Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena în tradiţia poporului român

În anul 326, o femeie ajungea pe pământul Iudeii. Era împărăteasa Imperiului Roman, mama lui Constantin cel Mare. Numele ei era Elena, iar destinaţiile cele mai îndrăgite erau Ierusalimul şi Locurile Sfinte. Sfânta Elena a fost primul pelerin creştin la Locurile Sfinte. Ea a deschis un drum pe care îl vor urma generaţiile ce vor veni, de pe ţărmul Mării Galileii, unde Iisus Şi-a adunat ucenicii, până la mormântul lui Lazăr, pe care Hristos l-a înviat din morţi. 

Imagine similară

Ea a pus bazele multora dintre cele mai importante biserici ale creştinătăţii: Biserica Naşterii Mântuitorului din Betleem, Biserica „Pater Noster“ de pe Muntele Măslinilor – de unde Iisus Hristos ne-a învăţat cum să ne rugăm, rostind rugăciunea „Tatăl Nostru“. Ea a restabilit Ierusalimul drept cel mai sfânt dintre oraşe. Cea mai preţioasă descoperire a ei este Biserica Sfântului Mormânt.
Se spune despre Helena Flavia Augusta că de tânără era vestită pentru inteligenţa, delicateţea şi frumuseţea ei. Povestea sa începe în anul 272 d.Hr., când, după ce a furat, pentru totdeauna, inima unui ofiţer din garda romană, i-a născut un fiu: pe Constantin, cel care avea să devină cel mai puternic om din lume, primul împărat creştin.
În timpul persecuţiilor creştine, în toiul nopţilor, Elena primea învăţătura creştină: despre epistolele Sfântului Apostol Pavel, despre Evanghelii. Uşor-uşor, ea a început să creadă că Dumnezeu L-a dat pe Unicul Său Fiu pentru lume, pentru ca El să moară şi să mântuiască omenirea. Pentru a-i recunoaşte şi a se face cunoscută celorlalţi creştini, ea purta monograma lui Hristos.

Domnia Sfântului Împărat Constantin cel Mare

După moartea în luptă a tatălui său, Constantin şi-a revendicat dreptul de a deveni împărat în Occident. Visul său era însă de o mai mare anvergură, cuprinzând Roma însăşi şi un imperiu reunit.
Deoarece Maxenţiu, ca împărat, s-a dovedit un adevărat tiran, prigonindu-i atât pe creştini, dar purtându-se rău şi cu păgânii săi, Constantin i-a scris acestuia, sfătuindu-l cu bunătate şi prietenie să renunţe la prigoană şi la tiranie. Maxenţiu nu numai că nu l-a ascultat, ci – mai mult – s-a gândit să pornească război împotriva celui pe care îl ura foarte mult. Astfel, Constantin, aflând despre intenţia lui, a pornit el războiul. Între Constantin şi Roma se afla Tibrul traversat de Podul Milvius. Pe malul opus, Maxenţiu adunase deja o mare-mare armată.
Trebuie să amintim aici de faptul că, înaintea lui Constantin, Galeriu, aflat pe pat de grea suferinţă, a dat, la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranţă pentru creştini, în acord cu Constantin şi Liciniu, edict care permitea existenţa creştinilor. Acest edict a fost aplicat însă doar parţial, din cauza morţii neaşteptat de rapide a lui Galeriu.
În ziua premergătoare luptei cu Maxenţiu din 28 octombrie 312, împăratul Constantin a văzut pe cer o cruce luminoasă şi înscrisul „in hoc signo vinces“ („prin acest semn vei învinge“), apoi, în noaptea următoare, a avut un vis în care i S-a arătat Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care l-a îndemnat să însemneze cu Sfânta Cruce toate steagurile de luptă ale oştirii sale. Constantin a făcut întocmai. Monograma lui Hristos a pus-o pe un steag numit „labarum“. Prin purtarea de grijă şi marea milostivire a Domnului nostru Iisus Hristos, Constantin l-a învins pe Maxenţiu, intrând triumfător în Roma.
Din anul 316, Liciniu s-a distanţat de împăratul Constantin cel Mare, devenind reprezentantul declarat al păgânismului în Orient, unde erau mulţi creştini, şi a început persecutarea lor în perioada anilor 320-323. El a fost înfrânt însă de Constantin, adversarul său politic şi religios, la 18 septembrie 324, la Chrysopolis (azi: Scutari, lângă Calcedon), şi condamnat la moarte şi executat la Tesalonic în anul 324. Din acel moment, Constantin a rămas singurul împărat al Imperiului Roman, până la moartea sa, în 22 mai 337.
Conform părintelui profesor Ioan Rămureanu, prin păstrarea titlului păgân de „pontifex maximus“, Constantin avea dreptul şi posibilitatea supravegherii şi ţinerii în frâu a păgânismului, în interesul creştinismului însuşi. Împăratul Constantin i-a scutit pe clericii creştini de tribunalele civile, îngăduindu-le în acelaşi timp laicilor să-şi supună conflictele arbitrajului episcopal; a scutit Biserica de dări, înapoindu-i tot ceea ce îi fusese confiscat şi i-a acordat dreptul de a primi legate şi donaţii; le-a acordat ajutor episcopilor, sprijinindu-i în actul de construire a lăcaşurilor de cult şi de întreţinere a clerului; a abrogat dispoziţiile şi legile contrare spiritului creştinismului; a ordonat restricţionarea luptelor de gladiatori şi trimiterea condamnaţilor la mine; a ordonat îngreunarea divorţurilor, pedepsirea adulterului şi a siluirii, a violului; a interzis aruncarea copiilor şi vinderea lor, acordând ajutoare părinţilor săraci; a luat măsuri de protejare şi ajutorare a săracilor, orfanilor, văduvelor şi bolnavilor.
Prin legea dată în anul 321, Constantin a generalizat repausul duminical în tot Imperiul Roman. Din anul 317, în Imperiul Roman, monedele au avut inscripţionat pe ele monograma creştină.
Supunându-se voinţei lui Dumnezeu, Constantin a zidit la Bizanţ o cetate pe care a înfrumuseţat-o cu toate podoabele şi a numit-o Constantinopol, mutându-şi aici scaunul împărătesc, ceea ce a dus la punerea temeliei Imperiului Roman de Răsărit, care a durat până la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451 – 1481).

Constantin, „Episcop din afară“ la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)

Convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325 constituie unul dintre meritele deosebite ale lui Constantin cel Mare, deoarece el a dispus ca episcopii imperiului să definească împreună adevărurile de credinţă şi să asigure unitatea creştinismului, spre eradicarea ereziei lui Arie, întrucât „Dumnezeu nu îngăduie ca omenirea să trăiască prea mult în întuneric, nu îngăduie ca reaua voinţă a unora să biruie într-atât încât lumina Sa strălucitoare să nu mai arate calea mântuitoare“.
Împăratul îi respecta mult pe episcopi, considerându-se el însuşi „episcopul din afară“: „Dumnezeu v-a chemat să fiţi episcopi pentru tot ceea ce ţine de treburile dinlăuntru ale Bisericii. Iar pentru cele din afară, m-a rânduit pe mine episcop“. Prin aceasta, voia să-şi exprime convingerea că populaţiile încă necreştine îi fuseseră încredinţate din punct de vedere religios, având misiunea de a le face cunoscută Evanghelia lui Hristos. În aceste circumstanţe putem înţelege condiţiile tratatului de pace semnat, în anul 332, între bizantini şi goţi, când goţii, care fuseseră învinşi, au devenit aliaţi ai imperiului. În acest sens poate fi înţeles „episcopatul“ lui Constantin. Constantin s-a îngrijit şi de creştinii aflaţi în Persia.
După Constantin, misiunea providenţială a imperiului a fost, în mod firesc, natural, cea de a stăpâni toate naţiunile, pentru a aduce, în mijlocul lor, lumina Evangheliei, şi de a instaura, încă din această lume, Împărăţia lui Hristos. Astfel, lui Constantin şi mamei sale, Elena, li s-a acordat titlul de „întocmai cu Apostolii“.
Cu toate greşelile pe care le-a făcut, indiscutabil, ca om de stat – şi pe care istoria nu i le trece cu vederea -, „Constantin a fost împăratul creştin care a dobândit fericirea Cerului, iar Cerul i-a dăruit fericirea pământească“ (pr. prof. dr. Adrian Gabor).

Sărbătoarea în tradiţia poporului român

Ion Muşlea şi Ovidiu Bârlea („Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu“, Editura Minerva, Bucureşti, 1970) vorbesc despre Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena, ca despre părinţii Sfintei Cruci, iar prof. dr. Ion Ghinoiu („Credinţe populare, tradiţii, semne“, în „Jurnalul Naţional“, 21 mai 2010) aminteşte că, în calendarele populare, această zi mai este cunoscută şi sub numele de „Constantin Graur“ sau „Constandinu Puilor“, pentru că din această primă zi a verii păsările din pădure încep să-şi înveţe puii să zboare, după ce li s-a dezlegat glasul la Vlasie (11 februarie), s-au împerecheat şi şi-au construit cuiburile la Dragobete (24 februarie). Tot prof. dr. Ion Ghinoiu („Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000“, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 1999) aminteşte că, pentru a se preîntâmpina distrugerea holdelor şi a strugurilor, e bine să nu se lucreze acum. De asemenea, până în această zi e bine să se semene porumb, ovăz şi mei. I.A. Candrea („Iarba fiarelor“, 1928) este de părere şi sfătuieşte oamenii să ţină această zi, pentru ca puii să nu fie mâncaţi de ulii.
de Nicoleta Enculescu Ziarul Lumina

Părintele Cleopa: „Să rugăm pe Sfinţii Împăraţi să rânduiască pace în lume”

Și noi, să urmăm întru toate lui Hristos, Apostolilor, sfinţilor şi înaintaşilor noştri. Să apărăm cu bărbăţie dreapta credinţă a Bisericii noastre Ortodoxe. Vor apărea mulţi eretici şi urmaşi ai lui Arie, care vor încerca să ne strice unitatea credinţei şi să ne tulbure sufletele. Să nu-i ascultaţi. Ţineţi la Biserica lui Hristos, iubiţi sfintele slujbe, ascultaţi de păstori şi de mai-marii noştri rânduiţi de Dumnezeu. Apoi fiţi statornici în faptele bune, blânzi, smeriţi, paşnici şi iubitori de sfinţi, ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi urmaşi ai Sfinţilor Împăraţi. Bărbaţi, urmaţi Sfântului Constantin în toate şi luaţi în viaţă toiagul Sfintei Cruci! Iar femeile să urmeze exemplul Sfintei Elena, devenind mame credincioase, bune educatoare ale copiilor, fiice evlavioase ale Bisericii.

Iubiţi credincioşi,

Când a binevoit Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu să înceteze pâraiele de sânge, care se vărsau din trupurile apostolilor, ale martirilor şi ale mărturisitorilor Săi şi să dea deplină libertate Bisericii Sale, răscumpărată cu Sfântul şi Preascumpul Sânge al Fiului Său, atunci şi-a ales pentru acest scop, dintre toţi împăraţii lumii, pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi pe mama sa, Elena. Prin aceşti Sfinţi Împăraţi a adus Dumnezeu libertate religioasă în lume, a slăbit păgânismul şi idolatria şi a întărit Biserica şi credinţa creştină pe pământ.

Sfinţii Împăraţi şi „întocmai cu Apostolii” Constantin cu maica sa, Elena, erau de neam roman. Tatăl său, împăratul Constantin Clor împărăţea peste Galia şi Insulele britanice. După moartea sa a lăsat urmaş la domnie pe fiul său, fericitul Constantin, ajutat de credincioasa lui maică, Sfânta Elena.

Auzind el că Maxenţie, care împărăţea în Roma, face multe nelegiuiri poporului, chinuind pe creştini şi dărâmând sfintele biserici, s-a pornit cu război împotriva lui. Deşi avea mai puţini ostaşi ca Maxenţie, el îşi punea nădejdea în ajutorul adevăratului Dumnezeu, Căruia adesea se ruga, cu toate că nu era încă botezat. Şi iată că în amiaza mare, i se arătă o cruce mare pe cer, cu stele închipuită, iar dedesubt aceste cuvinte scrise: „Cu acest semn vei birui”.

Apoi a poruncit ostaşilor să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci pe haine, pe coifuri şi pe armele lor şi aşa au pornit la luptă. Deci, cu ajutorul crucii lui Hristos, Sfântul Constantin a biruit pe Maxenţie, înecându-l în apa Tibrului, lângă Roma, iar el a fost primit cu mare bucurie în cetate şi încoronat ca împărat al întregului Imperiu roman de Apus, în anul mântuirii 313.

Ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, marele Constantin a dat un act împărătesc în acelaşi an, după sfatul maicii sale, cunoscut până astăzi sub numele de „Edictul de la Milan”, prin care s-a dat desăvârşită libertate tuturor creştinilor, lăsând astfel pe fiecare să creadă cum voieşte.

Mare bucurie a cuprins atunci întreaga creştinătate, văzând pe sfinţii episcopi şi preoţi ieşind de prin închisori, văzând capiştile idoleşti dărâmându-se, iar în locul lor, biserici frumoase înălţân-du-se. Astfel, uneltele de tortură se aruncau, cuptoarele cele aprinse în care se ardeau creştinii se lăsau în părăsire, animalele sălbatice care ucideau pe creştini în arene se slobozeau, iar creştinii, umplându-se de multă bucurie, mulţumeau lui Dumnezeu cu rugăciuni şi lacrimi fierbinţi.

Însă domnea în răsărit un împărat tiran, anume Liciniu, care deşi era cumnat cu marele Constantin, dar nevrând să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, chinuia cumplit pe creştini şi ameninţa să ocupe Roma. Împăratul Constantin a încercat de două ori să-l biruiască prin război, dar n-a putut şi era în mare mâhnire. Rugându-se mult lui Dumnezeu şi însemnându-se cu semnul crucii, toţi ostaşii au pornit din nou la război împotriva lui Liciniu şi l-au biruit. Ultimul război l-a avut împăratul Constantin împotriva sciţilor, aproape de Dunăre, pe care de asemenea i-a biruit cu ajutorul Sfintei Cruci.

Deci, dorind împăratul să-şi mute capitala în partea de răsărit a imperiului, şi-a ales cetatea Bizantium, zidită de un grec, numit Bizas. Pe aceasta alegând-o Sfântul Constantin, a numit-o cu numele său, Constantinopol, şi s-a aşezat aici cu fericita sa mamă, Elena, în anul 324. Iar ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, a înălţat în mijlocul cetăţii un stâlp înalt, având deasupra Sfânta Cruce.

Tot în timpul acesta a primit şi botezul, în oraşul Nicomidia, de la episcopul Evsevie, când a dat poruncă să se boteze şi ostaşii săi, dimpreună cu senatorii palatului, încât o nespusă bucurie cuprinsese toată lumea. A mai dat poruncă să se înalţe în curtea palatului său o măreaţă biserică, în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar bisericile care au fost dărâmate de păgâni a poruncit să se zidească din nou, dându-le tuturor bani şi ajutor din destul. De la acest sfânt împărat a rămas tradiţia ca domnii creştini din toată lumea să zidească biserici şi mânăstiri şi să le înzestreze cu danii şi cu toate cele necesare.

În vremea aceea, însă, Biserica lui Hristos era sfâşiată de învăţătura cea rea a ereticului Arie, care spunea că Iisus Hristos este o creatură superioară, iar nu Creator şi deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Deci, Sfântul Constantin îndemnat de mama sa Elena şi de mulţi episcopi dreptcredincioşi, a hotărât să adune primul Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325, pentru a hotărî adevărata credinţă şi a condamna pe ereticul Arie şi învăţătura sa.

S-au adunat acolo 318 Sfinţi Părinţi din toate marginile Imperiului de Răsărit şi de Apus, în frunte cu Sfântul Constantin, care era considerat episcop cu treburile de afară. Vor rămâne nemuritoare minunile şi cuvintele pline de învăţături dogmatice ale marilor ierarhi şi sfinţi Nicolae, Spiridon şi Atanasie de Alexandria, care au luat parte la acest Sinod. Atunci a fost blestemată învăţătura lui Arie, iar pe el l-au dat anatema. La acest Sfânt Sinod s-au compus primele şapte articole ale Simbolului Credinţei şi mai multe canoane bisericeşti.

În anul următor, Sfânta Elena, dorind foarte mult să afle lemnul Sfintei Cruci şi să se închine pe Golgota şi la Mormântul Domnului, a plecat cu mulţi ostaşi la Ierusalim. Aici s-a rugat mult lui Dumnezeu şi, împreună cu Sfântul Macarie, episcopul Sfintei Cetăţi, după multe osteneli a aflat Crucea Domnului, iar pe locul Căpăţânii a înălţat o biserică preafrumoasă, care, cu unele modi-ficări, dăinuieşte până astăzi.

Deci, luând o parte din lemnul Sfintei Cruci, fericita Elena s-a întors înapoi la Constantinopol, iar de aici la Roma, unde a trecut la Domnul, în vârstă de 80 de ani.

Marele împărat Constantin a împărăţit 42 de ani, până în anul 337, când trece la veşnicele lăcaşuri şi este înmormântat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, zidită de el, lăsând Imperiul roman în stăpânirea celor trei fii ai săi. Biserica noastră îi prăznuieşte pe amândoi cu mare cinste la 21 mai, socotindu-i „întocmai cu Apostolii” lui Hristos. El este al 32-lea împărat roman de la August.

Iubiţi credincioşi,

Până aici v-am prezentat pe scurt viaţa şi activitatea Sfântului Constantin cel Mare şi a mamei sale, Elena. Acum vom vorbi, mai întâi, de legile ce s-au făcut de acest sfânt şi mare împărat în favoarea creştinilor, despre care istoricul bisericesc din acea vreme, Eusebiu de Cezareea, zice: „S-au publicat atunci de împăratul Constantin legi foarte blânde şi foarte favorabile pentru creştini. Aceste legi nu exprimau decât evlavie, repausul popoarelor şi onoarea Bisericilor. El a chemat pe cei ce fuseseră izgoniţi de guvernatorii de provincii, pentru că nu au voit să aducă jertfă idolilor. A restabilit în posesia averilor pe cei ce fuseseră lipsiţi de ele şi iertă pe cei care, pentru acelaşi motiv, fuseseră condamnaţi să facă servicii la curte. A pus în libertate pe cei ce fuseseră surghiuniţi în insule şi pe cei ce fuseseră surghiuniţi la muncile metalelor sau întrebuinţaţi la alte lucrări publice. A lăsat alegerea celor care, din ură pentru statornicia cu care ei făcuseră profesiune din religia creştină, fuseseră destituiţi din dregătorii sau de a lua funcţiunile ca mai înainte sau de a trăi în repaus” (Istoria Bisericească de Eusebiu – Episcopul Cezareei, Viaţa Împăratului Constantin, Bucureşti, 1896).

Printr-o altă lege făcută în favoarea martirilor şi a Bisericilor, împăratul Constantin a dispus ca rudele celor ce au suferit moartea pentru apărarea credinţei, să se bucure de succesiunea lor şi, dacă ei nu ar avea moştenitori, Biserica să-i moştenească, iar moştenirile ce le fuseseră confiscate, să fie înapoiate vechilor proprietari, ori de ar fi în natură sau de au fost înstrăinate.

Sfântul şi marele împărat Constantin a dat o lege de graţiere a celor ce au fost exilaţi pentru mărturisirea dreptei credinţe în Dumnezeu. Această lege zice aşa: „Acei ce au fost exilaţi prin sentinţe nedrepte a unor judecători, pentru că au refuzat cu îndrăzneală de a renunţa la credinţă şi la cultul unui Dumnezeu, Căruia ei se consacraseră din toată inima lor, şi acei ce au fost puşi în numărul ofiţerilor curţii, deşi nu fuseseră mai înainte, să aibă libertatea de a se întoarce la casele lor şi să rămână acolo în pace. Acei ce au fost despuiaţi de bunurile lor şi reduşi la o extremă mizerie, să fie restabiliţi în prima lor stare şi să se bucure cu fericire şi cu umilite rugăciuni de mulţumire, de efectele bunătăţii lui Dumnezeu”.

Altă lege dată de Sfântul şi marele împărat Constantin face rechemarea celor ce au fost prigoniţi pentru credinţa cea dreaptă în Hristos şi au fost trimişi departe de casele şi satele lor, prin insule pustii. În această lege îl auzim pe Sfântul şi marele împărat Constantin, zicând: „Ordon ca cei ce sunt reţinuţi contra voinţei lor în insule, să se bucure de efectul graţierii noastre. Să iasă din aceste triste şi grozave pustietăţi, unde nu văd decît munţi sălbatici şi o mare furtunoasă, şi să meargă a gusta plăcerile cele nevinovate ce le va procura, în convieţuire cu rudele lor în libertate. Acei ce au suferit lipsurile şi necazurile ce i-au însoţit, să fie încărcaţi de bunuri şi scăpaţi de frică, făcând glorie cum fac eu de a fi servitorul lui Dumnezeu. Aş fi foarte mâhnit ca să se poată zice sau să se poată crede, că cineva a vieţuit în frică sub domnia mea. Mă silesc pe cât pot de a reforma abuzurile ce s-au strecurat sub domniile cele dinaintea mea”.

Sfântul împărat Constantin, face rechemarea celor ce fuseseră condamnaţi la lucrarea metalului sau la alte lucrări publice, pentru mărturisirea credinţei în Hristos, zicând: „Acei ce au fost condamnaţi la lucrarea metalelor sau la alte lucrări publice, să schimbe această penibilă ocupaţie şi acest ostenitor lucru, cu o linişte onestă şi cu un repaus plăcut, iar dacă sunt unii din cei ce au fost lipsiţi de libertate să fie restabiliţi în posesiunea onorurilor şi a drepturilor ce le aparţineau mai înainte”.

Prin altă lege, Sfântul împărat Constantin, restabileşte drepturile celor ce au fost scoşi din dregătoriile lor din armată, pentru dreapta credinţă în Hristos, şi zice aşa: „Acei care odinioară, posedând dregătorii în armată, au fost lipsiţi de această cinste pentru buna mărturisire a credinţei lor, să aibă libertatea sau de a reintra în armată şi a-şi lua funcţia lor ce au avut sau de a trăi în linişte. Este foarte drept ca, după ce au arătat curajul lor în mijlocul celor mai teribile munci, să nu depindă decât de alegerea lor, sau de a se bucura de onorurile dregătoriilor lor, sau de a gusta dulceaţa repausului”.

În altă lege, Sfântul Constantin cel Mare porunceşte a se da înapoi averile sfinţilor mucenici şi mărturisitori ai credinţei lui Dumnezeu, şi zice aşa: „Nu pot ascunde nedreptatea ce au suferit-o acei care, sub diferite pretexte, au fost despuiaţi de averile lor. Dacă unii, din ură pentru că au susţinut cu îndrăzneală lupte grele pentru apărarea credinţei lor, au fost despuiaţi de averile lor, sau dacă alţii, pentru că au mărturisit că erau creştini, au fost constrânşi de a părăsi ţara lor, sau în sfârşit, dacă alţii au fost lipsiţi de cele ce posedau fără a fi condamnaţi la moarte, succesiunea lor trebuie să fie luată de rudele lor, legile redând succesiunile rudelor celor mai de aproape, ei vor fi lesne de recunoscut şi apoi nu e nimic mai drept decât a se împărţi aceste averi moştenitorilor cărora ar fi aparţinut, dacă martirii şi mărturisitorii ar fi murit de o moarte naturală”.

Altă lege dată de Sfântul şi marele împărat Constantin în favoarea Bisericii, în lipsă de rudenii, zice aşa: „Iar, dacă nu se va găsi nici o rudenie care să poată lua moştenirea martirilor sau a mărturisitorilor, sau ale acelora care pentru păstrarea credinţei lor, au părăsit ţara lor, ea aparţine Bisericii. Morţii nu vor fi mâhniţi de a o avea de moştenitoare, pe aceia pentru care ei s-au expus la tot felul de primejdii. Cred de datoria mea de a admite că dacă vreunul, din acei care voiesc, a găsit de cuviinţă să facă donaţie averea sa, intenţia mea este ca ea să fie executată”.

În altă lege a Sfântului împărat Constantin cel Mare se hotărăşte să se restituie pământurile şi casele cele ce au aparţinut martirilor şi mărturisitorilor, zicând: „Fiindcă doresc ca această lege să fie atât de lămurită, încât să nu fie nimeni care să nu înţeleagă dispoziţia, acei ce sunt deţinători ai unei case sau a unui pământ sau a unei alte moşteniri ce aparţinea odinioară martirilor sau mărturisitorilor, să o declare ei înşişi şi să o restituie îndată. Deşi ei au primit mari venituri fără titlu legitim, nu cred ca dreptatea să permită ca ei să nu fie obligaţi de a le înapoia”.

Sfântul împărat Constantin a dat şi alte legi în favoarea Bisericii şi a creştinilor, privind restituirea bunurilor confiscate de către principi de la biserici sau restituirea locaşurilor de cult şi a cimitirelor, restituirea bunurilor care fuseseră înstrăinate sau vândute şi care aparţineau bisericilor, precum şi alte legi pe care nu le mai putem aminti aici.

Din cele arătate până aici ne putem da seama cât de mare prieten şi binefăcător al Bisericii lui Hristos şi al creştinilor a fost alesul lui Dumnezeu, Sfântul şi marele împărat Constantin, prin care Preabunul Dumnezeu a dat libertate creştinismului în toată lumea. Legile au fost date de el în Italia, la Milan, în anul 313 şi sunt cunoscute sub numele de „Edictul de la Milan”. De la acest împărat sfânt, libertatea religioasă este garantată în toate ţările din lume.

Împăratul Constantin, dându-şi bine seama de întunericul şi tirania care domneau mai înainte de el în Imperiul roman, zicea: „O nelegiuire atât de ciudată şi atât de grozavă ca aceasta, dominând spiritul şi inima unui număr de persoane şi tot statul fiind lovit de aceasta, ca de o boală molipsitoare ce reducea la o extremă primejdie şi care avea nevoie de un medicament foarte puternic şi folositor, iată de cine a binevoit Dumnezeu de a se servi! Când vorbesc de Dumnezeu, înţeleg pe Acela care este adevăratul Dumnezeu şi care are o putere veşnică. Poate însă cineva să facă cunoscute binefacerile primite de la Dumnezeu fără a vătăma modestia? Dumnezeu a avut bunătatea de a se servi de mine pentru împlinirea planurilor Sale. El m-a scos printr-un act al înţelepciunii Sale şi al puterii Sale nesfârşite, din ţărmurile oceanului britanic şi din extremitatea ţărilor unde soarele apune şi mi-a dat putere de a risipi revărsarea de nenorociri ce acoperea faţa pământului, pentru a atrage pe oameni la păzirea legii şi pentru a creşte credinţa şi religia creştină”.

Apoi adăugă: „Nu voi fi lipsit niciodată de recunoştinţă, pentru o binefacere aşa de mare, privind ca o favoare deosebită, bunătatea pe care Dumnezeu a avut-o de a mă alege pe mine pentru a mă face robul şi împlinitorul poruncilor Sale. M-am dus în Orient, pe care l-am găsit împovărat de nenorociri, a cărui salvare de primejdie avea nevoie de ultimile leacuri. Recunosc că Dumnezeu mi-a dat sufletul, viaţa, respiraţia, şi simţământul. Ştiu foarte bine, că acei ce şi-au pus speranţa lor în Dumnezeu, nu au nevoie de stima, nici de dragostea oamenilor şi că ei posedă onoruri cu atât mai mari, cu cât duc o viaţă mai scutită de greşeli şi de păcate”.

În alt loc Sfântul împărat Constantin aduce mulţumiri lui Dumnezeu, zicând: „Ţie îţi mulţumesc cu umilinţă, Dumnezeule şi Domnul meu, căci cu cât priveşte cineva deosebirea în închinările şi în simţămintele oamenilor, cu atât cei ce au descoperit adevărul sunt întăriţi în religie. Dacă va fi cineva care să nu voiască a fi vindecat, să nu arunce greşala sa asupra nimănui. Remediul şi vindecarea se oferă la toată lumea, numai fiecare se cuvine să ia aminte ca să nu atace o religie a cărei nevinovăţie şi sfinţenie sunt dovedite”.

