Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena în tradiţia poporului român

În anul 326, o femeie ajungea pe pământul Iudeii. Era împărăteasa Imperiului Roman, mama lui Constantin cel Mare. Numele ei era Elena, iar destinaţiile cele mai îndrăgite erau Ierusalimul şi Locurile Sfinte. Sfânta Elena a fost primul pelerin creştin la Locurile Sfinte. Ea a deschis un drum pe care îl vor urma generaţiile ce vor veni, de pe ţărmul Mării Galileii, unde Iisus Şi-a adunat ucenicii, până la mormântul lui Lazăr, pe care Hristos l-a înviat din morţi. 

Domnia Sfântului Împărat Constantin cel Mare

Constantin, „Episcop din afară“ la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)

Sărbătoarea în tradiţia poporului român

Părintele Cleopa: „Să rugăm pe Sfinţii Împăraţi să rânduiască pace în lume”

Și noi, să urmăm întru toate lui Hristos, Apostolilor, sfinţilor şi înaintaşilor noştri. Să apărăm cu bărbăţie dreapta credinţă a Bisericii noastre Ortodoxe. Vor apărea mulţi eretici şi urmaşi ai lui Arie, care vor încerca să ne strice unitatea credinţei şi să ne tulbure sufletele. Să nu-i ascultaţi. Ţineţi la Biserica lui Hristos, iubiţi sfintele slujbe, ascultaţi de păstori şi de mai-marii noştri rânduiţi de Dumnezeu. Apoi fiţi statornici în faptele bune, blânzi, smeriţi, paşnici şi iubitori de sfinţi, ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi urmaşi ai Sfinţilor Împăraţi. Bărbaţi, urmaţi Sfântului Constantin în toate şi luaţi în viaţă toiagul Sfintei Cruci! Iar femeile să urmeze exemplul Sfintei Elena, devenind mame credincioase, bune educatoare ale copiilor, fiice evlavioase ale Bisericii.

Părintele Zosim Oancea: O viață închinată religiei

Pr. Zosim Oancea:

La 21 iulie 1911 a văzut lumina zilei, în comuna Alma, judeţul Sibiu, preotul Zosim Oancea, care avea să devină mai târziu o figură importantă şi impunătoare în viaţa cultural-religioasă a oraşului şi judeţului Sibiu, precum şi a întregii ţări.

După moartea tatălui, survenită în timpul primului război mondial, a fost crescut de bunicii din partea mamei, Zosim şi Eufimia, care obişnuiau să îl alinte spunându-i ”puiul moşului Zosim”.

Zosim Oancea a urmat cursurile liceului ”Timotei Cipariu” din Dumbrăveni, judeţul Sibiu, unde a fost îndrumat de profesorul de religie să meargă la internat ”să facă pe credinterul”, adică să servească la mese în internat.

Apoi, a urmat un an la Institutul Teologic din Sibiu, de unde a fost nevoit să plece, neavând banii necesari pentru continuarea studiilor. Dar, la institutul cu acelaşi profil din Bucureşti, nu a fost nevoit să plătească taxe şi s-a înscris din nou în anul întâi, nerecunoscându-i-se studiile urmate la Sibiu. A terminat studiile teologice cu Magna cum laudae, în 1935.

Viaţa şi-a urmat cursul ei firesc şi, astfel, preotul Zosim Oancea s-a căsătorit la 5 mai 1935 cu Dorina Maria, fiica preotului din Alma.

În perioada 1935-1936 a fost profesor de religie la liceul ”I. G. Duca”, în Cristur, dincolo de Sighişoara. Între 1936 şi 1937, a făcut parte din organizaţia ”Oastea Domnului”, înfiinţată de losif Trifa, pe care o frecventa de fapt din studenţie.

În Sibiu a fost adus de către Mitropolitul Bălan drept preot la Catedrală şi profesor de religie la liceul ”Andrei Şaguna”. Primind catedră proprie la Şcoala normală de fete, a renunţat la postul de preot de la Catedrală. Astfel, a devenit inspector de religie pe toată Arhiepiscopia.

În 1948 a tipărit un calendar religios, cu un moto aparţinând lui Avram lancu. Figura marelui Avram lancu i-a fost impusă de autorităţi, căci el îl propusese de fapt pe Andrei Şaguna. În urma acestei apariţii editoriale a fost acuzat de către autorităţi de ”crimă de uneltire”, condamnat în februarie 1949 la 19 ani de închisoare, la care s-au adăugat ulterior încă 5 ani.

A fost arestat împreună cu soţia sa în gara oraşului Copşa Mică şi dus în temniţele Securităţii. Din fericire, Dorina Maria a fost eliberată după o detenţie de o săptămână, deoarece era însărcinată. Despre caznele suferite în detenţie a scris în lucrarea ”Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox”, apărută abia în 1995. A fost supus aici, el şi alţi colegi de suferinţă, la o serie de chinuri, cu scopul de a-i obliga să semneze o declaraţie falsă; a îndurat chinurile moriştii, care îl învârtea până ameţea, după care era atârnat între două mese, şi rămânea astfel o bună bucată de vreme. (…) Mulţi au murit în chinuri groaznice, neputând suporta durerile. Aşa a petrecut o săptămână, timp în care spera ca ziua procesului să vină mai repede şi să poată spune adevărul.

De acolo, a fost mutat în închisoarea din Sibiu, unde regimul era ceva mai blând, aveau voie să primească mâncare de acasă. Aici a petrecut perioada iulie 1948 – 14 februarie 1949, când i s-a dat sentinţa. În aceeaşi lună a fost transferat la închisoarea din Aiud.

Preotul mărturiseşte că închisoarea Aiud era ca o cetate: era împărţită în trei mari departamente, dacă se pot numi aşa. În primul departament, numit Zarca, prizonierii stăteau înghesuiţi în celula rece, fiecare având doar câte o pătură. Pentru a învinge cât de cât frigul, se uneau câte doi, şi astfel dormeau pe pătura unuia şi se acopereau cu pătura celuilalt. Preotul Zosim Oancea a împărţit pătura cu Aurel Cioran, fratele regretatului Emil Cioran. Fostul deţinut Oancea mărturiseşte că abia după zece ani a reuşit să îşi improvizeze o pernă dintr-un sac de paie.

Mâncare primeau foarte puţină, unii reuşeau să supravieţuiască cu cele mai puţin de 800 de calorii pe zi, alţii mureau. Ani de zile au mâncat la fel, încât chiar şi doctorul închisorii, Anca, se mira cum de mai trăiesc.

Preotul a reuşit să suporte toate încercările din închisoare datorită credinţei în Dumnezeu. În timpul ”şederii” la Aiud, a avut două vise care i-au dat încredere că va scăpa cu bine din acea grea încercare a vieţii. În primul vis, se făcea că era într-o mare catedrală, în altarul căreia se afla un scaun, în care era aşezată Maica Domnului, iar el era în strana din dreapta, având în mâini pâine şi vin; şi o ruga pe Maica Sfântă să i le primească pentru Sfânta Liturghie; credinciosului Zosim i s-a părut că Ea se uita cam aspru la el, şi atunci el se ruga: ”iartă-mă dacă am păcătuit, dar, te rog, primeşte-le”, şi le-a primit. În al doilea vis premonitor, preotul se visa în Catedrala din Timişoara, pe care nu o văzuse niciodată până atunci, dar, după eliberare, a mers să o viziteze. A avut încredere în minunile lui Dumnezeu.

În timpul detenţiei a lucrat într-o fabrică de fierărie şi lemnărie, perioadă care i-a mai uşurat ceva viaţa, acolo dându-i-se mai multă mâncare, mai bună; erau serviţi cu un polonic mai mare, şi li se dădeau cartofi, orez şi fasole.

Disciplina în închisoare trebuia respectată; preotul Oancea a simţit-o el însuşi; nu aveau voie să vorbească cu cineva dintr-o altă celulă, căci erau condamnaţi la izolare. Într-o zi, pe când deţinutul Oancea Zosim se întorcea de la plimbarea obişnuită, un alt deţinut, Floca losif, i-a dat bineţe, spunându-i ”săru’ mâna”, iar acesta i-a răspuns. Consecinţa a fost, inevitabil, închiderea în camera de izolare, rece şi întunecată, pentru o noapte.

Viaţa era foarte greu de suportat şi pentru că nu aveau voie să primească veşti de acasă. Noutăţi de acasă nu primeau decât dacă un nou deţinut din regiune era adus în închisoare. Astfel, preotul Oancea a aflat de la avocatul Banea Mitu că fiica sa Magdalena e cea mai frumoasă fată din Sibiu.

După un timp, Zosim Oancea a fost mutat în al doilea departament al închisorii, numit Celularul.

E important de menţionat că preotul Zosim Oancea şi-a exercitat profesia în închisoare, ajungând să creadă că a fost special trimis acolo de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe deţinuţi. Preotul considera minune faptul că Dumnezeu i-a dat să cunoască pe dinafară toată Sfânta Liturghie, şi astfel a putut să ţină slujbe. El avea obiceiul, înainte de a intra în închisoare, să poarte în reverul hainei o bucată de cuminecătură, în eventualitatea în care era cineva bolnav de moarte, pentru a-l împărtăşi. Apoi, pentru Sfânta Liturghie avea nevoie şi de antimis, care are valabilitate împreună cu Sfintele Moaşte. Preotul, neavând Sfintele Moaşte, a făcut următoarea analogie: dacă antimisul e valabil cu Sfintele Moaşte, atunci e valabil şi cu bucăţica de cuminecătură. În fiecare dimineaţă făcea Sfânta Liturghie cu toţi, dacă nu aveau turnători în cameră. În Săptămâna Patimilor primeau 125 de grame de pâine, pe care le folosea pentru cuminecătură, făcută cu vinul tonic adus de la infirmerie. Şi deţinuţii de la alte etaje primeau din cuminecătură; aceştia lansau trăistuţe mici prin grilajele ferestrelor. Apoi, urma spovedania: cu ajutorul lingurii, bătea în ţevile de încălzire (care nu erau niciodată calde) de trei ori, şi atunci toţi ştiau că se spune rugăciunea înainte de spovedanie; pe urmă, bătea iarăşi de trei ori şi fiecare se spovedea înaintea lui Dumnezeu; iar bătea de trei ori, pentru rugăciunea de dezlegare de la spovedanie; următoarele bătăi erau pentru rugăciunea de dinainte de cuminecare; iar bătea de trei ori şi fiecare înghiţea cuminecătura, după care zicea rugăciunea de după cuminecare.

Pe lângă îndatoririle de preot, Zosim Oancea era şi profesor; de exemplu, a cunoscut un ţăran macedonean, cioban de meserie, care nu ştia să scrie, nici să citească. A învăţat de la preotul Oancea, pe tăbliţe făcute din săpun, şi pe care se scria cu beţigaşe.

După toate aceste mărturisiri, preotul spune că, dacă ar fi trăit 100 de ani în libertate, nu ar fi putut face pentru sufletul omenesc ce a făcut acolo, în temniţă.

Preotul a fost silit de autorităţi la domiciliu forţat în Bărăgan, la Bumbăcari. Cei care locuiau acolo aveau libertatea de a se deplasa doar pe o rază de 15 kilometri.

Acolo a avut voie să vină şi familia sa, şi astfel şi-au întemeiat o gospodărie. Dar nici aici nu a avut parte de linişte, căci autorităţile au venit din nou şi l-au arestat. A fost dus în lagărul de la Noua Culme, unde a muncit la Canal. De acolo, a fost mutat la Periprava, în Deltă. Aici, şi-a văzut pentru prima dată fiul cel mic, Doru Oancea.

În Bărăgan a stat până în septembrie 1963 când, la întoarcerea în Sibiu, rectorul Institutului de Teologie din acea vreme, Nicolae Colan, l-a ajutat să primească parohia din Sibiel, care fusese liberă timp de doi ani.

Aici, a făcut mult bine sătenilor, care l-au îndrăgit şi l-au ajutat în tot ceea ce a dorit să realizeze pentru comunitatea din Sibiel, după cum el însuşi ne mărturiseşte. ”Nimic din ceea ce este aici nu am făcut singur, ci împreună cu poporul din sat, el m-a ajutat, m-a încurajat, m-a susţinut”.

Astfel, între faptele sale ziditoare de cultură se numără Muzeul de lcoane pe Sticlă, ctitorie cu rezonanţă voievodală, prin care aşezarea s-a ridicat la rangul de sat emblematic pentru cultura şi spiritualitatea noastră tradiţională.

Acest muzeu este cel mai mare din ţară de acest gen şi este alcătuit dintr-o clădire mică, amenajată în anii 1969-1970, şi o clădire mare, ce a început să fie construită în 1976 şi a fost terminată în 1982.

La aniversarea a 90 de ani, preotul Zosim Oancea, făcând bilanţul vieţii sale, poate spune cu mândrie că I-a slujit pe Dumnezeu timp de 65 de ani, dintre care 35 doar în Sibiel.

Preotul Oancea este o personalitate deosebită care, cu o dăruire exemplară, şi-a închinat viaţa şi energia slujirii lui Dumnezeu şi iluminării credincioşilor.

(Beatrice Gheorghe – Revista Memoria)

De ce paraliticului de la Vitezda nu i se cere credință?

Foto: Oana Nechifor

La Anvers, românii conjugă la prezent verbul „a învia”

În Antwerpen, al doilea oraș ca mărime din Belgia, sunt mai puțini români decât în Bruxelles, fiindcă aici limba vorbită nu este franceza, ci neerlandeza, mult mai dificil de învățat pentru orice străin. Totuși, aici trăiesc câteva mii de emigranți români, iar biserica lor, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, a constituit până nu de mult singura parohie din Flandra unde se adunau pentru rugăciune conaționalii noștri ortodocși. Ea a fost înființată în 1993, iar în urmă cu doi ani a primit din partea Episcopiei catolice din oraș biserica unde se roagă românii și astăzi. 

