Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

200 de studenți au marcat încheierea Anului Centenar la Mănăstirea Putna: retragere cu torțe de pe Dealul Crucii și dezvelirea unei plăci comemorative

În urmă cu un an, tinerii din Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România (ASCOR) marcau, chiar în prima zi a anului, începutul aniversării Centenarului Marii Uniri, scriind „100” cu torțe, pe Dealul Crucii de la Mănăstirea Putna.

Un moment la fel de impresionant a avut loc și în ultima zi a lui 2018, când 200 de studenți au dorit să marcheze încheierea Anului în care am sărbătorit 100 de ani de la Marea Unire tot cu torțe, cu cântece patriotice și colinde, dar și cu desfășurarea unui uriaș steag tricolor.

În perioada 29 decembrie 2018 – 2 ianuarie 2019, la mănăstirea Putna a avut loc tradiționala tabără studențească de Anul Nou. În cadrul ei, studenții au dorit să încheie Anul Centenar cu o manifestare similară celei de acum un an, prin care au început manifestările de la Putna, dedicate împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire, scrie doxologia.ro.
Astfel, în seara zilei de 30 decembrie, cei 200 de studenți participanți, însoțiți de alți tineri, au organizat o retragere cu torțe de pe Dealul Crucii, de lângă mănăstire.
O parte dintre studenți au desfășurat un uriaș steag tricolor, de 30 × 20 m, iar altă parte, cu torțe aprinse în mâini, au conturat o cruce spre vârful dealului. Mai întâi au aprins torțele de pe conturul crucii, iar apoi au luminat steagul tricolor. După ce au cântat imnul de stat al României, „Deșteaptă-te, române!”, studenții au coborât spre mănăstire, cântând colinde.
De la poarta mănăstirii, în sunetul clopotelor, au înconjurat biserica voievodală și au mers la statuia lui Mihai Eminescu. Aici, studenții au dezvelit o placă omagială dedicată Centenarului Marii Uniri, realizată la inițiativa Asociației Studenților Creștin Ortodocși. Placa a fost binecuvântată conform rânduielii pentru monumente comemorative de către Părintele Stareț al Mănăstirii Putna, arhimandritul Melchisedec Velnic.
Textul plăcii omagiale:
„Noi, studenții creștin ortodocși români din România, Basarabia și nordul Bucovinei, punem această placă omagială la Mănăstirea Putna, la 100 de ani de la Marea Unire, pentru a mărturisi unitatea de credință, de limbă și de neam a poporului nostru român.
Asociația Studenților Creștin Ortodocși Români își regăsește idealul în gândul, dorința și rugăciunea Regelui Ferdinand, rostite în 16 mai 1920 la mormântul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare: „Ștefan al Moldovei, insuflă-ne duhul sfintei uniri în inimile noastre!”

Foto: Ierod. Timotei Tiron, Iosif Andronic, Cătălin Apostol, Marius Cârneală Doxologia
via Active News

În amintirea unui apostol

Din mulţimea semenilor noştri căzuţi jertfă în deceniile trecute, în cursul campaniei comuniste-staliniste de exterminare a valorilor neamului, se desprinde cohorta de preoţi şi monahi care au plătit cu viaţa curajul de a sta în fruntea poporului chinuit, care rezista tăcut şi răbdător, dar dârz, în faţa ofensivei de implantare a ateismului în ţară, cu credinţă în Dumnezeu şi nădejdea izbăvirii. Mulţi clerici au pierit, dar şi mai mulţi au rămas, îndrumând cu înţelepciunea poporului, pe calea credinţei, dragostei şi nădejdii, în izbăvirea înfăptuită în zilele din sfârşitul lui decembrie 1989.

Părintele Florea Mureșan împreună cu credincioșii din Suciu de Sus

Dintre aceşti martiri jertfiţi, vreau să readuc în memoria celor ce l-au cunoscut şi să-i creionez în puţine şi sărace cuvinte personalitatea unuia dintre dascălii mei din tinereţe, care, alături de protosinghelul Justinian Chira (azi Arhiepiscopul Justinian Maramureşanul), fostul stareţ al Mănăstirii Rohia, mi-a modelat simţirea spirituală, îndrumându-mi paşii pe potecile strâmte, dar cât de pline de bucurii, ale credinţei ortodoxe. Este vorba de preotul dr. Florea Mureşanu, fost protopop ortodox al Clujului, care a păstorit în parohia Suciul de Sus, Maramureş, de unde şi-a început apoi calvarul sfârşit în moarte de mucenic în temniţă la Aiud.

În primăvara anului 1953, în frumoasa comună Suciul de Sus din Ţara Lăpuşului, de la poalele Ţibleşului, rămasă temporar fără păstor sufletesc, în preajma Sf. Paşti, a venit pentru a-şi lua sarcina de păstor şi duhovnic, părintele Florea Mureşanu, trimis de vrednicul de pomenire episcop Nicolae Colan, viitorul mitropolit al Ardealului, pe atunci chiriarh al Clujului. La acea dată părintele Florea Mureşanu, intrat în al şaselea deceniu al vieţii sale, ca preot, patriot şi om de cultură. Primise darul vieţii, prin anii începutului de veac, în satul Ciubanca, jud. Someş, parcurse toate treptele învăţăturii, trecând prin Liceul „Andrei Mureşanu”, din Dej, Academia Teologică din Cluj şi făcuse apoi strălucite studii doctorale la Paris, Berlin, Cernăuţi, iar la Bucureşti şi-a luat titlul de doctor în teologie.

Diktatul de la Viena îl găseşte protopop al Clujului şi activând şi ca om de cultură română. A condus câţiva ani rubrica „Grai şi suflet românesc” din revista „Tribuna Ardealului”, cu deosebită importanţă pentru păstrarea şi valorificarea tradiţiilor culturale şi spirituale româneşti. Alături de soţia sa, poeta Eugenia Mureşanu, a făcut o operă culturală fecundă după cum se poate vedea din publicaţiile vremii.

Ca preot protopop şi-a primejduit situaţia şi viaţa sub stăpânirea hortystă, prin acţiuni ca salvarea multor evrei de la exterminarea din lagăre naziste, eliberând certificate de botez creştin fictive şi nefăcând nici o presiune de convertire asupra celor salvaţi, după cum mărturisesc rabinii evrei contemporani, în scrieri ulterioare despre acele zile, ca cea a medicului evreu Oliver Lusting1 în Jurnal Însângerat, apărut în 1987. În această activitate a fost însoţit cu aceleaşi riscuri şi de protopopul greco-catolic al Clujului, Dr. Vasile Aştilean, viitorul episcop Visarion al Aradului.

După instalarea comunismului la cârma ţării, în împrejurările ştiute, părintele Florea Mureşanu şi soţia sa au fost obiectul unei anchete chinuitoare din care totuşi a fost salvat prin Pronia Divină, fiind rezervat pentru viitorul sacrificiu mucenicesc trecând prin suferinţele de la canal şi Aiud.

Noul ogor primit spre lucrare, după întoarcerea de la canal, Parohia Suciul de Sus, de către Părintele era atunci plin de spini şi buruieni, dar sfinţia sa s-a apucat cu multă vigoare de lucru spre al face roditor. Primul lucru întreprins a fost rânduiala în sfântul locaş prin curăţire şi înfrumuseţare, explicând enoriaşilor că în biserică ne întâlnim în chip real cu însuşi Mântuitorul prezent pe Sf. Altar în chip euharistic. Prin puterea cuvântului său predicat cu tărie şi har, reuşea să aducă auditoriului înţelegerea lucrurilor celor tainice ale Domnului. Poseda o putere deosebită de actualizare, făcându-ne pe toţi ascultătorii, să ne simţim alături de mulţimile cel urmau pe Domnul prin Galileea şi martori ai minunilor Sale. Cucerea auditoriul şi prin impresionanta sa făptură cu barbă patriarhală şi pletele de-abia argintate la tâmple, cu glasul când tunător, când de o cuceritoare blândeţe, cu privirea senină uneori, alteori fulgerând asupra păcatului. A militat prin cuvântările sale pentru o trăire intensă în Hristos, pentru lepădarea de formalism şi schimbarea vieţii. Avea mare evlavie pentru Sfâna Taină a Pocăinţei şi Împărtăşirii şi a adus mulţi indiferenţi religioşi sub patrafir, care s-au lipsit zeci de ani de Sfintele Taine.

În puţine luni, credincioşii din Suciul de Sus şi-au dat seama că păstorul lor este un om deosebit şi că vrea o viaţă creştină de fond şi nu de formă.

A combătut cu tărie beţia şi alte patimi pentru care nu avea nici o înţelegere şi a reuşit să producă o drastică reducere a alcoolismului şi a urmărilor lui, ceea ce i-a constituit un cap de acuzare la viitorul proces, ca sabotor al comerţului socialist. A combătut şi petrecerile necuviincioase, învăţându-ne o mulţime de cântece religioase, potrivite atât în biserică cât şi la lucrul câmpului şi la şezătorile din lungile seri de iarnă.

Ura lenea şi delăsarea atât în gospodării, cât şi în treburile obşteşti, astfel că în câteva rânduri a condus şi efectuat lucrări de reparare a drumurilor comunale şi a podurilor dărâmate, lucrări de igienizare a localităţii pe care conducerea nu reuşea să le facă pentru că nu dădeau exemplu sătenilor, ci numai ordine. Şi aceasta i sa pus în seamă ca un delict de subminare a autorităţii de stat. În timpul verii, părintele reuşea să salveze bruma de recoltă a „colectivului” prin ducerea oamenilor la secerat, direct de la biserică, după ce se făceau rugăciuni de dezlegare. Culmea a fost că la procesul intentat a fost învinuit de sabotarea muncii în C.A.P. prin îndemnarea oamenilor de a nu participa.

Mă întorc în timp pentru a spune că la venirea din Cluj spre noua sa turmă cuvântătoare, părintele Florea, a poposit, de praznicul Bunei Vestiri a anului 1953, la mănăstirea Rohia, unde a oficiat Sfânta Liturghie, alături de Stareţul Justinian, iar la sfârşit a predicat poporului participant despre „Virtuţile Maicii Domnului”. Prea Cuvioşia Sa Arhim. Serafim Man, azi pensionar, îşi aminteşte acea zi, marcat de emoţie, cu aceste cuvinte: „Eram tânăr frate în mănăstire şi ucenic al părintelui Justinian şi dornic de învăţătură de la cei mai bătrâni şi simt şi acum fiorul sfânt ce ma cuprins şi m-a zguduit până în adâncul sufletului ascultând predica părintelui Florea, prin care ne zugrăvea sublimul dăruirii Maicii Domnului, care spăimântată de spusele Arhanghelului, a exclamat totuşi: «Iată roaba ta, fie mie după cuvântul Tău». De altfel, prin felul său de adresare reuşea să ne captiveze şi să ne emoţioneze profund.

Părintele Florea iubea mult mănăstirea noastră şi poposea adesea la noi. Ne-a ajutat mult în lucrările pe care le făceam, adunând ajutoare şi lucrând el însuşi, alături de noi, sfătuindu-ne prin cuvinte de adevărat avva, ne îndruma să nu părăsim rugăciunea şi cântarea nici în biserică, nici în chilie şi nici la ascultări, căci acestea alungă pe diavol în afara hotarelor mănăstirii. A dorit şi dânsul să îmbrace la noi chipul monahal, existând şi azi la arhivă cererea sa în acest sens, dar vitregia vremurilor i-a zădărnicit acest vis”.

În cei cinci ani de păstorire în Suciul de Sus a organizat multe pelerinaje nu numai la Rohia şi la Nicula, ci şi la vechile mănăstiri voievodale din Moldova şi Oltenia, unde era cunoscut şi aşteptat cu drag, ca un adevărat învăţător şi dascăl ce era.

Nefiind în sat casă parohială, cea existentă fiind confiscată de stăpânire în mod samavolnic, părintele şi-a zidit o căsuţă cu paraclis în cătunul Breaza, la 8 km distanţă de centrul satului, unde se retrăgea pentru rugăciune, studiu şi meditaţie, loc pe care-l voia în viitor schit de sine stătător. În scurt timp, acest loc a devenit obiectul unor numeroase pelerinaje, dar şi al supravegherii permanente a Securităţii. Se spune că acest schit era urmare a unei făgăduinţe făcută Domnului de părintele Florea în timpul de la Canal şi a cruntelor anchete, pentru a fi salvat.

Eu, ca elev şi apoi student medicinist la Cluj, venit în vacanţe, m-am apropiat cu sfială şi apoi cu neţărmurită sete de lumină şi învăţătură, de el, căci mă atrăgea, descoperindu-mi sensuri nebănuite ale vieţii. Mulţumesc şi azi Domnului că mi-a oferit prilejul de a fi în tinereţe în preajma acestui om sfânt, care, alături de stareţul Justinian, mi-a marcat rostul ulterior al vieţii.

Ataşamentul satului şi în special al tineretului, faţă de părintele Florea a zădărnicit planul de îndoctrinare ateistă a ideologilor locali şi de la regiune, care în nebunia lor îl credeau realizabil şi în consecinţă, au plănuit anihilarea activităţii părintelui Florea.

În noaptea de 12/13 iunie 1958, în ascuns, o patrulă securistă l-a ridicat de la schitul din Breaza, şi dezbrăcat, în umilinţe şi batjocuri, punându-i un sac greu cu preţioasele lui cărţi în spate, ca oarecând lui Iisus, Crucea, l-au trecut dealul pe jos până în satul Boiereni, pentru a evita satul Suciul de Sus, de frica sătenilor, l-au îmbarcat într-o dubă şi l-au pornit pe drumul dureros al pătimirii, care se va încheia, după chinuri nenumărate prin odioasele locuri de exterminare, în temniţa din Aiud, unde şi-a dat sufletul în mâna Stăpânului său la vârsta de 54 de ani.

După câteva luni de la ridicarea sa, se spune că nu chiar întâmplător, schitul de la Breaza a luat foc şi s-a mistuit cu tot ce era în el (cărţi, veşminte, icoane etc.). Mâini credincioase au aşezat aici o cruce spre amintire şi închinare.

Preotul Gavril Burzo, transferat paroh în Suciul de Sus şi fiu al satului, ucenic al părintelui, prin 1958 elev seminarist în anul IV de studiu a fost ridicat şi el împreună cu bunicul său, ţăranul fruntaş Ioan Chindriş al Bizoaiei, şi crâsnicul bisericii, Gavril Ciceu, pentru vina de a se interesa de soarta părintelui şi a scrie la Episcopie că nu este vinovat şi că nimeni nu ştia în sat despre arestarea sa.

Procesul intentat pentru învinuirile menţionate mai sus, la care s-a adăugat şi clasica gogoriţă a acestui soi de procese – spionajul – s-a desfăşurat la Satu-Mare, fiind implicaţi alături de părintele şi cei trei, arestaţi ulterior. S-au găsit şi martori mincinoşi, localnici (procedeu probat şi verificat încă din Sinedriul lui Caiafa). Înscenarea perfectă, la care indiferent de dezbateri, sentinţa era cunoscută, s-a soldat cu 25 ani de muncă silnică pentru părintele Florea, câte 6 ani pentru Ioan Chindriş şi nepotul său elevul Gavril Burzo şi 4 ani pentru Gavril Ciceu.

În timpul detenţiei preotul Florea Mureşanu, conştient că acţionează în spiritul crezului său creştin, îmbărbătând pe fraţii săi de suferinţă şi împăcat cu soarta, poate mulţumind Domnului pentru cununa de mucenic ce i se pregătea, a considerat potrivit să-şi cedeze mizera raţie de pâine ce o primea unora mai tineri, pentru care salvarea era mai de aşteptat, sacrificându-şi astfel viaţa pentru fraţi. Scăzuse în greutate într-atât, încât la moarte mai cântărea doar 45 de kg, dintr-un munte de om cum fusese. Pentru o faptă asemănătoare petrecută într-un lagăr de exterminare nazist, un preot romano-catolic a fost canonizat ca sfânt.

Menţionez că în urmă cu câţiva ani, la venirea în sat a părintelui Burzo, cu tot riscul din timpul dictaturii, a refăcut o capelă pe locul schitului ars, reluând pelerinajul de Praznicul Sfintei Treimi (a doua zi de Rusalii), hram instituit de părintele Florea. În anul 1990 am poposit aici la acelaşi Praznic, dar de data aceasta cu fruntea sus în libertate şi demnitate, unde s-a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie de un sobor de şapte preoţi, în frunte cu protopopul Lăpuşului Ioan Ciceu şi în prezenţa a aproximativ 600 de credincioşi. În cuvântările rostite s-a evocat personalitatea şi pătimirile părintelui Florea Mureşanu. S-a propus ca osemintele mucenicului să fie strămutate din cimitirul închisorii Aiud lângă ctitoria din Breaza, pe care atât de mult şi-a dorit-o.