Pe lângă legile şi binefacerile arătate mai sus în favoarea creştinismului, marele împărat Constantin s-a îngrijit mult şi de pacea şi unitatea în credinţa cea dreaptă a tuturor Bisericilor creştine din imperiul său. Iată ce spune într-una din legile sale: „Mi-am propus mai întâi de a uni spiritele tuturor popoarelor, în una şi aceeaşi credinţă în privinţa dumnezeirii. Apoi, am dorit să scap universul de jugul sclaviei, sub care gemea. Mă convingeam că aş fi atât de fericit pentru a aduce pe oameni să aibă toţi pe acelaşi Dumnezeu. Această schimbare a religiei ar produce o altă schimbare în conducerea imperiului”.

Iată, fraţilor, că Sfântul şi marele împărat Constantin, îşi dădea bine seama şi recunoştea cu toată evlavia că el este alesul lui Dumnezeu, prin care Mântuitorul a lucrat planurile cele preaînţelepte ale milostivirii Sale faţă de religia adevărată, creştină, prin care s-a întărit puterea şi libertatea Bisericii lui Hristos pe pământ.

Iubiţi credincioşi,

Mare este sărbătoarea de astăzi, căci astăzi cinstim pe cel dintâi şi cel mai mare împărat creştin, pe Sfântul Constantin şi mama sa, Elena, cei „întocmai cu Apostolii”. Ei sunt apostolii creştinismului din secolul IV. Prin ei a dobândit libertate Biserica întemeiată de Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli şi apărată cu jertfă, cu suferinţă şi cu sânge de mulţimea martirilor. Prin ei, Duhul Sfânt a extins Biserica, a întărit Ortodoxia în lume, a avut loc primul Sinod Ecumenic, s-a compus prima parte din Crez şi a fost dat anatema Arie cu învăţătura şi ucenicii lui. Prin Sfinţii Constantin şi Elena s-au deschis şi zidit în Imperiul roman mii de biserici, s-a aflat la Ierusalim Sfânta Cruce şi s-au zidit numeroase locaşuri de închinare la Locurile Sfinte.

Dar Sfântul Constantin a ajutat mult la răspândirea creştinismului în Europa, Asia şi Africa. La porunca lui au fost trimişi misionari – episcopi şi călugări – la gurile Dunării să convertească pe înaintaşii noştri daci, dintre care unii nu ştiau de Hristos. Se crede că, chiar oraşul Constanţa din Dobrogea, ar fi fost înnoit de el, unde apoi se înfiinţează prima episcopie din ţara noastră, Episcopia Tomisului. Trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru acest mare împărat şi apărător al creştinătăţii. Să ne bucurăm că o parte din ţara noastră, gurile Dunării şi Dobrogea, făceau parte din Imperiul roman de sub stăpânirea lui.

Se cuvine, deci, să cinstim cu cuvinte de laudă pe Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena şi să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ce au făcut ei în lume. Iată, că şi ţara noastră a fost sub influenţa lui. Iată, că şi pămîntul nostru are multe biserici, unele din primele secole, şi că suntem ortodocşi şi cinstitori de Dumnezeu. Avem în ţară multe biserici cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Iar în mai toate familiile noastre sunt creştini şi creştine care le poartă numele. Aceasta arată de câtă cinste se bucură Sfinţii Constantin şi Elena în ţara noastră.

Să nu uităm, însă, ce mare rol a avut Sfânta Elena, la creşterea, formarea şi sfătuirea fiului ei, Constantin. După Hristos şi Biserică, mama este aceea care dă educaţie creştină fiilor ei. Sfânta Elena a dat viaţă, educaţie şi îndemnuri bune fiului ei. Datorită mamei sale a ajuns el cel dintâi împărat creştin, Sfânt şi „întocmai cu Apostolii”, tare în credinţă, apărător al Bisericii, viteaz în războaie, eliberator al creştinilor persecutaţi pentru Hristos şi ctitor al primului imperiu creştin şi a nenumărate biserici.

Vă amintesc că am avut şi noi, românii, mari domni creştini, care după exemplul lui, au fost apărători de ţară, iubitori de pace, păzitori ai dreptei credinţe şi neîntrecuţi ctitori de biserici şi mânăstiri. Dintre aceştia amintim pe Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Petru Rareş, Vasile Lupu şi mulţi alţii.

Ce sunt evlavioasele domniţe românce, ca Despina lui Neagoe, Teofana, mama lui Mihai Viteazul, Elena lui Matei Basarab sau Ana lui Alexandru cel Bun, Maria lui Ştefan cel Mare, Elena lui Petru Rareş şi Ruxandra lui Alexandru Lăpuşneanu şi atâtea altele, dacă nu urmaşele Sfintei împărătese Elena? Căci ele, alături de domni, zideau biserici, ctitoreau mânăstiri, făceau danii preţioase pe la sfintele locaşuri, care se văd până astăzi. Ce este Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai lui, alături de vrednica soţie, Maria, cu cei încă şapte fii, dacă nu martiri ai lui Hristos şi apărători ai credinţei Ortodoxe în ţara noastră?

Deci, şi noi, să urmăm întru toate lui Hristos, Apostolilor, sfinţilor şi înaintaşilor noştri. Să apărăm cu bărbăţie dreapta credinţă a Bisericii noastre Ortodoxe. Vor apărea mulţi eretici şi urmaşi ai lui Arie, care vor încerca să ne strice unitatea credinţei şi să ne tulbure sufletele. Să nu-i ascultaţi. Ţineţi la Biserica lui Hristos, iubiţi sfintele slujbe, ascultaţi de păstori şi de mai-marii noştri rânduiţi de Dumnezeu. Apoi fiţi statornici în faptele bune, blânzi, smeriţi, paşnici şi iubitori de sfinţi, ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi urmaşi ai Sfinţilor Împăraţi. Bărbaţi, urmaţi Sfântului Constantin în toate şi luaţi în viaţă toiagul Sfintei Cruci! Iar femeile să urmeze exemplul Sfintei Elena, devenind mame credincioase, bune educatoare ale copiilor, fiice evlavioase ale Bisericii.

Să rugăm pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi prin ei pe marele Împărat Iisus Hristos, să rânduiască pace în lume, domni şi conducători înţelepţi peste popoare, întăritori ai dreptei credinţe, păstori vrednici de Evanghelie şi mântuire sufletelor noastre. Amin.

(Arhim. Cleopa Ilie, Predici la praznice împărătești și la sfinți de peste an, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1986)

via Doxologia

Părintele Zosim Oancea: O viață închinată religiei

Pr. Zosim Oancea:

„În închisoare Dumnezeu nu era departe, în ceruri, era ca un vecin, vorbeai cu Dumnezeu şi-L întrebai pe Dumnezeu ca pe un vecin. Aşa Îl simţeam de apropiat!”

La 21 iulie 1911 a văzut lumina zilei, în comuna Alma, judeţul Sibiu, preotul Zosim Oancea, care avea să devină mai târziu o figură importantă şi impunătoare în viaţa cultural-religioasă a oraşului şi judeţului Sibiu, precum şi a întregii ţări.

După moartea tatălui, survenită în timpul primului război mondial, a fost crescut de bunicii din partea mamei, Zosim şi Eufimia, care obişnuiau să îl alinte spunându-i ”puiul moşului Zosim”.

Zosim Oancea a urmat cursurile liceului ”Timotei Cipariu” din Dumbrăveni, judeţul Sibiu, unde a fost îndrumat de profesorul de religie să meargă la internat ”să facă pe credinterul”, adică să servească la mese în internat.

Apoi, a urmat un an la Institutul Teologic din Sibiu, de unde a fost nevoit să plece, neavând banii necesari pentru continuarea studiilor. Dar, la institutul cu acelaşi profil din Bucureşti, nu a fost nevoit să plătească taxe şi s-a înscris din nou în anul întâi, nerecunoscându-i-se studiile urmate la Sibiu. A terminat studiile teologice cu Magna cum laudae, în 1935.

Viaţa şi-a urmat cursul ei firesc şi, astfel, preotul Zosim Oancea s-a căsătorit la 5 mai 1935 cu Dorina Maria, fiica preotului din Alma.

În perioada 1935-1936 a fost profesor de religie la liceul ”I. G. Duca”, în Cristur, dincolo de Sighişoara. Între 1936 şi 1937, a făcut parte din organizaţia ”Oastea Domnului”, înfiinţată de losif Trifa, pe care o frecventa de fapt din studenţie.

În Sibiu a fost adus de către Mitropolitul Bălan drept preot la Catedrală şi profesor de religie la liceul ”Andrei Şaguna”. Primind catedră proprie la Şcoala normală de fete, a renunţat la postul de preot de la Catedrală. Astfel, a devenit inspector de religie pe toată Arhiepiscopia.

În 1948 a tipărit un calendar religios, cu un moto aparţinând lui Avram lancu. Figura marelui Avram lancu i-a fost impusă de autorităţi, căci el îl propusese de fapt pe Andrei Şaguna. În urma acestei apariţii editoriale a fost acuzat de către autorităţi de ”crimă de uneltire”, condamnat în februarie 1949 la 19 ani de închisoare, la care s-au adăugat ulterior încă 5 ani.

A fost arestat împreună cu soţia sa în gara oraşului Copşa Mică şi dus în temniţele Securităţii. Din fericire, Dorina Maria a fost eliberată după o detenţie de o săptămână, deoarece era însărcinată. Despre caznele suferite în detenţie a scris în lucrarea ”Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox”, apărută abia în 1995. A fost supus aici, el şi alţi colegi de suferinţă, la o serie de chinuri, cu scopul de a-i obliga să semneze o declaraţie falsă; a îndurat chinurile moriştii, care îl învârtea până ameţea, după care era atârnat între două mese, şi rămânea astfel o bună bucată de vreme. (…) Mulţi au murit în chinuri groaznice, neputând suporta durerile. Aşa a petrecut o săptămână, timp în care spera ca ziua procesului să vină mai repede şi să poată spune adevărul.

De acolo, a fost mutat în închisoarea din Sibiu, unde regimul era ceva mai blând, aveau voie să primească mâncare de acasă. Aici a petrecut perioada iulie 1948 – 14 februarie 1949, când i s-a dat sentinţa. În aceeaşi lună a fost transferat la închisoarea din Aiud.

Preotul mărturiseşte că închisoarea Aiud era ca o cetate: era împărţită în trei mari departamente, dacă se pot numi aşa. În primul departament, numit Zarca, prizonierii stăteau înghesuiţi în celula rece, fiecare având doar câte o pătură. Pentru a învinge cât de cât frigul, se uneau câte doi, şi astfel dormeau pe pătura unuia şi se acopereau cu pătura celuilalt. Preotul Zosim Oancea a împărţit pătura cu Aurel Cioran, fratele regretatului Emil Cioran. Fostul deţinut Oancea mărturiseşte că abia după zece ani a reuşit să îşi improvizeze o pernă dintr-un sac de paie.

Mâncare primeau foarte puţină, unii reuşeau să supravieţuiască cu cele mai puţin de 800 de calorii pe zi, alţii mureau. Ani de zile au mâncat la fel, încât chiar şi doctorul închisorii, Anca, se mira cum de mai trăiesc.

Preotul a reuşit să suporte toate încercările din închisoare datorită credinţei în Dumnezeu. În timpul ”şederii” la Aiud, a avut două vise care i-au dat încredere că va scăpa cu bine din acea grea încercare a vieţii. În primul vis, se făcea că era într-o mare catedrală, în altarul căreia se afla un scaun, în care era aşezată Maica Domnului, iar el era în strana din dreapta, având în mâini pâine şi vin; şi o ruga pe Maica Sfântă să i le primească pentru Sfânta Liturghie; credinciosului Zosim i s-a părut că Ea se uita cam aspru la el, şi atunci el se ruga: ”iartă-mă dacă am păcătuit, dar, te rog, primeşte-le”, şi le-a primit. În al doilea vis premonitor, preotul se visa în Catedrala din Timişoara, pe care nu o văzuse niciodată până atunci, dar, după eliberare, a mers să o viziteze. A avut încredere în minunile lui Dumnezeu.

În timpul detenţiei a lucrat într-o fabrică de fierărie şi lemnărie, perioadă care i-a mai uşurat ceva viaţa, acolo dându-i-se mai multă mâncare, mai bună; erau serviţi cu un polonic mai mare, şi li se dădeau cartofi, orez şi fasole.

Disciplina în închisoare trebuia respectată; preotul Oancea a simţit-o el însuşi; nu aveau voie să vorbească cu cineva dintr-o altă celulă, căci erau condamnaţi la izolare. Într-o zi, pe când deţinutul Oancea Zosim se întorcea de la plimbarea obişnuită, un alt deţinut, Floca losif, i-a dat bineţe, spunându-i ”săru’ mâna”, iar acesta i-a răspuns. Consecinţa a fost, inevitabil, închiderea în camera de izolare, rece şi întunecată, pentru o noapte.

Viaţa era foarte greu de suportat şi pentru că nu aveau voie să primească veşti de acasă. Noutăţi de acasă nu primeau decât dacă un nou deţinut din regiune era adus în închisoare. Astfel, preotul Oancea a aflat de la avocatul Banea Mitu că fiica sa Magdalena e cea mai frumoasă fată din Sibiu.

După un timp, Zosim Oancea a fost mutat în al doilea departament al închisorii, numit Celularul.

E important de menţionat că preotul Zosim Oancea şi-a exercitat profesia în închisoare, ajungând să creadă că a fost special trimis acolo de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe deţinuţi. Preotul considera minune faptul că Dumnezeu i-a dat să cunoască pe dinafară toată Sfânta Liturghie, şi astfel a putut să ţină slujbe. El avea obiceiul, înainte de a intra în închisoare, să poarte în reverul hainei o bucată de cuminecătură, în eventualitatea în care era cineva bolnav de moarte, pentru a-l împărtăşi. Apoi, pentru Sfânta Liturghie avea nevoie şi de antimis, care are valabilitate împreună cu Sfintele Moaşte. Preotul, neavând Sfintele Moaşte, a făcut următoarea analogie: dacă antimisul e valabil cu Sfintele Moaşte, atunci e valabil şi cu bucăţica de cuminecătură. În fiecare dimineaţă făcea Sfânta Liturghie cu toţi, dacă nu aveau turnători în cameră. În Săptămâna Patimilor primeau 125 de grame de pâine, pe care le folosea pentru cuminecătură, făcută cu vinul tonic adus de la infirmerie. Şi deţinuţii de la alte etaje primeau din cuminecătură; aceştia lansau trăistuţe mici prin grilajele ferestrelor. Apoi, urma spovedania: cu ajutorul lingurii, bătea în ţevile de încălzire (care nu erau niciodată calde) de trei ori, şi atunci toţi ştiau că se spune rugăciunea înainte de spovedanie; pe urmă, bătea iarăşi de trei ori şi fiecare se spovedea înaintea lui Dumnezeu; iar bătea de trei ori, pentru rugăciunea de dezlegare de la spovedanie; următoarele bătăi erau pentru rugăciunea de dinainte de cuminecare; iar bătea de trei ori şi fiecare înghiţea cuminecătura, după care zicea rugăciunea de după cuminecare.

Pe lângă îndatoririle de preot, Zosim Oancea era şi profesor; de exemplu, a cunoscut un ţăran macedonean, cioban de meserie, care nu ştia să scrie, nici să citească. A învăţat de la preotul Oancea, pe tăbliţe făcute din săpun, şi pe care se scria cu beţigaşe.

După toate aceste mărturisiri, preotul spune că, dacă ar fi trăit 100 de ani în libertate, nu ar fi putut face pentru sufletul omenesc ce a făcut acolo, în temniţă.

Preotul a fost silit de autorităţi la domiciliu forţat în Bărăgan, la Bumbăcari. Cei care locuiau acolo aveau libertatea de a se deplasa doar pe o rază de 15 kilometri.

Acolo a avut voie să vină şi familia sa, şi astfel şi-au întemeiat o gospodărie. Dar nici aici nu a avut parte de linişte, căci autorităţile au venit din nou şi l-au arestat. A fost dus în lagărul de la Noua Culme, unde a muncit la Canal. De acolo, a fost mutat la Periprava, în Deltă. Aici, şi-a văzut pentru prima dată fiul cel mic, Doru Oancea.

În Bărăgan a stat până în septembrie 1963 când, la întoarcerea în Sibiu, rectorul Institutului de Teologie din acea vreme, Nicolae Colan, l-a ajutat să primească parohia din Sibiel, care fusese liberă timp de doi ani.

Aici, a făcut mult bine sătenilor, care l-au îndrăgit şi l-au ajutat în tot ceea ce a dorit să realizeze pentru comunitatea din Sibiel, după cum el însuşi ne mărturiseşte. ”Nimic din ceea ce este aici nu am făcut singur, ci împreună cu poporul din sat, el m-a ajutat, m-a încurajat, m-a susţinut”.

Astfel, între faptele sale ziditoare de cultură se numără Muzeul de lcoane pe Sticlă, ctitorie cu rezonanţă voievodală, prin care aşezarea s-a ridicat la rangul de sat emblematic pentru cultura şi spiritualitatea noastră tradiţională.

Acest muzeu este cel mai mare din ţară de acest gen şi este alcătuit dintr-o clădire mică, amenajată în anii 1969-1970, şi o clădire mare, ce a început să fie construită în 1976 şi a fost terminată în 1982.

La aniversarea a 90 de ani, preotul Zosim Oancea, făcând bilanţul vieţii sale, poate spune cu mândrie că I-a slujit pe Dumnezeu timp de 65 de ani, dintre care 35 doar în Sibiel.

Preotul Oancea este o personalitate deosebită care, cu o dăruire exemplară, şi-a închinat viaţa şi energia slujirii lui Dumnezeu şi iluminării credincioşilor.

(Beatrice Gheorghe – Revista Memoria)

De ce paraliticului de la Vitezda nu i se cere credință?

Hristos săvârşeşte această vindecare dinadins, pentru ca această lucrare de milă din partea Lui, să dea la iveală lipsa acesteia din partea tuturor oamenilor tuturor vremurilor, care îl văd pe aproapele lor în durere mare şi nu ridică un deget ca să-l ajute.

 

Se poate pune întrebarea: De ce Domnul nu i-a pus acestui bolnav obişnuita întrebare: „Crezi tu asta?”. De ce nu a căutat în el credinţa, aşa cum a făcut El cu mulţi alţii?

Dar credinţa acestui suferind nu este mai mult decât lămurită? El a zăcut vreme de treizeci şi opt de ani cu răbdare în locul acesta, cu nădejdea de a primi ajutor din cer. Asta înseamnă nu numai că el crede în lucrarea minunată a îngerului lui Dumnezeu; într-un fel, el crede şi în Domnul Iisus, deşi nu-L numeşte Domn.

Da, Doamne, eu vreau să mă vindec, dar „Eu nu am om”. În acest caz, la Vitezda, Domnul săvârşeşte lucrare, pe de o parte, din milă curată faţă de omul care a suferit ani îndelungaţi, care a suferit atât de mult printre oameni lipsiţi de milă; pe de altă parte, El săvârşeşte lucrare dinadins, pentru ca această lucrare de milă din partea Lui, să dea la iveală lipsa acesteia nu numai din partea cetăţenilor Ierusalimului, ci din partea tuturor oamenilor tuturor vremurilor care îl văd pe aproapele lor în durere mare şi nu ridică un deget ca să-l ajute.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, București, 2006, p. 255)

sursa: Doxologia

La Anvers, românii conjugă la prezent verbul „a învia”

În Antwerpen, al doilea oraș ca mărime din Belgia, sunt mai puțini români decât în Bruxelles, fiindcă aici limba vorbită nu este franceza, ci neerlandeza, mult mai dificil de învățat pentru orice străin. Totuși, aici trăiesc câteva mii de emigranți români, iar biserica lor, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, a constituit până nu de mult singura parohie din Flandra unde se adunau pentru rugăciune conaționalii noștri ortodocși. Ea a fost înființată în 1993, iar în urmă cu doi ani a primit din partea Episcopiei catolice din oraș biserica unde se roagă românii și astăzi. 

Cel care slujește de cinci ani la Antwerpen, părintele George Vâlcu, po­ves­­tește că lucrurile nu au fost simple și nici ușoare în dobândirea unei clădiri adecvate pentru închinare. ­Românii din Anvers participau la Liturghie în capela unei foste mănăstiri de maici, de patru-cinci ori mai mică decât biserica unde vin azi românii să se roage. „În capelă nu intrau mai mult de 90 de persoane. Or, comunitatea ortodoxă românească de aici e mult mai numeroasă. La fiecare slujbă, cel puțin 50-60 de persoane rămâneau în afara capelei. Dar acesta nu reprezenta singurul neajuns. Mănăstirea desfiin­țându-se, capela a intrat în proprietatea unui liceu din oraș. Deși aveam o relație bună, din motive de securitate, direc­țiunea nu permitea folosirea capelei de către români decât atunci când nu mai erau copii în școală. „Trebuia să trimit mail către dânșii ca să-mi dea voie să spovedesc pe cineva. «Vă rog, îmi permiteți să vin cu trei persoane, miercuri seara, la ora 19:00, pentru a le spovedi în capelă?» Era așadar evident că aveam nevoie de un spațiu propriu, mai mare, pentru a putea participa efectiv la slujbă toți românii care doreau aceasta, dar și pentru ca întreaga comunitate să se poată organiza pe termen lung și să nu prelungească la nesfârșit un provizorat obositor și stânjenitor în același timp pentru noi toți”, adaugă parohul românilor din Antwerpen.

Părintele Vâlcu s-a sfătuit cu enoriașii săi în această privință. Existau mai multe soluții. Fie să cumpere un teren pe care să ridice o biserică nouă, fie să achiziționeze o casă mai mare, pe care apoi să o amenajeze pentru a fi potrivită cu un scop liturgic, fie să preia o biserică catolică din cele în care nu se mai slujea, edificiu pe care să-l adapteze la specificul liturgic ortodox. Cea din urmă variantă a fost agreată fiindcă se potrivea cel mai bine în contextul secularizării societății belgiene care lasă bisericile pustii, așa cum sublinia Luk Vanmaercke, redactorul-șef al săptămânalului romano-catolic Kerk en leven (Biserică și viață). Așa că, în urmă cu doi ani, la 19 februarie 2017, românii au primit în folosință Biserica Onze Lieve Vrouw van de Rozenkrans, din cartierul Wilrijk, cu un spațiu generos, suficient pentru conaționalii noștri stabiliți la Anvers.

Secularizarea lasă goale bisericile apusene

Biserica Romano-Catolică din Belgia în întregime trece printr-un sever proces de re­structurare, care presupune, între altele, comasarea parohiilor. Slaba prezență a credincioșilor la slujbele bisericilor face ca ei să se adune de la mai multe parohii și să participe pe rând, în câte o duminică, la Liturghie într-una din bisericile care sunt incluse în acest program. Patru sau cinci parohii devin o singură comunitate. Motivul e simplu, creștinii practicanți sunt tot mai puțini, iar preoții și mai puțini. Și ei se perindă, duminică de duminică, la câte una din bisericile unde, în urmă cu 10, 20, 30 de ani mergeau regulat, săptămânal. E trist, dar aceasta este realitatea Occidentului creș­tin de acum.

Pentru bisericile care rămân în afara acestui proiect, autoritatea bisericească a trebuit să găsească soluții. Ce să facă cu ele? Pentru că există biserici care primesc fel de fel de funcții seculare, devenind biblioteci, magazine, restaurante sau birouri. La aceasta se mai adaugă și presiunea comunităților musulmane, care, în multe cazuri, sunt dispuse să cumpere locașuri de cult creștine, pentru a le transforma în moschei. Atunci când a venit cererea românilor ortodocși către Arhiepiscopia romano-catolică, de solicitare a unui spațiu liturgic, ea a reprezentat soluția cea mai bună pentru ambele părți, atât cea catolică, belgiană, cât și cea ortodoxă, română. Prima, pentru că bisericile ei nu au altă destinație, iar cea de-a doua fiindcă, în sfârșit, și-a găsit și ea o casă.

Părintele paroh explică forma legală de deținere a acestui spațiu. „Nu avem un contract de închiriere, ci deocamdată un acord de împreună folosire a locașului, în urma căruia românii plătesc ceea ce consumă, utili­tățile. Dar noi dorim să-l cumpărăm pentru noi, fiindcă avem planuri serioase de reamenajare a interiorului. Pe 9 aprilie deja am făcut primul pas concret pentru achiziționare. Avem nevoie de o jumătate de milion de euro. Nu e puțin pentru comunitatea noastră, dar e o sumă mică dacă ne gândim că există în acest cartier chiar case care sunt cotate, pe piața imo­biliară, cu prețuri de trei-patru ori mai mari decât ce ni se cere nouă pentru biserică.”

„Coincidențe” fericite

Biserica are aproape 100 de ani. A fost sfințită în 1931. Este măreață, impunătoare, „construită în stil neobizantin, deci ni se potrivește cum nu se poate mai bine”, subliniază părintele George. „Nu noi ne-am dorit-o, ci ea ne-a fost oferită. Sunt o mulțime de «coincidențe» fericite care «s-au întâmplat» în această privință. Hramul catolic al bisericii era «Maica Domnului a Rozariului». Inițial nu știam la ce eveniment se referă exact această sărbătoare, ce reprezintă acest rozariu.” Sărbătoarea respectivă este legată de o bătălie care a avut loc în Grecia, la Nafplion, la jumătatea celui de-al doilea mileniu, între creștinii apuseni și otomanii care cuceriseră la 1453 Constantinopolul și voiau să se extindă către vest.

La Nafplion, în 1571, creștinii îi înving pe turci și opresc exodul lor în Europa. Dar înainte de luptă cu o săptămână, Episcopul Romei a dat poruncă tuturor catolicilor să se roage Maicii Domnului pentru izbăvirea trupelor occidentale, folosind rozariul, care e corespondentul apusean al metanierului din spațiul creștin ortodox. În cinstea victoriei obținute prin mijlocirea Maicii Domnului a fost stabilit ca în prima duminică din octombrie (lupta s-a dat pe 7 octombrie) să fie prăznuită această sărbătoare, Maica Domnului a Rozariului.

Planuri de viitor

O parohie în străinătate trebuie să răspundă mai multor necesități decât cele strict liturgice. Deci este nevoie de spațiu. Planurile comunității ortodoxe românești din Anvers sunt mari. Amenajarea interiorului bisericii stă pe primul loc. Compartimentarea mai bună a acestuia trebuie să-i aibă în vedere în primul rând pe cei mici, căci aici, la fiecare Liturghie se împăr­tășesc câteva zeci de copii care sunt destul de zgomotoși în timpul slujbei. O cameră specială pentru ei ar rezolva problema. Dar și un paraclis este necesar, unde să se poată săvârși Sfânta Liturghie în timpul săptămânii. „Încercăm să nu limităm slujirea noastră la Liturghia duminicală, ci să slujim la toate sărbătorile de peste an, fie ziua, fie noaptea, cu priveghere, permi­țând astfel credincioșilor noștri care lucrează să participe la slujbe. De asemenea, în fiecare miercuri seara, cântăm Paraclisul Maicii Domnului, ocrotitoarea parohiei noastre, dar și a întregului oraș, după cum o înfăți­șează și icoana ce a fost zugrăvită special pentru biserica noastră. La aceste slujbe vin doar câteva zeci de credin­cioși. Nu e ușor să încălzim în fiecare zi biserica întreagă, care este foarte înaltă. Pentru aceasta avem nevoie de paraclis.”

Din iunie 2017, având în vedere numărul crescând al eno­riașilor parohiei, a fost rânduit și un al doilea preot, în persoana părintelui Mario Dorin Mihai. L-am întrebat pe părintele ­George Vâlcu cum se spune „Hristos a înviat!” în neerlandeză. Mi-a răspuns: „Christus is verrezen!!” Răspunsul „Adevărat a înviat!” (Hij is waarlijk verrezen!) se potri­vește de minune comu­nității ortodoxe românești de aici, una vie și lucrătoare în lumina Paștilor…

de Augustin Păunoiu

articol complet pe Ziarul Lumina

”Voiești să te faci sănătos?”. Gând de duminică. Vindecarea slăbănogului din Vitezda

Am primit în suflete Lumina Învierii lui Hristos ca un nou început pe drumul eliberării de moartea pe care, călcând-o cu propria Sa moarte, ne-a îndemnat a-L urma, lepădându-ne de sinele mereu în agonia păcatelor, tânjind spre însănătoșire.