Cel care slujește de cinci ani la Antwerpen, părintele George Vâlcu, po­ves­­tește că lucrurile nu au fost simple și nici ușoare în dobândirea unei clădiri adecvate pentru închinare. ­Românii din Anvers participau la Liturghie în capela unei foste mănăstiri de maici, de patru-cinci ori mai mică decât biserica unde vin azi românii să se roage. „În capelă nu intrau mai mult de 90 de persoane. Or, comunitatea ortodoxă românească de aici e mult mai numeroasă. La fiecare slujbă, cel puțin 50-60 de persoane rămâneau în afara capelei. Dar acesta nu reprezenta singurul neajuns. Mănăstirea desfiin­țându-se, capela a intrat în proprietatea unui liceu din oraș. Deși aveam o relație bună, din motive de securitate, direc­țiunea nu permitea folosirea capelei de către români decât atunci când nu mai erau copii în școală. „Trebuia să trimit mail către dânșii ca să-mi dea voie să spovedesc pe cineva. «Vă rog, îmi permiteți să vin cu trei persoane, miercuri seara, la ora 19:00, pentru a le spovedi în capelă?» Era așadar evident că aveam nevoie de un spațiu propriu, mai mare, pentru a putea participa efectiv la slujbă toți românii care doreau aceasta, dar și pentru ca întreaga comunitate să se poată organiza pe termen lung și să nu prelungească la nesfârșit un provizorat obositor și stânjenitor în același timp pentru noi toți”, adaugă parohul românilor din Antwerpen.

Părintele Vâlcu s-a sfătuit cu enoriașii săi în această privință. Existau mai multe soluții. Fie să cumpere un teren pe care să ridice o biserică nouă, fie să achiziționeze o casă mai mare, pe care apoi să o amenajeze pentru a fi potrivită cu un scop liturgic, fie să preia o biserică catolică din cele în care nu se mai slujea, edificiu pe care să-l adapteze la specificul liturgic ortodox. Cea din urmă variantă a fost agreată fiindcă se potrivea cel mai bine în contextul secularizării societății belgiene care lasă bisericile pustii, așa cum sublinia Luk Vanmaercke, redactorul-șef al săptămânalului romano-catolic Kerk en leven (Biserică și viață). Așa că, în urmă cu doi ani, la 19 februarie 2017, românii au primit în folosință Biserica Onze Lieve Vrouw van de Rozenkrans, din cartierul Wilrijk, cu un spațiu generos, suficient pentru conaționalii noștri stabiliți la Anvers.

Secularizarea lasă goale bisericile apusene

Biserica Romano-Catolică din Belgia în întregime trece printr-un sever proces de re­structurare, care presupune, între altele, comasarea parohiilor. Slaba prezență a credincioșilor la slujbele bisericilor face ca ei să se adune de la mai multe parohii și să participe pe rând, în câte o duminică, la Liturghie într-una din bisericile care sunt incluse în acest program. Patru sau cinci parohii devin o singură comunitate. Motivul e simplu, creștinii practicanți sunt tot mai puțini, iar preoții și mai puțini. Și ei se perindă, duminică de duminică, la câte una din bisericile unde, în urmă cu 10, 20, 30 de ani mergeau regulat, săptămânal. E trist, dar aceasta este realitatea Occidentului creș­tin de acum.

Pentru bisericile care rămân în afara acestui proiect, autoritatea bisericească a trebuit să găsească soluții. Ce să facă cu ele? Pentru că există biserici care primesc fel de fel de funcții seculare, devenind biblioteci, magazine, restaurante sau birouri. La aceasta se mai adaugă și presiunea comunităților musulmane, care, în multe cazuri, sunt dispuse să cumpere locașuri de cult creștine, pentru a le transforma în moschei. Atunci când a venit cererea românilor ortodocși către Arhiepiscopia romano-catolică, de solicitare a unui spațiu liturgic, ea a reprezentat soluția cea mai bună pentru ambele părți, atât cea catolică, belgiană, cât și cea ortodoxă, română. Prima, pentru că bisericile ei nu au altă destinație, iar cea de-a doua fiindcă, în sfârșit, și-a găsit și ea o casă.

Părintele paroh explică forma legală de deținere a acestui spațiu. „Nu avem un contract de închiriere, ci deocamdată un acord de împreună folosire a locașului, în urma căruia românii plătesc ceea ce consumă, utili­tățile. Dar noi dorim să-l cumpărăm pentru noi, fiindcă avem planuri serioase de reamenajare a interiorului. Pe 9 aprilie deja am făcut primul pas concret pentru achiziționare. Avem nevoie de o jumătate de milion de euro. Nu e puțin pentru comunitatea noastră, dar e o sumă mică dacă ne gândim că există în acest cartier chiar case care sunt cotate, pe piața imo­biliară, cu prețuri de trei-patru ori mai mari decât ce ni se cere nouă pentru biserică.”

„Coincidențe” fericite

Biserica are aproape 100 de ani. A fost sfințită în 1931. Este măreață, impunătoare, „construită în stil neobizantin, deci ni se potrivește cum nu se poate mai bine”, subliniază părintele George. „Nu noi ne-am dorit-o, ci ea ne-a fost oferită. Sunt o mulțime de «coincidențe» fericite care «s-au întâmplat» în această privință. Hramul catolic al bisericii era «Maica Domnului a Rozariului». Inițial nu știam la ce eveniment se referă exact această sărbătoare, ce reprezintă acest rozariu.” Sărbătoarea respectivă este legată de o bătălie care a avut loc în Grecia, la Nafplion, la jumătatea celui de-al doilea mileniu, între creștinii apuseni și otomanii care cuceriseră la 1453 Constantinopolul și voiau să se extindă către vest.

La Nafplion, în 1571, creștinii îi înving pe turci și opresc exodul lor în Europa. Dar înainte de luptă cu o săptămână, Episcopul Romei a dat poruncă tuturor catolicilor să se roage Maicii Domnului pentru izbăvirea trupelor occidentale, folosind rozariul, care e corespondentul apusean al metanierului din spațiul creștin ortodox. În cinstea victoriei obținute prin mijlocirea Maicii Domnului a fost stabilit ca în prima duminică din octombrie (lupta s-a dat pe 7 octombrie) să fie prăznuită această sărbătoare, Maica Domnului a Rozariului.

Planuri de viitor

O parohie în străinătate trebuie să răspundă mai multor necesități decât cele strict liturgice. Deci este nevoie de spațiu. Planurile comunității ortodoxe românești din Anvers sunt mari. Amenajarea interiorului bisericii stă pe primul loc. Compartimentarea mai bună a acestuia trebuie să-i aibă în vedere în primul rând pe cei mici, căci aici, la fiecare Liturghie se împăr­tășesc câteva zeci de copii care sunt destul de zgomotoși în timpul slujbei. O cameră specială pentru ei ar rezolva problema. Dar și un paraclis este necesar, unde să se poată săvârși Sfânta Liturghie în timpul săptămânii. „Încercăm să nu limităm slujirea noastră la Liturghia duminicală, ci să slujim la toate sărbătorile de peste an, fie ziua, fie noaptea, cu priveghere, permi­țând astfel credincioșilor noștri care lucrează să participe la slujbe. De asemenea, în fiecare miercuri seara, cântăm Paraclisul Maicii Domnului, ocrotitoarea parohiei noastre, dar și a întregului oraș, după cum o înfăți­șează și icoana ce a fost zugrăvită special pentru biserica noastră. La aceste slujbe vin doar câteva zeci de credin­cioși. Nu e ușor să încălzim în fiecare zi biserica întreagă, care este foarte înaltă. Pentru aceasta avem nevoie de paraclis.”

Din iunie 2017, având în vedere numărul crescând al eno­riașilor parohiei, a fost rânduit și un al doilea preot, în persoana părintelui Mario Dorin Mihai. L-am întrebat pe părintele ­George Vâlcu cum se spune „Hristos a înviat!” în neerlandeză. Mi-a răspuns: „Christus is verrezen!!” Răspunsul „Adevărat a înviat!” (Hij is waarlijk verrezen!) se potri­vește de minune comu­nității ortodoxe românești de aici, una vie și lucrătoare în lumina Paștilor…

de Augustin Păunoiu

articol complet pe Ziarul Lumina

”Voiești să te faci sănătos?”. Gând de duminică. Vindecarea slăbănogului din Vitezda

Am primit în suflete Lumina Învierii lui Hristos ca un nou început pe drumul eliberării de moartea pe care, călcând-o cu propria Sa moarte, ne-a îndemnat a-L urma, lepădându-ne de sinele mereu în agonia păcatelor, tânjind spre însănătoșire.

Într-un mod a-tot cuprinzător semnificativ, reînnoim acest drum cu minunea vindecării slăbănogului din Vitezda; minunea în care pot fi urmărite rădăcinile ascunse bolii și minunea vindecării pornind de la neascultare la iertare, de la boală și moarte la însănătoșire și înviere. E adevărat că Legea veche condamna pe păcătoși și o făcea cu bună dreptate numai că, doar atât având, am spune, condamnarea are un caracter paliativ și cumva preventiv, necesar dar departe de a fi suficient pentru vindecare. Cele zece porunci date de Dumnezeu care se numește ”Eu sunt cel ce sunt”, părintele lui Avraam, Isac și Iosif, accentuează pe ”Sunt”, verbul ființialității la timpul imperfect pentru că în ebraică ființa este dinamică. Hristos ne arată – cu rostirea și făptuirea – cum Dumnezeu este Iubire, într-odată statică și dinamică, luând în considerație omul ca unitate în unicitate și așa e chemat la desăvârșire: ”Fiți buni cum Tatăl vostru ceresc bun este”. Desăvârșirea este totuna cu binele și spune Hristos: ”Singur Dumnezeu este Bun.”

Trecuse timpul când Dumnezeu a vorbit oamenilor doar prin prooroci și era acum vremea în care Părintele Ceresc, care ”toate cu înțelepciune le-a făcut” îl trimitea pe Fiul Său, ”Unul Născut” ca toți cei care vor crede să aibă viață veșnică. Cu Hristos, istoria se împarte în două ere – de dinainte și după întruparea Sa. Cuvântul cheie este iertarea în ea, și cheia de boltă Iubirea, care ne-a scos din zădărnicia de care se tânguia Ecleziastul și ne-a deschis orizontul devenirii întru desăvârșire. Hristos ne ajută să înțelegem valoarea crucială a iertării pe care o cerem lui Dumnezeu și semenilor cum ne rugăm în Tatăl nostru: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri” și o facem îndată după ce ne rugăm pentru ”pâinea de toate zilele”. Ne rugăm pentru iertare spre a ne responsabiliza că rostul anume al omului e să dea seama pentru faptele sale – de cele pe care le face pentru ce și cum le face; pe cele care nu le face, de ce le refuză. Asta presupune asumarea consecințelor spre îndreptare și ieșire din impasul existențial în care a intrat prin neascultare. Într-o rugăciune a Sf. Ioan Gură de Aur cerem iertarea vrăjmașilor pentru că ”nu ei sunt de vină ci eu pentru că n-am lucrat poruncile Tale”. Hristos Însuși, cu brațele pironite pe Cruce se roagă pentru toate veacurile: ”Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac.” E rugăciunea care luminează ca o candelă nestinsă nevoia omului de a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; omul despre care Sofocle scria că în lume ”sunt multe minuni mari dar niciuna nu este mai mare ca omul”.

De la condamnare la iertare

Doar simpla condamnare a păcatului nu-l anulează și este doar un fel de izolare protectoare, provizorie, capătul lui rămânând pentru de-a pururi moartea. Spunea cu amărăciune David că ”Fiecare vede că înțelepții mor cum mor și cei neînțelepți și lasă altora bogăția lor…Că răscumpărarea sufletului este prea scumpă și niciodată nu se va putea face”. E semnificativ și faptul că în acea vreme nu existau spitale, bolnavii fiind exclusiv în grija familiei și doar leproșii erau internați cunoscutele leprozerii. Spitalele sunt o instituție prin excelență creștină și pe care o legăm de numele Sf. Vasile, ”ochiul Bisericii cel pătrunzător”, geniu și sfânt care a văzut cum anume să lucreze cuvintele Mântuitorului de a cerceta pe cei bolnavi și cum îngrijirea și vindecarea este formă de manifestare a iubirii

Era după Paște, sărbătoare a libertății sau a azimelor, în care evreii după datină mergeau la Ierusalim. Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu făcându-se Fiu al Omului a respectat datina, cum a făcut-o neîncetat de-a lungul petrecerii Sale pe pământ, arătând mereu că a venit să plinească Legea, nu s-o anuleze. În Ierusalim, chiar lângă Poarta Oilor era o scăldătoare, Vitezda (Casa milei sau a îndurării) după numărul celor cinci izvoare de unde venea apa. Fericitul Augustin consideră că apa reprezintă poporul evreu iar cele cinci izvoare care o înconjurau preînchipuiau cele cărțile lui Moise din care s-au născut oameni bolnavi tocmai pentru că nu făceau decât să dea verdicte severe fără a face nimic în plus. Or, se știe că un diagnostic fără tratament nu tămăduiește boala. Era o singură o excepție – când un înger al Domnului, coborând, tulbura apa și primul care intra în ea se vindeca de orice boală ar fi suferit. Așa se face că acolo erau tot felul de bolnavi – orbi, șchiopi, slăbănogi și încă mulți alții. Vindecarea era excluziv a celui dintâi intrat în apă și doar a lui, nu și a altuia care ar fi făcut-o după aceea. Nimeni nu știa nici când anume îngerul va coborî și răbdarea împreună cu speranța țineau tovărășie bolnavilor parcă părăsiți de toți. S-ar putea spune că, într-un fel, tot așa Hristos a tulburat pe păcătoși, arătându-le cauzele bolii și cum să se însănătoșească. A făcut-o cu rostirea și cu fapta până în ultima clipă a vieții când prin Răstignire ne-a vindecat de moarte, de unde necesitatea și folosul patimilor și a morții Sale pentru mântuirea oamenilor. Scăldătoarea și coborârea îngerului prefigurau cele ce urmau a se întâmpla mai târziu nu prin coborârea unui înger, ci a Duhului Sfânt, ”Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede”.