Rog pe toţi acei ce vor citi aceste rânduri să mă ierte pentru eventualele lacune, iar dacă pot completa cu alte date luminoase imaginea acestui preot martir, s-o facă, pentru ca eroii şi mucenicii acelui timp negru de prigoană să fie cunoscuţi.

Rog de asemenea pe bunul Mântuitor Iisus să-i răsplătească jertfa şi suferinţele sale pe care le-a făcut pentru slava lui Dumnezeu, a Sfintei Biserici şi pentru restaurarea demnităţii umane.

Ca mine cu siguranţă se roagă toţi cei care l-au cunoscut, stimat şi s-au împărtăşit din învăţătura sa, aşteptând revederea în lăcaşurile cele cereşti, după cum glăsuieşte şi cântecul pe care cu dragoste l-am învăţat cu Sfinţia sa:

„Ne vom revedea odată
Sus în Ţara Zorilor
Unde Domnul îşi va duce
La viaţă-al Său popor…

Ne vom revedea odată
Sus în ceruri când vom fi,
Şi de-acolo niciodată
Nu ne vom mai despărţi”.

(Dr. Ioan Buteanu – Revista Rost, anul IX, nr. 97, pp. 24-27)


1. În memoriile sale, Oliver Lasting descrie încercările evreilor de a scăpa de la moarte în timpul ocupației horthyste, astfel: ”Printre problemele cele mai dificile s-a numărat ”pregătirea” documentelor pentru evadați. Personal aveam ceva experiență în această privință. Încă înainte de măsurile care vesteau ”soluția finală” procurasem, la rugămintea unor prieteni, documente care să-i ajute mai ales pe refugiați. M-am adresat protopopului greco-catolic al Clujului, mai târziu ajuns episcop ortodox, Aștileanu, care avea un văr, Petre Aștileanu, tipograf, cunoscut mie și apropiat de mișcarea muncitorească, și protopopului ortodox Florea Mureșan, care puteau să-mi elibereze certificate de botez, cel mai bun act pentru stabilirea unei false identități. Le-am spus deschis, de la început, despre ce este vorba. Nu au manifestat, nici unul, nici celălalt, nici cea mai mică ezitare. Nu am ținut contabilitatea acestor certificate, al căror număr este de ordinul zecilor. Interesant este, poate, că la cererea unor prieteni evrei am trimis asemenea certificate și în afara granițelor.” (Jurnal Însângerat, Editura Militară, București, 1987, p. 259)

La Aiud, vecin de pat cu mucenicul Florea Mureșan

Nu mai purtam lanţuri la picioare. Ni se dase jos la sosirea în Aiud. În cele zece zile de carantină avusesem timp să ne refacem oarecum, dar mai cu seamă să ne adunăm gândurile, să-şi întocmească fiecare în sinea lui bilanţul suferinţelor […].

Ajunși în noua noastră „etuvă” de la etajul întâi, nu mică ne-a fost uimirea când, identificându-ne în mod sumar am constatat că toți dar absolut toți erau sau foști legionari sau condamnați pentru ceva legături cu Garda de Fier. […]

Într-o zi vecinul de dormit, de pat (dormeam pe aceeaşi rogojină murdară şi ruptă), era un bărbat mai înalt ca mine, cu o faţă blândă, luminoasă şi cu privirea de mucenic, corpul îl avea aproape complet epuizat, vârsta mea era de 47 de ani, el avea cel puţin zece ani în plus, poate peste şase decenii, încercă să lege o discuţie cu mine să ne cunoaștem mai bine. L-am auzit spunându-mi:

– E un paradox, parcă n-am fi între noi, ne temem unul de altul, suntem închişi înăuntru, ne suspectăm, evităm discuţiile, e curios…

– Dumneavoastră de unde veniţi? L-am întrebat, pasiv întrucâtva.
– De la Cluj.

– Va să zică n-aţi trecut prin Jilava?… Nu cunoaşteţi Jilava?!

– N-am avut “fericirea”… Am auzit că acolo e jelanie mare…

– Probabil că cei mai mulţi de aici au cunoscut Jilava, pe Maromet şi Ivănică, pe Geamănă şi în ultimul timp pe “locotenentul” Ştefan şi din cauza asta sunt timoraţi, evită discuţiile, sunt prudenţi… şi nu-i nimic curios.

Convorbirea noastră se opri aici. Abia într-un târziu, ros de curiozitatea de a afla ceva noutăţi de la Cluj (eu fusesem la Securitatea din capitala Transilvaniei în toamna lui 1953) am încercat să reiau firul discuţiei.

– Ştiţi că şi eu am fost anchetat la Cluj.

– Înseamnă că l-aţi cunoscut pe şeful anchetator, pe „tovarăşul Aurel”.

– L-am cunoscut… e bucovinean de-al meu, înainte de 44 a fost băiat de prăvălie, vânzător, probabil la taică-su, în Gura – Humorului, un evreu…

Foarte curând m-am împrietenit cu vecinul meu de “pat” (de rogojină) şi în două săptămâni cât am stat împreună ne-­am descărcat inimile, povestindu-ne în de-amănunt câteva episoade din romanul vieţii noastre.

În dicţionarul limbii române moderne sensul substantivului roman este dat printre altele şi la figurativ astfel: ”Împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile”. Închisorile staliniste, după cele două “iureşuri”de “lichidare a forţelor recţionare”din 1948 şi 1958 au cuprins între zidurile lor mute şi cumplite tragedii a multor sute de mii de oameni, cu împletiri de întâmplări în multe episoade ce par neverosimile. Din nefericire pentru victime şi spre ruşinea neamului românesc tragediile auzite şi trăite în închisorile statului sunt întâmplări ce par neverosimile, dar ele sunt mai adevărate ca toate adevărurile din lume.

Romanul vecinului meu povestit în mai multe şedinţe în doi n-are nimic neverosimil. Îl voi relata în paginile ce urmează scotocind în cutia memoriei şi mă voi strădui să fiu cât mai aproape de verosimilitatea întâmplărilor petrecute, făcând aceasta ca un pios omagiu adus fostului meu vecin de pat (rogojină).

Vecinul meu se numea Florea Mureşan. Funcţionase ani mulţi ca profesor la Facultatea de teologie din capitala Ardealului şi protopop al Clujului. Fusese căsătorit şi avea doi copii: o fată şi un băiat. Pe vremuri, cunoscându-l în cetatea universitară a Clujului pe Ionel Moţa apoi pe Corneliu Codreanu şi mai târziu ca preot lămurindu-se că Mişcarea legionară este singura organizaţie politică din ţară care încearcă o apropiere spirituală între omul politic şi Dumnezeire, prin biserică, s-a alăturat ei, să lupte împotriva celor fără Dumnezeu, dărâmători de biserici; a făcut-o nu ca politician, ci ca slujitor al altarului, “Socoteam – spunea el – o datorie de preot să fiu apărătorul Bisericii lui Hristos”…

S-a căsătorit cu învăţătoarea Eugenia Adam care avea pasiunea scrisului, s-au născut copiii, au crescut mari. Lucian Blaga deveni prietenul familiei, un “admirator al tinerei scriitoare, poate chiar un îndrăgostit (Lulu era foarte amorezabil). Tânăra şi ispititoarea scriitoare apare în presa literară a timpului. Vom întâlni-o în paginile Gândirii, semnând Eugenia Adam – Mureşanu va scrie şi piese de teatru; Lulu le va citi şi va spune că “Genia” este un “Shakespeare al României”. O fi fost aşa numai Blaga ştiut-a. Ceea ce am reţinut din mărturisirile preotului clujean este că aproape în fiecare zi familia Mureşanu l-a avut ca “musafir’’ pe “Marele Anonim”, “Că se cam întindea la cozonac – “cozonacul” fiind nevastă-mea – făcu o remarcă naratorul. Nu am avut nici un motiv să mă sinchisesc, doar şi marii poeţi şi marii filozofi au dreptul să fie uneori caraghioşi, apoi nu era chiar nimic să-l ai musafir permanent pe Blaga omul care la vremea aceea – se apropia furtuna – se lepădase de cei mai mulţi dintre amicii săi din timpuri bune?…”

Şi furtuna veni: încep epurările, Lucian Blaga este scos din învăţământ, din publicistică şi din manuale. Numele lui devine tabu, este atacat în presa comunistă ca “fascist”, ca “ideolog legionar”, prin iraţionalismul din operele sale mistice, antipopulare, şovine. Sunt întemniţaţi oamenii politici din trecut: ţărăniştii, liberalii, legionarii, chiar vârfurilor elitei comuniste li se înscenează procese, vor fi osândiţi la pedepse astronomice: sentinţa împotriva lui luliu Maniu este muncă silnică pe viaţă (m.s.v.), groaza cuprinde întreaga românime, oamenii abia acum îşi dau seama ce înseamnă tăvălug comunist. Pe marele gânditor din Lancrăm îl apucă disperarea. Poţi fi colosal, frica nu cruţă pe nimeni, se împarte egal la fiecare – aşa e în firea lucrurilor. Fiecare cu firea lui, dacă firea poate însemna şi curaj, atunci, spre a-şi păstra firea autorul Meşterului Manole şi al Spaţiului mioritic, continuă să intre în casa protopopului. însă până într-o zi…

Într-o noapte sprinţară de mai în anul 1950 se întâmplă nenorocirea:

“Duba neagră a Securităţii” opri în faţa porţii. Securiştii, trei, urcă treptele, sună, li se deschide, copii nu erau acasă, ci fiecare la rostul lui. Uşa o deschide preotul care-şi avea bagajul gata, că doar n-avea să rămână pe dinafară când o lume-ntreagă sângerează. “Copoii tovuiui Aurei” fac o percheziţie domiciliară exemplară, confiscă manuscrise, cărţi, scrisori, cărţile lui Blaga, cu autograf, ultima (naratorul nu-şi amintea care), avea autograful scris cu cerneală verde, “pentru Genia” – o captură istorică! – confirmă tot ce poate constitui un corp delict şi… surpriza:

– Eugenia Adam – Mureşanu, rosteşte unul din percheziţionari solemn, sumbru, în numele legii… (a vrut să rostească formula legală? „în numele legii sunteţi arestată”, dar în ultima secundă (nu-i bine să provoace panică) se abţinu grăind: “trebuie să faceţi un drum până la noi… o simplă formalitate, o mică declaraţie şi sunteţi acasă… pe cuvântul nostru de onoare… în cel mult într-un ceas sunteţi acasă…”)

Ceasul a devenit doi ani şi două luni în anchetă la Securitatea din Cluj.

În 1940 Eugenia Adam – Mureşanu, fiind şefa unei cetăţui de anticomunişti, arestarea ei părea că avea un temei legal. Apoi prin ea se urmărea capturarea lui Lucian Blaga.

Vara anului 1952. Scriitoarea se înapoiază din surghiun. Prima întrebare pusă soţului ei este: “Blaga a mai fost pe la noi?” “Nu i-am răspuns – Ne-a ocolit… s-a temut să n-ajungă şi el…” “E un laş!… Nu mai are ce căuta în casa noastră…” Sentinţa Geniei.

Eugenia Adam – Mureşanu n-a ştiut, sau a refuzat să ştie că laşitatea e o faţă, nu cea mai hidoasă a tuturor marilor tragedii umane, şi că intelectualitea românească de atunci va reuşi să arunce pe arena politică a cataclismului marxist nu numai laşi ci şi monştri.

– Cam la vreo trei săptămâni după eliberarea soţiei – îşi continuă părintele Mureşan relatarea – îmi croisem un plan bine gândit. I l-am dezvăluit soţiei şi am rugat-o să fie de acord cu el. Ce i-am cerut? Să părăsim lumea aceasta plină de păcate, să intrăm amândoi în monahism. Am spus: „scoaterea mea din învăţământ şi arestarea ta sunt semne că ne paşte o mare primejdie. S-o evităm. Copiii ni i-am rânduit, sunt la rostul lor. Fiind tineri se vor acomoda mai uşor la noile condiţii de viaţă, încât din acest punct de vedere îndrăznim a spune că ne-am făcut datoria. Intrăm în monahism, poate la Vladimireşti, acolo vom avea linşte şi ne vom închina lui Dumnezeu pentru păcatel noastre, pentru fericirea copiilor noştri şi pentru mântuirea neamului nostru…”

Nevastă-mea se uită la mine lung, parc-o văd, clătină din cap a pagubă şi mă luă în primire aşa ca orice muiere cu picioarele pe pământ: “Omule, omule! N-ai învăţat nimic… nu ştii că într-un regim ca acesta diavolesc nici în gaură de şarpe nu ne putem ascunde… Linişte la mănăstire acum sub cârmuirea ateilor? Tu nu ştii că în Rusia lui Stalin oamenii mănăstirilor şi bisericilor au suferit cel mai mult?… îţi poţi găsi liniştea într-o mănăstire azi? Poate curând ai să vezi ce urmează…”

Mi-a spus ce o să urmeze: biserici dărâmate, mănăstiri închise ori dacă nu transformate în muzee, vezi Doamne ca să se numească “monumente istorice”preoţi, călugări, călugăriţe la închisoare… Se va face şi la noi ca-n Rusia.

N-am luat-o în serios. Mi-am zis: e ea îngrozită şi vede totul în negru…

N-o să aibă timp, vine răscolul şi scăpăm… Oamenii aşteaptă şi acum să vină americanii… Din toată discuţia cu nevastă-mea n-am ales nimic, decât doar că, până la urmă, ea mi-a dat dezlegarea să iau calea monahismului singur, fără ea.“Dacă tu crezi – mi-a spus în încheiere – că e bine aşa nu te opresc… eu însă rămân lângă copii… nu dezertez… rămân să înfrunt toate primejdiile dar să ştii, omule, tot acolo ajungi şi cine îşi va pierde nădejdea se va îneca în mlaştina deznădejdii…

După ce mi-am aranjat toate treburile am pornit-o la drum, de unul singur. Eram trist, îngândurat… Mă rodea gândul că ceea ce fac e dezertare…

Şi am ajuns la Vladimireşti…”

Spre sfârşitul domniei lui Carol al ll-lea în toiul tragediei legionare din 1938-1939, cu mila lui Dumnezeu – va spune cronicarul – şi prin credinţa şi vrednicia unor oameni de mare ispravă, în comuna Tudor Vladimirescu din judeţul Tecuci s-a înălţat o mănăstire de maici, denumită „Adormirea Maicii Domnului”, Sufletul acestei mănăstiri, acestei măreţe opere creştine, a fost o copilă a acestei comune, Vasilica Barbu – Gurău, care mai târziu s-a numit maica Veronica şi a fost stareţa acestui sfânt lăcaş.

Aici, ca slujind lui Dumnezeu, s-au adunat numeroase tinere fecioare – unele cu studii universitare – am citit într-o spovedanie: “O grădină de flori tinere, fiice ale neamului nostru, fiicele oamenilor noştri, care se vor ruga pentru întreg neamul românesc…”

Printre aceste fiice ale neamului am cunoscut două; pe Marieta Iordache absolventa A.N.E.F. – ului, o curajoasă conducătoare a studenţilor din Bucureştii anilor 1938-1939, sora lui Iordache Nicoară ucis în 1939 la Miercurea – Ciuc şi pe poeta Zorica Lațcu, colaboratoare la “Gândirea”. Maria Iordache se va numi maica Mihaela şi va fi econoama mănăstirii, braţul drept al stareţei; Zorica Lațcu se va numi maica Teodosia.

Mănăstirea de la Vladimireşti (sub această denumire va fi cunoscută de-a lungul şi de-a latul ţării) i-a avut dintru început ca preot slujitor pe părintele loan, un tânăr teolog, ardelean, Silviu lovan, fiul preotului Gavril lovan, parohul bisericii dintr-o comună de lângă Oradea, şi în 1953 după aproape zece ani de regim ateist datorită mănunchiului de maici în frunte cu Veronica, Teodosia şi Mihaela, dar mai ales predicilor părintelui loan, mănăstirea Vladimireşti era socotită drept un loc sfânt de închinare şi alinare a oropsiţilor din R.P.R., dar şi o primejdioasă cetate a românismului pentru orânduirea comunistă, fără Dumnezeu.