Într-un mod a-tot cuprinzător semnificativ, reînnoim acest drum cu minunea vindecării slăbănogului din Vitezda; minunea în care pot fi urmărite rădăcinile ascunse bolii și minunea vindecării pornind de la neascultare la iertare, de la boală și moarte la însănătoșire și înviere. E adevărat că Legea veche condamna pe păcătoși și o făcea cu bună dreptate numai că, doar atât având, am spune, condamnarea are un caracter paliativ și cumva preventiv, necesar dar departe de a fi suficient pentru vindecare. Cele zece porunci date de Dumnezeu care se numește ”Eu sunt cel ce sunt”, părintele lui Avraam, Isac și Iosif, accentuează pe ”Sunt”, verbul ființialității la timpul imperfect pentru că în ebraică ființa este dinamică. Hristos ne arată – cu rostirea și făptuirea – cum Dumnezeu este Iubire, într-odată statică și dinamică, luând în considerație omul ca unitate în unicitate și așa e chemat la desăvârșire: ”Fiți buni cum Tatăl vostru ceresc bun este”. Desăvârșirea este totuna cu binele și spune Hristos: ”Singur Dumnezeu este Bun.”

Trecuse timpul când Dumnezeu a vorbit oamenilor doar prin prooroci și era acum vremea în care Părintele Ceresc, care ”toate cu înțelepciune le-a făcut” îl trimitea pe Fiul Său, ”Unul Născut” ca toți cei care vor crede să aibă viață veșnică. Cu Hristos, istoria se împarte în două ere – de dinainte și după întruparea Sa. Cuvântul cheie este iertarea în ea, și cheia de boltă Iubirea, care ne-a scos din zădărnicia de care se tânguia Ecleziastul și ne-a deschis orizontul devenirii întru desăvârșire. Hristos ne ajută să înțelegem valoarea crucială a iertării pe care o cerem lui Dumnezeu și semenilor cum ne rugăm în Tatăl nostru: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri” și o facem îndată după ce ne rugăm pentru ”pâinea de toate zilele”. Ne rugăm pentru iertare spre a ne responsabiliza că rostul anume al omului e să dea seama pentru faptele sale – de cele pe care le face pentru ce și cum le face; pe cele care nu le face, de ce le refuză. Asta presupune asumarea consecințelor spre îndreptare și ieșire din impasul existențial în care a intrat prin neascultare. Într-o rugăciune a Sf. Ioan Gură de Aur cerem iertarea vrăjmașilor pentru că ”nu ei sunt de vină ci eu pentru că n-am lucrat poruncile Tale”. Hristos Însuși, cu brațele pironite pe Cruce se roagă pentru toate veacurile: ”Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac.” E rugăciunea care luminează ca o candelă nestinsă nevoia omului de a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; omul despre care Sofocle scria că în lume ”sunt multe minuni mari dar niciuna nu este mai mare ca omul”.

De la condamnare la iertare

Doar simpla condamnare a păcatului nu-l anulează și este doar un fel de izolare protectoare, provizorie, capătul lui rămânând pentru de-a pururi moartea. Spunea cu amărăciune David că ”Fiecare vede că înțelepții mor cum mor și cei neînțelepți și lasă altora bogăția lor…Că răscumpărarea sufletului este prea scumpă și niciodată nu se va putea face”. E semnificativ și faptul că în acea vreme nu existau spitale, bolnavii fiind exclusiv în grija familiei și doar leproșii erau internați cunoscutele leprozerii. Spitalele sunt o instituție prin excelență creștină și pe care o legăm de numele Sf. Vasile, ”ochiul Bisericii cel pătrunzător”, geniu și sfânt care a văzut cum anume să lucreze cuvintele Mântuitorului de a cerceta pe cei bolnavi și cum îngrijirea și vindecarea este formă de manifestare a iubirii

Era după Paște, sărbătoare a libertății sau a azimelor, în care evreii după datină mergeau la Ierusalim. Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu făcându-se Fiu al Omului a respectat datina, cum a făcut-o neîncetat de-a lungul petrecerii Sale pe pământ, arătând mereu că a venit să plinească Legea, nu s-o anuleze. În Ierusalim, chiar lângă Poarta Oilor era o scăldătoare, Vitezda (Casa milei sau a îndurării) după numărul celor cinci izvoare de unde venea apa. Fericitul Augustin consideră că apa reprezintă poporul evreu iar cele cinci izvoare care o înconjurau preînchipuiau cele cărțile lui Moise din care s-au născut oameni bolnavi tocmai pentru că nu făceau decât să dea verdicte severe fără a face nimic în plus. Or, se știe că un diagnostic fără tratament nu tămăduiește boala. Era o singură o excepție – când un înger al Domnului, coborând, tulbura apa și primul care intra în ea se vindeca de orice boală ar fi suferit. Așa se face că acolo erau tot felul de bolnavi – orbi, șchiopi, slăbănogi și încă mulți alții. Vindecarea era excluziv a celui dintâi intrat în apă și doar a lui, nu și a altuia care ar fi făcut-o după aceea. Nimeni nu știa nici când anume îngerul va coborî și răbdarea împreună cu speranța țineau tovărășie bolnavilor parcă părăsiți de toți. S-ar putea spune că, într-un fel, tot așa Hristos a tulburat pe păcătoși, arătându-le cauzele bolii și cum să se însănătoșească. A făcut-o cu rostirea și cu fapta până în ultima clipă a vieții când prin Răstignire ne-a vindecat de moarte, de unde necesitatea și folosul patimilor și a morții Sale pentru mântuirea oamenilor. Scăldătoarea și coborârea îngerului prefigurau cele ce urmau a se întâmpla mai târziu nu prin coborârea unui înger, ci a Duhului Sfânt, ”Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede”.

Vindecarea – rod al credinței și ascultării

Între cei atât de numeroși bolnavi ce așteptau lângă scăldătoarea miraculoasă era și un slăbănog care părea uitat acolo de treizeci și opt de ani, singur, neavând ”om” care să-l arunce în apă. Părea a fi rătăcit în zarea zădărniciei căci și dacă încerca să se târască așa cum putea, mereu se găsea un altul care o lua înainte. Treizeci și opt de ani trecuseră și el a rămas tot acolo răbdător fără să-și piardă speranța. Văzându-l, Hristos, cunoscător a tot ce este uman, l-a întrebat direct ”vrei să te faci sănătos?” sau, altcumva spus de ”vrei să te fac Eu sănătos? Să fiu Eu omul de care ai nevoie?” Parcă surprins, slăbănogul a răspuns: ”Doamne, nu am om care să mă arunce când se tulbură apa și, până ajung eu, un altul ajunge înaintea mea.” Îi spune ”Doamne” oare presimțind că e Fiul lui Dumnezeu? Întrebarea își are sens pentru că, ceva mai încolo spune că ”nu am om”. Anume Hristos îl întreabă pentru că, vom vedea mai apoi, că, indirect, este o recunoaștere a dramei singurătății între oameni, una a indiferenței față de cel singur în suferința sa. Bietul slăbănog, a fost răsplătit văzând că atunci când nu ai om, Dumnezeu trimite pe Fiul Său întrupat ca să vindece pentru că Părintele ceresc are grijă față de toți fiii Săi și vrea ”ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. Cum nu este om fără de păcat înțelegem că nu este nici vorbă de vreo discriminare, că fiecăruia i se dăruiește ce are nevoie și e folositor lui pentru mântuire. De aceea când ni se întâmplă când suntem într-un necaz sau suferință și vine cineva în ajutor spunem nu fără temei:”te-a trimis Dumnezeu”.

Hristos nu a așteptat să fie rugat ci i-a spus pe față, aproape ca imperativ: ”Scoală-te ia-ți patul și umblă”. Minunea s-a petrecut și omul, până atunci ținut la patul suferinței, l-a luat și a mers la casa lui în văzul tuturor ca un apostol. Minune, pentru că doar Dumnezeu ”a spus și s-a făcut” tot ce este sub soare. Cum slăbănogul era cunoscut, nimeni dintre cei prezenți, văzându-l mergând. nu avea cum să se îndoiască și să nu mărturisească minunea. Scrie Sf. Efrem Sirul că și chiar dacă omul ar fi tăcut, patul ar fi strigat cum până atunci el purta omul iar acum acesta însănătoșit îl purta. Nu întâmplător Hristos i-a spus anume să meargă la ”casa sa”, adică să revină la starea de sănătate firească omului de coroană a creației dumnezeiești. Nu i-a spus să meargă în vreo parte sau alta, nici înainte sau înapoi să zicem, pe calea păcatelor care l-au adus la boală; a spus limpede la ”casa” lui, la starea de neprihănire de la început. Mai mult, aflăm indirect și îndemnul de a face și el asemenea, venind în ajutorul celor în nevoi și în suferință, celor singuri cum avea să spună Apostolul neamurilor: ”Purtați-vă sarcinile unul altuia și așa veți plini Legea lui Hristos” sau ”Purtându-vă sarcinile unul altuia, în iubire, gata să urmați unitatea Duhului întru legătura păcii.” Toți avem datoria de a face astfel și, firește, cei însănătoșiți care în acest fel se arată vrednici de ajutorul pe care Dumnezeu l-a făcut prin oamenii ce ascultă lucrător cuvântul Său. Hristos nu s-a rugat pentru sănătate, asemănându-se unui proroc, cum o făcuse Sf. Ilie pentru fiul văduvei din Sarepta Sidonului. Ca Fiu al lui Dumnezeu, a spus și s-a făcut. Sf. Chiril al Alexandriei scrie că acest bolnav era un credincios și a arătat prin ascultare necondiționată, fără a spune o vorbă sau a da un semn cât de mic de îndoială. Astfel, a făcut cunoscut tuturor – celor de atunci și celor de azi și mâine – că vindecarea este un rod al credinței și ascultării, făcând ca spiritul Legii să devină mod de a fi. Nefăcând astfel, rugăciunea este doar vorbire între vorbiri, ”vorbeală” cum spune un părinte duhovnic; este împreună vorbire cu Dumnezeu și plinire a cuvântului lui Dumnezeu.

Cum, ca și alte vindecări, și aceasta a întâmplat în zi de sâmbătă, când, după Lege, nu era îngăduit nimic a face, chiar dacă ”un asin sau un vițel” ar fi căzut, trebuia lăsat acolo până a doua zi, fariseii au văzut o provocare de neiertat. De aceea, când fostul slăbănog a fost întrebat a răspuns, apărându-se în felul lui: Cel care m-a vindecat, mi-a spus mi-a spus ia-ți patul tău și umblă. Era o modalitate de a se dezvinovăți dar și de a face cunoscută minune. Și apoi cum să nu asculți pe cel care face minuni pe care nimeni nu le-a făcut și singur Dumnezeu le poate face? Retorica întrebării este secerată de răspuns și fariseii sunt făcuți de rușine în fața mulțimii, dând pe față fărădelegea lor. Nu-i vorbă, Hristos și-ar fi putut vădi dumnezeirea în nenumărate alte chipuri, dar nu a făcut-o luând chip de om pentru că, scrie sf. Ioan Hrisostomul cel mai indicat să arate cine l-a vindecat era cel anume cel vindecat însuși și de aceea și a plecat lăsându-i să-și ducă mai departe cuvintele fără urmă de putere. Altfel, cu scria Sf. Grigorie de Nazianz, orice cuvânt poate fi contrazis de un alt cuvânt, dar nu există cuvânt care să contrazică fapta, ori acum, fapta era în fața lor – slăbănogul vindecat mărturisind cine a făcut-o. Numai că fostul slăbănog nu l-a văzut îndată după minune, fiindcă Hristos se îndepărtase, așa încât nu putea fi recunoscut decât prin făptuirea cea minunată.

Din toți cei care erau la scăldătoare, Hristos a vindecat doar pe unul și a făcut-o îndată numai pentru acel moment ceea ce ar putea fi considerat doar ca o întâmplare minunată, dar întâmplare totuși, supusă trecătorului ca însușii trupul omului. Vindecarea era trecătoare și ca urmare stând sub timpul ca trupul sub stricăciunea ce-l doboară. Adevărata vindecare este însă, așa cum vedem mai departe, aceea a sufletului și Origen asigură că fiecare suflet are trupul pe care îl merită. Se vede și în aceea că slăbănogul, de teama fariseilor s-a apărat îndată spunând că a ascultat de cuvântul Celui care îl vindecase și nu vrăjmașului care nu a făcut decât să-l împingă spre păcate fără a avea și conștiința lor care l-ar fi făcut să se pocăiască. Odată cu vindecarea trupului, Hristos avea să-i dea și vindecarea sufletului, căci, întâlnindu-l mai apoi, Fiul lui Dumnezeu care îl vindecase i-a apărut ca Învățător. Procedând inductiv am putea spune că toate bolile sunt urmarea păcatului, ceea ce între dimensiunile neamului omenesc este adevărat, doar că Hristos, voind a mântui pe păcătoși o face ținând seama de personalitatea fiecăruia. Spunea David: eu întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea. Când ucenicii L-au întrebat dacă orbul din naștere era astfel din pricina lui sau a părinților, Hristos le-a spus că nici de unul, nici de celălalt dintre motive, ci ca să se arate puterea lui Dumnezeu cuprinzătoare a ”tot omul ce vine pe lume”,

De această dată, îndată după Învierea Sa, Hristos îl vindecă pe slăbănogul de la ”casa îndurării” și ca Învățător ne arată că bolile sunt urmare a neascultării poruncilor divine și rugăciune este cel mai bun tratament din toate cele bune făcute de oameni. Ne amintim cum Sf. Vasile cel Mare, bolnav din pricina râvnei pe care o depusese în propovăduirea învățăturii lui Hristos, a fost tratat de Iosif, medicul cel mai vestit al vremii, care depășit de situație a recunoscut că nu mai are de trăi decât două zile. Sf. Vasile cel Mare i-a propus că în cazul în care nu va muri, să treacă la creștinism. Rugăciunea i-a fost ascultată și, însănătoșindu-se, medicul Iosif cu întreaga familie au trecut la creștinism.

Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești”

Redevenind sănătos, fostul paralitic a mers la Templu unde avea să-L întâlnească pe Hristos, care fără să aștepte cuvenita recunoștință a spus: ”Vezi că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești ca să nu-ți fie ceva mai rău.” Desigur sunt și boli care nu sunt urmare a păcatelor cum era orbul cel din naștere și când ucenicii L-au întrebat cine a păcătuit – el sau părinții –, Hristos a spus că niciunul ci ca să se arate anume lucrarea lui Dumnezeu. După ce l-a vindecat, Hristos a întrebat dacă crede în Fiul lui Dumnezeu iar orbul a vrut să știe cine este ca, după ce Hristos spune că este El, Cel care vorbește, orbul a mărturisit și s-a închinat a mulțumire. Poate că slăbănogul nu era totuși până într-atât de păcătos și de aceea Hristos anume că nu întâmplător păcatele i-au fost iertate ca act de prevenție pentru ceea ce putea fi mai grav. Sf. Grigorie de Nazianz, tâlcuiește: ”Ai fost ridicat de pe patul tău și mai mult ți-ai luat patul și în mod public ai făcut cunoscută minunea. Nu te mai arunca niciodată în pat păcătuind…ci cum ești acum, așa mergi, atent la poruncă.” Spune Hristos ca anume să nu mai facă păcate ”ca să nu-ți fie ceva mai rău” dacă după primirea binecuvântării păcătuiește iar arătându-se nevrednic de minune. Se ruga David: ”Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul tău cel bun să mă călăuzească pe pământul dreptății”.

Pe acea vreme era doar o singură scăldătoare vindecătoare, Hristos avea să întemeieze Biserica Sa în care să se poată veni și vindeca toți care sunt suferinzi trupește și sufletește. Cei care urmează lui Hristos primesc Botezul în Biserica Sa și sunt însemnați cu semnul Crucii, ”armă împotriva diavolului”. Mergând la Biserică, creștinul se îmbracă în straiele cele mai frumoase ale rugăciunilor și-și împodobește sufletul cu fapte bineplăcute lui Dumnezeu. Bătrânii de odinioară își cereau iertare unii altora, cu osebire când fuseseră în gâlceavă, că nu se cuvine să dai darul la altar având suflet umbrit de vrajbă. În principiu, astăzi nimeni dintre cei aflați în necaz nu poate spune că ”nu are om” care să-l arunce în scăldătoare. Hristos, Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului așteaptă cu brațele deschise ca să-l îmbrățișeze pe cel care se duce cu credință și ascultare. Pentru cel care, după vorba Sf. Ap. Pavel își afirmă cu vorba credința și cu fapta se leapădă nu sunt sorți prea mulți de vindecare.

Cum minunea a fost făcută sâmbăta, ca de obicei fariseii s-au grăbit să-i reproșeze și, poate din această cauză, cel vindecat s-a pierdut în mulțime fără să-și arate recunoștința. Lipsa de recunoștință era un păcat destul de frecvent în acel timp și nu mai puțin și astăzi când am putea spune cu proorocul Isaia: ”boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea Domnului, dar Israel nu mă cunoaște, poporul meu nu Mă pricepe”. Hristos nu a ținut seama de aceasta, și în nesfârșita-i iubire, întâlnindu-l mai târziu nu i-a spus nimic decât să nu mai păcătuiască. Altădată din cei zece leproși pe care i-a vindecat, doar unul s-a întors să aducă mulțumire și acela era samarinean. Nerecunoștința noastră nu tulbură de fel milostivirea lui Hristos, care pe Cruce s-a rugat: ”Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac!” Ne este folositor să punem la suflet milostivirea lui Hristos și să-L urmăm în respectul poruncii celei noi, a Iubirii unuia față de altul cum ne-a iubit în Unul fiind Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului. Așa cugetând în inimi și făptuind vom trăi adevărul cuvintelor pe care preoții le rostesc în altar, îmbrățișându-se, când credincioșii mărturisesc Crezul. Unul mărturisește:Hristos în mijlocul nostru” iar celălalt răspunde ”Este și va fi”. Atunci, fără urmă de tăgadă vom simți împreună cu David cum ”toate căile Domnului sunt milă și adevăr”. Să fim, la rându-ne milostivi cum Iisus ne cheamă pilduind Însuși, împărtășind credința martirului poet și medic Vasile Voiculescu: ”Nu, nemurirea nu este o stare,/ Ci-n Domnul o lucrare fără de sfârșit”.

de Elena Solunca Moise Ziaristi Online

Predică la Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului) – Despre desființarea Sâmbetei de către Hristos – Pr. Ilie Cleopa

Întrucât unii din creștini s-au rupt de Biserica lui Hristos și cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cât a fost respectat, când și de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli.

Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului)

Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului)

„Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbre celor viitoare” (Coloseni, 2, 16-17)

Hristos a înviat !

Iubiți credincioși,

În Evanghelia de azi vedem că Iisus Hristos a vindecat într-o zi de sâmbătă un slăbănog care zăcea de 38 de ani. Pentru aceasta s-au supărat iudeii căci Domnul a călcat porunca sâmbetei. De veți asculta însă cu luare aminte cele ce vom vorbi astăzi, veți înțelege luminat că serbarea sâmbetei nu este dată creștinilor, ci evreilor și totodată veți înțelege că atât Mântuitorul, cât și Sfinții Apostoli au desființat prin cuvânt și faptă serbarea Sâmbetei.

Mai întâi voi arăta că de la Adam și până la Moise, timp de 4108 ani, nici unul dintre patriarhii cei vechi nu au ținut sâmbăta ca sărbătoare. Ca să ne dăm seama de acest mare adevăr, vom apela la mărturisirile Sfintei Scripturi, prin care vom arăta, că Dumnezeu făcând pe om, nu i-a dat poruncă de la început, să serbeze vreo zi, ci numai l-a așezat în grădina Edenului, adică în Rai, ca să-l lucreze și să-l păzească (Facere 2, 15). Apoi i-a dat prima poruncă, de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (Facere 2, 17). Ba, mai mult. După ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din Rai, nu a primit nici o poruncă de la Dumnezeu să serbeze vreo zi. Dimpotrivă, toată viața lui de acum devine o muncă continuă sub forma blestemului și i se dă poruncă și canon de la Dumnezeu care îi zice: “În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere, 3, 19).

Nici o mărturie nu avem în Biblie care să ne arate că Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și ceilalți patriarhi aleși de Dumnezeu până la Moise, ar fi serbat sâmbăta.

Dar poate va zice cineva că Avraam a păzit poruncile lui Dumnezeu. Da, le-a păzit cu mare sfințenie, de aceea a și fost binecuvântat de Dumnezeu să fie tată a multor neamuri. Dar nu porunca sâmbetei, ci iată care porunci a auzit Avraam: “Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 12, 1); “altă poruncă: Iar legământul dintre Mine și tine și urmașii tăi de după tine din neam în neam, pe care trebuie să-l păziți, este acesta: toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur” (Facere 17, 10).

Altă poruncă dată lui Avraam este aceasta: “Să nu ți se pară grele cuvintele cele pentru prunc și pentru roabă: toate câte-ți va zice Sarra, ascultă glasul ei” (Facere 21, 12), adică să izgonească pe roaba Agar cu fiul ei. Altădată poruncește Dumnezeu lui Avraam: “Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 22, 2).

Așadar, după cum vedem din cele arătate până aici, nici una din poruncile pe care le-a primit Avraam de la Dumnezeu nu se referă la serbarea sâmbetei. Primul loc unde se vorbește în Sfânta Scriptură despre Sabat, ca zi de odihnă, este la Ieșire, unde Moise vorbește poporului în pustie, zicând: “Iată ce a zis Domnul: Mâine este odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului; ce trebuie copt, coaceți, ce trebuie fiert, fierbeți astăzi, și ce va rămâne lăsați să rămână pe a doua zi” (Ieșirea 16, 23). Dacă vor zice vouă că în Decalog în porunca IV-a se scrie: Adu-ți aminte de ziua Sâmbetei, ca să o sfințești pe ea, și prin aceasta, vor zice că sâmbăta a existat și mai înainte de Moise ca sărbătoare, și de aceea zice: „Adu-ți aminte”, apoi să le spuneți că evreii, când au ajuns în pustia Sin au primit porunca cea pentru ținerea Sâmbetei, Moise, pe muntele Sinai, le aduce aminte de această poruncă a Sabatului, pe care o primise înainte în pustia Sin, și nicidecum că sâmbăta a fost de la Adam până la Moise.

Încă și aceasta e bine să țineți minte, că sâmbăta nu s-a dat pentru toate popoarele lumii să se țină ca sărbătoare, ci numai evreilor, ca amintire de binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu, prin care El i-a scos din robia Egiptului. Acest adevăr îl arată Sfânta Scriptură, zicând: “Adu-ți aminte că ai fost rob în pământul Egiptului și Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare și cu braț înalt, și de aceea ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzești ziua odihnei și să o ții cu sfințenie” (Deuteronom 5, 15).

Deci celelalte neamuri nu au acest așezământ dat lor de la Dumnezeu de a serba ziua sâmbetei. Legea Veche a fost dată pentru un timp limitat, adică până era să vină Urmașul, Căruia I s-a dat făgăduința (Galateni 3, 19). Deci sâmbăta n-a fost dată ca sărbătoare tuturor neamurilor, nici pentru toate timpurile. Legea cea Veche, împreună cu Sâmbăta, au încetat de a mai fi întru totul valabile în Legea Darului. Acest adevăr îl arată Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Trecut-a umbra Legii și Darul a venit” (Evrei 8, 5; Coloseni 2, 16-17); “Cele vechi au trecut, iată toate sunt noi” (Evrei 8, 13).

Această încetare a Legii Vechi a fost proorocită de sfinții prooroci. Despre aceasta spune marele prooroc Ieremia: “Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat deși Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ieremia 31, 31-33).

Să vedem acum în ce fel Iisus Hristos și Sfinții Apostoli au desființat Sâmbăta Legii Vechi prin învățătură și fapte. Auzim pe Mântuitorul, zicând: “Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Când a zis Hristos aceste cuvinte? Când “căutau iudeii să-L omoare, că dezlega sâmbăta” (Ioan 5, 16).

Deci, dacă Mântuitorul lucra sâmbăta, arăta că și Tatăl Său lucrează sâmbăta. Atunci care ar fi vina celor ce urmează lui Hristos care lucrează și nu țin sâmbăta? Dacă cineva ne-ar învinui că lucrăm sâmbăta, să audă unii ca aceștia, că și “iudeii căutau să-L omoare pe Iisus că dezleagă sâmbăta” (Ioan 5, 18). Auzim pe Mântuitorul zicând: “Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze” (Ioan 12, 26). Și dacă Tatăl și Fiul lucrează sâmbăta, cine poate învinui pe Dumnezeu că dezleagă sâmbăta?

Cine poate să învinuiască pe creștini că urmează lui Hristos, adică dacă lucrează sâmbăta și fac ceea ce a făcut Hristos Domnul? Câtă orbire au mințile acelea, care nu văd ce a făcut Hristos sâmbăta! Oare nu sâmbăta a vindecat Mântuitorul pe slăbănogul din Evanghelia de azi? Dar nu numai că l-a vindecat, ci l-a pus și la lucru, poruncindu-i să-și ia patul și să meargă cu el la casa sa (Ioan 5, 8-9). Vechiul Testament nu dădea voie să facă acest lucru (Ieremia 17, 21; Neemia 13, 15). Dar și orbul din naștere a fost vindecat în zi de sâmbătă (Ioan 9, 14), și omul cu mâna uscată a fost vindecat în ziua sâmbetei (Luca 6, 6-10; Matei 12, 10-13; Marcu 3, 1-5). Și femeia cea gârboavă de 18 ani tot sâmbăta a fost vindecată de Mântuitorul (Luca 13, 14).

Ucenicii Domnului, urmând pilda Învățătorului Lor, mergând sâmbăta prin lanurile de grâu, smulgeau spice și le frecau în palme spre a le mânca (Marcu 2, 23-24; Luca 6, 1-3). Când fariseii și cărturarii Îl învinuiau pe Iisus că nu păzește sâmbăta, El le răspundea că “Fiul Omului este Domn și al sâmbetei” (Luca 6, 5) și le zicea: “Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27). Iată de ce marele Apostol Pavel zice: „Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).

Iubiți credincioși,

Pentru a vă încredința mai bine că Iisus Mântuitorul nostru și sfinții Săi ucenici și Apostoli, au desființat sărbătoarea sâmbetei, citiți Sfânta Scriptură în următoarele locuri: Porunca I – Matei 12, 1-3 și 10-18; Porunca a 2-a, la I Corinteni 10, 14 și I Ioan 5, 21; Porunca a 3-a, la Iacov 4, 12; Porunca a 5-a la Matei 15, 4; 19, 18; Marcu 7, 10 și Efeseni 6, 1-2; Porunca a 6-a la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9; Porunca a 8-a, la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 9-a Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 10-a, la Romani 13, 9.

Vedeți că nici într-o parte a Sfintei Evanghelii sau în vreo epistolă a Sfinților Apostoli, nu găsim lămurire sau măcar aluzie la porunca a 4-a, despre ziua sabatului? Acestea ne dovedesc clar că nu era obligatorie pe vremea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli serbarea sâmbetei pentru cei ce credeau în Hristos. Iar ca să înțelegeți că Duminica, ziua cea dintâi a săptămânii, a luat locul sâmbetei în Biserica creștină, să citiți în Sfânta Scriptură în aceste locuri: Ioan 20, 1-15 și 26 și veți vedea că Duminica, ziua întâi a săptămânii, a înviat Domnul; Duminica, a 8-a zi după înviere, s-a arătat Mântuitorul Sfinților Apostoli fiind ușile încuiate, și a fost pipăit în coastă de Toma (Ioan 20, 27); Duminică, în drum spre Emaus, Luca și Cleopa au călătorit cu Domnul (Luca 24, 13-31) Duminică la Cincizecime s-a pogorât Duhul Sfânt (Leviticul 23, 15-16; Fapte 2, 1-4); Duminica frângeau Apostolii pâinea, adică se împărtășeau cu Sfintele Taine (Fapte 2, 46; 20, 7- 12); Duminica s-a descoperit Apocalipsa Sfântul Ioan Evanghelistul (vezi Apocalisa 1, 10). În Duminici adunau creștinii ajutoare pentru sfinți, după porunca marelui Pavel (I Corinteni 16, 1-2).

Dar spune undeva că Dumnezeu va lăsa altă zi de sărbătoare poporului Său? Auzi ce scrie Sfânta Scriptură: “Drept aceea a lăsat Dumnezeu altă sărbătoare de odihnă poporului” (Evrei 4, 9; 4, 11; 8, 13; Apocalipsa 14, 13). Așadar în Noul Testament altă zi de odihnă este rânduită de Dumnezeu creștinilor, adică Duminica sau ziua întâia a săptămânii. După cum vedem, multă orbire sufletească era pe vremea Mântuitorului la farisei, cărturari și legiuitori, care, văzând atâtea minuni și semne care se făceau de către Mântuitorul nostru în ziua sâmbetei nu cunoșteau că Hristos este Dumnezeu, care le dăduse poruncă să serbeze sâmbăta în pustie și care acum a venit să dezlege și să desființeze sâmbăta, Legea Veche, și să așeze altă zi de sărbătoare neamului omenesc care va crede în El. Această orbire și întunecare sufletească o au toți sectarii, care, nevrând a ține ca zi de odihnă Duminica, ziua în care a înviat Domnul, se țin de umbră și defaimă Harul Noului Așezământ.

