Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

Slujbă de pomenire-Nicoleta Nicolescu și Lucia Trandafir

Sâmbătă 13 iulie, de la ora 9:30, la Biserica Sf. Ilie Gorgani va avea loc o slujbă de pomenire a Nicoletei Nicolescu, comandantă în oastea Arhanghelului Mihail, care a suferit moarte mucenicească la dată de 10 iulie 1939, fiind arsă de vie la crematoriul Cenușa , după ce a fost torturată și mutilată de către oamenii Siguranței Statului . De asemenea, va fi pomenită și comandanta Lucia Trandafir, care a trecut la Domnul la 3 iulie 1980. 

Nicoleta Nicolescu, șefa Cetățuilor de fete, ulterior, consilieră personală a lui Corneliu Zelea Codreanu, prima femeie care a primit gradul de comandant legionar, a fost martirizată la 10 iulie 1939. Torturată, schingiuită și arsă de vie, Nicoleta rămâne, peste veacuri, un reper de trăire creștină și de jertfă absolută.

Imagine similară

Lucia Trandafir s-a aflat în fruntea conducerii Cetățuilor în timpul guvernării legionare. După lovitura de stat a mareșalului Antonescu, a reușit să fugă în Germania, apoi în SUA, unde a profesat ca medic și unde a trăit până la sfârșitul vieții pământești. La 3 iulie 1980 se alătura legiunii cerești.

Lupta lor, exemplul nostru!

În veci pomenirea lor!

10 iulie – Martiriul Nicoletei Nicolescu

Astăzi se împlinesc 81 de ani de la asasinarea Nicoletei Nicolescu, o eroină  care şi-a dat viaţa pentru Hristos şi ţară

 

Torturată, violată şi apoi trezită din nesimţire şi conştientă, Nicoleta a fost aruncată în flăcările crematoriului, jertfa sa rămânând întipărită cu litere de foc în cartea istoriei neamului românesc, alături de martiriul sfinţilor închisorilor: Virgiliu Maxim, Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Aspazia Oţel Petrescu, părintele Iustin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Arsenie Boca şi mulţi, mulţi alţii. Sunt jertfe pe care nu avem dreptul să le dăm uitării, sunt sfinţi pe care trebuie să-i cinstim, sunt icoane ale mântuirii neamului românesc, în faţa cărora ne plecăm astăzi genunchii.

Arestată în 1938, Nicoleta Nicolescu fusese schingiuită în beciurile Prefecturii Poliţiei Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud. Iată, mai jos, câteva crâmpeie din cumplitele chinuri pe care le-a trăit această eroină, înainte de a pleca la Domnul:

„Într-o celulă de la subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tăiat măcelăreşte ca să i se ia viaţa grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii şi schingiuitorii ei, refuzând să moară repede, aşa cum sperau ei. Încă mai respira şi cuţitele negre banditeşti, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încăpăţânat să rămână pe viaţa asta, încăpăţânat să mai respire încă, până la ultimul strop de viaţă. Imagine dantescă de care gâzii cei fioroşi s-au îngrozit… Aruncată apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeţi şi târnacoape îngropătoare de alte vieţi tinere în pădurea Pantelimon, fusese transportată la Crematoriu.

– Nu moare mă! Nu moare!… Nu vrea să moară!…

În spatele Crematoriului, maşina se opri. Undeva mai pe dreapta, o uşă dosnică ce duce în incintă. Mecanicul de serviciu Ion Cerchez o deschise:

– Actele de…

– Care acte? – îi tăie repezit întrebarea unul din agenţi. N-are nevoie dă ele un’ să duce… Cară-te…

– Da, dar ştiţi, corpul trebuie înregistrat…

– S-a făcut de delegaţii Prefecturii: Siguranţa Statului.  Ştim noi ce trebuie… Cară-te de-aici…

Pus în faţa autorităţilor „statului”, mecanicul deschise larg uşa şi se dă într-o parte, lăsându-i să intre – vrând-nevrând – pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de Poliţie din Bucureşti şi agentul Iuliu Horvath.

Torturată şi arsă de vie la crematoriul din Bucureşti

Sacul atârna greu… Roşit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grijă de colţuri, să nu se murdărească, şi au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe  culoarul palid luminat.

– Stai aşa!… Las-o jos că m-am pătat. Să schimb mâna…

Sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povară apăsătoare şi, în cădere, gura legată i se deschise. Capul Nicoletei se revărsă înafară, la viaţă parcă. Horcăia în sânge încercând să respire şi ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmărmurite la vederea ei încă în viaţă… Era aproape de ora 23…

Puţin mai apoi, în cuptorul cu nr. 1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza să moară, parcă în ciuda călăilor…

Dintr-odată, nu se mai auzi nimic. Se făcu linişte, o linişte mormântală şi apăsătoare… Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimţite o lacrimă şi încercă iute să şi-o ascundă cu mâna.

– A murit!… Ai văzut?!… Ţi-am spus eu…

Din coşul cuptorului cu nr. 1, fumul albăstrui se răspândeşte ca o perdea subţire deasupra oraşului cufundat în noapte, vestind mişelia cea mare… O viaţă de cruciată se stinsese în flăcări, pe rug… Din cer, stropi de ploaie încep să se reverse deasupra pământului ca la o comandă şi trăsnetele lui Dumnezeu încep să  biciuie văzduhul cu fulgerări mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei…” (fragmente din cartea „Martirii ne veghează din ceruri” de Nicolae Niţă)

Scriitorul Ciprian Voicilă evoca, în cuvântul rostit la conferinţa dedicată Sfinţilor Închisorilor din martie 2013, sfârşitul cutremurător al Nicoletei Nicolescu, descris de vechea sa prietenă, Sofia Cristescu, în textul autobiografic intitulat  „Cetăţui sfărâmate”:

„Au dus-o cu o maşină în afara Bucureştiului şi, trăgând pe dreapta, au împuşcat-o. Au învelit-o într-o pătură şi au pornit din nou maşina. Au dus-o la crematoriu. Au ars-o, însă Bunul Dumnezeu a făcut ca cenuşa ei, ca de altfel şi a unor băieţi arşi acolo (echipa lui Miti Dumitrescu) să fie pusă în loc sigur de un suflet de creştin. El scrisese pe eticheta pusă în urnă: Necunoscută adusă în noaptea de 10 iulie din ordinul Siguranţei. Pentru că ne întrebam dacă este cenuşa ei cu adevărat, Bunul Dumnezeu a făcut ca atunci când am răsturnat borcanul într-un săcuşor de pânză verde şi l-am legat cu tricolor, să sune ceva: erau înşirate pe un ac de siguranţă o iconiţă cu Maica Domnului şi una cu Sfântul Nicolae, pe care le purta prinse dedesubt şi care erau acum corojite, dar destul de clare.”

Şi „Acatistul Sfinţilor Români din închisori” aminteşte de jertfa acestei sfinte muceniţe a neamului românesc, care se alătură jertfei tuturor muceniţelor ucise cu bestialitate în temniţele comuniste:

Condacul al 11-lea:

Cumplita prigoană cea cu mânie pornită asupra voastră n-a cruţat nici firea femeiască cea slabă şi, întocmai muceniţelor de demult, mulţime de femei cu îndrăzneală au mărturisit dragostea lor pentru Hristos şi neam, şi chinurile au răbdat cu bucurie, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Îngrozitu-s-au credincioşii văzând adus spre ardere un trup de femeie schingiuit, iar călăii cei cu inima de piatră, nicicum luând seamă că acela viată mai avea într-însul, cu grăbire l-au aruncat în cuptor şi vaiete surde din flăcări au răsunat, iar noi cutremurându-ne de unele ca acestea cu frică grăim:

Bucuraţi-vă, trupuri firave cu suflet călit.

Bucuraţi-vă, că pe Hristos cu îndrăzneală aţi mărturisit.

Bucuraţi-vă, că muceniţelor din vechime v-aţi asemănat.

Bucuraţi-vă, că multe feluri de chinuri aţi răbdat.

Bucuraţi-vă, că batjocuri şi loviri aţi primit.

Bucuraţi-vă, că spânzurându-vă, cumplit v-au strujit.

Bucuraţi-vă, că spre împuşcare pieptul vostru l-au dat.

Bucuraţi-vă, că mâinile soldaţilor pe arme au tremurat.

Bucuraţi-vă, că trupurile v-au bătut până la sânge.

Bucuraţi-vă, că de suflete nu s-au putut atinge.

Bucuraţi-vă, cu Sfinţii acestui neam prigonit.

Bucuraţi-vă, toţi care în credinţă aţi murit.

Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

sursa: Doxologia

Minunile de la Aiud! Rugăciunile sfinţilor din „Râpa Robilor” se înalţă pentru români până la Cer

Închisoarea de la Aiud a rodit după 1990 minuni. De fapt monumentul este un schit ce adăposteşte un osuar de sfinte moaşte.Ideea de a construi un monument, pe locul unde erau înmormântaţi în gropa comună, a fost susţinută la începutul anilor 1990 de către foştii deţinuţi politici. Cimitirul poartă numele „Râpa Robilor” sau „Dealul robilor”. Îngropările se făceau de către temnicieri numai noaptea pe întuneric, fără nici o lumină şi nici unuia nu i s-a pus o cruce la cap. În 1992, aici s-a ridicat un monument, iar în septembrie 2004, Înaltpreasfinţitul Andrei Andreicuţ, pe atunci arhiepiscop de Alba Iulia, a dat binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu să înfiinţeze un schit cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”, în care să fie pomeniţi toţi martirii neamului românesc. „S-a construit acest monument, început la 28 octombrie 1992, terminat la 14 septembrie 1999, pentru cinstirea memoriei deţinuţilor politici morti în timpul regimului comunist în închisoarea Aiud, iar numele lor nu au fost săpate în piatră, pentru aducere aminte. Doamne, primeste jertfa!” Paraclisul din interiorul acestuia a fost sfinţit în anul 2000, de catre Inalt Preasfintitul Bartolomeu, fost detinut al inchisorii Aiud. La intrarea in paraclis, gasim scris: „Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este Împărăţia Cerurilor” (Matei 5, 10).

Imagine similară

Monumentul marilor eroi ai neamului romanesc, numit „Calvarul Aiudului”, îi înfăţişează pe martiri în chip de cruci, ducând în spate crucea neamului românesc, răstignit de comunişti. Acest monument, înalt de 18 metri, lat de 6 metri si lung de 27 de metri, este amplasat în partea de sud-vest a oraşului. Monumentul de la Aiud este alcătuit din şapte perechi de cruci, peste care stă aşezată una mai mare. Crucile mici, înalte de şase metri, simbolizează unitatea în suferinţă, pe care au avut-o mucenicii din temnitele comuniste, iar crucea mare, asezata deasupra lor, simbolizeaza crucea neamului romanesc, pe care ei au dus-o in spate. Crucile acestui monument veghează somnul morţilor neidentificaţi, victime ale regimului comunist, din penitenciarul Aiud. Plăcile inscriptionate cu nume, asezate pe pereţii interiori ai mausoleului, dezvăluie doar o mică parte din cei care au murit în temniţele comuniste. În interiorul monumentului de la Aiud se afla o icoana unicat cu Maica Domnului. Aceasta este reprezentată cu mâinile înălţate în rugăciune, mângâind pe toţi cei care l-au mărturisit pe Hristos în temniţele comuniste. Jertfelnicia deţinuţilor politici de la Aiud a născut martiri din sângele vărsat în tortură şi scrâşnete de dinţi. Gropa comună din râpa Robilor a devenit osuar de sfinte moaşte, care astăzi nasc minuni conform mărturiilor contemporane. Aceste minuni aduc la suprafaţă sfinţenia celor care au murit pentru libertate la Aiud. Morţii de la Aiud, din temniţa comunistă sunt mucenici rugători, ce înlesnesc rugăciunile oamenilor pe lângă Dumnezeu. Ei sunt azi sfinţi populari, iar mâne vor fi canonici prin recunoaşterea de către sfântul Sinod al BOR.

O minune a povestit-o o femeie Monahului Pimen Vlad: „Soţul meu a primit o icoană cu Sfinţii de la Aiud şi voia să o pună pe perete. Atunci eu i-am zis că avem destule icoane pe pereţi şi nu mai este nevoie să punem şi altele. Şi mai bine să o ducem la ţară şi să o punem pe un perete la casa de acolo. Soţul meu nu s-a împotrivit, ci a luat icoana şi a pus-o în bagajul pe care trebuia să îl ducem la ţară. Bagajul a stat vreo două săptămâni în balcon şi în noaptea dinaintea plecării la ţară am avut un vis. I-am văzut pe toţi sfinţii aşa cum sunt în icoană, cu hainele vărgate, că erau vii şi veneau spre mine strigând foarte supăraţi: Pune-ne pe perete, pune-ne pe perete… Atunci m-am trezit foarte speriată şi m-am dus direct în balcon, am scos icoana şi am adus-o ca să o pun pe perete. Soţul meu dormea. Am căutat ciocanul şi un cui şi atunci noaptea am pus icoana pe perete. M-am chinuit un timp până să găsesc un loc să intre cuiul. Şi abia apoi am avut curajul să mă culc, încă tremurând de frică. A doua zi, când să plecăm, soţul a văzut icoana pe perete şi m-a întrebat mirat dacă nu o mai ducem la ţară. Atunci i-am răspuns: las-o că stă bine pe perete, ce nu-ţi place la ea. Dar nu i-am spus nimic de vis. A dat şi el mirat din umeri, dar nu a mai zis nimic. În sinea lui s-a bucurat mult, căci avea evlavie la Sfinţii din Închisorile Comuniste, având chiar şi o bucăţică de la Sfintele Moaşte ale lor. Despre vis i-am spus abia după ce ne-am întors de la ţară”. (Monah Pimen Vlad, Povestiri duhovniceşti, volumul II, Editura Axa, Botoşani, 2013, pp. 77-79).„Fericiti cei prigoniti pentru dreptate” stă scris pe frontispiciul Aiudului. Fericiriile lui Hristos transmise pe Muntele Măslinilor, la Aiud îşi găsesc confirmarea lăuntrică pentru fiecare pelerin sau credincios poposit.

Scriitorul Claudiu Târziu a cercetat minunile de la Aiud. El le-a surprins catehetic într-un eseu de referinţă. „Puţine închisori comuniste au exersat arta fizica a torturii asa cum s-a intamplat la Aiud. Au murit sub chin mii de oameni, aruncati apoi, precum câinii, la margini de drum. Dar Dumnezeu a vrut altfel! Osemintele martirilor au fost transformate in moaste sfinte, facatoare de mari minuni. Zeci de manastiri din tara si de la Muntele Athos au luat părticele din rămăşitele foştilor detinuti politici de la Aiud, care astazi vindeca boli incurabile si izvorasc mir. Moartea si suferinta au fost transformate în nadejde şi în viaţa. Parcă le-au crescut genunchii din pardoseala. Una langa alta, dinaintea iconostasului, doua statui ale ultimei sperante, murmurand neincetat rugaciuni. Femei inca tinere, venite tocmai din Moldova sa ceara vindecare sfintilor din temnitele Aiudului. Ochii li s-au uscat de plans. Medicii le-au dat verdicte mortale. Preotii pe la care au fost le-au ascultat suferinta, s-au rugat pentru ele, le-au dat canon si, in cele din urma, le-au trimis la Aiud. Aici, unde se spune ca suferinta cumplita de odinioara vindeca suferinta de azi, iar moartea reda viata. Iuliana si Silvia s-au cunoscut in poarta schitului „Inaltarea Sfintei Cruci”. Au venit la Aiud cu acelasi tren si au strabatut, una pe urmele celeilalte, cimitirul orasului, pina la radacina uriasei cruci de la Rapa Robilor. Au avut aceeasi uimire vazand monumentul impunator si auster ridicat in memoria victimelor din puscariile comuniste. Au ridicat privirile catre cer de-a lungul piedestalului de beton pe care doua siruri de cruci poarta pe umerii lor o alta cruce culcata, ca pe lemnul rastignirii lui Hristos. S-au inchinat si au pasit in biserica din pantecele monumentului, prin usa deasupra careia sta scris: „Fericiti cei prigoniti pentru dreptate”. Au citit pe pereti, la stânga si la dreapta, sute de nume sapate in marmura – mortii Aiudului. Dar cele doua femei stiu de la duhovnicii lor ca acestia sunt morti doar cu trupul. Dovada că sunt vii, mai vii decat noi, cei care le citim numele, este ca raspund prin minuni rugaciunilor noastre. Femeile sunt convinse ca sfintii Aiudului le vor vindeca. S-au spovedit, s-au impartasit, se vor ruga cateva zile in sir, vor saruta moastele, se vor unge cu ulei din candela Maicii Domnului şi vor scapa de bolile lor. Credinta femeilor a aprins aerul in mica biserica sau poate altceva s-a intamplat, pentru ca am, deodata, sentimentul ca ma aflu intr-un mormant sfant, unde apropierea mortii nu te ingrozeste, ci te umple de bucurie. Si toate intrebarile imi par suparatoare. In tacerea care se asterne intre noi, gândul mi se indreapta către oamenii aceia veneraţi ca sfinti”.