Vindecarea – rod al credinței și ascultării

Între cei atât de numeroși bolnavi ce așteptau lângă scăldătoarea miraculoasă era și un slăbănog care părea uitat acolo de treizeci și opt de ani, singur, neavând ”om” care să-l arunce în apă. Părea a fi rătăcit în zarea zădărniciei căci și dacă încerca să se târască așa cum putea, mereu se găsea un altul care o lua înainte. Treizeci și opt de ani trecuseră și el a rămas tot acolo răbdător fără să-și piardă speranța. Văzându-l, Hristos, cunoscător a tot ce este uman, l-a întrebat direct ”vrei să te faci sănătos?” sau, altcumva spus de ”vrei să te fac Eu sănătos? Să fiu Eu omul de care ai nevoie?” Parcă surprins, slăbănogul a răspuns: ”Doamne, nu am om care să mă arunce când se tulbură apa și, până ajung eu, un altul ajunge înaintea mea.” Îi spune ”Doamne” oare presimțind că e Fiul lui Dumnezeu? Întrebarea își are sens pentru că, ceva mai încolo spune că ”nu am om”. Anume Hristos îl întreabă pentru că, vom vedea mai apoi, că, indirect, este o recunoaștere a dramei singurătății între oameni, una a indiferenței față de cel singur în suferința sa. Bietul slăbănog, a fost răsplătit văzând că atunci când nu ai om, Dumnezeu trimite pe Fiul Său întrupat ca să vindece pentru că Părintele ceresc are grijă față de toți fiii Săi și vrea ”ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. Cum nu este om fără de păcat înțelegem că nu este nici vorbă de vreo discriminare, că fiecăruia i se dăruiește ce are nevoie și e folositor lui pentru mântuire. De aceea când ni se întâmplă când suntem într-un necaz sau suferință și vine cineva în ajutor spunem nu fără temei:”te-a trimis Dumnezeu”.

Hristos nu a așteptat să fie rugat ci i-a spus pe față, aproape ca imperativ: ”Scoală-te ia-ți patul și umblă”. Minunea s-a petrecut și omul, până atunci ținut la patul suferinței, l-a luat și a mers la casa lui în văzul tuturor ca un apostol. Minune, pentru că doar Dumnezeu ”a spus și s-a făcut” tot ce este sub soare. Cum slăbănogul era cunoscut, nimeni dintre cei prezenți, văzându-l mergând. nu avea cum să se îndoiască și să nu mărturisească minunea. Scrie Sf. Efrem Sirul că și chiar dacă omul ar fi tăcut, patul ar fi strigat cum până atunci el purta omul iar acum acesta însănătoșit îl purta. Nu întâmplător Hristos i-a spus anume să meargă la ”casa sa”, adică să revină la starea de sănătate firească omului de coroană a creației dumnezeiești. Nu i-a spus să meargă în vreo parte sau alta, nici înainte sau înapoi să zicem, pe calea păcatelor care l-au adus la boală; a spus limpede la ”casa” lui, la starea de neprihănire de la început. Mai mult, aflăm indirect și îndemnul de a face și el asemenea, venind în ajutorul celor în nevoi și în suferință, celor singuri cum avea să spună Apostolul neamurilor: ”Purtați-vă sarcinile unul altuia și așa veți plini Legea lui Hristos” sau ”Purtându-vă sarcinile unul altuia, în iubire, gata să urmați unitatea Duhului întru legătura păcii.” Toți avem datoria de a face astfel și, firește, cei însănătoșiți care în acest fel se arată vrednici de ajutorul pe care Dumnezeu l-a făcut prin oamenii ce ascultă lucrător cuvântul Său. Hristos nu s-a rugat pentru sănătate, asemănându-se unui proroc, cum o făcuse Sf. Ilie pentru fiul văduvei din Sarepta Sidonului. Ca Fiu al lui Dumnezeu, a spus și s-a făcut. Sf. Chiril al Alexandriei scrie că acest bolnav era un credincios și a arătat prin ascultare necondiționată, fără a spune o vorbă sau a da un semn cât de mic de îndoială. Astfel, a făcut cunoscut tuturor – celor de atunci și celor de azi și mâine – că vindecarea este un rod al credinței și ascultării, făcând ca spiritul Legii să devină mod de a fi. Nefăcând astfel, rugăciunea este doar vorbire între vorbiri, ”vorbeală” cum spune un părinte duhovnic; este împreună vorbire cu Dumnezeu și plinire a cuvântului lui Dumnezeu.

Cum, ca și alte vindecări, și aceasta a întâmplat în zi de sâmbătă, când, după Lege, nu era îngăduit nimic a face, chiar dacă ”un asin sau un vițel” ar fi căzut, trebuia lăsat acolo până a doua zi, fariseii au văzut o provocare de neiertat. De aceea, când fostul slăbănog a fost întrebat a răspuns, apărându-se în felul lui: Cel care m-a vindecat, mi-a spus mi-a spus ia-ți patul tău și umblă. Era o modalitate de a se dezvinovăți dar și de a face cunoscută minune. Și apoi cum să nu asculți pe cel care face minuni pe care nimeni nu le-a făcut și singur Dumnezeu le poate face? Retorica întrebării este secerată de răspuns și fariseii sunt făcuți de rușine în fața mulțimii, dând pe față fărădelegea lor. Nu-i vorbă, Hristos și-ar fi putut vădi dumnezeirea în nenumărate alte chipuri, dar nu a făcut-o luând chip de om pentru că, scrie sf. Ioan Hrisostomul cel mai indicat să arate cine l-a vindecat era cel anume cel vindecat însuși și de aceea și a plecat lăsându-i să-și ducă mai departe cuvintele fără urmă de putere. Altfel, cu scria Sf. Grigorie de Nazianz, orice cuvânt poate fi contrazis de un alt cuvânt, dar nu există cuvânt care să contrazică fapta, ori acum, fapta era în fața lor – slăbănogul vindecat mărturisind cine a făcut-o. Numai că fostul slăbănog nu l-a văzut îndată după minune, fiindcă Hristos se îndepărtase, așa încât nu putea fi recunoscut decât prin făptuirea cea minunată.

Din toți cei care erau la scăldătoare, Hristos a vindecat doar pe unul și a făcut-o îndată numai pentru acel moment ceea ce ar putea fi considerat doar ca o întâmplare minunată, dar întâmplare totuși, supusă trecătorului ca însușii trupul omului. Vindecarea era trecătoare și ca urmare stând sub timpul ca trupul sub stricăciunea ce-l doboară. Adevărata vindecare este însă, așa cum vedem mai departe, aceea a sufletului și Origen asigură că fiecare suflet are trupul pe care îl merită. Se vede și în aceea că slăbănogul, de teama fariseilor s-a apărat îndată spunând că a ascultat de cuvântul Celui care îl vindecase și nu vrăjmașului care nu a făcut decât să-l împingă spre păcate fără a avea și conștiința lor care l-ar fi făcut să se pocăiască. Odată cu vindecarea trupului, Hristos avea să-i dea și vindecarea sufletului, căci, întâlnindu-l mai apoi, Fiul lui Dumnezeu care îl vindecase i-a apărut ca Învățător. Procedând inductiv am putea spune că toate bolile sunt urmarea păcatului, ceea ce între dimensiunile neamului omenesc este adevărat, doar că Hristos, voind a mântui pe păcătoși o face ținând seama de personalitatea fiecăruia. Spunea David: eu întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea. Când ucenicii L-au întrebat dacă orbul din naștere era astfel din pricina lui sau a părinților, Hristos le-a spus că nici de unul, nici de celălalt dintre motive, ci ca să se arate puterea lui Dumnezeu cuprinzătoare a ”tot omul ce vine pe lume”,

De această dată, îndată după Învierea Sa, Hristos îl vindecă pe slăbănogul de la ”casa îndurării” și ca Învățător ne arată că bolile sunt urmare a neascultării poruncilor divine și rugăciune este cel mai bun tratament din toate cele bune făcute de oameni. Ne amintim cum Sf. Vasile cel Mare, bolnav din pricina râvnei pe care o depusese în propovăduirea învățăturii lui Hristos, a fost tratat de Iosif, medicul cel mai vestit al vremii, care depășit de situație a recunoscut că nu mai are de trăi decât două zile. Sf. Vasile cel Mare i-a propus că în cazul în care nu va muri, să treacă la creștinism. Rugăciunea i-a fost ascultată și, însănătoșindu-se, medicul Iosif cu întreaga familie au trecut la creștinism.

”Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești”

Redevenind sănătos, fostul paralitic a mers la Templu unde avea să-L întâlnească pe Hristos, care fără să aștepte cuvenita recunoștință a spus: ”Vezi că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești ca să nu-ți fie ceva mai rău.” Desigur sunt și boli care nu sunt urmare a păcatelor cum era orbul cel din naștere și când ucenicii L-au întrebat cine a păcătuit – el sau părinții –, Hristos a spus că niciunul ci ca să se arate anume lucrarea lui Dumnezeu. După ce l-a vindecat, Hristos a întrebat dacă crede în Fiul lui Dumnezeu iar orbul a vrut să știe cine este ca, după ce Hristos spune că este El, Cel care vorbește, orbul a mărturisit și s-a închinat a mulțumire. Poate că slăbănogul nu era totuși până într-atât de păcătos și de aceea Hristos anume că nu întâmplător păcatele i-au fost iertate ca act de prevenție pentru ceea ce putea fi mai grav. Sf. Grigorie de Nazianz, tâlcuiește: ”Ai fost ridicat de pe patul tău și mai mult ți-ai luat patul și în mod public ai făcut cunoscută minunea. Nu te mai arunca niciodată în pat păcătuind…ci cum ești acum, așa mergi, atent la poruncă.” Spune Hristos ca anume să nu mai facă păcate ”ca să nu-ți fie ceva mai rău” dacă după primirea binecuvântării păcătuiește iar arătându-se nevrednic de minune. Se ruga David: ”Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul tău cel bun să mă călăuzească pe pământul dreptății”.

Pe acea vreme era doar o singură scăldătoare vindecătoare, Hristos avea să întemeieze Biserica Sa în care să se poată veni și vindeca toți care sunt suferinzi trupește și sufletește. Cei care urmează lui Hristos primesc Botezul în Biserica Sa și sunt însemnați cu semnul Crucii, ”armă împotriva diavolului”. Mergând la Biserică, creștinul se îmbracă în straiele cele mai frumoase ale rugăciunilor și-și împodobește sufletul cu fapte bineplăcute lui Dumnezeu. Bătrânii de odinioară își cereau iertare unii altora, cu osebire când fuseseră în gâlceavă, că nu se cuvine să dai darul la altar având suflet umbrit de vrajbă. În principiu, astăzi nimeni dintre cei aflați în necaz nu poate spune că ”nu are om” care să-l arunce în scăldătoare. Hristos, Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului așteaptă cu brațele deschise ca să-l îmbrățișeze pe cel care se duce cu credință și ascultare. Pentru cel care, după vorba Sf. Ap. Pavel își afirmă cu vorba credința și cu fapta se leapădă nu sunt sorți prea mulți de vindecare.

Cum minunea a fost făcută sâmbăta, ca de obicei fariseii s-au grăbit să-i reproșeze și, poate din această cauză, cel vindecat s-a pierdut în mulțime fără să-și arate recunoștința. Lipsa de recunoștință era un păcat destul de frecvent în acel timp și nu mai puțin și astăzi când am putea spune cu proorocul Isaia: ”boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea Domnului, dar Israel nu mă cunoaște, poporul meu nu Mă pricepe”. Hristos nu a ținut seama de aceasta, și în nesfârșita-i iubire, întâlnindu-l mai târziu nu i-a spus nimic decât să nu mai păcătuiască. Altădată din cei zece leproși pe care i-a vindecat, doar unul s-a întors să aducă mulțumire și acela era samarinean. Nerecunoștința noastră nu tulbură de fel milostivirea lui Hristos, care pe Cruce s-a rugat: ”Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac!” Ne este folositor să punem la suflet milostivirea lui Hristos și să-L urmăm în respectul poruncii celei noi, a Iubirii unuia față de altul cum ne-a iubit în Unul fiind Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului. Așa cugetând în inimi și făptuind vom trăi adevărul cuvintelor pe care preoții le rostesc în altar, îmbrățișându-se, când credincioșii mărturisesc Crezul. Unul mărturisește:Hristos în mijlocul nostru” iar celălalt răspunde ”Este și va fi”. Atunci, fără urmă de tăgadă vom simți împreună cu David cum ”toate căile Domnului sunt milă și adevăr”. Să fim, la rându-ne milostivi cum Iisus ne cheamă pilduind Însuși, împărtășind credința martirului poet și medic Vasile Voiculescu: ”Nu, nemurirea nu este o stare,/ Ci-n Domnul o lucrare fără de sfârșit”.

de Elena Solunca Moise Ziaristi Online

Predică la Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului) – Despre desființarea Sâmbetei de către Hristos – Pr. Ilie Cleopa

Întrucât unii din creștini s-au rupt de Biserica lui Hristos și cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cât a fost respectat, când și de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli.

„Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbre celor viitoare” (Coloseni, 2, 16-17)

Hristos a înviat !

Iubiți credincioși,

În Evanghelia de azi vedem că Iisus Hristos a vindecat într-o zi de sâmbătă un slăbănog care zăcea de 38 de ani. Pentru aceasta s-au supărat iudeii căci Domnul a călcat porunca sâmbetei. De veți asculta însă cu luare aminte cele ce vom vorbi astăzi, veți înțelege luminat că serbarea sâmbetei nu este dată creștinilor, ci evreilor și totodată veți înțelege că atât Mântuitorul, cât și Sfinții Apostoli au desființat prin cuvânt și faptă serbarea Sâmbetei.

Mai întâi voi arăta că de la Adam și până la Moise, timp de 4108 ani, nici unul dintre patriarhii cei vechi nu au ținut sâmbăta ca sărbătoare. Ca să ne dăm seama de acest mare adevăr, vom apela la mărturisirile Sfintei Scripturi, prin care vom arăta, că Dumnezeu făcând pe om, nu i-a dat poruncă de la început, să serbeze vreo zi, ci numai l-a așezat în grădina Edenului, adică în Rai, ca să-l lucreze și să-l păzească (Facere 2, 15). Apoi i-a dat prima poruncă, de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (Facere 2, 17). Ba, mai mult. După ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din Rai, nu a primit nici o poruncă de la Dumnezeu să serbeze vreo zi. Dimpotrivă, toată viața lui de acum devine o muncă continuă sub forma blestemului și i se dă poruncă și canon de la Dumnezeu care îi zice: “În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere, 3, 19).

Nici o mărturie nu avem în Biblie care să ne arate că Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și ceilalți patriarhi aleși de Dumnezeu până la Moise, ar fi serbat sâmbăta.

Dar poate va zice cineva că Avraam a păzit poruncile lui Dumnezeu. Da, le-a păzit cu mare sfințenie, de aceea a și fost binecuvântat de Dumnezeu să fie tată a multor neamuri. Dar nu porunca sâmbetei, ci iată care porunci a auzit Avraam: “Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 12, 1); “altă poruncă: Iar legământul dintre Mine și tine și urmașii tăi de după tine din neam în neam, pe care trebuie să-l păziți, este acesta: toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur” (Facere 17, 10).

Altă poruncă dată lui Avraam este aceasta: “Să nu ți se pară grele cuvintele cele pentru prunc și pentru roabă: toate câte-ți va zice Sarra, ascultă glasul ei” (Facere 21, 12), adică să izgonească pe roaba Agar cu fiul ei. Altădată poruncește Dumnezeu lui Avraam: “Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 22, 2).

Așadar, după cum vedem din cele arătate până aici, nici una din poruncile pe care le-a primit Avraam de la Dumnezeu nu se referă la serbarea sâmbetei. Primul loc unde se vorbește în Sfânta Scriptură despre Sabat, ca zi de odihnă, este la Ieșire, unde Moise vorbește poporului în pustie, zicând: “Iată ce a zis Domnul: Mâine este odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului; ce trebuie copt, coaceți, ce trebuie fiert, fierbeți astăzi, și ce va rămâne lăsați să rămână pe a doua zi” (Ieșirea 16, 23). Dacă vor zice vouă că în Decalog în porunca IV-a se scrie: Adu-ți aminte de ziua Sâmbetei, ca să o sfințești pe ea, și prin aceasta, vor zice că sâmbăta a existat și mai înainte de Moise ca sărbătoare, și de aceea zice: „Adu-ți aminte”, apoi să le spuneți că evreii, când au ajuns în pustia Sin au primit porunca cea pentru ținerea Sâmbetei, Moise, pe muntele Sinai, le aduce aminte de această poruncă a Sabatului, pe care o primise înainte în pustia Sin, și nicidecum că sâmbăta a fost de la Adam până la Moise.

Încă și aceasta e bine să țineți minte, că sâmbăta nu s-a dat pentru toate popoarele lumii să se țină ca sărbătoare, ci numai evreilor, ca amintire de binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu, prin care El i-a scos din robia Egiptului. Acest adevăr îl arată Sfânta Scriptură, zicând: “Adu-ți aminte că ai fost rob în pământul Egiptului și Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare și cu braț înalt, și de aceea ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzești ziua odihnei și să o ții cu sfințenie” (Deuteronom 5, 15).

Deci celelalte neamuri nu au acest așezământ dat lor de la Dumnezeu de a serba ziua sâmbetei. Legea Veche a fost dată pentru un timp limitat, adică până era să vină Urmașul, Căruia I s-a dat făgăduința (Galateni 3, 19). Deci sâmbăta n-a fost dată ca sărbătoare tuturor neamurilor, nici pentru toate timpurile. Legea cea Veche, împreună cu Sâmbăta, au încetat de a mai fi întru totul valabile în Legea Darului. Acest adevăr îl arată Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Trecut-a umbra Legii și Darul a venit” (Evrei 8, 5; Coloseni 2, 16-17); “Cele vechi au trecut, iată toate sunt noi” (Evrei 8, 13).

Această încetare a Legii Vechi a fost proorocită de sfinții prooroci. Despre aceasta spune marele prooroc Ieremia: “Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat deși Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ieremia 31, 31-33).

Să vedem acum în ce fel Iisus Hristos și Sfinții Apostoli au desființat Sâmbăta Legii Vechi prin învățătură și fapte. Auzim pe Mântuitorul, zicând: “Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Când a zis Hristos aceste cuvinte? Când “căutau iudeii să-L omoare, că dezlega sâmbăta” (Ioan 5, 16).

Deci, dacă Mântuitorul lucra sâmbăta, arăta că și Tatăl Său lucrează sâmbăta. Atunci care ar fi vina celor ce urmează lui Hristos care lucrează și nu țin sâmbăta? Dacă cineva ne-ar învinui că lucrăm sâmbăta, să audă unii ca aceștia, că și “iudeii căutau să-L omoare pe Iisus că dezleagă sâmbăta” (Ioan 5, 18). Auzim pe Mântuitorul zicând: “Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze” (Ioan 12, 26). Și dacă Tatăl și Fiul lucrează sâmbăta, cine poate învinui pe Dumnezeu că dezleagă sâmbăta?

Cine poate să învinuiască pe creștini că urmează lui Hristos, adică dacă lucrează sâmbăta și fac ceea ce a făcut Hristos Domnul? Câtă orbire au mințile acelea, care nu văd ce a făcut Hristos sâmbăta! Oare nu sâmbăta a vindecat Mântuitorul pe slăbănogul din Evanghelia de azi? Dar nu numai că l-a vindecat, ci l-a pus și la lucru, poruncindu-i să-și ia patul și să meargă cu el la casa sa (Ioan 5, 8-9). Vechiul Testament nu dădea voie să facă acest lucru (Ieremia 17, 21; Neemia 13, 15). Dar și orbul din naștere a fost vindecat în zi de sâmbătă (Ioan 9, 14), și omul cu mâna uscată a fost vindecat în ziua sâmbetei (Luca 6, 6-10; Matei 12, 10-13; Marcu 3, 1-5). Și femeia cea gârboavă de 18 ani tot sâmbăta a fost vindecată de Mântuitorul (Luca 13, 14).

Ucenicii Domnului, urmând pilda Învățătorului Lor, mergând sâmbăta prin lanurile de grâu, smulgeau spice și le frecau în palme spre a le mânca (Marcu 2, 23-24; Luca 6, 1-3). Când fariseii și cărturarii Îl învinuiau pe Iisus că nu păzește sâmbăta, El le răspundea că “Fiul Omului este Domn și al sâmbetei” (Luca 6, 5) și le zicea: “Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27). Iată de ce marele Apostol Pavel zice: „Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).

Iubiți credincioși,

Pentru a vă încredința mai bine că Iisus Mântuitorul nostru și sfinții Săi ucenici și Apostoli, au desființat sărbătoarea sâmbetei, citiți Sfânta Scriptură în următoarele locuri: Porunca I – Matei 12, 1-3 și 10-18; Porunca a 2-a, la I Corinteni 10, 14 și I Ioan 5, 21; Porunca a 3-a, la Iacov 4, 12; Porunca a 5-a la Matei 15, 4; 19, 18; Marcu 7, 10 și Efeseni 6, 1-2; Porunca a 6-a la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9; Porunca a 8-a, la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 9-a Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 10-a, la Romani 13, 9.

Vedeți că nici într-o parte a Sfintei Evanghelii sau în vreo epistolă a Sfinților Apostoli, nu găsim lămurire sau măcar aluzie la porunca a 4-a, despre ziua sabatului? Acestea ne dovedesc clar că nu era obligatorie pe vremea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli serbarea sâmbetei pentru cei ce credeau în Hristos. Iar ca să înțelegeți că Duminica, ziua cea dintâi a săptămânii, a luat locul sâmbetei în Biserica creștină, să citiți în Sfânta Scriptură în aceste locuri: Ioan 20, 1-15 și 26 și veți vedea că Duminica, ziua întâi a săptămânii, a înviat Domnul; Duminica, a 8-a zi după înviere, s-a arătat Mântuitorul Sfinților Apostoli fiind ușile încuiate, și a fost pipăit în coastă de Toma (Ioan 20, 27); Duminică, în drum spre Emaus, Luca și Cleopa au călătorit cu Domnul (Luca 24, 13-31) Duminică la Cincizecime s-a pogorât Duhul Sfânt (Leviticul 23, 15-16; Fapte 2, 1-4); Duminica frângeau Apostolii pâinea, adică se împărtășeau cu Sfintele Taine (Fapte 2, 46; 20, 7- 12); Duminica s-a descoperit Apocalipsa Sfântul Ioan Evanghelistul (vezi Apocalisa 1, 10). În Duminici adunau creștinii ajutoare pentru sfinți, după porunca marelui Pavel (I Corinteni 16, 1-2).

Dar spune undeva că Dumnezeu va lăsa altă zi de sărbătoare poporului Său? Auzi ce scrie Sfânta Scriptură: “Drept aceea a lăsat Dumnezeu altă sărbătoare de odihnă poporului” (Evrei 4, 9; 4, 11; 8, 13; Apocalipsa 14, 13). Așadar în Noul Testament altă zi de odihnă este rânduită de Dumnezeu creștinilor, adică Duminica sau ziua întâia a săptămânii. După cum vedem, multă orbire sufletească era pe vremea Mântuitorului la farisei, cărturari și legiuitori, care, văzând atâtea minuni și semne care se făceau de către Mântuitorul nostru în ziua sâmbetei nu cunoșteau că Hristos este Dumnezeu, care le dăduse poruncă să serbeze sâmbăta în pustie și care acum a venit să dezlege și să desființeze sâmbăta, Legea Veche, și să așeze altă zi de sărbătoare neamului omenesc care va crede în El. Această orbire și întunecare sufletească o au toți sectarii, care, nevrând a ține ca zi de odihnă Duminica, ziua în care a înviat Domnul, se țin de umbră și defaimă Harul Noului Așezământ.

Iubiți credincioși,

În cele ce urmează, vom arăta și mai luminat cele despre sâmbătă și despre rătăcirea celor ce țin de sâmbăta Legii Vechi, care a fost umbră și închipuirii din Legea Harului. Acest adevăr îl arată marele Apostol Pavel când zice: “Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).

Iată ce doresc să vă spun în această privință. Cuvântul „sabat”, „sâmbătă”, din evreiește, înseamnă „odihnă”. După ieșirea din Egipt, Dumnezeu a poruncit evreilor să prăznuiască ziua aceasta ca zi de amintire despre ziua a șaptea în care Dumnezeu S-a odihnit de faptele Sale după zidirea lumii (Facere 2, 2-3; Ieșirea 35, 2-3) și îndeosebi pentru a le aminti evreilor despre izbăvirea lor din robia Egiptenilor (Deuteronom 5, 13-15).

Noi creștinii, asemenea prăznuim ziua a șaptea din săptămână, însă nu sâmbăta cea veche, evreiască, ci pe cea nouă, creștină, adică ziua Învierii, când s-a săvârșit înnoirea neamului omenesc. “Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” (II Corinteni 5, 17; Galateni 6, 15); “că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune” (Efeseni 2, 10). Prăznuim nu sâmbăta, ci Duminica, pentru că în această zi am fost izbăviți, nu din robia egipteană, în care nici noi, nici părinții noștri nu au fost vreodată; ci dintr-o robie generală și mult mai grea, din robia diavolului de care scăpăm, după cum ne învață Sfântul Apostol Petru, prin Învierea lui Iisus Hristos (I Petru 3, 21).

În ziua aceasta și nu sâmbăta sau în altă zi, Hristos “a surpat prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și a izbăvit pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15). În ziua aceasta și nu în alta, Hristos S-a sculat “pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 25). “Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre” (I Corinteni 15, 17).

Iată, pentru ce noi creștinii prăznuim ziua Învierii, ca zi a noii zidiri a omului, ca ziua izbăvirii noastre și a întregii noi lumi din robia diavolului, de păcate, de blestem și de moartea cea duhovnicească. Dar poate vor zice unii sectanți că “a binecuvântat Dumnzeu ziua a șaptea și a sfințit-o pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială” (Facere 2, 2-3). Dar în acest loc al Sfintei Scripturi nu ne spune că Dumnezeu a poruncit oamenilor să cinstească sâmbăta. Se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea de faptele Sale, adică El a încetat a zidi. Că El a binecuvântat și a sfințit ziua aceasta pentru a aminti oamenilor despre sfârșitul creației și atât.