Iubiți credincioși,

În cele ce urmează, vom arăta și mai luminat cele despre sâmbătă și despre rătăcirea celor ce țin de sâmbăta Legii Vechi, care a fost umbră și închipuirii din Legea Harului. Acest adevăr îl arată marele Apostol Pavel când zice: “Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).

Iată ce doresc să vă spun în această privință. Cuvântul „sabat”, „sâmbătă”, din evreiește, înseamnă „odihnă”. După ieșirea din Egipt, Dumnezeu a poruncit evreilor să prăznuiască ziua aceasta ca zi de amintire despre ziua a șaptea în care Dumnezeu S-a odihnit de faptele Sale după zidirea lumii (Facere 2, 2-3; Ieșirea 35, 2-3) și îndeosebi pentru a le aminti evreilor despre izbăvirea lor din robia Egiptenilor (Deuteronom 5, 13-15).

Noi creștinii, asemenea prăznuim ziua a șaptea din săptămână, însă nu sâmbăta cea veche, evreiască, ci pe cea nouă, creștină, adică ziua Învierii, când s-a săvârșit înnoirea neamului omenesc. “Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” (II Corinteni 5, 17; Galateni 6, 15); “că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune” (Efeseni 2, 10). Prăznuim nu sâmbăta, ci Duminica, pentru că în această zi am fost izbăviți, nu din robia egipteană, în care nici noi, nici părinții noștri nu au fost vreodată; ci dintr-o robie generală și mult mai grea, din robia diavolului de care scăpăm, după cum ne învață Sfântul Apostol Petru, prin Învierea lui Iisus Hristos (I Petru 3, 21).

În ziua aceasta și nu sâmbăta sau în altă zi, Hristos “a surpat prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și a izbăvit pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15). În ziua aceasta și nu în alta, Hristos S-a sculat “pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 25). “Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre” (I Corinteni 15, 17).

Iată, pentru ce noi creștinii prăznuim ziua Învierii, ca zi a noii zidiri a omului, ca ziua izbăvirii noastre și a întregii noi lumi din robia diavolului, de păcate, de blestem și de moartea cea duhovnicească. Dar poate vor zice unii sectanți că “a binecuvântat Dumnzeu ziua a șaptea și a sfințit-o pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială” (Facere 2, 2-3). Dar în acest loc al Sfintei Scripturi nu ne spune că Dumnezeu a poruncit oamenilor să cinstească sâmbăta. Se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea de faptele Sale, adică El a încetat a zidi. Că El a binecuvântat și a sfințit ziua aceasta pentru a aminti oamenilor despre sfârșitul creației și atât.

În Rai pentru oameni toate zilele erau la fel, toate zile de fericire, fiind totodată și zile de muncă pentru a lucra și a păzi grădina Edenului (Facere 2, 15). Iar după căderea în păcat a primilor oameni și alungarea lor din Rai, ei trebuiau, ca pedeapsă, să lucreze și să se hrănească cu necazuri în toate zilele vieții lor (Facere 3, 17), prin urmare și în ziua sâmbetei. Și într-adevăr, din Sfânta Scriptură nicăieri nu se vede că strămoșii noștri: Noe, Avraam, Isaac, Iacob și alții ar fi prăznuit ziua sâmbetei.

Numai pe timpul lui Moise după ieșirea evreilor din Egipt, Dumnezeu dă evreilor în pustie, pentru prima dată poruncă despre sâmbătă (Ieșirea 16, 23-26). Și aceasta, pentru că evreii erau întotdeauna nemulțumiți, să-și amintească și să mulțumească în ziua aceasta lui Dumnezeu, Care i-a scos din robia egiptenilor (Deuteronom 5, 12-15).

Dacă scrie în Sfânta Scriptură că Dumnezeu zice prin Moise: „Adu-ți aminte de ziua odihnei” (Ieșirea 20, 8) să nu creadă cineva că serbarea sâmbetei a fost de la începutul lumii. Nu, cu adevărat. Ci de această poruncă le aduce aminte pe Sinai, că porunca Sâmbetei a fost dată puțin mai înainte evreilor în pustiul Sin, când erau tot sub conducerea lui Moise (vezi Ieșirea 16, 23-30) și le-a repetat pe muntele Sinai porunca pe care le-o dăduse mai înainte, în pustiul Sin, cum am arătat mai sus. De aceea a zis Dumnezeu: „Adu-ți aminte!”

Trebuie să înțelegem că evreii erau obligați să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ei cădeau sub blestemul legii (Deuteronom 26; 27). Noi creștinii nu mai suntem sub lege, ci sub Harul lui Hristos, Care ne-a răscumpărat din acest blestem (Romani 6, 14). Sfântul Apostol Pavel învață că: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem”. Ce este legea? Pentru călcările de poruncă s-a adus legea, până când era să vină Sămânța căreia i s-a dat făgăduința. Pentru aceea ne-a fost nouă legea învățătoare spre Hristos, ca din credința în Hristos Iisus să ne îndreptăm. Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub Învățător, căci pe toți fii ai lui Dumnezeu ne-a făcut, prin credința în Iisus Hristos (Galateni 3, 19-26). „Domnul a desființat vrăjmășia în Trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei”… (Efeseni 2, 15).

De ar zice cineva că sâmbăta este numită lege veșnică și legătură veșnică (Ieșirea 31, 16-17) și de aceea trebuie a se ține ca sărbătoare veșnică, unul ca acela să știe că Dumnezeu, fiind Creator și Legiuitor, poate să strice nu numai toate legile Sale ci și legăturile Sale, deși a spus că le dă până în veac (I Regi 2, 30). Legătura nu este un contract între om și Dumnezeu. Căci contractează ceva numai cei egali între ei. Legătura este manifestarea milei lui Dumnezeu și a bunei Sale voințe către om. Iar făgăduințele, legile, legăturile, poruncile, așezămintele Sale, Dumnezeu le poate schimba sau chiar nimici cu totul, dacă oamenii nu sunt vrednici de ele. Așa de pildă: „Legătură veșnică” au fost numite jertfele și alte așezăminte din Vechiul Testament (Levitic 7, 30; Ieșirea 21, 6; 40, 15) dar în Noul Testament toate sunt înlăturate.

N-a fost legătură mai mare decât legătura prin tăierea împrejur, aceasta fiind superioară sâmbetei, nu numai după timp, fiind mai veche, ci și după însemnătate. Însuși Mântuitorul a spus că ea este mai importantă decât sâmbăta: „Moise, zice Hristos, v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la părinți, și sâmbăta tăiați împrejur pe om. Dacă omul primește tăierea împrejur sâmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă mâniați pe Mine că am făcut sâmbăta un om întreg sănătos?” (Ioan 7, 22-23).

Astfel, pentru tăierea împrejur se calcă sâmbăta. Și ea, de asemenea, se numește „legătură veșnică”. Călcătorii ei se condamnau la moarte: „Veți tăia împrejur, a spus Dumnezeu încă lui Avraam, marginea trupului vostru și va fi semn de legătură între Mine și voi… Și va fi legătura Mea peste trupul vostru întru legătură veșnică. Și partea bărbătească ce nu-și va tăia împrejur marginea trupului său în ziua a opta, pierde-se-va sufletul acela din poporul său, pentru că a călcat legământul Meu” (Facere 17, 11-13).

Și, iată, această „legătură veșnică” despre tăierea împrejur ce a fost mai mare decât sâmbăta este înlăturată de Sfinții Apostoli la sinodul lor, când creștinii din iudei au început să ceară la creștinii din păgâni ca dânșii să păzească tăierea împrejur și legea lui Moise. Apostolii, adunându-se împreună, au hotărât, zicând: „Pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus afară de cele ce sunt necesare: să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sânge și de (animale) sugrumate și de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veți face” (Fapte 15, 28-29). Prin această hotărâre, Sfinții Apostoli au înlăturat nu numai tăierea împrejur, care era mai mare decât sâmbăta, ci și toată legea ceremonială a lui Moise, cu sărbătorile, lunile noi, sâmbetele și altele ale ei (Vezi Coloseni 2, 16-17; Galateni 5, 6; 6, 15).

De va cugeta cineva la cuvintele lui Hristos care a zis: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii, nu am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), va înțelege că El a ținut și sâmbăta. La aceasta trebuie să știm că Hristos a ținut sâmbăta pentru că era iudeu după trup și trebuia să se supună legii ceremoniale a lui Moise până la înlăturarea acestei legi; până la încheierea cu oamenii a Legăturii noi din Sângele Lui (Luca 22, 20), adică până la vremea suferințelor Lui și a strălucitei Sale învieri, când a venit sfârșitul Vechiului Testament, prezis încă de marele prooroc Ieremia (Ieremia 31, 31-32).

Atunci Hristos a stricat legea poruncilor cu dogmele Sale (Efeseni 4, 15). Pe temeiul că Hristos a ținut sâmbăta, nu putem susține că și creștinii trebuie s-o cinstească. Hristos, ca iudeu, prăznuia sărbătorile evreiești. Hristos, ca iudeu, a primit tăierea împrejur; sectanții, însă, nu se taie împrejur. Pentru ce și până când a cinstit Hristos sâmbăta s-a lămurit mai sus.

Din textele aduse din Sfânta Scriptură nu se vede că și creștinii sunt datori să prăznuiască ziua sâmbetei. În ele se vorbește despre faptul că Hristos a învățat pe evrei de obicei sâmbăta în sinagogile lor, și atât. Învăța însă sâmbăta, fiindcă atunci se adunau evreii în sinagogile lor pentru rugăciuni și Hristos putea să aibă ascultători.

Poate cineva ar zice că Hristos spunea ucenicilor Săi: „Rugați-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta” (Matei 24, 20) și că prin aceasta Hristos ar fi arătat sfințenia sâmbetei. Trebuie să înțelegem că cuvintele acestea ale Domnului nu obligă deloc pe creștini să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ar trebui să cinstim și să serbăm și iarna. Cuvintele acestea arată numai apropiata dărâmare a Ierusalimului și greutatea pe care puteau s-o îndure ucenicii lui Hristos, dacă această dărâmare s-ar întâmpla iarna pe neașteptate, când ei ar fi putut să moară de frig pe drumuri curând, până la patimile și învierea lui Hristos, când încă nu era pe deplin înlăturată sâmbăta cea veche și în vremea când era greu să fugi din Ierusalim pentru că sâmbăta porțile orașului se închideau.

Iată, deci, de unde se vede că Hristos a înlăturat sâmbăta. Căci Legea lui Moise a avut „umbra bunătăților viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor” (Evrei 10, 1). Pentru aceasta Hristos-Mesia, venind și îndeplinind toată Legea (Matei 5, 17) și poruncile Vechiului Testament (Ioan 15, 10), El însuși a completat unele din ele și pe altele le-a schimbat. În general, a înlăturat legea poruncilor prin învățătura Sa (Efeseni 2, 15), iar sâmbăta cu totul a înlăturat-o prin cuvânt și prin fapte. Așa, de pildă, El însuși a călcat-o, vindecând sâmbăta bolnavii și pe cel cu mâna uscată (Matei 12, 10-13), pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi (Ioan 5, 5-16), și pe orbul din naștere, făcând sâmbăta pentru el tină (Ioan 9, 1-16).

Toate acestea erau oprite de Legea Veche să se facă sâmbăta (Ieșirea 20, 10-13; Numeri 16, 32-36). Călcând sâmbăta, Hristos impunea și altora să o calce. Vindecând pe slăbănogul sâmbăta, Iisus îi spunea: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată s-a făcut sănătos omul, și-a luat patul și umbla și era acea zi sâmbăta”.

Sâmbăta evreiască este numită de Sfântul Apostol Pavel „umbră”, adică ceva ce nu înseamnă nimic, fără nici un folos, pentru că, cuvântul „umbră” în Sfânta Scriptură, când se vorbește despre Vechiul Testament, înseamnă ceea ce e destinat spre înlăturare (Evrei 10-1, 4-5, 13).

Iubiți credincioși,

Întrucât unii din creștini s-au rupt de Biserica lui Hristos și cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cât a fost respectat, când și de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli.

Noi, fiii Bisericii Ortodoxe, dacă vrem să ne mântuim, suntem datori să ascultăm de ea. Să împlinim cu sfințenie poruncile Domnului din Sfânta Evanghelie, și să nu urmăm sfaturile credincioșilor răzvrătiți, care s-au lepădat de Biserică, de sfânta Duminică, de bucuria Învierii, de preoți, de cruce și de sfintele icoane și cinstesc sâmbăta ca zi de odihnă. Să rămânem în casa Domnului și în mântuitoarea bucurie a Învierii lui Hristos. Căci mai mare este ziua Învierii decât ziua odihnei.

Aici în Biserică se află lacul Vitezda, adică Taina Botezului prin care ne facem fii ai lui Dumnezeu după har, nou născuți. Aici se află apa cea tămăduitoare de boli, adică Taina Spovedaniei, a pocăinței cu lacrimi, prin care ne vindecăm sufletul de rănile păcatelor. Aici se săvârșește Taina Sfântului Maslu, prin care mulți bolnavi se vindecă și se ușurează. Să nu spunem „că nu avem om să ne arunce” în apa aceasta tămăduitoare. Preoții Bisericii sunt cei ce ne botează, ne dezleagă de păcate, se roagă pentru mântuirea noastră și ne conduc pe calea mântuirii.

Să cinstim cu vrednicie, cu rugăciuni și fapte bune sfânta zi a Duminicii ca să auzim și noi cuvântul cel mântuitor al lui Hristos: „Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești ca să nu-ți fie ție ceva mai rău”. Amin.

Hristos a înviat!

sursa: Doxologia

„O MINUNE PERMANENTĂ” (I)

Imagine similară

Povestea ce urmează este o poveste rară ‒ a nașterii unui copil ce fusese sortit avortului. Dar mai rar e faptul că acest copil ajunge, în cele din urmă, să-și nască el părinții. Ei i-au dat nașterea cea după trup, iar el i-a născut după Duhul, aducându-i în Biserică. Și, de atunci, viața lor întreagă este o naștere de minuni. (A.S.)

– Ioana, cum L-ai cunoscut pe Hristos?

– Am mai multe etape în viaţa mea de întâlnire cu Dumnezeu. Prima oară îmi amintesc că m-a învăţat bunica mea să mă rog, apoi am avut un profesor de Religie în clasele mici, un profesor extraordinar căruia, practic, îi datorez toată existenţa mea ulterioară. Era student la Teologie și ne-a învăţat Rugăciunea inimii. Ţin minte că vorbeam despre multe alte lucruri şi că îi puneam tot felul de întrebări care ne treceau nouă prin mintea noastră de clasa a II-a, a III-a, dar am rămas toată viaţa cu Rugăciunea lui Iisus şi, toată viaţa, în momentele în care am fost în mare cumpănă, mi-a revenit Rugăciunea inimii. Mi-am dat seama mai târziu că, de fapt, asta m-a salvat de fiecare dată.

– La vârsta aceea ai început să spui Rugăciunea inimii?

– Asta făceam la Religie, ne rugam împreună, ne învăţase domnul profesor să ne rugăm. Făceam cu toţii Rugăciunea inimii câteva minute şi apoi ne rugam acasă. Făceam asta pentru că prinsesem gustul. Pe măsură ce am crescut, am pierdut asta, pentru că… nu ştiu, nu aş putea să spun de ce. Nu o mai făceam zi de zi, ci doar atunci când aveam mari încercări – în fine, fiecare vârstă cu încercările ei; atunci, în adolescenţă, toate ţi se par mari.

Îmi aduceam mereu aminte de rugăciune şi reveneam la rugăciune, uneori intram chiar şi în biserică. Simţeam nevoia unui Părinte duhovnic, dar nu aveam pe nimeni care să mă călăuzească, părinţi sau bunici, sau alt profesor de Religie. A rămas, aşa, o dorinţă neîmplinită, de care nu m-am ocupat niciodată serios. În schimb, căutarea a rămas, dar am ajuns în alte părţi: meditaţie, ezoterisme… căutându-L, de fapt, pe Dumnezeu.

Ne-am întors la biserică odată ce am rămas însărcinată cu primul meu copil. Atunci, în mod cu totul minunat, Dumnezeu ne-a dus de mână până la Părintele duhovnic. Exact acum nouă ani, în postul Paştelui, am rămas însărcinată; nu eram căsătorită cu soţul meu pe vremea aceea. Am luat „pastila de a doua zi” ‒ o pastilă care, în mod normal, ar trebui să facă să apară menstruaţia imediat după ce este luată, fiind foarte periculoasă, foarte toxică… Însă nu a apărut menstruaţia, şi atunci am bănuit că e posibil să fiu însărcinată.

M-am dus la medic, o doamnă doctor, să-i spun ce s-a întâmplat, că am luat pastila asta şi nu a apărut menstruaţia. Doamna respectivă mi-a spus că trebuie să fac un test de sarcină. I-am spus că, dacă sunt însărcinată, mi-aş dori să păstrez copilul. Ea mi-a spus că acest lucru nu este posibil ‒ dar mi-a spus-o cu atâta siguranţă, încât nu a lăsat nici o urmă de îndoială! Mi-a spus că nu e posibil să păstrăm acest copil, pentru că acest copil va fi foarte bolnav din cauza acelei pastile, care este o bombă de hormoni, că el va ieşi cu malformaţii genetice, lucru care ne-a cam șocat… Eram cu prietenul, actualmente soţul, eram amândoi şi ne-am speriat foarte tare ‒ nu neapărat de certitudinea sarcinii, ci de ceea ce urma să se întâmple dacă eram însărcinată.

Am ajuns acasă, am făcut un test de sarcină care, bineînţeles, a ieşit pozitiv. Am sunat-o pe doamna doctor, care mi-a spus că trebuie să mă programez neapărat pentru un avort, cât mai repede.

Zboară cu copilul tău spre destinaţii exotice!

– Dar ştiai că avortul înseamnă, de fapt, uciderea unui prunc?

– Ştiam, cumva. Trecusem printr-o experienţă similară în adolescenţă şi era cu atât mai cumplit pentru mine, cu cât mi-am promis că nu voi mai face asta niciodată. Tocmai pentru că ştiam ce înseamnă lucrul ăsta, nu aş mai fi vrut să trec prin asta niciodată. Nu cunoşteam în detaliu ‒ cum ştiu acum, de exemplu, după patru sarcini, că inima copilului începe să bată la 6-7 săptămâni ‒ nu ştiam stadiile de dezvoltare exact, dar ştiam clar că nu vreau să fac asta, indiferent de riscuri.

Ce a fost foarte ciudat a fost că nici prietenul meu de atunci, actualmente soţul meu, nu şi-ar fi dorit să trecem prin asta, doar că certitudinea doctoriţei şi gândul de a avea un copil atât de bolnav pur şi simplu ne-a înspăimântat. Bineînţeles, am vrut să mă ascund de mama mea, lucru care nu a fost posibil, pentru că a mirosit imediat că ceva nu e în regulă. Ea a lucrat într-un spital de ginecologie şi mi-a făcut imediat programare la avort. Eu însă am mers acolo cu sufletul foarte greu.

Îmi aduc aminte că, înainte de a ajunge în punctul ăsta, adică înainte de a afla că sunt însărcinată, noi primisem cadou de la un fost deţinut politic, unchiul unui prieten al nostru, domnul Gheorghe Tarcea ‒ Dumnezeu să-l odihnească, că nu mai este printre noi! ‒, primisem cadou cartea „Sfântul închisorilor” a Părintelui Moise de la Oaşa. Ne-a plăcut foarte mult şi ne doream să ne găsim un duhovnic. Ne imaginam că duhovnicul nostru e undeva, într-un munte, cu o barbă lungă, albă, şi că avem mult de căutat.

Imagini pentru gheorghe tarcea

După ce am aflat că sunt însărcinată și fusesem programată la avort, m-am aruncat în genunchi şi am zis: „Maica Domnului, dă-ne un semn!. Atât am putut eu să zic în momentele acelea. Nici nu am terminat bine gândul, şi am primit un mesaj pe telefon. Mă uit pe telefon ‒ era un mesaj promoţional de la o companie aeriană, care spunea: „Zboară de 1 iunie cu copilul tău spre destinaţii exotice!. M-am speriat îngrozitor! Îngrozitor m-am speriat de promptitudinea răspunsului şi de felul atât de clar în care a venit. Efectiv m-am blocat, mi s-a părut incredibil că mi se întâmplă asta!

Mama a insistat foarte mult să merg la programare. În fine, am ajuns la progamare la avort cu inima îndoită, nu aş fi vrut să fac asta. Am stat într-o sală de aşteptare unde mai erau încă două fete, mai tinere ca mine. Și m-a apucat un plâns pe acolo, pur și simplu, plângeam de sărea cămaşa de pe mine şi de mila mea, şi de mila lor. A venit o doamnă doctor care m-a întrebat de ce plâng. Mie mi s-a părut foarte crud să mă întrebe de ce plâng într-un asemenea moment. I-am spus de ce plâng, i-am spus că sunt însărcinată, că am fost la un medic, care mi-a spus că trebuie să fac avort, pentru că va ieşi copilul cu malformaţii… Ea a zâmbit şi a spus: „Dar o ecografie ai făcut?. Am zis: „Nu „Bine, hai să mergem jos, să facem o ecografie, să vedem exact care e treaba. Dar îţi spun de-acum că nici un medic nu îţi poate recomanda avortul din acest motiv, pentru că ai luat această pastilă. Noi am văzut sarcini cu sterilet care au decurs foarte bine şi din care s-au născut copii normali, și am văzut şi sarcini normale din care s-au născut copii cu probleme, aşa că nimeni nu îţi poate garanta lucrul acesta.

Cred că ăsta e duhovnicul nostru!

Am mers jos, am făcut o ecografie. Mi-a spus că, după părerea dumneaei, totul decurge normal, adică este o sarcină normală, în evoluţie, că ea nu îmi poate recomanda avortul. A vorbit cu noi amândoi şi ne-a spus să ne gândim dacă vrem să facem asta, că e alegerea noastră, dar nu e condiţionată medical în nici un fel.

Atunci am prins curaj. Soţul meu a fost neaşteptat de determinat – mie îmi era foarte teamă de momentul ăsta; sincer, credeam că va da bir cu fugiţii din viaţa mea! Dar el a fost foarte determinat. Cât am fost eu sus, în sala aceea de aşteptare, el a găsit o mică capelă acolo, în spital, şi a spus o rugăciune la Maica Domnului. Nici nu a terminat bine, şi am coborât cu doamna doctor, care ne-a spus lucrurile acestea. Şi el a zis: „Bine, haide să mergem acasă, gata!.

Și am plecat. De acolo, ne-am dus la mama mea, care-mi spusese să trec pe la ea, pe la serviciu, după ce termin – lucra în apropiere, la un spital de copii. Am ajuns la ea şi, în timp ce intram la mama, ne-am întâlnit cu Părintele T., actualul duhovnic. L-am salutat pe Părintele şi i-am spus lui Andrei: „Cred că ăsta e duhovnicul nostru!. Apoi am intrat la mama ‒ a fost un moment foarte delicat, pentru că i-am explicat mamei că nu vreau să facem avortul, pentru că nu este nici un motiv întemeiat pentru asta şi noi vrem să păstrăm copilul. Mama a reacţionat foarte-foarte urât. Nu se aştepta la o asemenea decizie şi a fost cumva şocată că noi, artişti fiind, vrem să păstrăm sarcina, mai ales că nu aveam o situaţie financiară stabilă, nu eram nici căsătoriţi şi ea era aproape convinsă că ne vom despărţi.

Când am plecat de la mama, în loc să ieşim din curtea spitalului, am făcut dreapta, aşa, parcă duşi de o mână nevăzută, şi am intrat în biserica spitalului, unde era Părintele singur, şi am zis: „Părinte, vrem să vă întrebăm ceva. Imaginează-ţi acum doi oameni de pe stradă care au venit la Părintele! Părintele a zis: „Da, întrebaţi-mă. Şi ne-am apucat să-i povestim viaţa noastră: „Uitaţi, Părinte, am rămas însărcinată, am luat pastila, doctorița ne-a zis… ‒ şi i-am povestit toată tărăşenia.

Părintele ne-a ascultat, ne-a ascultat şi, la sfârşit, a zis: „Şi ce vreţi de la mine?. Mie mi s-a părut ciudat: cum adică „ce vrem”? Dar, în acelaşi timp, mi s-a părut ciudat şi să-i zic că vrem un sfat, pentru că era atât de evident ce sfaturi urmează să ne dea… Şi noi am zis că vrem un sfat, şi Părintele, dându-şi seama că nu suntem în Biserică, ne-a zis că, dacă ne dă un sfat, trebuie să-l şi urmăm. Ne-a întrebat dacă suntem siguri că vrem să-i urmăm sfatul. Noi am zis că da, şi a spus: „Sfatul meu este să vă căsătoriţi, să lăsaţi copilul, să-l naşteţi, să vă asumaţi ce aţi făcut – şi aici Părintele ne-a pus în faţă multe lucruri la care nu ne-am fi gândit, şi ne-a dat multe exemple grele, foarte greu de dus, dar, slavă lui Dumnezeu, copilul nostru s-a născut sănătos. Și ne-am căsătorit la scurt timp după aceea, după Paşte, în Duminica samarinencei.

Nu aş fi ştiut niciodată ce puteam să aduc pe lume”

După ce Părintele ne-a dat sfatul, ne-a spus: „Vă aştept la spovedit mâine. Am venit, ne-am spovedit şi, încet-încet, am rămas în biserică. Am găsit aici, în biserică, nu numai la Părintele, ci şi la fraţii noştri duhovniceşti, foarte mult sprijin, care ne-a lipsit acasă, adică părinţii nu au fost întotdeauna alături de noi, sau prietenii care ne erau atunci foarte apropiaţi. Am găsit aici o adevărată familie.

– Cum a fost prima spovedanie?

– Doamne, nu o să uităm niciodată, nici eu, nici soţul meu! Ştiu că ne-am pregătit. Aveam un îndreptar de spovedanie pe care îl cumpărasem eu cu o zi înainte de programarea la avort, pentru că ştiam că neapărat trebuie să mă duc să mă spovedesc. Ţin minte că am scris mult-mult, am venit cu multe foi la Părintele, şi săracul Părintele… noi tot ziceam acolo, şi Părintele ofta, şi noi plângeam, şi Părintele se făcuse mic…

Ştiu că am plâns o grămadă. Vai, dar a fost aşa de bine după aceea, a fost extraordinar! Bine, noi am simţit asta prima oară în viaţă, că nu ne mai spovedisem de când eram copii, de la 6-7 ani. A fost, într-adevăr, extraordinar. Şi în viaţa noastră a fost o schimbare totală şi foarte rapidă.

– Cum vă simţiţi acum în biserică?

– Noi ne-am ataşat foarte mult de oamenii de aici, pe care îi iubim foarte tare. Ei au fost un fel de plasă de siguranţă în care noi am picat în tot vârtejul ăsta, care a fost minunat, într-adevăr, dar a fost greu de dus, pentru că, după toate lucrurile acestea minunate, după nuntă, care a fost absolut superbă ‒ tot aici, în biserică, ne-am găsit şi naşii ‒, după aceea, când am revenit, aşa, pe pământ, a fost foarte ciudat, pentru că mulţi oameni care ne erau apropiaţi s-au depărtat de noi. Nu au înţeles ce s-a întâmplat, mai ales că schimbarea noastră a fost foarte rapidă. Bine, acum ne dăm şi noi seama că poate nici noi nu am fi înţeles, dacă eram în locul lor. Noi am fost extrem de entuziaşti de ce am găsit aici, pentru că nu ne imaginam că aşa ceva mai este posibil, o astfel de comunitate şi astfel de oameni atât de primitori, atât de calzi şi atât de apropiați, care efectiv ne-au ajutat, o adevărată familie.

Dar după nuntă au fost nişte tulburări la mine în familie, pentru că mama nu a înţeles ce era cu toţi oamenii aceia, cu atâția copii… „O să faceţi şi voi atâţia copii acum?!. Au ajuns să ne spună: „Aţi intrat într-o sectă!. Bine, ai mei nici nu au experienţa asta a Bisericii, nu au trăit-o deloc. Ei nu merg nici măcar la slujbe, trec pe lângă biserică şi aprind o lumânare din superstiţie, şi atunci le-a fost foarte greu să înţeleagă. Nici acum nu sunt convinsă că au înţeles pe deplin, dar cumva s-au împăcat cu ideea, şi au văzut că nu am fost răpiţi de extratereştri, ca în filmele la care se uită. Dar, într-adevăr, familia noastră e aici.