Părintele Augustin Varvaruc, ucenic al lui Iustin Pârvu vegheză la groapa cu sfinţi de la Aiud prin rugăciune şi dorinţă fierbinte ca jertfa celor schingiuţi în epoca antihristului să fie cinoscută şi să dea roade prin minuni. Ce sunt minunile? Faţa dragostei lui Dumnezeu faţă de oameni care se arată la Aiud şi prin sfintele moaşte.Parintele Iustin Parvu spunea: „Aiudul este cel mai sfant loc al romanilor”. Intr-adevar, aici au fost inchisi si torturati cei mai de seama fii ai neamului nostru. De-a lungul vremii s-au descoperit si se mai descopera inca oseminte ale celor care au patimit in temnita Aiudului, sfinte moaste care savarsesc mari minuni. Parintele Augustin păstoreşte cu râvna primillor creştini obstea Schitului „Înălţarea Sfintei Cruci” ridicat pe locurile unde odata erau gropi comune în care se aruncau trupurile mult-chinuite ale noilor mucenici. Într-un interviu profetic în publicaţia „Cuvântul ortodox”, părintele Augustin dezvăluie taina minunilor de la Aiud, o taină care s-a plămădit din schingiuiri şi suferinţă. Totul pentru dragostea în numele lui Hristos. Aiudul a fost readus în memoria colectivă „prin Parintele Iustin Parvu, prin Parintele Arsenie Papacioc, multi au aflat despre martirajul generatiei de aur pe care a avut-o România, generatie care a fost ma­sacrata pentru simplul fapt ca-L marturisea pe Hristos. Oamenii se apropie cu sufletul de aceste lumini, de aceste exemple de jertfa, pentru ca au credinta ca ei sunt Sfinti Mucenici in fata Tronului lui Dumnezeu si sunt mijlocitori pentru neamul romanesc, in momentele grele prin care trecem noi acum. Vedeti, asa cum spunea Parintele Iustin, intotdeauna poporul roman a fost sortit suferintei si, cum si romanii de astazi trec printr-o suferinta – in primul rand sufleteasca — ei se leaga usor de alte exemple de suferinta, de oameni care s-au indumnezeit, care au pri­mit harul sfinteniei. Fiecare crestin cunoaste ca Sfintii care trec prin suferinte foarte mari inainte de a primi Cununa sunt mari mijlo­citori in fata Tronului Sfintei Treimi – si asta o dovedeste si faptul ca se intampla foarte multe minuni cu oamenii care vin in acest loc si se inchina Sfintilor Mucenici, si primesc tamaduiri, atat sufletesti, cat si trupesti, mai ales in cazul unor boli incurabile… A venit un medic legist de la Bucuresti si unul de la Cluj. Amandoi au avut aceeasi parere, afirmand ca au observat semne de tortura pe majoritatea osemintelor. Aspectul lor arata brutalitatea cu care au fost batuti, chinuiti, se vede si din culoarea lor, care este specifica Sfintelor Moaste, iar despre pastrarea lor in forma in care sunt, spuneau ca orice medic din lume care ar veni sa faca orice analiza va constata ca osemintele s-au pastrat asa datorita harului lui Dumnezeu — alta explicatie nu exista. De pildă, au observat la un craniu lovituri de cuie in frunte si chiar deasupra nasului — lovituri puternice, care au crapat fruntea. Asta a fost un soc si pentru medici, deoarece osul frontal este foarte tare si trebuie, intr-adevar, o lovitura foarte puternica pentru ca el sa se crape in zona respectiva. In zona cefei, iarasi, placile craniene erau desprinse, loviturile fiind aplicate exact unde trebuie, exact cat trebuie ca durerea sa fie maxima si omul sa nu moara. Din marturiile celor care au trecut prin chinurile de la Aiud si au iesit vii de aici, in 1964, am aflat ca, atunci cand lesinau de durere din pricina torturilor, erau stropiti cu apa rece si o luau de la capat pana ce tortionarii erau epuizati; apoi continuau alti tortionari, care erau odihniti”.

Părintele vorbeşte întotdeauna de minunile de la Aiud cu sfială pentru că acestea se petrec mereu şi taina lor nu trebuie ocultată, dar nici promovată într-o manieră descriptivă şi publicitară ce poate cădea în ignobil. „Am să vă relatez o minune povestita de o doamna din Suceava. Anul trecut s-a intalnit intr-un spital cu o mama care plangea si, intrand in vorba cu dansa, a aflat ca fiul ei a avut un accident de masina; era in coma si medicii nu-i mai dadeau nici o sansa de supravietuire. Şi aceasta mama avea in mana Acatistul Sfantului Nectarie. Atunci doamna din Suceava, care are o evlavie deosebita la Sfintii Marturisitori, i-a spus mamei: „Dar la Sfintii Mucenici din inchiso­rile comuniste v-ati rugat? Pentru ca sunt foarte mari facatori de minuni…” Şi ea a spus: „Dar nu stiu nimic des­pre ei. M-as ruga, dar nu am dupa ce!”. Atunci doamna din Suceava i-a dat Acatistul Sfintilor Marturisitori. Mama aceea a luat Acatistul, l-a citit, iar a doua zi dimineata copilul s-a trezit din coma. Medicii au fost socati, nu puteau intelege ce s-a intamplat! Insa copilul a vorbit cu mama si i-a spus asa: „Aseara a venit la mine un arhiereu batran, cu chip foarte bland, zambind la mine. M-am uitat la el si avea in maini o cutiuta. S-a apropiat de mine, mi-a deschis-o si, cand m-am uitat, am vazut niste oscioare asezate in ea. Mi-a spus: «inchina-te la aceste Sfinte Moaste, pentru ca sunt ale Sfintilor Mucenici din inchiso­rile comuniste, ei te vor vindeca!» Eu mi-am fa­cut Sfanta Cruce si le-am sarutat, iar dupa aceea m-am trezit”. Copilul l-a recunoscut foarte usor, pentru ca avea in camera lui icoana acestui mare Arhiereu si Sfant, Sfantul Nectarie din Eghina. Este o minune cutremuratoare, in sensul ca un Sfant canonizat da prioritate si arata cat de iubiti sunt acesti Sfinti Mucenici in fata Tronului lui Dumnezeu. Aceasta intareste credinta celor care isi indreapta privirea ca­tre jertfa lor si, mai ales, a celor care se roaga Sfintilor, pentru ca sunt, intr-adevar, mari mijlocitori in fata Tronului Sfintei Treimi. O alta minune s-a petrecut cu un Parinte din Bucuresti, care avea parohie intr-un cartier plin de vrajitoare. Auzind de Sfintii Mucenici, si-a dorit foarte mult o particica de Sfinte Moaste de la Aiud. Sfintii au venit foarte repede la el si a adus sfintele moaste acasa cu bucurie multa, pentru ca acolo era bataia cea mai cumplita a diavolului. La putin timp au venit trei vrajitoare la poarta lui — printre care si cea mai puternica din zona—si i-au spus parintelui asa: „Parinte, ia 400.000 de euro si muta-te de aici”. Si Parintele le-a spus: „Cum adica sa ma mut de aici?!…”, iar ele i-au zis: „Daca nu te muti tu, atunci spune-i celui care sta in casa cu tine sa se mute el!”. Era vorba de Sfantul de la Aiud care il pazea pe pa­rinte, ii pazea casa si il ocrotea de mizeriile pe care le faceau ele in parohia respectiva. O alta minune a fost povestita de o fami­lie din Galati, stabilita acum in Otopeni. Aici aveau niste vecini nu foarte credinciosi, care nu prea mergeau la biserica. Intr-o zi, vine vecina la ei si le spune: „Nu stiu ce sa fac cu sotul meu, are o criza de rinichi, are dureri foarte mari…”. De trei zile, durerile erau din ce in ce mai mari si omul nici nu voia sa mearga la medic. Atunci doamna aceasta i-a spus: „Am niste ulei de la Sfintii de la Aiud, ia-l si miruieste-l in semnul Sfintei Cruci”. Sotia l-a luat, s-a dus acasa, l-a miruit pe sotul ei si nici nu a apucat sa termine Sfanta Cruce de facut, ca i s-au luat durerile cu mana! Asta a fost o bucurie sufleteasca foarte mare pentru cei doi, care din clipa aceea s-au apropiat foarte mult de Biserica si, mai ales, de Sfintii Mucenici din inchisorile comuniste”.

În fiecare an la Iaşi moaştele de la Aiud fac minuni şi izvorăsc mir. În cadrul unei conferinţe anuale despre Sfinţii Închisorilor, care se desfăşuară în luna martie la Iaşi, din icoanele şi moaştele aflate acolo a început să izvorească mir! Totul în prezenţa a zeci de oameni care au filmat miracolul. Oamenii nu au stat pe gânduri și şi-au atins lucrurile de mirul care a izvorât din obiectele sfinte. La evenimentul care a avut loc la Teatrul Luceafărul din Iaşi au fost aduse de la Mănăstirea Petru Vodă din Piata Neamț și moaștele mai multor sfinți, dar și Icoana Părintelui Justin Pârvu, cel care închinat o mănăstire în memoria martirilor din închisorile regimului comunist. Minunea a avut loc la sfârşitul conferinţei, în timp ce se cânta acatistul Sfinților din Închisori. Din moaște și apoi din icoane, a izvorât mir, spre încântarea celor prezenți. Mai întâi mirul ar fi izvorât de la moaștele sfintei Ecaterina, apoi de la cele ale Sfântului Părinte Gherasim. La final a început să curgă mir și pe icoana Sfântului Părinte Justin Pârvu. Acest miracol are loc în fiecare an la conferinţa Sfinţilor Închisorilor din Iaşi, încă din 2009, de la prima organizare, atunci când a izvorât mir din moaştele unui sfânt mucenic de la Aiud. Această minune se revelă an de an la Iaşi, fapt ce împlineşte profeţiile Evangheliei, că Hristos va fi cu noi până la a doua venire. Râvna Sfinţilor Închisorilor care se roagă pentru noi păcătoşii în faţa Domnului este fierbinte şi cu lacrimi de …mir. Lacrimile sfinţilor ne curăţă de păcate şi ne eliberează pentru veşnicie. Canonizarea Sfinţilor Aiudului este o chestiune de ani, pentru a fi amintiţi în sinaxare, dar puterea lor de sfinţi populari nu poate fi tăgăduită şi nici să fie pusă la încercare. Minunile celor din „Râpa Robilor” se înalţă până la cer, în dreapta lui Hristos pentru mântuirea neamului omenesc. La Aiud poporul român a devenit neam de sfinţi.

 

de Ionuţ Ţene NapocaNews

 

Vasile Militaru – martir al poeziei şi credinţei în Dumnezeu

Vasile Militaru

„Dacă am pierdut averi și ranguri, dar nu am pierdut credința în Dumnezeu nu am pierdut nimic.”

Arestat în 1958 de Securitate „pentru deţinere de publicaţii interzise“, citate la procesul de la Craiova: manuscrisele „Divina zidire“, „Poemele nemuririi“, „Cartea Iov în versuri“ şi altele, poetul patriot a fost condamnat în toamna anului 1958, fără drept de apel, la 20 de ani de temniţă grea şi confiscarea totală a averii.

vasile-militaru-in-arest-1959 (1)

Potrivit hotărârii Tribunalului Militar Craiova, fostul funcţionar al Ministerului Lucrărilor Publice ar fi avut de executat în total 42 de ani de închisoare, deşi la data condamnării avea venerabila vârstă de 74 ani. Bolnav şi fără apărare în faţa unor presiuni insuportabile, poetul n-a putut să reziste acelor condiţii inumane şi a murit ca un „martir al poeziei şi credinţei în Dumnezeu“, în ziua de 8 iulie 1959, în închisoarea Ocnele Mari – Vâlcea.

Ca mulţi alţi scriitori creştini, Pan Vizirescu, Al. Lascarov-Moldovanu şi Radu Gyr,Vasile Militaru a fost complet interzis şi ignorat între anii 1944-1989. Tocmai de aceea se cuvine ca astăzi să-i cinstim memoria ca aceea a unui vrednic patriot şi scriitor creştin.

Vasile Militaru s-a născut într-o familie numeroasă, la 21 septembrie 1886, în comuna Dobreni – Câmpurel, judeţul Ilfov, din părinţi agricultori, Gheorghe şi Tinca Militaru. De copil a îndrăgit cartea, lectura, citind cu nesaţ tot ce găsea la şcoală şi la un vecin din satul natal. Era înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare. Cartea era pentru el ca o lumină şi o bucurie, asemenea unei revelaţii divine. A sorbit învăţătura creştină din gura mamei sale, moştenind o credinţă puternică pe care şi-a întărit-o prin lecturi biblice şi morale. În acest sens el a fost un autodidact autentic. Nu se cunosc prea multe amănunte despre viaţa şi activitatea lui.

Bucuria vieţii de la ţară, descrisă în pasteluri

Doritor de a cunoaşte lumea, se desprinde de viaţa de la ţară şi, tânăr adolescent, ajunge în Bucureşti, unde avea să cunoască „zbuciumul“ şi „dezamăgirile“ oraşului. Începuse a scrie versuri de la 15 ani. Câţiva ani mai târziu îndrăzneşte să prezinte caietul cu poeziile sale scriitorului Alexandru Vlahuţă. Acesta îl recomandă lui Barbu-Ştefănescu Delavrancea şi lui Duiliu Zamfirescu. Încurajat şi sprijinit de aceşti scriitori, Vasile Militaru debutează la vârsta de 18 ani, în 1904, în revista lui M. I. Petraşcu, „Literatură şi artă română“. Din acel moment începe colaborarea şi la alte reviste, ca „Flacăra“, „Drum nou“ şi la ziarul „Universul“ al lui Stelian Popescu.

În anul 1919 publică volumul de poezii „Stropi de rouă“ (9 ediţii până în 2008). Sunt versuri lirice şi pasteluri care descriu viaţa de la ţară, cu bucuriile simple şi senine, munca în sânul naturii. Este întrucâtva influenţat de poeţii Alecsandri, Coşbuc şi Vlahuţă, dar şi de curentul literar al Sămănătorismului. Aici observăm descrierea unei vieţi idilice, pastorale, patriarhale, de la ţară, aşa cum o trăise el însuşi, uşor idealizată, dar şi sentimetul dureros al înstrăinării. De aici înainte, având existenţa asigurată în calitate de funcţionar la Ministerul Lucrărilor Publice, scriitorul încearcă să meargă pe un drum propriu, urmând comandamentelor vremii, şi devine colaborator la principalele reviste din ţară, mai ales cu poezii. Publică basme, poezii patriotice „Cântare neamului“, „Doina“, precum şi primul volum de „Fabule“ în 1928.

Psaltirea sa, cea mai reuşită traducere dintre transpunerile româneşti în versuri

Dar preocuparea religioasă rămâne constantă şi permanentă, dovadă volumul „Vorbe cu tâlc“, 1931, cuprinzând cugetări, sentinţe şi tâlcuiri morale, în versuri, şi mai ales „Psaltirea în versuri“, 1933, riguroasă transpunere în versuri a Psalmilor lui David, în limba română, la care lucrase mai mulţi ani, premiată de Academia Română. Fără îndoială, Psaltirea sa rămâne cea mai reuşită şi mai valoaroasă traducere dintre toate cele 10 sau 12 transpuneri în versuri realizate în limba română până azi.

În perioada următoare publică încă două volume de „Fabule“ şi un volum de poezii patriotice „Temelie de veac nou“. Pentru tineri scrie o carte de „Rugăciuni în versuri“, pe care le publică în volumul „Spre împărăţia lui Iisus“, 1936. Intenţionase ca volumul al treilea de „Fabule“ să se intituleze „Trepte spre Dumnezeu“, dar Editura a preferat alt titlu, „Curcubeie peste veac“.

Trebuie să subliniem că opera cea mai importantă – după „Psaltirea în versuri“ -, care l-a preocupat întreaga viaţă, a fost „Divina zidire“. La această lucrare a trudit, ca osteneală permanentă, între anii 1926-1955. Această carte, rămasă în manuscris, şi pentru care a suferit atât de mult, cuprinde poeme în versuri concepute pe temeiul Sfintei Scripturi – Vechiul şi mai ales Noul Testament. Aici, în „Cuvânt către cititori“, arată că, mergând pe firul textelor biblice, „ajutat de Sfântul Duh“, poetul vrea ca prin aceste poeme, prin versurile sale, să salveze „sufletele celor necredincioşi“, pentru că Iisus a venit în lume să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă şi la mântuire. Aceste versuri, ca şi cele din „Vorbe cu tâlc“, din „Poemele nemuririi“ ori din alte scrieri religioase sau morale, au izvorât dintr-o mare credinţă în Dumnezeu, şi mai ales „dintr-o adâncă iubire de oamnei“. În aceste poeme se cuprind tâlcuiri morale şi esenţa învăţăturii creştine.

