Părintele Adrian Făgeţeanu, mărturisitorul

1 5.349

„Înainte de venirea comunismului, românii erau mai credincioși. Marxismul a reușit să-l despartă pe om de Dumnezeu. Chiar și mulți dintre cei care nu credeau sau nu erau de acord cu marxismul au fost zdruncinați în credință. Iar cei născuți în comunism au fost cel mai mult distruși sufletește.”

Părintele Adrian Făgeţeanu, mărturisitorul

După cum se ştie, părintele Făgeţeanu a fost parte a grupului „Rugul Aprins” (…). Nu voi insista în mod deosebit asupra acestui fenomen, presupunându-l cunoscut. Expunerea ce va urma va părea unora uscată, incapabilă să ofere dimensiunea adevărată a personalităţii marelui duhovnic, precum şi suferinţele pe care le-a îndurat de-a lungul vremii. Aceste lucruri pot fi regăsite în cele câteva admirabile interviuri pe care părintele Făgeţeanu a binevoit să le acorde. Aici recurgem la documentul frust din dosarele Securităţii, periculos de interpretat în multe cazuri, dar în acelaşi timp şi foarte necesar pentru lămurirea unor date şi fapte precise.

Părintele Făgeţeanu (Alexandru pe numele de botez) s-a născut pe 16 noiembrie 1912, în comuna Deleni din preajma Cernăuților. Calitatea de preot a tatălui său, Mihai, l-a aşezat pe tânărul Alexandru de timpuriu alături de cele sfinte, dar deocamdată se simţea atras de un alt drum. Astfel, după ce termină liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi, se înscrie în 1931 la Facultatea de Drept din cadrul universităţii cernăuţene. Anii studenţiei sunt pentru Făgeţeanu o perioadă extrem de intensă din punct de vedere al activismului politic şi cultural. El face parte din Asociaţia Cultural-Națională „Junimea” şi participă la congresele studenţeşti de la Sibiu, Braşov şi Craiova. În acelaşi timp se simte tot mai apropiat de mişcarea legionară (fapt destul de firesc având în vedere zona de unde provenea), ale cărei idei le-a cunoscut pentru prima dată, conform propriilor mărturisiri, pe când era elev de liceu, din revista „Pământul strămoşesc”. Participă la un congres legionar la Suceava, în 1935, însă nu va deveni membru al mişcării, unul din motive fiind disciplina militară pe care legiunea o impunea şi cu care tânărul Făgeţeanu nu era de acord.

Agent al Siguranţei

După terminarea facultăţii şi o perioadă de timp petrecută acasă, Alexandru Făgeţeanu pleacă la Fălticeni, unde unchiul său avea o funcţie importantă în poliţie, ca să-şi facă stagiul în avocatură în cadrul Baroului Baia. Nu s-a adaptat vieţii de avocat stagiar şi atunci a preferat să dea concurs pentru unul din posturile din Ministerul de Interne. A reuşit printre primii şi a cerut să fie numit într-un post în oraşul Fălticeni. A fost comisar la Biroul Administrativ, a trecut apoi la Judiciar, pentru ca în 1939 să fie numit şeful biroului de Siguranţă, unde a lucrat până în anul 1941.

În acea perioadă Siguranţa avea un caracter accentuat de poliţie politică, urmărind fără excepţie pe toţi cei care erau consideraţi periculoşi pentru securitatea statului sau a regimului existent. Printre cei mai vizaţi erau cei bănuiţi că ar desfăşura activitate comunistă. Conform mărturisirilor pe care a fost nevoit să le facă la anchete, în calitate de şef al biroului de Siguranţă Făgeţeanu avea următoarele atribuţii: „de a aresta şi cerceta pe toţi cei ce activau pe linie comunistă şi muncitorească; de a face percheziţii la toţi cei suspecţi; de a face razii şi a raporta zilnic starea de spirit şi a face dare de seamă lunar; de a supraveghea şi fila pe cei suspecţi din raza poliţiei Fălticeni sau cei semnalaţi de forurile superioare că vor veni pe raza noastră; de a supraveghea activitatea pe care o desfăşoară unele elemente din fostele partide burgheze”. În ceea ce priveşte „persoanele urmărite de biroul de siguranţă pentru activitate comunistă şi muncitoreasca erau împărţiţi în două categorii, adică unii care fuseseră condamnaţi, iar alţii care fuseseră trimişi în judecată pentru activitate comunistă, dar nu fuseseră condamnaţi, astfel că aceste categorii de suspecţi ştiind că sunt urmăriţi şi că li se fac percheziţii domiciliare luau măsurile necesare ca organele de siguranţă să nu mai găsească la ei nimic compromiţător”. Pentru cei care ştiu cum acţionau organele poliţieneşti interbelice, nu reprezintă un secret metodele destul de dure care erau folosite şi controlul sistematic care era exercitat asupra unor persoane care erau bănuite de diverse infracţiuni contra ordinii sociale. Alexandru Făgeţeanu îşi exercita atribuţiile sale, trasate prin ordin, în rând cu alţi agenţi, aşa cum erau acestea atunci: anchetează, face percheziţii, trimite în judecată pe cei consideraţi vinovaţi. Aceste activităţi care, repetăm, nu erau câtuşi de puţin singulare şi erau parte a obligaţiilor de serviciu, ar putea fi un motiv de reproş la adresa sa, din perspectivă a ceea ce azi numim drepturile omului. În epocă, acţiunile sale numai din această perspectivă nu vor fi interpretate, ci, în funcţie de context, ele vor fi valorificate în diverse moduri pentru că viitorul monah să fie închis iarăşi şi iarăşi, pentru aceeaşi faptă.

Deşi a rămas un simpatizant legionar, Alexandru Făgeţeanu nu s-a înscris în mişcare cât a fost poliţist deoarece obligaţiile de serviciu îi interziceau (în timpul dictaturii carliste putea fi scos a doua zi din funcţie dacă se afla acest lucru). Însă nici după instaurarea regimului antonesciano-legionar în septembrie 1940 el nu va face acest gest, alţii fiind cei care vor prelua, din partea legionarilor, funcţii de conducere în cadrul poliţiei Fălticeni. Astfel, şef al poliţiei Fălticeni este numit de legionari un anume Emanoil Ţagară. Acesta, în ianuarie 1941, primeşte o sesizare că în Fălticeni s-a răspândit zvonul că guvernul Antonescu a căzut şi că ar fi revenit la putere Carol al II-lea, ordonând lui Făgeţeanu să aresteze şi să ancheteze un număr de unsprezece persoane, în majoritate evrei, cunoscute ca fiind simpatizante comuniste.