În Rai pentru oameni toate zilele erau la fel, toate zile de fericire, fiind totodată și zile de muncă pentru a lucra și a păzi grădina Edenului (Facere 2, 15). Iar după căderea în păcat a primilor oameni și alungarea lor din Rai, ei trebuiau, ca pedeapsă, să lucreze și să se hrănească cu necazuri în toate zilele vieții lor (Facere 3, 17), prin urmare și în ziua sâmbetei. Și într-adevăr, din Sfânta Scriptură nicăieri nu se vede că strămoșii noștri: Noe, Avraam, Isaac, Iacob și alții ar fi prăznuit ziua sâmbetei.

Numai pe timpul lui Moise după ieșirea evreilor din Egipt, Dumnezeu dă evreilor în pustie, pentru prima dată poruncă despre sâmbătă (Ieșirea 16, 23-26). Și aceasta, pentru că evreii erau întotdeauna nemulțumiți, să-și amintească și să mulțumească în ziua aceasta lui Dumnezeu, Care i-a scos din robia egiptenilor (Deuteronom 5, 12-15).

Dacă scrie în Sfânta Scriptură că Dumnezeu zice prin Moise: „Adu-ți aminte de ziua odihnei” (Ieșirea 20, 8) să nu creadă cineva că serbarea sâmbetei a fost de la începutul lumii. Nu, cu adevărat. Ci de această poruncă le aduce aminte pe Sinai, că porunca Sâmbetei a fost dată puțin mai înainte evreilor în pustiul Sin, când erau tot sub conducerea lui Moise (vezi Ieșirea 16, 23-30) și le-a repetat pe muntele Sinai porunca pe care le-o dăduse mai înainte, în pustiul Sin, cum am arătat mai sus. De aceea a zis Dumnezeu: „Adu-ți aminte!”

Trebuie să înțelegem că evreii erau obligați să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ei cădeau sub blestemul legii (Deuteronom 26; 27). Noi creștinii nu mai suntem sub lege, ci sub Harul lui Hristos, Care ne-a răscumpărat din acest blestem (Romani 6, 14). Sfântul Apostol Pavel învață că: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem”. Ce este legea? Pentru călcările de poruncă s-a adus legea, până când era să vină Sămânța căreia i s-a dat făgăduința. Pentru aceea ne-a fost nouă legea învățătoare spre Hristos, ca din credința în Hristos Iisus să ne îndreptăm. Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub Învățător, căci pe toți fii ai lui Dumnezeu ne-a făcut, prin credința în Iisus Hristos (Galateni 3, 19-26). „Domnul a desființat vrăjmășia în Trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei”… (Efeseni 2, 15).

De ar zice cineva că sâmbăta este numită lege veșnică și legătură veșnică (Ieșirea 31, 16-17) și de aceea trebuie a se ține ca sărbătoare veșnică, unul ca acela să știe că Dumnezeu, fiind Creator și Legiuitor, poate să strice nu numai toate legile Sale ci și legăturile Sale, deși a spus că le dă până în veac (I Regi 2, 30). Legătura nu este un contract între om și Dumnezeu. Căci contractează ceva numai cei egali între ei. Legătura este manifestarea milei lui Dumnezeu și a bunei Sale voințe către om. Iar făgăduințele, legile, legăturile, poruncile, așezămintele Sale, Dumnezeu le poate schimba sau chiar nimici cu totul, dacă oamenii nu sunt vrednici de ele. Așa de pildă: „Legătură veșnică” au fost numite jertfele și alte așezăminte din Vechiul Testament (Levitic 7, 30; Ieșirea 21, 6; 40, 15) dar în Noul Testament toate sunt înlăturate.

N-a fost legătură mai mare decât legătura prin tăierea împrejur, aceasta fiind superioară sâmbetei, nu numai după timp, fiind mai veche, ci și după însemnătate. Însuși Mântuitorul a spus că ea este mai importantă decât sâmbăta: „Moise, zice Hristos, v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la părinți, și sâmbăta tăiați împrejur pe om. Dacă omul primește tăierea împrejur sâmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă mâniați pe Mine că am făcut sâmbăta un om întreg sănătos?” (Ioan 7, 22-23).

Astfel, pentru tăierea împrejur se calcă sâmbăta. Și ea, de asemenea, se numește „legătură veșnică”. Călcătorii ei se condamnau la moarte: „Veți tăia împrejur, a spus Dumnezeu încă lui Avraam, marginea trupului vostru și va fi semn de legătură între Mine și voi… Și va fi legătura Mea peste trupul vostru întru legătură veșnică. Și partea bărbătească ce nu-și va tăia împrejur marginea trupului său în ziua a opta, pierde-se-va sufletul acela din poporul său, pentru că a călcat legământul Meu” (Facere 17, 11-13).

Și, iată, această „legătură veșnică” despre tăierea împrejur ce a fost mai mare decât sâmbăta este înlăturată de Sfinții Apostoli la sinodul lor, când creștinii din iudei au început să ceară la creștinii din păgâni ca dânșii să păzească tăierea împrejur și legea lui Moise. Apostolii, adunându-se împreună, au hotărât, zicând: „Pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus afară de cele ce sunt necesare: să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sânge și de (animale) sugrumate și de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veți face” (Fapte 15, 28-29). Prin această hotărâre, Sfinții Apostoli au înlăturat nu numai tăierea împrejur, care era mai mare decât sâmbăta, ci și toată legea ceremonială a lui Moise, cu sărbătorile, lunile noi, sâmbetele și altele ale ei (Vezi Coloseni 2, 16-17; Galateni 5, 6; 6, 15).

De va cugeta cineva la cuvintele lui Hristos care a zis: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii, nu am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), va înțelege că El a ținut și sâmbăta. La aceasta trebuie să știm că Hristos a ținut sâmbăta pentru că era iudeu după trup și trebuia să se supună legii ceremoniale a lui Moise până la înlăturarea acestei legi; până la încheierea cu oamenii a Legăturii noi din Sângele Lui (Luca 22, 20), adică până la vremea suferințelor Lui și a strălucitei Sale învieri, când a venit sfârșitul Vechiului Testament, prezis încă de marele prooroc Ieremia (Ieremia 31, 31-32).

Atunci Hristos a stricat legea poruncilor cu dogmele Sale (Efeseni 4, 15). Pe temeiul că Hristos a ținut sâmbăta, nu putem susține că și creștinii trebuie s-o cinstească. Hristos, ca iudeu, prăznuia sărbătorile evreiești. Hristos, ca iudeu, a primit tăierea împrejur; sectanții, însă, nu se taie împrejur. Pentru ce și până când a cinstit Hristos sâmbăta s-a lămurit mai sus.

Din textele aduse din Sfânta Scriptură nu se vede că și creștinii sunt datori să prăznuiască ziua sâmbetei. În ele se vorbește despre faptul că Hristos a învățat pe evrei de obicei sâmbăta în sinagogile lor, și atât. Învăța însă sâmbăta, fiindcă atunci se adunau evreii în sinagogile lor pentru rugăciuni și Hristos putea să aibă ascultători.

Poate cineva ar zice că Hristos spunea ucenicilor Săi: „Rugați-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta” (Matei 24, 20) și că prin aceasta Hristos ar fi arătat sfințenia sâmbetei. Trebuie să înțelegem că cuvintele acestea ale Domnului nu obligă deloc pe creștini să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ar trebui să cinstim și să serbăm și iarna. Cuvintele acestea arată numai apropiata dărâmare a Ierusalimului și greutatea pe care puteau s-o îndure ucenicii lui Hristos, dacă această dărâmare s-ar întâmpla iarna pe neașteptate, când ei ar fi putut să moară de frig pe drumuri curând, până la patimile și învierea lui Hristos, când încă nu era pe deplin înlăturată sâmbăta cea veche și în vremea când era greu să fugi din Ierusalim pentru că sâmbăta porțile orașului se închideau.

Iată, deci, de unde se vede că Hristos a înlăturat sâmbăta. Căci Legea lui Moise a avut „umbra bunătăților viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor” (Evrei 10, 1). Pentru aceasta Hristos-Mesia, venind și îndeplinind toată Legea (Matei 5, 17) și poruncile Vechiului Testament (Ioan 15, 10), El însuși a completat unele din ele și pe altele le-a schimbat. În general, a înlăturat legea poruncilor prin învățătura Sa (Efeseni 2, 15), iar sâmbăta cu totul a înlăturat-o prin cuvânt și prin fapte. Așa, de pildă, El însuși a călcat-o, vindecând sâmbăta bolnavii și pe cel cu mâna uscată (Matei 12, 10-13), pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi (Ioan 5, 5-16), și pe orbul din naștere, făcând sâmbăta pentru el tină (Ioan 9, 1-16).

Toate acestea erau oprite de Legea Veche să se facă sâmbăta (Ieșirea 20, 10-13; Numeri 16, 32-36). Călcând sâmbăta, Hristos impunea și altora să o calce. Vindecând pe slăbănogul sâmbăta, Iisus îi spunea: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată s-a făcut sănătos omul, și-a luat patul și umbla și era acea zi sâmbăta”.

Sâmbăta evreiască este numită de Sfântul Apostol Pavel „umbră”, adică ceva ce nu înseamnă nimic, fără nici un folos, pentru că, cuvântul „umbră” în Sfânta Scriptură, când se vorbește despre Vechiul Testament, înseamnă ceea ce e destinat spre înlăturare (Evrei 10-1, 4-5, 13).

Iubiți credincioși,

Întrucât unii din creștini s-au rupt de Biserica lui Hristos și cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cât a fost respectat, când și de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli.

Noi, fiii Bisericii Ortodoxe, dacă vrem să ne mântuim, suntem datori să ascultăm de ea. Să împlinim cu sfințenie poruncile Domnului din Sfânta Evanghelie, și să nu urmăm sfaturile credincioșilor răzvrătiți, care s-au lepădat de Biserică, de sfânta Duminică, de bucuria Învierii, de preoți, de cruce și de sfintele icoane și cinstesc sâmbăta ca zi de odihnă. Să rămânem în casa Domnului și în mântuitoarea bucurie a Învierii lui Hristos. Căci mai mare este ziua Învierii decât ziua odihnei.

Aici în Biserică se află lacul Vitezda, adică Taina Botezului prin care ne facem fii ai lui Dumnezeu după har, nou născuți. Aici se află apa cea tămăduitoare de boli, adică Taina Spovedaniei, a pocăinței cu lacrimi, prin care ne vindecăm sufletul de rănile păcatelor. Aici se săvârșește Taina Sfântului Maslu, prin care mulți bolnavi se vindecă și se ușurează. Să nu spunem „că nu avem om să ne arunce” în apa aceasta tămăduitoare. Preoții Bisericii sunt cei ce ne botează, ne dezleagă de păcate, se roagă pentru mântuirea noastră și ne conduc pe calea mântuirii.

Să cinstim cu vrednicie, cu rugăciuni și fapte bune sfânta zi a Duminicii ca să auzim și noi cuvântul cel mântuitor al lui Hristos: „Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești ca să nu-ți fie ție ceva mai rău”. Amin.

Hristos a înviat!

sursa: Doxologia

„O MINUNE PERMANENTĂ” (I)

Povestea ce urmează este o poveste rară ‒ a nașterii unui copil ce fusese sortit avortului. Dar mai rar e faptul că acest copil ajunge, în cele din urmă, să-și nască el părinții. Ei i-au dat nașterea cea după trup, iar el i-a născut după Duhul, aducându-i în Biserică. Și, de atunci, viața lor întreagă este o naștere de minuni. (A.S.)

– Ioana, cum L-ai cunoscut pe Hristos?

– Am mai multe etape în viaţa mea de întâlnire cu Dumnezeu. Prima oară îmi amintesc că m-a învăţat bunica mea să mă rog, apoi am avut un profesor de Religie în clasele mici, un profesor extraordinar căruia, practic, îi datorez toată existenţa mea ulterioară. Era student la Teologie și ne-a învăţat Rugăciunea inimii. Ţin minte că vorbeam despre multe alte lucruri şi că îi puneam tot felul de întrebări care ne treceau nouă prin mintea noastră de clasa a II-a, a III-a, dar am rămas toată viaţa cu Rugăciunea lui Iisus şi, toată viaţa, în momentele în care am fost în mare cumpănă, mi-a revenit Rugăciunea inimii. Mi-am dat seama mai târziu că, de fapt, asta m-a salvat de fiecare dată.

– La vârsta aceea ai început să spui Rugăciunea inimii?

– Asta făceam la Religie, ne rugam împreună, ne învăţase domnul profesor să ne rugăm. Făceam cu toţii Rugăciunea inimii câteva minute şi apoi ne rugam acasă. Făceam asta pentru că prinsesem gustul. Pe măsură ce am crescut, am pierdut asta, pentru că… nu ştiu, nu aş putea să spun de ce. Nu o mai făceam zi de zi, ci doar atunci când aveam mari încercări – în fine, fiecare vârstă cu încercările ei; atunci, în adolescenţă, toate ţi se par mari.

Îmi aduceam mereu aminte de rugăciune şi reveneam la rugăciune, uneori intram chiar şi în biserică. Simţeam nevoia unui Părinte duhovnic, dar nu aveam pe nimeni care să mă călăuzească, părinţi sau bunici, sau alt profesor de Religie. A rămas, aşa, o dorinţă neîmplinită, de care nu m-am ocupat niciodată serios. În schimb, căutarea a rămas, dar am ajuns în alte părţi: meditaţie, ezoterisme… căutându-L, de fapt, pe Dumnezeu.