În ultimii 15 ani de viaţă a scris poezii religioase

Ca poet şi scriitor creştin, după 1944 n-a mai putut publica nimic. Izolat de lumea literară, Vasile Militaru şi-a căutat compensarea în scrieri religioase. Aşa se face că în ultimii 15 ani de viaţă, după al Doilea Război Mondial, poetul a scris poezii religioase. În afară de „Divina zidire“, lucrare încheiată în 1955, el a mai scris „Poemele nemuririi“, „Şoaptele îngerilor“ – continuare la „Vorbe cu tâlc“ – poemul „Biserica Bucur Ciobanul“, „Cartea Iov“ din Biblie, transpunere în versuri după textul sacru, şi „Scară către Dumnezeu“, ultima sa carte scrisă în mai-iunie 1957. Toate aceste scrieri au fost tipărite postum de Editura „Lumină din lumină“ între anii 1993-2008, cu acest prilej fiind reeditate şi celelalte cărţi ale sale apărute între anii 1919-1943.

„Psaltirea în versuri“ a fost retipărită în 2006 la Cernăuţi, iar „Divina zidire“ s-a retipărit în 2007 la Chişinău. Atât „Fabulele“ sale, „Psaltirea în versuri“, poeziile lirice, patriotice şi religioase, cât şi „Poemele nemuririi“, dar mai ales „Divina zidire“ îl consacră pe Vasile Militaru drept un mare scriitor şi poet creştin, un moralist în adevăratul înţeles al cuvântului. Este fără îndoială cel mai mare fabulist român din secolul al XX-lea şi un strălucit urmaş al marilor fabulişti Esop, Phedru, La Fontaine, Grigore Alexandrescu şi Alexandru Donici. În literatura română nici un scriitor nu a cântat ca el credinţa în Dumnezeu şi nemurirea sufletului. El a converit credinţa în creaţia ca expresie profundă a unei trăiri creştine prin rugăciune, smerenie şi jetfă de sine. Cărţile sale sunt, prin excelenţă, izvoare de înţelepciune şi înaltă bucurie spirituală, care aduc înseninare în suflet, întărire în credinţă şi răbdare, fiind în acelaşi timp modele de trăire duhovnicească, de urmare a învăţăturii creştine. Îndeosebi „Fabulele“ tratează teme sociale şi morale care privesc viaţa societăţii moderne şi contemporane, unele din acestea potrivindu-se perfect cu evenimentele din zilele noastre.

Şi-a găsit salvarea în credinţă

La fel ca în volumul „Spre împărăţia lui Dumnezeu“, în cartea „Scară către Dumnezeu“, autorul îndeamnă să urmăm „calea virtuţilor“, care duce la „desăvârşire în spiritualitate“, la ferirea de rele, adică de păcat, pentru ca prin credinţă, nădejde şi dragoste să sporim în iubirea de Dumnezeu şi de oameni. În acest fel, urcând „treptele“ sfinţeniei, să putem ajunge la „înfrăţirea“ oamenilor şi la întoarcerea celor necredincioşi la credinţă.

În versurile sale se oglindeşte viaţa sa şi condiţia umană a acelor vremuri. El şi-a găsit salvarea în credinţă, gândirea lui rămâne profund creştină. El şi-a iubit neamul, şi-a iubit ţara, a iubit oamenii în felul său, dar mai ales L-a iubit pe Dumnezeu.

Hulit şi blamat de unii, preţuit şi iubit de mulţi, ignorat pe nedrept de critica literară (care pe scriitorii creştini moralişti nu i-a luat în seamă niciodată), Vasile Militaru va înfrunta cu seninătate şi tăcerea, şi contestările, biruind prin cărţile şi înţelepciunea sa, în care se exprimă veşnicile adevăruri, izvoare de bunătate, pace şi întărire sufletescă pentru toţi iubitorii de limbă şi cultură românească.

Nimeni nu-l va putea egala în „Psaltire“ şi în „Divina zidire“. Cu luminile, dar şi cu umbrele triste ce i-au marcat existenţa zbuciumată, viaţa lui Vasile Militaru rămâne o jertfă pe altarul patriei, dăruită, închinată lui Iisus Hristos.

(Pr. Mihai Manolică – Ziarul Lumina)

Vasile Militaru – un poet jertfit pe altarul tenebrelor

Vasile Militaru

Prima întâlnire cu acest mare poet al vremii sale a fost prin martie 19601. Nu știu ce socoteli or fi făcut puternicii zilei, dar în curtea închisorii se făceau trieri. Eu am ajuns acolo cu încă cinci din lot. (…) L-am întâlnit pe avocatul Mircea Ionescu, din Craiova, cunoscut apropiat.

– Mă, tu ce cauți aici? Erai la Aiud!

– Crezi că știu?

– Vezi că pe voi vă trimit înapoi la Aiud. Acolo sunt majoritatea studenților și preoților legionari.

– Da, dumneata de unde vii?

– De la Jilava. Am venit în dubă cu Vasile Militaru. L-ai cunoscut?

– Din poezie, da, altfel n-am avut cinstea.

– Vino să-ți fac cunoștință cu dânsul.

Ne-am strecurat prin mulțimea răspândită prin curtea închisorii, cam două sute de oameni.

– Uite-l.

Vasile Militaru stătea pe ciuci lângă un bloc de ciment și-și curăța pulpana hainei, un palton cu guler de blană. Era civil, ca și noi, de altfel. Ne-am îndreptat către dânsul. S-a ridicat, ne-am strâns mâinile. Eu cu supriza și bucuria că am avut ocazia să-l cunosc. Mi-am amintit cu ce plăcere îi savuram pamfletele din ”Porunca Vremii”, unde semna Radu Bardă. S-a bucurat. În cele câteva ceasuri mi-am amintit cum în clasa a VII-a am cântat la o serbare ”A venit aseară mama”. Pe atunci, în sălile de clasă și prin cotloanele primăriei, ale spitalelor  erau afișate maxime și cugetări din opera sa.

În 1940, când armatele române trecuseră Nistrul și a scris fulminantul poem ”Epopeea Stalingradului”, din care deborda dragostea pentru armata română, pentru neamul românesc, iubirea lui pentru țara sa.

Îi puteau ierta cotropitorii această activitate patriotică și mai ales poezia religioasă?

A zâmbit trist când i-am amintit câte ceva din cele de mai sus.

– Bănuiți unde vă duceți?

– Eu, a zis, cred că la Ocnele Mari. Cine știe ce socoteli au stăpânii?

Îl examinam curios, cu admirație. Omul acesta a scris mult, mândria scriitorilor români, își aștepta transferul la o închisoare de execuție, după ce fusese plimbat prin… nici el nu mai știa câte temnițe, tratat cu ură și viclenie.

De ce a fost condamnat Vasile Militaru? Viața și opera sa profund creștine. Toate manuscrisele sale și nu puține, au fost arse în curtea casei sale, în fața soției. Opera de căpătâi rămâne, fără tăgadă, poezia religioasă, de unde se vede creatorul, cu dragoste de om, de țară, de Dumnezeu.

Alături de Gyr și de Crainic, este și el unul dintre cei jerfiți pe altarul tenebrelor, unde s-au șlefuit perle de o frumusețe nebănuită pe care – Iartă-mă Doamne – în libertate n-ar fi strălucit așa.

Nimeni până la el, și nici după, n-a versificat Psalmii lui David așa cum a reușit Vasile Militaru.

Prin 1998, am întâlnit la sediul A.F.D.P. din București pe profesorul Al. Mironescu2, care-l întâlnise la Gherla și mi-a spus că era atât de slab încât trebuia dus de subțiori de camarazi. În ultima vreme se bucura de oarecare libertate. Îl mai lăsau în curte, când ceilalți, după cele 20 de minute de plimbare, intrau în celular.

Era prin mai 1959 – o întâmplare cu tâlcul și durerea ei – cum stătea pe o bancă, la umbră, un ofițer, probabil nou venit, s-a răstis la el:

– Tu de ce-ai rămas afară, mă? Banditule! Cum de n-ai intrat cu ceilalți?

– Am rămas…, e așa de frumos aici afară, ce aer!? Ce soare!…

– Scoală-n picioare când vorbești cu mine! Auzi, mă?!

Vasile Militaru a încercat să se ridice. N-a putut. Ală a crezut că se preface și l-a croit cu cravașa. În acest timp, a ieșit din celular un plutonier.

– Lăsați-l, tovarășe căpitan! E bolnav! Știți cine e?

– Nu! Și nici nu mă interesează. Un bandit!

– E poetul Vasile Militaru.

– N-am auzit. Și cu un zâmbet – tovarășe plutonier, aici toți se dau poeți, profesori, filozofi. Niște nebuni, să-i iei de aici.

Plutonierul a chemat doi deținuți, de care s-a sprijinit. Era către sfârșitul lunii mai. În iunie, la 8:00, anul 1959, și-a dat duhul împăcat cu lumea și cu Dumnezeu.

Cel care lăsase în urmă o uriașă creație literară, și aceasta ciuntită, pleca pe drumul fără întoarcere, din întunericul unei celule, fără să aibă: Un crâmpei de lumină… cum își dorea bătrâna lui mamă, la capătul părintelui său…

(Ilie Tudor – De sub tăvălug, Editura MJM, Constanța, 2010, ediția a III-a, pag. 75-77)


1. Poziționarea în timp a memorialistului este incorectă deoarece poetul Vasile Militaru a trecut la cele veșnice în vara anului 1959.

2. Nu știm despre ce profesor Al. Mironescu ar fi vorba, însă cu siguranță nu este vorba despre prof. de fizică atomică Alexandru Mironescu, membru al Rugului Aprins, întrucât acesta din urmă a trecut la Domnul în anul 1973. Memorialistul susține că întâlnirea cu Al. Mironescu a avut loc în anul 1998, și prin urmare rămân două variante: Ori a fost vorba de altă persoană, cu același nume, aceeași ocupație, și același destin al temnițelor, lucru puțin probabil să fi fost așa, ori a fost vorba de o confuzie de persoane. Oricare ar fi adevărul în acest sens, neclaritatea nu aduce atingere relatării despre poetul Vasile Militaru.

Acasă la poetul Vasile Militaru

Deşi de la evenimetele din 22-25 decembrie 1989 au trecut mai mult de trei ani (astăzi 14 ani), mai sunt scriitori contestaţi de către regimul comunist de tip stalinist care continuă să fie ţinuţi la stâlpul infamiei, marginalizaţi, în loc să fie reconsideraţi şi puşi în adevărata lor valoare în ceea ce priveşte evoluţia scrisului românesc contemporan. Unul din aceşti scriitori este Vasile Militaru. Cu acest prilej, poetul mi-a dăruit basmul versificat Merele de aur, cu autograf.

De atunci au trecut foarte mulţi ani, până când am aflat că Doamna Telly Barbu Militaru urmează să facă un parastas în amintirea poetului cu ocazia scurgerii unui sfert de veac de la trecerea la cele veșnice a celui care a încântat o generaţie întreagă cu versurile sale (versuri care au fost învăţate până şi prin temniţe, cu toate rigorile legii: izolări, carcere, mutări disciplinare etc.). Am fost prezent la acel parastas unde am avut surpriza să cunosc un compatriot originar din satul Mengir, judeţul Cahul, pe numele său Grigore Scor, venit la rudele sale în Bucureşti, tocmai din Florida. Când a citit anunţul din ziarul „România Liberă”, a căutat să fie prezent la parastasul de 25 de ani de la moartea lui Vasile Militaru. A citit o poezie de care încă nu auzisem. Avea un titlu ciudat: Aur, aur. N-am găsit-o inclusă în nici unul din volumele lui publicate în timpul vieţii, cu toată insistenţele mele deloc de neglijat.

„Nici nu se putea găsi, m-a asigurat Scor la telefon. S-a publicat într-un cotidian oarecare, pe care nici eu nu-l mai reţin.”

Datorită informaţiei dată de americanul Scor, am reuşit să găsesc la Biblioteca Academiei Române poezia care a făcut o puternică impresie asupra celor prezenţi la parastas. De atunci, am urmărit cu mai mult interes orice informaţie în legătură cu viaţa şi opera poetului.

De aceea, primind revista „Cuvântul Românesc” din Canada şi văzând că un român de ispravă îi tipăreşte opera, i-am telefonat Doamnei Telly Barbu Militaru, ştiind că vestea o va interesa. Aşa a şi fost. Am fixat o întâlnire la locuinţa văduvei poetului, pentru seara zilei de 25 ianuarie 1993.

– V-am găsit greu, chiar foarte greu, Doamnă Telly.

– Cred şi eu. N-aţi mai trecut pe la mine de vreo şapte ani.

– Eu cred că au trecut chiar opt.

Dacă la Putna aerul este încărcat de istorie, aici, în locuinţa Doamnei Telly Barbu Militaru, aerul este încoronat de poezie. Mă uit în jur. Din bruma ce a putut-o salva din mâinile călăilor, mai sunt câteva tablouri, înfăţişându-l pe poet la vârsta maturităţii fizice şi creatoare, cu bascul aşezat puţin într-o parte. Doamna Telly se mişcă cu multă volubilitate la cei 85 de ani. Îmi arată volumele de versuri ale poetului apărute în Editura Nistru a lui Nicolae Lupan de la Paris şi alte plachete care i-au parvenit pe căi diferite din Apusul Europei. Îmi arată apoi o serie de fotografii din care una îmi atrage atenţia în mod deosebit. Aceasta îl reprezintă pe maestrul la masa de lucru. În preajma poetului „îngerul său păzitor”, adică Doamna Telly Barbu Militaru.

Punctul culminant al serii este scoaterea la suprafaţă, din lada studioului, a unui volum masiv intitulat Divina zidire, cu ilustraţii (după cum am mai spus) de Gustave Doré. Este vorba despre Biblia versificată, despre care îmi vorbise poetul la prima cunoştinţă încă din primăvara anului 1948.

– Cum aţi reuşit s-o tipăriţi?

– Nu eu. Un zănatic, un împătimit după opera lui Vasile Militaru. A făcut-o pe cheltuiala lui.

– E caz unic.

– Aşa e!

– Puneţi-o la loc. Aşa ceva se face la o mie de ani. Trecând de la un subiect la altul, dar nepărăsind tema principală – evocarea poetului – nici eu nu mi-am dat seama cum au trecut trei ore şi ceva de la sosirea în casa plăcutei gazde. Sunt momente în viaţă când timpul îşi pierde dimensiunile.

– Şi totuşi ? am zis eu, Doamnă Telly, cine este acela care se bucură azi de munca poetului, vreau să spun, cine locueşte în vila construită din banii şi cu sudoarea lui Vasile Militaru.

M-a privit lung, şi contrariată, mi-a spus:

– Cum, nu ştiţi?

– Nu, am răspuns eu încurcat.

– Cine altul decât Emanuel Valeriu, de la Televiziunea Română?

– Fantastic! Se lăfăieşte în vila maestrului un om care n-a mişcat un deget pentru ceea ce stăpâneşte.

– Aşa este. Dar acesta nu este singurul necaz.

– Mai sunt şi altele?

– Cum să nu! Aţi auzit de preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa?

– Desigur.

– Ştiind cu ce greutăţi mă lupt, părintele Calciu mi-a trimis trei sute de dolari printr-un cetăţean din Bucureşti, care nu de mult a făcut un voiaj în Statele Unite ale Americii.

– Un gest nobil, am zis eu.

– Numai că gestul nobil nu şi-a ajuns scopul.

– Cum aşa?

– Individul mi-a dat întâlnire în oraş, ca să-mi înmâneze dolarii, deşi eu am insistat să vină acasă la mine. M-am prezentat la locul cuvenit, comunicându-i la telefon cum arăt şi cum voi fi îmbrăcată. După trei ore de aşteptare am plecat din staţia de tramvai unde trebuia să ne întâlnim. I-am dat un telefon să ştiu ce s-a întâmplat. Ştiţi ce mi-a răspuns?

– Doamnă, v-am aşteptat în staţie aşa cum ne-am înţeles, a zis. A apărut o persoană echipată conform informaţiei dată de dumneavoastră. Am întrebat-o dacă este doamna Militaru şi, la răspunsul ei afirmativ, i-am dat cei trei sute de dolari pe care vi i-a trimis părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Am rămas uluit când am auzit. Dintr-o dată parcă s-a făcut întuneric în toată încăperea. Am reuşit, totuşi, să întreb aproape şoptit: „Există asemenea oameni pe pământ?”

– Da. Şi încă foarte mulţi. Nu le scapă nici o ocazie când e vorba să-şi însuşească un bun ce nu le aparţine.

– I-aţi scris Părintelui Calciu?

– Nu. N-avea nici un rost. Faptul era consumat.

Plecând de la doamna Telly Barbu Militaru, m-am întrebat, în timp ce căutam drumul cel mai scurt până la staţia de tramvai: „Există oare justiţie imanentă?? Mi-am răspuns fără zăbavă: „Nu. Aşa ceva nu există. Suntem la discreţia celor ce şi-au făcut din lege un scut.”

