În Colose din Frigia, aproape de Ierapole, era o biserică a Sfântului Arhanghel Mihail, deasupra izvorului cu apă făcătoare de minuni, din care bolnavii primeau multe tămăduiri, mai multe decât din scăldătoarea Siloamului. Pentru că acolo o dată pe an se pogora îngerul Domnului şi tulbura apa, iar aici totdeauna era darul Începătorului de cete îngereşti. Acolo, cel ce intra întâi, după tulburarea apei, în scăldătoare, se făcea sănătos; aici toţi, şi cei dintâi şi cei de pe urmă, primeau sănătate. Acolo era trebuinţă de pridvoare spre petrecerea bolnavilor pentru a-şi căpăta sănătatea pe care nu o luau şi cineva în treizeci şi opt de ani a câştigat-o; aici, într-o zi sau într-un ceas, bolnavul câştiga sănătatea.
Despre începutul acelui izvor se pomeneşte aşa: Când toată lumea era umbrită cu întunericul neîndumnezeitei mulţimi de idoli şi oamenii se închinau făpturii, nu făcătorului, în acea vreme în Ierapole cei necredincioşi cinsteau o viperă mare şi înfricoşată, căreia i se închinau toată noaptea, orbindu-se cu diavolească înşelăciune. Pe ea o ţinea poporul sălbatic încuiată într-o casă zidită în cinstea ei şi, aducând multe feluri de jertfe, hrănea acea viperă plină de otravă, care vătăma pe mulţi. Singurul Dumnezeu adevărat, vrând ca lumina cunoştinţei Sale să lumineze lumea şi să-i povăţuiască pe oamenii cei rătăciţi de la calea adevărată, a trimis pe Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli în tot pământul, ca să propovăduiască Evanghelia la toată făptura. Dintre aceştia, doi: Sfântul Ioan Teologul şi Sfântul Filip, ajungând unul în Efes, iar altul în Ierapole, se osteneau întru bună vestire a lui Hristos. Atunci era în Efes o capişte minunată şi un frumos idol al neslăvitei zeiţe păgâne Artemida, faţă de ai cărei slujitori şi închinători Sfântul Ioan s-a arătat biruitor, luptându-se cu sabia cea duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu – căci, cu puterea numelui lui Hristos, a făcut să cadă şi capiştea şi idolul şi ca praful să se risipească şi toată cetatea a adus-o la sfânta credinţă întru Hristos.
După risipirea idolului Artemidei, Sfântul Ioan a venit de la Efes în Ierapole, ca să ajute împreună slujitorului său, Sfântul Apostol Filip, întâmplându-se atunci acolo şi Sfântul Apostol Bartolomeu şi sora lui Filip, Mariami. Cu dânşii împreună slujea la mântuirea oamenilor şi Sfântul Ioan Teologul. Mai întâi, ei s-au ridicat asupra viperei căreia oamenii cei necredincioşi îi aduceau jertfe, având-o pe ea în loc de Dumnezeu, şi au ucis-o cu rugăciunea. Apoi au arătat popoarelor pe unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul. Apoi, stând la un loc care se numea Herotop, prorociră că darul lui Dumnezeu va străluci peste dânsul şi Sfântul Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cereşti, va cerceta locul acela şi multe minuni se vor săvârşi acolo.
Acest lucru s-a şi împlinit curând. Pentru că, ducându-se Sfântul Ioan în alte cetăţi la propovăduire, iar Sfântul Filip pătimind de la păgâni, asemenea şi Bartolomeu şi Mariami ducându-se în alte ţări, a izvorât din locul acela apă făcătoare de minuni, după prorocia Sfinţilor Apostoli, şi s-a împlinit scriptura care zice: „S-a vărsat apa în pustie şi vale în pământul cel însetat şi cele fără de apă vor fi bălţi şi pe pământul cel însetat va fi izvor de apă. Acolo va fi veselia păsărilor şi sălaş de trestie şi baltă. Şi acolo va fi cale curată şi cale sfântă se va numi”.
Deci începură a veni la izvorul acela mulţi, nu numai credincioşii, ci şi necredincioşii, pentru că minunile cele ce se făceau îi chemau ca nişte trâmbițe cu glas mare şi toţi cei ce beau şi se spălau din izvorul acela se tămăduiau de neputinţele lor şi, primind sănătate, se botezau mulţi în numele Sfintei Treimi.
Deci a fost oarecare elin din Laodichia, a cărui fiică, una născută, era mută din naştere. De acest lucru era foarte supărat tatăl ei şi, sârguindu-se mult pentru dezlegarea limbii ei şi nesporind nimic, a rămas în mâhnire. Într-o noapte a adormit pe pat şi a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu stând înaintea lui, strălucind ca soarele. Nu pentru că era vrednic să-l vadă pe el, ci ca prin acea vedenie să vie la cunoştinţa adevărului, iar pe alţii să-i aducă cu sine la Dumnezeu. De aceea, văzând pe înger s-a cutremurat şi l-a auzit pe el grăind către dânsul: „De voieşti ca să se dezlege limba fiicei tale, să o duci pe ea la izvorul acela al meu, care este aproape de Ierapole, în Herotop, şi să-i dai să bea din apa aceea şi vei vedea slava lui Dumnezeu”.