Imagine similară

Al meu e singurul care seamănă cu un îngeraș”

– Cum te-ai simţit când l-ai ţinut prima oară pe Mihail în braţe, după tot ce ai pătimit?

– Am avut o sarcină extraordinar de uşoară! Pur şi simplu, nu am simţit că sunt însărcinată până în ultimul moment! Și naşterea, slavă lui Dumnezeu, a fost uşoară. Au apărut ceva mici complicaţii după aceea. Ţin minte când l-am luat prima oară în braţe: mi se părea atât de frumos… Mă uitam şi la ceilalţi copii şi mi se părea că al meu e singurul care seamănă cu un îngeraș.

M-am gândit după aceea de multe ori la ce era să fac, că aş fi putut omorî copilul ăsta sănătos şi minunat dintr-o prostie ‒ şi nu aş fi ştiut niciodată, de fapt, ce puteam să aduc pe lume. Mi s-a părut atât de crunt… Mai ales că trăim în lumea asta unde, cu siguranţă, se întâmplă astfel de lucruri de foarte multe ori.

– Ai încercat să discuţi cu alte mame care au fost în situația ta?

– Da, am încercat. Am avut chiar o prietenă care a rămas la un moment dat însărcinată şi a decis să facă avort. Eu m-am întristat foarte tare, am încercat să-i explic, i l-am arătat pe Mihail, ca să înțeleagă ce am fi pierdut noi dacă am fi făcut lucrul acesta. Și tot a făcut avort până la urmă. Nu o judec, uşor nu i-a fost, cu siguranţă. Mi-a părut foarte rău că a trecut prin asta. Altfel, acum, la patru copii, nu mai trebuie să conving pe nimeni, sunt un exemplu mergător!

(va urma)

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articolul publicat în numărul lunii mai 2019 al revistei „Familia Ortodoxă”

Părintele Ioan Iovan de la Recea – Călugăr dârz, statornic şi anticomunist

 

Pr. Ioan Iovan

„Nu pot și nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălțătoare momente spirituale din viața mea. Acolo m-am născut a doua oară și Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate minuni, să-i cunosc puterea.”

Viața

Părintele Ioan Iovan s-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criș, județul Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Maria. Ne dăm seama că a crescut într-un mediu spiritual sănătos, punându-se temelie pentru ceea ce va deveni mai târziu.

A făcut şcoala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. În 1946 şi-a susţinut teza de licenţă, intitulată „Sfânta Euharistie şi viaţa mistică”, la Facultatea de Teologie din Sibiu. În 1947 a început doctoratul în teologie.

Râvnind după dăruirea totală în slujba Domnului, va fi călugărit în Mănăstirea Sihastru de către Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, în 1948, diacon şi în 1949 ieromonah, pentru Mănăstirea Vladimireşti. L-a hirotonit, cu binecuvântarea necesară, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de baştină, dar şi omul căruia i se asemăna prin râvnă pentru Biserică şi intransigentă faţă de puterea comunistă ce se instala. Această atitudine, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun şi moartea în condiţii umile, iar Părintele Ioan cu temniţă.

În cei şapte ani de slujire la Vladimireşti a militat pentru o viaţă duhovnicească intensă, întemeiată pe deasă împărtăşanie. Făcea lucrul acesta întemeiat pe Scriptură şi Tradiţie, deşi unii l-au răstălmăcit, iar alţii l-au împlinit fără discernământ.

Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească ce se năştea în jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca şi ţintă diminuarea fenomenului religios. Aşa au început şicanările. Se făcea propaganda împotriva pelerinajelor la mănăstiri, erau persiflate actele de pietate a credincioşilor, erau restrânse drepturile şi libertăţile religioase.

În aceste condiţii, Părintele Ioan, fire dârză, a scris un memoriu în care spunea, printre altele: „partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli şi în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă”.

Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Părintelui Ioan şi caterisirea lui, sub presiunea factorului politic. A urmat o anchetă dusă la Securitatea din Galaţi. Procesul s-a judecat şi sentinţa de condamnare la moarte, dată în prima instanţă, s-a comutat în condamnare pe viaţă. A executat nouă ani şi jumătate, până în 1964, când au fost amnistiaţi deţinuţii politici.

A trecut prin mai multe penitenciare, îmbolnăvit grav la Galaţi, este dus la Văcăreşti. Şi aici, ca şi la Galaţi, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonita, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. De la Văcăreşti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit.

Următorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Iar apoi deţinuţii cei mai „periculoşi”, după evenimentele din Ungaria, au fost transferaţi la Aiud.

Se ducea aici, ca şi-n alte închisori, o campanie asiduă de „reeducare”, folosindu-se mijloace de presiune psihice şi fizice. Cei care datorită torturilor cedau psihic şi fizic şi se ”reeducau”, lepădându-se formal de convingerile lor, aveau anumite înlesniri. Părintele loan n-a cedat. A rămas ferm până la capăt.

Comandantul Crăciun, printre alte mijloace de „reeducare”, le citea recalcitranţilor declaraţiile celor ce s-au „reeducat”. Nici aceia nu pot fi judecaţi. Numai cine a trecut prin teroarea închisorilor comuniste ştie ce-a fost acolo. Iar culmea obrăzniciei a fost că l-a provocat pe Părintele loan să citească din „Biblia hazlie”. Bineînţeles că n-a făcut lucrul acesta. Urmarea a fost că l-a transferat la Zarcă, cel mai teribil loc de chin din închisoarea din Aiud. Această secţie a închisorii era un loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede.

Printre alte personalităţi duhovniceşti din ţară, la Aiud l-a întâlnit pe Părintele Dumitru Stăniloae, teologul nostru mare. „Privindu-l îmbrăcat în pantaloni scurţi de zeghe, la statura lui impozantă, nu-ţi trebuia alt exemplu de batjocorire şi de umilire a vârfurilor intelectualităţii româneşti de către regimul comunist”.

Dumnezeu l-a ţinut pe Părintele loan în viaţă, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-şi domiciliul în Bucureşti, pentru a nu le crea probleme celor apropiaţi. În această perioadă frământată, şi de ținere sub observare de către Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareţă Cristina. În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală, pe atunci secretar al Sfântului Sinod, care l-a prezentat Sfântului Sinod şi l-a susţinut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979.

A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica și alţi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuită din Bucureşti. Acolo l-a găsit libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin jertfa tinerilor martiri în 1989.

În anul 1991, întâmplător, l-am întâlnit la Patriarhie pe Părintele Ioan şi văzând că doreşte să înceapă o lucrare duhovnicească şi misionara, l-am invitat să facă o mănăstire în eparhia noastră. A acceptat, împreună cu dânsul a venit şi Maica Stareţă Cristina Chichernea.

I-am îndemnat să meargă la Recea, judeţul Mureş, unde Părintele Ioan Lazăr, parohul satului, ridicase o bisericuţă şi o clădire. Cei doi le-au definitivat şi mănăstirea şi-a început activitatea. În 1992 s-a construit un altar de vară şi o clopotniţă. În 1993 a început construirea cetăţii manăstireşti propriu-zise, iar în 1995 construirea, bisericii. Unicitatea acestei biserici de mănăstire constă în faptul că toată pictura este în mozaic, executat de Viorel Maxim. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei, Petru al VII-lea, dimpreună cu Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh Teoctist au sfinţit biserica mănăstirii, înconjuraţi de mulţi ierarhi şi preoţi, şi peste douăzeci de mii de credincioşi.

Lucrarea duhovnicească desfăşurată aici de Părintele Ioan este una bună. Bun e şi contextul în care se afla, departe de Vladimireşti, şi concursul pe care îl dă atât stareţa, cât şi Părintele Profesor Ilie Moldovan.

Nădăjduim că apusul vieţii lui va fi încununat de Dumnezeu cu bucuria lucrului bine făcut şi cu o obşte puternic angajată în trăirea voturilor monahale şi în slujire.

Părintele Ioan Iovan de la Recea – Călugăr dârz, statornic şi anticomunist

Am creionat, anterior, viaţa Părintelui Ioan Iovan, folosindu-mă de biografia ce i-a făcut-o Maica Stareţă Cristina şi din relatările pe care le-am auzit eu însumi. Iată că de data aceasta am la îndemână şi dosarul de cercetare penală pe care l-a întocmit organul de represiune comunist, atunci când a fost întemniţat. Dârzenia şi statornicia l-au însoţit pe Părintele loan în toate împrejurările, inclusiv în timpul anchetei. Voi scoate în relief câteva episoade.

La interogatoriul din 15 iunie 1955, este întrebat: „Ce activitate duşmănoasă regimului ai desfăşurat dumneata, începând de când, şi cu cine?” Răspunsul vine ferm şi categoric: „în luna martie 1945, pe când mă aflam student la Institutul de Teologie din Cluj, a avut loc în sala de festivităţi a căminului studenţilor o conferinţă, al cărei organizator am fost eu. Conferinţa a avut loc cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înfiinţarea societăţii studenţeşti „Credinţa Ortodoxă”, al cărei preşedinte eram eu. În calitate de preşedinte al asociaţiei, am ţinut cu acea ocazie un discurs, prin care combăteam ideile comuniste, arătând celorlalţi studenţi, care erau în sală, pericolul întunericului necredinţei şi ateismului… În anul 1946, în preajma alegerilor, pe când călătoream cu trenul de la Oradea la Cluj, venind de la părinţii mei care locuiau în comuna Oşorhei, satul Fughin, plasa Oradea în tren, în apropiere de Cluj, m-am manifestai împotriva comunismului, manifestări care, de altfel, erau strict legate de poziţia mea duşmănoasă faţă de regim şi de măsurile luate la acea dată. Discuţiile erau adresate unor călători… Ajungând la Cluj, am fost arestat, iar după câteva zile de cercetări, am fost pus în libertate.”

S-a manifestat ca vrăjmaş al sistemului de câte ori a avut ocazia, inclusiv în liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj, unde, o vreme, a fost profesor de religie. Dar curaj şi mai mare a dovedit ajutându-i pe luptătorii anticomunişti fugiţi prin munţi. Se ştie că o seamă de idealişti temerari credeau că vor putea înfrânge sistemul diabolic şi represiv organizându-se prin munţi. Inclusiv o seamă de călugări şi preoţi s-au retras prin munţi, fiind urmăriţi de securitatea comunistă.

Unul dintre fugari era Lupeș Ion. La confruntarea ce i-a fost făcută cu Părintele loan, după anchetă, a recunoscut că „la Mănăstirea Vladimireşti am fost de două ori, prima oară la 15 august 1954 şi a doua oară la 27 august 1954… I-am spus Părintelui loan că trăiesc prin munţi împreună cu alţi fugari şi după aceea Părintele loan m-a împărtăşit… M-a întrebat dacă am alimente, bani şi acte, eu răspunzându-i că nu am nici alimente, nici bani și nici acte. S-a dus în altar, de unde mi-a adus 300 de lei… După ce mi-a dat banii Părintele loan mi-a spus că ducându-mă înapoi să nu ne pierdem curajul, deoarece stăteam în munţi. De asemenea, mi-a spus că dânsul urmează să fie caterisit, iar prin predicile pe care le ţine vorbeşte oamenilor să ducă acţiuni împotriva comunismului.” Lupeș însă a şi împuşcat, probabil că în legitimă apărare, oameni din organele represive ale sistemului. Din punct de vedere moral acest aspect al luptei lui poate provoca discuții.

Un alt fugar era călugăr, şi-l chemă Teodosie. L-a cunoscut, fiindu-i recomandat de către părintele Gherasim. „A revenit călugărul Teodosie în vara anului 1952, relatează Părintele Ioan, şi am fost chemat de părintele Gherasim în chilia lui, spunându-mi că e la el părintele Teodosie, că e îmbrăcat civil şi că vrea să vorbească ceva numai cu mine. Am intrat în chilia părintelui Gherasim şi ieşind părintele Gherasim, am rămas numai eu cu Teodosie… Mi-a spus să nu mă surprindă faptul că este îmbrăcat civil, deoarece el este fugar şi trăieşte undeva prin Munţii Vrancei, nespunându-mi unde anume, cerându-mi cu această ocazie ceva încălţăminte şi în acelaşi timp şi bani… I-am dat o pereche de bocanci de-ai mei şi cca. 200 lei.” Este de remarcat un lucru: n-au putut scoate de la Părintele Ioan nici cu cine petrecea Teodosie prin munţi, nici ce a discutat cu Gherasim după plecarea lui.

În timpul anchetei a fost întrebat şi despre alţi doi mari duhovnici ai României: Părintele Ilie Cleopa şi Părintele Arsenie Papacioc. „Prin anul 1949-1950, nu-mi amintesc precis când, spune Părintele Ioan, a venit la Mănăstirea Vladimireşti, unde mă aflam ca preot, Părintele Ilie Cleopa, în acea perioadă stareţul Mănăstirii de călugări Slatina, însoţit fiind de către Părintele Arsenie Papacioc.” Înainte de a-i întâlni personal a auzit de faima lor: „Despre Arsenie Papacioc auzisem cu mult înainte de a-l cunosste personal, respectiv atunci când a venit la Mănăstirea Vladimireşti, pentru faptul că stareţul Ilie Cleopa se bucura de oarecare influenţă în rândurile celor ce se dedicau monahismului, lucru ce a făcut ca atunci când acesta l-a solicitat pe Arsenie Papacioc de la Institutul Biblic – unde lucra ca sculptor – dovedi că e cunoscut de către multe persoane dedicate monahismului. Astfel am auzit şi eu despre aceştia…”

Au trecut pe la Vladimireşti şi alţi bărbaţi vestiţi, unii dintre ei legionari, toţi cu sentimente potrivnice regimului totalitar ce se instala. Venirea acestor „elemente duşmănoase” la Vladimireşti: „a fost posibilă în urma faptului că întregul personal, în frunte cu conducerea Mănăstirii Vladimireşti, respectiv subsemnatul Iovan Silviu Corneliu, stareţa Veronica, secretara Mihaela, precum şi călugăriţele Teodosia, Fevronia, Tiberiada şi Epiharia, am creat o atmosferă naţională şi potrivnică comunismului… Pe unii dintre aceştia i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, încălţăminte, etc. Prin predicile pe care le ţinem îmi exprimam duşmănia împotriva comunismului şi sub această formă atacam regimul democrat din ţară.”

Pe 5 decembrie 1955, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, sub preşedinţia maiorului Branovici Ion, în sentinţa nr. 1655 va afirma faptul că „Iovan Corneliu Silviu, preot la Mănăstirea din Tudor Vladimirescu, şi-a manifestat ostilitatea sa faţă de regim prin predicile şi cuvântările pe carele ţinea…, fie în mod făţiş, fie folosind cuvinte cu două înţelesuri…, a întreprins acte de favorizare pentru bandiţii Lupeș Ion şi Ghiţă Păiş, deşi cunoştea actele teroriste săvârşite de aceştia… a favorizat întreaga activitate a călugăriței legionare Iordache Mihaela” şi ca urmare ”cu unanimitate de voturi îl condamnă pe lovan Silviu Corneliu la muncă silnică pe viaţă, pentru favorizare la crimă de acte de teroare.., confiscă în întregime averea” Au urmat închisorile. Şi acolo Părintele Ioan lovan a făcut misiune. Dumnezeu l-a ţinut şi n-a pierit în închisoare, pentru că avea un plan cu el. Dar şi în închisoare a rămas dârz. De aceea comandantul Penitenciarului din Aiud, în caracterizarea pe care i-o face, spune că a avut o comportare „rea”: „în timpul deţinerii în penitenciare a avut o comportare rea, fiind pedepsit de mai multe ori disciplinar, totalizând un număr de 41 de zile izolare cu regim sever; pentru neîncadrare în program, deţinere de obiecte nepermise, a cântat cântece religioase în cameră, influenţând şi pe ceilalţi deţinuţi din cameră să cânte”.

Turnătorie, de înaltă clasă, în închisoare

Părintele Ioan Iovan a făcut misiune şi în temniţă. A slujit, a împărtăşit, a învăţat, a mângâiat şi a ajutat. Un lucru poate că nu-l bănuia părintele: acela că informatorii îi monitorizau toate acţiunile şi-l turnau. Avea părintele Ioan prieteni şi printre miliţienii ce-l păzeau. Aceştia îi făceau mici servicii, crezând că sunt strict confidenţiale. Informatorii însă înregistrau toate aceste amănunte şi le transmiteau mai departe.

Târâianu de pildă, pe care Părintele îl credea un confident onest, era foarte precis şi râvnitor în rapoartele pe care le făcea. Când pe 14 iulie 1955 Părintele Ioan a fost anchetat de trei colonei şi confruntat cu sora vitregă a lui Lupeș Ion, după ceasuri lungi de chin, a simţit nevoia să discute cu Târâianu. I-a relatat acestuia cu amănuntul discuţiile de la anchetă. „De ce părinte, l-a întrebat anchetatorul, te menţii pe poziţia aceasta şi nu vrei să declari tot? În unele ai recunoscut tot, altele pe jumătate, iar unele deloc; alţii, când au văzut că au greşit, au recunoscut tot şi au căutat să se îndrepte, dar dumneata tot duşman vrei să, rămâi.” Să nu-i lase în nedumerire Părintele le-a spus „că ura contra doctrinei comuniste nu va dispare din el până va muri şi nimic pe lume nu va putea face să dispară aceasta, iar taina mărturisirii nu o va divulga pentru nimic în lume.”

În ce priveşte secretul spovedaniei Târâianu a mai adăugat un lucru: Părintele Ioan„recunoaşte că a greşit în faţa legii prin faptele care le-a făcut, dar ca preot nu. Ca slujitor a lui Dumnezeu trebuie să facă ceea ce a făcut; iar în ce priveşte taina mărturisirii, chiar dacă ar fi pus să semneze declaraţie pentru pedeapsă capitală, de divulgat nu va divulga nimic.” Anchetatorii ar fi dorit să afle amănunte legate de fugarii pe care i-a ajutat Părintele. Ori, Părintele era categoric.

Părintele avea prieteni şi printre gardieni. Un asemenea prieten îi era sergentul Gheorghe. Vorbeau îndelung. Numai că Târâianu în rapoartele sale prindea convorbirile. Aşa aflăm că„în seara zilei de 13 iulie 1955, după ora 22, după ce a luat în primire serviciul, domnul sergent a stat de vorbă prin vizetă cu Părintele Ioan. Părintele l-a întrebat: – Ce mai faci frate Gheorghe, bine? Dar soţia şi Mihăiță, copilul? Când am să fiu liber, am să vin să-l binecuvântez. Frate Gheorghe, mai am o rugăminte la tine. Vezi cum poţi face ca să-i dai părintelui Gherasim nişte împărtăşanie, că şi dânsul săracul e grav bolnav. I se bagă aer în plămâni. Această împărtăşanie – pentru el ca preot – foloseşte mult. Aşa că, te rog, fă cum ai putea. Nu te oblig frate Gheorghe, vezi cum poţi, şi când e momentul. Eu îţi spun acestea pentru că am încredere în tine, şi de aceea ţi-am spus pentru ce suntem aici, şi ce mă întreabă la anchetă. Când vom scăpa de aici şi vom fi liberi… te vom ajuta şi noi cum ne-ai ajutat tu aici.”

De fapt pe 21 iunie 1955 Părintele Ioan îl sfătuise pe Gheorghe „să nu mai stea în Securitate, că omul pe pământ nu-i fericit, ci să-şi pregătească un trai mai bun, cât trăieşte pe pământ, pentru lumea cealaltă care e veşnică.” Sergentul l-a aprobat întru totul spunându-i „că el a fost forţat să se încadreze în Securitate, după ce şi-a terminat armata. Atunci i-a spus unui domn locotenent, care-l întrebase de ce e credincios, lucrul următor: „dumneavoastră nu credeţi în Dumnezeu că aveţi două stele pe umăr; dar eu chiar dacă o să le am, tot voi crede”.”

Ce solidaritate sfântă se putea realiza între unii gardieni şi deţinuţi! Discuţia s-a încheiat aşa:„Părintele i-a mai spus domnului sergent că a fost scos la anchetă şi că aceştia vor să-l facă legionar, ceea ce nu e adevărat; după aceea i-a dat noapte bună şi s-a culcat, fără să mai stea de vorbă cu domnul sergent, până a ieşit din serviciu.” În râvna sa de a-i împărtăşi pe deţinuţi Părintele Ioan se folosea de toate mijloacele, inclusiv de ajutorul gardienilor.

Târâianu a aflat de la Părintele Ioan şi alte lucruri, mult mai duhovniceşti, pe care le-a raportat apoi mai departe. De pildă unele minuni pe care le-a făcut Dumnezeu la Mănăstirea Vladimireşti. „În anul 1946 obştea nu mai avea ce să mănânce şi a venit o soră şi i-a spus maicii Veronica: „Maică, nu mai avem ce mânca”. Şi i-a spus maică: „du-te şi roagă-te la Maica Domnului să ne dea”. Şi atunci au căzut amândouă în genunchi şi s-au rugat. Şi iată că a apărut un car încărcat cu saci de făină, de grâu şi de porumb, adus de un cetăţean din Vladimireşti, numit Neculaie Lupoaie. Acesta le-a zis: „luaţi acestea că, decât să le dau lor, că îl aveam ascuns, mai bine donez mănăstirii.””

Pentru Maica Veronica, care până atunci nu deviase în credinţă şi-n morală, Părintele Ioan avea un respect aparte, „Mi-a spus, relatează Târâianu, că pe când era diacon, a plecat cu maica Veronica la Mănăstirea Miclăușeni de lângă Roman. Această mănăstire urma să fie desfiinţată şi el cu maica Veronica au trimis mai multe călugăriţe, numai să nu fie desfiinţată mănăstirea. Acum această mănăstire nu mai este, a rămas doar biserica, mănăstirea devenind depozit de muniţii. Atunci când au fost acolo, era un sicriu cu moaştele a mai multor sfinţi, printre care şi a Sfântului Mina. Maica Veronica s-a rugat şi din acele oase a început să curgă Sfântul Mir, cu care s-au uns pe faţă şi pe ochi.”

Sergentul Gheorghe este cel care i-a adus la cunoştinţă, la un moment dat, că în celulele Internelor este şi maica Veronica. Şi tot prin el, atât Veronicăi cât şi altora, le trimetea biletele şi Sfânta Cuminecătură. „În ziua de 26 iunie 1955, raportează Târâianu, preotul i-a spus lui domnul Sergent tot prin vizetă: Frate Gheorghe, nici nu ştii ce fericit sunt că mi-ai adus vestea că maica Veronica şi celelalte sunt aici tocmai în ziua mea de naştere, că azi împlinesc 33 de ani…” Sergentul Gheorghe ducea mesajele Părintelui Ioan şi unei nepoate, care ţinea legătura cu Mănăstirea Vladimireşti şi cu Părintele Gherasim, celălalt duhovnic al mănăstirii. Mai apoi şi Gherasim a fost arestat. Toate acestea se făceau în mare „taină”, numai că „taina”, prin Târâianu, ajungea de-a dreptul la Securitate.

Când a fost caterisit, sub presiune politică, Părintele Ioan nu voia ca şi cei apropiaţi să sufere. În raportul lui Târâianu este menţionat şi acest amănunt: „în luna ianuarie l-a chemat pe tatăl său, care a venit cu un frate, şi le-a spus: Tată, eu pe ziua de 27 ianuarie am fost caterisit din preoţie… şi acum mă aştept să fiu arestat, şi în urma memoriului pe care l-am făcut şi i-am dat drumul. Aşa că voi, dacă mă arestează pe mine, o să fiţi cercetaţi. Să vă duceţi acasă şi controlaţi biblioteca şi casa, ca să nu găsească ei ceva. De mine declaraţi că nu ştiţi nimic, de când am fost făcut călugăr…”

În discuţiile din celulă a fost amintit şi cazul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, a cărui caterisire sinodul a ridicat-o după 1989. „Mi-a spus, raportează Târâianu despre convorbirea cu Părintele Ioan, că aceşti preoţi care l-au caterisit pe el, l-au caterisit şi pe Mitropolitul Bucovinei, Visarion… care în prezent se află în Franţa la o mănăstire catolică şi că acesta a vorbit de mai multe ori la radio de acolo din străinătate…”

Îşi amintea cu drag Părintele Ioan de prietenii din Cluj: „Printre altele mi-a spus că a avut la Cluj un prieten bun… iar în 1946 acesta a fost şeful rebeliunii studenţilor din Cluj, la care rebeliune a luat parte şi preotul lovan, motivând aceasta prin aceea că pe atunci era tânăr şi cu elan şi, fiind şi un naţionalist înfocat, trebuia să ia parte. Acest prieten nu a fost arestat pe motivul că e susţinut de Patriarh, şi un cuvânt să spună acesta şi ar fi imediat arestat… În prezent acesta s-a călugărit şi e diacon şi bibliotecar la Patriarhie, sub numele de Vartolomeu… „

Dacă discuţiile acestea aveau loc în celulele Ministerului de Interne din Bucureşti, amintirile acopereau un interval mult mai mare de timp. ”În timpul discuţiilor ce le-am avut cu preotul, mi-a pomenit din nou de confruntarea care a avut-o la Securitate la Galaţi cu un preot, referitor la vedenie; acest preot se numeşte Leonida Plămădeală, iar numele călugăresc este Antonie. Făcea parte din obştea Mănăstirii Slatina…” Este vorba de I.P.S. Antonie al Ardealului, pe atunci călugăr la Slatina, iar mai apoi arestat. „Vedenia” amintită probabil că e cea cu Ilie, Enoh şi Ioan Evanghelistul, care ar fi trebuit, după maica Veronica, să se pogoare în 1955 şi să pună capăt sistemului totalitar. Şi Părintele Ioan Iovan are astăzi un punct de vedere realist şi duhovnicesc faţă de toate „vedeniile” de la Vladimireşti.

Părintele Ioan Iovan era un bun şi altruist camarad. Când a aflat, tot prin Sergentul Gheorghe, că şi Părintele Gherasim e arestat, i-a transmis să nu recunoască nimic, pentru că ia totul asupra sa. Era vorba de cazul călugărului fugar Teodosie, pe care-l întâlnea și-l ajuta Părintele Ioan în chilia lui Gherasim.

În relaţii apropiate era şi cu Părintele Dumitru Fecioru. „Cam pe la miezul nopţii, raportează Târâianu, i-am surprins iar când vorbeau preotul Ioan cu domnul Sergent, în care părintele i-a spus că mâine, duminică, să se ducă la preotul Fecioru şi să-i ceară împărtăşanie. În tot cazul, după slujbă, să caute să vorbească, când e liber, şi să poată să-l întrebe şi pe el ce situaţie e la mănăstire.”

Avea şi în închisoarea Ministerului de Interne grija mănăstirii. A avut-o şi când era închis la Galaţi. „Să vezi frate Ioane, îi destăinuia Părintele Ioan lui Târâianu, aşa era şi la Galaţi cu scrisorile. Aveam pe Sergentul Major Ioan. Acesta făcea totdeauna o gălăgie, ca să vadă ceilalţi că e activ şi e vigilent. Când mă întorceam de la anchetă, mă scotea la W.C. şi acolo stăteam şi scriam măicuţelor tot ce mă anchetau şi ce declaram… şi se mirau cei de la anchetă că declarăm la fel cu toţii… „ Oare o fi existat şi la Galaţi un „Târâianu”?

(IPS Andrei Andreicuț – Cuvinte împărtășite, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pag. 5-21)

Ioan Iovan – un preot plin de har și un mare trăitor în Domnul

Părintele Ioan Iovan

Despre părintele Ioan de la Vladimirești am auzit pentru prima dată în închisoarea Jilava. Toți vorbeau foarte frumos despre dânsul și trăirea sa spirituală. Era considerat ca un ascet și martir al credinței noastre creștine. Aici, în salonul cel mare de TBC-iști din închisoarea Aiud, am avut ocazia să-l cunosc personal și să mă încredințez că, într-adevăr, era un preot-călugăr plin de har și un mare trăitor în Domnul.

Dânsul a intrat în această secție ca un real bolnav de plămâni, având chiar și o cavernă pulmonară. Dar, cu toată seriozitatea bolii de care suferea, a refuzat tratamentul. Avea tratamentul său: rugăciunea. Tot timpul cât am stat împreună, caverna pe care o avea nici nu a progresat, nici nu s-a închis.