(Interviu realizat de G. N. Viforeanu – Revista Memoria)

Ultimele clipe ale poetului martir Vasile Militaru

Am fost alături de poetul Vasile Militaru, atunci când în condiţiile tragice, impuse de geniile răului, de forţele întunecate ale comunismului, a trecut în eternitate. Era pe la începutul lui iulie 1959, zi însorită percepută de noi, deţinuţii, care admiram libertatea doar prin ajutorul puţinelor raze de soare care pătrundeau firav printre jaluzele. Jaluzele, de fapt obloane grele cu care erau căptuşite ferestrele, ca „bandiţii” să fie izolaţi şi de păsările cerului. Draconic mijloc de a te descotorosi de aşa-zişii duşmani ai poporului, fără a folosi ştreangul sau pistolul din dotare.

Către ora prânzului, deţinuţii politici începuseră să devină tăcuţi. Îşi spuseseră ce aveau de spus în primele ore ale dimineţii. Cred de cuviinţă să spun că în timpul acestor sporovăieli, de după neîndulcitul ceai, printre altele ne îngrijora şi starea sănătăţii poetului Vasile Militaru, scos din celulă şi internat în infirmeria închisorii, unde de obicei erau internaţi numai acei ajunşi pe ultima sută de metri de deznodământ. Alte veşti nu mai aveam de la el, decât că fusese groaznic bătut la Securitatea piteşteană şi trimis la Ocnele Mari, pentru a scăpa ei de o crimă în plus. Piteştiul devenise însă celebru încă de pe timpul căpitanului Cârnu şi al directorului Dumitrescu, susţinătorul din umbră al lui Ţurcanu, despre care s-a mai scris şi se va mai scrie. Îmi amintesc pe deţinutul Profir V. care recita adeseori în celulă din versurile poetului, cum ar fi Moş Andrei, Şase pui şi o biată mamă şi altele, care ne-au desfătat urechile pe parcursul atâtor ani. Versurile lui Vasile Militaru creeau totdeauna o stare de melancolie, de tăcere în celulă, un îndemn către meditaţie şi către dragostea faţă de aproapele tău. Erau învăţate şi de tineri, dar şi de vârstnici cu tâmplele albe.

Într-o seară, mă plimbam prin intervalurile dintre paturi, pe mijlocul celulei (patul fiind de neatins între orele 5 şi 22, când se dădea stingerea), când bestia care supraveghea secţia, deci şi celula noastră, a tras brusc grosul zăvor şi a deschis uşa. Ne-am oprit din plimbare şi încremeniţi aşteptam urmările. Venirea unui caraliu în celulă, mai ales după raportul de închidere, nu era un semn bun. Pentru intimidare şi-a plimbat privirea încărcată de ură peste toţi cei care eram acolo. Doar pentru asta era plătit: să urască.

Aflându-mă în acel moment în preajma uşii, am fost scos afară cu încă un deţinut, acesta fiind preot, nu-i mai reţin numele, care, după spusele lui, îmi amintesc că era din comuna Frânceşti – Vâlcea, pe atunci făcând parte din regiunea Argeş. Nu bănuiam ce se va întâmpla cu noi. Scoşi afară, ne aşteptam la bătaie, sau la vreo izolare pe motive nebănuite, nu eram nici primii nici ultimii cu care se proceda aşa.

Dar nu! Fuseserăm scoşi cu totul şi cu totul pentru alte motive. Ne-au dus pe un coridor întunecat, oprindu-ne la ordinele lui în dreptul unei uşi pe care a deschis-o şi ne-a poruncit să intrăm înăuntru, aici fiind de fapt o cameră-celulă a infirmeriei închisorii. Multe temniţe dispuneau de asemenea celule.

Singur în camera-celulă, o jilavă făptură de om deţinut, era căzut din pat cu faţa în jos. Gardianul tiran ni s-a adresat cu ura care îl caracteriza şi pentru care era desigur apreciat.

– Banditul ăsta trage să moară, ridicaţi-l în pat mai repede.

L-am întors cu faţa în sus pe muribund şi l-am aşezat în pat. Acest om era Vasile Militaru. Cu ochii daţi peste cap şi cu faţa brăzdată de chinurile morţii. Nimic nu mai era viu în el, doar ochii, parcă năluci nepământene, vegheau aşteptând de undeva o mână de ajutor care nu mai venea. Am trecut la picioare făcând semn preotului să treacă la cap. Din privire şi din mişcarea buzelor (gardianul stătea în uşă) m-am înţeles cu preotul să-i spună rugăciunea din urmă, pentru dezlegare. Când preotul a început prin mişcarea buzelor să-i facă rugăciunea de dezlegare, pleoapele muribundului s-au deschis, apoi iarăşi s-au închis şi, parcă mulţumit, s-a înseninat la faţă şi şi-a dat duhul. Aşa i-a fost dat, să nu aibă o lumânare aprinsă la căpătâi în acele ultime clipe ale vieţii, el care se risipise în atâtea generaţii. Ne-am dat seama cât de profundă a fost credinţa în Dumnezeu a poetului, care şi-a acceptat moartea ca pe o împărtăşanie.

Cu vocea strangulată de emoţii, i-am spus păgânului care stătea în uşă nepăsător, ca şi când omul din faţa lui era un nimeni.

– A murit deţinutul!

– Dă-l în… de bandit! Bine că am scăpat de el, a fost răspunsul tiranului suprasaturat de ura proletară.

Încremeniţi de durere aşteptam alte porunci, cu ochii duşi undeva departe, poate într-o lume mai bună.

– Staţi aici, a tunat gardianul, închizând uşa pe dinafară.

În scurtul răgaz pe care l-am avut, ne-am putut face semnul crucii şi să zicem: Dumnezeu să-l ierte pe cel trecut în nefiinţă, departe de toţi cei ce-l iubeau. Am putut observa că poetul stătea singur în celulă, mai degrabă izolat, neacordându-i-se nici un ajutor medical. Nu se vedea nicăieri vreo urmă de medicament. Pe mica măsuţă de fier – tablă – se găsea o cană cu ceai neîndulcit, pe care îl beam şi noi ceilalţi, o bucăţică de turtoi şi un castron de tablă în care abia se distingeau câteva boabe de arpacaş, de multe ori nefiert şi plin de gărgăriţe.

Am tresărit când a zdrăngănit zăvorul şi şi-a făcut apariţia gardianul. Nu avea nici o urmă de omenie în el, ca şi când s-ar fi născut pe altă planetă. Ne-a aruncat din uşă o cămaşă şi o pereche de indispensabili – ce-i drept curate – şi ne-a poruncit:„Dezbrăcaţi-l pe bandit de ce are pe el şi îmbrăcaţi-l cu rufele astea.”

Am executat operaţia sub supravegherea lui. Când a văzut că este gata, ni s-a adresat autoritar şi duşmănos:

– Ieşiţi afară! Bine că a murit. Un bandit mai puţin în ţară.

Ne-a condus în celulă, având grijă pe parcurs să ne atragă atenţia:

– Să nu cumva să ciripiţi în celulă unde aţi fost şi ce-aţi făcut, că ştiţi ce vă aşteaptă.

Am intrat în celulă şi s-au tras zăvoarele după noi. Ocnele Mari, vulpavul lagăr de exterminare, aştepta să înghită noi victime în pântecul său nesătul. Pentru noi, murise un mare om, pentru ei, un mare bandit. „Tot una e: ori culci pe sătui, ori scoli pe săraci” – Tudor Arghezi.

După ce am intrat în celulă, am fost înconjuraţi de fraţii de suferinţă doritori să afle pentru ce am fost chemaţi. Pentru moment, nu le-am spus nimic, arătând către vizetă, unde caraliii ne puteau spiona în voie, încălţaţi în acei pâslari-pisică care le permiteau să asculte pe la uşi fără să fie simţiţi. După câteva minute însă, i-am informat că a murit Vasile Militaru şi, instantaneu, am păstrat cu toţii un moment de reculegere. Le-am povestit apoi ceea ce am fost puşi să facem în timpul cât am lipsit din celulă. Colegii erau consternaţi.

După semnele ştiute de noi, am urmărit trecerea „căruţului”. Un căruţ, pe care îl au mai toate puşcăriile în dotare. În el sunt căraţi seara deţinuţii morţi, către cimitir. Vestea ne-o dădea el, prin scârţâitul roţilor cu lada pe el, inconfundabil. Pânda s-a dovedit folositoare, deoarece l-am văzut trecând către groapă, cu nelipsita ladă pe el, tras de doi deţinuţi de drept comun. Jaluzelele erau îndepărtate la maximum, dar nu mai conta dacă eram prinşi asupra infracţiunii, sau nu. După circa 30 de minute, căruciorul cu lada goală pe el, tras de aceiaşi deţinuţi de drept comun, se întorcea de la cimitir. Pentru ei, fusese o zi obişnuită. Uneori, după atâta suferinţă sufletul se împietreşte, devine insensibil la tot ce se petrece împrejur.

În celulă s-a evocat îndelung, în acea zi, şi-n zilele următoare, viaţa şi opera scriitorului dispărut, omorât mişeleşte de slugile preaplecate ale Moscovei.

În ceea ce priveşte dimensiunile marelui dispărut, numai istoria îi poate aprecia opera ca atare. Să mă ierte anumiţi pseudoscriitori care i-au pus la îndoială valoarea literară şi politică, dar când ajungi să fii închis şi să mori pentru ţara ta, e mai mult decât un act de dăruire. În 1959, la data când se stingea din viaţă poetul şi eu mă găseam în cercetări la Ministerul de Interne. Fusesem arestat pentru a doua oară pe data de 8 august 1958, sub acuzaţia de „crimă de uneltire împotriva ordinei sociale”. În fond, eram arestaţi pentru că la închisoarea sanatoriu Târgu Ocna ne ajutam unii pe alţii să supravieţuim. În afară de doctoriţa Margareta Danielescu şi mai târziu Grigoraş Maria, nu mai exista nici un cadru medical. Totul cădea în sarcina noastră să supravieţuim. Nu existau cadre medii sanitare, iar medicamentele specifice tuberculozei lipseau cu desăvârşire. Era limpede că nu am fost duşi acolo să supravieţuim. O mână de oameni însă, cu forme mai uşoare de tuberculoză şi au reuşit să echilibreze balanţa între viaţă şi moarte. Ei s-au sacrificat pentru fraţii lor şi unii au şi murit datorită disiminării bacilare, ca în cazul inginerului Goe Niţescu.

Şi totuşi, pe fondul tuturor privaţiunilor la care am fost supuşi, omul, „cel mai preţios capital”, a descoperit şanse noi de supravieţuire: se învăţa. Nu conta ce. Unii învăţau franceza, alţii engleza, germana, alţii matematica, dar cei mai mulţi învăţau poezii, chit că unii din ei plecau cu ele în eternitate. Printre cei fericiţi, mă găseam şi eu. Învăţasem peste 200 de poezii pe dinafară, de mari poeţi universali, dar şi de autohtoni, printre care şi Vasile Militaru. Într-o zi, cam prin luna iulie sau august 1959, un învăţător sosit de la Aiud şi adus în celula mea la Ministerul de Interne m-a rugat să-i spun o poezie de Vasile Militaru. Am stat puţin pe gânduri. Ştiam că la Securitate şi pereţii au urechi. De abia apucasem să spun două strofe din fabula Pupăza şi cioara că s-a deschis vizeta şi intransigentul cerber m-a scos la raportul ofiţerului de serviciu, care m-a trimis trei zile la carceră.

Pe parcursul anilor, după eliberare, mă obseda un lucru: cum a fost posibil ca un poet şi un martir ca Vasile Militaru să fie marginalizat? El, care a încântat atâtea generaţii şi generaţii cu poeziile lui, atât în şcolile primare cât şi în licee…

Nu există decât o explicaţie: Întunericul care mai dăinuie încă în anumite capete pătrate dominate de ura de clasă.

(Mărturia lui Dumitru Radu Udar – Din documentele rezistenţei. Vol. I, Arhiva Asociației Foștilor Deținuți Politici, București, 1991, p. 158)

via Fericiţi cei Prigoniţi

 

”Toată grija cea lumească să o lepădăm”. Gând de Duminică – Despre grijile vieții

Așa se cuvine a face atunci când ne pregătim să-L primim pe Împăratul tuturor, a celor de sus și a celor de jos, a întregii zidiri pe care a făcut-o prin Cuvânt. Ne amintim prea bine cum, din neascultarea singurei porunci dată de Părintele Ziditor, ”Cel ce toate cu înțelepciune l-ea făcut”, primii oameni au căzut și glasul Său îl auzim și azi spunând lui Adam: ”blestemat va fi pământul pentru tine. Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale…în sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta până te vei întoarce în pământ, căci pământ ești și în pământ te vei întoarce.” De atunci fiecare zi vine cu grijile ei, preocuparea asiduă pentru tot ce presupune continuul ”mâine”, desprins din mereul veșniciei.

În secolul trecut, Heidegger a dat conceptului de grijă semnificații ontologice în virtutea căror omul este ”aruncat” în lume, pândit la tot pasul de ”faptul de a nu mai fi”. Gândirea sa a fascinat un timp ce stătea în umbra războiului, prefigurând secularizarea, dar fiind străină lumii pentru care Hristos s-a întrupat, ca acela care ”crede” să nu moară și să aibă viață veșnică. Acel timp a trecut dar a lăsat o moștenire, valorificată în multe feluri, avea să ducă la acest cel de azi, al ”derizoriului”. E ca și cum, omul, obosit de povară, o aruncă amăgindu-se că astfel îi e mai bine, dar, spre surprinderea lui (re)descoperă zădărnicia.

Grijii heideggeriene proprie omului ce se percepe ca ”aruncat în lume”, creștinii îi preferă o altă înțelegere desprinsă din cuvintele și faptele lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu care a venit să ridice blestemul sub care omul s-a pus pe sine însușii. Mai întâi, omul nu a fost ”aruncat” în lume ci, cum citim în Biblie, a fost ”așezat” lângă grădina Edenului, păzită cu săbii de foc, să nu aibă nicicum se întoarce. Dumnezeu cel Sfânt și Bun nu i-a schimbat destinul de a fi cunună a creației și nici nu și-a luat dragostea de la El, ci mai mult, atât de mult iubindu-l, l-a trimis pe Fiul Său ca acel ce crede în El să nu moară și să aibă viață veșnică. ”Grija” nu că a dispărut, ci a căpătat alte conotații și chiar dacă e pentru moarte, creștinul știe prea bine că nu pentru asta a fost creat omul, că ar fi cu totul absurdă o creație pentru moarte și Dumnezeu nu vrea să creeze crea absurdul. Omul nu e o ființă spre moarte, ci spre înviere. De fapt, țăranul când spunea că se ”grijește”știa prea bine că era vorba, mai întâi, de suflet și se gândea mai întâi la spovedanie și împărtășanie. Asta pentru că omul e făcut pentru înviere spre viața cea veșnică definită de Biruitorul lumii : ”să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”. Și-au redobândit sens cuvintele rostite de Ecleziast după care ”Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” și nu frica sau grija de moarte câtă vreme, moartea nu avea cum fi făcută de Părintele Vieții. Demnă de om este grija pentru singura poruncă a lui Hristos, aceea a Iubirii pentru care El Însuși s-a făcut jertfă. O grijă specială pentru cum urmăm îndemnul ”Fiți buni, cum Tatăl vostru Cel din ceruri bun este” sau, ”Fiți desăvârșiți cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este.”

Să ascultăm lucrător cuvântul Domnului – grija care mântuiește

Înțelepciunea bunului simț al poporului nostru, creștin dintru începuturi prin vocație, chemare adică, îndeamnă, încă din copilărie, să ne purtăm cu grijă și Sf. Ioan Gură de Aur, sfătuiește ”să purtăm de grijă față de cum purtăm de grijă față de mântuirea noastră”. Apostolul Pavel întregește înțelesul când adaugă: Dacă cineva nu are grijă de ai săi și mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios”. Din fragedă copilărie suntem povățuiți să ne purtăm cu grijă ca nu cumva să facem fapte necuviincioase, nepotrivite circumstanțelor și, mai ales felului în care viețuim. Este o ”grijă” total opusă ”grijii lumești” pe care, învățăm în Heruvic, trebuie să o ”lepădăm” ca astfel să ne bucurăm de adierea aripilor de nevăzute ce învăluie taina, altfel, omul neputând a-i vedea. Cu adevărat, pe îngeri nu-i putem vedea decât atunci când, înstrăinându-ne de această lume cu relele ei, ne apropiem prin curățire sufletească de aceste făpturi cerești. Maica Domnului a fost aleasă pentru curăția ei sfântă să primească îngerul cel bine-vestitor care i-a spus: ”Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine”. De la Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu învățăm să spunem: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Grija, adevărata grijă, se cuvine s-o avem față de felul în care rostim și lucrăm cuvântul lui Dumnezeu. Altfel, știm că toate câte sunt ale lumii și ca lumea trec, iar tot ce vedem cu ochii trupești este efemer ca imaginea dintr-o ” oglindă” sau ”ghicitură” cum spune Sf. Ap. Pavel. O clipă se vede, apoi imaginea dispare fără să știi de unde a venit, încotro se îndreaptă și care îi este rostul. Pentru efemer nu ai cum avea grijă.