Sculându-se din somn, omul acela se miră de ceea ce văzuse şi, crezând în cuvintele ce i s-au zis, îndată, luându-şi fiica, a mers degrabă la apa cea făcătoare de minuni la care, ajungând, a aflat mulţime de oameni scoţând din ea şi botezându-se într-însa, şi primind tămăduiri de bolile lor. Deci i-a întrebat pe ei: „Cui vă rugaţi, spălându-vă cu apa aceasta?”. Iar ei ziseră: „Chemăm numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi mai chemăm în ajutor şi pe Sfântul Arhanghel Mihail”. Atunci omul acela, ridicându-şi ochii în sus şi înălţându-şi mâinile, a zis: „Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Dumnezeule cel creştinesc, miluieşte-ne pe noi. Sfinte Mihaile, sluga lui Dumnezeu, ajută-ne şi tămăduieşte pe fiica mea!”. Şi scoţând din apă a dat să bea fiicei sale cu credinţă, şi îndată limba ei cea legată cu muţenie s-a dezlegat spre preamărirea lui Dumnezeu şi a grăit luminos, strigând: „Dumnezeule cel creştinesc, miluieşte-mă pe mine; Sfinte Mihaile, ajută-mi mie!”.
Toţi cei ce se întâmplaseră acolo se minunau de puterea lui Dumnezeu, slăveau pe Sfânta Treime şi preamăreau ajutorul Sfântului Arhanghel Mihail. Iar elinul acela, văzând tămăduirea fiicei sale s-a bucurat foarte şi, nepregetând deloc, s-a botezat îndată cu fiica şi cu toţi casnicii săi, care veniseră cu dânsul. Iar ca semn de mulţumire a zidit deasupra izvorului aceluia o biserică frumoasă, afierosindu-o întru numele Sfântului Arhanghel Mihail, voievodul, mai marele puterilor cereşti şi înfrumuseţându-o cu toată buna podoabă şi rugându-se în ea destul, s-a întors la locul său.
În anul al nouăzecilea de la zidirea bisericii aceleia, a venit la Ierapole un copil mic, având zece ani de la naşterea sa, cu numele Arhip, născut din părinţi creştini şi crescut în bunăcredinţă şi a început a vieţui lângă acea biserică a Sfântului Arhanghel Mihail, făcând slujba de aprinzător de lumânări. Aşa a pus început vieţii sale, că de când se nevoia lângă biserica aceea, slujind lui Dumnezeu, n-a gustat nimic din mâncărurile şi băuturile mireneşti, nici carne, nici vin, nici pâine nu mânca, ci numai verdeţuri de pustie pe care, adunându-le şi fierbându-le, le mânca o dată pe săptămână, fără sare, iar băutura lui era o măsură mică de apă.
Cu o răbdare ca aceasta şi-a înfrânat trupul prin acest fel de fapte bune, îndreptându-se pe sine din tinereţe şi până la bătrâneţe, petrecând neschimbat în ele, unindu-se cu totul cu Dumnezeu şi asemănându-se vieţii celor fără de trup, deşi se afla în trup. Hainele lui nu erau de mult preţ. Avea numai două rase. Cu una se îmbrăca, iar cu cealaltă îşi acoperea patul care era aşternut cu pietre ascuţite şi-l acoperea cu rasa, pentru ca cei ce intrau în casa lui să nu vadă asprimea pietrelor. Iar căpătâiul lui era un sac umplut cu mărăcini.
Aşa era aşternutul acestui fericit nevoitor şi aceasta era odihna lui. Iar când avea trebuinţă de somnul firesc, îşi punea mult ostenitul trup pe acele aspre pietre şi pe spini, somnul lui fiind trezire mai mult decât somn şi odihna lui chin mai mult decât odihnă. Că, ce uşurare poate fi trupului să se culce pe pietre vârtoase şi ce fel de somn este acela ca să-şi odihnească cineva capul pe spini? El îşi schimba haina o dată pe an. Cu rasa pe care o avea pe trup îşi acoperea patul, iar cu cealaltă, care era pe pat, se îmbrăca. După un an îşi schimba rasele tot la fel. Şi nu avea odihnă, ziua şi noaptea obosindu-şi trupul şi păzindu-şi sufletul de cursele vrăjmaşului.
Trecând calea cea strâmtă şi cu necazuri, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, Doamne, ca de bucuria cea deşartă să mă bucur pe pământ, nici să biruiască bunătăţile lumii acesteia înaintea ochilor mei. Să nu-mi fie mie a mă veseli de vreun lucru vremelnic în această viaţă ci umple-mi, Doamne, ochii mei de lacrimi duhovniceşti şi umileşte inima mea. Îndreaptă căile mele şi-mi dă mie ca până în sfârşit să mă zdrobesc pe sine-mi şi să robesc trupul meu duhului. Că ce-mi foloseşte mie trupul acesta care acum este şi pe urmă va putrezi ca o floare, care dimineaţa înfloreşte, iar spre seară se usucă? Deci dă-mi mie, Doamne, să mă nevoiesc la cele care folosesc sufletului şi mijlocesc viaţa cea veşnică”.