Era fiu de preot din Oradea și, în afară de viața sa duhovnicească, tot ce se întâmpla în jurul său îl interesa mai puțin…

Dimineața se ruga, după-amiaza se ruga, la miezul nopții se ruga. Despre acest lucru nu mi-a spus nimeni deoarece l-am văzut eu personal. După părintele Sofian [Boghiu], a fost al doilea preot căruia m-am spovedit în închisoare și am făcut bine, căci m-am simțit foarte ușurat.

În timp ce administrația închisorii Aiud începuse să pregătească reeducarea noastră prin citirea cu voce tare din ”Călăuza comunismului”, părintele Ioan venea în fiecare seară, chiar sub patul meu și ne povestea câte ceva din minunile petrecute la Vladimirești.

El însuși feciorelnic, a fost duhovnicul maicilor fecioare de la această mănăstire, unde a ajuns tot printr-o minune a Maicii Domnului, căci măicuțele, după ce au fost părăsite de primii doi duhovnici – părintele Visarion și părintele Clement, primul bătrân s-a mutat la cer, iar celălalt s-a mutat din proprie voință la altă mănăstire, tot de maici, au făcut rugăciuni fierbinți și au ajunat tot soborul (post negru), trei vineri, la rând, să le trimită Maica Domnului un duhovnic bun, blând și iubitor de Dumnezeu. Aceste rugăciuni ale măicuțelor fecioare au coincis, după trei săptămâni de cereri, cu dorința tânărului absolvent în teologie, Silviu Ioan din Oradea. Acesta se hotărâse în inima și cugetul său să-și închine fără de prihană viața sa, Domnului.

(Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pp. 295-297)

Părintele Ioan – Drumul de la Vladimirești spre temnițele comuniste

Alt cunoscut, dar din libertate, de la mănăstirea Sâmbăta din Făgăraş, era părintele Ioan de la Vladimireştii Tecuciului. Când îl cunoscusem eu purta numele din studenţie, Silviu Iovan. Fusesem contemporani şi la Sibiu, dânsul învăţa pe arunci la Academia Teologică Andreiană, dar ne-am întâlnit în cadrul F.O.R.S.-ului (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească), fie la şedinţele de la Universitate, fie la cele ţinutela Academia lor, unde în timpul Postului Mare ţineau meditaţii şi vecernii la paraclisul din incintă, pictat cu acelaşi talent de Octav Smighelschi, pictorul care a împodobit şi Catedrala Mitropolitană. Intrând în viaţa monahală, a primit numele de Ioan, traducerea în calendarul românesc a sârbescului Iovan.

Auzisem de la mulţi oameni, între care şi de la doctorul Aurel Iubu, povestea acelei mănăstiri. Maica Mihaela, sora lui Iordache Nicoară, cel ucis fără judecată în 1939, trecuse la monahism şi adunase la această mănăstire până la 60 de maici fecioare.

Preot slujitor şi duhovnic venise acolo acest părinte Ioan. Pătruns de mult duh creştin şi tare în credinţa sa, nu s-a ruşinat şi nu s-a ferit să o mărturisească din amvon.

Povestea despre el şi predicile sale au străbătut ţara. Patriarhia, la solicitarea Resortului cultelor (cum se numea forul suprem guvernamental pentru culte), căruia nu-i convenea puternicul curent creştin iscat în plină epocă de materialism ştiinţific, a încercat să-l mute pe duhovnic, dar nu l-au lăsat maicile să plece. Atunci au împestriţat cinul maicilor, ca nişte buni securişti ce erau, şi au adus aici şi călugăriţe mai bătrâne, retrase la mănăstiri după ce şi-au trăit viaţa lumească. Lumea însă venea în pelerinaj din ţară şi de prin toată Moldova. La un praznic s-au strâns ca la 10.000 de pelerini. Cum mulţimile voiau să se mărturisească părintelui Ioan – slujbele se ţineau în câmp -, duhovnicul nu mai prididea să-i asculte pe toţi, pe fiecare în parte, şi a reintrodus spovedania colectivă, ca în creştinismul primitiv. Spuneau cei care au fost acolo că era impresionant să vezi atât popor îngenunchiat şi când preotul spunea păcatul, din mulţime răspundeau ici-colo păcătoşii respectivi: „am furat”, „am preacurvit”, „am pus mărturie mincinoasă” şi toate câte au întinat sufleteleşi viaţa oamenilor.

Vreo 70 de preoţi din regiune, alarmaţi că li se duc poporenii la alt duhovnic, ori poate puşi de vreo autoritate fie clericală, fie mireană, au făcut plângere (adică denunţ sau reclamaţie). Genul ăsta de spovedanie era împotriva canoanelor, biserica renunţase de mult la el şi iată-l pe părintele Ioan eretic.

Securitatea însă l-a luat pe altă latură. O măicuţă tânără şi firavă avea un frate mai mic, elev de liceu în 1948, când afost condamnat. A fost închis la Târgşor, închisoarea elevilor, de unde a reuşit să evadeze. S-a tras către casă şi a trăit ascuns prin împrejurimi. Asista nevăzut – căci era ascuns pe aproape, ori o găsea adesea pe mama sa maltratată de şeful de post din comună. Într-o zi s-a întâlnit – elevul evadat – cu miliţianul, la o punte. Il prinde. A tras. A fugit mai departe. A căutat-o pe sora lui la mănăstire. Aceasta l-a dus la duhovnic să se mărturisească. A primit de la maici şi un buletin de identitate din cele pierdute de pelerini.

Când a arestat-o pe măicuţă, aceasta mai slabă de înger a depus contra duhovnicului cum voia Securitatea. Părintele neagă. I-a pus apoi faţă-n faţă pe anchetaţi şi fata a repetat cu voce tremurândă cele semnate. După care s-a întors către anchetator, spunându-i: Dar acuma îmi daţi aer?

Părintele Ioan a priceput. Măicuţa era bolnavă de tuberculoză şi i se făcea un tratament cu pneumotorax (metodă încă practicată pe vremea aceea, constând în insuflare de aer în cavitatea pleurală, în scopul colabării – turtirii – plămânului bolnav şi al apropierii pereţilor cavernelor). O şantajaseră cu tratamentul: nu spui cum zicem noi, nu-ţi mai dăm tratamentul. Fata disperată de moarte, a acceptat jocul. Dar acuma (subînţeles după ce am spus cum aţi vrut) îmi daţi aerul? Şi duhovnicul, ca să nu o mai chinuie pe măicuţa bolnavă, a spus că semnează. L-au încadrat la complicitate cu criminalul şi i-au dat 25 de ani de condamnare.

A fost un proces mare, care s-a soldat cu desfiinţarea şi apoi cu dărâmarea mănăstirii. Apărătorul mănăstirii fusese avocatul Petre Pandrea, care acum se găseaşi el condamnat laAiud. (…)

Părintele Ioan avea acum o tuberculoză pulmonară şi deşi era strict interzisă viaţa religioasă în comun, în camera sa, unde erau „pulmonarii” avansaţi ca stadiu al bolii, cuteza să oficieze duminica rugăciuni de mântuirea tuturor, făcea Liturghia chiar dacă nu avea cu el şi Sfintele Taine.

(Ioan Muntean – La pas prin reeducările de la Pitești, Gherla și Aiud)

”Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu”

 Silviu Iovan - student la teologie

Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie [Boca], cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că nici un preot român n-a fost mai calomniat şi mai insultat decât acest preot, exemplu de trăire creştină. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul.

Dacă am în vedere o aserţiune rostită de Mama Sica, pe părintele loan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că l-a găsit capabil să poarte o cruce atât de grea.

L-am cunoscut pe părintele loan mai mult în ipostaza de Silviu Iovan. A venit spre mine în ziua în care îmi terminasem lucrarea susţinută la F.O.R.S. Mi-a dăruit atunci „Urmarea lui Hristos”, această sublimă „osana” adusă dumnezeirii, acest imn de iubire neegalat încă. Numele părintelui loan mi-a rămas legat de această carte. Silviu avea un suflet cu limpezime de copil, o puritate ce nu putea fi ruptă de nici un demon flămând de pervertire a sufletelor mari. Uneori, în temniţă, când mi se oferea spectacolul trist al omului ne-om, mă gândeam la Silviu ca la o reabilitare a OMULUI.

Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica [Lațcu n.n.] unde clujenii legaţi de Sâmbăta şi de părintele Arsenie ne-am adunat să sărbătorim ziua de aniversare a poetei, despre care profesorul nostru, Dimitrie Popovici, spusese că ea a reuşit să atingă cerul poeziei pure.

Fusese o zi minunată, în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim „lumină lină”, cântat atât de frecvent la vecerniile de la mănăstire. La plecare Silviu mi-a propus să ne plimbăm puţin prin primăvară. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte şi cerul capătă un albastru intens. Ningea rar, cu fulgi mari, care, pe fondul albastru, păreau fluturaşi albi sau petale de floare. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Ducici, despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri şi ape albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce dădea o anume feerie clipei. Am numit această clipă „ora albastră” şi am identificat-o cu personalitatea părintelui loan.

În anii lungi de temniţă, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri îmi permiteau să văd cerul, contemplam acest moment al zilei în declin, după care se instalează „ora albastră”. Reuşisem cu timpul să deosebesc, după nuanţele de albastru ale acestei ore, cum va fi ziua următoare: geroasă sau caldă, ploioasă sau senină, calmă sau bântuită de vânturi. Pe părintele loan aveam să-l reîntâlnesc în libertate, după 1989. Doamne, ce emoţie, ce regăsire!

(Aspazia Oțel-Petrescu – Doamne, strigat-am!, ediția a II-a, Editura Platytera, București, 2008, pp. 56-57)

Delectări duhovnicești cu părintele Ioan, în zarca Aiudului

A doua zi, în cursul dimineţii, se animă viaţa de pe coridor. Se aud paşi şi comenzi înăbuşite. Uşa celulei mele se deschide şi un gardian, cu un aer plin de mister, îmi ordonă să-mi pun zeghea pe cap şi să ies afară. După câţiva paşi, sunt ataşat unui grup de trei deţinuţi şi ne îndreptăm spre o celulă. Ne oprim în faţa unei uşi. În momentul în care intrăm, unul dintre necunoscuţii mei camarazi scoate capul de sub zeghe, îşi ridică ochii şi murmură enigmatic:

– Cinci! Numărul Maicii Domnului!

În timp ce intrăm, mă întreb cine o fi omul care a interpretat numărul viitoarei noastre celule în sens creştin. Rămaşi singuri, ne privim cu bucurie şi interes. Din prima clipă, un nume produce efectul unei explozii: Părintele Ioan Iovan de la Vladimireşti! Auzisem atâtea lucruri interesante şi chiar uimitoare despre Mânăstirea Vladimireşti, iar faptul că mă aflu în compania Părintelui, mă bucură la culme. (…)

Părintele Ioan are un program propriu, pe care îl realizează permanent. În fiecare dimineaţă, după programul comun de celulă, în colţul din dreapta (privind spre uşă), care este în unghi mort faţă de vizetă, Părintele Ioan săvârşeşte Sfânta Liturghie. Noi, ceilalţi, asistăm cu respect şi evlavie, în tăcere, la momentul religios suprem.

Scopul principal al acestui moment liturgic este invocarea harului şi ocrotirii lui Dumnezeu pentru călugăriţele de la Vladimireşti, risipite în cele patru vânturi de către “braţul înarmat” al revoluţiei proletare.

Pentru cele din închisoare se cere ajutor şi întărire în suportarea suferinţelor, iar pentru cele alungate în lume, ajutor şi ocrotire în biruirea ispitelor şi păstrarea întru puritate. Părintele Ioan nu poartă zadarnic acest nume. Suferă cu toată intensitatea de grija fiicelor sale duhovniceşti.

Părintele Ioan vine în comunitatea celulei noastre după o lungă şi dură perioadă de singurătate şi prigonire.

În fiecare din cele două mari închisori prin care am trecut, am stat cu preoţi în celulă. În închisorile comuniste, luptătorii români care s-au împotrivit comunismului ateu, aveau credinţa că ei repetă în momentul istoric actual rezistenţa şi martirajul creştinilor din primele veacuri de prigoană. În aceste condiţii, prezenţa şi rolul preoţilor sunt covârşitoare. Răspândiţi prin celulele închisorilor, ei propovăduiesc credinţa, stimulează eroismul creştin şi acordă Sfintele Taine. După atâţia ani de încarcerare, deţinuţii nu au mai avut posibilitatea să se mărturisească şi să se împărtăşească, aşa cum o dorea cu ardoare sufletul lor de creştin şi cum o impunea ameninţarea permanentă a morţii în condiţiile de exterminare în care trăiesc. De aceea, este o favoare providenţială ca să stai în celulă cu un preot. (…)

Aici, în Zarcă, în cursul zilei, Părintele Ioan ne delectează cu momente duhovniceşti. Are pericope evanghelice preferate. Pune în ele atâta har, încât simţi cum te pătrunde farmecul lor tainic până în adâncul sufletului. Pericopa cu păcătoasa din casa lui Simon cel lepros, în gura Părintelui Ioan, devine o poartă deschisă spre luminile cerului. Când începe cu prima frază: “Simone, am să-ţi spun ceva”, ai certitudinea că acum două mii de ani, cu aceeaşi nuanţă în glas, s-a adresat Mântuitorul lui Simon cel lepros. “Simone!” – o adresare blândă, în gura celui care putea porunci cu autoritate. O rugăminte, parcă timidă, pentru a fi ascultat o clipă. O şoaptă, ca în momentele marilor destăinuiri. Parcă-l vezi pe Simon cum s-a pătruns de misterul clipei solemne, pierzându-şi obişnuita lui aroganţă de fariseu, şi spunând cu smerenie şi maxim interes: “Spune, Învăţătorule!”

Nu lipsesc, bineînţeles, povestirile de scene şi ziceri din vieţile Sfinţilor. Mărgăritarele din Pateric ni se relevează în toată splendoarea lor. (…)

Dar ceea ce aşteptăm noi, cel mai mult de la Părintele Ioan, este adevărul în legătură cu Mânăstirea Vladimireşti. Încă din copilărie, fiind fiu de preot şi luând cunoştinţă de timpuriu de problemele religioase, a fost frământat de misterul harului şi al prezenţei şi lucrării divine în lume. Părintele şi-a format convingerea că Dumnezeu se manifestă mult mai activ şi mai vizibil în lume, decât li se pare în general oamenilor. Cei indiferenţi sau refractari la miracolul divin nu sunt capabili să sesizeze lucrarea lui Dumnezeu în lume. Era în preajma hirotoniei, când, fiind la Mânăstirea Sâmbăta, a auzit prima oară de Vladimireşti. În clipa aceea a simţit că şi-a descoperit misiunea şi că locul lui este acolo. A fost hirotonit de Prea Sfinţitul Nicolae Popovici, marele episcop al Oradei şi mai târziu apărător şi martir al Bisericii.

Părintele este convins că acolo s-au petrecut o serie de lucruri miraculoase. Dar cea mai mare şi mai evidentă minune, a fost prezenţa a zeci de mii de pelerini care îşi căutau popas şi alinare la această mânăstire. Regimul comunist, nemulţumit de afluenţa extraordinară a credincioşilor, a dispus înscenarea unui proces politic şi desfiinţarea mânăstirii. Părintele Ioan îşi exprimă regretul că au existat ierarhi, care pentru a răspunde dorinţelor regimului comunist ateu, au combătut pelerinajele. Una din personalităţile mânăstirii era Maica Mihaela, sora marelui trăitor al spiritului creştin românesc, Iordache Nicoară.

Cazul Mânăstirii Vladimireşti rămâne o dovadă clară a ateismului distrugător, instalat în România de către comunişti. Orice manifestare religioasă ce nu se încadra în limitele minime impuse de ei, era redusă la tăcere. Ei n-au suportat prezenţa a zeci de mii de oameni ce căutau consolare la mânăstire şi îşi manifestau, în acest fel, opoziţia faţă de bolşevismul ateu. Comuniştii români, pentru că nu mai puteau reedita prigoana anticreştină totală din timpul instaurării comunismului în Rusia.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Părintele Ioan față în față cu zbirul Crăciun

După alte două-trei luni, din nou am fost adunaţi, noi cei de la Zarcă, într-o cameră mare.

Colonelul Crăciun cu suita lui au luat loc la o masă pe scenă. Toţi au luat loc pe scaune, în afară de colonel care a rămas în picioare.

Întâi ne-a privit – parcă analizându-ne pe fiecare în parte.

Apoi a zis:

– Domnilor, am venit la dumneavoastră cu un ziar în care sunt o mulţime de articole foarte interesante. Dar unul e din cale afară de important. Cine dintre dumnevoastră vrea să vină aici să-l citească?

Toţi detinuţii căutau pe jos cu ochii, poate-poate vor găsi o crăpătură unde să se ascundă.

S-a făcut o linişte de mormânt.

Comandantul Crăciun din nou a început să cerceteze din ochi masa de deţinuţi.

Şi-a fixat ochii asupra părintelui Ioan duhovnicul mânăstirii Vladimiresti din judeţul Tecuci.

La rândul său ieromonahul îl privea pe colonel sever, nemişcat, drept în ochi. Parcă nici nu clipea.

– Părinte Ioane, hai dumneata şi citeşte.

Zâmbetul din colţul gurii comandantului, din ironic deveni viclean şi insistent. Dar părintele Ioan i-a răspuns demn, pe acelaşi ton aspru şi plin de sobrietate:

– Domnule colonel comandant Crăciun. Eu nu citesc cărţile şi ziarele oferite de dumneavoastră. Legea căreia eu mă supun îmi interzice să citesc cărţi eretice. Pur şi simplu, nu citesc!

Colonelul Crăciun, văzând că nu reuşeste să-l păcălească pe călugăr ca să se murdărească cu cititul ziarului „Scânteia”, se prefăcu că oftează neputincios la încăpăţânarea prelatului şi reînoi invitaţia către ceilalţi:

– Dacă părintele Ioan nu vrea să citească, atunci să vină un voluntar. Să vedem, care vrea?

(Mărturia lui Dimcică Sima – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, pag. 196-197)

Toată mâncarea de regim o dădea altora

Într-o zi la un film eram așezat tocmai în banca din urmă1.Se stinseseră luminile spre a vedea filmul. Cineva l-a condus pe întuneric la mine pe marele monah Ioan Iovan, fostul duhovnic al Mănăstirii Vladimireștii Tecuciului.

Știam că e în temniță, că e bolnav de tuberculoză, că e la regim îmbunătățit și că mai toată mâncarea de regim o dă altora, încât te miri cu ce trăiește.

Îi admirasem activitatea de la Vladimirești, deși fusese atât de contestat și chiar caterisit. Totuși îl admiram încă. Şi iată-l acum lângă mine. Ne-am îmbrățișat fără să ne vedem. Apoi tot timpul am discutat împreună.

Mi-a descris pe larg toate marile și minunatele întâmplări de la Vladimirești. Acolo a fost cel mai mare, cel mai puternic focar spiritual la noi, în perioada comunistă, până la desființarea mănăstirii în 1954.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)


1. Acțiunea avea loc la închisoarea Aiud, când ”reeducarea” intrase în ultima fază, combinându-se metodele dure (foamea, izolarea, umilințele) cu cele pașnice (propagandă comunistă, promisiuni, etc), dar toate având scopul de a înfrânge rezistența morală a deținuților.

”Avea toate degetele degerate, stând zilnic câte şapte ore în rugăciune„

Cam la o lună după „plimbările” celor mari1, s-a organizat prima şedinţă de reeducare, scoţându-se din celule câteva sute de oameni care-au fost introduşi într-o sală cu capacitatea de cinci sute de persoane. Printre cei scoşi m-am numărat şi eu. Comandantul, colonelulCrăciun a deschis şedinţa cu o scurtă cuvântare, elogiind intenţiile bune ale guvernului de a se ocupa de soarta condamnaţilor politici. Apoi a luat de pe masă un ziar al armatei, „Glasul Patriei” şi l-a pus pe unul dintre deţinuţi să citească articole ale celor care fuseseră scoşi cu jeepul la „plimbare”. Articolele se refereau, bineînţeles, la realizările „socialismului” şi la bunăstarea „oamenilor muncii”.

Cu prilejul acelei şedinţe, am avut marea surpriză şi imensa bucurie de a-l întâlni pe părintele Ioan, duhovnicul de la Mănăstirea Vladimireşti, jud. Galaţi. Era tuns, bărbierit şi slab, ca un sfânt. Fusese trecut prin încercări grele, prin camere de tortură şi mai ales prin multe izolări. Fusese anchetat de câteva ori şi de colonelul Crăciun.

Deschid aici o paranteză. În urmă cu nouă ani, după eliberarea mea de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în vara anului 1954 fusesem la Mănăstirea Vladimireşti, împreună cu toată familia. Cornelia avea atunci 13 ani, iar Olguţa 9. Valuri de credincioşi soseau în acea după-amiază la sfântul locaş. O maică ne-a dus în chilia ei, unde am dormit până dimineaţa.

După aprecierea măicuţei care ne găzduise, se strânseseră în curtea mănăstirii cam la cinci mii de suflete. Toţi veniseră pentru slujba de-a doua zi, la marea sărbătoare a „Adormirii Maicii Domnului”. Mulţi doreau să se mărturisească şi să primească Sfânta Împărtăşanie.

În zorii zilei de 15 august, părintele Ioan a mărturisit, în comun, miile de suflete care se aflau acolo, căci altfel nu se putea, spunându-le să repete după dânsul: „toate acestea le-am făcut şi mai mult decât atât”.

Dar, să revenim. Pe la mijlocul şedinţei „de reeducare” s-a luat o pauză de o jumătate de oră.Oamenii au putut să iasă în curte, să se plimbe sau să discute. Câţiva au rămas în sală, acuzând boli de inimă sau de picioare. Am rămas şi eu cu părintele Ioan, folosind aceleaşi pretexte. Ne-am retras apoi într-un colţ şi, în cea mai desăvârşită comuniune sufletească, am primit Taina Sfintei Mărturisiri. Mă simţeam fericit şi sufletul mi-era ca un fulg. Pentru mine întâlnirea cu părintele Ioan în acea zi a fost o adevărată minune. (…)

În întunecatele şi îngheţatele noastre celule, unde în timpul iernii apa nu mai rămânea în stare lichidă, am văzut oameni stând în genunchi, ore întregi, cu mâinile împreunate, rugându-se. Părintele Ioan, de la Mănăstirea Tudor Vladimirescu, avea toate degetele degerate, stând zilnic câte şapte ore în rugăciune…

(Costache Caragață – Caietele tristeții. Însemnările unui învățător în cătușe pentru copiii liberi, f.e., f.l., 2010, pp. 168-169, 225)


1. Este vorba despre celebra scoatere din Zarca Aiudului a marilor personalități politice, culturale și teologice, pentru a fi plimbate prin țară cu scopul de a se ”convinge” de marile ”realizări” ale regimului comunist și ”binefacerile” acestuia în plan social. Acțiunea de reeducare viza compromiterea vârfurilor de rezistență anticomunistă pentru ca restul deținuților să cedeze sub efectul de domino.

Părintele Ioan și darul înainte-vederii

Prezentul material este un extras din cartea ”Jurnalul convertirii”, a cunoscutului teolog Danion Vasile. Această mărturie este scrisă din perspectiva unui om care, deși se afla sub influiența unor învățături ezoterice, străine de duhul ortodoxiei, totuși era în căutarea adevărului. Pe măsura întoarcerii la ortodoxie, vom constata cum  autorul își va schimba radical convingerile greșite, inclusiv față de anumite persoane sau întâmplări. Ceea ce însă dorim să evidențiem aici, este darul înainte-vederii al părintelui Ioan Iovan:

16 mai 1992

După atâta aşteptare s-a întâmplat şi ceea ce aşteptam de mult: am plecat spre Sfântul Ioan Evanghelistul1, la Recea. (…) În oraş [Alba-Iulia n.n.] ne-au cazat nişte creştini care nu ne cer nici un ban; au văzut că sunt cu noi măicuţele şi au făcut milostenie. Mâine e Liturghie la Catedrală, slujeşte patriarhul. Maicile sunt foarte supărate pe el pentru distrugerea bisericilor, pe vremea lui Ceauşescu. Spun că e omul diavolului.

Îmi place viaţa curată pe care o duc. Au citit toată seara rugăciuni şi au comentat scrierile maicii Veronica. Ce păcat că sunt atât de prigonite2… Nici ele nu vor să se laude din care ceruri superioare3 s-au întrupat.

Le-aş putea spune că sunt întruparea lui Rama, că eu am fost conducătorul spiritual al Orientului, dar nu vreau să crea­dă că mă laud; ele sunt oricum mai sus în ierarhia cosmică.

De-abia aştept să ajungem la Recea: cum o arăta Sfântul Ioan Evanghelistul? Ce onoare pentru noi, să mergem la ucenicul iubit al lui Iisus, la cel care a pus capul pe pieptul Mântuitorului… Şi ceilalţi nu au habar de această taină.

Teoctist ar trebui să alerge să îi sărute picioarele, că doar e mai mic un patriarh decât un apostol. Da, lumea se va separa în cei care sunt cu adevărul şi cei care sunt cu dogmele. În spiritele superioare şi cele inferioare.

Întâlnirea cu Sfântul Ioan este pentru mine crucială; prin­ci­palul motiv pentru care mai întâi am amânat plecarea la Swami Shivamurti, şi apoi am renunţat la ea, a fost de a-l cu­noaşte pe marele apostol. Dacă nu era Sfântul Ioan, dacă nu era A.R.S.-ul4, eu eram acum între yoghini. Şi acolo nu îmi pu­team pune în valoare harismele şi misiunea mea pe această planetă.

Am auzit că la prima întâlnire sfântul se poartă mai rece cu cei care vin pentru prima dată la el, deoarece stareţa mânăstirii e o securistă pusă de Patriarhie să îl supravegheze. Şi abia după ce te încearcă, abia după ce te goneşte o dată, abia atunci îţi spune mesajele pe care cerul i le pune în gură. De emoţie mi-a cam trecut somnul. Dar trebuie să mă odihnesc, ca să am mintea limpede.

17 mai 1992

Unii dintre creştinii ăştia sunt nişte ticăloşi. Dimineaţă am fost la Liturghia ţinută de Teoctist. La un moment dat una dintre maicile noastre a început să strige că Teoctist este securist şi să spună alte lucruri adevărate. Eu auzisem că au curajul de a-l înfrunta pe patriarh, dar nu ştiam că o vor face şi azi. Lumea a început să le bată. Au scos tot grupul nostru în pumni şi picioare. Fratelui Ionel i-a ţâşnit sângele pe nas. El a lovit atunci cu pumnul în tava în care se strângeau bani pentru biserică, şi toate monezile au sărit în sus. A fost parcă o secvenţă de film. Cei care îşi spun creştini ne prigonesc fără teamă. Eu am încercat să îl protejez pe Ionel, ca să nu mai dea în el. Ca prin minune, pe mine m-au lăsat în pace.

A apărut şi un poliţist, dar i-am arătat legitimaţia de la Policlinica Ministerului Apărării Naţionale şi s-a cam speriat. A crezut că sunt cine ştie ce fiu de colonel. Dacă nu aveam legitimaţia asta, putea fi mai rău.

Restul grupului nu mai vrea să vină la Recea, se întoarce la Bucureşti. Doar eu cu Cosmina vom ajunge la mănăstire. Merită osteneala. (…)

18 mai 1992

A avut loc întâlnirea cu Sfântul Ioan. Cum am ajuns la Recea, el era aproape de poarta mânăstirii. Cum ne-a văzut, a zis: „Voi sunteţi yoghini, nu-i aşa? Afară de aici, rătăciţilor! Aici e mănăstire, nu e loc pentru voi. Ce căutaţi în acest loc sfânt? Auzi, băiat cu fată împreună la mănăstire. Păcătoşilor, nu vă este ruşine? Aţi mai venit şi împreună… Steineriştilor, teozofilor…“, bombănea, intrând în clădirea cu chiliile.

Nu mă aşteptam la o primire atât de rece. Da, suntem yoghini sau, mai bine zis, am fost. Cosmina l-a citit pe Rudolf Steiner. Părintele făcea tot circul numai de ochii stareţei, deşi aceasta nu se vedea prin preajmă.

Am intrat în biserică, gândindu-ne că nu ne va scoate afară. Peste câteva clipe a intrat şi părintele. Ne-a arătat cu degetul şi zicea oamenilor: „Uitaţi-vă la ei… Credeţi în reîn­car­nare, nu?“ „Da, am răspuns“, convins că trebuie să apăr adevărul. În faţa mulţimii, de emoţie, m-am zăpăcit puţin.