Cum am putea să ne bucurăm de bogățiile lumești când știm că trec odată lumea în cadența naștere și moarte? Orbiți de noi înșine se mai întâmplă ca, indiferenți la cei din jur, să spunem ”după noi, potopul”. Spre înțeleaptă îndreptare, Ap. Pavel surprinde când afirmă că nu sunt de lăuda ”cele ale lumii”, ci abia ”suferințele”, ”bine-știind că suferința aduce răbdare și răbdarea încercare/și încercarea, nădejde/ Și nădejdea nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile voastre/Prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă”. Ca să se mântuiască, să moștenească viața veșnică, nu-i este de trebuință omului nimic din cele ale trecătorului iar mulțimea lor poate fi povară și dincolo. Când, vorba Românului absolut ”Toate-s vechi ni nou-s toate, rămâne doar ” ce e bine/ tu întreabă și socoate.” Filosofia, de veacuri, se tot întreabă și socoate și au apărut nenumărate lucrări dar ele au reușit, paradoxal, să facă întrebarea mai acută, chinuitoare uneori. Mai degrabă, omul este o ființă care ascultă și abia apoi întreabă. Rostirea dintâi este a lui Dumnezeu, când a dat prima poruncă și prima întrebare: ”Unde ești?”. Omului îi este dăruită ascultarea de Părintele ceresc pentru că, asigură David: ”El ne-a făcut, nu noi”. Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat învață cum să ne rugăm Tatălui nostru Cel din cer: ”Facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ”. De aceea, Solomon îndeamnă la înțelepciune, ”suflul puterii lui Dumnezeu, curată revărsare a slavei celui veșnic…chipul bunătății Sale” și ea trebuie căutată și cultivată. Fără precedent în toată istoria, Hristos îndeamnă la iubire necondiționată, ca expresie directă a desăvârșirii la care îndeamnă: ”Fiți desăvârșiți cum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este.” Iubirea, dar nu în sensul de schimb cămătăresc, cum fac și păgânii, ci a întregii zidiri de care omul trebuie să poarte grijă ca stăpân. Iubirea se desăvârșește în iubirea vrăjmașilor. El ne-a și arătat cum – rugându-se pentru iertarea celor care L-au răstignit ”căci nu știu ce fac” și nu știau că Dumnezeu, Iubire fiind dă viață și învie întru slava creației Sale.

Am putea spune că iubirea este singura grijă care onorează omul ca fiind după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De la Hristos învățăm manifestarea cea mai înaltă a iubirii este iertarea, toate celelalte subordonându-i-se după rânduiala vieții ca asumare a crucii și urmarea Mântuitorului. Dezvoltarea unei asemenea teme riscă să cadă în fariseism care astăzi are dimensiuni pandemice. Mass-media dă ”grijilor” vieții dimensiunile ”derizoriului” ca definește lumea de astăzi, înșirându-le fără noimă după reguli proprii manipulării. Toate ne duc cu gândul la felul în care demonul, în chipul șarpelui, a vorbit primilor oameni despre cât de minunat este ”fructul oprit” și negând grăbit cuvântul lui Dumnezeu după care, mâncând, vor muri. De atunci, grijile lumii se înmulțesc, cunosc o dezlănțuire caleidoscopică încât că ele, paradoxal, nu mai lasă omul să trăiască punându-l în ipostaza de a fi trăit.

Neînțelegerile care au dus la golirea conceptului de grijă țin și de sensurile inițiale de neliniște, dar mai ales de veghe, pază, supraveghere, luate în parte sau în totalitate. Grija existențialiștilor, mai ales la Heidegger pornește de la înțelegerea omului ”aruncat” în lume la hotarul neantului al cărui paznic îi este dat ” a fi”. Trăim într-un timp pe care Guy Debord în numește al ”spectacolului”, ”dictatură a iluziei”, în care se fabrică tot felul de nevoi artificiale, cu scopul evident de a menține și dezvolta o piață mereu mai mare pentru produsele fabricate care au ca rezultat o golire a umanului însoțită de o cultură a trivialității și vulgarității. Totul devine un imens spectacol iar rege ”comicul” steril, fără mesaj, derizoriu. Octavio Paz scrie că ”Civilizația spectacolului e crudă. Spectatorii nu au memorie, de aceea nu au nici remușcări, nici conștiință adevărată. Trăiesc agățându-se de știri, nu contează ce fel de știri, important este să fie noi”. Totul se uniformizează și pe toți ne așteaptă implacabil ”Marele căscat anonim și universal, care e Apocalipsa și totodată Judecata de apoi a societății spectacolului.” Acesta este, în linii mari tabloul lumii contemporane, ale cărei griji false induc ”derizoriul” boala secolului nostru.

Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu”

Întoarcem spatele acestei lumi și ascultăm cum în Heruvic suntem chemați ca ”toată grija cea lumească acum să o lepădăm”, adică în timpul liturgic, un prezent cu proiecție în veșnicie pentru că ne pregătim să primim pe ”Împăratul ceresc, Cel nevăzut, înconjurat de cetele îngerești”. Am subliniat aceasta pentru a vedea că există o rânduială a firii în virtutea căreia tot ce există are un rost și un sens, de când Domnul a rânduit lui Adam și Evei să lucreze pământul. Vrăjmașul nu ne dă pace – nici nu are cum o face – și grija lumească este forma lui de hărțuire perpetuă a omului pe care îl vrea de partea sa. Necontenit, potrivnicul a fost și pe urmele lui Hristos ca Fiu al Omului, cum a fost când L-a încercat în pustie, prima oară spunându-i că ”dacă e Fiul lui Dumnezeu”, să transforme pietrele iar Hristos i-a răspuns că ”nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu”, în sensul lucrării lui roditoare. L-a ispitit până și pe Cruce prin vorbele tâlharului care-i cerea eliberarea de condamnare. Atunci, tâlharul cel drept, recunoscând nevinovăția ”dreptului acestuia” a spus: ”Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta.”Să nu uităm o clipă că nu putem sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu și lui Mamona.

Poți sluji lui Dumnezeu prea bine și în această lume cum tot Hristos o arată când spune să ”dăm lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu și cezarului ce este al cezarului”. El însuși, întrebat de Petru dacă să plătească darea, i-a spus să prindă un pește în botul căruia a găsit o monedă pe care a dat-o cezarului. Și dacă grija ce ne trudește peste măsură în această lume este doar spre cele materiale, afirmația nu trebuie înțeleasă, nici pe departe în sens exclusivist, ci în sensul acelei ”aurea mediocritas” , al mijlocului care este, totodată și culme. Când Hristos a întâlnit femeia din Samaria era singur, ucenicii fiind plecați să ia merinde. Dar, Hristos vorbește și de o altă hrană, vitală: ”Hrana Mea este a face voia Celui ce M-a trimis pe Mine”. Când plecăm de aici nu luăm nimic cu noi și ne însoțesc doar faptele cele bineplăcute lui Dumnezeu și de folos semenilor cu care împărțim destinul de a fi muritori. Să ne mai amintim și de cel căruia țarina i-a rodit din belșug și gândea doar unde s-o pună, a construit hambare zicând: ”Suflete! Ai multe bunuri, așezate pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te.” Domnul i-a spus ”nebune” (cuvânt pe care îl folosește numai în pilda celor zece fecioare). ”Noaptea asta îți vor cere sufletul, iar cele pe care le-ai strâns ale cui vor fi?”

Sau, când Iisus a aflat că Sf. Ioan Botezătorul fusese ucis, s-a îndreptat spre pustiu, însoțit de mulțimile car nu-L bau de nimic, voind doar a-L asculta, numai că, făcându-se târziu, ucenicii I-au spus să-i lase a pleca în sat după hrană. Iisus le-a spus că nu e nevoie și să le dea să mănânce ei. Cum nu aveau decât cinci pâini și doi pești le-au dat Mântuitorului. Atunci, mai întâi, El și-a înălțat privirile spre cer, ”de unde vine ajutorul”, a mulțumit și le-a dat mulțimii care a mâncat de s-au săturat și tot au mai rămas douăsprezece coșuri cu firmituri. Și, spune Cartea Sfântă că erau ca la cinci mii de bărbați, în afară de femei și de copii, dar nimeni nu se plânsese. A mai fost și la nunta din Cana Galileei, prima minune făcută de Hristos, când, vinul terminându-se, oamenii se întrebau ce să facă. Atunci, Maica Domnului a spus: ”Faceți tot ce vă spune El” și au făcut iar apa s-a făcut vinul cel mai bun de se mirau cu toții cum l-au păstrat la urmă. Dincolo de alegorie, vedem cum atunci când ești cu Dumnezeu, lumea se schimbă și din grijă se naște speranța și apoi bucuria de a fi împreună. Domnul ne poartă de grijă chiar când mustră cum recunoștea David: ”Domnul m-a certat, dar morții nu m-a dat.” Și mustrarea lui Dumnezeu spre îndreptare fiind, anticipează o binecuvântare pentru cel ce o ascultă. Și iar spune psalmistul: ”Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi/La loc cu pășune, acolo m-a sălășluit, la apa odihnei m-a hrănit/ Sufletul meu l-a întors, povățuitu-m-a pe căile dreptății pentru numele Lui/ Că de voi umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești/ Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat. Gătita-ai masă înaintea mea împotriva celor ce mă necăjesc.”

Mereu gata pentru lucrul cel bun

Din mulțimea căutărilor în care uneori ne pierdem, una singură este mântuitoare, vrednică de grijă stăruitoare: ”Căutați mai întâi împărăția cerurilor și toate celelalte se vor adăuga vouă.” Se vor adăuga, dar nu de la sine, ci prin perseverarea căutării căci împărăția lui Dumnezeu nu are sfârșit este un continuu urcuș spre lumină. Ea nu este cum spune Apostolul neamurilor ”mâncare și băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt”. Dreptate prin respectarea poruncilor care aduce cu ea pace pe pământ și bucurie în Duhul Sfânt, căci bucuria este un dar al Domnului de viață făcătorul. Interesul pentru sinele propriu să fie deodată cu cel pentru fratele tău mai ales când se află în necaz și suferință, altfel ne asemănăm păgânilor ce judecă după principiul ”dinte pentru dinte și ochi pentru ochi”. Se povestește că, odinioară poetul și medicul martir Vasile Voiculescu se întâlnea cu orientologul și medicul Constantin Daniel și mergeau împreună în cartierele sărace al Bucureștiului să îngrijească de cei bolnavi, zicând: ”Hai frate să facem o faptă bună”. Sf. Clement Romanul îndemna ”Ziua și noaptea să vă luptați pentru binele semenilor…să nu vă căiți pentru nici o binefacere. Fiți gata pentru tot lucrul bun”. La fel și Sf. Barnaba: ”Aveți în jurul vostru oameni cărora le puteți face bine. Nu întârziați a-l face.” Atunci coboară în suflet liniște și bucurie pentru că lucrăm voia Domnului al cărui chip este tăinuit în adâncul cel mai adânc al inimii. Psihologii au constatat că oamenii care răspund grijii pentru semenii lor se îmbolnăvesc mai greu și se însănătoșesc mai repede căci, grija pentru celălalt este uimitor cea mai benefică grijă pentru tine. Atunci fiecare zi are sens și viața are un rost pentru omul înțeles ca existență spre îndumnezeire sau întru îndumnezeirea întregii firi.

Pare a fi nefiresc să facem asemenea afirmații într-un timp al ”suspiciunii”, al lipsei de încredere pe seama căreia este pusă criza contemporană și costul ei este vizibil în amploarea afecțiunilor psihiatrice pe care arsenalul de medicamente nu reușește să o restrângă. Asaltul contra valorilor tradiționale s-a dovedit deosebit de pernicios și egocentrismul a reușit să postuleze interesele personale în imperative și grija pentru ”binele meu și al familiei” în politică. S-a ajuns până acolo încât s-a afirmat, cu îndreptățire, că dacă nu ar fi și ”viața de dincolo”, cea de aici ar fi iadul. Să observăm că acei înrobiți de grijile materiale sunt într-o continuă tensiune, nu au timp de nimic, dar să mai citească o carte, să meargă la o expoziție, să asculte un concert și să meargă la Biserică. Ba mai mult, privesc cu superioritate, considerându-se ”importanți” , atât de importanți încât pentru ei și acest concept pare a fi unul vid. E o lume aflată sub dictatura mass-mediei, care nivelează totul, aducând la numitorul comun al derizoriului. Nu-i de mirare că patologia psihiatrică este atât de răspândită și are o asemenea amploare încât la intrarea unui spital celebru stă scris: ”Cei de aici, nu sunt; cei ce nu sunt aici, sunt!

Grija care ne mântuiește – Să ne îmbogățim în Dumnezeu

În rugăciunea Sf. Efrem Sirul cerem mai întâi: ”Doamne, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie”, într-o subtilă coerență psihologică de natură a ne apropia de un adevăr de viață. Mai întâi, trândăvia la care omul e predispus în virtutea legii universale a minimului efort și care face ca tot ce avem de făcut să se adune până la limita suportabilități. Atunci apar tot felul de tulburări încât omul până acolo încât bietul de el pierde sensul vieții, nu odată gândind la moarte și chiar comite gesturi necugetate. Se spune că din acest motiv primii creștini refuzau să se supună Cezarului. Astăzi, lucrurile au evoluat și, la nevoie, ne putem refugia în ”realitatea virtuală” scăpând, credem noi, de grija lumească, doar că această realitate nu ține de foame și nici de sete, cu ea nu ne putem îmbrăca și…nici dialoga. Atunci, revenim pe pământul din care suntem făcuți și deprindem că lepădarea de grijile lumii nu înseamnă ignorarea lor, ci purificarea percepției pentru a elibera mintea. Nu este, nici pe departe acea ”nesimțire împietrită” afișată cu superioritate fariseică deoarece, după cum scria un Sfânt Părinte, ”nu avem nevoie de nimic decât de o minte trează și paza ei este toată virtutea și porunca lui Dumnezeu.” Omul a fost asemănat cu un pom: osteneala trupească este frunza iar paza celor din interior este rodul”. Oricât de multe ar fi preocupările spirituale, e nevoie și de ”munca mâinilor” pentru că ea ferește de păcatul cel mai mare – trufia. E o învățătură pe care o deprindem de la Tatăl Creator, care a făcut cu mâna Sa omul din pământ, modelându-l după ”chipul și asemănarea Sa” și apoi a suflat din Duhul Său. Neîndoielnic, putea face omul prin cuvânt, dar anume l-a făcut așa pentru ca astfel să deprindă lucrarea asemănării după porunca pe care i-a dat-o.

Îngrijorat, Sf. Petru i-a spus lui Hristos: ”Iată noi am lăsat totul. Cu noi, ce va fi?” Mântuitorul nu l-a lăsat fără răspuns: ”Adevărat grăiesc vouă că la nașterea cea de a doua a făpturii, când Fiul Omului va ședea pe scaunul slavei Sale, atunci cei ce Mi-ați urmat veți ședea pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel”. O răsplată binecuvântată pentru cei care, lepădându-se de toate ale lumii, au urmat lui Hristos. Pare peste puterile omului, dar Domnul nu ne părăsește și ne e mereu gata să ne întărească. În noaptea Răstignirii, de frică Petru s-a lepădat de Hristos, nu odată, ci de trei ori cum îi spusese Hristos și, amintindu-și a plâns cu amar. Pocăința i-a fost spre mântuire, câtă vreme, după Înviere a fost anulată de întreitul legământ al iubirii și mai mult, fostul pescar a devenit păstor – ”paște oile Mele”. E ca și cum i-ar fi spus ca cele petrecute să fie convertite în învățătură de bun folos pentru toți creștinii, împlinindu-și misiunea de ”piatră” pe care se va ridica Biserica.