Întru acestea învăţându-se fericitul Arhip şi vorbind cu Dumnezeu prin rugăciunea cea cu osârdie, s-a făcut un înger al Lui pe pământ, petrecând viaţă cerească. Şi se îngrijea nu numai de mântuirea sa, ci şi de a multora, căci boteza pe cei necredincioşi, întorcându-i la Hristos. Văzând acest lucru, elinii cei fără de Dumnezeu s-au pornit spre zavistie, nesuferind să vadă minunile slăvite care se făceau prin sfânta apă. Pe sfântul bărbat ce petrecea acolo îl urau, năvălind asupra lui, adeseori îl ocărau, trăgându-l de păr şi de barbă şi trântindu-l la pământ, îl târau, călcându-l cu picioarele şi batjocorindu-l în multe feluri, îl izgoneau să plece de acolo. Iar fericitul Arhip cel cu sufletul tare ca un diamant, pe toate acestea le suferea cu vitejie de la închinătorii de idoli şi nu s-a depărtat de la sfânta biserică, slujind lui Dumnezeu cu cuvioşie şi în nerăutatea inimii sale, îngrijindu-se de mântuirea sufletelor omeneşti.
Odată, adunându-se necuraţii, se sfătuiră: „De nu vom astupa cu pământ apa aceea şi pe omul acela de nu-l vom ucide, toţi zeii noştri vor fi defăimaţi cu desăvârşire de către cei ce se tămăduiesc acolo”. Şi s-au dus mulţi elini adunaţi să astupe cu pământ apa ceea făcătoare de minuni şi pe acel om nevinovat, pe fericitul Arhip să-l ucidă. Dar ajungând la acel loc sfânt, se despărţiră în două. Unii s-au repezit la biserică şi la izvor, iar alţii s-au sârguit spre casa robului lui Dumnezeu, ca să-l ucidă. Însă Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, a păzit pe robul său de acei ucigaşi, căci le-a amorţit lor mâinile şi n-au putut să le ridice asupra cuviosului. Iar din apă a arătat o necunoscută minune că, atunci când necuraţii se apropiaseră de izvor, îndată a ieşit din el o pară de foc şi, repezindu-se la ei, i-a alungat departe. Şi aşa acei elini fărădelege s-au îndepărtat tot cu ruşine de la izvorul acela făcător de minuni şi de la cuviosul Arhip, însă nu încetau scrâşnind cu dinţii şi lăudându-se că o să piardă izvorul acela, biserica şi pe slujitorul ei.
Era la locul acela un râu curgând la stânga bisericii, al cărui nume era Hristos. Pe acesta au cugetat nelegiuiţii să-l îndrepte asupra acelui loc sfânt ca izvorul, amestecându-se cu apa râului, să-şi piardă puterea făcătoare de minuni. Când începură să-şi pună în lucrare acel gând rău, oprind curgerea râului ca să schimbe apa, acoperind izvorul, îndată râul, cu porunca lui Dumnezeu, şi-a făcut altă cale apelor sale şi a curs pe la dreapta bisericii. Iar ei, umplându-se iarăşi de ruşine, s-au întors la locurile lor.
Erau acolo alte două râuri curgând despre răsărit şi apropiindu-se de locul cel sfânt, la o depărtare ca la trei stadii; numele unui râu, Licocaper, iar al altuia, Kufos. Aceste două râuri izbindu-se de marginea unui munte mare, s-au împreunat amândouă într-unul şi abătându-se în dreapta, curgeau spre partea Likiei. Atotvicleanul diavol a băgat în inimile acelor oameni răi acest sfat: ca pe amândouă aceste râuri să le îndrume asupra locului făcător de minuni, ca astfel curgerea lor să strice biserica Sfântului Arhanghel Mihail şi să acopere cu apele acelea sfântul izvor, înecând pe Cuviosul Arhip. Locul era potrivit spre pornirea apei într-acolo, pentru că râurile acelea se pogorau de la înălţime mare în jos, iar biserică era la un loc tot mai jos.
Sfătuindu-se necuraţii, se adunară din toate cetăţile mulţime fără de număr şi întâlnindu-se în satul Laodichiei, s-au dus la biserică. Aproape de altarul bisericii era o piatră, având lăţimea şi înălţimea fără de măsură, iar adâncimea în pământ nesfârşită. Deci, au săpat un şanţ adânc şi larg începând de la acea piatră, la muntele acela sub care râurile se împreunaseră. Săpând cu mare osteneală şi terminând albia pe care trebuia să îndrume apele asupra bisericii, au ieşit pâraiele acelea, ca să se adune apă multă şi s-au ostenit în acea deşertăciune a lor vreme de zece zile. Iar cuviosul Arhip, văzând lucrul acela al lor, a căzut la pământ în biserică, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi şi chemând în ajutor pe cel cald folositor, pe Sfântul Arhanghel Mihail, ca să-şi păzească locul de înecarea apei şi să nu se bucure vrăjmaşii cei ce voiau să piardă sfinţenia Domnului şi zicea: „Nu voi fugi de la locul acesta sfânt nici nu voi ieşi din biserică, ci aici să mor şi eu, de va voi Domnul să fie înecat locaşul acesta”.