„Credeţi că sunt Ioan Evanghelistul, nu?“ „Da“, am răs­puns cu tărie. Mi s-a părut că din ochii Cosminei curgeau la­crimi. Nici ea nu se aştepta la o primire atât de războinică. Eu, care eram hotărât să primesc orice mustrare, ştiind că e doar de ochii lumii, rezistam eroic.

„Afară din biserică, rătăciţilor. Aici e Casa Domnului şi dacă nu vă lepădaţi de rătăcire, nu aveţi ce căuta în ea.“ Nu mă aşteptam chiar să ne gonească din biserică. Ştiam însă că, atât în tradiţia creştină, cât şi în cea orientală, învăţătorul încearcă uneori răbdarea ucenicului în cele mai neaşteptate moduri. Şi eu nu aveam de gând să cedez.

„Sunteţi cu maicile de la Vladimireşti, nu? Cu diavoliţele alea… Ori renunţaţi la toate prostiile, ori plecaţi de aici!“

Era momentul să plecăm. Sfântul nu dădea nici un semn că ar vrea să ne comunice ceva. Ce păcat că e obligat să joace atâta teatru, numai şi numai pentru a păcăli ierarhia… El tună împotriva Vladimireştiului, unde a slujit atâta vreme, unde a făcut atâtea minuni, şi de fapt abia aşteaptă să se întoarcă acolo. Măicuţa Veronica a scos deja potirul mare cu care împărtăşea el. Potirul îl aşteaptă, şi la vremea potrivită sfântul se va întoarce la Vladimireşti. (…)

19 mai 1992

Cei din Bucureşti aşteptau întoarcerea noastră. Nu s-au mirat de peripeţiile prin care am trecut. „Sunteţi tari, dacă v-a dat afară atât de brutal, prin asta a arătat cât vă apreciază. Dar data viitoare vă va spune tot ce are de spus.“

Nici nu ne-am întors bine şi de-abia aştept să plec din nou la Recea. Sfântul e atât de impresionant… Nu seamănă cu ceea ce ştiam din icoane, pentru simplul motiv că în icoane pare tânăr. Voi face tot ce îmi stă în putinţă ca să mă întorc la el.

22 august 1992

Din nou la Recea. De astă-dată singur. Din păcate, părinte­le Ioan s-a arătat la fel de potrivnic învăţăturilor de la Vla­di­mireşti. Nu mai ştiu ce să cred. Când s-a răstit la noi prima dată, credeam că joacă teatru. Dar acum nu mai avea nici un rost. Ori m-a încercat a doua oară, ori el nu este Sfântul Apostol Ioan, ci doar părintele Ioan Iovan şi atât.

Dacă ar fi Sfântul Apostol, de ce nu mi-a spus nimic de­spre planurile sale spirituale? Dacă nu e decât părintele Ioan, înseamnă că tot ceea ce ţine de Vladimireşti este în­şe­lare. Am auzit şi ideea asta, că el însuşi s-ar fi rupt de maicile de acolo şi că tot încearcă să atragă atenţia asupra peri­co­lu­lui pe care îl constituie acel focar.

De unde a ştiut că eu şi Cosmina am făcut yoga? De unde a ştiut că suntem cu Vladimireştiul? E puţin probabil să îşi fi dat seama de aceasta numai privindu-ne. Cred că părintele Ioan e văzător cu duhul, aşa cum se spune. Şi dacă Dum­nezeu i-a descoperit că suntem pe un drum greşit, a făcut-o spre întoarcerea noastră.

Auzisem despre părinţii care sunt văzători cu duhul, dar nu mă aşteptam ca întâlnirea să fie atât de şocantă. Da, cred că părintele Ioan ne-a mustrat serios, nu doar de ochii sta­re­ţei. Toată povestea cu stareţa securistă îmi pare drept minciu­nă gogonată.

Poate Cosmina şi-a dat seama că părintele nu glumea. Şi nu mi-a zis nimic pentru că îmi vedea fanatismul. Ea, fiind mai matură decât mine, a înţeles situaţia. Îmi pare rău că nu a încercat să îmi deschidă ochii încă de atunci. Cred că o terminam pe loc cu toate rătăcirile.

Sunt ca o corabie care pluteşte în derivă. Nu ştiu ce să mai cred. Sunt atât de sătul de trecerea de la o rătăcire la alta… Mă voi duce prin mai multe mânăstiri, în Moldova. Acolo este centrul duhovnicesc al României. Poate mă voi lămuri acolo cum stau lucrurile.

26 august 1992

…Nu îmi iese din minte a doua întâlnire cu părintele Ioan. Nu mă aşteptam să mă gonească iar. De fapt, a zis că oricând voi fi gata să primesc învăţătura creştină, el este dispus să mă spovedească. Oare unde o fi adevărul? Deocamdată plutesc în derivă şi nu a apărut nici o luminiţă.

7 septembrie 1992

Am ajuns iarăşi la Recea. Părintele Ioan m-a primit cu dragoste. Mi-a zis să mă pregătesc pentru spovedania de mâine. Aştept cu nerăbdare clipa în care voi primi dezlegare de păcate. Ştiu că nu sunt vrednic să mă împărtăşesc, dar va veni şi clipa aceea binecuvântată. În viaţa mea se va trage o linie clară. Voi primi puterea să mă lupt cu patimile care mă apasă, voi fi al lui Hristos. (…)

11 februarie 1993

Au venit la noi la biserică aşa-zisele maici din grupul de la Vladimireşti. Părintele Dumitru a oprit slujba şi le-a invitat să spună ce au de spus. Ele au strigat de câteva ori: „Teoctist – securist!“ şi altele asemenea, dar şi-au dat seama că lumea le priveşte cu milă şi cu compătimire şi s-au oprit. Părintele le-a cerut să plece şi au făcut-o. Of, cum a trecut timpul! Parcă ieri făceam parte din A.R.S., parcă ieri am fost cu ele la Alba-Iulia.

Acum lucrurile mi se par cu totul altfel. Brutalitatea cu care le-au lovit atunci oamenii mi se pare oarecum explica­bi­lă. Cei care le-au lovit erau oameni cu necazuri, cu greutăţi, care veniseră la slujbă să guste puţin din liniştea comuniunii cu Dumnezeu. Şi când au auzit strigătele care au tulburat slujba, au lăsat la o parte liniştea şi le-au gonit ca pe nişte vrăjitoare. De fapt, grupul de la Vladimireşti este tot un soi de grup de vrăjitoare, chiar dacă sunt mai civilizate. Nu de­gea­ba părintele Ioan de la Recea zicea despre ele că sunt diavoliţe.5

(Danion Vasile – Jurnalul convorbirii)


1. Autorul jurnalului se afla la acea vreme sub influența ereziilor orientale, printre care și reîncarnarea. În grupul în care activa Danion Vasile la acea vreme, părintele Ioan Iovan era perceput ca fiind reîncarnarea Sf. Apostol Ioan.

2. Scrierile maicii Veronica Gurău, respectiv ”Vedeniile măicuței Veronica”, „Viața Măicuței Veronica” și ”De vorbă cu cerul și cu mine însămi”, au fost condamnate de Biserica Ortodoxă Română ca fiind cărți cu învățături potrivnice credinței ortodoxe (eretice), iar mai târziu, chiar maica Veronica le-a repudiat.

3. Aceasta este una din ereziile pe care le-a susținut și maica Veronica în cartea ”De vorbă ce cerul și cu mine însămi”: ”Am avut marea şi nespusa bucurie, de a fi purtată până în Cerul sau Stratul al VII-lea, strat din care făceau parte cei doi însoţitori ai mei: Filip şi Serafia. (…) Am aflat cu această ocazie că în total sunt 9 Ceruri (Straturi), care sunt de fapt, ca să zic aşa, 9 Trepte de sfinţenie. Sfinţenia propriu-zisă începe de la Cerul al V-lea. Până la V, adică Cerurile de la I până la al IV-lea inclusiv, sunt cele în care stau sufletele venite de pe Pământ, repartizate fiecare după meritul şi frumuseţea hainelor pe care şi le-a cucerit prin râvnă şi sârguinţă intensă, fiecare având o anumită luminozitate, care creşte odată cu treptele Cerurilor. După cum am spus, de la Cerul al V-lea încep Cerurile celor care au atins treapta sfinţeniei, ale căror suflete şi haine emană Lumină. Luminozitatea aceasta creşte odată cu numărul Cerurilor, ajungând ca albul din V, în stratul IX (care se numeşte Oraşul de Aur), sufletele şi veşmintele să lumineze ca soarele.”

4. Asociația pentru Renașterea Spirituală (ARS), deși avea personalitate juridică în raport cu statul, totuși, față de Biserică a fost o sectă. Această sectă s-a format dintr-un mic grup de foste viețuitoare de la mănăstirea Vladimirești, iar liderul sectei nu era altcineva decât Gheorghe Vasâi, fostul soț al maicii Veronica Gurău, stareța mănăstirii Vladimirești. Grupul sectar a devenit cunoscut prin ieșirile sale spectaculoase în public, scandând lozinci în timpul sfintelor slujbe, împotriva Patriarhului Teoctist și a ierarhilor BOR.

5. Părintele Ioan Iovan a condamnat ferm abaterile grave ale acestor false călugărițe care, nu de puține ori, s-au folosit în acțiunile lor de numele și autoritatea părintelui, fapt pentru care părintele a avut mult de suferit. Într-un dialog cu părintele Remus Onișor, părintele Ioan povestește că, odată, ”m-am dus la Cernica să mă închin la moaște și fiind în mașină le-am văzut. Când m-au văzut în mașină, fuga după mine. Am vrut numai să mă închin și să mă întorc înapoi. Când m-am întors la mașină erau acolo, am întins așa palma a respingere și ele au zis: ”Dați, părinte, că ne sfințiți!”. Astea erau. Însă știți ce făceam? Pentru ca lumea să nu aibă impresia că sunt de acord cu ele și să vadă că le resping, le certam chiar și în public.”(Cuvinte împărtășite de părintele Ioan și maica stareță Cristina, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 103)

„Du-te să-l cunoşti pe Părintele Iovan”

„Du-te să-l cunoşti pe Părintele Iovan”, m-a îndemnat domnul profesor Nicolae Balotă. „Trebuie neapărat să stai de vorbă cu dânsul. La capătul unui drum pe care l-ai străbătut timp de douăzeci şi cinci de ani, discutând cu dânsul vei găsi dezlegare la multe.”

Am poposit la Mânăstirea Recea într-o zi de septembrie, însoţit de copiii mei – George (de aproape şapte ani), Mihnea (de aproape cinci ani) şi de doamna mea, Ruxandra Manuela. De la început am rămas impresionaţi de complexul de arhitectură specific românească ridicat lângă Târgu Mureş de oameni pricepuţi şi harnici, conduşi de Maica Stareţă Stavrofora Cristina. Păşind în incinta sacră am simţit îndată înfiorare şi înălţare sufletească. Doar trecerea maşinilor pe şosea, vuietul avioanelor de pe aeroportul din vecinătate mai aminteau emblemele lumii din care veneam. Iar întâlnirea cu Părintele Iovan, petrecută la ceas de noapte, după ce-şi isprăvise îndatoririle zilnice, va rămâne pentru mine ca o atingere dintr-un alt tărâm. Am vorbit îndelung despre suferinţă şi puterea de a o îndura fără a-ţi pierde speranţa, despre ticăloşia oamenilor şi măreţia lor, despre ce te poate păstra vertical în viaţă, despre izbăvirea prin credinţă, despre ce primejduieşte fiinţa umană şi căile ei de a se salva. Şi am mai vorbit despre generozitate şi iertare.

La sfârşitul convorbirii, Părintele duhovnic al Mânăstirii Recea mi-a înmânat câteva pagini de confesiuni zguduitoare despre ce i-a fost dat să pătimească. „Aveţi binecuvântarea mea de a le folosi cum veţi crede de cuviinţă.”

– Unde aţi văzut lumina zilei?

– Sunt de origine bihorean, născut în 26 iunie 1922. din părinţii: preot Gavril şi presbitera Maria. Studiile primare le-am făcut în satul natal, iar cele medii la liceul „Emanoil Gojdu” din Oradea, ultimele două clase sub ocupaţie maghiară, la liceul „Sfîntul Ladislau”, secţia română, cu profesori maghiari. Apoi am urmat teologia la Cluj, în paralel şi dreptul, timp de trei ani. După ce mi-am luat licenţa în teologie, la Sibiu, am frecventat doi ani seminarul pedagogic universitar, religie ortodoxă, fiind repartizat, după absolvire, profesor la liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj. Admis la doctorat în 1947, la Bucureşti, timp de doi ani am studiat sub îndrumarea părintelui Stăniloaie, susţinându-mi şi câteva lucrări. Cunoscând viaţa monahală în Mânăstirea Sâmbăta, în 1947 am renunţat la învăţământ şi am plecat la Mânăstirea Vladimireşti, lângă Tecuci.

– În acel an eram şi eu la Tecuci, de-abia văzusem lumina zilei…

– În 26 mai 1948, am fost hirotonisit diacon de P. S. Nicolae Popovici – un episcop martir – în 27 noiembrie 1949, tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în decembrie 1949, hirotonisit ieromonah pe seama Mânăstirii Vladimireşti. Aici am slujit până în 1955, când, din cauza unui memoriu, înaintat Conducerii Statului şi Conducerii Bisericii Ortodoxe, s-a hotărît, ilegal, caterisirea mea. Pe „tovarăşi” îi deranja Mânăstirea Vladimireşti, intenţionau să o desfiinţeze. M-am opus. Comuniştii se temeau de minunile ce se întâmplau la acea mânăstire cu ajutorul lui Dumnezeu. La praznicul hramului „Adormirea Maicii Domnului”, ultimul din 1954, cu toată teroarea comunistă, au fost prezenţi peste treizeci de mii de credincioşi. Gheorghe Apostol era originar din satul Vladimireşti şi lupta şi el să desfiinţeze mânăstirea cu orice preţ. Probabil că din ordinul ruşilor. Tatăl lui, un bun creştin, i-a spus: „Eu te-am făcut, eu te omor dacă te legi de mânăstire”.

– Cum aţi fost arestat?

– Printr-o înscenare mârşavă, din cauza unui denunţ mincinos, am fost acuzat de instigare la terorism, arestat din ordinul Securităţii şi condamnat la muncă silnică pe viaţă de Tribunalul Galaţi şi încarcerat în Penitenciarul Semicerc din aceeaşi localitate, într-o celulă fără geam, fără calorifer. Acolo mi-am petrecut Sfintele Sărbători.

– Desigur, a urmat ancheta.

– Slăbit după o anchetă grea – cei de la Interne făceau exces de zel – eram hotărît să-mi văd de mântuirea sufletului, conştient că din zi în zi mi se scurtează firul vieţii.

Zdrangănul metalic al uşilor devenise o adevărată tortură. Când solicitam să merg pentru mine, mi se spunea: „Aşteaptă”; zile întregi mi se răspundea: „Aşteaptă”. Aveau un sistem diabolic de a te distruge moral şi fizic, îţi măcinau nervii şi trupul. La un moment dat am făcut un TBC glandular. Concomitent, mâinile, din cauza mizeriei şi a frigului mi-au crăpat până la os. Cu toate acestea, făceam un efort supraomenesc să mă rog de fiecare dată în poziţia de rugăciune. Nu a lipsit o zi fără să oficiez Sfânta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (deţinuţi de drept comun), primeam o sticluţă de vin tonic ca medicament. Antimisul îl aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente din ebonită sfinţită. Într-o noapte, pe 7 februarie, am avut un vis cutremurător. Am visat-o pe mama moartă în casa parohială unde m-am născut. Era înconjurată de flori şi, când am păşit să-i sărut mâna, m-am trezit cu picioarele pe cimentul rece din celulă. Visul m-a tulburat, fiindcă de obicei nu reţineam visele. La ora 10 s-a deschis vizeta şi un ofiţer de securitate, care se ocupa de mine, mi-a spus: „Iovan Silviu, fă-ţi bagajele!”

– De ce?

– M-au transferat în celula numărul 26 de la etajul 1, cu căldură şi geam. Păream un câine hăituit, scăpat dintr-o grotă. În aceeaşi săptămînă a venit doctorul Shoferman de la Spitalul Penitenciarelor, care văzând în ce hal sunt, i-a întrebat pe medicul şi sanitarul Penitenciarului din Galaţi: „I-aţi dat vreo îngrijire?”. Răspunsul a fost: „Nu!”, „Atunci de ce nu l-aţi împuşcat? Să-l duceţi cu proxima dubă la Văcăreşti”. Când a sosit prima dubă pe care scria: „Caravană cinematografică” mi-au pus lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, şi, întins pe podea, am fost transportat la gară. Acolo am auzit cum împrăştiau oamenii spunându-le că au de încărcat cartofi în vagoane. La Văcăreşti m-au primit doctorul Shoferman şi doctorul Blidaru, fiu de preot. Aceştia m-au îngrijit şi m-au vindecat. Când s-au împăcat ruşii cu americanii am avut dreptul să scriu acasă, să chem pe cineva la vorbitor.

– Pe cine aţi chemat?

– Am chemat-o pe mama. În 28 august, la scadenţa vorbitorului, o aşteptam cu nerăbdare. Mare mi-a fost mirarea când a apărut tata. Fără să-i spun „Sărut mâna”, l-am întrebat de ce nu a venit mama. Mi-a răspuns să fiu liniştit că va veni rândul viitor. Am ţipat: „De ce-mi spui lucrul acesta? Mama venea şi dacă era bolnavă pe targă. Ce s-a întâmplat pe 7 februarie?” Tata, surprins, a început să plângă. „Cine ţi-a spus?”, „Am visat pe 7 februarie că era moartă. Cred că a ajuns la Maica Domnului şi a rugat-o să aibă grijă de copilul ei”, i-am spus plângând. Bietul tata a căzut zdrobit pe gardul de sârmă şi mi-a şoptit: „Mi-am rupt doliul, am băut un pahar de vin să prind curaj, dar văd că ştii”.

– Visul!

– Tot la Văcăreşti, înainte de a fi transferat la Jilava, unde era o închisoare de tranzit, am trăit un moment de înălţare sufletească. De Sfintele Paşti, cu mare greutate am reuşit să-l conving pe părintele vicar romano-catolic de la Iaşi, Xaveriu, care a murit în închisoare, şi pe părintele greco-catolic nerevenit Nicolae Opriş, fost paroh la Bonţida-Cluj, să oficiem împreună, întrucât eram deţinuţi de toate confesiunile. S-au folosit obiecte sfinte, funcţie de ce era posibil în condiţiile de detenţie aspră. Totul a decurs cu bine până la momentul consacrării, adică epicleza (chemarea Duhului Sfânt pentru prefacerea darurilor) când părintele vicar a ezitat să consacre. Rugându-l insistent să aibă în vedere şi faptul că ne găsim la o răscruce a vieţii, să treacă peste confesionalism, a acceptat până la urmă Prefacerea în comun a Sfintelor Taine.

Pentru mine a fost un moment de fericire sublimă, le-am şi spus, că acolo, închişi între ziduri, am reuşit să realizăm unirea dintre cele trei confesiuni. Apoi a urmat împărtăşirea tuturor deţinuţilor într-o atmosferă de extaz creştinesc.

– Ce-a mai urmat?

– De la Văcăreşti am fost transferat la închisoarea de la Jilava, un penitenciar socotit de tranzit, unde, ca de altfel în toate penitenciarele cu deţinuţi condamnaţi la pedepse mari, se practica o încercare diabolică, perversă, de corupere morală, pentru a te obliga să-ţi renegi convingerile, să trădezi, să recunoşti că ei sunt cei care au dreptate. M-au dus într-o celulă de lângă camera mortuară, unde erau încarceraţi condamnaţii la moarte, cei care îşi aşteptau sfârşitul. Acolo am trăit momente de groază. Aveam impresia că sunt închis într-un mormânt. Gura de aerisire era într-o a treia cameră, iar gradul de umiditate atât de ridicat, încât niciodată nu reuşeam să-mi usuc prosopul sau batista. Poate şi de aceea îi zice Jilava, de la jilăveala simţită până în măduva oaselor.

– I s-a găsit cel mai potrivit nume.

– Am rămas consternat şi profund impresionat de faptul că lângă mine un condamnat la moarte (deţinut politic) a încercat să evadeze. În disperare, a săpat cu mâinile în interiorul celulei, iar pământul îl ducea afară la tinetă, ascuns sub haine. Sărmanul om credea că nu-l vede nimeni, gardianul ştia însă totul, dar îl lăsa să continuie, până într-o zi când un alt deţinut politic i-a comunicat prin Morse să nu se mai chinuie, fiindcă-i descoperit şi se distrau pe seama lui. În scurt timp l-au executat prin împuşcare în Valea Piersicilor.

– Acolo vi s-a întâmplat ceva neobişnuit?

– Acolo, la Jilava, am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot. Într-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. M-au culcat la pământ, pe spate, mai rău ca pe un animal şi, deţinuţi de drept comun, condamnaţi pentru crime, viol, tâlhărie, ne aruncau în batjocură lanţuri să ne alegem. Mărturisesc că în momentul în care am pus mâna pe lanţ, m-am ferit de deţinuţii de drept comun, l-am închinat şi l-am sărutat gândindu-mă la Sfântul Apostol Pavel, socotindu-l ca o încercare pentru credinţa în Dumnezeu. Recunosc că nu am făcut o alegere bună a lanţului. În loc să aleg unul mai gros şi mai lung, am ales unul mai scurt şi mai uşor, ceea ce nu-mi permitea să mă mişc în voie. M-au prins şi m-au aşezat cu piciorul pe nicovală pentru a-mi fixa niturile, iar când au lovit nu i-a interesat că metalul a muşcat din carnea vie a picioarelor mele; urmele se văd şi azi. M-au ridicat şi mi s-au pus cătuşe la mâini, le zicea „cătuşe americane”, aveau particularitatea de a se strânge automat în momentul când mişcai mâna, provocându-ţi dureri îngrozitoare.

– Cum le-aţi suportat?

– Echipat cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, de la fierărie am pornit înapoi spre celulă umilit cu înjurătura de rigoare „Mişcă, banditule!”. La jumătatea drumului dintre fierărie şi celulă, preocupat să nu-mi pierd echilibrul din cauza scurtimii lanţului şi a durerilor, mai ales că-mi sângerau picioarele, nu am fost atent că vine cineva din spate şi mă pomenesc dintr-o dată cu o lovitură de cizmă în zona lombară, o izbitură aplicată cu sete, cu toată forţa, însoţită şi de o înjurătură urâtă de mamă. M-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Atunci am simţit minunea, prin faptul că m-am redresat şi cum eram într-o stare de balans, am exclamat: „Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul Iisus Hristos să te ierte pe tine fiule duhovnicesc după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, inclusiv acesta de acum, iar eu, nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este dată te iert şi te dezleg de toate păcatele tale în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.” În momentul acela am ştiut cu adevărat că sunt creştin şi preot, şi am făcut dezlegarea din toată inima. Cel care m-a lovit a amuţit pe loc, s-a dat la o parte speriat de gestul meu. Colegii din celulă m-au îndemnat să ies la raport să-l reclam, fiindcă nu avea dreptul să lovească un rănit, un om în lanţuri şi cătuşe. N-am acceptat. Le-am spus că nu pot ierta şi reclama în acelaşi timp. Autorul loviturii a fost un gardian pe care nu-l ştiu şi nici nu m-a interesat cine este.

– Aţi rămas în continuare la Jilava?

– De la Jilava, după ce mi-au fixat lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, fără să ne spună traseul şi destinaţia, am fost îmbarcat în duba-tren şi transferat, împreună cu alţi deţinuţi politici condamnaţi la pedepse mari, la Penitenciarul Gherla, o închisoare cu 365 de camere, construită de Maria Tereza. Când am coborât din dubă ne-au întâmpinat, ca de obicei, cu huiduieli şi ironii: „De ce nu ţi-ai văzut de slujbă, mă, banditule, ca să nu ajungi aici?”

– Aţi trăit ceva mai important la Gherla?

– Chiar în perioada când am fost încarcerat la Gherla s-au petrecut evenimentele din Ungaria, din 1956. Ne-a surprins pe toţi faptul că ofiţerii deţinuţi politici au fost scoşi dintre noi şi încarceraţi în celule separate; ulterior am aflat că erau hrăniţi foarte bine, în timp ce noi făceam foamea obişnuită. La un moment dat, prin noii veniţi şi prin „ţeavă” (sistemul Morse) am primit vestea că în Ungaria a fost baie de sânge. A doua zi după acest eveniment am fost scoşi şi înghesuiţi în holul penitenciarului şi obligaţi să ne aşezăm pe burtă, cu gura lipită de ciment. A urmat o scenă diabolică, de neînchipuit. Comandantul Goiciu cu toţi subalternii, inclusiv doctorul şi sanitarii au început să ne lovească, să ne calce cu cizmele pe unde se nimerea. Ne-au lovit cu tot ce le pica la îndemână, cu o cruzime de nedescris, păreau nişte nebuni furioşi. Era un vacarm îngrozitor, lovituri, ţipete, gemete înăbuşite, înjurături bestiale. Mi-au rămas întipărite în minte doar următoarele cuvinte: „Hei, bandiţilor, să încercaţi şi voi ce au făcut colegii voştri din Ungaria, că trecem cu tancurile peste trupurile voastre, nu cu cizmele!”

A fost ironia soartei, culmea ipocriziei, când, după amiaza, medicul şi sanitarii au venit să ne panseze, să ne oblojească rănile.

– Erau diabolici!

– La scurt timp a urmat o altă tragedie, tot în ideea reprimării, mai bine zis a prevenirii unei posibile acţiuni protestatare din partea noastră. Ne-au numărat şi fiecare al cincilea deţinut, pe cine pica nenorocul, era scos şi dus în camera şefului de secţie, unde era aşezat pe un scaun, în poziţia de bătaie cu un cearşaf ud. După care, în prezenţa medicului, i se aplicau cincizeci de lovituri cu ranga. Nu pot înţelege cum au putut inventa asemenea sisteme de tortură. Asistam neputincioşi, înspăimântaţi în celule, iar pentru a ne distrage atenţia de la ţipetele colegilor, conducerea a ordonat să ni se introducă hârdaiele cu mâncare, deşi nu era ora mesei.

Din camera noastră a fost scos aviatorul Dumitru Cucu, considerat recalcitrant, căruia i s-au administrat şaptezeci de lovituri. Când l-au adus în celulă era negru, am crezut că este imposibil să scape cu viaţă. Şi, totuşi, Dumnezeu l-a ajutat: spre bucuria mea, în luna noiembrie 1991 m-a căutat la Episcopia din Alba Iulia şi mi-a lăsat o scrisoare în care mă anunţa că trăieşte şi că este profesor universitar în Canada.

– Ce-a urmat?

– După evenimentele din Ungaria, un lot de deţinuţi politici cu pedepse mari, condamnaţi la 20-25 de ani muncă zilnică, am fost transferaţi la Penitenciarul din Aiud. Aici ne-au concentrat în camere mici, cu paturi supraetajate, fără aer, încât am fost nevoiţi să forţăm vizeta pentru ca să putem respira. În scurt timp au apărut îmbolnăvirile, dizenteria făcea ravagii foarte mari. Nu ni s-a acordat nici un fel de asistenţă socială sau medicamente. Din cauza mirosului pestilenţial provenit de la tinetă şi a lipsei de aerisire ne chinuiam, sleiţi de puteri, cu limba scoasă, abia dacă mai aveam putere să ne facem vânt cu cearşaful. Când medicul şi politrucul efectuau vizita de rigoare, se opreau la uşă, izbiţi de miros şi de aerul înăbuşit. „Ăştia-s criminali, mergem mai departe, îşi spuneau scârbiţi fără să ne acorde vreo atenţie”.

Desigur, pentru unii, acest calvar pare incredibil. Uneori îmi vine să strig: „Doamne, este o minune dumnezeiască faptul că trăiesc!”.