În acel timp sosi la Vladimireşti fostul profesor universitar şi protopop al Clujului, Florea Mureşanu, veni să primească adăpost şi linişte, o linişte care dură puţin pentru că doi ani mai târziu în 1955 cârmuirea statului comunist, fără împotrivirea înaltelor feţe bisericeşti de la Roman, laşi şi Bucureşti, găsi potrivit să pună mănăstirea sub lacăt. Pricina fu găsită imediat: Mănăstirea Vladimireşti a devenit o citadelă legionară, o ameninţare împotriva statului socialist. Ministrul cultelor era atunci fostul profesor de la Facultatea de Teologie din Chişinău, C. Constantinescu – laşi.

Au urmat arestări, vandalisme, jafuri. În acelaşi an, în zilele de 5, 6 şi 7 decembrie 1955, Tribunalul Militar din Galaţi a judecat “lotul Vladimireşti”. În boxă: Maria Iordache (maica Mihaela) şef de lot, Vasilica Barbu (stareţa Veronica), Zorica Lațcu (maica Teodosia), preotul Silviu lovan (părintele loan), doi fugari Ghiţă Păiş şi inginer Teodosiade ş.a.. Sentinţa a fost neîndurătoare: cea mai mică pedeapsă primi stareţa 15 ani m.s., la recurs redusă pedeapsa la 8 ani închisoare corecţională. Restul judecaţilor s-au ales cu pedepse între 20 şi 25 ani m.s. Maica Mihaela a fost condamnată la 25 ani muncă silnică. La proces şi în închisoare s-a purtat ca o adevărată eroină, în noiembrie 1959 se afla la Miercurea Ciuc adusă de la Mislea; ceva mai târziu a murit în închisoare.
Pe părintele loan l-am aflat la Aiud în 1960.

Preotul Florea Mureşanu a ajuns şi el la Aiud, l-am găsit în camera de la etajul I a Celularului de unde am pornit cu povestirea.
„- Omule, omule! – parcă o aud pe nevastă-mea – n-ai învăţat nimic… nu ştii că într-un regim ca acesta diavolesc nici în gaură de şarpe nu ne putem ascunde… tot acolo ajungi şi cine va dispera se va îneca în mlaştina deznădejdii…” Acu, am învăţat totul, ştiu… nevastă-mea a avut dreptate… La Cluj am auzit că soţia mea rearestată în 1959 s-ar afla la Mislea. Le-a întâlnit probabil acolo pe fetele de la Vladimireşti…”

L-am întrebat pe narator când a fost ultima dată la Cluj şi pentru ce.

Mi-a răspuns:

– Am venit de la Cluj săptămâna trecută, am avut la Securitate o confruntare cu Lucian Blaga.
– Cum? A fost arestat Blaga?

Cred că da, altfel ce rost avea confruntarea şi apoi ce rost avea să-l aducă în camera de anchetă cu haina în cap… Mie mi s-a cerut să declar că Lucian Blaga a fost legionar şi ce activitate am avut cu el. Am spus purul adevăr: nu am avut cu profesorul Lucian Blaga, nu numai nici o activitate subversivă, dar nici măcar vreo discuţie politică. Ba mai mult, povestii anchetatorilor discuţia cu “Genia” când s-a înapoiat în 1952 de la închisoare şi “sentinţa” ei de a nu mai călca locuinţa, socotindu-l un laş pentru că în lipsa ei ne-a ocolit, s-a temut să ne viziteze…

– Cum arăta Blaga?…

– Extrem de înspăimântat, slăbit, cu faţa mai schimonosită ca a mea, care deja aveam câţiva ani de prizonierat şi trecusem printr-o anchetă “ştiinţifică” de pomină. Îi tremurau mâinile, n-a avut curajul nici măcar să mă privească. Se vedea clar că e în focul unor interogatorii draconice cu burduşeli, poate chiar în faimoasa cameră de tortură a “tovarăşului Aurel”. E curios un lucru, mereu mă gândesc la el, cum e cu putinţă ca un gânditor atât de stăpân pe idei, „chiar pe ideea socratică”, aceea de a nu te pierde cu firea în faţa duşmanului, cum e posibil ca un izvoditor de concepte morale şi filozofice – şi noi ştim că filozofia se situează deasupra micimilor omeneşti – să ajungă a nu mai fi recunoscut, mai deplorabil ca ultimul muritor de rând trecut prin furcile caudine.

– Sistemul, părinte, numai el e de vină. Trăim vremuri atât de cumplite încât şi sfinţi de-am fi ne-am cutremura la vederea unor instrumente şi practici de tortură atât de sofisticate…

– Socrate… de ce filozoful atenian a privit moartea cu seninătate?

– Este doar un chip de a vedea lucrurile: călăii lui Socrate sunt departe de a fi comparaţi cu torţionarii comunişti de azi ai secolului XX, gealaţii lui Gheorghe Gheorghiu – Dej. Dacă Blaga ar fi trăit atunci şi Socrate acum am spune „Blaga a primit moartea cu seninătate, Socrate e un laş…”. Ăsta-i adevărul…

A avut loc o singură confruntare nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea. Eu am fost expediat înapoi la Aiud şi sunt aici. Din anchetă am înţeles că şi nevastă-mea, adusă de la Mislea, a trebuit să răspundă la aceleaşi întrebări dacă Blaga a fost legionar şi ce activitate a avut cu el. Probabil răspunsul ei nu s-a deosebit de al meu. Încolo tăcere…

Până aici romanul părintelui Mureşanu e o împletire de întâmplări verosimile. Nimic senzaţional, extraordinar, incredibil, chiar şi confruntarea cu “Marele Anonim” sau vandalismele de la Vladimireşti.

Dar cum orice roman dramă, întâmplare, au un sfârşit care se cheamă epilog şi, de cele mai multe ori, epilogurile în lumea socialistă sunt tragice, şi povestea fostului protopop al Clujului se va sfârşi incredibil de straniu, în Aiudul “coloneilor Crăciun, lacob şi Colier”.

Ca toate dramele trăite de oameni, de românii adevăraţi.

Scoaterea noastră din deparazitare şi încarcerarea în celule a avut loc într-o muţenie apăsătoare. Despărţirea de protopopul Clujului m-a întristat tot atât de mult ca şi despărţirea de Lixandru Latiş, de Motaş, de Manoilescu, de generalul Vasile Mitrea. La fel ca despărţirea de Noica, de nefericitul împilat Sebi Popescu. Regretam că nu voi mai avea prilejul de a mai întâlni tineri (să-mi fie model de încurajare şi stăpânire de sine), tineri curajoşi şi demni ca studentul Constantin Bucescu şi fratele acestuia. Sandu Bucescu, ca dârzul buchenwaldian Niculae Ruse, ca resemnatul mereu Octavian Tripa şi Victor Oprescu (şi acesta mereu cu zâmbetul pe buze) ca elevul Nicu Bardac, ca taciturnul şi înţeleptul Aurel Pastramagiu, sau ca febleţele lui Noica: isteţii Mişu Dumitrescu şi Vasile Afilie, ca dezinvoltul fiu al Sucevii, publicistul Dumitru Oniga, sau ca veteranii Aiudului: Constantin Aurel Dragodan (“poetul Aiudului” – zice Noica) şi Tavi Popa (măsurând anii cu paşii lui de gigant) şi ca ceilalţi deţinuţi aiudeni şi jilavişti de care îmi legasem inima în dorinţa de a fi liberi cât mai curând. Nu ne-am dat nici o întâlnire afară. Rascolul ne-a luat prin surprindere şi în grabă, în închisorile comuniste şi acesta era un mod de chinuire a oamenilor. Despărţirea de ilustrul protopop al Clujului m-a întristat foarte mult. Ieşind din celulă n-am auzit ce mi-a urat, decât o frântură dintr-o frază rostită în şoaptă: “Binecuvântată să-ţi fie…” (poate calea spre libertate, sau…)

În anul următor către sfârşitul lui 1961, prin alfabetul Morse, bătut în ţeava caloriferelor întreg celularul lua cunoştinţă de trista veste a dispariţiei lui Lucian Blaga. Cei care ne-au adus această ştire, veniţi recent cu un lot de la Cluj, n-au ştiut să ne spună dacă filozoful a murit la închisoare sau în sânul familiei.

Pe cât mi-a fost posibil m-am străduit să păstrez o legătură, cât de cât, cu părintele Mureşanu, care era încarcerat pe aceeaşi latură a T-ului. Voi afla că vestea morţii lui Blaga l-a afectat foarte mult. Mai târziu n-o să-l mai văd ieşind la plimbare, probabil – mi-am zis – face parte, a ajuns să facă parte din categoria deţinuţilor ce nu mai sunt în putere să facă drumul din celular până la ţarcul plimbărilor, într-o zi însă, multe zile mai apoi, un deţinut adus în celula noastră din celula profesorului – teolog, mi-a dezlegat enigma: preotul Mureşanu s-a îmbolnăvit de ciroză. După nenumărate intervenţii spre a fi sos la vizita medicală – unele intervenţii s-au făcut zgomotos cu bătăi în uşă; cineva din cei care au intervenit în acest fel s-a trezit izolat la nebuni (una din pedepsele aplicate la Aiud deţinuţilor recalcitranţi), bolnavul a fost dus pe targă la infirmerie. Dar la acea oră spitalul închisorii nu avea nici medicamente, nici medici de specialitate (medicii – deţinuţi fuseseră trimişi la celule), încât s-a reuşit numai să i se prelungească agonia. Nu era nici un bai dacă moare un “bandit” în plus, interesul partidului era să moară toţi.

În primăvara anului 1964 fiind scos de la Zarcă, din izolare pentru reeducare (se pregătea aplicarea decretului de amnistie din acel an), în contactele pe care le-am avut cu “reeducaţii”, primul lucru care m-a interesat a fost să aflu despre soarta din închisoare a patru inşi: a fraţilor mei, Grigore şi Gheorghe, a părintelui Mureşanu şi a lui Lixandru Latiş. Mai mult, voi afla că fraţii mei fuseseră trimişi la muncă undeva prin apropierea Brăilei şi că la Stuf fratele Grigore lucrează în aceeaşi echipă cu Mişu Dumitrescu (“isteţul”) lui Noica şi cu Bucescu Constantin, dar despre prietenul lui Lucian Blaga nici o informaţie. Abia după o săptămână, într-o întâlnire cu studentul Marcel Petrişor, îmi va fi dat să aud: „Ehei, bădie, părintele Fiorea Mureşanu de un an odihneşte la ‘Treiplopi”…

Sfârşitul lui Lixandru Latiş, avu loc cu aproape un an înainte de “slobodna” din 1964. În acelaşi an şi-a găsit “săvârşenia” şi distinsul preot Fiorea Mureşanu, cam la începutul verii, la parterul Celularului, în celula se – zicea – în care murise Mircea Vulcănescu. Liniştea căutată, cu zece ani în urmă, la Vladimireşti şi-a găsit-o în cimitirul Aiudului a celor trei plopi…

N-am să uit nimic din povestirile lui despre Blaga, nici despre studenţimea din perioada tinereţii lui Filon Lauric şi nici despre Genia…

“Cu regret spun că n-am reuşit să fiu în posesia vreunei ştiri în legătură cu felul cum s-a săvârşit, dar atunci printre lacrimi m-am învrednicit a rosti doar o frază, rostită în rugăciune: „Binecuvântată să-i fie calea spre libertate […], martir al neamului, profesor universitar – protopopul Clujului, Fiorea Mureşanu”.

***

30 mai 1986. Am ascultat emisiunea „Actualitatea românească”a postului de radio ”Europa liberă”. Poate ca o aniversare a morţii preotului Fiorea Mureşanu cu 23 de ani în urmă, scriitorul Virgit Ierunca a prezentat ascultătorilor din ţară activitatea în exil a scriitoarei Eugenia Adam – Mureşanu.

Va să zică aud ceea ce n-am ştiut, soţia preotului – martir Fiorea Mureşanu, care a cunoscut închisorile staliniste, despre moartea soţului ei, şi va povesti poate şi ceva despre cum s-a petrecut din lumea aceasta Lucian Blaga, maica Mihaela şi celelalte fiice ale neamului românesc căzute pe altarul patriei şi astfel „utilii miopi ai occidentului” vor lua cunoştinţă şi pe această cale de ceea ce a însemnat teroarea „umanismului socialist” în România Anei Pauker şi a lui Gheorghe Gheorghiu – Dej.

Eugenia Adam – Mureşanu a scris în exil ‘Cântarea psalmilor”o lucrare pe care Virgil Ierunca o prezintă „operă de importanţă majoră în literatura românească”. Aşteptăm memoriile “Geniei”, le vom asculta sau poate le vom citi cu emoţia tuturor clipelor de despărţire trăite în temniţele şi lagărele holocaustului comunist.

Şi vor fi şi ele, aceste memorii, pentru mulţi întâmplări incredibile…

(Vasile Blănaru Flamură – Mercenarii infernului. Blestemul dosarelor. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești, Editura Elisavaros, 1999, pp. 248-260)

via Fericiţi cei Prigoniţi

Sfântul Vasile cel Mare, primul ctitor de spitale din istoria omenirii

Sfântul Vasile cel Mare – episcop de Cezareea este unul dintre cei mai importanți sfinți ai Bisericii Ortodoxe și, în același timp, primul ierarh care a întemeiat, pe lânga biserici, spitale și aziluri pentru săraci. 
Sfântul Vasile cel Mare, primul ctitor de spitale din istoria omenirii
Textele de mai jos (extras din Nicolae Paulescu și alte surse), publicate pe manastirea.petru-voda.ro, se dedică „generației care a dat cu pietre în biserica Sfinților Trei Ierarhi din Iași”, singura biserică din România care adăpostește moaște ale Sfîntului Ierarh Vasilie cel Mare – primul om din istoria omenirii care, sub îndemnarea Duhului Sfînt, a ridicat un spital:
„Ce este un spital?
Să lămurim și noțiunea de spital.
Un spital este un așezământ, – fundat de o persoană sau de o asociație de persoane, – în care bolnavii săraci găsesc, gratis, îngrijirile medicale de care au trebuință, precum și tot ce le este necesar pentru întreținerea vieții, în timpul bolii lor.
Este evident că orice spital trebuie să aibă o clă­dire care să îndeplinească anumite condiții de dispozi­ție generală și interioară, de aerisire, de încălzit etc., – să posede un mobilier convenabil, să dispună de venituri suficiente pentru a putea face față, în mod larg, la toate necesitățile bolnavilor, să aibă un personal medical și infirmier instruit și devotat.
Dar de când există spitalele?
Instituția spitalelor este de dată relativ recentă. Numeroase cercetări istorice și arheologice arată că în vechime n-au existat spitale.
Într-adevăr, iată ce zice în această privință, într-o lucrare bine documentată, un autor a cărei competență este incontestabilă:
„Nici un stabiliment public, destinat în mod special și unic bolnavilor, nu pare să fi existat în anticul Egipt”.
„De asemenea, nu se găsește nici o urmă de instituții ospitaliere la evrei… Bolnavii și infirmii se adunau sau erau transportați în piețele publice, lângă piscine, la răspântii sau sub portice, pentru a primi sfaturi de la trecători – care au suferit ei înșiși sau au văzut pe alții suferind de o asemenea boală”.
Aceleași lucruri se petreceau și la alte popoare vechi, bunăoară la Mezi, la Perși…”
„În India, spitalele erau cu totul necunoscute…”
„În China, nu numai că în secolele trecute n-au existat spitale, dar nu se găsesc încă nici astăzi”.
„Orașele Greciei posedau mai toate, sub numele de Geroniae, de Gerusiae, edificii publice unde bătrânii care aduseseră servicii eminente patriei, erau întreținuți pe socoteala Statului. Cynosargul era locul unde erau adunați copii abandonați; iar Xenodochul, deschis tuturor străinilor, nu primea decât oameni sănătoși. Dar nicăieri nu este făcută vreo mențiune despre edificii destinate în mod special bolnavilor”.
„Până în primele secole ale Erei creștine, romanii, ca și grecii, n-au avut spitale”.
Mai târziu, „atunci când religia lui Hristos veni să spună omului că o ființă omenească ce suferă este un frate ce trebuie alinat, numai atunci, fu posibil să se creeze adevărate spitale”.
„Spitalele sunt o inspirație a carității creștine”.
Încă de pe la jumătatea secolului al III-lea și mai ales în secolul al IV-lea, începură, atât în Orient cât și în Occident, să se ridice azile unde erau adăpostiți și nutriți infirmii săraci.
Dar, primul spital pentru bolnavi din Roma a fost fondat în anul 380 sau 381, de o pioasă femeie creștină, Fabiola, ale cărei fapte bune ne-au fost transmise prin scrierile Sfântului Ieronim.
[Cel dintîi ctitor de spitale], pe la aceeași epocă (anul 372), Sfântul Vasile, Episcopul Cesareei Cappadociei, zidi la porțile acestei cetăți un azil celebru unde se primeau și se îngrijeau bolnavii, „îndată ce ieși din cetate, – zice Sfântul Grigore din Nazianz,[5] – vezi un oraș nou, care este sanctuarul pietății. Acolo boala, îndurată fără murmur, pare a fi o încercare binecuvântată; acolo dragostea strălucește în lucrările sale”.
Mai târziu, sub împăratul Justinian și sub urmașii săi, asemenea azile se înmulțiră în Orient, – și tocmai pe la sfârșitul secolului al Vl-lea apărură spitale și în Occident. Mai întâi ca anexe ale bisericilor și mănăstirilor, apoi ca stabilimente de sine stătătoare.
Din aceste fapte istorice rezultă că:
Spitalele n-au existat în antichitate; ele au apărut în primele secole ale erei creștine și sunt efectele carității [dragostei].”
via ActiveNews

Iubirea rămâne în veci – gânduri pentru Anul Nou

Există ceva asupra căruia timpul nu are putere. Inima omului. Toate celelalte se istovesc, se uzează: puterea ne trădează, capacităţile spirituale se diminuează, memoria slăbeşte. Inima rămâne tânără, ea nu-şi poate pierde capa­citatea de a iubi.