Când s-au sfârşit acele zece zile şi apele s-au înmulţit foarte mult, au săpat necuraţii elini acel loc singur pe unde era să se pornească apele spre calea cea pregătită şi îndrumară apele asupra sfintei biserici îngereşti în ceasul întâi al nopţii. Iar ei alergând, au stat sus, din partea stângă, vrând să vadă înecarea locului sfânt. Şi au sunat apele ca un tunet, rostogolindu-se cu freamăt mare. Iar Cuviosul Arhip, fiind în biserică la rugăciune şi auzind vuietul apei, a strigat mai cu dinadinsul către Dumnezeu şi către Sfântul Arhanghel Mihail, cerând milă şi ajutor, ca să nu fie înecat sfântul loc şi să nu se veselească vrăjmaşii, ci să se ruşineze necuraţii, să se preamărească numele Domnului şi să se laude puterea şi sprijinirea cea îngerească. Şi a cântat psalmul lui David, zicând: „Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor, ridica-vor râurile valurile lor de glasuri de ape multe. Minunate sunt înălţările mării, minunat este întru cele înalte Domnul. Casei tale se cuvine sfinţenie, Doamne, întru lungime de zile”.
Când grăia acestea, Sfântul Arhip a auzit un glas poruncindu-i să iasă din biserică. Deci, ieşind sfântul din biserică, a văzut pe păzitorul neamului creştinesc, pe cel cald folositor, pe Sfântul Arhanghel Mihail, în chip omenesc, prea minunat şi prea luminat, precum s-a arătat oarecând prorocului Daniil şi, neputând să caute spre el, a căzut de frică la pământ. Iar el a zis către dânsul: „Îndrăzneşte şi nu te teme! Scoală-te şi vino la mine aici şi vei vedea puterea lui Dumnezeu în apele acelea”. Şi sculându-se fericitul Arhip s-a apropiat cu frică de arhanghelul puterilor cereşti şi a stat de-a stânga, după porunca lui, şi a văzut un stâlp de foc de la pământ până la cer. Iar când s-au apropiat apele, şi-a ridicat arhanghelul dreapta sa şi a însemnat cu semnul crucii peste faţa apelor, zicând: „Să staţi acolo!”. Şi îndată s-au oprit apele şi s-a împlinit cuvântul cel prorocesc: „Văzutu-te-au apele şi s-au temut”; au stat râurile ca un zid de piatră şi s-au înălţat în sus ca un munte înalt. Şi întorcându-se arhanghelul la piatra aceea mare, care era aproape de altar, a lovit într-însa cu toiagul pe care îl avea în mâini, însemnând spre dânsa semnul Crucii şi îndată s-a făcut un tunet mare şi s-a cutremurat pământul şi piatra aceea s-a despicat în două şi s-a făcut în piatră o prăpastie mare. Şi a zis Sfântul Mihail: „Aici să se sfărâme toată puterea cea potrivnică şi să fie izbăvire de toate răutăţile tuturor celor ce vor alerga cu credinţă!”.
Acestea zicând, a poruncit fericitului Arhip să treacă de partea dreaptă şi, stând cuviosul în partea dreaptă, Sfântul Mihail a zis cu mare glas către ape: „Să intraţi în strâmtoarea aceasta!”. Şi îndată au curs apele în ruptura pietrei, huind. De atunci totdeauna s-a făcut cale pâraielor acelora piatra aceea, iar vrăjmaşii, stând de partea stângă, vrând a vedea înecarea sfintei biserici, au încremenit de frică. Sfântul Arhanghel Mihail, păzind aşa biserica şi pe Cuviosul Arhip de înecarea apei, s-a suit la cer, iar fericitul a înălţat mulţumire lui Dumnezeu pentru minunea aceea prea slăvită şi a preamărit ajutorul Păzitorului celui Mare.
Deci se umplură de ruşine toţi protivnicii şi s-a făcut bucurie mare credincioşilor care alergară la biserica cea îngerească şi la izvorul cel minunat, dând laudă lui Dumnezeu împreună cu Cuviosul Arhip. Din acea vreme au aşezat ca să se prăznuiască acea zi în care s-a făcut acea preasfinţită minune, prin arătarea îngerească. Iar Cuviosul Arhip a petrecut de aici înainte în acel loc mai cu dăruire, slujind lui Dumnezeu ani îndestulaţi şi s-a mutat la Dumnezeu cu pace, având şaptezeci de ani de la naşterea sa. A fost îngropat de credincioşi în acelaşi loc sfânt care, de la minunea pomenită mai înainte, s-a numit Hones, adică mistuire, pentru că acolo s-au mistuit apele în piatră.
Deci se cade ca în această zi să pomenim şi alte minuni ale Sfântului Arhanghel Mihail pe care le-a săvârşit, făcând bine neamului creştin.