Alexandru Făgeţeanu face cele ordonate, anchetează pe cei arestaţi şi întocmeşte acte de trimitere în judecată pentru câţiva dintre ei, toate aceste lucruri suprapunându-se însă cu evenimentele legate de rebeliune, fapt care va avea consecinţe funeste mai târziu.

În linia întâi a frontului

În timpul desfăşurării rebeliunii el primeşte ordin de la subprefectul legionar să reţină în cadrul secţiei un număr de cadre de poliţie, fapt care va constitui motivul pentru arestarea şi trimiterea sa în judecată pentru motivul de „acte pregătitoare la rebeliune”. Pentru aceasta, el este condamnat de Tribunalul Militar al Corpului 4 Armata Iaşi, prin sentinţa 68 din 17 februarie 1941, la cinci ani de închisoare corecţională. Este deţinut până în iunie 1941, trecând prin închisoarea militară A.C.A., Galata, Văcăreşti şi Braşov. În urma cunoscutului decret al lui Antonescu prin care duşmanii politici aveau şansa să scape de închisoare luptând în linia întâi, Făgeţeanu alege să plece pe front. Este rănit grav la Stalingrad (este la un pas de moarte) şi revine în ţară, fiind internat în lagărul de la Târgu Jiu de unde este eliberat în 1943.

Se pare că experienţa traumatică suferită pe front l-a făcut pe Alexandru Făgeţeanu să apuce în mod hotărât calea credinţei. Imediat după eliberare el pleacă la Cernăuţi şi se înscria la Facultatea de Teologie. În plus, mănăstirea Putna devenea locul unde Alexandru Făgeţeanu se transforma în monahul Adrian. Perioada studiilor nu este deloc una lipsită de griji. În fața înaintării sovietice, universitatea cernăuţeană este evacuată, iar Făgeţeanu se retrage la Râmnicu Vâlcea, de unde va reveni la studii în momentul în care noul sediu al Facultăţii de Teologie este stabilit la Suceava. În vara anului 1945, monahul Adrian este arestat de autorităţi pentru activitatea sa de poliţist şi este internat în lagărul de la Slobozia-Ialomița de unde este eliberat în august 1946.

Lupta anticomunista de la Teologie

Revenind la Universitate, el o găseşte sub asediul forţelor „democratice” comuniste. Abia în aceste momente grele se produce înregimentarea lui Făgeţeanu în mişcarea legionară, prin înfiinţarea împreună cu alţi doi colegi a unui cuib, „Reînvierea”, care-şi propunea să lupte împotriva comunismului şi se opunea îndemnurilor făcute de unii lideri legionari de a găsi unmodus vivendi cu noua putere. În acelaşi timp, îndemna şi alţi studenţi să se implice în lupta anticomunistă. Conform mărturiei unui prieten, arestat la rându-i în 1958 „în cadrul Facultăţii de Teologie din oraşul Suceava, Făgeţeanu Alexandru a fost organizatorul unei echipe artistice religioase, ocupându-se personal de aprobările oficiale de funcţionare şi de ieşire în teren pe motive că luptă împotriva sectelor, însă după punctul său de vedere pe care şi-l afirma era (sic!) de a sustrage studenţii de la o activitate democrată, ca şi de la distracţii în societate s…t Acest lucru este întărit şi de faptul că în vara anului 1946, prin luna iunie, venind de la Iaşi o delegaţie se studenţi pentru a forma în cadrul facultăţii noastre organizaţia democratică (U.N.S.R.), Făgeţeanu, înainte de întrunire, a adunat studenţii într-un dormitor şi aproximativ două ore a căutat să-i convingă să lupte împotriva acestei organizaţii pentru a nu lua fiinţă. Îmi amintesc că a propus ca nici un student să nu se prezinte la adunare. Totuşi, văzând că nu reuşeşte, a participat şi el la adunare, unde, luând cuvântul a cerut reînfiinţarea asociaţiei studenţeşti «Academia ortodox㻄.

În cele din urmă „organizaţia democratică” nu s-a mai înfiinţat în acea şedinţă. Un alt coleg de facultate relata că Făgeţeanu îi avertiza pe ceilalţi studenţi că „dacă vor rămâne comuniştii la conducerea statului atunci facultatea de teologie nu va mai avea nici o valoare şi noi trebuie să împiedecăm venirea comuniştilor la putere”. Aşadar, tânărul monah intra ca militant în rândurile mişcării legionare nu pentru profit în momentele de triumf ale acesteia, ci atunci când era mai greu, luptând cu arma cuvântului împotriva pericolului comunist.

