mediu cultural academic ci s-au nascut într-un mediu simplu al bunului simţ şi al Bunei Cuviinţe. Iar acolo unde a încăput, s-a adăugat şi cultura. Diferenţa dintre oameni (intelectual sau om simplu) trebuie să se producă doar la nivelul cunoştinţelor acumulate, nu şi la nivelul umanismului.  Buna Cuviintă face ca între ţăran şi intelectual, la nivelul umanismului şi al fondului interior, să nu existe nicio diferenţă între aceştia, Buna Cuviinţă fiind elementul de bază al echilibrului social, al sănătăţii şi nobleţei spiritului uman. Şi de aici trebuie pornit. De jos în sus. De aici trebuie începută o campanie prin care să revigorăm în interiorul neamului aceste valori, aceste fundamente pe care s-a clădit creştinismul cu toate principiile lui mântuitoare. O campanie dusă de fiecare dintre noi, acolo unde interacţionam cu oameni întru convietuire.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php