Imagine similară

Iubirea niciodată nu se trece. Fie ele profeţiile: pieri-vor; fie ele limbile: înceta-vor; fie ea ştiinţa: pieri-va. (I Corinteni 13, 8)

Apropierea Anului Nou ne poartă de obicei gândul către scurtimea a tot ce este pământesc. Cred totuşi că acest mo­ment al anului ar trebui să ne aducă aminte de ceea ce „nici­odată nu se trece”. Când anii se scurg unul după altul în eter­nitate, nu-mi pare rău de ceea ce ia cu sine anul care se înche­ie, mă mir mai degrabă de ceea ce lasă în urmă. O asemenea senzaţie va fi avut şi Apostolul Pavel. El considera ceva firesc ca profeţiile să piară, limbile să înceteze, ştiinţa să piară şi ea, dar este bucuros să constate că „iubirea niciodată nu se tre­ce”, afirmaţia sa căpătând un accent triumfător.

Şi noi, încheind acest an, să încercăm să ne amintim da­că şi în ce fel am devenit mai bogaţi sufleteşte pe durata lui, nu pentru un răstimp, ci pentru totdeauna.

Există ceva asupra căruia timpul nu are putere. Inima omului. Toate celelalte se istovesc, se uzează: puterea ne trădează, capacităţile spirituale se diminuează, memoria slăbeşte. Inima rămâne tânără, ea nu-şi poate pierde capa­citatea de a iubi, este capabilă să rămână larg deschisă pen­tru tot ce este înălţător şi frumos, vibrează la fiecare necaz, la fiecare durere. Inima omului este ca un arbore, care nu se îndoaie în furtună sau pe vreme rea, ci rămâne verde, slo­boade frunze şi flori chiar şi în gerul iernii.

Veşnica iubire a lui Dumnezeu, care a făcut să apară pe cer curcubeul după potop, nu s-a schimbat, a fost şi a ră­mas aceeaşi. Ochiul Dumnezeului iubirii nu s-a împăien­jenit, puterea Lui nu a slăbit; cerul şi pământul vor dispărea, dar iubirea va rămâne în veci.

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 418)

via Doxologia

PĂRINTELE CLEOPA: DESPRE ANUL NOU ȘI DESPRE CALENDAR

(31 decembrie 1970)

Părintilor si fratilor si iubiti credinciosi,

Fiindcă slujesc cu nevrednicie mâine Sfânta Liturghie, m-am gândit că-i bine ca privegherea din seara aceasta s-o mai împodobim si cu cântări si cu cuvinte sau cu predici, ca să nu pară prea lungă.

Mâine Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare de Răsărit prăznuieste trei sărbători: Anul Nou, Tă-ierea împrejur cea după trup a lui Hristos Mântui-torul si Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadochiei. Si pentru că mâine nu se poate cuprinde într-o predică tot ce ar trebui spus despre aceste trei praznice, m-am gândit ca în seara aceasta să mă ocup în cuvântul meu de însemnătatea Anului Nou.

Cum s-a ajuns la noi crestinii ortodocsi să se prăznuiască Anul Nou la 1 ianuarie? Iată prin ce împrejurări s-a ajuns la aceasta si ce însemnătate are Anul Nou.

Să stiti, fratilor si părintilor, că Dumnezeu a făcut lumea aceasta primăvara si a terminat-o, cum ati auzit, în sase zile. Nu se stia pe atunci ce-i acela calendar, că nici nu era zidit omul. Sau după ce l-a zidit, omul era deocamdată în rai.

După mărturia unor teologi, Adam si Eva au stat în rai numai 7 zile, altii zic că 7 ani, altii 70, iar altii 700 de ani. Toti sunt pentru cifra 7, dar nu se stie exact cât au stat ei în rai.

Lui Dumnezeu, când a făcut lumea cu cuvântul, nu I-au trebuit ciocane si hârlete si sapă si mistrie ca să o facă. El a zis si s-au făcut. El a poruncit si s-au zidit (Psalm 148, 5). Dar a pus lumii acesteia niste legi vesnice; toate se rotesc în ceasul universului cu o precizie înspăimântătoare si pentru îngeri, nu numai pentru oameni. Pentru ce? Pentru că este lucrul lui Dumnezeu Atottiitorul!

Si când a făcut Dumnezeu lumea, soarele era la zenit, adică în mijlocul cerului. Dar stihiile lumii făcute de El – pământul, planetele si stelele – nu stau nemiscate nici o clipă, ci mereu se miscă. Toate se miscă în cerc. Ele vesnic se întorc de unde au plecat!

Asa se miscă stelele, asa soarele si luna si toate planetele si tot ce a făcut Dumnezeu. Tuturor le-a pus lege să se miste, si nu la întâmplare, ci cu mare rânduială, încât s-au uimit si cei mai învătati oameni ai lumii din antichitate si au cunoscut pe Dumnezeu din zidiri, fără să-L cunoască din Scripturi, si au strigat: „Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale!”

Asa a fost cazul si mai târziu cu Isaac Newton, si mai apoi cu Kepler si cu ceilalti mari astronomi, care, din miscarea universului, au înteles că este o mână, este un centru de îndrumare care le poartă pe toate acestea cu atâta precizie.

Miscarea regulată în cerc a stelelor ne dă calendarul. Dar prin ce l-a întemeiat Dumnezeu în chip deosebit? L-a întemeiat prin cei doi ochi ai lumii: soarele si luna. După ei a făcut să se orienteze toată suflarea, până la sfârsitul lumii. Si ati auzit că se vorbeste în Pascalie, de crugul soarelui si de crugul lunii.

Si de ce am luat istoria asa de departe? Ca să vedeti cum a ajuns Anul Nou la noi. Când s-au făcut primele calendare din epoca străveche, pe timpul lui Nimrod, împăratul ninivitenilor, ei nu se orientau ca noi după calendare cu 12 luni, că nu stiau. Ei asteptau miscarea astrelor ceresti, a crugului soarelui sau al lunii, si stiau că a trecut un an din crugul soarelui.

Mai târziu s-a mai desteptat lumea. Asa, vechii haldei, popor mai vechi decât evreii, au fost mari astronomi. Ei au împrumutat mult civilizatiei egipte-nilor, apoi acestia elinilor si asa mai departe, până a ajuns în părtile noastre ale Europei. Aceia au observat si alte miscări pe cer, nu numai miscarea soarelui si a lunii, si treptat au început să alcătuiască un fel de calendar pe pământ, după calendarul cerului sau după calendarul soarelui sau al lunii.

Calendarul ceresc, fiind opera lui Dumnezeu, nu rămâne nici o iotă în urmă si nu poate să se clintească, pentru că zice: …poruncă a pus si nu va trece (Psalm 148, 6). El nu poate să rămână în urmă. Iar calendarele făcute de oameni până acum au fost mii si zeci de mii; în fiecare epocă, după mintea oamenilor de atunci. Au fost calendare de umbră, calendare de soare, calendare de nisip, calendarele faraonilor Egiptului si altele.

Au fost o multime de calendare la egipteni si la popoare mai vechi ca egiptenii, cum au fost de pildă asirienii. Erau calendare fructifere. Când se coceau portocalii, si asta se întâmpla de două ori pe an, socoteau că s-a împlinit un an. A fost calendarul Nilului, care s-a practicat sute de ani, căci Nilul se revărsa periodic, de două ori într-un an. Dar Nilul, din cauza ploilor de la Ecuator, se revărsa uneori mai înainte de două luni, altă dată mai târziu, si asa mai departe. Ei stiau că atunci când s-a făcut orezul sau s-a revărsat Nilul de două ori, este anul nou.

Dar stiinta n-a fost multumită cu calendare din acestea. Si nici nu trebuia să fie sau să se ia după lucruri de acestea care n-au mers regulat. De aceea oamenii au vrut să facă alte calendare, mai bune, ca să se apropie mai mult de calendarul cerului, de calendarul pe care L-a făcut Atottiitorul Dumnezeu.

Primii care au început să facă aceste calendare au fost egiptenii. Ei au făcut prima dată calendarul de 12 luni, măcar că luna avea câte 28-30 de zile, anul având numai 354 de zile. Poporul iudeu, care a fost în robia egiptenilor 430 de ani, când a iesit din robia lor, a împrumutat calendarul egiptean, căci altul mai bun nu se găsea în acea vreme, si l-au folosit pe el 1500 de ani, până la împăratul Iulius Cezar, cu circa 44 de ani înainte de venirea Mântuitorului. Dar până la acea dată calendarul folosit rămăsese foarte mult în urmă. De aceea romanii, vrând să-si facă un calendar mai bun, au trimis – pe vremea lui Iulius Cezar – pe învătatul Sosigene în toate părtile lumii să vadă care calendar este mai aproape de calendarul ceresc, care se potri-veste mai mult cu calendarul dumnezeiesc.

Si acela, fiind însărcinat de împăratul Iulius Cezar, a cercetat toate calendarele de pe Valea Nilu-lui, din Palestina, de prin Africa si l-a găsit tot pe al evreilor mai aproape, fiindcă era luat de la egipteni. Dar lipseau 11 zile si 6 ceasuri fată de miscările astrelor de pe cer. Deci i-a mai adăugat încă 11 zile si 6 ceasuri.

La început toate popoarele, respectând traditia după care începutul lumii a fost în martie, începeau anul de atunci, indiferent ce calendar ar fi avut ele. Asa au socotit si egiptenii si evreii si romanii. Mai apoi romanii au adăugat lunile ianuarie si februarie si au stabilit începutul anului la 1 ianuarie.

Ei aveau obiceiul ca în ziua de 1 ianuarie să ia impozite de la popor, schimbau pe dregători, plăteau salariile la muncitori, la militari, îi avansau pe unii din acestia la grade mai mari. Tot la 1 ianuarie aveau si cele mai mari festivităti si cu acest prilej făceau mare zarvă de cântece si jocuri, cum le vedeti până acum.

Că de la romani si de la păgâni vin obiceiurile acestea de a umbla din poartă în poartă si a fluiera si a cânta si a face câte si mai câte, cum le vedeti până astăzi. Si asa se fac în această zi petreceri în loc de sfinte slujbe de multumire lui Dumnezeu si de cerere a ajutorului Lui. Că nu de la Biserica lui Hristos vin acestea, ci de la popoarele păgâne, căci romanii le-au împrumutat de la egipteni si egiptenii de la asirieni si asa mai departe. Obiceiurile acestea nu sunt cresti-nesti, ci păgânesti, fiindcă si noi ne tragem din popoare păgâne, căci si romanii si dacii au fost păgâni.

Din anul de 354 de zile s-a făcut calendarul de 365 de zile. Si la patru ani înmultind cele 6 ceasuri care treceau în plus în fiecare din acesti ani, mai erau 24 de ceasuri, deci mai puneau o zi. Asa s-a născut anul bisect, adică trei ani de câte 365 de zile, iar al patrulea (bisect), de 366.

Dar lumina credintei lui Iisus Hristos a strălucit la Roma si în Imperiul Roman, la sud de Dunăre, iar de acolo a trecut si la daci, dincoace de Dunăre, mai ales după ce Dacia a fost cucerită de Traian si multime de colonisti din Peninsula Balcanică au inundat tara strămosilor nostri. Si asa a ajuns crestinismul cu lumina credintei dincoace de Dunăre si a început să înflorească aici Biserica lui Hristos.

Dar prin acesti colonisti au venit la noi si obiceiurile acestea de la 1 ianuarie. Aceste obiceiuri au trecut de la ei la noi, precum si calendarul de 12 luni. Astfel am ajuns si noi românii să prăznuim ziua de 1 ianuarie, ziua anului nou civil.

Vi le-am spus acestea pe scurt, pentru că nu vi le pot arăta acum mai pe larg. Oamenii s-au obisnuit de la început să pună semne câti ani au trecut de la zidirea lumii. Biblia nu spune aceasta, căci ea nu se ocupă de cronologie. Ea este o carte de morală, de sfintenie, plină de Duhul Sfânt. Prin ea se arată că există Dumnezeu, că El este Creatorul lumii, se arată legile date de El întregului univers, se arată că El pedepseste păcatul si răsplăteste virtutea, că cei ai Lui sunt drepti, sfinti, iar ceilalti sunt păcătosi si vor lua plată după faptele lor si osândă dincolo. De acestea se ocupă Biblia.

Si au făcut oamenii însemnări de la zidirea lumii, socotind că atâtia ani sunt de la Adam, si toti ceilalti au auzit de la unul. Dar nimeni nu stie precis câti ani sunt de la Adam. Unii zic că Hristos a venit în lume la 5508 ani de la facerea lumii, altii au spus alti ani. Cronologii nu se învoiesc la ce an a venit Hristos în lume, pentru că nimeni nu stie exact când a făcut Dumnezeu lumea si câti ani sunt de la zidirea lumii.

Nimeni nu stie când a zidit Dumnezeu lumea, decât Cel ce a zidit-o! Asa spunea Marele Vasile. Dar oamenii au stabilit un fel de epoci, de ere. Unele le-au pus în legătură cu diferite evenimente: era alexandrină, de când Alexandru cel Mare a avut război cu persii; era romană, de la fondarea Romei, apoi era martirilor, de la începutul crestinismului până pe vremea lui Diocletian. Dar de abia din vremea împăratului Justinian, de la anul 527, au început să se numească anii de la Hristos.

Asa am ajuns si noi să prăznuim Anul Nou, să se înceapă anul de la 1 ianuarie după traditia rămasă nouă de la Roma. Si sunt calendare diferite si astăzi.

Sunt popoare care au calendarul cu doi ani, cu trei ani înainte, sau cu sase. Dar calendarul cel mai aproape de calendarul luni-solar este calendarul pe care-l avem noi ortodocsii. El este îndreptat de conferinta interortodoxă din Constantinopol din anul 1923, la 15 noiembrie, din timpul Patriarhului Meletie al V-lea si este cel mai aproape de calen-darul ceresc. Abia în 42.000 de ani el rămâne cu o zi în urmă. Noi după calendarul acesta ne călăuzim si el este aprobat de toată Biserica.

Iar calendarul Gregorian pe care l-a îndreptat Papa Grigore al IX-lea în anul 1583, prin marele filosof si astronom Lilio, rămâne la 3600 de ani cu o zi si o noapte în urmă; deci el rămâne mai mult în urmă ca al nostru din punct de vedere stiintific.

*

Dar vreau să vă spun că, începând de la Anul Nou, grija noastră cea mai mare trebuie să fie alta. Cel mai mare lucru este să ne înnoim viata, să luăm aminte, cu fiecare an nou să lăsăm câte un păcat care ne stăpâneste cine stie de când si să punem în locul lui o virtute. Să iertăm greselile celor ce ne-au supărat, să-i iertăm pe toti, să începem Anul Nou cu inima curată si cu credintă în Dumnezeu. Să nu începem la crâsmă cu betie, cu fluiere, cu câte si mai câte petreceri. Că dacă începi bine din ziua întâi, fiindcă ziua bună se arată de dimineată, asa o să-ti meargă tot timpul!