Sub influenţa lui Sandu Tudor

În februarie 1947, după absolvirea Teologiei, Adrian Făgeţeanu pleacă la Bucureşti ca să studieze filosofia. În lipsa unor mijloace materiale, el urmează cursurile acestei facultăţi până în iunie. La facultate îl întâlneşte pe Danciu Agenor, tânăr legionar care se va converti mai târziu la catolicism, cu care are numeroase discuţii despre rolul religiei şi misiunea preoţilor şi credincioşilor în rezistenţa împotriva comunismului. Eşecurile succesive ale luptei politice împotriva comunismului îl făcuseră pe Făgeţeanu să fie tot mai convins că doar religia poate fi acel element capabil să asigure supravieţuirea individului în mediul social din ce în ce mai sufocant, iar aceste discuţii îi întăreau convingerea. În iunie, primind acceptul stareţuluiVasile Vasilache să locuiască la manastiriea Antim, părintele Făgeţeanu are ocazia să asiste la celebrele conferinţe ale „Rugului Aprins” şi să-l cunoască pe Sandu Tudor, care va exercita asupra lui o influenţă covârşitoare. Viitorul martir a aflat de trecutul legionar al tânărului monah şi i-a spus că la conferinţele de la Antim vin numeroşi studenţi cu simpatii legionare, frământaţi de destinul pe care trebuie să şi-l asume. Sandu Tudor era convins că „pentru a continua lupta împotriva concepţiei materialiste nu-şi mai au rostul metodele folosite de mişcarea legionară pe plan organizatoric, iar singura posibilitate de a lupta împotriva concepţiilor materialiste este cea pe plan religios, iar în cadrul bisericii cea mai bună pregătire pentru o astfel de luptă se poate face în monahism”. După cum se vede, Sandu Tudor făcea saltul de la planul politic la cel spiritual, cerând tuturor, indiferent de opţiunile lor politice, să se înarmeze cu armele Sfântului Duh. Aşa s-a comportat cu acei tineri legionari amintiţi mai sus, cărora le-a spus să lase politica şi să aprofundeze calea lui Dumnezeu. Este o cale pe care va apuca cu entuziasm şi Făgeţeanu, chiar în iulie 1947 el participând la retragerea pe care Sandu Tudor a organizat-o la mănăstirea Govora. Au mai luat parte Virgil Stancovici, Valeriu Strainu, Andrei Scrima, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu şi Felix Dubneac. Retragerea a durat aproape o lună şi a constat în exerciţii spirituale. Cum încă din martie 1947 Părintele Făgeţeanu primise acceptul din partea Mitropoliei Bucovinei să se transfere la mănăstirea Govora, el alege în urma acestei experienţe să renunţe la facultate şi să se stabilească la această mănăstire începând cu data de 14 octombrie 1947. Înainte de aceasta, mai face un drum la Suceava, unde se întâlneşte cu un fost coleg de cuib, devenit profesor de religie şi limba româna la o şcoală normală. Înainte de despărţire, Părintele nu uită să-i ceară prietenului să educe elevii, viitorii învăţători, „în spiritul religiei creştine”, semn al asumării depline a spiritului „Rugului Aprins”.

La Govora a stat în preajma unui mare stareţ Gherasim Bâca, zăbovind până în martie 1950, când răspunde chemării lui Sandu Tudor de a veni la schitul Crasna, unde fostul ziarist intenţiona să creeze o mănăstire de monahi intelectuali „pentru a-i pregăti în scopul luptei pentru combaterea concepţiei materialiste”. Din păcate, visul lui Sandu Tudor va fi întrerupt brutal de intervenţia Securităţii, care-l arestează în iulie 1950. Adrian Făgeţeanu împărtăşea aceeaşi soartă în luna decembrie, fiind depus iniţial la închisoarea Făgăraş, de unde a fost transferat după o lună şi jumătate la Jilava.

Condamnat pentru crime de război

Pentru incriminarea celor doi monahi vor fi scoase de la naftalină fapte vechi, care primesc o nouă interpretare. Dacă în cazul lui Sandu Tudor sunt aduşi drept acuzatori doi soldaţi pretins democraţi care fuseseră pedepsiţi de acesta în timpul războiului pentru că erau hoţi, în cazul lui Adrian Făgeţeanu este reactivată chestiunea celor 11 presupuşi simpatizanţi comunişti care fuseseră anchetaţi de el în preajma rebeliunii legionare. Adrian Făgeţeanu era condamnat pe 31 martie 1952, prin decizia penală 1391, „pentru faptul prevăzut şi pedepsit de dispoziţiile articolului 3 lit. a,b,c din Decretul 207/1948 privitor la crime de război combinat cu articolul 4 din acelaşi decret la opt ani temniţă grea şi cinci ani degradare civică, dispunând totodată confiscarea averii acestuia”.

De la Jilava, în mai 1952, Părintele Făgeţeanu este transferat la Canal, unde a cunoscut mai mulţi legionari pe care i-a îndemnat să apuce calea monahismului. În 1953 este transferat laAiud, pentru că în iunie 1954 să revină la Făgăraş, este adus din nou la Jilava, de unde este eliberat pe 28 septembrie 1956. Halucinant este modul în care s-a justificat eliberarea sa. Astfel, „prin decizia nr. 766 din 22 martie 1956 tribunalul Suprem – Colegiul penal, a admis recursul în supraveghere introdus de preşedintele tribunalului Suprem şi a dispus desfiinţarea deciziei penale nr. 1391/1952 pronunţată de fosta Curte Bucureşti, secţia I, prin care Făgeţeanu Alexandru fusese condamnat la opt ani temniţă grea pentru crime contra umanităţii, prevăzută de art. 3 lit a,b şi c din Decretul nr. 207/1948 şi a trimis cauza pentru o nouă judecată, calificarea justă fiind aceia prevăzută de art. 193, alin. 1 Cod Penal”. Prin urmare, era greşit să fie acuzat Făgeţeanu că ar fi maltratat cetăţeni de naţionalitate evreiască şi era mai corect ca aceştia să fie încadraţi ca „luptători progresişti”, iar fostul poliţist să fie acuzat de acţiune împotriva mişcării muncitoreşti! Prin sentinţa nr. 1415/ 26 septembrie 1956, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare care a judecat cauza „din neglijenţă” l-a achitat pe inculpat „pe considerentul că faptele lui nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de articolul 193, alin. 1 Cod Penal, deoarece cetăţenii respectivi au fost arestaţi în legătură cu lansarea zvonurilor despre căderea guvernului Antonescu şi niciunul dintre ei nu făcea parte din clasa muncitoare şi nu avea contingență cu mişcarea muncitorească”.

„Împotriva acestei sentinţe Procuratura Regiunii a II-a Militare Suceava a declarat recurs, care a fost respins prin decizia nr. 414 din 2 noiembrie 1956 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar, motivându-se că situaţia de fapt avută în vedere de Tribunalul Suprem – Colegiul Penal s-a schimbat şi că niciunul din cei arestaţi nu a avut legătura cu P.C.R.-ul, mişcarea revoluţionară sau alte organizaţii progresiste”. Vom reveni asupra acestor jonglerii judiciare în momentul în care vom discuta despre arestarea din 1958 a părintelui Făgeţeanu.