Între marea Adrianului şi între muntele care se numeşte Gargan este cetatea Sipont, aflându-se departe de munte ca la douăsprezece mii de paşi. În cetatea aceasta era un om bogat, a cărui cireadă păştea pe sub munte şi s-a întâmplat de a rătăcit un bou, despărţindu-se de cireadă; căutând stăpânul mult împreună cu slugile sale, l-a aflat în vârful muntelui aceluia, stând lângă uşa unei peşteri. Umplându-se de mânie că s-a ostenit căutându-l, a luat arcul şi o săgeată adăpată cu otravă şi a îndreptat-o spre boul său, vrând să-l ucidă. Dar deodată săgeata, întorcându-se înapoi, a rănit pe săgetător, iar cel ce era cu dânsul, văzând aceea, s-a temut şi nu îndrăznea să se apropie de peştera aceea ci, întorcându-se în cetate, a spus tuturor ce se făcuse.
Deci, înştiinţându-se episcopul cetăţii aceleia, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate lui taina aceasta. Şi i s-a arătat lui în vedenie Sfântul Arhanghel Mihail, spunându-i că el şi-a ales locul acela şi-l păzeşte şi voieşte ca acolo adeseori să cerceteze şi să ajute oamenilor celor ce vor alerga cu rugăciune. Iar episcopul a spus vedenia aceea cetăţenilor şi, după postul de trei zile pe care l-a poruncit la toată cetatea, s-a dus cu clerul său şi cu tot poporul la muntele acela şi, suindu-se deasupra, a aflat într-o piatră o peşteră în care era intrarea strâmtă; şi nu a îndrăznit să intre înăuntru, ci şi-a săvârşit rugăciunile înaintea uşii.
De atunci, adeseori mergeau acolo cei ce doreau, făcându-şi rugăciunile lor către Dumnezeu şi către Sfântul Arhanghel Mihail. Iar mai demult napolitanii, fiind necredincioşi, şi-au adunat ostaşii şi au mers fără de veste la cetatea Sipontului, vrând să o ia şi să o dărâme. Cetăţenii erau cuprinşi de frică mare iar episcopul a poruncit post la popor, ca trei zile să nu guste hrană şi să se roage cu stăruinţă, ca să se izbăvească ei de vrăjmaşii cei ce i-au înconjurat. Mai înainte de ziua aceea în care vrăjmaşii voiau cu toate puterile lor să cucerească cetatea, s-a arătat arhanghelul puterilor cereşti episcopului, în vedenie, zicându-i: „Mâine, în ceasul al patrulea din zi, să porunceşti tuturor cetăţenilor să se înarmeze şi să iasă din cetate împotriva vrăjmaşilor şi eu voi veni să vă ajut vouă”. Episcopul, sculându-se din somn, a spus vedenia la toţi şi s-a bucurat foarte mult de biruinţa cea făgăduită asupra vrăjmaşilor şi s-au întărit cu nădejde bună. Apoi, venind al patrulea ceas din zi, s-a făcut un tunet mare şi, ridicându-şi credincioşii ochii, au văzut la muntele Gargan un nor mare pogorându-se şi s-a făcut, ca odinioară la muntele Sinai, foc şi fum, fulgere şi tunete, încât tot muntele acela s-a cutremurat şi s-a acoperit cu nor.
Văzând aceea protivnicii, s-au temut şi au început a fugi, iar cetăţenii, cunoscând că bunul păzitor şi grabnicul folositor a venit cu oştile sale cereşti să le ajute, au deschis porţile cetăţii şi au alergat pe urma vrăjmaşilor lor, secerându-i ca pe nişte paie. Ei îi tăiau dinapoi, iar Sfântul Arhanghel Mihail, din înălţime, cu tunete şi cu fulgere îi ucidea, încât se făcuse numărul celor morţi şase sute de bărbaţi căzuţi de tunete şi de fulgere. Gonindu-i deci, până în depărtare şi biruindu-i desăvârşit pe vrăjmaşii lor, s-au întors veselindu-se în cetatea lor. Din acea vreme napolitanii, cunoscând mâna cea tare a lui Dumnezeu Celui Atotputernic, au primit sfânta credinţă, iar cetăţenii Sipontului adunându-se toţi, cu episcopul şi cu clerul, s-au dus la muntele acela la care a fost acea arătare înfricoşată, vrând să aducă acolo mulţumire lui Dumnezeu şi ajutătorului lor, Sfântului Arhanghel Mihail, şi tuturor puterilor cereşti.
Când s-au apropiat la uşa peşterii aceleia, au aflat pe marmură urme de paşi omeneşti bine însemnate, ca pe pământ moale, şi ziceau unii către alţii: „Iată, cu adevărat Sfântul Arhanghel Mihail a lăsat aici semnul ajutorării sale, că singur a fost aici, mântuindu-ne pe noi de vrăjmaşii noştri”. Şi închinându-se, au sărutat urmele acelea şi, săvârşind cântarea cea de rugăciune se veseleau pentru păzitorul şi folositorul lor, mulţumind lui Dumnezeu. Au hotărât, deci, să zidească la locul acela o biserică în numele Sfântului Mihail. Când se găteau spre lucrul acela, iarăşi s-a arătat Sfântul Arhanghel episcopului, zicându-i: „Nu vi se cade vouă să vă îngrijiţi de zidirea bisericii, pentru că eu fără osteneala voastră mi-am gătit acolo biserică, numai să intraţi în ea. Iar tu mâine să faci în ea Sfânta Liturghie şi să împărtăşeşti pe credincioşi cu Dumnezeieştile Taine”.