Du-te prin sate acum, în noaptea aceasta. Este iadul pe fata pământului! Iată cum stiu oamenii să multumească lui Dumnezeu că le-a mai dat un an de viată. Dar vine moartea la om si-l strânge de gât, de nu mai poate spune nici preotului ce a făcut, că i-a legat limba! Cât ar mai vrea el atunci să-i mai dea Dumnezeu un ceas. Dar nu-i mai dă! Este rânduit: când ti-o veni ceasul, te ia si te duce. Ai vrea să te rogi: „Doamne, mai dă-mi un minut!” Dar nu-ti mai dă! Ai avut destule! Dumnezeu este prea drept! Ti-a dat vreme, dar n-ai vrut să te îndrepti, să te pocăiesti, să plângi, să te rogi! Ti-a dat atâtia ani de viată si n-ai avut nici o grijă. Si atunci vei vedea că nu mai este pocăintă în timpul mortii.

Deci, să ne gândim că, trecând un an de zile, foarte mult trebuie să plângem lui Dumnezeu, că n-am făcut nimic bun si să-I multumim că ne-a ajutat cu mila si cu îndurarea Lui să trecem iarăsi 365 de zile si să ajungem până azi.

Toti trebuie să multumească. Toată zidirea lui Dumnezeu. Căci viata si fiintele si toate vremurile sunt în mâna lui Dumnezeu. Tocmai acum trebuie să multumim lui Dumnezeu, ca să nu vină urgia Domnului peste noi!

Asteptăm mila lui Dumnezeu, dar odată n-ar să mai fie timp, căci vine moartea pentru fiecare! Vine dreptatea lui Dumnezeu, de care nu poate scăpa nimeni! Nu pot scăpa nici împăratii. Unde sunt împărătiile? Unde sunt faraonii Egiptului? Unde sunt sultanii turcilor? Unde sunt craii Germaniei? Unde sunt împăratii de care se cutremura lumea? Unde sunt cetătile? Unde sunt orasele? Unde-i orasul Pompei si unde este Cartagina si orasele vechi care s-au dărâmat de cutremur?

Unde sunt cetătile lumii? Unde sunt puternicii? Unde sunt cei învătati? Unde sunt filosofii? Unde sunt cei care au purtat sceptru si ale căror capete străluceau ca soarele? Unde sunt? Praf, pământ si pulbere s-au făcut. Asa-i dreptatea lui Dumnezeu si vai de noi si de noi dacă cheltuim vremea în zadar. Marele Apostol Pavel spune: Răscumpărati vremea, că zilele rele sunt (Efeseni 5, 16).

Vom cere să mai trăim un minut si n-ar să ne mai dea Dumnezeu! Pentru că trecem fără griji viata aceasta si ne încurcăm cu grijile veacului, de parcă am fi nemuritori. Fum suntem! În toată ziua Biserica ne spune: Omul ca iarba; zilele lui ca floarea câmpului, asa va înflori (Psalm 102, 15). I-a spus Dumnezeu lui Isaia, pentru toti: Tot trupul este iarbă si slava omului ca floarea ierbii; uscatu-s-a iarba si floarea ei a căzut. Si iarăsi zice Duhul Sfânt în psalmi: Zilele lui ca umbra trec; că s-au stins ca fumul zilele mele. Si iarăsi: Anii lor ca pânza unui păianjen s-au socotit; si iarăsi: Zilele mele ca umbra s-au plecat si eu ca iarba m-am uscat.

Pentru cine vorbeste aici Duhul Sfânt? Pentru noi! Să avem urechi, să nu fim surzi. Să nu ne astupăm urechile, că visuri suntem sub soare. Oricine ar fi, praf si pulbere este! Nimic nu rămâne vesnic pe pământ. Unde sunt puternicii de care se cutremura lumea până ieri? Du-te si vezi-i în gheenă, cum îi muncesc dracii. Du-te si întreabă-i acolo: „Cu ce v-ati ales din viata aceasta?” Unde a rămas stăpânirea, unde stiinta, unde puterea popoarelor? I-a luat moartea, după dreptate, si-i tine în legături până în ziua Judecătii de Apoi.

Împăratul Alexandru Macedon era mare filo-sof; învătase filosofia despre suflet si moarte de la acel mare filosof din antichitate, Aristotel, opt ani de zile. Si tot îl cinsteau ai lui, dar el avea cuvântul acela: „Dacă-i moarte, nu-i nimic!”

Dar odată, tot îl lăudau:

– Măria ta, cât stăpânesti! Cât de mare esti!…

– Măi, dacă credeti că am stăpânire, veniti cu mine la malul mării (si marea era tulbure în ziua aceea. Vărsa valuri si se agita). Uite, ca să vedeti ce putere am: Mare, îti poruncesc să stai pe loc!

Dar marea zvârlea valuri peste el.

– Ati văzut? Ati zis că am putere! Ati spus că eu împărătesc. Un val de apă, tot acum mă îneacă. Nu a ascultat deloc de mine. Cum ziceti că am putere, dacă un val de apă nu ascultă de mine?

El era om care cunostea că omul nu poate nimic fără Dumnezeu!

Când era să moară, l-au întrebat generalii lui:

– Măria ta, din ce să-ti facem mormântul? Din marmură? Din aur? Din pietre scumpe de iachint, de hrisolit, de onix, de ametist sau de rubin? Toate pietrele scumpe i le-au spus. Iar el le-a răspuns:

– Dacă-i moarte, nu-i nimic! Să nu-mi faceti mormântul meu din aur si din alte pietre scumpe, ci să-mi faceti mormântul si sicriul de granit. Să nu cumva să mă îmbrăcati în haine aurite, ci simplu, ca un simplu om. Si să lăsati la sicriu două găuri: una în stânga si alta în dreapta.

– Dar de ce asta?

– Pe acolo să-mi scoateti mâinile goale, ca să vadă toti că nimic n-am luat cu mine după moarte.

Să veghem cum petrecem timpul înaintea Dom-nului. Căci negresit vom muri si ne va cere socoteală ce-am vorbit în fiecare clipă si ce-am gândit si ce-am lucrat.

Aceasta v-o spun pentru Anul Nou! Să multu-mim Preasfintei Treimi si Preacuratei Maicii Dom-nului, care mijloceste pentru toată lumea, că ne-a învrednicit să mai trecem un an. Să ne hotărâm în inima noastră să punem început bun si să petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, crestineste. Să ne împăcăm cu Dumnezeu mai înainte de a ne răpi moartea. Amin!

Parintele Cleopa

sursa: Sfaturi Ortodoxe

 

“IROD TRĂIEȘTE PRINTRE NOI”. “Stăpânitorii acestei lumi Îl doresc pe Dumnezeu AFARĂ nu numai din școlile publice, ci și din mintea și din inima copiilor”, caută să distrugă chiar Biserica. LUCIFER ȘI IROD – cele două profiluri ale celor care CONDUC LUMEA DE ASTĂZI.

Arhimandrit Dumitru Cobzaru – Predică la Duminica după Nașterea Domnului,
27.12.2015 (Catedrala Cluj-Napoca)

Egiptul înseamnă REFUGIU și ROBIE și înseamnă, simbolic, însăși lumea în care trăim. Noi suntem refugiați și robi ai acestei lumi, dar Hristos ne-a răscumpărat…

…“Nu avem cetate stătătoare aici…”. Lumea noastră – pentru creștini – este Împărăția cerurilor, nu este cea de aici…

… După ce Moise a reușit să-i elibereze, să-i scoată din robia egipteană pe evrei, aceștia, cârtind, tânjeau după căldările de carne egiptenești, care erau destinate robilor:

Şi au zis către ei fiii lui Israel: “Mai bine muream bătuţi de Domnul în pământul Egiptului, când şedeam împrejurul căldărilor cu carne şi mâncam pâine de ne săturam! Dar voi ne-aţi adus în pustia aceasta, ca toată obştea aceasta să moară de foame”.

Căldările de carne ale Egiptului clocotesc până astăzi în Egiptul care ne robește și ne stau în față ca să mâncăm din ele și cei mai mulți, din păcate, și le doresc cu voluptate – acestea sunt patimile și păcatele.

…În lumea de astăzi PĂCATUL ESTE LEGIFERAT ȘI NE ESTE IMPUS.

Irod este o persoană istorică, reală, dar este și exponentul celor care vor să se substituie lui Dumnezeu, a celor care vor să conducă această lume fără Dumnezeu, care se consideră ei dumnezei și nu au lege, nu au conștiință.

Ceea ce se întâmplă în lumea noastră: STĂPÂNITORII ACESTEI LUMI ÎL DORESC PE DUMNEZEU AFARĂ, nu numai din casele creștinilor, ci și din inima lor, din mintea lor și din viața lor; nu numai din școlile publice, ci și din mintea și din inima copiilor; nu numai din Biserică, ci chiar Biserica să o distrugă! Ca să vedeți că IROD EXISTĂ ȘI TRĂIEȘTE PRINTRE NOI! Irod cel de acum 2000 de ani este doar exponentul celor care dintotdeauna, în frunte cu diavolul, s-au luptat cu Dumnezeu și au dorit locul Lui. Lucifer și Irod sunt cele două profiluri ale celor care conduc lumea de astăzi – Diavolul și cei fără Dumnezeu sunt cei care conduc lumea fără Dumnezeu. Și la aceasta trebuie să fim foarte atenți. Dar planul lui Dumnezeu nu poate fi zădărnicit, nădejdea noastră, a tuturor”…

Sfântul Apostol Pavel Îl numește pe Domnul nostru Iisus Hristos un alt Moise, fiindcă El a venit să ne scoată din robia păcatului și ne duce la pământul făgăduinței – care nu este altceva decât Împărăția cea promisă nouă din veci. În același timp, Îl numim Domn și Dumnezeu – [Stăpân] al lumii și al oamenilor, ceea ce se va vădi mai deplin la sfârșitul veacurilor, când El va reveni și va restaura lumea întreagă, când va fi un pământ și un cer nou, când se va instaura definitiv Împărăția lui Dumnezeu…

 

sursa: Cuvântul Ortodox

 

Vasile Turtureanu – un om de o intransigenţă extraordinară

M-a impresionat foarte mult Vasile Turtureanu de la Suceava, care a făcut 22 de ani de închisoare. A fost, tot aşa, condamnat la închisoare 19 ani pentru apartenenţa la Frăţiile de cruce legionare. M-a impresionat transformarea acestui om. A fost de o intransigenţă extraordinară. A fost ca o stâncă, 22 de ani de închisoare. N-a făcut niciun fel de compromis.

Povesteşte că la început era împotriva lui Gafencu şi a celor din grupul părintelui Arsenie Papacioc, care lăsase la o parte o anumită rigiditate legionară, şi intrase pe linia smereniei. Şi nu-i înţelegea, el era aşa, mai milităros. Şi zice: „Dar, în timp, prin suferinţă, mi-am dat seama că Dumnezeu m-a chemat…” El începe cu o mărturie: „Nu sunt vrednic să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat suferinţa. Pentru mine, închisoarea a fost cristelniţa de aur în care am primit botezul dragostei de Dumnezeu şi de neam. Dumnezeu a fost tot timpul alături de mine.” Ei, pe mine m-a impresionat.

Acum, la optzeci şi ceva de ani, l-am găsit foarte bolnav. Mi-a zis: „Părinte, ca să pot să stau de vorbă cu sfinţia ta, am luat porţie dublă de medicamente, dar am o bucurie deosebită că am putut să dau această mărturie.” M-a impresionat această fermitate dusă până la capăt, n-a făcut niciun compromis, nu s-a întinat cu nimic în faţa comuniştilor. Mi-a spus: „Cea mai mare bucurie în viaţa mea a fost când am reuşit să plâng păcatele mele”. Îmi dau seama că aceasta e cea mai mare bucurie pentru creştini, să poată să verse o lacrimă. O spunea el care a fost nu un dur, un om intransigent, un om hotărât – nu un om rău. Şi sinceritatea pe care de-a lungul vieţii a avut-o. Chiar a povestit nişte lucruri extraordinare legate de reeducare. Am întâlnit oameni care, în reeducarea de la Piteşti, au ajuns să se lepede de Dumnezeu, şi s-au împăcat cu Dumnezeu abia după 40 de ani când s-au spovedit, de-abia după ’90, mi-a spus unul: „Părinte, acolo s-au întâmplat nişte lucruri cumplite, şi dacă ar fi fost să le spun unui preot, nu m-ar fi înţeles! Şi am avut ocazia să ajung în America, la părintele Calciu, care a trecut şi el pe acolo, şi de abia atunci am putut să mă duc să mă mărturisesc.”

Ei, la fel, domnul ăsta, Turtureanu, care era o autoritate morală, prin detenţia asta fără pată pe care a avut-o, mi-a povestit că la el, după 1990, veneau şi foşti deţinuţi politic legionari, care în urma reeducării, a torturilor, a detenţiei, trecuseră de partea cealaltă şi fuseseră informatori, până în 1989. Şi ceilalţi, tot deţinuţi politic, spuneau: „Bine, dar tu îl primeşti pe ăsta? Nu ştii cine e? Care ne-a trădat, ne-a făcut nu ştiu ce…” „Păi, dacă Hristos a zis că au nevoie de doctor nu cei sănătoşi, ci cei bolnavi îi primesc, să vină. Dacă ei vor să vină…”

Şi oamenii aceştia îi mărturiseau: „Vasile, la tine, din toţi deţinuţii, am găsit cea mai mare înţelegere, şi fiecare cuvânt al tău este ca un balsam pentru sufletul meu.” Şi pe unii a reuşit de i-a câştigat, i-a dus la spovedanie. A povestit că a venit unul într-o zi, nici nu l-a mai recunoscut, era schimbat, radia: „Am reuşit să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc!” – şi i-a păstrat până la moarte recunoştinţă. Domnul Turtureanu a fost omul prin care el a înviat.

Chiar şi domnul acesta, Turtureanu, era foarte intransigent. Trebuia să se ducă la Piteşti pentru reeducare. A făcut Dumnezeu la Piteşti o minune – chiar deasupra lui a căzut tavanul, deci tone de piatră. Dar două lespezi mari s-au proptit una într-alta şi sub ele a rămas el. A avut coloana fisurată, că l-au lovit nişte pietre aşa, mai mici, dar a scăpat. A stat şapte luni în ghips şi povesteşte că a fost cumplit, pentru că era singur şi, la un moment dat, când vertebrele dislocate se puneau la loc, avea aşa nişte ca nişte curenţi, nişte scuturături groaznice, şi nişte dureri cumplite. Fiind în ghips, nu s-a mai dus la reeducare. Şi a scăpat de reeducare prin chestia asta.

(Pr. Moise Iorgovan – Din temnițe spre sinaxare, ediție îngrijită de Danion Vasile, Editura Egumenița, Galați, 2008, pp. 40-41)

Vasile Turtureanu – un tânăr înalt, frumos, prietenos, cu o ținută impecabilă

În subteran, după accidentul mortal al părintelui Codilă, s-au mai întâmplat și alte accidente, mai puțin tragice. Voi consemna cele ce îmi apar în minte, întâmplate în sectorul 12 vest, de care răspundeam în fața biroului tehnic. […]

Mă aflam, în martie 1951, în abataj la o depărtare de circa un kilometru față de galeria de acces. Filonul avea aici o grosime de numai un metru și jumătate, cu o concentrație slabă. Fusese repartizată o echipă de rulaj având ca perforator pe Vasile Turtureanu din Suceava. Era un tânăr înalt, frumos, prietenos, cu o ținută impecabilă, arestat din 1941.

La apariția mea, Vasilică mă întâmpină voios și-mi spune: ”Domnule Goga, nu am dat drumul la perforator, pentru că roca nu prezintă siguranță”.