Veghere și rugăciune

Pe calea ce duce de la ” a fi în lume fără a fi din lume” sfetnici și rugători ne sunt Sfinții Părinți care transmit o experiență de viață bogată în fapte mântuitoare pentru că, altfel, orice cuvânt poate fi contrazis de un altul, cum scria Sf. Grigorie de Nazianz. Fapta, cuvânt întrupat, nu are cum fi contrazisă. Și Iuda s-a dorit apostol și L-a urmat pe Hristos dar a trădat, urmând lui Mamona, pe sine făcându-se ”fiu al pierzării” apucând pe un drum fără întoarcere. Egoismul, prin excelență maladie a secolului nostru aduce în minte pe Narcis, eroul care până într-atât se iubea pe sine încât a murit, pentru că, uitând de toate, obsedat să ajungă la imaginea din apă, a murit de dorul de sine. Calea spre noi trece prin semenul nostru în de necuprins Iubirea lui Dumnezeu. Căutarea doar de sine însușii are un singur sens – moartea și rămâne doar legenda ca o clătinare de cap spre luare aminte. Nu doar ”ego-ul” trebuie căutat, nu chipul în sine, ci asemănarea lui cu Tatăl Creator și Fiul Său anume s-a făcut Fiu al Omului ca acesta să se îndumnezeiască meritându-și numele de cunună a creației. E mare lupta, căci potrivnicul e puternic și perseverent cum a fost și când l-a ispitit pe Hristos în pustie cu tot ceea ce poate fi încadrat foarte bine în grijile lumești. Evanghelistul Matei dă povață: ”Privegheați în toată vremea, rugându-vă.” Nu doar privegherea de care e capabil și demonul, ci și ruga, dimpreună vorbire cu Dumnezeu pentru că, spune Apostolul Petru cu experiența lui: ”Fiți treji, privegheați! Potrivnicul vostru diavolul umblă răcnind, căutând pe cine să înghită” . Și apoi, la ce-i este de folos omului dacă își pierde sufletul? Ni-l amintim pe Faust care, îngrozit de ideea morții a vrut să se adăpostească într-o Biserică cerând îndurare…Era prea târziu și demonul i-a spus implacabil:”Nu mai spera nimic, acum trebuie să mori, ești al nostru”. Atunci, într-un grotesc hohot de râs, diavolul i-a sfâșiat trupul și sufletul l-a aruncat în iad”

Revin ca un memento, celebrele întrebări kantiene: Ce pot să știu? Ce trebuie să fac? Ce-mi este îngăduit să sper? Cercetând răspuns a scris ”Critica rațiunii pure”, a ”rațiunii practice” și a ”puterii de judecată” pentru a ajunge la concluzia că doar creștinismul este o religie a păcii. Raționalismul său seducător și azi ne atrage consacră două lucruri minunate: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”. Se face însă că în hățișul lumii concrete nu aflăm pacea pe care o căutăm cu îndelungă stăruință. O singură salvare – rugăciunea simplă rostită din adâncul cel mai adânc al inimii pe care o spunem în fiecare zi:”Miluiește-ne pe noi Doamne, miluiește-ne, că nepricepându-ne la nici un răspuns, această rugăciune îți aducem Ție: miluiește-ne pe noi”. Mai întâi pocăința, ca o condiție ”sine qua non”, nu pentru că Domnul are nevoie, cât pentru nevoia noastră absolută câtă vreme, fără ea, nu ne putem bucura de mila Domnului.

Trupul nostru – templu al Duhului Sfânt

Între grijile atât de multe, unele chiar binecuvântate, în ceasul rugăciunii se cuvine a le lepăda căci știe Domnul cu mult mai bine ce ne e necesar și folositor și într-una din rugăciunile de mulțumire, Ghenadie Scholarios întreabă retoric: ”Ce bie îmi pot dori mie, pe care să nu-l voiești Tu înainte de mine? Și cine știe mai bine binele meu afară de Tine, singurul care poți să-l și faci, chiar dacă eu tăgăduiesc binele meu?” Sf. Vasile subliniază că pentru a ne știi îndatoririle, mai întâi, e necesară studierea temeinică a Sfintelor Scripturi inspirate de Dumnezeu, ”căci în acestea se cuprind și (sfaturile), poruncile referitoare la faptele și viețile fericiților bărbați…Astfel, fiecare om, pentru ceea ce simte că-i lipsește, găsește pâinea binecuvântată spre remediul bolii ca de la o clinică obștească…Iar, înainte de toate trebuie să se îngrijească să nu intre în discuții când nu cunoaște, ci să întrebe fără ceartă, să răspundă fără dispreț, să nu întrerupă convorbirea când se spune ceva folositor…să învețe de la altul fără rușine și să învețe pe altul fără dispreț…Căci dacă vei arăta de la început modestie și smerenie te vei face agreabil celui care are nevoie de vindecare. Dar, de multe ori, ne este folositor și modul mustrării lui David, care, când a păcătuit…s-a instituit judecătorul propriului păcat, așa încât, după ce el însușii a pronunțat dinainte judecata sa, să nu mai poată să acuze pe cel care a blamat”. Domnul este fără osteneală mereu aproape ”de cei umiliți la inimă și pe cei smeriți la inimă îi va mântui”. Munca este și ea un bun învățător pentru că, iar învață Psalmistul, ”ieși-va omul la munca sa și la lucrarea sa până seara”. Însuși Hristos a spus: ”Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez”. Spunând să luăm pildă de la ”crinii câmpului și păsările cerului” care nu lucrează și au toate cele necesare, Mântuitorul s-a referit la rânduiala muncii care nu poate fi făcută oricum, la întâmplare ordinea: ”E mai importantă viața decât hrana și trupul mai important decât haina.” Așa este fără doar și poate pentru că trupul, povățuiește Apostolul neamurilor se cuvine a fi ”Templu al Duhului Sfânt” și așa trebuie să ne îngrijim și nu după voia noastră neînțeleaptă. Să luăm seama că bătrânii noștri nu știau să scrie și să citească, dar cunoșteau foarte bine Marea Carte a naturii pe care Dumnezeu l-a pus stăpân, dându-i toate cele folositoare. Cunoaștem viața celor dinainte din cărți, dar pe a noastră trebuie s-o trăim urmând sfaturile înțelepte ale Sfinților Părinți, chiar dacă au fost scrise de atâta amar de vreme. Uneori chiar rămânem uimiți cum de au putut vedea din timp peste timp, fiind nevoiți să constatăm că viața ne este o ”alegare spre iad”. Am pierdut pe drumul istoriei virtutea de a ști, vorba lui Blaga, să ne bucurăm de toate cele dintre ”lipsă și prisos” și mai ales, punându-ne urechea la pământ să auzim cum ”cântă un os”. Și iar auzim Psalmistul zicând: ”Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele”.

de Elena Solunca Moise Ziaristi Online

Să adunăm nu doar provizii pentru trup, ci şi hrană pentru suflet

Să câștigăm exclusiv cele materiale, nu e bine. Să lăsăm toate în grija Domnului, devenind iresponsabili, iarăși am greși. Dar dacă am încerca să agonisim concomitent bunuri spirituale și materiale? Să trudim în fiecare clipă nu doar pentru pâinea de mâine, ci îndeosebi pentru căutarea și găsirea Pâinii Cerești? Să ne rugăm nu numai la plecarea genunchilor, seara sau dimineața în fața icoanei, ci și când muncim, să ne ostenim cu gândul la Dumnezeu, adunând nu doar provizii pentru trup, ci şi hrană pentru suflet. Să fim dependenți de Pâinea cea Vie, de Cuvântul lui Dumnezeu, devotați rugăciunii, căutând sensurile ultime ale existenței noastre pământene.

Tot vara, neostenite vreodată, clopotele sfintelor noastre biserici bat prelung în diminețile duminicilor și sărbătorilor, răspândind duioasa chemare la ospățul mântuirii, unde ne întâlnim iarăși cu neobositul Învățător, Care ne  sădește în suflete, cu nesfârșită dragoste, cuvintele Evangheliei Sale. Cuvintele Mântuitorului Hristos din evanghelia duminicii  ne prilejuiesc un moment de introspecție, întrebându-ne: cum o fi, oare, viața fără griji? Există oameni lipsiți de preocupări, gânduri de viitor, proiecte, năzuințe? Sigur că acestea sunt planuri, griji ce țin de materie. Le avem cu toții. Uneori ne tulbură viața, dând năvală peste ființa noastră. Dar, cu grijile spirituale ce facem? Mai avem timp de ele? Ne gândim noi: oare ce mai trebuie să fac pentru a împlini cuvântul Evangheliei? La prima vedere, am crede că mesajul evangheliei despre grijile vieții este unul lesne de înțeles: nu trebuie să ne îngrijim prea mult de cele trebuincioase vieții, căci Dumnezeu se va milostivi de om – cununa Creației Sale – cu atât mai mult cu cât ocrotește florile câmpului sau păsările cerului. Pare un îndemn la visare, la o viață trăită ca un ideal romantic, fără griji, fără stresul locului de muncă, al pâinii agonisite pentru bunăstarea familiei; totul va fi bine, noi să petrecem într-o necurmată reverie. Dar, de-o fi chiar așa, oare nu-l vor năpădi pe om alte griji? Mă tem că da! Cum să arate mai mândru, mai trufaș, mai împodobit, cum să-și satisfacă mai abitir plăcerile.

Carevasăzică, problema nu e ușoară: dacă renunțăm la cele sufletești, suntem acuzați că ne-am redus viața la aspectul ei material, iar de vom nesocoti preocupările vieții de zi cu zi, dedicându-ne exclusiv căutării Împărăției lui Dumnezeu, atunci, fără doar și poate, vom fi catalogați drept fanatici, iresponsabili, lipsiți de răspunderi socio-profesionale. În asemenea condiții, care ar fi soluția?! Să muncim, căutând deopotrivă Împărăția. Să robotim nu doar pentru bunăstarea vieții materiale, ci și a celei spirituale. Să nu ducem grijă, în sensul că, împlinindu-ne chemarea, să nu deznădăjduim de mila Cerescului Părinte. Să nu trăim în panică, în disperare pentru siguranța zilei de „mâine”, atât timp cât „astăzi” am fost cumpătați, ne-am rugat, am trudit, câștigându-ne existența prin muncă cinstită. Preocuparea pentru  hrană și ținuta vestimentară nu trebuie să veștejească viața noastră spirituală, printr-o preocupare obsesivă de bunurile materiale, ci să purtăm grijă mai întâi de sufletul cel nemuritor, adică să ne îngrijim de relația noastră cu Părintele Ceresc, Care trebuie să facă parte nemijlocit din viața noastră, din viitorul ei. Însuși Hristos ne spune: „Cine pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este vrednic de Mine” (Luca, IX, 62). Se pare că Domnul nu-i iubește pe cei ezitanți, nehotărâți, pe cei ce se eschivează de la a-și croi viața pe un drum sigur, chiar dacă, de multe ori, acesta devine anevoios. Să ne amintim de spusele Sfântului Ioan Botezătorul: „Iată securea la rădăcina pomului zace și tot pomul care nu face roadă se taie și-n foc se aruncă” (Luca III, 9). Oare cum arată pomul vieții noastre, are ceva în el? Am agonisit vreo roadă duhovnicească? Fără acestea, mai ales, securea pierzării va curma tot ce nu se ridică la demnitatea și măreția chemării dumnezeiești.

Așadar, care ar fi soluția? Să câștigăm exclusiv cele materiale, nu e bine. Să lăsăm toate în grija Domnului, devenind iresponsabili, iarăși am greși. Dar, dacă am încerca să agonisim concomitent bunuri spirituale și materiale? Să trudim în fiecare clipă nu doar pentru pâinea de mâine, ci îndeosebi pentru căutarea și găsirea Pâinii Cerești? Să ne rugăm nu numai la plecarea genunchilor seara sau dimineața în fața icoanei, ci și când muncim, să ne ostenim cu gândul la Dumnezeu, adunând nu doar provizii pentru trup, ci şi hrană pentru suflet. Să fim dependenți de Pâinea cea Vie, de Cuvântul lui Dumnezeu, devotați rugăciunii, căutând sensurile ultime ale existenței noastre pământene.

Din această perspectivă, fragmentul scripturistic la care facem referire ne îndeamnă să căutăm  pe Dumnezeu, Cel ce tainic locuiește în ființa noastră, să ne regăsim pe noi și orânduielile noastre firești. Numai găsindu-L pe Domnul în resorturile cele mai intime ale ființei noastre ne vom descoperi sensurile unei viețuiri autentic creștinești. Probabil la aceasta se referea fericitul Augustin, afirmând: „Făcutu-ne-ai căutători spre Tine, Doamne, și neliniștită este inima mea până ce-și va afla odihna întru Tine”.

Să revenim, așadar, în matca cea firească a unei viețuiri echilibrate, în care să primeze grija pentru mântuire, înaintea celor ce privesc viața noastră pământească, supusă timpurilor și sfârșitului. Așa lucrând la mântuirea noastră, nu ne va preocupa obsesiv şi exclusiv materia, ci vom fi cuprinși după dorul de Cer, intensificând dorința de a găsi Împărăția. Vom fi plăcut surprinși constatând că nu e prea departe, ba chiar mai aproape decât am fi bănuit vreodată. După nemincinoasele cuvinte ale Domnului, este chiar în noi! (Luca 17, 21), căci atâta vreme cât trăim în comuniune cu Dumnezeu, cu sfinții Lui, dar și cu cei care împlinesc în viața lor voia lui Dumnezeu, deja pregustăm din Împărăție.

de Arhim. Mihail Daniiliuc Doxologia

Sărbătoarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare la Mănăstirea Putna – 2 iulie 2019

„Când a trecut la cele veșnice, spune cronicarul, Ștefan cel Mare a fost plâns de întregul popor, pentru că s-au bucurat de multă apărare a credinței lor și a gliei străbune. Ștefan cel Mare a luptat pentru apărarea credinței și a pământului strămoșesc. Cum a putut birui? Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu înțelepciunea dată lui de Dumnezeu și cu vitejia poporului moldovean. Când a fost biruit, a spus: „Pentru păcatele mele!” Câtă smerenie în sufletul acestui om!

Imagini pentru Sărbătoarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare la Mănăstirea Putna – 2 iulie 2019

Credința noastră ortodoxă înseamnă mărturisirea lui Dumnezeu în Duhul Adevărului, înseamnă valori ale culturii, valori ale societății: munca, respectul, omenia, ospitalitatea. Lumea de astăzi își revine în sine participând la o slujbă, dobândește liniște sufletească intrând într-o sfântă biserică.”

(Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților)

sursa: Doxologia

Părintele Nicolae Grebenea – o viaţă de vajnic luptător, martir şi mărturisitor

„Am depășit ura, nu doresc răzbunare și îi iert pe toți cei ce m-au lovit în timpul guvernării comuniste sau înainte. De fapt nu îi iert acum, ci ei au fost iertați de mult. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate.” Pr. Nicolae Grebenea

nicolae-grebenea

Este greu de caracterizat părintele Grebenea în câteva cuvinte. Luptător, om cu caracter istoric, scriitor cu caracter mistic, religios, părintele întruneşte toate facultăţile acestea, şi de aici vine dificultatea întocmirii cuvântului pe care sfinţia sa m-a rugat să îl aşez la începutul cărţii sale. Despre părintele Grebenea se poate vorbi mult, întrucât e un om care a trăit o viaţă de vajnic luptător, cu un crez religios, moral şi spiritual, de martir şi mărturisitor.

L-am cunoscut în vremuri grele, la mănăstirea… Cavnic.

Consider că toate locurile sfinţite de lumea temniţelor dintre 1948-1964 pot fi considerate ca nişte mănăstiri cu cel mai adânc caracter ascetic şi de trăire ortodoxă. Şi Aiudul, şi Gherla, şi Piteştiul, şi celelalte închisori, toate locurile acestea sunt punctele noastre de mare greutate pe lângă altarele şi mănăstirile voievodale. Nu trebuie uitat niciodată că ele sunt o mărturie pentru viitor a suferinţelor, lacrimilor şi sângelui nostru…

Pentru generaţiile de până în 1941, se poate vorbi despre părintele Nicolae ca despre un mare îndrumător şi participant la luptele şi conflictele pe care le-a avut ţara noastră după primul război mondial. Tineretul nostru a avut de ales între corupţia partidelor de guvernământ, influenţele fasciste, naziste, comuniste, pe de o parte, şi curentul legionar, pe de alta. Acestuia din urmă am subscris şi noi. Au fost lupte uriaşe mai ales cu lumea coruptă a democraţiei şi a dictaturii carliste.

Pentru anii pe care i-a petrecut în închisoare a fost la mare înălţime în menţinerea unei stări de spirit şi a moralului unui tineret care era puţin în derută văzând greutăţile temniţei şi programul de exterminare comunist. Dacă nu ar fi fost Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi chiar Nichifor Crainic prin viaţa şi „scrierile” lor care au văzut hârtia abia după eliberarea din temniţă, foarte mult s-ar fi descurajat tinerii întemniţaţi şi ar fi fost multe căderi. Iar faptul că a existat un părinte Grebenea sau un Traian Trifan în milocul Aiudului, a fost o uriaşă încurajare către lupta cu slugile întunericului, văzute şi nevăzute, şi către jertfă.

Părintele a fost un stâlp pentru toţi, şi pentru cei care au murit, şi pentru cei care au mai apucat să iasă şi să supravieţuiască. Comuniştii erau foarte uimiţi pentru modul în care părintele reuşea să rezolve diferitele situaţii în care îl puneau, atât în anii de puşcărie, căt şi după aceea. Deţinuţii ştiau: „dacă părintele Grebenea a spus aşa, aşa trebuie să facem”. Spre exemplu, am participat la greva organizată de părintele în lagărul de la Baia Sprie, acţiune încheiată cu dispersarea coloniei la celelalte temniţe din ţară.