Arestat din nou pentru „Rugul Aprins”

Deocamdată acesta, din nou liber, doreşte să revină la mănăstirea Antim, însă interdicţia ce-o avea de a sta în Bucureşti l-a împiedecat să facă acest lucru. Atunci, el a plecat şi s-a stabilit la mănăstirea Lainici, loc care va juca un rol aparte în viaţa sa. În acest timp, a făcut călătorii la manăstirile Slatina şi Rarău, precum şi la Bucureşti, unde a luat legătura cu vechii prieteni din grupul „Rugul Aprins” şi cu foşti tovarăşi de detenţie care se hotărâseră să apuce calea monahismului. În tot timpul până la o nouă arestare părintele Făgeţeanu a militat pentru întărirea credinţei şi atragerea de noi oameni spre monahism motivând că „toate cazematele sunt cucerite, singura posibilitate de a lupta este în cadrul bisericii” iar „otrava materialismului” trebuia împiedecată să se răspândească. Un exemplu în acest sens este discuţia pe care a purtat-o cu preotul Moise Victor din comuna Strunga din judeţul Iaşi, căruia i-a repetat că singura posibilitate de a combate materialismul este linia bisericii, recomandându-i să-şi ia doctoratul în teologie „ca să poată avea o situaţie de influenţă asupra celorlalţi preoţi, prin cercurile pastorale, în cadrul conferinţelor şi la parohie prin predici”.

Întâlnindu-l la Rarău pe Sandu Tudor, devenit ieroschimonahul Daniil, acesta l-a convins pe Părintele Adrian să se stabilească la mănăstirea Slatina, unde nu a mai ajuns deoarece a fost arestat în ziua de 25 februarie 1958 şi depus pentru anchetă la penitenciarul Suceava fiind bănuit de „infracţiune contra ordinei sociale, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 1 C.P.P. al R.P R.”. Arestarea sa este în strânsa legătură cu măsurile care sunt luate împotriva foştilor legionari la începutul anului 1958 (printre altele decretul 89/17 februarie 1958). Securitatea îl urmărea deja pe Făgeţeanu în urma mărturisirilor unor foşti colegi de la Facultatea de Teologie care, la sfârşitul anului 1957 erau deja arestaţi, incluzându-l în baza de date cu legionarii care urau să fie arestaţi. Ilar este faptul că în aceeaşi perioadă cei de la procuratură lucrau şi ei la cazul Făgeţeanu, găsind o altă modalitate de a-l aresta, anume introducerea de către Procurorul General a recursului în supraveghere împotriva sentinţei nr. 1415 din 26 septembrie 1956 şi a deciziei nr. 414 din 2 noiembrie 1956. Se argumenta acest gest prin nepăsarea acestor instanțe de a aduce mai mulţi martori care să demonstreze că cei arestaţi au fost comunişti, cerându-se de urgenţă anchetarea tuturor persoanelor implicate. În urma şedinţelor din 20 şi 27 februarie 1958, plenul Tribunalului Suprem al R.P.R admitea recursul în supraveghere şi trimitea cauza Procuraturii Regiunii a II-a Militară „pentru completarea cercetărilor”.

Transformat în „conducătorul rebeliunii” din Falticeni

În tot acest timp Securitatea din Suceava îl ancheta netulburată pe Părintele Făgeţeanu, cu mijloace specifice (într-un interviu Părintele a mărturisit ce bătăi cumplite a primit în timpul anchetelor de la un anume Blehan, fiu de cantor bisericesc, fapt care evident nu se găseşte nicăieri în dosarul penal), fără a avea habar de preocupările procuraturii. Se trece uşor peste episodul celor 11 şi se insistă pe continuitatea activităţii legionare a lui Făgeţeanu de-a lungul întregii perioade. De altfel, ordonanţa de punere sub învinuire din 16 martie 1958, care încheie cercetările de la Suceava, nu aminteşte decât participarea lui Făgeţeanu la rebeliunea de la Fălticeni şi condamnarea de cinci ani. Tocmai pe 20 martie 1958 Procuratura Militară a Regiunii a II-a Militară trimitea anchetatorului penal de securitate de la Direcţia Regională M.A.I. Suceava ordinul de a completa cercetările în ceea ce priveşte cei 11 arestaţi, dar nici acum nu se preocupă cineva pentru a-i interoga pe cei implicaţi. Materialele care vin de la alte regionale şi care completează dosarul priveşte aceeaşi chestiune a continuităţii activităţii legionare a Părintelui Adrian, mai ales sub masca religiei (între timp fuseseră arestaţi Gherasim Bâca, stareţul de la Govora, şi Veniamin Nicolae, stareţul de la Polovragi, apropiat de Făgeţeanu, care au fost anchetaţi şi asupra activităţii „legionare” desfăşurate de acesta în perioada când a activat în Oltenia).

Abia în iunie, când se conturează ceea ce este cunoscut în general ca lotul „Rugul Aprins”, Părintele Făgeţeanu este trimis la Bucureşti şi este pus laolaltă cu Daniil Sandu Tudor şi ceilalţi arestaţi. Pentru că acuzaţiile erau extrem de şubrede, s-a găsit soluţia să se înnegrească excesiv unii dintre membrii lotului, iar infamia lor să se reflecteze şi asupra celorlalţi. Unul dintre cei vizaţi a fost Părintele Adrian. În perioada 23-24 iulie o parte din cei 11 arestaţi erau convocaţi la Securitatea Fălticeni şi „rugaţi” să spună ce s-a întâmplat. În declaraţii parcă trase la indigo, toţi s-au declarat mari „luptători progresişti”, pentru a justifica astfel recursul în supraveghere, deşi ei scăpaseră în 1941 de tribunal pentru că negaseră vehement calitatea de comunist. Dar acest lucru nu a fost de ajuns, apărând noutăţi. Făgeţeanu devenea conducătorul de facto al rebeliunii din Fălticeni, un antisemit însetat de sânge, care este în stare să se lupte cu garnizoana pentru a executa pe evrei.

