Pilda fiului risipitor tocmai acest rost are: să ne îndemne să alergăm degrab la Tatăl, îndată ce ne-am văzut cum suntem, ca să nu cădem în deznădăjduire. Şi pentru ca să alunge de la noi îndoiala, teama, ruşinea, ne pune înainte cea mai desăvârşită icoană a milostivirii şi bunătăţii dumnezeieşti.
Foto: Oana Nechifor
Duminica a II-a a Triodului ne pune înainte Pilda fiului risipitor, a tânărului care şi-a cheltuit în desfrânări toată moştenirea părintească şi a ajuns argat şi porcar, adică rob al patimilor celor ruşinoase. Ce l-a făcut să se gândească la tatăl său? Lipsa, foamea, mizeria vieţii. Dacă omul nu se smereşte de bunăvoie, Dumnezeu tot nu-l lasă; îi trimite neczuri, încercări, boli, suferinţe, ca să-l trezească. Pentru că smerenia trupească mai uşor aduce smerenia sufletească şi omul se trezeşte, „îşi vine în sine”. Nevoinţele pustnicilor: posturile aspre, privegherile de toată noaptea, ostenelile trupeşti au şi acest rost, să smerească trupul şi, prin aceasta, mai uşor să smerească sufletului. Chiar dacă nu o face de bună voie, omul ajunge astfel să-şi dea seama de starea decăzută în care se află, de robia şi de neputinţa sa şi aleargă la Dumnezeu, Singurul Care poate să mântuiască. Aceste două atitudini sunt strâns legate împreună şi amândouă absolut trebuitoare pentru izbăvire. Tâlharul pe cruce şi-a recunoscut fărădelegile şi tot atunci a strigat: „Pomeneşte-mă, Doamne!”; de aceea a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Luca 23, 42-43); Iuda însă, deşi s-a căit de fărădelegea sa, în loc să alerge la Învăţătorul, a mers la templu, a aruncat arginţii şi ducându-se, s-a spânzurat (Matei 27, 5).
Pilda fiului risipitor tocmai acest rost are: să ne îndemne să alergăm degrabă la Tatăl, îndată ce ne-am văzut cum suntem, ca să nu cădem în deznădăjduire. Şi pentru ca să alunge de la noi îndoiala, teama, ruşinea, ne pune înainte cea mai desăvârşită icoană a milostivirii şi bunătăţii dumnezeieşti. Oricât de multe păcate am fi făcut, să nu ne îndoim de iertare; niciodată nu este biruită milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu „Care aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru dânsa” (Ioan 3, 16). „Milostivirea lui Dumnezeu este foc arzător.O, de am avea noi atâta ardoare pentru El, câtă duioşie părintească are El pentru noi!”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
A venit vremea acestei schimbări. Sfânta Biserică ne pregăteşte prin cele două căi puse înainte. Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii al lui Dumnezeu sau al satanei? Eşti liber să alegi şi ai minte să descifrezi ce este bine şi ce este rău. Să nu iei binele drept rău şi răul drept bine.
Foto: Ștefan Cojocariu
Cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai încheiem perioada pregătitoare şi deschidem calea Postului Mare: cele şapte săptămâni înaintea Sfintelor Paşti. Ne aflăm la un moment de răscruce, o culme şi un hotar…
În fiecare duminică ni s-au înfăţişat două căi: smerenia vameşului am văzut-o faţă-n faţă cu mândria fariseului; pocăinţa fiului risipitor ni s-a arătat faţă-n faţă cu îndărătnicia şi mândria fratelui său; binecuvântarea a despărţit pe cei de-a dreapta Marelui Judecător de blestemul pe care l-au primit cei de-a stânga Lui. Sfânta Biserică ne pune în faţă această alternativă ca să ne adâncim în noi înşine şi să vedem: suntem ca vameşul, smeriţi, sau suntem mândri ca fariseul. Retrăim pocăinţa fiului rătăcit, dar întors, sau suntem ca fratele cel mare, îndărătnici şi mândri? Putem nădăjdui la binecuvântare sau trebuie să ne temem de blestem?
În Predica de pe munte, Iisus spune: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, căci largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 13-14). Noi singuri alegem calea. Izgonirea şi iertarea ne sunt înfăţişate ca un semnal de alarmă, dar şi ca un îndemn în vederea Paştelui…
A venit vremea acestei schimbări. Sfânta Biserică ne pregăteşte prin cele două căi puse înainte. Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii al lui Dumnezeu sau al satanei? Eşti liber să alegi şi ai minte să descifrezi ce este bine şi ce este rău. Să nu iei binele drept rău şi răul drept bine. Trebuie să păşim cu inima curată în Postul cel Mare, în vederea Paştelui, a trecerii noastre de la omul trupesc la omul duhovnicesc, pentru ca nu numai cu gura, dar şi cu strunele sufletelor noastre să putem cânta „Hristos a Înviat!”.
(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, volumul II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 50-51)
În zorii unei zile din anul 1950, cel mai probabil pe 10 martie, un grup de localnici din zona Lugojului, atrași de niște zgomote ciudate, au dat peste un grup de bărbați în uniforme de miliție și de securitate care își făceau de lucru într-o groapă săpată la marginea drumului, în zona dintre kilometrul 7 și 9 de pe Dealul Viilor. Printre bărbații în uniformă, unii l-or fi recunoscut pe temutul maior Zoltan Kling, șeful Securității Lugoj. Țăranii au fost îndepărtați imediat, cu autoritate, fiind amenințați. Peste aproape un an de zile, în februarie 1951, câțiva localnici, nu se știe dacă vor fi fost aceiași, au descoperit o groapă comună, în care au apucat să numere, nu se știe cât de precis, aruncate unele peste altele, 12 cadavre legate cu cătușe între ele. Desigur, Miliția a aflat și a preluat cazul, despre care nu s-a mai auzit apoi nimic vreme de 65 de ani. Cine erau acei morți? Ce amestec aveau autoritățile în acest episod? Ce s-a întâmplat mai departe? Cine mai știe? Pentru cei asasinați la Lugoj, povestea începe în anul 1948, în Dobrogea. Atunci a apărut o organizație anticomunistă numită pur și simplu „Mișcarea de rezistență”, fără nici o altă metaforă în titlu. Conducătorii acestei mișcări erau legionarii Gogu Puiu și frații Fudulea.
Ei au încercat să răscoale cât mai multă lume împotriva comunismului și, timp de un an de zile, au organizat o întreagă rețea de distribuție a armamentului care se mai găsea după război. Populația era deja nemulțumită, la alegerile din 1946 semnalându-se incidente la secțiile de votare între simpatizanții partidelor istorice și comuniștii care falsificau rezultatele voturilor. Pe de altă parte, colectivizarea a început tot în Dobrogea, cu toate abuzurile aferente: confiscarea averilor, persecuții, deportări. În aceste condiții, mulți oameni gospodari s-au decis să intre în această mișcare de rezistență, contribuind cu alimente, bani și haine pentru cei refugiați în păduri, dar și cu arme și muniții pentru a înarma cât mai mulți combatanți. Organizația a fost descoperită și distrusă de către Securitate, sub conducerea căpitanului (pe atunci) Nicolae Doicaru, care așa și-a început cariera fulminantă și presărată cu multe cadavre, ajungând în final șeful DIE și superiorul direct al lui Pacepa. În vara anului 1949, Gogu Puiu moare în timpul unei ciocniri cu trupele Securității, când începuse deja valul de arestări în rândul populației care-l sprijinise.
În total au fost constituite șase loturi de arestați care vor fi judecați, primind în majoritatea cazurilor pedepse foarte grele. Povestea care are legătură cu orașul Lugoj este cea a lotului cu numărul 3. Acest lot a avut 29 de arestați. Ei erau considerați de către autorități mai puțin importanți decât cei din primele două loturi și drept urmare nu s-a pronunțat nici o condamnare la moarte, ci doar la închisoare, de la 4 ani, până la muncă silnică pe viață. Nici unul dintre cei 29 nu fusese refugiat în pădure, nici unul nu fusese combatant în luptele cu Securitatea. Toți făceau parte din lanțul logistic al mișcării de rezistență, toți erau oameni gospodari și, în marea lor majoritate, fără opțiuni politice, toți aveau familii, copii, pământ și animale, case și grajduri și toți erau oameni care munceau de dimineața până seara pentru ei și pentru familiile lor. Odată ce au fost anchetați și bătuți, judecați și condamnați, au fost transferați la închisorile din Aiud și Gherla, în luna decembrie a anului 1949.