După 1964, numai faptul că a fost mereu atacat şi urmărit, că nu au trecut o lună-două de zile fără să fie chemat la Securitate, la Piatra Neamţ, ori la Roman, ori în alte cetre de anchetă, nu pentru că ar fi fost atât de periculos, cât mai ales pentru că ei se temeau şi de umbra lui, căci îi uimea şi pe anchetatori prin cinstea şi deschiderea sa, cred că este foarte grăitor pentru ce a însemnat părintele Grebenea… Pentru dragostea pe care o are pentru adevăr şi pentru Dumnezeu, pentru sfinţia sa e tot una: că vorbeşte cu cel mai mare duşman al vieţii lui sau al vieţii neamului lui, părintele este acelaşi – deschis, curat, frumos la suflet, elegant în răspuns, de cea mai înaltă ţinută academică, drept pe toată linia – atât cu vrăjmaşii, cât şi cu oricine altcineva. Este omul care întruchipează cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (Corinteni 13: 7-8)

Din felul în care a conceput viaţa acelor vremi şi în care a continuat sub toate regimurile de până azi, putem spune că la ora actuală părintele încununează una din cele mai frumoase vieţi de trăire şi luptă creştină. Avem foarte multe de învăţat de la părintele Grebenea. Întâi de toate perseverenţa în adevăr, curaj, dreptate, corectitudine, disciplina în gândire şi o profundă convingere religioasă…

Toată literatura legionară apărută în ultimii ani este pentru mine un miracol, pentru că nimeni nu se mai gândea prin 1950-60 că vor mai apărea vreodată aceste mărturii. Indiferent dacă este sau nu este înţeles fenomenul legionar, el nu va rămâne niciodată în afara istoriei noastre creştine şi naţionale. Dacă astăzi se luptă cu atâta furie împotriva acestui fenomen, aceasta nu este decât mânia diavolului împotriva aleşilor lui Dumnezeu. Cât despre cei prin care se duce această luptă, ferească Dumnezeu să ajungă la judecată cu cei care au murit pentru Biserică, adică pentru Hristos şi neam.

(Pr. Iustin Pârvu – Cuvânt înainte la volumul „Amintiri din întuneric”)

Părintele Nicolae Grebenea – biografia unui mare mărturisitor

23 de ani şi jumătate de închisoare politică, sub trei dictaturi

În liniştea nopţii. Ce aş fi vrut să spun şi n-am spus. Cine a fost şi ce a făcut acest om firav luminos la faţă şi neluat de nimeni în seamă. Marginalizat, umilit, uitat, batjocorit, mutat şi trimis din loc în loc, aşa parcă printr-o lucrătură diabolică, părintele Nicolae Grebenea ştia să se bucure de fiecare clipă, de fiecare firmitură de viaţă, de fiecare lucru mărunt care pentru el valora foarte mult.

Veneam acasă dinspre Iaşi marcaţi şi încărcaţi de plecarea părintelui nostru drag şi ca un făcut, aşa diavolul ne-a scos în cale doi miliţieni, tovarăşi miliţieni, parcă spre a ne aduce şi readuce aminte de calvarul părintelui Nicolae din cei două zeci şi trei de ani de puşcărie.

L-au vîndut şi l-au turnat cei pe care-i considera prieteni şi fraţi. L-au lovit şi l-au otrăvit vrînd să-l omoare, cei de la care nu se aştepta niciodată. L-au radiat securiştii. L-au alungat şi l-au mai închis înc-odată în închisoarea de după închisoare, toţi mai marii zilei.

Pe toate le-a răbdat şi le-a îndurat cu o seninătate şi o smerenie rar întîlnită. Cu o blîndeţe şi-o bunătate îngerească. Îi ierta şi i-a iertat pe toţi. Împăcat a plecat dincolo. Îi ierta, dar nu-i uita.

Aşa a apărut cartea „Amintiri din întuneric” (amintiri din temniţele comuniste, 23 de ani şi jumătate de închisoare sub trei dictaturi) o dramatică mărturisire a autorului, care şi-a petrecut o viaţă de om în detenţie, toată tinereţea, cei mai frumoşi ani sacrifi-cîndu-i pentru Hristos şi neamul românesc.

Ca martorii cei vechi. Ascult vocea părintelui Nicolae pe reportofon. O întreagă istorie îmi zic, care a fost răscumpărată. De acest om mărunţel şi delicat neluat de nimeni în seamă. Care a crezut pînă în ultima clipă în oameni şi în idealul vieţii sale. A fost un perdant ar spune unii. A fost un învingător, un om care a biruit istoria aş spune eu; care a învins inerţia, pasivitatea, indiferenţa, pesimismul. Am avut bucuria să slujim împreună. L-am auzit predicînd. Distins, elegant, elocint. Foarte bine documentat. Stil desăvîrşit.

Îşi încheia de multe ori discursurile sau predicile cu o formulă devenită de-acum celebră şi care-l definea, cunoscută de altfel de toată lumea, dar spusă într-un anumit mod: Sursum corda! (Sus să avem inimile!).

Privesc pozele făcute acum un an la aniversarea celor 100 de ani (în 25 oct. 2005). Privesc acum chipul părintelui încărcat de crinii lui Cuptor, de lacrimile tăcute ale lumînării şi de rugăciunea – cărbune cetită la strană. Încerc să opresc un pic tăvălugul istoriei: Nicolae Grebenea s-a născut în 25 oct. 1905 în Răşinari, din părinţi creştini, ţărani şi buni români. Tatăl, crescător de oi, de origine din oraşul Grebenea (Macedonia) pe numele său Dan Grebenea.

A făcut şcoală ca orice copil în satul natal, avîndu-l pe protopopul Emilian Cioran, tatăl marelui Emil Cioran, profesor la disciplina Istorie. Termină clasa a VI-a primară cu nota Eminentiam, iar examenul de stat îl susţine în limba maghiară. Este student la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, avîndu-l între alţii ca profesor pe tînărul şi entuziastul Dumitru Stăniloaie, marele teolog şi dogmatist de mai tîrziu. Îşi încheie studiile în 1930. Este profesor de Religie la Gimnaziul din Lupeni. Conduce Societatea Creştină Oastea Domnului (două şedinţe pe săptămînă). În ‘34 – ‘35 elev al Şcolii Militare de Infanterie din Ploieşti. În ’38 îşi încheie stagiul militar cu gradul de sublocotenent în rezervă. Delegat al Mitropoliei Sibiului să organizeze din 1936 pînă în 1938 parohia de la Bicazu Ardelean, jud. Ciuc. Au trecut atunci la Ortodoxie mulţi credincioşi greco – catolici şi baptişti.

În anul 1936 devine membru al Mişcării Legionare. Avea 31 ani. Înfiinţează primul cuib legionar (12 membri plus şeful cuibului) la Bicazu Ardelean. Arestat, dus în lagărul de la Vaslui, trimis pe graniţa de vest la Sălaj; îşi definitivează studiile teologice la Cernăuţi, unde îi are profesori pe I.D. Ştefănescu şi Romulus Cîndea. Secretar al organizaţiei legionare Bacău; primar la Slănic Moldova; în 15 sept. 1940 se naşte Mariana, singurul copil (din căsătoria cu Silvia Davidescu).

Arestat în 12 febr. 1942, orele 11,00 pe un ger cumplit, percheziţionat, dus la Bucureşti, la Ministerul de Interne. La Aiud petrece 18 ani în cele mai oribile chinuri. Întîlneşte acolo 800 de deţinuţi legionari elevi şi studenţi cu care stabileşte o caldă relaţie de camaraderie. De la Aiud este adus la Penitenciarul Ploieşti, de la Ploieşti din nou la Aiud; anii ‘49 – ‘50, ani grei de înfometări şi ucideri programate. Este mutat la muncă în minele de plumb de la Baia Sprie, unde se întîlneşte cu părintele Iustin Pîrvu şi unde cîntă „Hristos a înviat” în pîntecul pămîntului, împreună cu ceilalţi deţinuţi de Sfintele Paşti. Adus în Iaşi (Copou) pentru rejudecarea procesului. Reîntors la Aiud, izolat, petrece 45 de zile în Zarcă şi apoi încă 70 de zile tot în izolare, încarcerat singur. Îl cunoaşte pe părintele Gh. Calciu – Dumitreasa, cu care petrece 3 săptămîni în închisoarea de la Aiud. Tot la Aiud îl cunoaşte pe pr. Constantin Crişan din Bacău, pe Radu Gyr, pe Nichifor Crainic, pe Constantin Gane pe Ilie Rădulescu, pr. Şerban, pr. Nicolae Pîslaru, avocatul Petre Pandrea.
În 28 iulie 1964 „graţiat calificativ” din închisoare „Uşor ca un fulg şi zburam spre viitor” zice părintele Nicolae în cartea sa. Hirotonisit preot în parohia Spini, filia Şona, Tîrnava Mică, la 8 km de Blaj, fostă parohie greco – catolică, la data de 1 oct. 1964; în anul 1970 vine la Piatra Neamţ; este numit preot la Vlădiceni (filia Dîrloaia) o parohie cu oameni nevoiaşi (280 de familii), percheziţionat, supravegheat de Securitate, anchetat. În 1976 şapte securişti îl percheziţionează şi anchetează (doi, fiind din P. Neamţ).

În ‘77 este „prelucrat” la Protopopiatul Piatra Neamţ, de Protopopul Pricop. Şeful Securităţii de atunci, Mihalcea, este cu ochii pe el. În ’78 se cunoaşte cu părintele Constantin Ţuţuianu. Se mută la Iaşi, unde-l cunoaşte pe avocatul – poet Tudor Popescu. Este otrăvit de către cîntăreţul său. Iradiat de Securitate în 24 ianuarie.
Părintele Nicolae Grebenea a înfruntat vînturile şi genunile istoriei de-adevăratelea. Îmi povestea cu emoţie devotatul său ucenic şi discipol Daniel Stelescu cum că în perioada cît a slujit la Traian, venea pe jos de la gară, vreo 3 km. Îngheţat de frig, dar vesel, bucurîndu-se de mănuşile împletite şi dăruite cu drag de credincioşii care-l iubeau. Era un om al milosteniei şi al bucuriei. Nu ţinea nimic pentru el. Pe mulţi i-a tratat naturist. Cu ceaiuri, cu plante, cu siropuri din plante, cu cataplasme sau fierturi, cu diete şi regimuri alimentare binefăcătoare.

Îl văd pe părintele Nicolae Grebenea ieşit din iadul de la Aiud cu 607 lei în buzunar, tuns, tras la faţă, ca un personaj din filmele lui Tarkovski, îmbrăcat din cap pînă-n picioare de fratele său, primit cu lacrimi de verişoarele sale, şi acum iată dus de cei doisprezece preoţi şi de grupul de prieteni spre locul de veşnicie, sub soarele alb al lui iulie. Stai şi refaci mental traseul temporal şi spaţial al acestui om şi zici: a trăit mult sau a trăit puţin. A trăit atît cît Dumnezeu a rînduit, spunea memorabil în cuvîntul său părintele Const. Ţuţuianu. Eu eram cu numele de cod Tăunul, el era cu numele de cod Drumeş. Stabileam că dacă ne întreabă dintre Securişti ce am vorbit şi de ce ne-am întîlnit să le spunem c-am avut discuţii teologice. Spunea în cuvîntul său la înmormîntare (marţi 4 iul. 2006) vicarul Arhiepiscopiei Iaşilor, pr. Varlaam Merticaru: „fericitul întru adormire Antonie Plămădeală spunea despre mitropolitul Nicolae Popovici la înmormîntarea acestuia că este obrazul curat al Bisericii; la fel spun şi eu astăzi, părintele Nicolae Grebenea este obrazul curat al Bisericii”. L-am cunoscut pe părintele Nicolae în anul 1999 la Inspectoratul pentru Cultură Neamţ. Om la 94 de ani, adus de spate, cu o căciulă înfundată pe cap (era iarnă). Am avut bucuria să mă număr între cei care au recenzat şi au lansat cartea „Amintiri din întuneric” la Biblioteca judeţeană Neamţ, sub inimoasa iniţiativă a lui Constantin Bostan, directorul ei. Am slujit cu părintele Nicolae şi l-am auzit vorbind.

Astăzi îşi ia rămas bun de la iubita sa fiică, doamna farmacist Mariana Mazilu, de la iubitul său ginere, prof. univ. dr. Ioan Mazilu, de la iubita sa nepoţică cărora le spune: „Dragii tatii, sosit-a timpul plecării. Vă rog să mă iertaţi şi să vă rugaţi pentru mine. Vă mulţumesc pentru tot şi vă iubesc.” Îşi ia rămas bun de la prieteni şi colegi, de la duhovnici şi camarazii de suferinţă, de la Răşinariul natal, de la iubiţii credincioşi păstoriţi cu iubire şi jertfă cărora le spune: „fraţilor, părinţilor, iubiţii mei: am suferit şi ne-am bucurat împreună; am mîncat pîinea amară a puşcăriei împreună; sosit-a ceasul despărţirii; vă mulţumesc pentru toate cîte aţi făcut pentru mine şi vă rog să mă iertaţi. Vă îmbrăţişez cu iubire, şi să mă aveţi în ale voastre rugăciuni, rogu-vă! Acum mă duc să mă hodinesc un pic”. Atunci cînd l-am întrebat în toamna lui 2005, împreună cu Norocel şi Daniel iubiţii şi devotaţii săi ucenici ce-şi mai doreşte de la viaţă, părintele Nicolae ne mărturisea: „Dragul meu. Vreau să mor. Nu mai pot. E greu, e foarte greu”.

Privesc chipul în noapte şi aud vocea inconfundabilă a părintelui Nicolae ca şi vocea marelui Petre Ţuţea: la judecata viitoare fi-vom cîntăriţi cu o singură măsură; măsura iubirii de Dumnezeu şi de neam.

Am sentimentul şi acum ca şi atunci cînd am aflat vestea morţii sale, că încă un stîlp al neamului şi al credinţei româneşti este retezat. Dar el nu moare. Din viaţa şi faptele sale răsări-vor alţi stejari în Cîmpia Libertăţii neamului românesc, aşa cum magnific ne învăţa: „Sursum corda!” (Sus să avem inimile!).

Sîntem încredinţaţi că pentru patimile şi suferinţele sale, pentru crucea purtată cu atîta devoţiune şi demnitate Mirele şi Mielul Hristos îl va primi să slujească liturghia îngerilor.
Binecuvîntată să-i fie amintirea şi pomenirea.

(Pr. Dorin Ploscaru – Ziarul Ceahlăul)

Înalta omenie a părintelui Nicolae Grebenea

 

Desigur că desfăsurarea neobisnuită a lucrurilor ne tine departe unii de altii, chiar când mărturisim acelasi crez si îl slujim neodihniti, astfel încât, desi ar trebui să ne întâlnim chiar fără voie la răstimpuri apropiate, se întâmplă, totusi, să nu ne vedem deloc. Personal, însă, nu mă împac, si-mi recunosc vinovătia, cu distanta care m-a făcut să nu-mi încrucisez, de multă vreme, pasii cu ai părintelui Nicolae Grebenea.

Îti vine greu să accepti că după ce ai stat o groază de ani cu un camarad în aceeasi închisoare si ti-ai întins oasele pe aceeasi rogojină cu el, să nu-l mai întâlnesti, ca si cum s-ar fi interpus însăsi moartea între noi. Mai ales după ce, în timpul muncii din mina de la Baia Sprie, am trăit cu sentimentul unui destin comun până la capătul zilelor. Nu de putine ori mi-a răsărit de atunci în fată chipul părintelui, e-adevărat, asa cum arăta în 1952, înainte de transferul meu la Ministerul de Interne si, apoi, la Jilava, ca acuzat într-un nou proces.

Să nu ne închipuim că, închisi în aceeasi cameră, detinutii trăiesc într-o întelegere desăvârsită, asa cum ar trebui să fie raporturile dintre oameni, pânditi de aceleasi necazuri, pregătite de acelasi dusman. Cu părintele Grebenea făceam un front fără fisură, însufletiti de un neînvins duh al unei convietuiri cu restul de vietasi. Pe lângă înalta lui omenie, care ne completa legătura de camarazi cu aceea de frati întru Christos, ne biruiam orele de interdictie a oricărei activităti, chiar nici măcar să ne peticim o zdreantă de haină, împărtăsindu-ne preocupări din cele mai variate domenii. Vesnic voi fi recunoscător părintelui Nicolae pentru capitolele din Noul Testament, pentru rugăciunile si psalmii pe care i-am învătat pe dinafară de la el.

Sunt deplin încredintat că pe lângă linia lui firească de viată l-a hărăzit suferintei un factor de dincolo de vointa lui. Nu cred că gresesc spunând că face parte dintre semenii nostri destinati unei suferinte creatoare, întreruptă doar pentru a se alimenta cu noi puteri. Cartea lui de mărturisiri si amintiri – Amintiri din întuneric – face parte din rândul lucrărilor care te ajută să fii un autentic crestin si o constiintă devotată adevărului. Nu pot, de asemenea, să nu fiu convins că poartă o întelegere pentru satanismul vremurilor pe care necum să le întâmpine cu ocări si revolte, îl ajută să lase pedepsirea răului pe seama justitiei ceresti.