Ne-am întors la biserică odată ce am rămas însărcinată cu primul meu copil. Atunci, în mod cu totul minunat, Dumnezeu ne-a dus de mână până la Părintele duhovnic. Exact acum nouă ani, în postul Paştelui, am rămas însărcinată; nu eram căsătorită cu soţul meu pe vremea aceea. Am luat „pastila de a doua zi” ‒ o pastilă care, în mod normal, ar trebui să facă să apară menstruaţia imediat după ce este luată, fiind foarte periculoasă, foarte toxică… Însă nu a apărut menstruaţia, şi atunci am bănuit că e posibil să fiu însărcinată.

M-am dus la medic, o doamnă doctor, să-i spun ce s-a întâmplat, că am luat pastila asta şi nu a apărut menstruaţia. Doamna respectivă mi-a spus că trebuie să fac un test de sarcină. I-am spus că, dacă sunt însărcinată, mi-aş dori să păstrez copilul. Ea mi-a spus că acest lucru nu este posibil ‒ dar mi-a spus-o cu atâta siguranţă, încât nu a lăsat nici o urmă de îndoială! Mi-a spus că nu e posibil să păstrăm acest copil, pentru că acest copil va fi foarte bolnav din cauza acelei pastile, care este o bombă de hormoni, că el va ieşi cu malformaţii genetice, lucru care ne-a cam șocat… Eram cu prietenul, actualmente soţul, eram amândoi şi ne-am speriat foarte tare ‒ nu neapărat de certitudinea sarcinii, ci de ceea ce urma să se întâmple dacă eram însărcinată.

Am ajuns acasă, am făcut un test de sarcină care, bineînţeles, a ieşit pozitiv. Am sunat-o pe doamna doctor, care mi-a spus că trebuie să mă programez neapărat pentru un avort, cât mai repede.

„Zboară cu copilul tău spre destinaţii exotice!

– Dar ştiai că avortul înseamnă, de fapt, uciderea unui prunc?

– Ştiam, cumva. Trecusem printr-o experienţă similară în adolescenţă şi era cu atât mai cumplit pentru mine, cu cât mi-am promis că nu voi mai face asta niciodată. Tocmai pentru că ştiam ce înseamnă lucrul ăsta, nu aş mai fi vrut să trec prin asta niciodată. Nu cunoşteam în detaliu ‒ cum ştiu acum, de exemplu, după patru sarcini, că inima copilului începe să bată la 6-7 săptămâni ‒ nu ştiam stadiile de dezvoltare exact, dar ştiam clar că nu vreau să fac asta, indiferent de riscuri.

Ce a fost foarte ciudat a fost că nici prietenul meu de atunci, actualmente soţul meu, nu şi-ar fi dorit să trecem prin asta, doar că certitudinea doctoriţei şi gândul de a avea un copil atât de bolnav pur şi simplu ne-a înspăimântat. Bineînţeles, am vrut să mă ascund de mama mea, lucru care nu a fost posibil, pentru că a mirosit imediat că ceva nu e în regulă. Ea a lucrat într-un spital de ginecologie şi mi-a făcut imediat programare la avort. Eu însă am mers acolo cu sufletul foarte greu.

Îmi aduc aminte că, înainte de a ajunge în punctul ăsta, adică înainte de a afla că sunt însărcinată, noi primisem cadou de la un fost deţinut politic, unchiul unui prieten al nostru, domnul Gheorghe Tarcea ‒ Dumnezeu să-l odihnească, că nu mai este printre noi! ‒, primisem cadou cartea „Sfântul închisorilor” a Părintelui Moise de la Oaşa. Ne-a plăcut foarte mult şi ne doream să ne găsim un duhovnic. Ne imaginam că duhovnicul nostru e undeva, într-un munte, cu o barbă lungă, albă, şi că avem mult de căutat.

După ce am aflat că sunt însărcinată și fusesem programată la avort, m-am aruncat în genunchi şi am zis: „Maica Domnului, dă-ne un semn!. Atât am putut eu să zic în momentele acelea. Nici nu am terminat bine gândul, şi am primit un mesaj pe telefon. Mă uit pe telefon ‒ era un mesaj promoţional de la o companie aeriană, care spunea: „Zboară de 1 iunie cu copilul tău spre destinaţii exotice!. M-am speriat îngrozitor! Îngrozitor m-am speriat de promptitudinea răspunsului şi de felul atât de clar în care a venit. Efectiv m-am blocat, mi s-a părut incredibil că mi se întâmplă asta!

Mama a insistat foarte mult să merg la programare. În fine, am ajuns la progamare la avort cu inima îndoită, nu aş fi vrut să fac asta. Am stat într-o sală de aşteptare unde mai erau încă două fete, mai tinere ca mine. Și m-a apucat un plâns pe acolo, pur și simplu, plângeam de sărea cămaşa de pe mine şi de mila mea, şi de mila lor. A venit o doamnă doctor care m-a întrebat de ce plâng. Mie mi s-a părut foarte crud să mă întrebe de ce plâng într-un asemenea moment. I-am spus de ce plâng, i-am spus că sunt însărcinată, că am fost la un medic, care mi-a spus că trebuie să fac avort, pentru că va ieşi copilul cu malformaţii… Ea a zâmbit şi a spus: „Dar o ecografie ai făcut?. Am zis: „Nu „Bine, hai să mergem jos, să facem o ecografie, să vedem exact care e treaba. Dar îţi spun de-acum că nici un medic nu îţi poate recomanda avortul din acest motiv, pentru că ai luat această pastilă. Noi am văzut sarcini cu sterilet care au decurs foarte bine şi din care s-au născut copii normali, și am văzut şi sarcini normale din care s-au născut copii cu probleme, aşa că nimeni nu îţi poate garanta lucrul acesta.

„Cred că ăsta e duhovnicul nostru!

Am mers jos, am făcut o ecografie. Mi-a spus că, după părerea dumneaei, totul decurge normal, adică este o sarcină normală, în evoluţie, că ea nu îmi poate recomanda avortul. A vorbit cu noi amândoi şi ne-a spus să ne gândim dacă vrem să facem asta, că e alegerea noastră, dar nu e condiţionată medical în nici un fel.

Atunci am prins curaj. Soţul meu a fost neaşteptat de determinat – mie îmi era foarte teamă de momentul ăsta; sincer, credeam că va da bir cu fugiţii din viaţa mea! Dar el a fost foarte determinat. Cât am fost eu sus, în sala aceea de aşteptare, el a găsit o mică capelă acolo, în spital, şi a spus o rugăciune la Maica Domnului. Nici nu a terminat bine, şi am coborât cu doamna doctor, care ne-a spus lucrurile acestea. Şi el a zis: „Bine, haide să mergem acasă, gata!.

Și am plecat. De acolo, ne-am dus la mama mea, care-mi spusese să trec pe la ea, pe la serviciu, după ce termin – lucra în apropiere, la un spital de copii. Am ajuns la ea şi, în timp ce intram la mama, ne-am întâlnit cu Părintele T., actualul duhovnic. L-am salutat pe Părintele şi i-am spus lui Andrei: „Cred că ăsta e duhovnicul nostru!. Apoi am intrat la mama ‒ a fost un moment foarte delicat, pentru că i-am explicat mamei că nu vreau să facem avortul, pentru că nu este nici un motiv întemeiat pentru asta şi noi vrem să păstrăm copilul. Mama a reacţionat foarte-foarte urât. Nu se aştepta la o asemenea decizie şi a fost cumva şocată că noi, artişti fiind, vrem să păstrăm sarcina, mai ales că nu aveam o situaţie financiară stabilă, nu eram nici căsătoriţi şi ea era aproape convinsă că ne vom despărţi.

Când am plecat de la mama, în loc să ieşim din curtea spitalului, am făcut dreapta, aşa, parcă duşi de o mână nevăzută, şi am intrat în biserica spitalului, unde era Părintele singur, şi am zis: „Părinte, vrem să vă întrebăm ceva. Imaginează-ţi acum doi oameni de pe stradă care au venit la Părintele! Părintele a zis: „Da, întrebaţi-mă. Şi ne-am apucat să-i povestim viaţa noastră: „Uitaţi, Părinte, am rămas însărcinată, am luat pastila, doctorița ne-a zis… ‒ şi i-am povestit toată tărăşenia.

Părintele ne-a ascultat, ne-a ascultat şi, la sfârşit, a zis: „Şi ce vreţi de la mine?. Mie mi s-a părut ciudat: cum adică „ce vrem”? Dar, în acelaşi timp, mi s-a părut ciudat şi să-i zic că vrem un sfat, pentru că era atât de evident ce sfaturi urmează să ne dea… Şi noi am zis că vrem un sfat, şi Părintele, dându-şi seama că nu suntem în Biserică, ne-a zis că, dacă ne dă un sfat, trebuie să-l şi urmăm. Ne-a întrebat dacă suntem siguri că vrem să-i urmăm sfatul. Noi am zis că da, şi a spus: „Sfatul meu este să vă căsătoriţi, să lăsaţi copilul, să-l naşteţi, să vă asumaţi ce aţi făcut – şi aici Părintele ne-a pus în faţă multe lucruri la care nu ne-am fi gândit, şi ne-a dat multe exemple grele, foarte greu de dus, dar, slavă lui Dumnezeu, copilul nostru s-a născut sănătos. Și ne-am căsătorit la scurt timp după aceea, după Paşte, în Duminica samarinencei.

„Nu aş fi ştiut niciodată ce puteam să aduc pe lume”

După ce Părintele ne-a dat sfatul, ne-a spus: „Vă aştept la spovedit mâine. Am venit, ne-am spovedit şi, încet-încet, am rămas în biserică. Am găsit aici, în biserică, nu numai la Părintele, ci şi la fraţii noştri duhovniceşti, foarte mult sprijin, care ne-a lipsit acasă, adică părinţii nu au fost întotdeauna alături de noi, sau prietenii care ne erau atunci foarte apropiaţi. Am găsit aici o adevărată familie.

– Cum a fost prima spovedanie?

– Doamne, nu o să uităm niciodată, nici eu, nici soţul meu! Ştiu că ne-am pregătit. Aveam un îndreptar de spovedanie pe care îl cumpărasem eu cu o zi înainte de programarea la avort, pentru că ştiam că neapărat trebuie să mă duc să mă spovedesc. Ţin minte că am scris mult-mult, am venit cu multe foi la Părintele, şi săracul Părintele… noi tot ziceam acolo, şi Părintele ofta, şi noi plângeam, şi Părintele se făcuse mic…

Ştiu că am plâns o grămadă. Vai, dar a fost aşa de bine după aceea, a fost extraordinar! Bine, noi am simţit asta prima oară în viaţă, că nu ne mai spovedisem de când eram copii, de la 6-7 ani. A fost, într-adevăr, extraordinar. Şi în viaţa noastră a fost o schimbare totală şi foarte rapidă.

– Cum vă simţiţi acum în biserică?

– Noi ne-am ataşat foarte mult de oamenii de aici, pe care îi iubim foarte tare. Ei au fost un fel de plasă de siguranţă în care noi am picat în tot vârtejul ăsta, care a fost minunat, într-adevăr, dar a fost greu de dus, pentru că, după toate lucrurile acestea minunate, după nuntă, care a fost absolut superbă ‒ tot aici, în biserică, ne-am găsit şi naşii ‒, după aceea, când am revenit, aşa, pe pământ, a fost foarte ciudat, pentru că mulţi oameni care ne erau apropiaţi s-au depărtat de noi. Nu au înţeles ce s-a întâmplat, mai ales că schimbarea noastră a fost foarte rapidă. Bine, acum ne dăm şi noi seama că poate nici noi nu am fi înţeles, dacă eram în locul lor. Noi am fost extrem de entuziaşti de ce am găsit aici, pentru că nu ne imaginam că aşa ceva mai este posibil, o astfel de comunitate şi astfel de oameni atât de primitori, atât de calzi şi atât de apropiați, care efectiv ne-au ajutat, o adevărată familie.

Dar după nuntă au fost nişte tulburări la mine în familie, pentru că mama nu a înţeles ce era cu toţi oamenii aceia, cu atâția copii… „O să faceţi şi voi atâţia copii acum?!. Au ajuns să ne spună: „Aţi intrat într-o sectă!. Bine, ai mei nici nu au experienţa asta a Bisericii, nu au trăit-o deloc. Ei nu merg nici măcar la slujbe, trec pe lângă biserică şi aprind o lumânare din superstiţie, şi atunci le-a fost foarte greu să înţeleagă. Nici acum nu sunt convinsă că au înţeles pe deplin, dar cumva s-au împăcat cu ideea, şi au văzut că nu am fost răpiţi de extratereştri, ca în filmele la care se uită. Dar, într-adevăr, familia noastră e aici.

„Al meu e singurul care seamănă cu un îngeraș”

– Cum te-ai simţit când l-ai ţinut prima oară pe Mihail în braţe, după tot ce ai pătimit?

– Am avut o sarcină extraordinar de uşoară! Pur şi simplu, nu am simţit că sunt însărcinată până în ultimul moment! Și naşterea, slavă lui Dumnezeu, a fost uşoară. Au apărut ceva mici complicaţii după aceea. Ţin minte când l-am luat prima oară în braţe: mi se părea atât de frumos… Mă uitam şi la ceilalţi copii şi mi se părea că al meu e singurul care seamănă cu un îngeraș.

M-am gândit după aceea de multe ori la ce era să fac, că aş fi putut omorî copilul ăsta sănătos şi minunat dintr-o prostie ‒ şi nu aş fi ştiut niciodată, de fapt, ce puteam să aduc pe lume. Mi s-a părut atât de crunt… Mai ales că trăim în lumea asta unde, cu siguranţă, se întâmplă astfel de lucruri de foarte multe ori.

– Ai încercat să discuţi cu alte mame care au fost în situația ta?