Între timp, în vara anului 1949, într-o ședință la cel mai înalt nivel din cadrul Ministerului de Interne, la care au participat ministrul Teohari Georgescu, ministrul adjunct Marin Jianu, directorul Securității, Gheorghe Pintilie și adjunctul său, Alexandru Nicolschi, s-a luat decizia ca toți cei care făcuseră parte din grupurile de rezistență anticomunistă și care fuseseră condamnați la peste 15 ani de închisoare să fie și ei executați extrajudiciar, în condiții cât mai discrete. În 1950, numărul celor care satisfăceau acest criteriu se ridica la aproximativ 70 de persoane. Printre care și 13 dintre cei condamnați în lotul 3 al luptătorilor dobrogeni. Ceilalți făceau parte din grupul lui Spiru Blănaru din Teregova (6 persoane), cel al maiorului Nicolae Dabija din zona Cluj (13 persoane) și, desigur, din cele ale primelor două loturi dobrogene, închiși la Pitești (16 persoane). Motivul acestei decizii a fost acela că se pronunțaseră deja multe condamnări la moarte și România era presată de către opinia publică internațională să slăbească acest ritm al execuțiilor. Drept urmare, ministrul Teohari Georgescu căuta o soluție pentru a continua represiunea cu aceeași intensitate, dar cu mai puțină publicitate.
Cel care a fost însărcinat cu odioasa misiune de lichidare a unor oameni care nu erau condamnați la moarte a fost maiorul de miliție Eugen Alimănescu, fostul comisar al anilor 1945-1947, mediatizat ca un mare justițiar în luptă cu lumea interlopă bucureșteană. Legenda lui a fost atât de mare, pe cât a fost de falsă, mai ales în urma cooptării sale în operațiunile de anihilare a rezistenței din munți, când a comis atrocitate după atrocitate, astfel încât și-a sfârșit cariera în 1951, fiind condamnat la închisoare pentru abuzurile sale. Asta nu l-a împiedicat pe regizorul Sergiu Nicolaescu să-l folosească drept model (alături de comisarul Gheorghe Cambrea) pentru cel mai drag și cel mai celebru personaj al său, comisarul Moldovan. Cei 13 condamnați din lotul 3 sunt transferați de la închisorile în care își așteptau sentințele de la recurs, încă nepronunțate, la Penitenciarul Timișoara, cu scopul de a fi anchetați din nou, pentru că, în graba procesului, anchetarea lor ar fi fost prea lapidară. În noaptea de 9/10 martie ei sunt scoși din închisoare, transportați cu mașina la Lugoj și împușcați pe Dealul Viilor. Au fost îngropați toți la un loc, nici măcar nu li s-au scos cătușele care-i țineau legați unii de alții.
Actele de moarte trimise rudelor după mulți ani, abia în 1956, constată decesul lor în aceeași zi de 10 martie, din diverse motive medicale (TBC, infarct etc.). În afară de cei 13 dobrogeni din lotul 3, mai apar încă 3 nume ale unor oameni care fuseseră condamnați în alte procese. Dacă și aceștia au fost sau nu executați tot atunci, la Lugoj, nu se știe cu exactitate. Puteau la fel de bine să fi murit în urma bătăilor din închisoare, așa cum a fost cazul Ion Constantinescu, mort în timpul anchetei, pentru care familia a primit acasă două certificate: unul cu data de 28 februarie 1950 și un al doilea cu data de 10 martie 1950. Data corectă, 28 februarie, va fi validată abia în noiembrie 1965, prin decizie judecătorească. Lista cu numele celor uciși pe Dealul Viilor, pe drumul de la Lugoj spre Făget, în zona dintre kilometrul 7 și 9, este redată în continuare. Mai înainte de toate este însă un pomelnic, al lui Manea, Nicolae, Ioan, Gheorghe, Alexandru, Constantin, Iordan, Dumitru, Ioan, Nicolae, Stere, Constantin, Ioan, Gheorghe, Gheorghe, Marin, un pomelnic nerostit vreodată, dar alcătuit în ordinea numerelor de ordine ale certificatelor de moarte, de la 109 la 124. Și privirile lor, din fotografie, care ne cer să nu-i lăsăm așa. Iată lista:
Manea Duțu – avea 48 de ani, din Târgușor, jud. Constanța, cârciumar, lotul 3, condamnat la 25 ani
Nicolae Dobromir – avea 42 de ani, din Casimcea, jud. Tulcea, lotul 3, condamnat la 20 ani
Ioan Filip – avea 45 ani, din Dunărea, jud. Constanța, învățător, lotul 3, condamnat la 15 ani
Gheorghe Gușiță – avea 46 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, lotul 3, condamnat la 15 ani
Alexandru Gogu – avea 39 ani, din Beidaud, jud. Tulcea, țăran, condamnat la 15 ani
Constantin Lache – avea 37 ani, din Sahom (Grecia), țăran, condamnat la 15 ani
Iordan Nicolau – avea 45 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, agricultor, lotul 3, condamnat la 18 ani
Dumitru Negroiu – avea 39 ani, din Saraiu, jud. Constanța, perceptor, lotul 3, condamnat la 25 ani.
Ioan Pițigoi – avea 25 ani, din Saraiu, jud. Constanța, țăran, lotul 3, condamnat la 15 ani
Nicolae Roșculeț – avea 30 ani, din Constanța, moșier, lotul 3, condamnat la 25 ani
Stere Stercu – avea 44 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, țăran, lotul 3, condamnat la 20 ani
Constantin Tudoran – avea 34 ani, din Saraiu, jud. Constanța, țăran, lotul 3, condamnat la 15 ani
Ioan Topîrceanu – avea 45 ani, din Târgușor, jud. Constanța, țăran, lotul 3, condamnat la 15 ani
Gheorghe Tomoșoiu – avea 42 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, țăran, lotul 3, condamnat la muncă silnică pe viață
Gheorghe Tofan – avea 41 ani, din Sâmbăta Nouă, jud. Constanța, învățător, lotul 3, condamnat la 17 ani
Marin Cenușe – avea 38 ani, din Baia, jud. Constanța, plutonier-major de Miliție, condamnat la 15 ani
O listă care nu spune că, de exemplu, Gheorghe Tofan era văduv și își creștea cei doi copii orfani de mamă prin munca sa de învățător dar și de țăran amenințat de colectivizare. Nu spune că Ion Pițigoi din Saraiu era un tânăr de 25 de ani la data arestării, cu doi copii mici acasă, cu părinții deportați și cu averea confiscată pentru că ar fi fost chiaburi. Nu spune că Nicolae Roșculeț era un mic moșier pe cale de a fi deposedat de toată averea, sau că Gheorghe Tomoșoiu era un pădurar sărac, la fel de amenințat de spectrul foamei precum oricare altul din această listă în dreptul căruia veți găsi profesia de agricultor. E doar o listă de nume de oameni asasinați de statul comunist, o crimă planificată la cel mai înalt nivel al ministerului de interne și executată de un odios milițian. Familiile lor au încercat să afle ce s-a întâmplat cu ei vreme de 65 de ani. Au aflat cu multă întârziere că sunt morți. O vreme au crezut că nici nu au ajuns la Timișoara și că ar fi fost uciși pe drum, într-un tren „al morții”. Nu știu nici azi unde sunt îngropați cu exactitate, dar măcar acum au aflat că sunt pe Dealul Viilor.
Urmașii lor trăiesc și astăzi cu trauma că nu le pot aprinde o lumânare la căpătâi, ci doar în gând, de Paști și de Sărbătoarea Morților. De-a lungul timpului, mamele lor, soțiile lor, surorile lor, copiii lor au scris oricărei autorități, sâcâind cu durerea lor mută, exprimată în politețea pe care nu o puteau avea, dar pe care o impunea o cerere oficială. Au scris oricărei instituții sau funcții care ar fi putut să le dea cea mai măruntă informație despre ei și prea rar au primit un răspuns, iar de cele mai multe ori când au primit totuși ceva în cutia poștală, a fost vestea că nu se știe mai nimic despre ei. Acum se știe. Aproape totul. Încă nu se știe unde sunt. Facem un apel către cititorii acestui articol, ca, dacă au cea mai neînsemnată informație asupra locului unde acești oameni își odihnesc oasele dar nu și sufletele, să ne spună și nouă, lăsând un comentariu aici, sau scriind la adresa de mail: despredemnitate@gmail.com. Sursa : http://despredemnitate.wordpress.com Marian Cojoc – Rezistența armată din Dobrogea 1945-1960, Institutul de Studiu al Totalitarismului, București, 2004 Nicolae Ciolacu – Haiducii Dobrogei Constantin Ionașcu – Rezistența anticomunistă din Dobrogea, Fundația Academia Civică, București, 2011 Marius Oprea – Banalitatea răului – O istorie a Securității în documente, 1949 – 1989, Polirom, Iași, 2002 Dorin Dobrincu – Listele morții. Deținuți politici decedați în sistemul carceral din România potrivit documentelor Securității, 1945-1958, Polirom, Iași, 2008 Portretul demnității la tinerețe – articol apărut pe blogul “Despre demnitate”, 2013 Dumitru Lăcătușu – Eugen Alimănescu, justiţiar sau criminal? – articol apărut în revista “22”, anul XXV, nr. 16(1257)/22-28 aprilie 2014, pp. 10-11.