După cum se poate vedea, anchetatorii, ca să fie siguri, subliniază deopotrivă dimensiunea antisemită dar şi cea antimuncitoreasca a presupuselor acţiuni ale lui Făgeţeanu. Din cele prezentate în dosarul penal din 1958 este imposibil să stabileşti ce s-a întâmplat de fapt la Siguranţa din Fălticeni în ianuarie 1941. Este foarte posibil ca acei oameni să fi avut de suferit, dar nu suferinţa aceasta interesa pe comunişti. Ei au fost puşi să dea declaraţii nu pentru a li se face dreptate, iar cel vinovat să fie pedepsit în mod just, ci pentru a înfunda cât mai mult o persoană percepută ca un pericol pentru regimul comunist, care este condamnat pentru aceeaşi faptă (reinventată) de mai multe ori, lucru care desfide orice principiu de drept. Este încă un exemplu despre ce a însemnat „justiţia” comunistă care, după cum am văzut, aplica mai mult decât dialectic prevederile legii.

Încă șase ani de închisoare

Pe baza acestor date lui Adrian Făgeţeanu i se pune în faţă o nouă ordonanţă de învinuire pe 1 septembrie 1958 în care toate acuzaţiile vechi dispăreau ca prin farmec, locul articolului 209 fiind luat de 193, deoarece „din materialele de anchetă penala rezultă că numitul în perioada 1937-1940 fiind şeful Siguranţei Fălticeni, a filat, percheziţionat şi arestat persoane progresiste, pe care le-a bătut şi schingiuit, pentru că aceştia să denunţe legăturile cu organizaţiile muncitoreşti”. La proces însă cele două învinuiri vor fi alăturate:

Prin sentinţa 125/ 1958, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare condamna pe Făgeţeanu Alexandru (Adrian) la „20 (douăzeci) ani muncă silnică şi 10 (zece) ani degradare civică, pentru infracţiunea p.p. de art. 209, pct. 2, C.P., art. 58, pct. 2-5, C.P.” mai era condamnat la „20 (douăzeci) ani detenţiune grea pentru crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, p.p. de art. 193/1, alin. 2 C.P., prin schimbarea de calificare, conf, art. 292 c.j.m., art. 193/1, al. 1 C.P. Conf. art. 25, pct. 6, se dispune confiscarea totală a averii”. Potrivit art. 101 C.P., părintele Adrian urma să execute 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii. Această hotărâre a rămas definitivă, prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 42, din 21 ianuarie 1959, a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar. Majoritatea anilor de detenţie i-a petrecut la Aiud, unde, în pofida torturilor la care a fost supus, l-a purtat permanent pe Dumnezeu în suflet. Iarăşi este un aspect asupra căruia nu insist, ci îi invit pe cei interesaţi să caute interviurile Părintelui. Este eliberat în urma Decretului Consiliului de Stat al R.P.R., nr. 411/1964 şi va încerca să revină în viaţa monahală.

Activitatea sa de după 1964 nu este limpede expusă în diversele documente consultate. Se pare că a slujit la Turda şi în parohia Piatra Fântânii, Bistriţa, trecând şi pe la mănăstirea Cheia din judeţul Prahova. Un sprijin deosebit l-a găsit în monahii de la mănăstirea Lainici (închisă în 1961 şi redeschisa în 1970) şi de la schitul Locurele, fiind un apropiat al stareţilor Caliopie Georgescu şi Calinic Caravan. Mai târziu va reveni în Bucureşti la mănăstirea Antim, unde a slujit ani îndelungaţi, înconjurat de dragostea a mii de credincioşi. În 2003 s-a retras la schitul Locurele, în vârful muntelui, unde speră să găsească liniştea de care atât de puţin a avut parte în viaţă.

(George Enache – Revista Rost, numărul 42-43 din august-septembrie 2006)

Părintele Adrian Făgețeanu, cel mic de statură dar tot mare la suflet

Într-una din brigăzile ce lucrează la Năvodari sub conducerea inginerului Ion Nicola, constructor priceput, dinamic și om de suflet, am remarcat, înainte de a-l cunoaște, un bărbat mic de statură, cu un zâmbet blând, cu ochi ce privesc mereu în jos, ascunzându-se, parcă, de lume, cu ceva misterios în ființa sa și care impune respectul, un respect cucernic și înfiorat, transparent chiar din felul cum tineri ori vârstnici îi pronunță numele: părintele Adrian Făgețeanu.

Cei tineri mă prezintă părintelui și în preajma dânsului mă simt bine: cuvintele îi sunt puține, dar mângâietoare. La câtăva vreme, simțind că am un ascendent asupra celor de o vârstă cu mine din cauza poeziilor pe care le știu ori le scriu, părintele mă îndeamnă să-mi întăresc credința: în orele când mă simt gol și pustiit, să rostesc în gând o rugăciune scurtă: ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milostiv fii mie, păcătosul!”, pe care să o repet ca o trecere a câte unui bob de chihlimbar pe un șirag de mătănii.

Mult mai târziu aveam să aflu că aceasta era ”rugăciunea inimii” din practica isihastă și că părintele Adrian Făgețeanu, după ce terminase o primă condamnare, făcuse parte din grupul mistic ”Rugul Aprins” ce ființase în jurul Mănăstirii Antim din București, până la 14 iunie 1958, data arestării membrilor lui, când grupul a devenit lot, întru anchetă și judecată. […]

Am avut bucuria ca la Brașov, în octombrie 1991, la cel de-al doilea congres al A.F.D.P.R., să pot sta de vorbă cu Prea Sfinția Sa părintele Adrian Făgețeanu, care, mai mic de statură, parcă și gârbovit de ani, dar tot mare la suflet, și-a luat ca temei al vieții sale reconstruirea și redarea în viața monahală a Mănăstirii Piteșteanu. Omul resfințește locul…

(Gheorghe Stănescu – Jurnal din prigoană, Editura Venus, București, 1996, pp. 108-110)

Părintele Adrian Făgeţeanu – „liniştea plină de evlavie”

Calm şi blajin, deschis la suflet, de o linişte plină de evlavie pe care nimeni nu i-o putea clătina, puţin la trup, meditativ, aşa l-am cunoscut pe Părintele Adrian Fageţeanu, monahul de la Mănăstirea Putna, Ciorogârla iar în momentul când scriu la Mănăstirea Antim Ivireanul.

Obrajii supţi, de o paloare discretă, sugera sublima taină a unei frumuseţi interioare deosebite. L-am întâlnit la colonia de muncă Peninsula-Canal. Originar din Bucovina, tatăl său a fost preot.