– Da, am încercat. Am avut chiar o prietenă care a rămas la un moment dat însărcinată şi a decis să facă avort. Eu m-am întristat foarte tare, am încercat să-i explic, i l-am arătat pe Mihail, ca să înțeleagă ce am fi pierdut noi dacă am fi făcut lucrul acesta. Și tot a făcut avort până la urmă. Nu o judec, uşor nu i-a fost, cu siguranţă. Mi-a părut foarte rău că a trecut prin asta. Altfel, acum, la patru copii, nu mai trebuie să conving pe nimeni, sunt un exemplu mergător!

(va urma)

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articolul publicat în numărul lunii mai 2019 al revistei „Familia Ortodoxă”

Părintele Ioan Iovan de la Recea – Călugăr dârz, statornic şi anticomunist

Pr. Ioan Iovan

Viața

Părintele Ioan Iovan s-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criș, județul Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan şi al preotesei Maria. Ne dăm seama că a crescut într-un mediu spiritual sănătos, punându-se temelie pentru ceea ce va deveni mai târziu.

A făcut şcoala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. În 1946 şi-a susţinut teza de licenţă, intitulată „Sfânta Euharistie şi viaţa mistică”, la Facultatea de Teologie din Sibiu. În 1947 a început doctoratul în teologie.

Râvnind după dăruirea totală în slujba Domnului, va fi călugărit în Mănăstirea Sihastru de către Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, în 1948, diacon şi în 1949 ieromonah, pentru Mănăstirea Vladimireşti. L-a hirotonit, cu binecuvântarea necesară, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de baştină, dar şi omul căruia i se asemăna prin râvnă pentru Biserică şi intransigentă faţă de puterea comunistă ce se instala. Această atitudine, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun şi moartea în condiţii umile, iar Părintele Ioan cu temniţă.

În cei şapte ani de slujire la Vladimireşti a militat pentru o viaţă duhovnicească intensă, întemeiată pe deasă împărtăşanie. Făcea lucrul acesta întemeiat pe Scriptură şi Tradiţie, deşi unii l-au răstălmăcit, iar alţii l-au împlinit fără discernământ.

Afluenţa mare a credincioşilor la Mănăstirea Vladimireşti şi mişcarea duhovnicească ce se năştea în jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca şi ţintă diminuarea fenomenului religios. Aşa au început şicanările. Se făcea propaganda împotriva pelerinajelor la mănăstiri, erau persiflate actele de pietate a credincioşilor, erau restrânse drepturile şi libertăţile religioase.

În aceste condiţii, Părintele Ioan, fire dârză, a scris un memoriu în care spunea, printre altele: „partidul are reprezentanţi în Biserică pe domnii împuterniciţi. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin şcoli şi în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neagă credinţa în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului şi metoda ideologică în R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă”.

Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Părintelui Ioan şi caterisirea lui, sub presiunea factorului politic. A urmat o anchetă dusă la Securitatea din Galaţi. Procesul s-a judecat şi sentinţa de condamnare la moarte, dată în prima instanţă, s-a comutat în condamnare pe viaţă. A executat nouă ani şi jumătate, până în 1964, când au fost amnistiaţi deţinuţii politici.

A trecut prin mai multe penitenciare, îmbolnăvit grav la Galaţi, este dus la Văcăreşti. Şi aici, ca şi la Galaţi, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuţă de ebonita, iar vinul se aducea în sticluţe de vin tonic. De la Văcăreşti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit.

Următorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Iar apoi deţinuţii cei mai „periculoşi”, după evenimentele din Ungaria, au fost transferaţi la Aiud.

Se ducea aici, ca şi-n alte închisori, o campanie asiduă de „reeducare”, folosindu-se mijloace de presiune psihice şi fizice. Cei care datorită torturilor cedau psihic şi fizic şi se ”reeducau”, lepădându-se formal de convingerile lor, aveau anumite înlesniri. Părintele loan n-a cedat. A rămas ferm până la capăt.

Comandantul Crăciun, printre alte mijloace de „reeducare”, le citea recalcitranţilor declaraţiile celor ce s-au „reeducat”. Nici aceia nu pot fi judecaţi. Numai cine a trecut prin teroarea închisorilor comuniste ştie ce-a fost acolo. Iar culmea obrăzniciei a fost că l-a provocat pe Părintele loan să citească din „Biblia hazlie”. Bineînţeles că n-a făcut lucrul acesta. Urmarea a fost că l-a transferat la Zarcă, cel mai teribil loc de chin din închisoarea din Aiud. Această secţie a închisorii era un loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate şi umede.

Printre alte personalităţi duhovniceşti din ţară, la Aiud l-a întâlnit pe Părintele Dumitru Stăniloae, teologul nostru mare. „Privindu-l îmbrăcat în pantaloni scurţi de zeghe, la statura lui impozantă, nu-ţi trebuia alt exemplu de batjocorire şi de umilire a vârfurilor intelectualităţii româneşti de către regimul comunist”.

Dumnezeu l-a ţinut pe Părintele loan în viaţă, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-şi domiciliul în Bucureşti, pentru a nu le crea probleme celor apropiaţi. În această perioadă frământată, şi de ținere sub observare de către Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareţă Cristina. În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie Plămădeală, pe atunci secretar al Sfântului Sinod, care l-a prezentat Sfântului Sinod şi l-a susţinut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979.

A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica și alţi doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuită din Bucureşti. Acolo l-a găsit libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin jertfa tinerilor martiri în 1989.

În anul 1991, întâmplător, l-am întâlnit la Patriarhie pe Părintele Ioan şi văzând că doreşte să înceapă o lucrare duhovnicească şi misionara, l-am invitat să facă o mănăstire în eparhia noastră. A acceptat, împreună cu dânsul a venit şi Maica Stareţă Cristina Chichernea.

I-am îndemnat să meargă la Recea, judeţul Mureş, unde Părintele Ioan Lazăr, parohul satului, ridicase o bisericuţă şi o clădire. Cei doi le-au definitivat şi mănăstirea şi-a început activitatea. În 1992 s-a construit un altar de vară şi o clopotniţă. În 1993 a început construirea cetăţii manăstireşti propriu-zise, iar în 1995 construirea, bisericii. Unicitatea acestei biserici de mănăstire constă în faptul că toată pictura este în mozaic, executat de Viorel Maxim. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei, Petru al VII-lea, dimpreună cu Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh Teoctist au sfinţit biserica mănăstirii, înconjuraţi de mulţi ierarhi şi preoţi, şi peste douăzeci de mii de credincioşi.

Lucrarea duhovnicească desfăşurată aici de Părintele Ioan este una bună. Bun e şi contextul în care se afla, departe de Vladimireşti, şi concursul pe care îl dă atât stareţa, cât şi Părintele Profesor Ilie Moldovan.

Nădăjduim că apusul vieţii lui va fi încununat de Dumnezeu cu bucuria lucrului bine făcut şi cu o obşte puternic angajată în trăirea voturilor monahale şi în slujire.

Părintele Ioan Iovan de la Recea – Călugăr dârz, statornic şi anticomunist

Am creionat, anterior, viaţa Părintelui Ioan Iovan, folosindu-mă de biografia ce i-a făcut-o Maica Stareţă Cristina şi din relatările pe care le-am auzit eu însumi. Iată că de data aceasta am la îndemână şi dosarul de cercetare penală pe care l-a întocmit organul de represiune comunist, atunci când a fost întemniţat. Dârzenia şi statornicia l-au însoţit pe Părintele loan în toate împrejurările, inclusiv în timpul anchetei. Voi scoate în relief câteva episoade.

La interogatoriul din 15 iunie 1955, este întrebat: „Ce activitate duşmănoasă regimului ai desfăşurat dumneata, începând de când, şi cu cine?” Răspunsul vine ferm şi categoric: „în luna martie 1945, pe când mă aflam student la Institutul de Teologie din Cluj, a avut loc în sala de festivităţi a căminului studenţilor o conferinţă, al cărei organizator am fost eu. Conferinţa a avut loc cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înfiinţarea societăţii studenţeşti „Credinţa Ortodoxă”, al cărei preşedinte eram eu. În calitate de preşedinte al asociaţiei, am ţinut cu acea ocazie un discurs, prin care combăteam ideile comuniste, arătând celorlalţi studenţi, care erau în sală, pericolul întunericului necredinţei şi ateismului… În anul 1946, în preajma alegerilor, pe când călătoream cu trenul de la Oradea la Cluj, venind de la părinţii mei care locuiau în comuna Oşorhei, satul Fughin, plasa Oradea în tren, în apropiere de Cluj, m-am manifestai împotriva comunismului, manifestări care, de altfel, erau strict legate de poziţia mea duşmănoasă faţă de regim şi de măsurile luate la acea dată. Discuţiile erau adresate unor călători… Ajungând la Cluj, am fost arestat, iar după câteva zile de cercetări, am fost pus în libertate.”

S-a manifestat ca vrăjmaş al sistemului de câte ori a avut ocazia, inclusiv în liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj, unde, o vreme, a fost profesor de religie. Dar curaj şi mai mare a dovedit ajutându-i pe luptătorii anticomunişti fugiţi prin munţi. Se ştie că o seamă de idealişti temerari credeau că vor putea înfrânge sistemul diabolic şi represiv organizându-se prin munţi. Inclusiv o seamă de călugări şi preoţi s-au retras prin munţi, fiind urmăriţi de securitatea comunistă.

Unul dintre fugari era Lupeș Ion. La confruntarea ce i-a fost făcută cu Părintele loan, după anchetă, a recunoscut că „la Mănăstirea Vladimireşti am fost de două ori, prima oară la 15 august 1954 şi a doua oară la 27 august 1954… I-am spus Părintelui loan că trăiesc prin munţi împreună cu alţi fugari şi după aceea Părintele loan m-a împărtăşit… M-a întrebat dacă am alimente, bani şi acte, eu răspunzându-i că nu am nici alimente, nici bani și nici acte. S-a dus în altar, de unde mi-a adus 300 de lei… După ce mi-a dat banii Părintele loan mi-a spus că ducându-mă înapoi să nu ne pierdem curajul, deoarece stăteam în munţi. De asemenea, mi-a spus că dânsul urmează să fie caterisit, iar prin predicile pe care le ţine vorbeşte oamenilor să ducă acţiuni împotriva comunismului.” Lupeș însă a şi împuşcat, probabil că în legitimă apărare, oameni din organele represive ale sistemului. Din punct de vedere moral acest aspect al luptei lui poate provoca discuții.

Un alt fugar era călugăr, şi-l chemă Teodosie. L-a cunoscut, fiindu-i recomandat de către părintele Gherasim. „A revenit călugărul Teodosie în vara anului 1952, relatează Părintele Ioan, şi am fost chemat de părintele Gherasim în chilia lui, spunându-mi că e la el părintele Teodosie, că e îmbrăcat civil şi că vrea să vorbească ceva numai cu mine. Am intrat în chilia părintelui Gherasim şi ieşind părintele Gherasim, am rămas numai eu cu Teodosie… Mi-a spus să nu mă surprindă faptul că este îmbrăcat civil, deoarece el este fugar şi trăieşte undeva prin Munţii Vrancei, nespunându-mi unde anume, cerându-mi cu această ocazie ceva încălţăminte şi în acelaşi timp şi bani… I-am dat o pereche de bocanci de-ai mei şi cca. 200 lei.” Este de remarcat un lucru: n-au putut scoate de la Părintele Ioan nici cu cine petrecea Teodosie prin munţi, nici ce a discutat cu Gherasim după plecarea lui.

În timpul anchetei a fost întrebat şi despre alţi doi mari duhovnici ai României: Părintele Ilie Cleopa şi Părintele Arsenie Papacioc. „Prin anul 1949-1950, nu-mi amintesc precis când, spune Părintele Ioan, a venit la Mănăstirea Vladimireşti, unde mă aflam ca preot, Părintele Ilie Cleopa, în acea perioadă stareţul Mănăstirii de călugări Slatina, însoţit fiind de către Părintele Arsenie Papacioc.” Înainte de a-i întâlni personal a auzit de faima lor: „Despre Arsenie Papacioc auzisem cu mult înainte de a-l cunosste personal, respectiv atunci când a venit la Mănăstirea Vladimireşti, pentru faptul că stareţul Ilie Cleopa se bucura de oarecare influenţă în rândurile celor ce se dedicau monahismului, lucru ce a făcut ca atunci când acesta l-a solicitat pe Arsenie Papacioc de la Institutul Biblic – unde lucra ca sculptor – dovedi că e cunoscut de către multe persoane dedicate monahismului. Astfel am auzit şi eu despre aceştia…”

Au trecut pe la Vladimireşti şi alţi bărbaţi vestiţi, unii dintre ei legionari, toţi cu sentimente potrivnice regimului totalitar ce se instala. Venirea acestor „elemente duşmănoase” la Vladimireşti: „a fost posibilă în urma faptului că întregul personal, în frunte cu conducerea Mănăstirii Vladimireşti, respectiv subsemnatul Iovan Silviu Corneliu, stareţa Veronica, secretara Mihaela, precum şi călugăriţele Teodosia, Fevronia, Tiberiada şi Epiharia, am creat o atmosferă naţională şi potrivnică comunismului… Pe unii dintre aceştia i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, încălţăminte, etc. Prin predicile pe care le ţinem îmi exprimam duşmănia împotriva comunismului şi sub această formă atacam regimul democrat din ţară.”