Oare inima noastră unde este? În contul din bancă, în ecranul telefonului mobil, în mâinile unui alt om? Unde este? Răspunsul îl aflăm dacă cercetăm care sunt lucrurile cele mai importante pentru noi, care este „comoara noastră”. Dacă-L vom căuta pe Dumnezeu, ne vom afla inima.
Primele patru duminici din Triod, cele de dinainte de începutul Postului Mare, reprezintă tot atâtea trepte de cunoaştere a lui Dumnezeu. Pentru vameş şi pentru fariseu, Dumnezeu este Cineva nevăzut, dar prezent, căci I se pot adresa. În pilda fiului risipitor, Dumnezeu se descoperă deja, El se arată ca Tată al tuturor. Înfricoşătoarea judecată ni-L arată pe Dumnezeu micşorându-Se, spre a deveni mai accesibil nouă, identificându-Se cu aproapele nostru. În cea de a patra duminică, a izgonirii lui Adam din Rai, Tatăl ceresc devine chiar interior nouă, noi ne putem arăta Lui „în ascuns” (Matei 6, 18). Aceste patru trepte corespund cu patru trepte ale mântuirii noastre: 1) conştientizarea şi asumarea păcatelor; 2) pocăinţa sau întoarcerea spre Dumnezeu; 3) milostenia sau jertfirea pentru aproapele; 4) unirea inimii cu Dumnezeu.
Această a patra treaptă este împărţită, la rândul ei, în trei, după cum ni le descrie pericopa evanghelică rânduită a se citi în biserici. Ca şi în precedentele trei duminici, şi aici este prezent un pragmatism tonic, care face accesibile tuturor oamenilor aceste învăţături evanghelice. Mai întâi, suntem învăţaţi valoarea iertării: „Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi vouă Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15). Iată un soi de „târg” foarte răspândit în relaţiile interumane şi familiar nouă: vrei să obţii ceva, trebuie să oferi ceva. Însă iertarea celuilalt este oricum un câştig pentru mine. Neiertarea înseamnă mult zbucium sufletesc, înseamnă resentimente, ură, împietrire, tot ce poate fi mai dureros sufleteşte. Dacă iert, mă eliberez, nu mai sunt influenţat sau condiţionat de nimic din comportamentul celuilalt. Lui poate că nici nu-i pasă dacă eu îl iert sau nu, poate chiar să-i fie indiferent. Pentru mine însă este esenţial să mă rup de o legătură bolnăvicioasă cu fratele meu. Iar ca bonus – şi ce bonus! –, iertând aproapelui, primesc şi eu iertare de la Dumnezeu pentru greşelile mele. Aşadar, câştigul e dublu. Cu un singur gest obţin două daruri esenţiale pentru mântuire: libertate în relaţia cu aproapele şi pace în relaţia cu Dumnezeu.
Pasul doi din această a patra treaptă marchează renunţarea la orice fel de dorinţă de a fi pe placul oamenilor: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, căci ei îşi întunecă feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă că îşi iau răsplata lor. Iar tu, când posteşti, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede cele ascunse îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 16-18). Dacă facem lucrurile pentru a obţine apreciere din partea oamenilor, vom avea o răsplată aici, pe pământ, una la vedere şi între anumite limite. Dacă vreau să obţin mai mult, interiorizez osteneala postului şi primesc „în ascuns” o răsplată cu urmări în veşnicie. Trebuie să cântăresc lucrurile pragmatic şi să aleg, aşadar, între efemer şi veşnic.
De aici se trece la pasul al treilea şi ultimul, învăţând să ne îmbogăţim în Dumnezeu, iar nu în lucruri trecătoare: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică, şi unde furii le sapă şi le fură. Ci vă adunaţi comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, şi unde furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Matei 6, 19-21). Pragmatismul din aceste versete este total: nu merită să investeşti în nimic din cele ce vor pieri, din cele ce nu au cum să dăinuiască. Cea mai sigură investiţie este în cele cereşti, garantată de Însuşi Dumnezeu, la adăpost de orice fluctuaţie a bursei vieţii. Asta nu e valabil doar pentru acumularea de bogăţii, ci şi pentru gesturile de generozitate. Pot să fac pe acest pământ chiar şi acte de filantropie de miliarde de euro. Dacă nu le fac în numele lui Dumnezeu şi de dragul Lui, ele nu au valoare în veşnicie. Un folos este, cu siguranţă, dar orice recompensă o primesc aici, pe pământ, în locul la care mă autolimitez. În schimb, o bucată de pâine dacă dăruiesc cuiva pentru Dumnezeu, câştigul meu este unul veşnic.
„Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Matei 6, 21). Versetul ne lămureşte şi care este calea către mântuire, dar şi de ce am ajuns în această „vale a plângerii” (Psalmi 83, 7) – cum mai este socotită viaţa pe pământ. Duminica izgonirii lui Adam din Rai este, de fapt, Duminica izgonirii inimii din Rai. Nu Dumnezeu l-a izgonit pe Adam din Rai, ci Adam şi-a izgonit inima prin neascultarea sa, prin orientarea sa către cele din afara sa, către cele create. Dumnezeu îl lasă pe om să-şi urmeze inima (asta este de fapt „izgonirea”), dându-i astfel încă o şansă de a redobândi Raiul. Dacă omul îşi află inima, află şi Raiul. Căci în inima sa va descoperi pe Dumnezeu, iar Raiul înseamnă a fi în Dumnezeu şi a lăsa pe Dumnezeu să fie în toate ale sale.
Om cu inima pe-afară sunt când comoara mea, tot ce am eu mai de preţ nu e înăuntrul meu! În basmul cinematografic „Pirates of the Caribbean: Dead Manâs Chest” (2006), unul dintre personajele principale are inima ascunsă într-un cufăr, fapt ce-l face extrem de vulnerabil. Oare inima noastră unde este? În contul din bancă, în ecranul telefonului mobil, în mâinile unui alt om? Unde este? Răspunsul îl aflăm dacă cercetăm care sunt lucrurile cele mai importante pentru noi, care este „comoara noastră”. Dacă-L vom căuta pe Dumnezeu, ne vom afla inima. Cum anume să-L căutăm, ne vor învăţa duminicile Postului Mare.
Iată, în față ne stă calea Postului Mare. Este un prilej, pentru noi toți, de a reînvăța smerenia și dragostea cea mare și adevărată a Dumnezeului ce s-a jertfit pentru noi. Și cum putem face aceasta? Urmându-L pe Domnul în toate. Postind și rugându-ne, așa cum a făcut-o și El. Dorind cu dor să ne întâlnim cu El la Cina cea de Taină, la Sfânta Liturghie, așa cum și El dorește.
Foto: Oana Nechifor
Peregrinând în aceste zile ale lunii februarie în părțile îndepărtate de dincolo de Cercul Polar, păstor în căutarea oilor din mica turmă (Luca 12, 32) a Marelui Păstor (Evrei 13, 20), am avut bucuria întâlnirii cu mici „insulițe” de români, risipite în marile insule și fiorduri din nordul Norvegiei.
Bucuria împărtășită a fost sporită de făgăduința pe care le-am făcut-o de a petrece Sfintele Paști cu ei, românii de dincolo de Cercul Polar, care se gândeau că nu vor avea preot nici măcar de Înviere. Plecând de la aspectul concret al acestei întâmplări pastorale, vă îndemn să reflectăm la condiția noastră de creștini și de români în actualele vremuri. Suntem risipiți, care încotro, atât geografic, cât și spiritual. Ne confruntăm cu distanțe uriașe între noi, atât fizice cât, mai ales și mai dureros totodată, sufletești. Suntem, în plus, mici insulițe de credincioși într-o mare înghețată de răceala și frigul necredinței și indiferenței generalizate.
Nu e de mirare că, în aceste condiții, ne simțim deseori abandonați, părăsiți. Ne simțim singuri și orfani. Ca păstor al micii turme de credincioși încredințată de Marele Păstor, dau, însă, mărturie că, Acesta este Dumnezeul cel Viu pe Care-L slujim. El este aproape de noi (Psalmul 118, 151), de-L vom căuta, de-L vom chema, de-L vom asculta. Iar Acest Dumnezeu ne-a făgăduit cu făgăduință tare, nemincinoasă, pecetluită cu răstignirea și învierea Sa, că nu ne va lăsa nicicând orfani (Ioan 14, 18) și că va fi cu noi până la sfârșitul veacului (Matei 28, 20).
În peregrinarea mea de dincolo de Cercul Polar de la începutul acestui an, am dat slavă lui Dumnezeu pentru una din minunile creației Sale: Aurora Boreală sau, cum mai este numită, Luminile Nordului. Mai minunată decât această strălucire care luminează noaptea din lumea văzută este, însă, lumina sufletelor celor bine credincioși care luminează în întunericul acestui veac. Români și ortodocși pe aceste tărâmuri îndepărtate, să ne aducem aminte că avem o mare responsabilitate și chemare, aceea de a fi lumini duhovnicești ale nordului, insule de credință vie care să atragă pe cei osteniți și împovărați de greul și răul acestei lumi.