După vedenia aceasta, episcopul a poruncit ca toţi credincioşii să fie gata spre împărtăşirea cu Sfintele Taine şi a mers cu dânşii cântând şi rugându-se. Iar când au sosit la acel loc sfânt, unde erau închipuite sfintele urme pe marmură, au aflat cioplită în piatră o biserică mică, făcută nu după obiceiul lucrului mâinilor omeneşti, ci ca o peşteră, neavând pereţii netezi, iar vârful era împodobit cu diferite înălţimi, aşa că pe câte o parte puteai să ajungi cu capul, iar pe alta nu puteai nici cu mâna. Astfel arătă oamenilor că Dumnezeu nu voieşte pietrele cele împodobite în biserică, ci inimile cele curate; iar Sfânta Masă era acoperită cu acoperământ roşu şi a săvârşit pe dânsa episcopul Sfânta Liturghie şi a împărtăşit pe credincioşi cu Preacuratele Taine, iar în Altar, despre partea de miază noapte, de la vârf picura apă curată, dulce, foarte luminoasă şi făcătoare de minuni din care, bând, bolnavii câştigau sănătate. Şi beau credincioşii din apa aceea după împărtăşirea Sfintelor Taine şi se făceau minuni fără de număr în biserica aceea şi se tămăduiau toate neputinţele cu rugăciunile Sfântului Arhanghel Mihail. Deci a zidit episcopul chilii lângă biserică şi a rânduit să fie acolo preoţi şi diaconi şi cântăreţi şi citeţi, ca în toate zilele să se săvârşească pravila bisericească, în slava lui Dumnezeu şi în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail.
Credem că este bine să pomenim şi această minune care s-a făcut în muntele Athos. În zilele dreptcredincioşilor împăraţi bulgari era un om vestit, bogat şi cu mare vază, care se numea Dohiar, om al palatelor împărăteşti. Acesta, venind în frica lui Dumnezeu, a dorit să fie călugăr şi, luând mulţime de aur din vistieriile sale, s-a dus la Sfântul Munte ca să cerceteze mânăstirile şi să-şi caute lui un loc în care să-i placă a se sălăşlui. Înconjurând multe mânăstiri şi dând multă milostenie, a mers din lavra Fericitului Atanasie, pe malul mării cel dinspre Salonic, şi a aflat loc foarte frumos, având ape dulci şi poame foarte multe, dar nelocuit de nimeni. Placându-i locul acela, a gândit să se aşeze într-însul şi să zidească o mănăstire şi, adăugind sârguinţă, degrabă şi-a săvârşit dorinţa. Mai întâi a ridicat o biserică foarte frumoasă în numele Sfântului Ierarh Nicolae, apoi a împrejmuit mănăstirea cu ziduri de piatră şi, rânduindu-le pe toate după cerinţă, precum se cuvine, singur s-a îmbrăcat într-însa în chip călugăresc. Cheltuindu-şi toată averea lui pentru zidirile cele multe, nu i-a ajuns aur ca să înfrumuseţeze şi biserica cu podoabă cuviincioasă şi bună. Însă avea nădejde la Dumnezeu, zicând: „De va voi Dumnezeu ca să proslăvească locul acesta, apoi cu judecăţile care ştie va purta grijă pentru înfrumuseţarea bisericii. Fie voia Lui”.
În dreptul Sfântului Munte este un ostrov care se numeşte Lug spre care, peste mare până la el, este cale de o zi. Acolo păstorii stăteau cu dobitoacele, că locul acela este plin de verdeaţă şi este păşune bună pentru dobitoace. Era în ostrovul acela un stâlp de piatră foarte înalt, la un loc pustiu, iar în vârful stâlpului un idol şi o scriere elinească în acest fel: „Oricine mă va lovi pe mine în creştet va afla mulţime de aur”. Pentru aceea, mulţi se ispiteau să ştie de este adevărat lucrul acela şi loveau în cap idolul, dar nu aflau nimic. S-a întâmplat în acea vreme de păştea un copil boii aproape de stâlpul acela şi copilul era înţelept şi ştia a citi şi, citind cuvintele cele scrise pe stâlp, lovi pe idol în cap ca şi ceilalţi, ca să afle aurul, însă n-a aflat nimic. Apoi a gândit că este ascunsă în pământ comoara şi, apunând soarele, privea unde se sfârşea umbra stâlpului aceluia şi acolo, la vârful capului idolului celui desemnat de umbră, a săpat pământul, căutând comoara, dar n-a aflat-o.