Pe 5 decembrie 1955, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, sub preşedinţia maiorului Branovici Ion, în sentinţa nr. 1655 va afirma faptul că „Iovan Corneliu Silviu, preot la Mănăstirea din Tudor Vladimirescu, şi-a manifestat ostilitatea sa faţă de regim prin predicile şi cuvântările pe carele ţinea…, fie în mod făţiş, fie folosind cuvinte cu două înţelesuri…, a întreprins acte de favorizare pentru bandiţii Lupeș Ion şi Ghiţă Păiş, deşi cunoştea actele teroriste săvârşite de aceştia… a favorizat întreaga activitate a călugăriței legionare Iordache Mihaela” şi ca urmare ”cu unanimitate de voturi îl condamnă pe lovan Silviu Corneliu la muncă silnică pe viaţă, pentru favorizare la crimă de acte de teroare.., confiscă în întregime averea” Au urmat închisorile. Şi acolo Părintele Ioan lovan a făcut misiune. Dumnezeu l-a ţinut şi n-a pierit în închisoare, pentru că avea un plan cu el. Dar şi în închisoare a rămas dârz. De aceea comandantul Penitenciarului din Aiud, în caracterizarea pe care i-o face, spune că a avut o comportare „rea”: „în timpul deţinerii în penitenciare a avut o comportare rea, fiind pedepsit de mai multe ori disciplinar, totalizând un număr de 41 de zile izolare cu regim sever; pentru neîncadrare în program, deţinere de obiecte nepermise, a cântat cântece religioase în cameră, influenţând şi pe ceilalţi deţinuţi din cameră să cânte”.

Turnătorie, de înaltă clasă, în închisoare

Părintele Ioan Iovan a făcut misiune şi în temniţă. A slujit, a împărtăşit, a învăţat, a mângâiat şi a ajutat. Un lucru poate că nu-l bănuia părintele: acela că informatorii îi monitorizau toate acţiunile şi-l turnau. Avea părintele Ioan prieteni şi printre miliţienii ce-l păzeau. Aceştia îi făceau mici servicii, crezând că sunt strict confidenţiale. Informatorii însă înregistrau toate aceste amănunte şi le transmiteau mai departe.

Târâianu de pildă, pe care Părintele îl credea un confident onest, era foarte precis şi râvnitor în rapoartele pe care le făcea. Când pe 14 iulie 1955 Părintele Ioan a fost anchetat de trei colonei şi confruntat cu sora vitregă a lui Lupeș Ion, după ceasuri lungi de chin, a simţit nevoia să discute cu Târâianu. I-a relatat acestuia cu amănuntul discuţiile de la anchetă. „De ce părinte, l-a întrebat anchetatorul, te menţii pe poziţia aceasta şi nu vrei să declari tot? În unele ai recunoscut tot, altele pe jumătate, iar unele deloc; alţii, când au văzut că au greşit, au recunoscut tot şi au căutat să se îndrepte, dar dumneata tot duşman vrei să, rămâi.” Să nu-i lase în nedumerire Părintele le-a spus „că ura contra doctrinei comuniste nu va dispare din el până va muri şi nimic pe lume nu va putea face să dispară aceasta, iar taina mărturisirii nu o va divulga pentru nimic în lume.”

În ce priveşte secretul spovedaniei Târâianu a mai adăugat un lucru: Părintele Ioan„recunoaşte că a greşit în faţa legii prin faptele care le-a făcut, dar ca preot nu. Ca slujitor a lui Dumnezeu trebuie să facă ceea ce a făcut; iar în ce priveşte taina mărturisirii, chiar dacă ar fi pus să semneze declaraţie pentru pedeapsă capitală, de divulgat nu va divulga nimic.” Anchetatorii ar fi dorit să afle amănunte legate de fugarii pe care i-a ajutat Părintele. Ori, Părintele era categoric.

Părintele avea prieteni şi printre gardieni. Un asemenea prieten îi era sergentul Gheorghe. Vorbeau îndelung. Numai că Târâianu în rapoartele sale prindea convorbirile. Aşa aflăm că„în seara zilei de 13 iulie 1955, după ora 22, după ce a luat în primire serviciul, domnul sergent a stat de vorbă prin vizetă cu Părintele Ioan. Părintele l-a întrebat: – Ce mai faci frate Gheorghe, bine? Dar soţia şi Mihăiță, copilul? Când am să fiu liber, am să vin să-l binecuvântez. Frate Gheorghe, mai am o rugăminte la tine. Vezi cum poţi face ca să-i dai părintelui Gherasim nişte împărtăşanie, că şi dânsul săracul e grav bolnav. I se bagă aer în plămâni. Această împărtăşanie – pentru el ca preot – foloseşte mult. Aşa că, te rog, fă cum ai putea. Nu te oblig frate Gheorghe, vezi cum poţi, şi când e momentul. Eu îţi spun acestea pentru că am încredere în tine, şi de aceea ţi-am spus pentru ce suntem aici, şi ce mă întreabă la anchetă. Când vom scăpa de aici şi vom fi liberi… te vom ajuta şi noi cum ne-ai ajutat tu aici.”

De fapt pe 21 iunie 1955 Părintele Ioan îl sfătuise pe Gheorghe „să nu mai stea în Securitate, că omul pe pământ nu-i fericit, ci să-şi pregătească un trai mai bun, cât trăieşte pe pământ, pentru lumea cealaltă care e veşnică.” Sergentul l-a aprobat întru totul spunându-i „că el a fost forţat să se încadreze în Securitate, după ce şi-a terminat armata. Atunci i-a spus unui domn locotenent, care-l întrebase de ce e credincios, lucrul următor: „dumneavoastră nu credeţi în Dumnezeu că aveţi două stele pe umăr; dar eu chiar dacă o să le am, tot voi crede”.”

Ce solidaritate sfântă se putea realiza între unii gardieni şi deţinuţi! Discuţia s-a încheiat aşa:„Părintele i-a mai spus domnului sergent că a fost scos la anchetă şi că aceştia vor să-l facă legionar, ceea ce nu e adevărat; după aceea i-a dat noapte bună şi s-a culcat, fără să mai stea de vorbă cu domnul sergent, până a ieşit din serviciu.” În râvna sa de a-i împărtăşi pe deţinuţi Părintele Ioan se folosea de toate mijloacele, inclusiv de ajutorul gardienilor.

Târâianu a aflat de la Părintele Ioan şi alte lucruri, mult mai duhovniceşti, pe care le-a raportat apoi mai departe. De pildă unele minuni pe care le-a făcut Dumnezeu la Mănăstirea Vladimireşti. „În anul 1946 obştea nu mai avea ce să mănânce şi a venit o soră şi i-a spus maicii Veronica: „Maică, nu mai avem ce mânca”. Şi i-a spus maică: „du-te şi roagă-te la Maica Domnului să ne dea”. Şi atunci au căzut amândouă în genunchi şi s-au rugat. Şi iată că a apărut un car încărcat cu saci de făină, de grâu şi de porumb, adus de un cetăţean din Vladimireşti, numit Neculaie Lupoaie. Acesta le-a zis: „luaţi acestea că, decât să le dau lor, că îl aveam ascuns, mai bine donez mănăstirii.””

Pentru Maica Veronica, care până atunci nu deviase în credinţă şi-n morală, Părintele Ioan avea un respect aparte, „Mi-a spus, relatează Târâianu, că pe când era diacon, a plecat cu maica Veronica la Mănăstirea Miclăușeni de lângă Roman. Această mănăstire urma să fie desfiinţată şi el cu maica Veronica au trimis mai multe călugăriţe, numai să nu fie desfiinţată mănăstirea. Acum această mănăstire nu mai este, a rămas doar biserica, mănăstirea devenind depozit de muniţii. Atunci când au fost acolo, era un sicriu cu moaştele a mai multor sfinţi, printre care şi a Sfântului Mina. Maica Veronica s-a rugat şi din acele oase a început să curgă Sfântul Mir, cu care s-au uns pe faţă şi pe ochi.”

Sergentul Gheorghe este cel care i-a adus la cunoştinţă, la un moment dat, că în celulele Internelor este şi maica Veronica. Şi tot prin el, atât Veronicăi cât şi altora, le trimetea biletele şi Sfânta Cuminecătură. „În ziua de 26 iunie 1955, raportează Târâianu, preotul i-a spus lui domnul Sergent tot prin vizetă: Frate Gheorghe, nici nu ştii ce fericit sunt că mi-ai adus vestea că maica Veronica şi celelalte sunt aici tocmai în ziua mea de naştere, că azi împlinesc 33 de ani…” Sergentul Gheorghe ducea mesajele Părintelui Ioan şi unei nepoate, care ţinea legătura cu Mănăstirea Vladimireşti şi cu Părintele Gherasim, celălalt duhovnic al mănăstirii. Mai apoi şi Gherasim a fost arestat. Toate acestea se făceau în mare „taină”, numai că „taina”, prin Târâianu, ajungea de-a dreptul la Securitate.

Când a fost caterisit, sub presiune politică, Părintele Ioan nu voia ca şi cei apropiaţi să sufere. În raportul lui Târâianu este menţionat şi acest amănunt: „în luna ianuarie l-a chemat pe tatăl său, care a venit cu un frate, şi le-a spus: Tată, eu pe ziua de 27 ianuarie am fost caterisit din preoţie… şi acum mă aştept să fiu arestat, şi în urma memoriului pe care l-am făcut şi i-am dat drumul. Aşa că voi, dacă mă arestează pe mine, o să fiţi cercetaţi. Să vă duceţi acasă şi controlaţi biblioteca şi casa, ca să nu găsească ei ceva. De mine declaraţi că nu ştiţi nimic, de când am fost făcut călugăr…”

În discuţiile din celulă a fost amintit şi cazul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, a cărui caterisire sinodul a ridicat-o după 1989. „Mi-a spus, raportează Târâianu despre convorbirea cu Părintele Ioan, că aceşti preoţi care l-au caterisit pe el, l-au caterisit şi pe Mitropolitul Bucovinei, Visarion… care în prezent se află în Franţa la o mănăstire catolică şi că acesta a vorbit de mai multe ori la radio de acolo din străinătate…”

Îşi amintea cu drag Părintele Ioan de prietenii din Cluj: „Printre altele mi-a spus că a avut la Cluj un prieten bun… iar în 1946 acesta a fost şeful rebeliunii studenţilor din Cluj, la care rebeliune a luat parte şi preotul lovan, motivând aceasta prin aceea că pe atunci era tânăr şi cu elan şi, fiind şi un naţionalist înfocat, trebuia să ia parte. Acest prieten nu a fost arestat pe motivul că e susţinut de Patriarh, şi un cuvânt să spună acesta şi ar fi imediat arestat… În prezent acesta s-a călugărit şi e diacon şi bibliotecar la Patriarhie, sub numele de Vartolomeu… „

Dacă discuţiile acestea aveau loc în celulele Ministerului de Interne din Bucureşti, amintirile acopereau un interval mult mai mare de timp. ”În timpul discuţiilor ce le-am avut cu preotul, mi-a pomenit din nou de confruntarea care a avut-o la Securitate la Galaţi cu un preot, referitor la vedenie; acest preot se numeşte Leonida Plămădeală, iar numele călugăresc este Antonie. Făcea parte din obştea Mănăstirii Slatina…” Este vorba de I.P.S. Antonie al Ardealului, pe atunci călugăr la Slatina, iar mai apoi arestat. „Vedenia” amintită probabil că e cea cu Ilie, Enoh şi Ioan Evanghelistul, care ar fi trebuit, după maica Veronica, să se pogoare în 1955 şi să pună capăt sistemului totalitar. Şi Părintele Ioan Iovan are astăzi un punct de vedere realist şi duhovnicesc faţă de toate „vedeniile” de la Vladimireşti.

Părintele Ioan Iovan era un bun şi altruist camarad. Când a aflat, tot prin Sergentul Gheorghe, că şi Părintele Gherasim e arestat, i-a transmis să nu recunoască nimic, pentru că ia totul asupra sa. Era vorba de cazul călugărului fugar Teodosie, pe care-l întâlnea și-l ajuta Părintele Ioan în chilia lui Gherasim.

În relaţii apropiate era şi cu Părintele Dumitru Fecioru. „Cam pe la miezul nopţii, raportează Târâianu, i-am surprins iar când vorbeau preotul Ioan cu domnul Sergent, în care părintele i-a spus că mâine, duminică, să se ducă la preotul Fecioru şi să-i ceară împărtăşanie. În tot cazul, după slujbă, să caute să vorbească, când e liber, şi să poată să-l întrebe şi pe el ce situaţie e la mănăstire.”

Avea şi în închisoarea Ministerului de Interne grija mănăstirii. A avut-o şi când era închis la Galaţi. „Să vezi frate Ioane, îi destăinuia Părintele Ioan lui Târâianu, aşa era şi la Galaţi cu scrisorile. Aveam pe Sergentul Major Ioan. Acesta făcea totdeauna o gălăgie, ca să vadă ceilalţi că e activ şi e vigilent. Când mă întorceam de la anchetă, mă scotea la W.C. şi acolo stăteam şi scriam măicuţelor tot ce mă anchetau şi ce declaram… şi se mirau cei de la anchetă că declarăm la fel cu toţii… „ Oare o fi existat şi la Galaţi un „Târâianu”?

(IPS Andrei Andreicuț – Cuvinte împărtășite, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pag. 5-21)

Ioan Iovan – un preot plin de har și un mare trăitor în Domnul

 

Conferința PREOȚI CU CRUCEA ÎN FRUNTE astăzi la Sibiu!

Fundația „Ion Gavrilă Ogoranu” și Parohia Sfinții Împărați Constantin și Elena vă invită joi, 16 mai , ora 18:00, la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena din Sibiu, strada Gheorghe Dima, la Conferința PREOȚI CU CRUCEA ÎN FRUNTE

Vor conferenția : Profesor universitar doctor Corvin Lupu, Profesor universitar doctor Tiberiu Costăchescu, Coriolan Baciu, președintele Fundației Ion Gavrilă Ogoranu și Sorin Olariu.

Va așteptăm cu drag!