Iată, în față ne stă calea Postului Mare. Este un prilej, pentru noi toți, de a reînvăța smerenia și dragostea cea mare și adevărată a Dumnezeului ce s-a jertfit pentru noi. Și cum putem face aceasta? Urmându-L pe Domnul în toate. Postind și rugându-ne, așa cum a făcut-o și El. Dorind cu dor să ne întâlnim cu El la Cina cea de Taină, la Sfânta Liturghie, așa cum și El dorește. Și, mai presus de toate, iertând așa cum a făcut-o El, pe Cruce, cu cei care-L ucideau prin răstignire. Așteptând Lumina Învierii, fiți voi înșivă lumini ale credinței! Topiți cu iertarea și cu dragostea distanțele și răceala dintre noi! Gătiți calea Domnului, drepte făcând cărările Lui! (Luca 3, 4).
(Fragment din cadrul cuvântului de la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, ținut de Preasfințitul Părinte Episcop Macarie al Europei de Nord, în mijlocul credincioșilor români din Copenhaga)
Spun Sfinţii Părinţi că Adam, după ce a fost izgonit din rai, a plâns 40 de zile la poarta Edenului, bătându-şi pieptul cu multă jale pentru a i se ierta păcatul şi a fi primit iarăşi înăuntru. Deci şi noi, astăzi, ne asemănăm strămoşului nostru. Depărtaţi fiind de împărăţia cerurilor pentru mulţimea păcatelor noastre, trebuie să plângem la uşa milostivirii lui Dumnezeu, prin post şi rugăciune, timp de 40 de zile, pentru ca să ni se ierte păcatele făcute peste an şi în toată viaţa noastră.
Iată deci, vameşul ne-a învăţat cum să ne rugăm, fiul cel desfrânat ne-a învăţat cum să ne întoarcem la pocăinţă, iar Adam, strămoşul cel izgonit pentru mâncare, ne arată cum să plângem şi să răscumpărăm prin post păcatul lui.
Deci ce este Postul Mare?
Este o scară cu 40 de trepte care urcă prin înfrânare pe om de la pământ la cer.La capătul cel de jos stă săracul Adam, iar la cel de sus, Iisus Hristos răstignit şi înviat. Jos plânge strămoşul împreună cu noi, păcătoşii, iar sus aşteaptă Preamilostivul Dumnezeu. Jos robii, sus Stăpânul. Jos se tânguieşte neascultarea, sus străluceşte Crucea ascultării. Jos suspină vameşul bătându-şi pieptul, iar la celălalt capăt al scării postului, Iisus Hristos, Cel ce S-a smerit pentru noi, aude rugăciunea lui. Jos strigă fiul cel desfrânat: Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta, iar sus, Tatăl cu braţele deschise aşteaptă cu veselie pe cel ce se pocăieşte, zicând: „Mort ai fost şi ai înviat”!
Cât de minunată este rânduiala Bisericii! Postul Mare începe cu izgonirea lui Adam şi se termină cu Răstignirea Domnului, începe cu moartea şi se termină cu învierea, începe cu lacrimi şi se termină cu bucurie, începe cu pedeapsă şi se termină cu împăcarea omului cu Dumnezeu prin Sfintele Taine.
După Cuviosul Dorotei (Cuv. XV – Despre Postul Mare), Postul Mare este o zeciuială a anului pe care trebuie să o dea omul lui Dumnezeu. Căci cele şapte săptămâni de post, fără sâmbete şi duminici, fac 36 de zile, deci tocmai a zecea parte din an. Şi precum fiecare om este dator să dea zeciuială din toate câte are, tot aşa fiecare creştin este dator să dea zeciuială lui Dumnezeu, din toate zilele vieţii lui, prin post şi rugăciune.
Iar dacă vreţi o definiţie a postului, Sfinţii Părinţi zic aşa: Postul este o înfrânare prea cuprinzătoare a omului cu toate simţurile lui, de la gânduri rele, priviri pătimaşe, vorbe păcătoase, de la mâncare, veselie, pofte trupeşti etc.
De aici înţelegem că postul este de mai multe feluri, după simţurile omului. Cel mai înalt post şi cel mai greu de dobândit este înfrânarea (paza) minţii de la tot felul de gânduri rele. Tot atât de greu de dobândit este şi înfrânarea limbii de la clevetiri, vorbe rele, glume, râsuri, osândiri etc.Cine îşi poate păzi mintea şi domoli limba sa este bărbat desăvârşit şi în stare să-şi stăpânească tot trupul (Iacov 3, 2). Nu mic este postul cu privirea, căci cele mai multe păcate se nasc în om prin ochi. Ultimul şi cel mai uşor de domolit este stomacul – înfrânarea de la tot felul de bucate bune, gustoase şi multe, de la vin, carne etc.
Deci, pentru ca postul nostru să fie desăvârşit, trebuie să postim în acelaşi timp şi cu mintea şi cu limba şi cu ochii şi cu stomacul şi cu tot trupul. Să postim cu trupul, să postim şi cu sufletul. Să postim de mâncare de dulce, să postim şi de multă vorbire, de clevetiri, priviri pătimaşe, gânduri pătimaşe, păcate trupeşti etc. Un post fără altul nu aduce omului mare folos, ci rămâne aproape fără valoare.
Cât despre valoarea postului, aceasta este nespus de mare. Puterea postului însuşi Domnul nostru Iisus Hristos o laudă (Matei 17, 21), pentru că însuşi El a postit 40 de zile. O laudă de asemeni toţi Sfinţii Părinţi, pentru că toată viaţa lor au purtat osteneala postului. Sfântul Efrem Sirul (Cuvânt despre Post – tom III) spune aşa: „Postul este pacea caselor, liniştea cetăţilor şi a târgurilor. Postul este sănătatea trupului şi a sufletului. Postul vindecă boli, luminează mintea, înalţă la ceruri rugăciunile…”.
Orice faptă bună făcută cu post este primită de Dumnezeu.
Postul dă aripi rugăciunii, uşurează trupul şi îl fereşte de multe boli, limpezeşte gândurile, înalţă mintea, vindecă sufletul. Postul este scară de desăvârşire, pentru că el înlesneşte pe celelalte fapte bune. Postul alungă râsul, îngrădeşte trufia limbii, smereşte privirea ochilor, adună gândurile, omoară poftele trupului, ne aduce aminte de moarte. Postul arde pe diavoli, îmblânzeşte pe vrăjmaşi, împacă pe oameni. El întăreşte nădejdea mântuirii, înmulţeşte credinţa, sporeşte dragostea, înfrumuseţează Biserica, împodobeşte casele creştinilor, înfloreşte curăţia.
Lipsa postului, dimpotrivă, aduce mari pagube şi sufletului şi trupului. Lăcomia pântecelui aduce boli trupului, suferinţe nevindecate, scurtarea zilelor, neînfrânarea simţurilor, dezlănţuire a tuturor patimilor trupeşti, întunecarea minţii. Neînfrânarea de la mâncare şi vin este maică a râsului, casă a poftelor, izvor al plăcerilor, pricină a multor certuri. Lăcomia alungă frica lui Dumnezeu de la om, naşte zgârcenia, izgoneşte milostenia, face pe om să uite de moarte şi de viaţa veşnică. Lăcomia ruşinează rugăciunea, căci spun Sfinţii Părinţi: „Aburul mâncării nu lasă rugăciunea să se suie mai sus decât capetele noastre”.
În casa unde petrece postul, soţii sunt mereu în pace, copiii sănătoşi, toate merg cu spor şi bună rânduială. Adesea merg la biserică, se spovedesc regulat, fac milostenii, sunt întotdeauna mulţumiţi cu puţinul lor, pentru că peste casa lor este mâna lui Dumnezeu. Iar de unde lipseşte postul, părinţii şi copiii sunt bolnăvicioşi, săracii sunt scoşi afară, rugăciunea este cu totul uitată, Biserica şi spovedania la fel. Acolo domnesc toate patimile, stăpâneşte beţia, neorânduiala, pentru că acea casă este lipsită de belşugul binecuvântării lui Dumnezeu. Celui lacom şi beţiv, niciodată nu-i mai ajung banii, bucatele, vinul, hainele, pentru că tot ce câştigă cheltuieşte numai pentru pântece. Lui îi trebuie din ce în ce mai multe plăceri, glume, certuri, clevetiri şi păcate, pentru că întru el s-a stricat gardul înfrânării care-i păzea via sufletului. Astfel devine o vie nepăzită, pe care toţi o pradă: şi lumea, şi trupul, şi diavolul.
Unii zic că postul este o poruncă nouă, pusă mai ales de preoţi, deoarece nu face parte din cele zece porunci. Deci spun ei că nu ce intră înlăuntru spurcă pe om, ci ceea ce iese din om. Dar Sfântul Vasile cel Mare ne vine în ajutor şi zice: „Bătrână este porunca postului şi veche, de o vârstă cu omul. Pentru că înainte de orice altă poruncă, Dumnezeu i-a poruncit lui Adam în rai: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci(Facere 2, 16-17)”. Cât timp Adam a păzit porunca postului, a moştenit raiul, iar când postul a lipsit din rai, omul a căzut, raiul s-a pierdut, veselia în lacrimi s-a prefăcut, mintea s-a îngroşat, trupul a murit, natura asupra omului s-a răsculat.