Ne-am împrietenit repede şi ne-a legat sufleteşte pentru totdeauna. Avea facultatea de drept şi înainte de preoţie din ordin a lucrat ca ofiţer de poliţie.

Părintele Adrian povesteşte că în timpul războiului sfânt pentru Basarabia şi Bucovina a fost concentrat şi trimis pe câmpul de luptă. Era logodit. La retragerea armatelor noastre, unitatea sa a fost încercuită la cotul Donului, iar el cade rănit grav. Un avion german aterizează chiar în preajma sa pentru a culege răniţii. Este urcat şi el în avion. Părintele încă nu-şi pierduse cunoştinţa. Lucid şi stăpân pe judecată, conştient de situaţia gravă în care se afla, considera că aterizarea avionului e o minune şi dacă se va însănătoşi se hotărăşte ca restul de zile să-l trăiască în Biserică, slujind la altar fiindcă sunt zile date de la Dumnezeu pentru a le trăi în biruinţă, în slujba lui Hristos.

Intră în comă şi după zece zile se trezeşte şi vede că se află internat într-un spital din Bucureşti. Îşi aminteşte de tot prăpădul prin care a trecut, precum şi de hotărârea sa. După restabilirea totală va fi externat şi conform hotărârii pleacă la Mânăstire.

Se va preoţi. Logodnica îl aştepta cu devoţiune şi trimite pe fratela său la Mânăstire pentru a-i comunica că îl aşteaptă. Părintele mulţumeşte pentru gestul şi statornicia cu care l-a aşteptat, cere iertare şi spune că a luat o hotărâre sfântă într-un moment de mare cumpănă pentru viaţa sa şi a depus un vot sacru pe care nu-l mai poate încălca. La plecare, fratele logodnicei vrea să-i lase portretul feţei -o fotografie mare- pentru a medita la întoarcerea sa. Părintele refuză cu tărie să primească tabloul cu chipul fetei, căci nimic nu-i mai poate clătina hotărârea.1 Acestea au fost împrejurările când mort fiind, şi adus iar la viaţă, s-a hotărât să îmbrace haina monahală.

Tatăl său murise. Când a venit la casa părintească ca să-şi vadă mama, îmbrăcat în haină preoţească, aceasta l-a privit cu mare bucurie spunându-i: ”Sunt fericită pentru drumul ales şi cred că sufletul părintelui tău se bucură acolo în cer”. Când era copil mărişor tatăl lui l-a bănuit că fumează în ascuns şi l-a mustrat cu cuvinte aspre. Băieţanul de atunci fiind de o sensibilitate deosebită, învinuit pe nedrept, a intrat în conflict cu tatăl îndepărtându-se temporar de biserică. Acum săvârșitu-s-a mare împăcare. Am discutat mult şi de toate cu Părintele Adrian. El îmi spunea:

„Frate Petrică, trăim vremuri grele şi cu urmări deosebit de rele. Surghiunul nostru e de lungă durată. Noi legionarii am stat în bătaia tuturor uraganelor. Mulţi camarazi şi tineri au trecut în odihnă veşnică. Astăzi Biserica lui Hristos e smulsă din matca virtuţilor strămoşeşti. Omul buimăcit, nu mai are personalitate, nu mai are voinţă, e scos din cumpătul firesc. Puţin câte puţin lunecăm în abisul marilor anulări a tot ceea ce a fost odată, necinstind şi pângărind altarul.”

Când voia să cunoască aprecierile mele despre cineva care caută să intre în anturajul nostru îmi spunea: „Frate Petrică, ce poţi să-mi spui despre cutare om, îl cunoşti? Dar să-mi dai răspunsul repede căci primul gând vine de la Dumnezeu, după aceea intervine omenescul şi subiectivismul.” A venit apoi timpul despărţirii. Eu am plecat spre vaiete necunoscute la capul Midia, Părintele a rămas la Peninsula. O certitudine stăpâneşte de atunci inima mea: ori de câte ori vin bezne peste om, Dumnezeu îi vine în ajutor. Părintele Adrian a fost un trimis scump. Din multa bogăţie a inimii sale şi din marea lui înţelepciune m-am înaripat cu noi puteri sufleteşti pentru bătălii viitoare.

(Petru Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii, vol. I, pag. 274-276)


1. „Iisus a răspuns: „Adevăr vă grăiesc: Nu este nimeni care să-şi fi lăsat casă sau fraţi sau surori sau mamă sau tată sau copii sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească însutit – acum, în vremea aceasta de prigoniri – case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine; iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică.” (Ev. Marcu 10: 29-30)

Părintele Adrian Făgeţeanu – de şapte ori mort şi înviat

adrian-fageteanu-in-arest

Nu e uşor să-l întâlneşti şi să vorbeşti cu părintele Adrian Făgeţeanu. Trebuie mai întâi să ajungi la Mănăstirea „Lainici”, pe valea strâmtă şi prăvălita a Jiului. Apoi, după câteva ceasuri de odihnă, porneşti de cu dimineaţa spre sihăstria, unde părintele s-a retras brusc, neaşteptat, fără alte explicaţii. Bolnav şi aproape nevăzător, şi-a găsit în coliba muntelui loc de meditaţie şi rugăciune, îndepărtând cu un singur gest de renunţare tot confortul bucureştean de care se bucura în chilia sa călduroasă de la Mănăstirea Antim. (…)

Pierdut în rasa lui largă şi cenuşie, părintele pare şi mai mic – o mână de om. Cu un gest scurt şi lipsit de ezitare îşi retrage mâna. Nu ne dă voie să i-o sărutăm. În schimb, ne binecuvântează şi ne mângâie cu mare dragoste pe creştet. Ne cercetează o clipă cu privirea sa abia văzătoare şi, puţin emoţionat, se aşează cu multă cuviinţă pe stinghia patului. Nu ştie prea bine cine suntem şi ce dorim de la dânsul. Nici nu contează. Părintele se poartă de parcă i-ar fi intrat în chilie Hristos. Tresare uşor doar când îl întrebăm de ce a părăsit Antimul. De ce la 92 de ani s-a retras într-un loc pe care mai mult ca sigur nu-l va mai părăsi niciodată? Ochii lui albaştri şi bătrâni caută nehotărât în depărtarea peretelui. Cunoaşte bine răspunsul, dar nu găseşte cuvântul potrivit. „Pentru linişte”, zice el într-un târziu. „Pentru suflet.” În chilia părintelui miroase frumos, ţărăneşte – a gutui şi tămâie. Tot aşa arată şi camera – simplă şi fără lucruri de prisos: o sobă de lut spoită cu văr, o dormeză, o icoană deasupra ferestrei şi o masă pe care odihnesc o Psaltire, un Acatistier. Cărţile fac parte din decor. Când şi când, părintele Adrian întinde mâna, le atinge copertele tari şi uşor zgrunţuroase, de parcă ar vrea să se convingă că se afla la locul lor. Nu le deschide însă niciodată. Chiar şi la 92 de ani, părintele cunoaşte toate rugăciunile pe de rost.