Conducerea şi-a propus să ne extermine, zilnic scoteau morţi dintre noi. Cel mai mult m-a zguduit lipsa de omenie a gardienilor, nişte brute. Atunci când deschideau uşa să scoată morţii exclamau rânjind: „Aici numai doi au crăpat?”. Cu un risc enorm, colegii au scobit în obloane să poată privi în curte cum erau duşi morţii… „Acum îi duc pe ai noştri!” şopteau la un moment dat şi în celulă se aşternea o linişte tulburătoare, de moarte. Duc până dincolo de mormânt amintirea unui coleg dobrogean, macedonean din Baia. După ce l-am împărtăşit, terminând rugăciunea, „Cela ce-n toată vremea şi în tot ceasul… ”, mi-a luat mâinile şi mi le-a sărutat, şoptindu-mi cu vocea stinsă de muribund: „Te rog, părinte, spune acasă că am murit creştineşte, ca un bun român, care nu şi-a trădat conştiinţa.” Când au deschis uşa şi-a dat duhul. Au fost şi cazuri când au fost scoşi oameni care abia mai respirau, erau pe punctul să-şi dea sufletul, pe unii îi loveau cu cizma în cap.

Şi iată că, din nou, sufletul mamei m-a salvat de la moarte.

– Cum?

– M-am îmbolnăvit de dizenterie şi ieşeam mereu la tinetă cu dureri îngrozitoare. Era o atmosferă de iad, o senzaţie permanentă de sufocare, plus veştile îngrozitoare despre moartea colegilor. Cu toate acestea, nu am întrerupt în nici o zi Sfânta Liturghie. Devenisem conştient că într-o zi voi muri. Dar dorinţa de a împărtăşi, de a fi duhovniceşte, haric, alături de colegii în suferinţă, îmi dădea o anume putere. Acolo, printre noi, domnea cu adevărat spiritul de colegialitate, de dăruire, toţi suportam acelaşi chin, aceeaşi suferinţă. După ce am făcut cu mare greutate Liturghia şi am terminat, la Prefacere, când colegii au început să cânte „Cuvine-se cu adevărat”, Axionul, am căzut, m-am prăbuşit la pământ. Colegii m-au spălat cu apa puţină pe care o mai aveau şi, când m-am trezit, le-am spus: „Veniţi repede să vă împărtăşesc, fiindcă nu ştiu dacă voi mai trăi”. Cu ajutorul lui Dumnezeu, din acea Liturghie am reuşit să-i împărtăşesc şi sleit de puteri, am rugat să mi se permită să mă întind pe un pat din unghiul mort al celulei. Am aţipit pe loc şi am avut un vis ca o viziune. Mă găseam într-un amfiteatru în aer liber, cu tot soborul meu, îmbrăcat în costum monahal. La un moment dat, o voce a anunţat că vom vedea un model de mamă preoteasă. Aruncându-mi privirea spre scenă, am văzut-o pe mama. După ce a făcut câţiva paşi, a apărut deasupra ei Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. Pruncul şi Maica ne priveau vii, cu atâta strălucire în priviri, încât am rămas cu ochii pironiţi asupra mamei. Încet, mama a păşit spre cabina sufleorului. Era o preotească modestă de la ţară, aveam impresia că mă întreabă „Ce caut eu aici?”. Mă privea cu duioşie în mijlocul soborului, iar noi nu conteneam a adora pe pruncul Iisus în braţele Maicii Sale. Mama nu s-a întors cu faţa de la noi, ci s-a retras spre culise, cu spatele. Mântuitorul şi Maica Lui tot timpul radiau cu harul spre noi, cei din amfiteatru. Când mama a ajuns la culise m-am trezit şi am sărit din pat strigând: „Unde este Maica Domnului şi Pruncul Iisus?”. Colegii au socotit că aiurez. Le-am relatat visul şi, spre marea mea fericire, dar şi a colegilor, am constatat că m-am trezit vindecat complet. De unde aşteptam să fiu scos pe targă, m-am trezit sănătos, din nou salvat de sufletul mamei.

– Cum treceau zilele în închisoare?

– Într-una din zile, în timp ce-mi făceam rugăciunile (Pravila), cu faţa în direcţia crucii însemnate de mine pe perete, cu apă, s-au deschis uşile şi a intrat anchetatorul cu un general, însoţiţi de gardian. Eu, crezând că generalul este un procuror militar, nu m-am tulburat la intrarea lui. „Ce ai făcut dumneata acolo la perete?” – m-a întrebat generalul. „M-am rugat…”, „Te ţii de prostii! Ce te-a făcut să îndobitoceşti lumea la mânăstire, ca să ajungi aici?” – a continuat cu dispreţ. „Aş vrea şi pe dumneavoastră să vă îndobitocesc, domnule general, cu intenţia nobilă de a vă apropia de Dumnezeu, aşa cum am făcut-o la mânăstire cu oamenii credincioşi” – i-am răspuns pe acelaşi ton.

„Pe mine n-ai să mă îndobitoceşti niciodată, decât pe prostimea şi ţărănimea care mai crede în minunile voastre!”. „Să ştiţi, domnule general, că la mânăstirea noastră veneau oameni de la general până la cioban să se închine. Frumos din partea dumneavoastră care vă legitimaţi cu ţărănimea şi prostimea, că acum o defăimaţi”. „Uite la el, ce obraznic răspunde ca şi la anchetă!” s-a adresat însoţitorilor indispus. Anchetatorul s-a tras un pas în spate şi îmi făcea semne disperate cu mâna, să tac. Gardianul s-a repezit şi a închis geamul, să nu audă deţinuţii din celelalte celule. După ce generalul a ieşit din celulă, anchetatorul s-a reîntors şi mi-a spus: „Ai stricat totul, toată ancheta a fost dată peste cap, şi atitudinea dumitale va avea urmări grave, fiindcă a fost în control chiar ministrul de Interne, tovarăşul Alexandru Drăghici. „Să fie sănătos şi să nu-mi insulte credinţa; eu sunt gata să-mi dau şi viaţa pentru credinţa mea” – i-am spus calm.

– Din nou aţi fost transferat.

– În transferul la Securitatea din Bacău am fost adunaţi mai mulţi deţinuţi politici pentru a fi repartizaţi la penitenciarele din ţară. Acolo am aflat, cu groază, de la un deţinut supus reeducării la Piteşti, despre un tratament de un diabolism incredibil. Ne spunea că li se propunea să-şi renege credinţa în Dumnezeu; în caz contrar erau obligaţi să-şi mănânce excrementele din propria gamela (rog să-mi scuzaţi expresia). Erau aşezaţi ore în şir într-o poziţie chinuitoare, aplecată, cu mâinile la vârful picioarelor, în caz de mişcare îi loveau cu ranga peste spate. De multe ori asistau neputincioşi la profanarea bestială a Mântuitorului, prin aceea că unul dintre ei trebuia să se aşeze ca la jocul de capră, iar un altul îl încăleca, zicând: „Acum intră Mântuitorul în Ierusalim călare pe asin”. Paranteza la aceste fapte mârşave este mult prea mare ca să o închei aici. Ulterior, în libertate, mi-am dat seama că această blestemată reeducare a avut atâtea faţete, care de care mai vicleană încât, pe bună dreptate, iniţiatorul ei (diavolul) este numit „cel mai înţelept în răutăţi”.

Una dintre feţele ipocrite ale reeducării a fost metoda folosită la Aiud. O mare parte dintre deţinuţi – ortodocşi şi catolici – i-au căzut victimă destul de uşor, prin promisiunea că vor fi eliberaţi mai devreme, iar cei care consimţeau, se întreceau într-un spectacol grosolan „mea culpa”, recunoscând cât de mult au greşit dacă s-au împotrivit regimului comunist, pe care, acum, îl ridicau în slăvi, pretinzând solemn că niciodată nu vor unelti împotriva lui, socotindu-l o adevărată fericire. Fiindcă noi ne împotriveam să participăm, au recurs la metoda impunerii cu forţa, ne-au montat în celule difuzoare, obligându-ne în felul acesta să ascultăm ceea ce ne era greaţă să mai auzim.

– Din cîte înţeleg, n-aţi făcut nici un compromis.

– Refuzând categoric că citesc colegilor din Biblia hazlie, comandantul Crăciun a încercat să-mi explice că şi Petru, pentru a se salva de la înec, a dat din mâini şi din picioare, în felul acesta oferindu-mi o soluţie de salvare, l-am răspuns că nu-mi permit să mă compar cu Sfintul Petru, dar încă n-am senzaţia de scufundare. „Domnule comandant, sunt convins că mă voi mântui şi în celulă ca şi în chilia călugărească din libertate”, i-am spus cu tot curajul. La răspunsul meu s-a înfuriat şi a ordonat gardianului să mă ducă la izolator – una dintre cele mai grele pedepse din închisoare.

În momentul când m-am îndreptat spre ieşire, colegii mei au început să murmure. „Opreşte-l!” a strigat comandantul. Încurajat de gestul colegilor mei, m-am întors cu faţa spre el şi l-am întrebat: „Parcă spuneaţi, domnule comandant, că reeducarea este liberă!”. Cu falsă mărinimie i-a spus gardianului: „Lasă-l, socialismul nu se împiedică de un popă reacţionar”.

Dar nu mi-a iertat curajul. A doua zi a ordonat să fiu transferat la Zarca, o închisoare în închisoare, cea mai dură, mai austeră izolare, creată special pentru exterminare. Îmi dădeau trei surcele de lemne pe noapte pentru a face foc într-o sobă de tuci, nici nu se aprindeau bine că se şi terminau. Noaptea dormeam încovoiat cârlig, din cauza frigului. De altfel, se ştia că atunci când ajungeai la Zarca erai condamnat la exterminare; puţini au scăpat teferi din acel mormânt.

Asupra mea au început să se facă din nou presiuni pentru cedare. N-au reuşit.

După câteva luni de detenţie cruntă în Zarea, aveam o senzaţie de sfârşeală, simţeam pe zi ce trece că mă duc, mă sfârşesc. De câte ori n-am avut această senzaţie în anii grei de puşcărie! Într-una dintre nopţile acelea lungi, când aşteptarea îmi măcina treptat-treptat nervii şi trupul, mi-au apărut imagini de la hirotonie. În capul Sfintei mese, pe un scaun, era aşezat P. S. Episcop martir Nicolae Popovici. După ce m-a privit cu blândeţe şi m-a binecuvântat am avut o senzaţie puternică de fericire. A doua zi dimineaţa am fost scos de la Zarca şi transferat înapoi în incinta penitenciarului din care, la data de 1 august 1964, am fost eliberat.

La despărţirea de Părintele Iovan, mi-am învins sfiala şi l-am rugat să facă un lucru mai puţin obişnuit pentru un bun creştin. L-am rugat să-şi arate picioarele. „Nu pentru mine, Părinte, – eu pot să-mi închipui. Vreau însă ca băieţii mei să vadă ceva ce vor înţelege mai târziu. Să vadă ce au pătimit unii dintre noi pentru că nu au acceptat nici un compromis cu o societate strâmbă. Poate că ei vor trăi într-o lume mai bună. Dar n-aş vrea să uite de unde s-a pornit. Şi poate că ei vor reuşi să trăiască astfel încât să nu aibă nimic să-şi reproşeze, să nu aibă parte de frământările de conştiinţă ale tatălui lor. ”

Părintele Iovan s-a uitat îndelung la mine, a ezitat şi până la urmă mi-a îndeplinit rugămintea. Realitatea a depăşit orice închipuire. După treizeci şi cinci de ani de când nu mai poartă lanţuri, picioarele Părintelui Iovan sângerează în continuare şi trebuie zilnic pansate.

De fapt, deoarece am fost puţini ca Părintele Iovan, întreaga societate românească de azi încă mai sângerează…

(Interviu realizat de George Arion, în anul 1999 – O istorie a societății românești contemporane în interviuri (1990 – 1999), Vol. II, Fundația ”Premiile Flacăra – România”, 1999, pp. 525-532)

Omul lui Dumnezeu – Părintele Ioan de la Recea

La Mănăstirea Recea de lângă Targu-Mures, biserica e mereu neîncăpătoare. Credincioşii, veniţi din toată ţara cu miile, bat drum greu să-l asculte pe duhovnicul lor, părintele Ioan Iovan.

Aşteptând calvarul

În biserica înaltă, cu turle înălţate spre cer ca două mâini în rugăciune, vocea părintelui răsună puternic, asemeni unui clopot-mistic, răscolitor. Chiar şi simplu privitor fiind, te cutremuri. Cuvintele părintelui vin din adânc. Au forţă.

Vorbeşte despre Hristos, de parcă ar fi de faţă, chiar lângă el. „Mântuitorul e cu noi. E aici, pe sfânta Masă!”. Nu există zi în care să nu predice despre Taina Împărtăşaniei. „Să stăm drepţi, să stăm cu frică.” Cuvintele lui au măsură şi greutatea rugăciunii, a numeroşilor ani de temniţă grea, în care – caz unic printre preoţii ortodocşi arestaţi – a săvârşit zilnic Sfânta Liturghie.

Întărit în credinţă, cu post şi rugăciune neîntreruptă, părintele Ioan a transformat celula zăbrelită în altar. În loc de icoane, a desenat pe tencuiala ponosită a peretelui semnul mântuitor al crucii, cu degetul muiat în apă. În 1955, în ziua arestării sale, huidumele de la securitate i-au confiscat patrafirul, ca pe un acuzator corp delict. Părintele îi aştepta. Îşi cususe antimisul, obligatoriu în celebrarea Liturghiei, pe spatele maieului, iar Potirul era o cutie de medicamente sfinţită anterior. Calvarul putea să înceapă. Părintele Ioan era pregătit.

Nu e uşor să vorbeşti cu părintele Ioan. La Mănăstirea Recea, credincioşii aşteaptă şi 2-3 zile până să le vină rândul la spovedanie. În plus, părintele refuză – fără prea multe explicaţii – presa. La ce bun să-ţi dezgoleşti în faţa tuturor rănile, urmele adânci de cătuşe, vizibile şi acum la încheietura picioarelor? Oftând în ascuns, părintele pomeneşte în mai multe rânduri de maica Mihaela Iordache, de ceilalţi anonimi care s-au săvârşit în temniţă ca nişte martiri, mărturisindu-L neîncetat pe Hristos. Simplul fapt de a trăi nu e motiv de laudă. Totul e dat de Dumnezeu – şi încercările, şi puterea de a le trece fără să-ţi vinzi sufletul.

„Este un miracol că am ieşit viu din închisoare”, zice părintele, „dar cel mai mare miracol în celulă este să-ţi păstrezi mintea întreagă, să rabzi până la capăt şi să mulţumeşti lui Dumnezeu, chiar şi atunci când eşti în cea mai neagră suferinţă.”

În camera morţii, unde apa curgea neîncetat pe pereţi

Arestat în urma unei înscenări grosolane, acuzat de instigare la terorism şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, părintele Ioan a suit, pas cu pas, drumul crucii sale: Galaţi, Jilava, Văcăreşti, Gherla, Bacău, Aiud. Închis la Galaţi, într-o celulă fără geam şi fără sobă, a trecut printr-o anchetă crâncenă, care i-a declanşat un Tbc ganglionar, în timp ce – din cauza frigului şi a mizeriei – mâinile îi crăpaseră atât de tare, încât îşi vedea prin rănile deschise falangele degetelor. La Gherla, după revolta din Ungaria, a trecut prin bătăile bestiale ordonate de comandantul Goiciu, care lovea cu ranga şi cearşaful ud, în prezenţa medicului, gata să intervină când cel pedepsit leşina. Apoi, la Aiud, când dizenteria făcea ravagii printre deţinuţi, a fost obligat să stea săptămâni la rând într-o celulă mică şi suprapopulată, unde, din cauza mirosului pestilenţial de la tinetă şi a geamurilor bătute cu scânduri, murea zilnic cineva, spre uimirea cinică a gardienilor, care exclamau aproape râzând, la inspecţia de dimineaţă: „Numai doi au crăpat aici?”.

Mai grele decât frigul, foamea şi bătăile erau umilinţele. Nu trupul, ci sufletul voiau securiştii să-l distrugă. Oftând tăcut, părintele se minunează şi acum de puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu să nu cedeze. Dacă la reeducarea de la Piteşti studenţii teologi erau obligaţi în batjocură să oficieze Sfânta Liturghie, ţinând în mână o gamelă cu propriile lor excremente, la Bacău, părintele era pus să stea ore în şir într-o poziţie chinuitoare, îndoit de la mijloc, cu mâinile la vârful picioarelor, ca apoi altcineva să-l încalece, zicând într-o grea profanare: „Acum intră Mântuitorul în Ierusalim, călare pe asin.”

„Cea mai mare umilinţă”, îşi aminteşte părintele, „aveam s-o trăiesc în ziua întâi de Paşti, când, după Sfânta Liturghie săvârşită cu colegii de suferinţă, vorbeam despre Învierea Domnului. Un gardian, tătar de naţionalitate, poreclit de noi „cap pătrat”, mă ascultă după vizeta şi, deschizând uşa, m-a dat pe mâna ofiţerului de serviciu, care a ordonat să-mi tai barba. Degeaba am încercat să mă apăr, vorbind despre dreptul deţinuţilor de alte confesiuni, care puteau purta barbă. Doi gardieni s-au repezit asupra mea, m-au prins cu forţa şi ofiţerul m-a tuns cu o foarfecă. Gestul lui m-a tulburat profund şi i-am spus fără teamă: „Dumneata eşti creştin ortodox, fiu de ţăran din Minteiu Gherlei. Cum eşti capabil să faci această batjocură în ziua de Paşti?”. Am plâns apoi cu colegii mei de celulă, nu atât pentru suferinţa, cât din cauza umilinţei provocate de un frate român. Ofiţerul nu a uitat însă curajul meu de a-l înfrunta. A cerut drept pedeapsă mutarea mea în cea mai mizeră celulă din Gherla, unde apa curgea necontenit pe pereţi, dirijată într-un fel anume. Pare de necrezut, dar paiele au putrezit sub mine în câteva zile. În mod normal, nimeni nu putea rezista în frigul şi umezeala de acolo. Mai trăiesc acum doar printr-o minune dumnezeiască.”

„Nu pot şi nu vreau să uit închisoarea”

Calm şi liniştit ca o apă adâncă, părintele povesteşte lucruri cumplite ce par a fi fost trăite de altcineva: morţii scoşi din celula ca nişte baloturi de paie; cele 70 de lovituri cu ranga administrate aviatorului Dumitru Cucu; preotul Mircea din Liteni, care a murit auzind că soţia a divorţat de el; deţinutul politic de la Jilava lăsat special de către gardieni să sape o galerie pentru a-l prinde apoi în momentul evadării şi a-l împuşca. Dincolo de cruzimea amănuntelor, glasul părintelui trădează o anume nostalgie, un regret uşor, ca o adiere venită de departe. „Nu pot şi nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălţătoare momente spirituale din viaţa mea. Acolo m-am născut a doua oară şi Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate minuni, să-i cunosc puterea. După 64, am fost anchetat şi închis de încă trei ori. De fiecare dată, am regretat că am ieşit.” Printre genele înzăpezite de ani, părintele vede cu ochii minţii. Sunt scene şi întâmplări tulburătoare, pe care timpul nu le va şterge niciodată: noaptea în care a visat-o pe mama sa, de pildă. Un vis ca la lumina zilei, în care mama părintelui era înconjurată de flori superbe, în timp ce restul familiei veghea alături cu lumânări în mână. Şapte luni mai târziu, chemat fiind la vorbitor, îl va întreba pe tatăl său, venit singur: „Ce s-a întâmplat cu mama? Ce s-a petrecut pe 5 februarie?”. Auzindu-l, bietul om a căzut zdrobit pe gardul de sârmă şi abia a mai şoptit: „Mi-am rupt doliul, am băut un pahar de vin să prind curaj, dar văd că ştii”. Într-adevăr, pe 5 februarie, în noaptea visului, mama părintelui murise.

Minunile nu sunt nici mari, nici mici. Ele se petrec pur şi simplu, răscolitor şi inexplicabil. „Eram la Gherla”, va continua părintele Ioan. „Tocmai sosise un lot de prizonieri români graţiaţi de sovietici, prizonieri pe care securitatea română îi aşteptase la Ungheni şi, apoi, după o anchetă sumară, i-a condamnat din nou la ani grei de închisoare. Revoltat sufleteşte de această mârşăvie şi ştiind că noii noştri colegi nu se împărtăşiseră de mulţi ani, am hotărât să le trimit Sfintele Taine. Mijlocul de transport era aşa-numita „Măgăriţa”, o pungă mai mare, în care introduceai obiectul pe care voiai să-l trimiţi. Se lega cu o sfoară şi, cu un scripete improvizat, punga era lăsată jos, printre obloane. În acelaşi timp, bătând în ţeava în Morse, anunţam destinatarii. Pe la jumătatea drumului, reflectorul a surprins „Măgăriţa” şi s-a dat alarma. Gardienii au venit direct la celula noastră. Chiar dacă colegii mei au rupt punga în grabă şi au vârât-o în colţul unei saltele, gardianul a venit la mine, întrebându-mă despre punga cu pricina, pe care era cusută o cruce neagră. Ştiam ce mă aştepta, dar fără să ezit nici o clipă, am recunoscut tot ce făcusem pentru fraţii noştri, şi aşa chinuiţi destul printre străini. În clipa aceea, s-a întâmplat ceva. Gardianul, vestit pentru brutalitatea sa, n-a mai zis nimic, a pus capul în pământ, mulţumindu-se doar să mă avertizeze: „Pentru că ai fost sincer, n-o să păţeşti nimic. Altă dată să nu se mai întâmple, căci altfel te pândeşte izolatorul”. Că Dumnezeu înmuiase inima gardianului, aveam să mă conving câtva timp mai târziu. Tocmai săvârşisem Sfânta Liturghie, la care aveam drept cântăreţ pe părintele greco-catolic Nicolae Opriş din Bonţida, când, spre sfârşitul slujbei, acelaşi gardian a deschis vizeta şi a intrat în celulă, împingându-l cu forţa pe colegul de planton. Deşi treceam printr-o mare primejdie, nu m-am întrerupt. Am continuat celebrarea Liturghiei ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La sfârşit, gardianul m-a chemat la vizetă şi, surprinzător, în loc de urlete şi înjurături, mi-a spus cu o voce scăzută: „Pentru că n-ai întrerupt slujba şi m-ai considerat şi pe mine creştin, nu-ţi fac nimic”. Din clipa aceea, a devenit aliatul nostru. De câte ori se pregătea o percheziţie, el căuta să ne atragă atenţia, spărgând o sticlă de podea şi strigând: „De ce dormi, mă, acolo?”. Alţi gardieni, mai câinoşi, îşi lipeau pâslă pe tălpile cizmelor, pentru a nu fi auziţi. Inventivi, colegii mei ingineri au găsit remediul şi la acest neajuns. Au presărat puţin nisip în dreptul uşii, astfel anunţându-ne orice mişcare. În temniţă, cel mai slab se dovedeşte cel mai puternic. Când n-ai nimic, ai totul. Îl ai pe Dumnezeu.”

Liturghia cu păsări

Închisoarea te învaţă multe, împlinind lucruri pe care nici cu gândul nu gândeai că ar fi posibile. În celulele prigoanei comuniste, deţinuţii scriau pe talpa bocancului, făceau picturi pe gamelă, scriau poezii pe bucăţi de cârpă, împleteau din resturi de flanea paltoane şi scurteici călduroase, ţineau prelegeri savante, uimind auditoriul cu ştiinţa lor. Dinu Mateescu ştia Noul Testament pe de rost, aviatorul Cucu „editase” un întreg dicţionar englez pe spatele unei cămăşi. La rândul său, părintele Ioan celebra zilnic Sfânta Liturghie. O făcea atât de aprins şi de fierbinte, încât, duminică, la ora slujbei, pervazul celulei se umplea de păsărele, aşteptând parcă şi ele cântecele molcome şi tăinuite ale deţinuţilor. Pedepsit mereu, pentru că bocancii lui inegali (unul avea 46, iar altul 42) lăsau impresia că nu stă niciodată în poziţie reglementară, părintele a învăţat în temniţă răbdarea şi virtuţile adânci ale smereniei. „La Jilava am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot. Într-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. Mi-am ales un lanţ din mulţimea celor aruncate de către un deţinut de drept comun. Apoi, l-am închinat şi l-am sărutat, gândindu-mă la patimile Sfântului Apostol Pavel. Recunosc că nu am făcut o alegere prea bună a lanţului. În loc să iau unul mai gros şi mai lung, am preferat pe cel care mi s-a părut mai scurt şi mai uşor. Fierarul m-a prins şi mi-a aşezat piciorul pe nicovală, iar când a lovit niturile, metalul a muşcat cu sete din carnea vie a picioarelor mele – urme pe care le port şi astăzi. Echipat în acest fel şi cu cătuşe americane la mâini, am pornit înapoi spre celulă, cu înjurăturile obişnuite: „Mişca, banditule!”. La jumătatea drumului, atent fiind să-mi păstrez echilibrul, m-am pomenit deodată cu o lovitură cumplită în spate. Atunci, am simţit minunea – m-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Mai mult chiar, am simţit forţa lui Dumnezeu, care m-a întărit să-mi păstrez cugetul netulburat de ură, şi i-am zis gardianului ce mă lovise: „Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, iar eu, nevrednicul preot duhovnicesc, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui, al Fiului şi Sfântului Duh”. În momentul acela, am înţeles că sunt cu adevărat creştin şi preot. Făcusem dezlegarea din toată inima. Cel care m-a lovit a amuţit pe loc şi s-a dat speriat la o parte. Smerenia şi iertarea învinseseră ura şi bestialitatea.”

„Speranţa noastră: suntem născuţi, nu făcuţi creştini”

Părintele Ioan Iovan are multe să povestească: cum a fost salvat miraculos de mai multe ori de la moarte; cum un ţăran simplu din Baia a murit după Sfânta Împărtăşanie, zicând ca un adevărat mărturisitor al lui Hristos: „Te rog, părinte, să spui acasă că am murit creştineşte, ca un bun român.” A îndurat, fără să cârtească, toate suferinţele, dar a avut forţa să strige la proces: „Poporul român nu e ateu… Dumnezeu nu ne îndeamnă să dăm Cezarului ateu ce e al Cezarului”. Sunt lucruri pe care tinerii sau cei ce se cred a fi în suferinţă ar trebui să le ştie şi să cugete asupra lor. Suntem mai puternici decât credem şi mai slabi decât ne dorim. Privită de la înălţimea celor peste 80 de ani ai părintelui, viaţa apare ca o durere plină de lumină. „Să-L prindem pe Hristos ca Mântuitor”, îndeamnă fierbinte părintele. „Altfel, îl vom regăsi ca Judecător, atunci când nimic nu se mai poate face. Să luăm mereu aminte la cuvintele Lui: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Nu vă întunecaţi la necazurile lumii. Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată. Să nu ne pierdem speranţa şi să închidem fereastra provocărilor lumeşti. Tot răul şi cumplita disperare vin din necredinţă. Cum să nu crezi în Hristos, în veşnicie? De aici vin toate bolile şi toate căderile lumii actuale.”

Când a fost închis, părintele avea 33 de ani. „Mâncam foc şi mă gândeam numai la o moarte de mucenic. Doream să mor în genunchi, rugându-mă. A trebuit să trec prin atâtea încercări, ca să-mi dau seama că celula temniţei e tot o chilie călugărească. Ca să fii puternic, trebuie să-L ai pe Dumnezeu alături mereu. În închisoare, mă gândeam în fiecare zi că Dumnezeu închide cheia celulei, nu gardianul. Oriunde te poţi mântui. De aceea zic că tinerii să-şi revizuiască busola conştiinţei, păzind ca îndreptarea lor să fie neabătut spre divinitate. Indiferenţa religioasă a lumii de astăzi e cea mai grea boală – un nou ateism. E ca şi cum ai face cruce pe comunismul vechi. Să nu rătăcim, ajungând în situaţia celui care jos nu vrea, iar sus nu poate. Avem o zestre enormă, aceea de a fi născuţi, şi nu făcuţi creştini. De aici vine şi optimismul meu. Avem o vigoare creştină străbună care ne va ajuta să vedem, în sfârşit, lumina.”

(Sorin Preda – Revista Formula AS numărul 732 din anul 2006)

via Fericiţi cei Prigoniţi

Conferința PREOȚI CU CRUCEA ÎN FRUNTE astăzi la Sibiu!

Fundația „Ion Gavrilă Ogoranu” și Parohia Sfinții Împărați Constantin și Elena vă invită joi, 16 mai , ora 18:00, la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena din Sibiu, strada Gheorghe Dima, la Conferința PREOȚI CU CRUCEA ÎN FRUNTE

Vor conferenția : Profesor universitar doctor Corvin Lupu, Profesor universitar doctor Tiberiu Costăchescu, Coriolan Baciu, președintele Fundației Ion Gavrilă Ogoranu și Sorin Olariu.

Va așteptăm cu drag!

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php