Vedeţi urmările grozave ale lăcomiei? Satana a şoptit, ochiul a privit, Eva a întins mâna, Adam a mâncat, postul s-a călcat, omul a murit.Deci, pentru a dobândi iarăşi raiul pierdut, să împlinim porunca pe care a călcat-o Adam, să postim.
În ce priveşte măsura şi vremea postului, să ştim că postul nu are aceeaşi măsură şi vreme pentru toţi. Măsura şi asprimea postului se măsoară cu puterea fiecărui om. Sunt trei măsuri de mâncare: mâncarea cu înfrânare, adică fără a te sătura; mâncarea până la saturare şi mâncarea cu îmbuibare – mai mult decât cere stomacul (După Sfinţii Calist şi Ignatie). Dintre toate, cea mai de preţ este mâncarea de vegetale, la anumite ore şi nu până la saturare. Adică întotdeauna să rămână omul puţin flămând. Aceasta este cea mai aleasă măsură a postului. Cât despre vreme, postul se ţine cu sfinţenie în zilele rânduite de peste săptămână şi în cele patru posturi de peste an. Dezlegări mici se pot face numai în cazuri speciale şi cu învoirea preotului.
Să ştiţi însă că postul are mai mulţi duşmani decât toate celelalte fapte bune. De cele mai multe ori postul este socotit ca ceva învechit şi este scos cu necinste din casa creştinului. Dar nu uitaţi că odată cu el ies de la noi şi foloasele postului. Trei sunt duşmanii principali ai postului: diavolul, lumea şi trupul nostru. Diavolul ne şopteşte ca lui Adam: „Omule, postul nu este o poruncă, te poţi mântui şi fără el, căci nu spurcă ce intră în om”. Lumea ne amăgeşte şi ea: „Nu mai posti că te râd oamenii. Cine mai posteşte azi! Fii om serios, nu te lua după babe!”. Ba şi trupul auzind de post, se mânie asupra noastră, zicând: „Cât o să mă mai chinuieşti? Vezi că sunt bolnav, mă doare stomacul, faţa mi se îngălbeneşte, sunt tânăr acum, am vreme să postesc”. Şi vai, cât de mulţi creştini sunt biruiţi de aceşti trei duşmani de moarte!
Sfinţii cei mai iscusiţi spun că în trei feluri ispiteşte diavolul pe om: înainte de a face binele, în timpul săvârşirii binelui şi după săvârşirea lui.Întâi, diavolul se trudeşte în multe chipuri să nu facem fapta bună. Dacă totuşi începem să o facem, el ne întinde curse ca să săvârşim rău acea faptă bună. Şi dacă totuşi am împlinit-o bine, apoi ne aruncă în cursa mândriei, ca astfel să pierdem tot ce am lucrat, şi aşa căderea de pe urmă să fie mai rea decât cea dintâi.Deci iată cum ne ispiteşte satana împotriva postului: întâi ne aduce nenumărate motive ca să nu postim. Dacă noi îl biruim pe satana şi începem a posti, el caută să ne strice rânduiala postului, ca să nu avem folos de el. Astfel, ne învaţă să postim rău, numai prima şi ultima săptămână, iar restul să mâncăm orice. Acest fel de post este necanonic şi fără valoare. Şi dacă totuşi postim cu bucurie tot Postul Mare, apoi la urmă satana caută să ne fure osteneala, cu gânduri de mândrie, dar noi să-l alungăm cu sabia rugăciunii.
Iubiţi credincioşi,
Postul însă are o soră mai mare de care este foarte strâns legat. Aceasta este sfânta rugăciune.Rugăciunea fără post, ca şi postul fără rugăciune, rămân aproape fără nici o valoare. Iar amândouă unite la un loc, după cuvântul Mântuitorului(Matei 17, 21), izgonesc şi ard pe draci, risipesc puterea vrăjmaşilor, înmoaie inimile, aduc lacrimi de pocăinţă, spală mulţime de păcate, nasc şi dau putere celorlalte fapte bune.
Postul şi rugăciunea sunt cele două aripi cu care sufletul zboară, ca o porumbiţă, la cer.Două sunt părţile omului, două sunt şi aripile lui: postul pentru trup şi rugăciunea pentru suflet. Îndoită a fost greşeala lui Adam, căci cu sufletul s-a învoit şi cu trupul a mâncat, îndoită este şi pocăinţa noastră, a celor păcătoşi: postul pentru trup şi rugăciunea pentru suflet. Aceasta este adevărata pocăinţă, ca rugăciunea noastră să fie mereu ajutată de post. Căci postul este medicament şi leac pentru trup, iar rugăciunea este hrană pentru suflet.
Mare este puterea rugăciunii întărită de post! Pe aceasta a ales-o oarecând Marele Moise, pentru a se învrednici să vadă slava lui Dumnezeu pe muntele Sinai şi să primească Tablele Legii, postind şi rugându-se de două ori câte 40 de zile. Pe aceasta a râvnit-o Ilie Proorocul, petrecând pe muntele Carmelului. Această dublă bunătate a arătat-o şi însuşi Mântuitorul nostru, postind şi rugându-se tot 40 de zile în pustiul Carantaniei. Pe această măsură a sfinţeniei au păzit-o întotdeauna proorocii, mucenicii, apostolii, pustnicii, cuvioşii şi toţi creştinii.
Rugăciunea şi postul au făcut minuni, au îmblânzit pe Dumnezeu, au împăcat popoare şi cetăţi, au făcut pustiurile sălaşuri de sfinţi şi inimile cele lari, lucrătoare de bunătăţi. Au întors arşiţa soarelui în rouă de ploaie, au potolit vânturi, au liniştit mări învolburate, au vindecat boli grele, au mutat munţi din loc, au scos suflete din gura iadului. Acestea au întărit pe mucenici în privelişti, pe cuvioşi în luptele cu dracii, pe creştini în noianul necazurilor.
Pe aceste două aripi să le luăm şi noi acum, fraţilor, dacă voim să zburăm pe muntele Golgotei, pentru a vedea pe Hristos răstignit.
Iubiţi credincioşi,
Să iubim postul şi rugăciunea dacă voim să ne mântuim. Să le iubim ca să avem ploaie la vreme peste an, sănătate şi îndestulare în case, pace multă în inimi.Numai cine posteşte cu adevărat poate să se bucure de înviere. Ceilalţi nu au drept, ca să nu zic că nici nu pot să se bucure de darurile învierii lui Hristos.
Biserica se va îmbrăca cu veşminte şi podoabe negre de doliu. Glasurile cele dulci se vor schimba şi ele în melodii duioase de tânguire. Atât bucatele cât şi hainele noastre se vor schimba cu altele, ca semn de pocăinţă, de post.
Dar fără folos vor fi toate acestea, dacă nu ne vom schimba şi inimile noastre. Fără roade va fi postul, neauzită rugăciunea noastră, dacă nu mai întâi ne vom ierta cu aproapele nostru, cum ne învaţă Evanghelia (Matei 6, 14). Să iertăm noi ca să ni se ierte şi nouă. Să ne apropiem de semenii noştri, ca şi Hristos să se apropie de sufletele noastre. Altfel vom rămâne departe de Domnul şi ne vom trudi în zadar.
Să ne schimbăm hainele, dar să ne schimbăm şi comportarea. Să începem postul, dar să ne şi iertăm unii cu alţii. Să începem rugăciunea şi metaniile, dar să nu uităm nici milostenia. Să ne îngrijim de noi, dar să nu lăsăm pe Hristos flămând la poartă. Deci, întâi iertare cu toţi, apoi milostenie şi după aceea postul şi rugăciunea, spovedania, Sfânta împărtăşanie şi celelalte. Căci ne zice Domnul: „Schimbă-te tu şi mă voi schimba şi Eu; lasă tu fratelui tău şi voi lăsa şi Eu pe ale tale”.
Deci, nu cu întristare, ci cu bucurie să începem osteneala postului, ca să avem folos de el, căcipe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu. Şi nu la arătare să postim, ci în taină să ne nevoim, ca să nu ne laude oamenii pe acest pământ, ci Dumnezeu în ceruri.
Cântarea Domnului nu se cântă în pământ străin şi bucuria Duhului Sfânt nu se simte într-o inimă plină de răutate şi ură. Căldura rugăciunii nu se dobândeşte fără de post, iar bunătatea postului nu se capătă între vasele cu mâncare.