“Aşa a vrut Dumnezeu – să mă întorc de unde am plecat“, zice părintele, amintindu-şi cum, eliberat din închisoarea Aiudului (20 de ani de temniţă grea, pentru că făcuse parte din mişcarea ortodoxă “Rugul aprins”), a vrut să intre în obştea monahală de la Crasna Gorj, în chiar schitul în care fusese arestat Sandu Tudor, sufletul şi iniţiatorul “Rugului aprins” de la Antim. Stareţul Crasnei nici nu a vrut să audă. Nu numai că nu a vrut să-l primească, dar l-a şi ameninţat strigând: “Dacă în cinci minute nu pleci, îţi rămâne capul pe tocător“. Bolnav şi slab ca o stafie, părintele s-a clătinat. Viaţa era pentru el o fundătură, un tunel fără capăt. Nu ştia încotro să o apuce. A strigat în gând ajutorul lui Hristos, când un călugăr mai bătrân s-a apropiat de el şi, trăgându-l deoparte, i-a şoptit la ureche: “Du-te la Mănăstirea Lainici. Acolo e omul lui Dumnezeu“.

După o zi petrecută în tren, a ajuns. La mănăstire nu a trebuit să caute pe nimeni. Omul lui Dumnezeu i-a ieşit în cale, de parcă l-ar fi aşteptat de când lumea. Era stareţul Calinic Caravan – un sfânt şi un munte de smerenie. Văzându-l pe părintele Adrian cum arată, stareţul nu l-a întrebat nimic. L-a primit ca pe un frate, cu dragoste şi cutremur. I-a dat bani de haine şi de medicamente, l-a oblojit cu mâna lui vreme de un an de zile, l-a pus apoi la muncile cele mai uşoare, să-i înveţe pe cei tineri tainele istoriei şi ale limbilor străine, literatură şi gramatica. Om simplu, cu doar două clase, Calinic Caravan nu avea lecturi filocalice. El le trăia doar, le punea în faptă. Deşi era stareţ, el muncea la grădină, el zidea sobe, el pregătea masa, bucurându-se ca un copil când fraţii îi lăudau bucatele. În tot acest timp, le cerea călugărilor să înveţe, să urmeze studii teologice, dându-le bani de cărţi sau bani de tren, pentru a-şi susţine examenele la Craiova. “Ceea ce m-a impresionat la părintele Calinic era bunătatea fără margini şi, mai ales, rugăciunea necontenită. Se ruga mereu, oriunde, zi şi noapte. Se ruga pentru noi, pentru toată ţara, pentru cei prigoniţi pentru dreptate. Se ruga chiar şi pentru duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, pentru comunişti, spunând: “Toţi sunt fraţii noştri. Dragostea noastră o să le înmoaie inima. Roagă-te şi tu pentru ei”. Sincer, am zâmbit în sinea mea, după câte pătimisem de pe urma lor. Aş fi făcut orice, dar să mă rog pentru comunişti era peste puterile mele. Stareţul Calinic nu a zis nimic – doar a zâmbit. Nu a trecut mult timp şi în fața mănăstirii a oprit un alai de maşini negre şi luxoase. Era mare agitaţie, grozavă, la poartă şi din maşină a coborât Nicolae Ceauşescu. Îndreptându-se spre mine, m-a întrebat: “Dumneata eşti preot?… Am venit cu părinţii mei şi aş vrea să le citeşti nişte rugăciuni pentru sănătate”. Cine ar fi putut crede aşa ceva? Căutând a nu mă pierde cu firea, am intrat în biserică împreună cu ei şi mi-am împlinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceauşescu şi, deci, pentru comunişti. Atunci, am înţeles zâmbetul părintelui Calinic. Părintele ştia totul. Avea rugăciunea văzătoare.”

De şapte ori declarat mort

(…) De şapte ori a trecut părintele pe lângă moarte. De şapte ori i-a simţit răsuflarea grea, urâtă, de necuprins în cuvinte. O dată, a murit la modul cel mai concret cu putinţă. Avea cinci ani şi era în timpul refugiului din Bucovina. Suit într-o căruţă împreună cu părinţii şi tot avutul lor de ţărani mijlocaşi, se purta de parcă ar fi plecat la târg, într-o excursie. Copil şi fără minte, nu înţelegea ce se întâmplă, ce tragedie trăiau familia şi oamenii din satele învecinate. Avea chef de joacă şi, atras de zgomotul prundişului peste care călcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul căruţei. O clipă de neatenţie şi nenorocirea s-a produs: “Fără să-mi dau seama ce se întâmplă, roata carului mi-a trecut peste burtă“, povesteşte părintele. “Am murit pe loc. Spre groaza părinţilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart şi mi se vedeau intestinele risipite pe prundiş. Mama, săraca, era disperată. Plângea tânguindu-se de durere, în timp ce ceilalţi refugiaţi, oprind căruţele în dreptul nostru, o acuzau că totul se petrecuse din vina ei, că nu avusese grijă de mine. Tot ei au sfătuit-o să nu mai poarte cadavrul cu ea, ci să mă înmormânteze în primul sat. Satul se numea Hlinita. Aşa a făcut. Răvăşită de durere, a oprit în dreptul bisericii, dar pentru că preotul paroh de acolo era plecat, m-a lăsat în seama unui diacon şi a plătit o babă să mă spele, să facă toate cele necesare pentru înmormântare, ea plecând mai departe, de teamă să nu piardă convoiul refugiaţilor.