(Mircea Nicolau – Revista Permenenţe, octombrie 2005)

Părintele Nicolae Grebenea – a luminat și a împărțit în jur lumină până în ultima clipă

 

Timpul nu a mai avut răbdare! Doar câteva luni de ar mai fi zăbovit pe pământ, părintele Grebenea ar fi trecut cu un an peste cei o sută pe care îi avea deja contabilizați. Dar i s-a împlinit ”veleatul” și ”patriarhul” s-a strămutat să veșnicească laolaltă cu drepții.

Am început această evocare cu formulările de mai sus pentru că, de fapt, ele aparțin celui pe care îl evocăm. Îmi amintesc că odată, în cumplita temniță a Aiudului, când el ne vorbea despre suferință și despre semnificațiile ei, unii dintre noi, mai tineri ”învățăcei” ai lui, l-am întrebat cu oarecare năduf: ”Bine, bine, părinte, dar coșmarul acesta pe care îl trăim, când se va termina?” El ne-a răspuns sfătos:

”Hei, feții mei, timpul are răbdare, multă răbdare; se cade deci, să fim și noi răbdători. Să așteptăm să se împlinească veleatul. Până atunci, însă, trebuie să ne străduim să rămânem noi înșine.” Și el ne-a fost exemplu viu în acest sens. A avut răbdare cu timpul lui de atunci aproape un sfert de secol, rămânând el însuși. Iar când a fost slobozit din temniță, s-a înfruntat cu alt fel de timp, cu care, de asemenea, a avut răbdare. Tot cam un sfert de secol. Și iarăși a rămas credincios sieși și crezului său. Dovadă că așa este stă și următorul text scris de el în august 1997: ”La planurile întunecate care se pot țese în diferite oficine ascunse, neamul meu poate găsi singurul sprijin, statornic și nedezmințit, numai la Dumnezeu. Întoarce-te la El cu toată inima și puterea, slăvite Neam Românesc! Lipește-te de El, căci El este viața ta! Caută-te pe tine și fii ce ai fost! Privește drept în sus spre lumină, fără a lua seama de zarva din jur! Și vei fi mântuit. Și vei fi lumină”. Și așa fost el: a luminat și a împărțit în jur lumină până în ultima clipă. ”S-a stins precum o candelă căreia i s-a terminat uleiul, dar de predicat a predicat până în ultima clipă”, mi-a spus o nepoată de-a lui care, în miez de noapte, mi-a anunțat plecarea lui la ceruri.

(Demostene Andronescu – Revista Puncte Cardinale nr. 5/185 mai 2006, pag. 14)

Nicolae Grebenea – un om de înaltă ținută morală

 

S-a stins o stea! În ziua de 2 iulie 2006 adoarme întru veșnicie Părintele Nicolae Grebenea.

Socotind că și-a îndeplinit misiunea aici pe pământ, Dumnezeu trimițând îngerii Lui, înalță la cer sufletul său chinuit, curmându-i durerile trupului vlăguit de plumbul cnutului a trei prigoane: carlistă, antonesciană și comunistă.

S-a născut în Rășinari, vechiul sat românesc de la poalele munților Sibiului, la 25 octombrie 1905. A fost al optulea copil din cei nouă frați.

La vârsta de șase ani rămâne orfan de mamă. Lipsit de mângâieri, așa cum arată în cartea sa ”Amintiri din întuneric”, a avut o copilărie grea. Școala primară a făcut-o în satul natal cu învățători cu o asprime ieșită din comun. Pe lângă loviturile cu trestia cu noduri aplicată pentru greșeli la citire la limba maghiară, de la 5 la 20 de lovituri pentru citirea greșită a unei litere, i se mai aplicau și lovituri la cap cu cheia de la cancelarie, producându-i dureri îngrozitoare. Capul său era numai trepte care au dispărut după ani mulți.

După terminarea cursului primar se va înscrie la Școala normală și în anul 1925 obține diploma de învățător. Va primi catedră în comuna Văleni Roman. După un an se va înscrie ca student la Academia Teologică ”Andreiana” din Sibiu.

În intervalul 1934-1935 a făcut stagiul militar la Școala de Ofițeri Ploiești deoarece nu era preoțit.

Misiune grea destinul îi dete. Din 1936 devine membru al Mișcării Legionare – un drum fără întoarceri, cu lungi și năpraznici ani de furtună când totul se surpa, când totul se năruia în țara noastră.

Alături de camarazii lui de luptă și crez a stat scut Bisericii lui Hristos și a apărat ființa și istoria neamului amenințate cu pieirea…

L-am cunoscut în vara anului 1941. Am lucrat împreună și am rămas înfrățiți pentru tot ce ne-a legat aici în viața și dincolo de ea. A fost secretarul organizației de județ a Mișcării Legionare la Bacău, în perioada 6 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941.

Lângă Părintele Nicolae Grebenea și Profesorul Vasile Stoian, fost prefect al județului Bacău, mi-am făcut cea mai frumoasă ucenicie. Om de o înaltă ținută morală și cultură, de o intransigență aleasă, cu o dicție frumoasă, era o plăcere să-ți fie partener de conversație.

Era de o dârzenie pe care o întâlnim la moții lui Iancu când coborau din stânci și din copaci înfruntând batalioanele asupritorului maghiar. (…)

În toamna anului 1941 a fost arestat de Siguranță la Bacău. După mai multe zile de detenție prinde un moment prielnic și într-o noapte, printr-un geam mic, coborându-se pe burlanele de scurgere a apei de la etajul I, a evadat din arestul Siguranței și s-a refugiat pe un aeroport german din Gherăiești-Bacău de unde spera că va putea pleca peste graniță. De aici va pleca la Iași în acest scop: evadarea din țară.

Dar demonii răului lucrează, nu au odihnă. Un pripășit în rândurile noastre care se dădea legionar urmărit de Siguranță – agent al brigăzii antilegionare condusă de comisarii Onică, Oproiu și Atanasiu – reușește să ajungă în contact cu Părintele și-l va vinde.

Așa începe calvarul negru și lung al Părintelui Nicolae Grebenea care va dura 25 de ani. Ne vom întâlni în luna aprilie 1942 la Siguranța Generală a Statului, București. Eu, proaspăt arestat.

Era foarte slăbit. Ieșise din greva foamei de la celula cu apă. Ce era această celulă? Un W.C. așezat pe un grătar de fier pe sub care curgea permanent apă. Aici a fost ținut Părintele mai multe zile și nopți pentru a i se smulge declarații pe placul comisarului anchetator. Am stat împreună doar câteva ore. Am fost izolați pentru continuarea anchetei. Ne vom întâlni peste două luni la Galați, la Curtea Marțială, în sala de judecată la proces. Primul pe rol se va judeca dosarul Părintelui. Se dă citire actului de acuzare.

Enormități! Un om nu numai că nu are puterea materială de a le săvârși, ci și timpul  vieții necesar pentru a le cuprinde dimensiunea.

Părintele Nicolae Grebenea s-a apărat cu toată demnitatea și curajul, cu o pledoarie de o frumusețe deosebită. A fost prompt în replici și nu și-a negat convingerile.

Va primi 25 de ani muncă silnică și se va elibera în vara anului 1964, după 23 de ani de surghiun și nimicire. Anii de pedeapsă cei mai mulți îi va executa în Zarca Aiudului, temnița pătimirilor românești, a valahilor, a legionarilor și apoi a elitei românești după anul 1944. A fost coborât și în minele de plumb de la Baia Sprie.

Anul 1951 îl găsește în lagărul de muncă al minei de plumb foarte vătămătoare de la Baia Sprie. Aici, în săptămâna mare a Patimilor lui Hristos, unii deținuți au propus Părintelui ca să serbeze învierea, să facă slujba în mină.

Părintele a acceptat propunerea, hotărâți să suporte toți la nevoie consecințele, deoarece rugăciunea era pedepsită aspru de călăii administrației. În noaptea Sfintei învieri, din toate piepturile a răsunat cântecul de slavă: Hristos a înviat!

A fost cea ma fantastică atmosferă de taină a minei la 500 m sub pământ. Misterul credinței le-a produs o înfiorare sfântă și o mulțumire negrăită. Uitând o clipă condițiile de osândiți, slujba a zguduit sufletele tuturor, ridicându-i spre sfere înalte, dându-le noi puteri.

Eliberat în vara anului 1964 din Zarca Aiudului, Părintele Nicolae Grebenea nu a fost scutit de urmăritori, anchete și silnicii la care s-au adăugat chiar frații preoți.

Da! Frații preoți (superiori) l-au prigonit, l-au turnat și au cerut excomunicarea lui din clerul Bisericesc. Părintele i-a iertat, având conștiința că a luptat pentru o cauză dreaptă și sfântă – un protest împotriva celor fără Dumnezeu. –

(Petru Baciu – Răstigniri ascunse, Vol. II, Editura Fundației Culturale ”Buna Vestire”, București, 2004, pag. 206-209)

via Fericiți cei Prigoniți

De ziua Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

Astăzi, Biserica Ortodoxă Română îl cinsteşte pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, domnitorul muşatin căruia, pentru sfinţenia faptelor sale, poporul român de pretutindeni îi înalţă, din adâncul conştiinţei sale, un prinos de mulţumire şi recunoştinţă.

Fiu al voievodului Bogdan al II-lea şi al doamnei Maria – Mălina Oltea, domnitorul Ştefan cel Mare a manifestat, încă din fragedă pruncie, o deosebită dragoste faţă de ţară şi credinţa strămoşească. După uciderea tatălui său, este chemat la tronul Moldovei, la 12 aprilie 1457. Deşi a fost încercat, pe parcursul lungii sale domnii, de numeroase suferinţe, domnitorul nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, purtându-şi cu evlavie crucea vieţii sale. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei şi Regatul Ungariei.

„Atletul creştinătăţii”, aşa cum l-a numit papa Sixt al VI-lea, a luptat pentru apărarea dreptei credinţe, menire pe care a considerat-o sfântă şi pentru care şi-ar fi dat oricând viaţa, aşa cum arăta în scrisoarea pe care o adresa în 25 ianuarie 1475 tuturor principilor creştini ai Europei, după biruinţa dobândită împotriva turcilor, la Podu-Înalt, lângă Vaslui.

În cei 47 de ani de domnie, Ştefan a ctitorit 44 de biserici şi mănăstiri pentru războaiele purtate. Ctitoriile erau apoi înzestrate cu pământuri şi împodobite cu Sfinte Evanghelii şi cărţi, cu epitafuri şi veșminte de brocarturi scumpe, cu cădelniţe şi sfeşnice de aur. Dreptcredinciosul Voievod  a pus numeroasele victorii nu pe seama iscusinţei minţii sale ci, cu smerenie, pe seama voii şi puterii lui Dumnezeu, care i-a stat mereu alături. Prin numărul mare de mănăstiri şi biserici zidite, atât în Moldova cât şi în Muntenia, Transilvania şi Muntele Athos, Sfântul Ştefan a fost nu numai apărător, ci şi mărturisitor al credinţei creştine.

L-a avut ca duhovnic şi sfetnic pe Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, de la care a învăţat să fie un om al înţelepciunii şi dreptăţii, al iubirii şi iertării:„Te-am iertat şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră”, scria voievodul, adresându-se boierului său, Mihu, unul din cei care participaseră la uciderea părintelui său.

Ştefan a murit pe data de 2 iulie 1504, cronicarul amintind că „l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere la mănăstire la Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi, ca după un părinte al lor”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat la 20 iunie 1992, Sfântul Ştefan fiind sărbătorit în fiecare an, pe data de 2 iulie.

Sfinţenia Voievodului Ştefan cel Mare

Vorbind despre sfinţenia voievodului Ştefan cel Mare, pr. prof Constantin Coman amintea, în articolul „Dreptcredinciosul domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt sau despre criteriile sfinţeniei”, publicat în volumul „Prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realităţii”, apărut la Editura Bizantină:

„O anumită parte a intelectualităţii noastre – mereu aceeaşi – face alergie la auzul numelui Domnitorului Ştefan cel Mare, mai ales când acestuia îi este asociată sfinţenia, recunoscută de Biserica Ortodoxă Română cu câţiva ani în urmă prin hotărârea Sfântului Sinod care, de fapt, a pecetluit o cinstire pe care poporul binecredincios român a acordat-o dintotdeauna bravului domnitor. O anumită presă care revendică pentru sine rigoarea, obiectivitatea şi corectitudinea a atacat verdictul popular prin consideraţii care trimit mai curând la suficienţa de sine, trufie şi dispreţ, vorbind despre „calităţile” de bătăuş şi vărsător de sânge ale domnitorului şi de alte aspecte care ar viza moralitatea acestuia (…) Atunci când pun în discuţie problema sfinţeniei lui Ştefan cel Mare, intelectualii in discuţie fac dovada unei incorecte cunoaşteri a conceptului de sfinţenie aşa cum este el perceput în Biserica Ortodoxă. Mentalitatea ai cărei exponenţi sunt cei în cauză operează cu o accepţie puţin deformată a sfinţeniei, socotind că aceasta ţine de performanţele mai ales morale ale unui om. (…) Mântuitorul Hristos limpezeşte odată pentru totdeauna aceste lucruri, deschizând uşa Împărăţiei cerurilor vameşilor, tâlharilor, desfrânatelor etc. Sfintele Evanghelii ne arată foarte clar că nu cei drepţi, ci cei păcătoşi se apropiau de Hristos şi tot aceştia sunt cei care-L primesc şi-şi oferă şansa împărtăşirii de puterea Sa dumnezeiască. Cei drepţi, sau mai curând cei care se considerau drepţi se închid asfixiant în limitele proprii şi în propria logică şi Îl resping pe Hristos cam cu aceleaşi argumente cu care resping contemporanii noştri sfinţenia lui Ştefan cel Mare.”

De asemenea, cronicarul spune că „după moartea lui până astăzi îi zic Sfântul Ştefan Vodă (…), pentru lucrurile lui cele vitejeşti, la care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea, n-au ajuns”.

Minunile Sfântului Ştefan

După cum spune tradiţia, în lupta cu polonii de la Codrii Cosminului, la 26 octombrie 1497, soarta armelor era de partea marelui voievod Ştefan. În acea zi de joi, înainte de începerea bătăliei, când preoţii ce însoţeau oştirea slujiseră Sfânta Liturghie lângă flamura domnească, lui Ştefan Vodă i-a venit în ajutor Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, care i s-a arătat călare şi înarmat ca un viteaz, anunţând izbânda oastei moldovene. Altă dată, la Râmnic, Ştefan Vodă a primit de asemenea cerescul ajutor, de data aceasta prin Sfântul Mucenic Procopie. Drept mărturie stă inscripţia bisericii din Milişăuţi – Suceava: „În anul 1481, luna lui iulie 8, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, Io Ştefan Voievod … a făcut război la Râmnic cu Basarab Voievod cel Tânăr … şi a ajutat Dumnezeu pe Ştefan Voievod şi a biruit … De aceea, Ştefan Voievod a binevoit a zidi biserica aceasta întru numele Sfântului Mare Mucenic Procopie”. Totodată, cronicarul Grigore Ureche istoriseşte că, „în timpul acestei lupte, Ştefan cel Mare a văzut în chip minunat pe Sfântul Mare Mucenic Procopie, umblând deasupra războiului, călare şi înarmat ca un viteaz, fiind întrajutor lui Ştefan Vodă (…).”

O altă întâmplare minunată dovedeşte, o dată în plus, legământul de iubire dintre domnitor şi neamul său. În anul 1775, când Bucovina a fost răpită de austrieci, chipul Sfântului Ştefan de lângă mormânt s-a întunecat la cu faţă totul, iar clopotul cel mare a început să bată singur. Candelele de la mormânt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuşi se mâhnise de mulţimea păcatelor acestui popor, din pricina cărora a ajuns sub stăpânire străină.

Cu o mână de oşteni, Ştefan a ţinut piept hoardelor barbare, punându-şi viaţa pentru ţară şi credinţa creştină. Noi, urmaşii sfântului voievod, ne-am lăsat însă atât de uşor grumajii prinşi sub jugul umilitor al tuturor compromisurilor, încât nu mai ştim ce-a mai rămas azi din moştenirea inestimabilă pe care ne-a lăsat-o cândva Ştefan cel Mare. Suntem, oare, demni de sacrificiul înaintaşilor noştri?

de Irina Nastasiu Doxologia

La moartea ELENEI ARNĂUȚOIU. Comunicatul Fundației Ogoranu

Am primit cu adâncă întristare vestea plecării dintre noi a venerabilei doamne Elena Arnăuțoiu, sora fraților Toma și Petre Arnăuțoiu, liderii uneia dintre cele mai consistente și longevive grupări de rezistență armată anticomunistă, desfășurată până în 1962 pe versantul sudic al Munților Făgărașului.

Ea însăși un simbol al Rezistenței, doamna Elena Arnăuțoiu și-a identificat destinul cu cel al fraților săi și al întregii grupări de rezistență din regiunea Muscelului, devenită în acei ani de după instaurarea comunismului în România un adevărat teatru de război. (mai mult…)

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php