Destule sunt acestea zise până aici. Şi acum să pornim la drum. Să lăsăm vasele să se odihnească şi noi să luăm Psaltirea. Postul cel adevărat este înfrânarea limbii, ferirea de răutăţi, paza gândurilor şi a ochilor, înfrânarea de bucate, împăcarea cu aproapele şi milostenia. Deci, pe acestea iubindu-le, fraţilor, să pornim la nevoinţă. Cu rugăciunea vameşului în inimă, cu pocăinţa fiului risipitor în suflet şi cu suspinul lui Adam în minte, să începem a urca cele 40 de trepte ale Postului Mare, încet, veseli, Iară frică, tari în credinţă, plini de nădejde, îndemnându-ne unii pe alţii la buna nevoinţă. Iar la mijlocul postului, în Duminica Sfintei Cruci, vom face un mic popas. Şi după ce ne vom uita un pic înapoi, ne vom avânta iarăşi către capătul scării, unde ne aşteaptă Mântuitorul răstignit şi înviat. Iar după ce îl vom vedea pe Domnul, vom intra cu El în Ierusalim, vom primi inel şi haină nouă prin spovedanie, apoi vom cina din Prea Curatele Sale Taine şi gustând, vom vedea cât de mare este bucuria întâlnirii noastre cu Iisus Hristos. Amin!
„În dimineaţa zilei de miercuri, 9 martie 1949, şapte cadre de Securitate au înconjurat casa, fiind trimisă o femeie înainte pentru a verifica uşa de intrare. Aceasta fiind încuiată, s-a încercat forţarea ei de către securişti, care au fost întâmpinaţi din interior cu focuri de armă. Retrăgându-se pe poziţii p
rielnice, cadrele de securitate au deschis foc asupra imobilului. Văzându-se că cei doi partizani baricadaţi în interior nu cedează, s-a cerut sprijin de la Alba Iulia, de unde au venit 25 de persoane din partea Miliţiei, care s-au alăturat securiştilor aflaţi la faţa locului. Asediul asupra casei a continuat cu forţe sporite, însă partizanii nu au vrut să renunţe la luptă. Ca urmare, prin Direcţia Regională de Securitate Sibiu s-a cerut sprijin militar garnizoanei din Alba Iulia, care a trimis un tun anticar şi o formaţiune de militari, care s-au alăturat în teren efectivelor de la Securitate şi Miliţie. Obiectivul a continuat să fie atacat cu tot armamentul din dotare, asupra casei fiind aruncate zeci de grenade ofensive şi incendiare. În jurul orei 17, cei din interior au încetat să mai răspundă cu foc. Pe acest fond de acalmie au fost aduşi doi localnici, care au fost obligaţi să intre în casă pentru a verifica situaţia. Aceştia au ieşit după scurt timp afară cu armele partizanilor, anunţând că cei doi sunt morţi. La verificarea trupurilor, s-a constatat că Mârza era decedat iar Gligor grav rănit. După afirmaţiile martorilor, pentru a-i grăbi moartea, un securist a mai tras în capul lui Gligor Traian două focuri de armă.”
Cei 40 de sfinti mucenici praznuiti pe 9 martie au format o comunitate de marturisitori ce au marturisit pe Hristos, fiind aruncati intr-un lac inghetat, unde s-au incalzit prin dragostea cu care se sprijineau, se imbarbatau si se indemnau unul pe altul. Oare nu cu atat mai mult ne aduc ei aminte si de sfintii inchisorilor? Ne aducem aminte, de pilda, de un martir ca Mircea Vulcanescu, ce reusea sa imbarbateze atat de mult sufletele celor impreuna-inchisi cu el, incat, din aceasta cauza, a fost trimis in beciul infect si plin de apa al inchisorii, acolo facandu-se pe sine pat si patura pentru a salva viata unui frate mai tanar, jertfindu-si-o pe a sa.
Induiosatoarea scrisoare-testament a Sfintilor cei 40 de mucenici nu poate sa nu ne duca cu gandul la indemnul rostit de Sf. Marturisitor Valeriu –Acum este timpul pentru pocainta!Iata ca “mesajul”, indemnul mucenicesc este acelasi in toate timpurile si locurile de prigoana. Si poate fi la fel de smintitor pentru cei care nu inteleg ca pocainta, departe de a fi “cedare” sau “defetism”, inseamna adevarata intelepciune si cea mai puternica arma in razboiul nevazut si vazut. De altfel, curatia sufleteasca a unor Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu, Costantin Oprisan, Virgil Maxim si multi altii – curatie care era sinceritatea dragostei fata de Dumnezeu si respingerea hotarata a gandurilor rautatii – este o alta trasatura dumnezeiasca ce ne aduce aminte, in aceasta zi de praznuire, si de Sfintii mucenici si marturisitori ai inchisorilor.
Sfintii 40 de mucenici din lacul Sevastia ne sunt, astfel, cu adevarat dreptar de viata duhovniceasca si de impreuna-lucrare. Din pacate, ne sunt si mustrare… Deoarece vedem aici ca impreuna-patimirea, unitatea de nezdruncinat a comunitatii fratesti intemeiate pe iubire, jertfa, slujire si pocaintasunt exact cele care ne lipsesc noua, in aceste vremuri.
Si daca in ceata celor 40 de mucenici tot a fost unul care a slabit in credinta si a apostaziat, in ciuda tuturor incurajarilor celorlalti, in cazul nostru – in care vrajba, rautatea si suspiciunea intre frati sunt la cote maxime, cand singuratatea si izolarea ne coplesesc, cand dragostea frateasca nu numai ca se raceste, dar chiar este inlocuita de ura – oare cum va fi pentru noi in ceasul incercarilor celor mari? Infricosatoare intrebare si perspectiva… Sa ne rugam Sfintilor cei 40 de mucenici si sfintilor inchisorilor sa ne lumineze si sa ne povatuiasca in caile in care vom merge!
„Nu cu răzvrătire, nu cu nemulţumire, nu revoltaţi mergeau martirii în faţa prigonitorilor, ci ca nişte miei spre junghiere…” (Arhimandritul Iustin Pârvu)
“De ce a îngăduit Domnul nostru, Iubitorul de oameni, asemenea dezlănţuiri ale diavolului şi slugilor sale împotriva făpturii sale? Deoarece aceşti fraţi ai lui Hristos au devenit, prin mucenicia lor, jertfa cea sângeroasă adusă pe altar pentru păcatele noastre ale tuturor. Ei sunt mieii jertfiţi de preoţii Vechiului Legământ pentru iertarea păcatelor poporului. Ei sunt răscumpărarea noastră. Datorită lor noi trăim, avem (încă) libertate, avem Biserica, datorită lor, prin Hristos, porţile Iadului nu au biruit-o şi nici nu o vor birui. Ei sunt cei ce stau cel mai aproape de Hristos, deoarece au făcut, până la capăt, ceea ce a făcut şi Hristos pentru noi: şi-au pus trupul şi sufletul şi-au jertfit întreaga viaţă, pentru noi. Şi „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa lui să şi-o pună pentru prietenii săi” (Ioan 15:13).
Dragostea, aşadar, este fermentul muceniciei. Dragostea pentru Hristos şi pentru aproapele, o dragoste care nu este omenească, nu cunoaşte exaltarea, nu este nici măcar eroism sau onoare. Este dragoste dumnezeiască, de la Duhul Sfânt, ce provine din cunoaşterea lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Sale. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind fericirile din predica de pe munte a Mântuitorului, arată că suferirea prigoanelor, a ocărilor şi a necazurilor urmează împlinirii primelor porunci: ale smereniei, pocăinţei, milostivirii şi căutării păcii cu Dumnezeu. De aceea, mucenicul nu este un fanatic, nici un simplu erou cum se găsesc, destui, în istoria lumii. Însuşi Apostolul Pavel, martirizat şi el de împăratul Nero, a scris: „De aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (1 Cor. 13:3).
Prin urmare, nu oricare dintre noi va putea merge până la mărturisirea lui Hristos, dacă în mărturisire se va amesteca ceva omenesc, meschin, pătimaş, un rest de necredinţă şi de interes. Jertfa nu poate fi decât rodul lepădării totale de sine sau cel puţin al unei dispoziţii sincere a sufletului de a-L urma cu toată fiinţa pe Hristos”.
Într-o societate care ne hrăneşte cu felurite concepte psiho-sociale de genul „tu decizi”, „tu trebuie să fii cel mai puternic”, „gândeşte liber”, „we love to entertain you”, omul contemporan a pierdut imboldul şi nevoia interioară de a îngenunchea. Însă, flacăra nu a fost stinsă de tot. A rămas o scânteie, o licărire sfântă. Dumnezeu are momentul rezervat pentru fiecare, atunci când din scânteie se va aprinde o flacără puternică.
Foto: Oana Nechifor
De multe ori, poate că ne-am întrebat de ce bunicile noastre se rugau în genunchi în biserică, dar şi acasă. În faţa candelei pâlpâitoare şi a icoanei afumate, rugăciunea lor trecea dincolo de lumea aceasta. O rugăciune simplă, neştiutoare, o adevărată anafora populară. Ce dădea acestei rugăciuni o notă distinctivă? Tocmai faptul că se făcea în frângerea genunchilor, chip al frângerii interioare a inimii.