Într-adevăr, bătrâna s-a apucat de treabă după datină. M-a spălat, m-a îmbrăcat în straie curate, m-a aşezat pe masă, mi-a pus lumânarea sub formă de colac pe piept şi a început să-mi citească din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se înstăpânea peste încăpere şi, cum bătrâna continua să citească rugăciunile pentru mort, cineva a zis: “Babo, închide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era închisă, uşa, la fel. “Atunci de ce clipoceşte lumânarea pe pieptul mortului?”, a mai întrebat omul care priveghea în încăpere. Apropiindu-se de mine, a văzut că respirăm.

Nu ştiu dacă a fost cu adevărat o minune sau că baba, frecându-mă apăsat, mi-a pus inima în mişcare. Ştiu doar că oamenii au trimis vorbă prin alţi refugiaţi să o găsească pe mama şi să-i transmită că băiatul ei a înviat. Să nu vă spun ce bucurie au trăit părinţii mei. Pentru că nu puteau întoarce căruţa din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au întors în Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava şi, la spital, un medic m-a cusut, spunând că în viaţa lui nu mai văzuse aşa ceva.”

***

O altă moarte clinică avea să-l aştepte pe părintele mulţi ani mai târziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front şi, plin de elanuri tinereşti, dorea recâştigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina, oferindu-se pentru o acţiune plină de primejdii. Nu a mai revenit la unitate. Din nou, viaţa lui a rămas suspendată de un iluzoriu fir. Explozia unui şrapnel l-a rănit grav. Era plin de sânge şi toată falca de jos abia se mai ţinea într-un rest de cartilaj. Era desfigurat şi cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii îi dădeau două-trei ore de supravieţuire. Nu aveau cum să-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura şansă erau un spital şi un chirurg priceput. Acolo, în câmp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. În aer s-a auzit un zgomot întrerupt, de motor cu probleme şi, câteva secunde mai târziu, un avion nemţesc de vânătoare a aterizat, oprind chiar lângă părintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defecţiune la rezervorul de benzină. Nu era ceva grav, căci neamţul a şurubărit o vreme pe sub burta avionului şi motorul a pornit. Văzând că vrea să plece, un ofiţer român, Ciurea (maramureşean), l-a rugat pe pilot să ia rănitul, să-l ducă la un spital. Neamţul a refuzat. Nici un regulament din lume – nici omenesc, nici militar – nu-l putea obliga să transporte un rănit. Era un avion de două locuri (pentru pilot şi observator) şi orice kilogram în plus reprezenta o catastrofă. Atunci, fără să mai stea pe gânduri, ofiţerul Ciurea a scos pistolul şi l-a pus la tâmplă aviatorului. Ori îl lua şi pe părintele, ori îl împuşca. Situaţia era pe muchie de cuţit. Cei doi nemţi s-au tras deoparte şi s-au sfătuit. Voiau să suie rănitul în cabină, să ruleze câteva sute de metri şi apoi să-l arunce din mers. Într-adevăr, rănitul a fost urcat cu chiu cu vai în carlingă, observatorul s-a chircit (numai el ştie cum) pe scaunul din dreapta şi avionul a pornit. După câteva minute, părintele l-a auzit pe observator spunându-i pilotului să nu-l mai abandoneze pe câmp. Avionul îşi recâştigase stabilitatea şi motorul funcţiona bine. Zborul a decurs fără probleme. În două ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, după care rănitul a fost dus repede la un spital, unde aştepta deja pregătită sala de operaţie şi toate cele necesare. “În tot acest timp, m-am gândit la multe“, îşi aminteşte părintele. “Mi-am revăzut viaţa, mi-am pus întrebări. Nu era vorba de frica morţii, de durere fizică sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama că şi dacă aş fi fost împărat său celebru şef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva în pustietatea câmpiei ruse. Această întâmplare mi-a schimbat viaţa din temelii. După ce am ieşit din spital, în concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde în faţa altarului mi-am închinat viaţa lui Dumnezeu, salvatorul meu.”

”Hristos a înviat!” în temniţă

Părintele Adrian a trecut prin multe. Îşi aminteşte, dar nu insistă. Despre suferinţă şi moarte vorbeşte cumva în treacăt, ca despre o prietenă din copilărie. Arestat în 1958, la interogatoriul de la Suceava, un securist pe nume Blehan (fiu de cantor bisericesc) l-a bătut cu bocancul în cap, încât cheagurile de sânge i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, gardienii nu s-au mulţumit să-l pedepsească băgându-l la carceră. Deşi era un ger de crăpau pietrele, au turnat două găleţi cu apă peste trupul lui plăpând. În câteva ore, apa a îngheţat transformând pielea într-o coajă, până la os. Din toate, părintele îşi alege amintirile cele mai frumoase: figura serafica a părintelui Sofian, fineţea absolută şi de neegalat a părintelui Ghiuş, ţinuta morală şi fără cusur a ţăranului Ilie din Săcele (pe care părintele îl pomeneşte şi astăzi la rugăciune, dimpreună cu soţia, Păuna, şi copilul, Toader), dârzenia teologică a lui Sandu Tudor, care a murit asasinat chiar în celulă.

“Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu“, zice părintele Adrian. “Acolo, preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul, pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea (două felii prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porţia mea. Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare… În închisoare, aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea. Îmi amintesc că la Aiud îmi făcusem un calendar pe degete, după metoda Gauss. Am calculat data Paştelui şi mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Fără să mă mai gândesc la urmări, am început să strig: “Hristos a înviat!” şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le!“. Răsuna Aiudul de chemarea speranţei, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau că am început o revoltă. Alergau nebuneşte prin curte şi trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane şi cereau întăriri. Erau speriaţi de glasurile noastre reunite, de forţa spirituală a credinţei, pe care nici o fereastră zăbrelită nu o poate opri.

Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Tăria pe care ţi-o dă Dumnezeu ar fi una din ele… Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăşi, am ridicat crucea şi el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: “Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos” şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia.

În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie, eram şi viu, şi mort, deopotrivă.”

(Sorin Preda – Extrase din articolul „La ceas de Înviere, în sihăstria unui mare duhovnic”, apărut în revista „Formula AS”, nr. 611/2004)

via Fericiti cei Prigoniti

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php