L-am rugat să continue asigurarea locului de perforat, prin coptuire, în prezența mea. Îndepărtând pe coechipieri de sub roca nesigură, înarmat cu o rangă de circa 2 metri lungime, Vasilică, urcat pe un bolovan, reîncepe coptuirea. După câteva lovituri, o grămadă de lespezi și bolovani se prăbușesc peste corpul lui care, în câteva secunde, fu complet acoperit și zăcea aproape fără suflare. Ne-am repezit pentru a-l degaja. Era conștient, nu se văita, dar mi-a spus că simte dureri în șira spinării. O lespede mare, rezemată pe rambleu și cu un colț pe bolovanul pe care urcase Vasile, îl scăpase de la moarte.1

Nu l-am mișcat din loc până la venirea doctorului Șercăianu de la postul de prim ajutor al subteranului. Cu ajutorul unei pături, l-am coborât cu greutate prin suitorul îngust, apoi, pe o targă improvizată, pe un vagonet, însoțit de doctorul Șercăianu, a fost dus la puț pentru a fi evacuat la suprafață. L-am întâlnit a doua zi la infirmerie. Era calm. Nu avea fractura coloanei, ci numai un puternic traumatism al ei. Avea dureri de cap pe care le suporta cu stoicismul omului învățat cu suferința. După luni de zile petrecute în infirmerie, durerile de cap nu încetaseră. În cele din urmă a fost trimis la Aiud.

(Nicolae Goga – Triunghiul morții. Amintiri din Baia-Sprie 1950-1952, Ed. Marineasa, Timișoara, 1995, pp. 86-88)


1. Accidentul suferit de Vasile Turtureanu, deși grav, s-a dovedit a fi o extraordinară purtare de grijă a lui Dumnezeu, pentru a-l scăpa de diabolicul experiment Pitești. Explicația o dă chiar pătimitorul, într-un interviu luat în ultimii săi ani de viață: ”Prin anii 1950, la mina de la Baia Sprie, am avut un accident. S-a surpat tavanul deasupra mea. În cădere, două lespezi mari s-au proptit una în alta şi în spaţiul de sub ele mă aflam eu. Aşa am scăpat cu viaţă. A fost o minune, una din multele minuni pe care le-a făcut Dumnezeu cu mine. Dar pietrele mai mici care au căzut au venit peste mine. Am avut coloana fisurată şi câteva coaste rupte.

Şapte luni am stat în ghips. A fost o perioadă grea, cu dureri mari, fără să mă pot mişca. Singur, fără să am cu cine vorbi, doar un deţinut de drept comun acru şi posac îmi aducea mâncarea. Mă hrăneam greu. Nu puteam să duc mâinile la gură. Stăteam întins, luam gamela, o ridicam în dreptul gurii şi, de la distanţă, turnam ce era în lingură în gură. Şapte luni am stat aşa. Numai rugăciunea mi-a fost sprijinul.

Dumnezeu îţi dă o suferinţă ca să te scape de alta. Accidentul de la mină m-a scăpat dereeducarea de la Piteşti. Mă cereau la Piteşti, dar cum eram în ghips nu m-au transferat. Am avut un înger bun care m-a păzit.” (Mărturia lui Vasile Turtureanu dată părintelui Moise în mai 2007 – Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 56-62)

”Suferinţa a fost cea care m-a făcut să-L simt pe Dumnezeu şi să fiu foarte iertător faţă de oameni”

Nu sunt vrednic să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat suferinţa. Pentru mine temniţa a fost cristelniţa de aur în care am primit, în bună parte, botezul dragostei de Dumnezeu şi de neam. Acolo, în acele cumplite încercări, L-am cunoscut pe Dumnezeu şi am simţit intervenţia Lui. Când nu mai era nici o posibilitate umană de a scăpa, El parcă îmi punea mâna pe cap şi mă muta de aici dincolo. Am această mare bucurie: Dumnezeu mi-a ajutat şi nu am făcut nici un compromis.

Am făcut închisoare cu dragoste. La proces, când mi-au dat sentinţa de 25 ani, am zâmbit. Sufletul meu a primit cu bucurie această osândă. «Uite banditul – au spus ei – a primit o condamnare aşa mare şi el zâmbeşte!».

Ştiindu-mă nevinovat juridic, am primit chiar şi cele mai mari încercări cu sentimentul că aceasta e voia lui Dumnezeu. N-am fost niciodată disperat. Mă gândeam că sufăr pentru păcatele mele şi ale neamului meu şi că poate Dumnezeu mi-a rânduit temniţa ca o cale de mântuire.

Am fost arestat în urma unei trădări, pentru activitate în Frăţii. Vreau să subliniez un lucru: niciodată nu am acţionat după raţiune, ci am făcut ce am simţit. Ce am făcut, am făcut că aşa mi-a venit. În timp ce Antonescu dădea ani grei de temniţă pentru un cântec sau o carte legionară, când toţi fugeau sau se ascundeau, eu am luat conducerea Frăţiilor din zona Suceava. De ce? Aşa am simţit. Aşa am înţeles Frăţia de Cruce, ca frăţie până la moarte în jurul crucii, a tuturor celor ce simt în sufletul lor scânteia iubirii de Dumnezeu şi neam.

Printre lucrurile care m-au făcut să merg pe acest drum al jertfei a fost şi un cuvânt al lui Corneliu Zelea Codreanu: «A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fiii săi cei mai buni să accepte de bunăvoie cununa de spini, să ia crucea în spate, să urce Golgota în genunchi şi, cu lacrimi în ochi, să se lase răstigniţi. Legionari, fiţi voi copiii aceştia!». Aceste cuvinte, cu acest final – «legionari, fiţi voi copiii aceştia!» – m-au făcut să spun: «Doamne, învredniceşte-mă să fiu şi eu unul din copiii aceştia!».

Şi, într-adevăr, Domnul mi-a dat suferinţa, mi-a dat de toate, mi-a umplut sufletul de bucurie în momentele grele şi mi-l umple şi acum. Am fost într-adevăr unul din copiii care a mărturisit crezul legionar. Totdeauna, în cele mai grele situaţii, am spus deschis că sunt legionar, oricare ar fi fost urmările.

Nici nu mă gândeam la urmări. În închisoare se făcea o triere, cei ce se lepădau de Mişcare erau de-o parte şi cei ce rămâneau pe poziţie, de cealaltă. Fără să ezit nici un moment, fără să-mi pese de urmări, am trecut lângă cei ce rămâneau legionari.

În închisoare mi-au mai făcut un proces şi m-au condamnat la 20 de ani pentru activitate legionară în temniţă: făceam şedinţe, cântam şi altele. Considerat fanatic, am fost dus la spitalul de nebuni, drogat, pus în lanţuri, izolat – de foame şi de frig nu mai vorbesc – pentru afirmarea directă a legionarismului. Dar n-am făcut nici un compromis.

Nu am nimic de ascuns. Pe aceeaşi poziţie, afirmând deschis că sunt legionar, am rămas şi astăzi. După 1989 au venit să mă cheme la Memorialul durerii. Le-am spus:

– Nu ştiţi că dacă vin, primul lucru pe care îl spun e că sunt legionar? Şi atunci cade totul.

– A, păi nu aşa. Nu aşa, asta nu trebuie spus.

– Atunci nu particip. Eu nu fac din astea, nu umblu cu jumătăţi de măsură.

Prin anii 1950, la mina de la Baia Sprie, am avut un accident. S-a surpat tavanul deasupra mea. În cădere, două lespezi mari s-au proptit una în alta şi în spaţiul de sub ele mă aflam eu. Aşa am scăpat cu viaţă. A fost o minune, una din multele minuni pe care le-a făcut Dumnezeu cu mine. Dar pietrele mai mici care au căzut au venit peste mine. Am avut coloana fisurată şi câteva coaste rupte.

Şapte luni am stat în ghips. A fost o perioadă grea, cu dureri mari, fără să mă pot mişca. Singur, fără să am cu cine vorbi, doar un deţinut de drept comun acru şi posac îmi aducea mâncarea. Mă hrăneam greu. Nu puteam să duc mâinile la gură. Stăteam întins, luam gamela, o ridicam în dreptul gurii şi, de la distanţă, turnam ce era în lingură în gură. Şapte luni am stat aşa. Numai rugăciunea mi-a fost sprijinul.

Dumnezeu îţi dă o suferinţă ca să te scape de alta. Accidentul de la mină m-a scăpat dereeducarea de la Piteşti. Mă cereau la Piteşti, dar cum eram în ghips nu m-au transferat. Am avut un înger bun care m-a păzit.

În închisoare nu am stat degeaba. Totdeauna an fost atent la mine însumi, la îmbunătăţirea mea sufletească. Am căutat să realizez în mine omul nou, care trebuie să fie adevăratul legionar. Acesta nu este altceva decât omul nou în Hristos. Omul nou legionar, aşa cum l-am înţeles eu, se naşte din durere şi renunţări, creşte în strălucire udat de lacrimi de pocăinţă – spovedania şi Sfânta Împărtăşanie – are dragoste sinceră faţă de aproapele şi credinţă nelimitată în biruinţa şi învierea neamului românesc, în lumina sfintei învăţături a blândului Iisus. Legionarul de elită este un erou cu suflet de sfânt. El luptă din credinţă, jertfeşte din dragoste şi primeşte cu seninătate chinurile morţii în nădejdea Învierii.

Toată viaţa am căutat să fiu cât mai sincer cu mine însumi. Mă rugam: «Doamne, ajută-mă să fac voia Ta, ca să fiu vrednic de dragostea Ta!». Mă rugam mult pentru morţi. Mă rugam pentru unul, apoi îmi aminteam de altul, căruia parcă îi auzeam vocea: «roagă-te şi pentru mine!». Mă rugam şi pentru el.

Am fost eliberat după 22 de ani, 2 luni şi 2 săptămâni. Când am ajuns acasă, a fost o tragedie. Mama plângea, mă mângâia, mă săruta şi urla: «Unde e celălalt? Tu ai venit, dar celălalt unde e…?»

Am mai avut un frate care a murit la Piteşti, în reeducare. Se vorbeşte de un tânăr care în preajma Paştelui a fost răstignit şi martirizat pentru că nu a vrut să se lepede şi să blasfemieze. De la unii am aflat că ar fi fost fratele meu.

Pentru mine, Mişcarea Legionară a fost totul. Îmi umplea sufletul pe deplin. Înainte de arestare am hotărât câţiva să facem de gardă la mormântul unui frate de cruce împuşcat pe timpul lui Carol al II-lea. Era vară şi plin de ţânţari. Aşa am fost de cuprins de această Mişcare Legionară, încât în cimitirul plin de ţânţari, cât am stat în poziţie de onor, nu am mişcat. Sunt în poziţie de gardă la mormântul unui legionar, mă muşcă, nu mă muşcă ţânţarii, nu mişc!

Primeam cotizaţiile de la ceilalţi fraţi de cruce. Mătuşa mea m-a rugat odată să-i schimb din mărunţişul acela nişte bani. Mi se spusese că sunt banii Legiunii, nu ai mei, şi că nu pot să mă ating de ei. «Mătuşă – i-am spus – nu sunt banii mei. Nu mă ating de ei. Îndoiţi, rupţi, cum or fi, aşa i-am primit, aşa îi dau mai departe». S-a mirat şi mătuşa de corectitudinea mea fanatică. (…)

Eu a trebuit să ajung singur la nişte concluzii. Eram aspru faţă de greşelile altora, cât am fost liber şi în primii ani de închisoare. Suferinţa a fost cea care m-a făcut să-L simt pe Dumnezeu şi să fiu foarte iertător faţă de oameni. Atunci eram intransigent. Am stat mai mult izolat. Nu aveam înţelegere faţă de cei din grupul lui Trifan. Până la urmă am ajuns să le dau dreptate. Acum chiar îmi sunt modele. Cea mai mare bucurie am avut-o când, în genunchi, am plâns pentru păcatele mele. Am înţeles că cea mai mare satisfacţie pe care poate să o aibă un creştin e atunci când poate să verse o lacrimă. Ei au descoperit această cale cu un ceas mai degrabă decât alţii. Atunci era o atitudine ostilă lor, dar apoi mulţi au ajuns la gândirea lor.

Ajuns în pragul morţii, îi cer lui Dumnezeu în rugăciune: Dă-mi, Doamne, lacrima dorului de rai! Lasă-mi, Doamne, bucuria lacrimilor vărsate pentru iertarea păcatelor! Păstrează-mi, Doamne, mereu aprinsă candela iubirii şi iertării pentru toţi! Amin.

(Mărturia lui Vasile Turtureanu dată părintelui Moise în mai 2007 – Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 56-62)

Vasile Turtureanu – un tânăr de o bunătate rară și cu un comportament fără reproș

În timpul când se afla la izolare1, Vasile Turtureanu a fost ținutuit la pat de dureri abdominale violente. Făcuse o criză de apendicită. A doua zi a ieșit la raport:

– Domnule director, așa cum poate ați fost informat, eu sunt bolnav graf de o inflamație acută a apendicelui. Vă rog să mă trimiteți la un spital penitenciar să fiu operat.

– Turtureanu! Totul este simplu! Accepți reeducarea? Te operăm! N-o accepți? Nu te operăm!

– N-o accept, domnule director!

– N-o accepți? Cimitirul este dincolo de zidul închisorii!

Calea tratamentului i-a fost definitiv închisă. În continuare el s-a îngrijit singur cum a putut: comprese zilnice cu apă rece și rugăciuni insistente către Puterea Cerească.

Ovidiu Airinei îl descrie astfel: Vasile Turtureanu era un tânăr bucovinean înalt ca un brad, de o bunătate rară și cu un comportament fără reproș. El servea tuturor ca exemplu de demnitate. Încrezător în puterea miraculoasă a rugăciunii, el a supraviețuit atât crizei de apendicită, cât și viitorului sumbru ce-i fusese predestinat de temniceri.

Credința, spunea el, este voința omului de a spera, un dar care lui Vasile Turtureanu nu-i lipsea.

(Victor Roșca – Experimentul Târgșor. Începutul represiunii comuniste, Editura Curtea Veche, București, 2011, p. 33)


1. Acțiunea se petrece la închisoarea Târgșor, destinată elevilor.

Un om dârz

Sunt doi tineri cu o atitudine deosebit de dârză și bătăioasă: Valeriu Turtureanu și Traian Anderca. Cei doi tineri fac parte din categoria lui Ghiță Brahonschi: mereu în luptă deschisă cu temnicerii. Au suferit și ei prigoane prelungite din această cauză, dar au un calm și un curaj, în continuare, neschimbate. Cunoscandu-i pe cei doi, încă mai am presentimentul că vom fi duși, noi, cei patru, la Zarca. În acest caz, ce formație ideală de celulă am fi la Zarca!

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

O figură legendară

De asemenea, merită evocată figura – devenită legendă a Aiudului – studentului Valeriu Turtureanu, pe care colonelul Crăciun l-a izolat, pentru atitudinea sa demnă și dârză, pe un ger năprasnic, într-o celulă special amenajată în acest scop, cu intenția vădită de a-l extermina. Și dacă totuși a supraviețuit, aceasta s-a datorat numai unui adevarat miracol.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, Editura Christiana, București, 2009, p. 155)

via Fericiti cei Prigoniti

IPS Ioan: „Dumnezeu dorește să vă încredințeze și vouă nașterea și creșterea unor copii sfinți”

În Pastorala de Crăciun, IPS Ioan, Mitropolitul Banatului, vorbește despre sfințenia Maicii Domnului, care L-a născut, L-a crescut și ocrotit pe Pruncul Iisus Hristos, îndemnând tinerele creștine să se pregătească pentru a naște și crește copii sfinți:

„O, ce mare taină! Dumnezeu i-a încredințat Sfintei Fecioare Maria să-L crească aici și să-L ocrotească pe Pruncul Iisus, pe Fiul Său Întrupat, Om adevărat și Dumnezeu adevărat. Este cutremurător și fascinant să vezi cum Dumnezeu Tatăl Își încredin­țează Fiul unei Fecioare, iar nu unui înger. Cât de tânără era Fecioara față de un înger! Însă, acolo unde Dumnezeu revarsă har, se biruie rânduiala firii. Iată lucrarea lui Dumnezeu săvârșită printr-o Fecioară, cea mai aleasă dintre fecioare, care va deveni mai cin­-s­tită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii.

Iubite tinere fecioare ale nea­mului nostru românesc, Dumnezeu dorește să vă încredințeze și vouă nașterea și creșterea unor copii sfinți. Sunteți pregătite, iubite fecioare românce, să purtați pe ale voastre brațe fiii sfinți ai neamului nostru românesc, sfinți români? Priviți la istoria neamului nostru, câte mame au crescut pe ale lor brațe sfinți, martiri, eroi, bărbați făuritori de neam și țară! Nu pe altcineva așteaptă Dumnezeu să-i încredințeze naș­te­rea și creșterea pruncilor, ci pe voi.

Întindeți azi ale voastre binecuvântate brațe spre Cer și veți primi dar și har să vă învredniciți să fiți mame de sfinți români.”