Bunica nu auzise niciodată de grecescul „metanoia” sau de practici isihaste şi curente filocalice. Însă, ştia bine un lucru: rugăciunea nu se face decât în genunchi, în stare de smerenie şi de cucernicie, de linişte şi de împăcare cu Dumnezeu. Pentru bunicile noastre, a îngenunchea nu era o povară – ci un mare privilegiu.
Îngenuncherea la rugăciune este o notă caracteristică religiei creştine. Iudeii contemporani Mântuitorului Hristos obişnuiau să se roage stând în picioare la sinagogă sau la colţul străzii, pentru a-şi etala pietatea. Spre deosebire de această stare, Însuşi Mântuitorul a îngenuncheat la rugăciunea din grădina Ghetsimani şi Maica Domnului a îngenuncheat lângă Crucea Fiului ei. Sfântul Ştefan a căzut în genunchi înainte să moară ca martir (Fapte 7,60), iar Apostolul Petru a îngenuncheat lângă trupul Tavitei „şi, rugându-se a înviat-o”. (Fapte 9,40). Acestea sunt exemple dumnezeieşti şi argumente istorice în favoarea rugăciunii îngenuncheate. Însă, mai presus de a fi o practică istorică, a îngenunchea este legat de starea noastră de spirit. De multe ori, simţim că avem nevoie să stăm în genunchi. Ceva, o putere necunoscută, un imbold, o taină şi o minune ne pun în genunchi.
Într-o societate care ne hrăneşte cu felurite concepte psiho-sociale de genul „tu decizi”, „tu trebuie să fii cel mai puternic” „gândeşte liber” „we love to entertain you”, omul contemporan a pierdut imboldul şi nevoia interioară de a îngenunchea. Însă, flacăra nu a fost stinsă de tot. A rămas o scânteie, o licărire sfântă în fiecare. Suntem mai mult sau mai puţin conştienţi de această scânteie, dar ea pâlpâie, indiferent de cât de mult vrem noi să o stingem. Dumnezeu are momentul rezervat pentru fiecare, atunci când din scânteie se va aprinde o flacără puternică.
Un bun exemplu în acest sens este povestirea unei actriţe din Statele Unite ale Americii, un suflet care, după multe căutări, a aflat pacea stând în genunchi – lângă zidul unei mănăstiri ortodoxe. Mary McCann era un om de succes pe Broadway, un tânăr talent în plină ascensiune. Avea spectacole, faimă, bani şi o viaţă de vedetă. Schimbarea a avut loc în momentul în care a cunoscut o trupă de teatru din România. A fost fascinată de aceşti oameni care, deşi veneau din estul sărac al Europei, aveau ceva aparte. O lumină în ochi. „Ce au ei şi nu am eu?”, s-a întrebat. Răspunsul a fost simplu: „Vino şi vezi!” – aşa cum i-a spus Sfântului Andrei chiar Mântuitorul Iisus Hristos, când l-a chemat la apostolie.
Nu ştie bine cum s-a trezit în avionul de Bucureşti. I-a plăcut ce a văzut, dar nu era cu nimic diferit faţă de ceea ce găsise şi în alte călătorii. Asta, până când „am ajuns în lumea mănăstirilor din Moldova şi Bucovina. Stând tăcută în umbra adâncă a Mănăstirii Văratic, genunchii mi s-au îndoit instinctiv şi m-am trezit îngenuncheată în acel pământ binecuvântat. Pe obraz îmi curgeau lacrimile. Totul a început să se schimbe în mine. Stând în faţa icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vărsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani. Niciodată nu mai plânsesem. Nu ştiam că pot plânge. Simţeam că mi se frânge coşul pieptului de câte ori încercam să înţeleg ceva… inima mea îşi depăşea limitele, revărsându-se în afară…” (Actorii şi credinţa, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013, pp. 119-123).
Era un om care nu mai stătuse, niciodată până atunci, în genunchi. O persoană asemenea nouă, cu griji, nevoi, întrebări şi îndoieli. Zice un sfânt contemporan, Nicolae Velimirovici, că diferenţa dintre ortodoxul balcanic şi sofisticatul om occidental e faptul că primul ştie să îngenuncheze la rugăciune. Ştie că a sta în genunchi, de vorbă cu Dumnezeu, este semn al smereniei şi al pocăinţei pentru păcatele sale, al recunoaşterii imperfecţiunilor proprii. Îngenunchind, omul îşi recunoaşte căderea în păcat, nevrednicia sa. Apoi, ridicându-se, se smulge din viaţa de până atunci, spre o nouă viaţă. Prin îngenunchere, omul coboară în mod voluntar în ţărâna din care a fost făcut, predându-şi viaţa în voia lui Dumnezeu. Aşa ne arată şi Sfântul Isaac Sirul, că „de fiecare dată când ne plecăm genunchii, arătam cu fapta că prin păcat am fost azvârliţi la pământ, dar iubirea de oameni a Ziditorului nostru ne-a rechemat la cer”.
Vedeţi, fraţilor, credinţa mucenicilor, răbdarea şi bărbăţia lor? Vedeţi cât de greu s-a apărat dreapta credinţă în Dumnezeu până astăzi? I-au bătut, i-au aruncat goi în lacul îngheţat, i-au ispitit cu cinste, cu averi şi baia cea caldă, dar ei nicidecum nu s-au lepădat de Hristos.
Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19).
Iubiţi credincioşi,
Dacă ar veni aici 40 de ritori împodobiţi cu darul bunei vorbiri, nu ar fi în stare să ne vorbească îndeajuns despre viaţa şi pătimirea Sfinţilor 40 de Mucenici, a căror sfântă prăznuire o facem astăzi. Şi dacă patruzeci nu ar putea face lucrul acesta, cum aş putea eu singur, cel cu totul neiscusit în frumoasa vorbire, să vă spun şi să vă zugrăvesc, prin cuvânt, o icoană atât de minunată despre chinurile, suferinţele, răbdarea şi nevoinţele acestor 40 de ostaşi viteji şi nebiruiţi ai lui Hristos de la Sevastia?
Totuşi, cerând ajutorul lui Dumnezeu, voi încerca să arăt după a mea slabă putere, istoria sfântă a pătimirii acestor 40 de Mucenici, pe care Sfânta noastră Biserică Ortodoxă îi cinsteşte cu o deosebită prăznuire de aproape două mii de ani. Sfinţii 40 de Mucenici au pătimit pentru credinţa lui Hristos pe vremea păgânului împărat Liciniu, în oraşul Sevastia Armeniei, de la un eparh sălbatic şi pierzător cu numele Agricolae. Aceşti sfinţi au fost cu toţii ostaşi ai împăratului pământesc, viteji în războaie, care mai pe urmă s-au arătat şi ostaşi aleşi ai împăratului ceresc. Trei dintre ei cu numele de Chirion, Candid şi Domnos, erau foarte iscusiţi în dumnezeieştile Scripturi, şi aflându-se despre ei că sunt creştini, voievodul cel păgân i-a prins şi îi silea să se închine idolilor neînsufleţiţi, prin care păgânii aduc jertfe diavolilor.
Aducându-i la judecată, tiranul Agricolae, mai întâi i-a lăudat cu viclenie, ca să-i înşele; apoi, văzând că nu se supun, le-a spus să respecte împărăteştile legi şi să jertfească zeilor, ca să nu fie munciţi şi pedepsiţi cu moartea. Iar ostaşii împăratului ceresc au răspuns: „Dacă pentru împăratul pământesc am arătat atâta vitejie în războaie, precum ştii, apoi câtă vitejie şi jertfă se cuvine să aducem noi împăratului Celui fără de moarte, Ziditorul tuturor?” Iar păgânul eparh, văzând statornicia lor în credinţă, le-a zis: „Una din două alegeţi: Ori să vă închinaţi zeilor şi să le aduceţi jertfe, ca să luaţi daruri de la împăratul, ori, dacă nu vă supuneţi, veţi fi lipsiţi de dregătorie şi veţi suferi munci amare”.
„Noi suntem creştini, au răspuns ei, şi pentru împăratul nostru Iisus Hristos suntem gata a ne jertfi şi a muri”. Acestea zicând sfinţii, au fost aruncaţi în temniţă, până ce eparhul se va gândi cu. ce fel de moarte să-i piardă. Iar sfinţii, intrând în temniţă ca într-o biserică, şi-au plecat genunchii la rugăciune, zicând: „Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce fac fărădelege”.
La miezul nopţii, pe când se rugau, li s-a arătat Domnul, zicându-le: „Bun este începutul nevoinţei voastre. Iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22). Acest glas de sus auzindu-l toţi, s-au bucurat şi s-au rugat până dimineaţa.
După şapte zile Sfinţii au fost scoşi din temniţă şi aduşi la judecata nedreaptă. Pe cale, fericitul Chirion fiind mai tare în credinţă îi sfătuia pe prietenii săi, zicând: „Fraţilor, să nu ne temem! Oare nu ne-a ajutat Dumnezeu în războaie, când îl chemam şi îi biruiam pe vrăjmaşi care erau atât de mulţi? Dar acum numai trei s-au ridicat asupra noastră: Satana, Liciniu şi Agricolae, eparhii Armeniei, sau mai bine zis numai satana, vrăjmaşul nostru cel nevăzut. Oare unul singur va putea să ne biruiască pe noi patruzeci? Să nu fie!”