Apoi, răsărind soarele, iarăşi a privit unde se sfârşea umbra stâlpului aceluia şi acolo a început a săpa. Săpând el, s-a auzit un sunet la locul acela şi, cunoscând că acolo este comoară, a început mai cu dinadinsul a săpa şi a aflat o piatră de moară mare, cât nu putea el să o mişte, dar întinzând mâna prin gaura pietrei a aflat aur mult; şi nu se pricepea ce să facă cu el, că zicea întru sine: „De voi spune cuiva de comoară aceasta, apoi mă tem că să nu mă ucidă pentru aur”. Iar Dumnezeu, ascultând rugăciunile bătrânului celui pomenit mai înainte şi purtând grijă de înfrumuseţarea sfintei biserici, a pus în mintea copilului să se ducă în Sfântul Munte la una din mănăstiri şi să spună egumenului de comoară aceea aflată, lucru pe care l-a şi făcut. Luând câţiva bani de aur spre încredinţarea comorii celei aflate, a mers într-un sat care este aproape de mare şi a găsit un om ca să-l treacă pe el la Sfântul Munte. Iar după purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-a oprit în limanul mănăstirii celei nou zidită. Mănăstirea aceea se numeşte pe numele întemeietorului său: Dochiaru. Deci omul cel ce a trecut pe copil s-a întors în satul său, iar copilul s-a dus la mănăstire şi, văzând pe egumen, i-a spus lui toate cu de-amănuntul despre comoara ce a aflat.
Egumenul, cunoscând că lucrul acesta este al lui Dumnezeu, a chemat pe trei călugări şi, făcându-le cunoscut lor lucrul cel spus de copil, i-a trimis cu dânsul ca să aducă la mănăstire aurul ce se aflase. Iar ei, mergând degrabă, au luat un caiac şi, sosind la ostrovul acela, au ajuns la stâlp şi la comoară şi prăvălind piatra aceea de moară, au aflat un cazan plin de aur; şi s-au bucurat de dânsul foarte tare. Iar vrăjmaşul cel ce urăşte binele a semănat un gând rău în inima unuia din călugării aceia şi a zis acela către alt călugăr: „Frate, de ce este nevoie să ducem egumenului aurul acesta pe care l-am găsit? Dumnezeu ni l-a trimis nouă, ca singuri noi să ne facem nouă locaş şi să ridicăm mănăstire”. Iar el a zis: „Dar cum vom putea tăinui aurul acesta?”. Răspuns-a acela: „Aceasta este, că putem să-l aruncăm pe copil în mare şi nimenea nu va fi să mărturisească această faptă asupra noastră”. Şi aşa, sfătuindu-se, au spus sfatul lor celui de al treilea călugăr. Iar acela, având întru sine frica lui Dumnezeu, a zis către dânşii: „Nu, fraţilor, să nu îndrăzniţi a face aceasta, să nu pierdeţi pe copil pentru aur şi împreună cu el şi sufletele voastre”. Iar ei, neascultându-l pe el, au stăruit pe lângă dânsul ca să se învoiască la sfatul lor. La sfârşit, îi ziseră: „De nu vei fi una cu noi, apoi să ştii că şi pe tine şi pe copil vă vom pierde”. Apoi, văzând fratele gândul cel rău al lor neschimbat, s-a temut că nu cumva să-l piardă şi pe el; pentru aceea le-a zis lor: „Dacă voi aţi voit aşa, faceţi ce ştiţi, voi veţi vedea; iar eu mă jur cu numele lui Dumnezeu că nu voi spune la nimenea de aceasta şi nici nu am trebuinţa de aur”.
Aşa, întărindu-şi cuvântul cu jurământ, a tăcut. Iar ei, luând aurul şi piatra aceea cu care aurul a fost acoperit, le-au dus în caiac, apoi şezând cu copilul, au început a pluti spre mănăstire. Iar când era în mijlocul noianului mării, au năvălit asupra copilului şi începură a-i lega piatra de grumaz. Iar el, văzând ceea ce era să-i facă, a început să plângă şi cu tânguire amarnică se ruga lor să nu-l piardă. Dar nimic nu a folosit, că ticăloşii aceia de călugări, având inimă împietrită şi suflet iubitor de aur nu s-au temut de Dumnezeu, nici nu s-au umilit văzând lacrimile copilului şi nu i-au ascultat rugămintea lui cea din adâncul inimii ci, luându-l pe el, cu piatra l-au aruncat în mare şi îndată s-a cufundat în valuri. Era noapte când săvârşeau fapta cea rea acei oameni fără de Dumnezeu.
Dar milostivul Dumnezeu, privind de sus spre tânguirea cea amară a copilului şi văzând înecarea lui cea nevinovată, a trimis pe păzitorul neamului omenesc, pe Sfântul Arhanghel Mihail ca, luând pe cel înecat din fundul mării, să-l aducă pe el viu în biserică. Şi aşa a fost. Pentru că fără de veste s-a aflat copilul în biserică, aproape de Sfânta Masă, cu piatra spânzurată de grumaji. Sosind ceasul Utreniei, cel rânduit a intrat în biserică, ca să aprindă lumânările şi să toace la cântarea cea de dimineaţă şi a auzit un glas în altar ca glasul omului ce geme şi i-a fost frică şi, alergând, a spus egumenului. Iar egumenul, numindu-l împuţinat la suflet, l-a trimis iarăşi în biserică. Iar el, intrând a doua oară, a auzit acelaşi glas şi iarăşi a alergat la egumen.