Textul integral:

„Iubiți frați și surori în Domnul,

Purtați fiind pe aripile colindelor noastre românești, am ajuns azi la Betleem. Și acolo, într-o peșteră, Îl vedem stând pe tron pe Fiul lui Dumnezeu. Ieslea a fost cel mai strălucitor tron de pe pământ, pe care a șezut Fiul lui Dumnezeu. Hristos a venit aici, pe pământ, să-Și ia înapoi Împă­răția pe care Satan încerca de mii de ani să o stăpânească.

Oare în univers nu mai erau atâtea planete cu stânci aspre, așa cum, în mare parte, era Țara lui Israel?! De ce pământul?! Pentru că aici era comoara lui Dumnezeu: omul.

Hristos a venit să-l caute pe om până în adâncul pământului, dar Îl vom vedea pe Fiul lui Dumnezeu coborând și până în adâncul iadului să-l ridice pe Adam.

Ce comoară scumpă este omul! Tatăl îl răscumpără pe om prin Jertfa Fiului Său: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Înlăcrimatul Dumnezeu Își trimite Fiul în univers să-I găsească neprețuita comoară pierdută. Și unde o caută Fiul lui Dumnezeu?! Într-o peșteră, în întuneric. Acolo l-a găsit pe om. Așa cum vântul nu are tihnă, tot așa nici omul nu va avea tihnă până nu se întoarce la Dumnezeu.

Aici, în Peștera din Betleem, s-au întâlnit: Cerul cu pământul, Fiul lui Dumnezeu cu omul, comoara lui Dumnezeu. Îngerii coboară și ei din înaltul cerului să se bucure că Fiul lui Dumnezeu a găsit drahma cea pierdută (cf. Luca 15, 8-10). Îngerii s-au bucurat împreună cu păstorii că Lumina le-a răsărit oamenilor aici, în adâncul pământului, în adâncul căderii omului.

Care era oare starea sufletească a Fecioarei Maria și a Dreptului Iosif în acel moment astral din istoria mântuirii noastre? Doi pământeni care nu au avut loc printre oameni, ci i-a primit o peșteră rece. Bucurie, uimire și tristețe, aceste stări o vor însoți pe Fecioara Maria cât va trăi pe pământ, fiind alături de Hristos în Egipt, pe Golgota, dar și pe Eleonul bucuriei, la Înălțarea Lui la Cer.

Faptul că a trebuit să fugă în Egipt cu Pruncul arată că Iisus Hristos n-a venit să caute doar un popor, cel al lui Israel, ci toate neamurile. Prin Întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu devine Comoara noastră, Comoara Cea de Sus, pe care o căutăm azi noi, cei ce credem în Preasfânta Treime Dumnezeu. Prin Botez devenim căutătorii Celui de Sus, adică ai lui Hristos. Fericit va fi omul care, în această viață pământească, va afla Comoara Cea de Sus.

Te întreb, iubite frate: Ai început să-L cauți pe Hristos? L-ai găsit pe Hristos? Vei zice: Dar unde să-L caut? Pe calea Crucii, a sfințeniei, pe cărarea Bisericii, iar nu pe calea desfătării și a păcatului. Hristos este printre cei răniți de păcate, printre cei aflați în suferință, printre cei flămânzi, printre cei care acum, în plină iarnă, n-au nici un adăpost. Căci viața nu poate fi mințită.

Iubiți credincioși,

Prin harul Duhului Sfânt marele Profet Isaia ne-a lăsat această mărturie despre Cel Ce va veni să ne caute astăzi: „Un Prunc S-a născut nouă, un Fiu S-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5).

O, alesule al lui Dumnezeu Profet Isaia, ție ți-a descoperit Dumnezeu aceste cuvinte cu aproape opt sute de ani înainte de momentul binecuvântat din istoria mântuirii neamului omenesc! Prin harul Duhului Sfânt ai ajuns la Betleem înaintea noastră și te-ai bucurat în Duhul de vederea Pruncului, a Domnului păcii, Părinte al veacului ce va să fie.

Câtă bucurie a fost în sufletul Profetului când a văzut de Sus plinirea cuvintelor vestite de el prin harul Duhului Sfânt! Și pe noi ne mângâie Dumnezeu la fiecare Sfântă Liturghie, când Îl vedem pe Fiul Său, Hristos, în stare de jertfă pentru noi. Fiul lui Dumnezeu ne caută și azi, iar apoi ne hrănește cu Pâinea Vieții, cu Însuși Trupul și cu Însuși Sângele Său. Iată cu ce ne hrănește Dumnezeu pe noi, cei răniți de păcate, pentru a ne putea ridica și a continua drumul spre Cer, spre Împărăția Tatălui! Să facem și noi o cărare printre stele și să ajungem la Dumnezeu.

Azi este „la plinirea vremii” (cf. Gal. 4, 4), dar și împlinirea cuvintelor rostite prin harul Duhului Sfânt de către Profetul Isaia. Această zi a așteptat-o Profetul Isaia și a așteptat-o Adam. O așteptăm și noi în fiecare an, să-L întâlnim pe Hristos Prunc și să ne închinăm Lui în Peștera din Betleem. Au venit de Sus îngerii cu o cântare sfântă: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-voire” (Luca 2, 14). Au venit păstorii, dar au venit și magii conduși de stea, din Orient, și astfel s-au împlinit cuvintele psalmistului: „Își vor aduce aminte și se vor întoarce la Domnul toate marginile pământului” (Ps. 21, 31). Magii s-au întors în țara lor, unde au dus Vestea cea bună de la plinirea vremii și a revărsării darului de Sus pe pământ. Iată și magii, de departe venind, au găsit Comoara Cea de Sus într-o peșteră din Betleem.

Azi, și noi, prin credință și prin Sfânta Liturghie, am ajuns la Betleem. Și suntem convinși că „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” (Troparul Maicii Domnului, glasul al IV-lea), taina cea ascunsă din veacuri și din nea­muri (cf. Col. 1, 26) ni se descoperă odată cu Nașterea Pruncului Iisus. În Peșteră, care acum devine palat pentru Împăratul Hristos, ne primesc și pe noi Maica Domnului și Dreptul Iosif, ca odinioară pe îngeri, pe blânzii păstori și pe magii înțelepți. Fecioara Maria ne arată Comoara Cea de Sus, pe care i-a încredințat-o Dumnezeu Tatăl.

O, ce mare taină! Dumnezeu i-a încredințat Sfintei Fecioare Maria să-L crească aici și să-L ocrotească pe Pruncul Iisus, pe Fiul Său Întrupat, Om adevărat și Dumnezeu adevărat. Este cutremurător și fascinant să vezi cum Dumnezeu Tatăl Își încredin­țează Fiul unei Fecioare, iar nu unui înger. Cât de tânără era Fecioara față de un înger! Însă, acolo unde Dumnezeu revarsă har, se biruie rânduiala firii. Iată lucrarea lui Dumnezeu săvârșită printr-o Fecioară, cea mai aleasă dintre fecioare, care va deveni mai cin­-s­tită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii.

Iubite tinere fecioare ale nea­mului nostru românesc, Dumnezeu dorește să vă încredințeze și vouă nașterea și creșterea unor copii sfinți. Sunteți pregătite, iubite fecioare românce, să purtați pe ale voastre brațe fiii sfinți ai neamului nostru românesc, sfinți români? Priviți la istoria neamului nostru, câte mame au crescut pe ale lor brațe sfinți, martiri, eroi, bărbați făuritori de neam și țară! Nu pe altcineva așteaptă Dumnezeu să-i încredințeze naș­te­rea și creșterea pruncilor, ci pe voi.

Întindeți azi ale voastre binecuvântate brațe spre Cer și veți primi dar și har să vă învredniciți să fiți mame de sfinți români.

Drept-măritori creștini,
Vechiul Testament ne redă profeții despre venirea lui Mesia, dar și marea așteptare a omului pentru a fi izbăvit din latura și din umbra morții (cf. Isaia 9, 1). Nădejdea venirii lui Mesia o vedem dată de Dumnezeu chiar la început, în Cartea Facerii: „Duș­mă­nie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; Acesta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Fac. 3, 15). Omul a nădăjduit că va veni timpul când se va împăca pe veșnicie cu Dumnezeu și Cineva îi va restaura pe Adam și pe fiii lui. Profetul Ieremia ne spune: „Adu-Ți aminte, Doamne, și nu strica legământul Tău cu noi” (Ieremia 14, 21).

Evanghelia este icoana tuturor adevărurilor, este o mărturie deplină a acestei așteptări mereu vii, iar Sfântul Apostol Pavel le spune evreilor că Vechiul Testament este umbra bunurilor viitoare (Evrei 10, 1).
Iată cum i-a pregătit Dumnezeu pe oameni pentru venirea în lume a Fiului Său: printr-o pre­zență personală, prin Întruparea și Nașterea din Fecioara Maria.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Timotei, spune: „Mare este taina dreptei credințe. Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Timotei 3, 16).
Mântuirea noastră a fost să­vâr­șită de Fiul lui Dumnezeu Întrupat, de Dumnezeu-Omul. Prin Întrupare Fiul lui Dumnezeu face deosebirea între ce este pieritor și ce este nemuritor, chemând sufletele noastre la desăvârșire (cf. Matei 5, 48) și ne cere, așa cum spune Apostolul Pavel, să ne îmbrăcăm în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea și sfințenia adevărului (cf. Efeseni 4, 24). Biserica noastră strămoșească este stâlpul și temelia adevărului (cf. I Timotei 3, 15). În sânul Bisericii, în Casa lui Dumnezeu, se cuvine să se nască și să crească fiii neamului nostru românesc.

Sfântul Simeon Noul Teolog învață că fiecare dintre noi, creștinii, naștem pe Hristos prin credință, însă duhovnicește. Prin Botez și apoi prin Pocăință și prin Împărtășanie El stră­lucește în inimile noastre, iar noi păstrăm Comoara Aceasta, pe Hristos, în vase de lut (cf. II Corinteni 4, 6-7), adică în firea noastră pământească. Luând firea noastră pământească Iisus Hristos ne-a împăcat cu Dumnezeu Tatăl.

Sfântul Apostol Pavel spune despre Hristos: „El este pacea noastră, El care a făcut din cele două una, surpând peretele cel din mijloc al despărțirii, desfiin­țând vrăjmășia în Trupul Său (…), ca întru Sine pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea” (Efeseni 2, 14-15).
Pentru revărsarea iubirii lui Dumnezeu în firea noastră S-a întrupat Mântuitorul și, precum Dumnezeu una este (cf. Ioan 17, 21-22), toți să fim una, să ne uneas­că pe toți: unitate în sânul familiei, unitate și frățietate între fiii aceluiași popor. Și astfel să te dăruiești tuturor, așa cum se dăruiește soarele, cum se dăruiesc florile.

Iubiții mei fii duhovnicești,

Fără sfințenia desăvârșită a Sfintei Fecioare Maria nu ar fi fost posibilă Întruparea Fiului lui Dumnezeu și nici îndumnezeirea noastră. De aceea trebuie să o cinstim pe Maica Domnului, cea care a fost fecioară înainte de naștere, fecioară în timpul nașterii și fecioară după naștere. Fecioara Maria a acceptat logodirea cu Bătrânul și Dreptul Iosif, așa cum se logodesc florile cu razele soarelui.

Iubiți frați români,

Am sărbătorit anul acesta Reîntregirea neamului nostru românesc jertfit multe secole pe altarul istoriei. Unitatea este de la Dumnezeu și, pe cât de plăcută Îi este lui Dumnezeu, pe atât de folositoare ne este nouă ca popor creștin: „Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună (…); că unde este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac” (Ps. 132, 1-3). Dezbinarea este de la diavol, urgisită de Dumnezeu și mult păgubitoare socie­tății noastre românești.

Iubiților, să punem început bun vieții noastre, așa cum ne învață Hristos în Evanghelia Sa, să rămânem neclintiți, tari în credință, milostivi, iubitori de semenii noștri care sunt în grele încercări în viața aceasta.
Să audă Dumnezeu glasul rugăciunii noastre și să se audă și în Cer și în lume că România nu-i o țară mută.

Vă urez ca Sfintele Sărbători în care am intrat să vă aducă liniște, sănătate, mulțumire sufletească, mult spor întru toate faptele cele bune.
Hristos Se naște, slăviți-L!Hristos din ceruri, întâmpinați-L!Hristos pe pământ, înălțați-vă!

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor,

† Ioan Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului

Sursa: Mitropolia Banatului

Martiriul Sfântului Ștefan: ADEVĂRUL ESTE MEREU UCIS CU PIETRE…

Meditație ”Cuvântul ortodox”:
ADEVĂRUL ESTE MEREU UCIS CU PIETRE ÎN LUMEA CARE S-A PREDAT ”TATĂLUI MINCIUNII”

sfantul_apostol_intaiul_mucenic_si_arhidiacon_stefan_30

Şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea.
Atunci au pus pe nişte bărbaţi să zică: L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu.
Şi au întărâtat poporul şi pe bătrâni şi pe cărturari şi, năvălind asupră-i, l-au răpit şi l-au dus în sinedriu.
Şi au pus martori mincinoşi, care ziceau: Acest om nu încetează a vorbi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii… (F. Ap., 6, 10-14)

Sfantul Arhidiacon Stefan a fost ucis cu pietre pentru ca SPUNEA ADEVARUL.Intaiul mucenic, desi condamnat de facto, inainte de orice judecata, a fost ocarat, calomniat, agresat, supus unei mascarade judiciare pentru pastrarea aparentelor “legale”, lasat  o vreme sa vorbeasca in apararea sa, si, pana la urma, executat rapid, lapidat, pentru ca… “nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea”. Adevarul ii prea ardea, lumina ii prea orbea, sfintenia le prea descoperea goliciunea murdara.

Cu cat marturisea mai intens si cu cat era mai prigonit, cu atat mai mult chipul sau devenea mai transfigurat, ingeresc. Si cu cat era mai vadita tuturor lumina si puterea dumnezeiesti care il insuflau, cu atat inversunarea satanica a celorlalti atingea cotele paroxistice ale iadului intrupat:

Iar ei, auzind acestea, fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui.

Scrasnirea dintilor si turbarea de furie atunci cand priveau acea “fata de inger”carea vedea “cerurile deschise” si cand auzeau cuvintele “pline de Duhul” nu faceau decat sa vadeasca pana la capat pervertirea demonica desavarsita. Minciuna bine ascunsa este terorizata de marturia senina a Adevarului, murdaria morala turbeaza in fata Curatiei, ticalosia este arsa de mireasma Sfinteniei, intunericul urii nu suporta Lumina.Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească.

farisei

Stefan spunea adevaruri grele, neconvenabile iudeilor orbiti de trufie, impietriti in cultul literei fara Duh si invechiti in minciuna si in rautatea care roade pe dinauntru ca viermele neadormit, provocand ”eruptii” violente in afara. Mai mult, la sfarsit, a fost chemat de Duhul Sfant sa aduca mustrare dureroasa celor care isi facusera un mod de viata din grosolana fatarnicie, din rea-credinta urat-mirositoare si din ura ucigasa. Iar toate acestea sub paravanul slujirii si respectarii cu strictete a unei Legi, ca reprezentanti sau oficiali ai unui “sistem” care le dadea putere, care ii legitima ca autoritati sacrosancte, intangibile, ca veritabili “dumnezei pe pamant”.Asa cum se intampla si astazi, in cazul altor puternici ai vremii, care slujesc noilor religii – agendele ideologice ale noilor Puteri globale – ei insisi pretinandu-se niste “apostoli” ai Dreptatii si Legalitatii, ai Corectitudinii (politice sau procedurale) si ai Drepturilor (impersonale), in numele carora, fara niciun scrupul, nenorocesc familii, frang destine si omoara oameni. Ca si atunci, si acum, in aplauzele frenetice ale multimilor “intaratate”, dornice de “spectacol” sangeros si satisfacute ca se pot afla “de partea buna a istoriei”, de partea celor tari si de temut…

In cazul iudeilor din Sinedriu care il insfacasera cu forta pe tanarul arhidiacon spre a-l aduce la un simulacru de judecata, bazata – cum se poarta si astazi – pe denunturi mincinoase, ceea ce facea ca ticalosia lor sa fie din cale afara de scandaloas si de abominabila era faptul ca era savarsita in numele lui Dumnezeu! Mai mult, ucigasii nemilosi ai Sfantului Stefan se inscriau deja intr-o traditie a crimei si a sacrilegiului, care nu te putea lasa tacut si indiferent, mai cu seama daca era vorba despre un “bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt”, precum intaiul dintre cei 7 diaconi:

“Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduială de la îngeri şi n-aţi păzit-o!”