Deci i-a întrebat eparhul dacă se leapădă de Hristos ca să jertfească idolilor. Dar ei nici n-au vrut să audă. Apoi le-au promis dregătorii şi averi, numai să împlinească porunca împăratului. Ei însă strigau într-un glas: „Noi suntem ostaşii lui Hristos şi suntem gata să murim pentru El. Iar averile şi cinstea împăratului nu ne trebuie, căci aşteptăm răsplata vieţii viitoare”.
Atunci eparhul a poruncit să-i bată cu pietre şi să-i arunce din nou în temniţă. Aici s-au rugat sfinţii lui Dumnezeu până târziu, iar la miezul nopţii au auzit un glas de sus: „Cel ce crede în Mine, de va și muri, va fi viu. îndrăzniţi şi nu vă temeţi de munci, că în curând se vor sfârşi. Ci răbdaţi puţin şi veţi primi cununi de biruinţă!”
A doua zi Sfinţii 40 de Mucenici au fost scoşi din nou la judecată. Ei însă au răspuns eparhului într-un glas: „Făceţi-ne orice voiţi, că noi suntem creştini şi nu ne vom închina idolilor!” Auzind aceasta eparhul, s-a sfătuit cu ai săi şi a hotărât să-i arunce în temniţă până seara. Apoi a dat sentinţă de moarte şi anume să fie dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi în lacul Sevastiei din apropiere, ca să moară de frig, fiind iarnă şi ger.
Auzind Sfinţii Mucenici hotărârea de condamnare la moarte prin îngheţare, au dat laudă lui Dumnezeu şi s-au rugat cu lacrimi să le dea putere a răbda chinurile până la sfârşit. Apoi, îmbărbătându-se unul pe altul, s-au sfătuit în ce loc doresc să li se aşeze cinstitele moaşte după ce vor lua cununa muceniciei.
La îndemnul celor mai viteji dintre ei, Meletie, „ostaşul lui Hristos”, împreună cu alţi doi, a scris o scrisoare de mărturisire şi de îndemnare către fraţii lor de acasă. Scrisoarea s-a păstrat până astăzi sub numele de „Testamenul Sfinţilor 40 de martiri ai lui Hristos, care s-au săvârşit în Sevastia”.
La asfinţitul soarelui, Sfinţii 40 de Mucenici au fost dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi goi în lacul îngheţat al Sevastiei. Era ger cumplit şi se chinuiau de iuţimea frigului. Dar ei strigau la Dumnezeu să le dea putere şi răbdare până la sfârşit. Unii mai slabi strigau: „Iute este gerul”. Iar cei mai tari, răspundeau: „Dulce este raiul!” Alţii ziceau: „Rece este gheaţa!” Ceilalţi îi îmbărbătau, zicând: „Fierbinte este dragostea de Dumnezeu!” Şi aşa se întăreau unii pe alţii, luptându-se cu frigul şi durerea.
Pe malul lacului se afla o baie cu apă caldă, ca cei ce se vor lepăda de Dumnezeu să scape acolo de moarte. Şi iată că un ostaş din cei patruzeci, slăbind de ger, a alergat la acea baie şi cum a deschis uşa a căzut jos mort, pentru că se depărtase Duhul Sfânt de la el. Pe la miezul nopţii o rază dumnezeiască s-a revărsat din cer, a topit gheaţa şi a încălzit pe Sfinţii Mucenici. Apoi s-au coborât din văzduh 40 de cununi strălucitoare peste capetele ostaşilor lui Hristos. Una, însă, plutea deasupra, căci unul din ei se lepădase. Atunci un ostaş ce păzea pe mucenici, văzând cununa a strigat: „Şi eu sunt creştin”. Apoi, dezbrăcându-se, s-a aruncat în lac şi cununa s-a aşezat pe capul lui.
Dimineaţa cei 40 de martiri au fost scoşi vii din lac şi li s-au zdrobit fluierele picioarelor cu toiege până ce şi-au dat sfintele lor suflete în mâinile lui Hristos. Numai cel mai tânăr dintre ei, anume Meliton, nu murise. Păgânii au aşezat trupurile Sfinţilor în care, să le ducă afară din cetate ca să le ardă. Dar mama Sfântului Meliton, văzând că fiul ei rămâne jos, îmbărbătându-se de Duhul Sfânt, l-a luat în spate şi alerga după carele acelea, ca să nu fie despărţit de ceilalţi ostaşi ai lui Hristos. „Vreau să fiu mamă de mucenic!” striga ea, îndemnându-şi fiul să rabde până la capăt. Pe cale Sfântul Meliton s-a săvârşit în spatele mamei sale şi s-a adăugat celorlalţi.
Trupurile sfinţilor au fost arse într-un cuptor, iar cenuşa lor a fost aruncată în apă. Puţinele rămăşiţe din moaştele lor au fost adunate pe ascuns şi duse la o biserică spre cinstire, cum ceruseră Sfinţii în testamentul lor.
Iubiţi credincioşi,
Iată ce înfricoşate chinuri au răbdat Sfinţii 40 de Mucenici, pentru dragostea lui Hristos. I-au bătut şi închis în temniţă, dar ei nu s-au înfricoşat. I-au aruncat goi, iarna, în lacul îngheţat, dar ei nu s-au lepădat de credinţa în Dumnezeu. Strigau păgânii care îi chinuiau: „Închinaţi-vă zeilor şi veţi lua de la noi cinste şi averi”. Iar ei răspundeau: „Noi suntem creştini şi nu ne trebuie cinste şi avere pe pământ. Averea noastră este credinţa în Hristos şi viaţa veşnică!” Apoi le ziceau: „Ieşiţi din apa îngheţată şi intraţi în baie, ca să fiţi vii şi să jertfiţi idolilor!”. Iar ei strigau: „Nu ne lepădăm de Hristos! Rămânem în ger să murim pentru El, decât să trăim în baie împreună cu diavolul!”.
Vedeţi, fraţilor, credinţa mucenicilor, răbdarea şi bărbăţia lor? Vedeţi cât de greu s-a apărat dreapta credinţă în Dumnezeu până astăzi? I-au bătut, i-au aruncat goi în lacul îngheţat, i-au ispitit cu cinste, cu averi şi baia cea caldă, dar ei nicidecum nu s-au lepădat de Hristos. Le-au zdrobit picioarele până şi-au dat sufletele, iar ei strigau până în ultima clipă: „Suntem creştini şi nu ne lepădăm de Hristos!” Numai unul s-a lepădat şi a murit, dar Dumnezeu a ales pe altul în loc. Fericiţi sunt Sfinţii 40 de Mucenici, căci, cu răbdarea şi credinţa lor, ne-au îmbărbătat pe toţi să ne apărăm dreapta credinţă de secte şi de necredinţă! Fericiţi sunt cei ce rabdă necazurile vieţii cu curaj şi nădejde în Dumnezeu. Fericiţi cei ce nu-şi vând sufletul diavolului pentru averi şi cinste trecătoare!
Vedeţi credinţa şi bărbăţia mamei Sfântului Meliton? Ea nu plângea că fiul ei moare pentru Hristos, ci se temea să nu se lepede de El şi să nu fie lepădat din ceata Sfinţilor Mucenici. Curajul acestei mame este aproape unic în Biserica noastră. Să învăţăm mult din tăria şi bărbăţia ei. Mamele creştine să nu-şi ucidă copiii, ci să-i nască şi să le dea o bună creştere duhovnicească. Să-i păzească de păcate şi de ispitele înşelătoare ale tinereţii, care le aduc boală şi moarte. Să-i înveţe de mici dreapta credinţă, rugăciuni şi ascultare de păstori, de Biserică şi de mai marii lor.
În ţara noastră Sfinţii 40 de Mucenici sunt mult cinstiţi şi pomeniţi. În această zi credincioşii aduc la biserică 40 de colaci în formă de 8, după numărul Sfinţilor 40 de Mucenici, care se cheamă popular „sfinţi” sau „mucenici”. Să ştiţi că aceşti 40 de colăcei împletiţi simbolizează cele 40 de cununi care le-au luat din cer pentru credinţa şi răbdarea lor. Sunt făcuţi din pâine dulce şi în formă de 8, pentru că acest semn simbolizează veşnicia şi dulceaţa vieţii veşnice din ceruri.
Numele acestor 40 de sfinţi sunt: Kirion, Candid, Domnos, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantis, Iulian, Lisinie, Aghie, Altie, Flavie, Acachie, Eodit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gae, Leontie, Atanasie, Kiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filactimon, Severian, Andion, Meliton şi Aglae. Sfinţii 40 de Mucenici ai lui Hristos au fost prinşi spre pătimire la 26 februarie şi şi-au dat sufletele în mâinile Domnului la 9 martie, pe vremea păgânului împărat Liciniu, împărăţind peste noi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.