Atunci, egumenul a mers cu dânsul în biserică, după care, amândoi auzind glas de copil şi intrând în altar, au văzut pe copil stând aproape de Sfânta Masă, cu piatra la grumaji şi apa de mare curgând încă din hainele lui. Şi, cunoscându-l pe el, l-a întrebat: „Ce ţi s-a întâmplat ţie, fiule, şi cum ai venit aici?”. Iar el, deşteptându-se ca din somn, a zis: „Viclenii aceia de călugări pe care i-ai trimis cu mine după aurul ce s-a aflat, aceia, legându-mi piatra aceasta de grumaji m-au aruncat în mare şi afundându-mă eu întru adâncul mării, am văzut doi oameni luminoşi ca soarele şi i-am auzit pe ei vorbind între dânşii şi a zis unul către altul: Arhanghele Mihaile, să duci pe acest copil în mănăstirea care se cheamă Dochiaru. Auzind eu acestea, îndată am început a nu mă simţi pe mine şi nu ştiu cum m-am aflat aici”. Iar egumenul, auzind cele spuse de copil, se minuna foarte şi lăuda pe Dumnezeu cel ce face minunate şi prea slăvite minuni ca aceasta. Apoi a zis către copil: „Să rămâi, fiule, la locul acesta până mâine, până ce răutatea aceasta va fi vădită”. Şi ieşind, a încuiat biserica şi a rânduit ca paracliserul să nu spună nimănui ceva, iar Utrenia a poruncit să o cânte în tindă. Şi a zis paracliserului: „De te va întreba cineva ce este acest lucru nou, de ce nu se cântă Utrenia în biserică, ci în tindă, să-i răspunzi că părintele egumen a poruncit aşa”.
Egumenul, poruncind eclesiarhului, singur s-a suit pe un stâlp deasupra porţii, ca să păzească venirea spurcaţilor acelora de ucigaşi; apoi, făcându-se ziuă, iată veneau spre mănăstire ucenicii aceia, iar aurul îl ascunseseră într-alt loc oarecare.
Văzându-i pe ei, egumenul a ieşit cu ceilalţi fraţi în întâmpinarea lor şi i-a întrebat pe dânşii, zicând: „Ce este aceasta? Patru v-aţi dus, iar acum trei v-aţi întors! Unde este cel de al patrulea?”. Iar ei, ca mâniindu-se, ziseră: „Părinte, şi pe tine şi pe noi ne-a amăgit copilul spunând că a aflat comoară, dar nu ne-a arătat nouă nimic şi singur nu ştie nimic. Pentru aceea, ruşinându-se de noi, s-a ascuns, şi noi, căutându-l pe el, nu l-am găsit, de aceea singuri ne-am întors la tine”. Iar egumenul a zis: „Voia lui Dumnezeu să fie!”. Şi aşa intrară în mănăstire. Apoi i-au dus pe ei în biserică, unde tânărul acela se afla, curgând încă apa din hainele lui şi l-a arătat pe el, zicându-le: „Cine este acesta?”. Iar ei, spăimântându-se, stăteau ca nişte ieşiţi din minte, neputând să răspundă nimic timp îndelungat. Iar mai pe urmă au mărturisit fapta lor cea rea şi au arătat unde au ascuns aurul cel aflat.
Egumenul, trimiţând fraţi mai credincioşi, au adus aurul în mănăstire. Şi s-a auzit de această preaslăvită minune în tot Sfântul Munte şi s-au adunat toţi călugării de la toate mănăstirile, la vederea minunii acesteia şi au adunat sobor şi au numit biserica aceea cu numele Sfântului Arhanghel Mihail, iar în numele Sfântului de minuni făcătorul Nicolae au zidit altă biserică. Pe acei doi ucigaşi vicleni i-au blestemat şi, însemnându-le feţele, i-au gonit din mănăstire, pe al treilea, fiindcă nu s-a învoit la înecarea copilului şi s-a întors dinspre fapta cea rea l-au declarat nevinovat, iar pe copilul acela izbăvit din mare, îmbrăcându-l în chip călugăresc, s-a făcut bun nevoitor şi călugăr iscusit. Egumenul, cu aurul acela ce s-a aflat, a reînnoit toată biserica cu bună podoabă şi a înfrumuseţat-o cu toate bunătăţile. A ridicat şi un foişor foarte frumos din temelie şi piatra aceea cu care tânărul a fost aruncat în mare a pus-o în zid, spre cunoştinţa tuturor.
Mutându-se către Domnul egumenul acela, în locul lui a fost pus acela izbăvit din mare şi cu dumnezeiască plăcere vieţuind, şi acela a trecut la Domnul purtat de mâinile Sfântului Arhanghel Mihail, prin care din mare în biserică a fost adus.
Pentru toate acestea slăvim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, şi pe Sfântul Arhanghel Mihail îl mărim în veci! Amin.
sursa Doxologia