Da, adevarul Duhului a fost si va fi mereu ucis cu pietre, iar gurile lui au fost si vor fi mereu astupate cu furie crancena, devastatoare, nemiloasa. Pentru ca adevarul a fost si a ramas incomod, deranjant pentru lumea care se scalda in minciuna si ipocrizie, pentru toti aceia care fug cu disperare de constiinta lor, a carei voce o aud proiectata in afara si amplificata, in glasurile marturisitorilor. De aceea, oricine doreste sa se mantuiasca, ramanand in Adevar, este dator sa se pregateasca sa intampine aceeasi prigoana si sa patimeasca in acelasi chip, mai mult ca oricand in aceste vremuri ale “minciunii universale“, organizate, ideologizate si sistematizate pana aproape de perfectiune prin toate mijloacele posibile de manipulare in masa (a se citi: de reeducare). Fiindca Adevarul nu poate fi decat scuipat, hulit, biciuit si rastignit atunci cand lumea ajunge sa se dea complet in stapanirea Tatalui Minciunii.

137338_lapidarea-omorarea-pietre

PĂRINTELE IOANICHIE BĂLAN despre TAINA DUHOVNICEASCĂ A NAȘTERII PRUNCULUI IISUS ÎN NOI și CATASTROFA AVORTURILOR: “Ori supraviețuim urmând lui Hristos, ori suntem niște Irozi blestemați care ucidem și sufletele noastre, și pruncii cei nevinovați”

Predica Părintelui Ioanichie Bălan (1996) despre uciderea pruncilor la sărbătoarea Soborului Maicii Domnului (a doua zi de Crăciun):

mladency2

“Precuviosi parinti, iubiti credinciosi, asa cum stiti, marile sarbatori ale crestinatatii se fac in familie, adica in intimitate, fara trambite, fara alarma, fara reclame, asa cum se cuvine sa vorbesti cu Dumnezeu. Praznicul acesta mare al Nasterii Domnului a facut o istorie noua a lumii, sau a rupt istoria lumii in doua: de la crearea lumii pana la Hristos, pana la intrupare, si de la intrupare pana la Judecata de Apoi. Asadar, acest mare praznic pe care il asteptam un an de zile este praznicul duhovnicesc prin care lumea se creeaza din nou, este o noua creare a lumii prin intruparea lui Hristos. O lume fara Hristos, pana la nasterea Domnului, si o lume cu Hristos, bineinteles, la cei care doresc si cred in el pana la sfarsitul lumii si la judecata cea de apoi.

Si iata cum a randuit Dumnezeu ca tara Romaneasca, de aproape doua mii de ani, este credincioasa intruparii si invierii lui Hristos. Este tara care L-a intrupat si L-a nascut in inima ei pe Hristos inca din primul secol – un dar al Lui Dumnezeu -, si-l pastreaza cu buna credinta, iata, de doua mii de ani. Si ce vreti mai mult si mai frumos decat un praznic ca acesta al Nasterii Domnul care e plin de cantare, de bucurie, de colinde, de speranta?! Fiindca Domnul a venit la noi – Taina este mult prea mare sa o putem intelege-, de ce a venit la noi in chip de Prunc? Putea sa vina in chip de Arhanghel, putea sa vina pe norii slavei, dar aceasta a lasat-o pentru Judecata cea de Apoi. A venit in chipul celui mai nevinovat suflet: pruncul. Zidirea cea mai ingereasca de pe pamant ramane in continuare pruncul, chiar daca noi nu-i dorim, si-i mai dam vrajmasului, sau, uneori, si de cele mai multe ori, mamele noastre, surorile noastre, nu vor sa-i nascaA luat chipul celui mai nevinovat inger pamantesc care este pruncul, de aceea s-a intrupat ca Prunc. Si apoi s-a intrupat ca Prunc si ca sa sfinteasca pantecele femeilor si ale fecioarelor; cele care nasc trupeste prunci, mamele cele casatorite, si cele care nasc, prin feciorie, pe Hristos in duhul. Caci ce sunt fecioarele de la manastiri sau cele chiar din lume – si nu putine, multe de tot -, care traiesc viata ingereasca ca la manastire? Si cat sunt mame duhovnicesti care nasc pe Hristos prin Duhul Sfant si Il poarta in inimile lor si Il transmit prin cuvant sau prin chipul lor senin tuturor celor din jur, si mangaie lumea, si alina sufletele, si izgonesc diavolii, fara sa isi dea seama?!

Asadar, Hristos s-a nascut la plinirea vremii. Mai mult a trecut de la crearea lumii pana la intruparea Domnul decat va mai fi de la intrupare pana la sfarsitul vecurilor. Si cand s-a plinit plinirea vremii, ei bine, am mai spus ca Domnul a ales calea aceasta care e cel mai greu de inteles, dar si cea mai inalta posibila. Ca daca venea ca inger, daca venea ca ingerul lui Dumnezeu pe norii cerului, lumea murea de frica, dar a venit in chipul cel mai smerit, si din Fecioara, care este cel mai curat vas dupa prunci pe pamant. Si Fecioara Maria este vasul acela, sau fereastra prin care a intrat Hristos in istoria lumii. Si fericite sunt acele tinere, si fecioare, si mamele cele cuminti, care isi fac datoria lor cu sfintenie si incearca pe toate caile sa imite pe Maica Domnului. Iar pruncul, care da cea mai mare speranta lumii, pruncii, copiii nevinovati ce se nasc, sunt singura speranta a innoirii si a mantuirii neamului omenesc. Caci, asa cum ati vazut in Evanghelia de astazi, Irod a ucis paisprezece mii de prunci de la doi ani si mai jos– printre care credea ca este si pruncul Iisus Hristos -, de frica sa nu cumva acest imparat al cerului sa ii ia coroana, mandria. Si lucrarea satanei s-a savarsit prin el.

13_14000____1_20111015_1017172132

Deci, ne intrebam: de ce la nasterea Domnul a fost nevoie de martiri? Hai sa spunem la Invierea Domnului, hai sa spunem dupa aceea, de-a lungul istoriei crestinatatii, a fost, si inca este nevoie, de sange de martir. Dar de ce si la nasterea Domnului? Taina este mult prea mare, si Dumnezeu asa a randuit, ca la pruncul Iisus Hristos, si in numele Lui, sa se taie, sa se martirizeze, sa se ucida paisprezece mii de prunci. El a scapat pentru ca sa ne scape pe noi de diavol si de lume, de patimile diavolilor, dar pruncii s-au dus martiri. Sunt primii martiri ai lui Dumnezeu care stau inaintea Tronului Preasfintei Treimi, sunt prunci nevinovati, taiati de mania si rautatea, si furia satanica, a unui imparat evreu numit Irod cel Mare. Insa, ganditi-va la prunci: Hristos a venit ca Prunc, si pruncii cei de o varsta cu El si-au dat viata.Ni-i ucidem noi, ii dam in mana lui Irod, darTu, Pruncule Iisus Hristos, salvatorul lumii, ramai ca Dumnezeu si Om peste lume, si mantuieste lumea! Cam asa ar putea sa spuna pruncutii aceia care s-au dus la cer.

Vedeti ca nimic nu se face in lume fara jertfa? Toate sunt mari: slujbele… Ce-i mai frumos ca o Liturghie, mai ales la manastire, in singuratate, in tacere, in rugaciuni si lacrimi smerite, adanci, din interior, in cantari asa de frumoase pe care numai manastirile le mai pastreaza si in aceasta unitate de rugaciune: calugari, mireni, copii, batrani, toti formeaza una, sunt Trupul lui Hristos -; ce-i mai frumos ca aceasta? Dar nu uitati, nici noi, calugarii, sa nu uitam, ca pe langa toate acestea ne trebuie si jertfa. Ca daca a fost nevoie de jertfa la Nasterea Domnul, care este praznic de bucurie – vine Hristos ca Prunc in lume, si a fost nevoie de sange, si de jertfa, si de martiri -, cu cat mai mult va fi nevoie de jertfa, ca sa ne facem din rai buni. Fara jertfa nu facem nimic! Vorbesti, faci filozofie, canti sau plangi, dar nu te schimbi. Schimbarea din interior, ca si schimbarea intr-o tara, nu vine din afara, vine din interior, si vine cu jertfa, dar cu jertfa in numele lui Hristos, nu cu jertfa fara de Hristos! Orice jertfa care nu e in numele lui Hristos, putem sa o numim o jertfa nationala, daca nu mai degraba o jertfa pagana. E pacat sa iti dai viata pentru o idee care nu are fond crestin. Mai bine mai traiesti, iti plangi pacatele, spovedeste-te, impartaseste-te si mori macar crestineste. Ca sa mori pentru o idee – care cine stie, e mai mult lumeasca decat crestina -, atuncea n-ai nici o plata, este un fel de sinucidere. Pe cand jertfa pentru Hristos, jertfa pentru credinta, jertfa pentru viata si traire sfanta in Hristos este jertfa mantuitoare. Si, aici sa va ganditi fiecare dintre fratiile voastre.

6887711922_19d97768b5

A nascut Fecioara Maria Prunc, pe Hristos Domnul. Taina este mare, am mai spus-o. Sa nu cumva sa iscoditi careva, numai sectele iscodesc: “dar de ce scrie aici asa? Dar de ce Matei a zis asa? Dar de ce Luca asa?“. Dar de ce nu spun: “dar de ce sunt cel mai pacatos om? Dar de ce, Doamne nu ma arzi foc din cer, ca sunt cel mai pacatos?. Daca nu alergi la smerenie e[sti prada] demonul mandriei. Toate sectele sunt rodul mandriei, direct, si al satanei indirect. Ca daca accepta mandria, si iscodirea: “de ce si pentru ce?“. Sunt o mie si una de intrebari, asa cum vedeti, iar crestinul cuminte nu mai intreaba; el se roaga. El simte cu duhul ca-i Dumnezeu in inima lui, el simte ca-n timpul Liturghiei vorbeste cu Hristos. De aceea, ortodocsii, crestinii nostri, din traditie nu vorbesc mult, traiesc mult. Nu spun multe, dar au lacrimi la rugaciuni, si asta-i puterea noastra. Credinta noastra-i vie in Hristos, ca Hristos se naste in noi nu numai prin Fecioara Maria, ci se naste si duhovniceste prin rugaciune.Si aceasta nastere duhovniceasca sa o urmarim noi in viata, ca Hristos sa se nasca in inimile noastresa-L simtim cu noi, si in noi, si sa nu-L dam afara prin pacatele cele urate, si sa ramana Hristos ca Prunc, si sa creasca in noi si cu noi, sa ne creasca si pe noi, duhovniceste, de la o treapta la alta, pana la masura varstei desavarsiteAsta e taina duhovniceasca a Craciunului, a Nasterii Domnului. Nu numai tragem clopotele, facem o slujba si cantam bine, mancam, mai radem, glumim, ne mai uitam la acele instrumente moderne sa vedem ce se mai intampla in aceasta lume, si a trecut Craciunul. Si a trecut o luna, o zi, un an din viata noastra…

Sa traim Craciunul sau Nasterea Domnului din interior, duhovniceste, sau mistic, prin rugaciune, prin prezenta la biserica, prin Sfanta Liturghie, prin Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie, prin impacare! Craciunul, sau Nasterea Domnul, inseamna si impacare. La orice sarbatoare ai nevoie sa fii impacat cu tine si cu toata lumea, dar mai ales la marile sarbatori. Sa nu fie umbra de indoiala, sau de rautate, sau de pacat, in inimile noastre! Macar atunci cand vin marile praznice sa ne smerim, si sa ne iertam, si sa ne impacam, si sa ne sarutam in Hristos, si sa traim in aceasta bucurie! Fara cuvinte. Bucuriile crestinilor ortodocsi nu se spun prin cuvinte, se spun prin lacrimi – ca sunt si lacrimi de bucurie, nu numai de tristete. Si-s mai puternice lacrimile de bucurie care au intrat in sufletul omului, cum spun Sfintii Parinti, decat lacrimile de tristete: ca s-a intamplat nu stiu ce, mi-a murit o vaca sau altceva, sau mi-a zis cineva cevaIn aceasta bucurie sa ramanem noi, ca frati ortodocsi romani, in bucuria intalnirii cu Hristos, in bucuria ca Hristos s-a nascut pentru noi. Si o simtim ca ramane in inima noastra cand ne rugam, cand facem milostenie, cand iertam, cand suntem la biserica si primim Preacuratele Taine.

Traiti liturgic ca sa intelegeti taina Craciunului, taina Nasterii, taina Invierii lumii, taina Invierii lui Hristos, taina invierii si manturii noastre. Altfel, cum v-am spus, sarbatorile sunt niste amintiri istorice care vin, si se duc, si altele vin, si tot asa pana cand plecam si noi. Dar unde plecam? Cu cine pleci? Ai primit in inima ta pe pruncul Iisus Hristos? Il simti tu pe Iisus, Pruncul in inima ta, frate si soro?

76220-6a

Sau tu mama, oricare ai fi, cu nume sau fara nume, ai nascut prunci firesti sau duhovnicesti sau nu, sau pe o parte i-ai nascut si pe altii i-ai ucis? Judecati, ganditi! Toate mamele care ucid prunci sunt fiicele lui Irod, care a ucis paisprezece mii de prunci. Si cate din mamele noastre nu ucid… paisprezece prunci, patru, sapte, zece,… Am gasit una la spovedanie pana la patruzeci si trei. Eu n-am stiut, ca-s si eu de mic, la manastire, n-am stiut ce se intampla in lumea asta. O crestina a spus undeva – candva, eram la alta manastire -, si zice: “Parinte” – mai intrebi omul: “cati prunci ai nascut si cati ai omorat?” – “Parinte, patruzeci si trei de avorturi am“. Ramane ca Domnul sa judece, dar cele care ucid, si cei care zic: “du-te femeie si-l omoara“, sunt fiii lui Irod, nicidecum ai lui Hristos! Sa ma iertati!

Am ajuns cu natalitatea la marginea prapastiei, catam orice si umblam dupa acele agonisiri, si masini, si de toate, dar nu putem naste un inger in plus in casa noastra. De aceea ingerii pleaca din casele celora unde unul se naste si sapte ii duci la doctor. Nu stau ingerii! Si daca nu stau nici ingerii, cum ar sta Hristos acolo? Deci ori in feciorie, ori nasteti copii! Asta e viitorul Romaniei si al lumii de azi incolo. Nu-i nevoie sa mai spunem in plide, o spunem direct: ori supravietuim urmand lui Hristos, ori suntem niste Irozi blestemati si ne ucidem sufletele noastre si pruncii cei nevinovati.

lament-of-rachel

Nu-i momentul la Craciun sa facem aceasta, dar trebuie sa o spunem, ca acuma Irod a ucis pe pruncutii aceia nevinovati, si au plans […] atatea mame. Jalea era atata de mare, spune proorocul Ieremia, inacat nu le putea nimeni mangaia. Toata tara era in lacrimi. Iar minunea lui Dumnezeu, si tainele Lui pe care noi nu le intelegem: Hristos s-a nascut in pestera, i-au venit pastorii, taranii, oamenii de jos sa se inchine, nu au fost chemati filozofii, decat cei trei magi care nici nu erau evrei, erau persani. Deci filozofii din Persia, care simbolizau tarile pagane care trebuie sa creada in Hristos, si pastorii evrei, de la niste oi. Hai si voi sa vedeti. Si au cantat ingerii, primul colind pe care l-au cantat odata in cer si pe pamant a fost atunci:

Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire“.

Ei bine, de ce nu au fost chemati si ceilalti mari, de ce nu a fost chemat si Irod acolo? Cei mari nu sunt sinceri cu credinta, sunt mai mult vicleni, sau sunt crestini de circumstanta, asa, ocazional. Dar adevaratii traitori sunt cei smeriti, de jos, care au cultura putina sau deloc, dar credinta multa. Speram, daca vor mai fi zile bune pentru Romania ca satele noastre romanesti sa reinvie cat de cat. Dar nu prin carciumi ci prin nastere de copii, prin umplerea bisericilor in timpul Sfintei Liturghii, in stransa lor legatura cu manastirile. Cele doua sute de manastiri si mai bine cu cei aproape zece mii de preoti, si cu satele, daca s-ar uni, s-ar innoi Romania; daca nu, ii facem coliva! […]”

67734

sursa: Cuvântul Ortodox

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php