Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Spiritualitate

Ultima predică a Părintelui Constantin Voicescu. La Nașterea Maicii Domnului, închisoarea de la Mislea, 1997. File de Acatist – Rugăciune, de Mihai Eminescu

Era ziua de 8 septembrie 1997 (Sărbătoarea “Naşterii Maicii Domnului”), al treilea hram al paraclisului de la fosta închisoare a fetelor şi a femeilor de la Mislea, ridicat de fostele deţinute politic, ca prinos de recunoştinţă pentru acele zile când Maica Domnului S-a milostivit şi a revărsat balsam peste suferinţele îndurate de acestea.
Imagini pentru parintele voicescu la mislea
Ziua avea să se termine cu o dramă. La întoarcerea spre Bucureşti, Părintele Constantin Voicescu avea să părăsească lumea pământească în urma unui grav accident de circulaţie provocat de nebunia vitezei unui om care şi-a încărcat conştiinţa cu omorârea unuia din cei mai duhovniceşti părinţi ai ţării. L-a luat Maica Domnului la Sine, dar, spre mângâierea credincioşilor, a făcut să ajungă până la noi, scrisă, frumoasa sa predică (pe care o redăm mai jos) în care ne asigura de “inexprimabila dragoste dintre Dumnezeu şi oameni” (manuscrisul acestei predici a fost găsit în geanta de voiaj a Părintelui). (extrase din lucrarea Doamnei Aspazia Oţel Petrescu – Crucea de la Miercurea-Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. În memoria femeilor decedate în lupta anticomunistă).
Cuvântul Părintelui Constantin Voicescu:
Crăiasă alegându-Te,
Îngenunchem, rugându-Te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-Ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară,
Marie!
(Mihai Eminescu, Rugăciune)
Iubiti fraţi de credinţă în Domnul Nostru Iisus Hristos,
Sărbătorim pe Maica Domnului azi ca şi în alte zile de praznic. Începutul anului bisericesc este patronat de praznicul de azi, iar sfârşitul de celălalt praznic mare, Adormirea Maicii Domnului. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, o sărbătorim în fiecare zi prin rugăciunile ce I le adresăm. Nici o fiinţă cerească sau pământească nu s-a învrednicit de atâta cinste! Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărita, făra de asemănare decât Serafimii.
Care este temeiul acestei cinstiri? Cine este Aceasta care se naşte? Vom încerca în cele ce urmează să răspundem acestor întrebări.
Există un fapt care domină toată viaţa Maicii Domnului, conştiinţa clară a solidarităţii cu toţi oamenii şi slujirii planului lui Dumnezeu, pusă în evidenţă în câteva momente cu semnificaţie deosebită:
I. Momentul Bunei Vestiri. Dumnezeu, voind să Se facă Om pentru a ne mântui, cere consimţământul liber al omenirii al cărei sol a fost smerita Fecioară Maria. Nimeni nu va şti vreodată ce întorsătură ar fi luat planul pentru mântuirea lumii dacă în acel ceas unic Sfânta Fecioară n-ar fi dat sublimul Ei consimţământ: “Iată roaba Domnului, fie mie dupa cuvântul Tău!” (Luca 1, 38). Ea este conştientă că, prin consimţământul ei liber de a fi Mama lui Dumnezeu-Mântuitorul, aduce slujire tuturor neamurilor pământurilor, de aceea va prooroci inspirată de Duhul Sfânt: “Iată, de acum înainte mă vor ferici toate neamurile”.
II. Ceasul din noaptea Crăciunului, noapte în care Maica Domnului naşte pe Dumnezeu ascuns în faptura de Prunc omenesc. Maica Domnului alăptează şi creşte, ca orice mamă adevarată, pe Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Mântuitor dăruit de Dumnezeu oamenilor. Căutarea ei, acum, se petrece înlăuntru: “Iar Maria păstra toate cuvintele şi se gândea la ele in inima sa …” (Luca 2, 19).
Trebuie să ne oprim câteva clipe asupra slujirii Ei de mamă.
Se poate spune, fără pic de exagerare, că niciodată o mamă n-a fost mai clar conştientă de faptul că slujeşte lumea întreagă şi planul lui Dumnezeu, împlinindu-şi smeritele ei datorii. Toate mamele ar trebui să-şi crească pruncii cu delicateţea şi conştiinciozitatea Maicii Domnului. Să ştie, totodată, că refuzul de a avea copii şi de a-i creşte echivalează cu refuzul de a conlucra cu Dumnezeu, fiind un gest chiar de împotrivire lui Dumnezeu.
Părintele Benedict Ghiuş atrage atenţia asupra sublimităţii icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, intitulată “Dulcea sarutare”. Chipul Fecioarei-Mame de pe icoană arată omenirea, chipul Pruncului arată dumnezeirea, iar strânsa alipire a obrazurilor arată inexprimabila dragoste dintre Dumnezeu şi oameni.
III. Momentul Adormirii Maicii Domnului reprezintă deplinătatea slujirii Ei faţă de oameni. Spun Sfinţii Părinţi: O taină de negrăită răsplătire are loc în ziua Adormirii Maicii Domnului, între Hristos şi Sfânta Lui Maică. Trupul Ei a fost înviat din morţi şi mutat la cer întru slavă, ca şi trupul Mântuitorului, înainte de sfârşitul lumii şi de a doua venire a Domnului!
Putem spune că este un al doilea Paşte: Paştele Maicii Domnului!
Să ne amintim încă o dată toată slujirea Maicii Domnului în planul mântuirii. Ea a fost chemată să dea trup de om lui Dumnezeu şi, născându-L, Ea L-a introdus pe Dumnezeu în familia oamenilor. Ea L-a ajutat pe Dumnezeu să Se facă om şi să poată muri şi învia din marea Lui dragoste pentru ispăşirea şi transformarea noastră şi a întregii lumi. Slujirea şi darul acesta n-au fost uitate de Mântuitorul Hristos. Îndumnezeirea omului, iată marea binefacere pe care, prin Iisus Hristos, omenirea o datorează Maicii Domnului.
Iubiţi credincioşi,
De toate acestea ne aducem aminte cu deosebire azi, la Naşterea Ei, şi o cinstim după cuviinţă. Si cum să nu o cinstim pe cea prin care ne vine mântuirea? Pe cea care e rodul rugăciunilor sfinţilor ei părinţi, Ioachim şi Ana, prin lucrarea Domnului Însuşi, dupa cuvantul inspirat “Înţelepciunea Şi-a zidit sieşi casă”. Ce fapte minunate poate rugăciunea, iubiţii mei! Cum atrage ea lucrarea lui Dumnezeu!
Cum să n-O cinstim pe Cea pe Care în primul rând Domnul a cinstit-O, prin salutul şi glasul Arhanghelului, prin al Elisabetei şi, mai apoi, prin izbucnirea femeii din popor care avea să spună Mântuitorului: “Ferice de pântecele care te-a purtat!“ (Luca 11, 27)?
Cum pot unii dintre creştini să fie atât de mărginiţi sau de rea credinţă încât să nu o cinstească? Frăţiile voastre, să nu plecaţi urechile la îndemnurile lor! Rămâneţi în biserica strămoşească, să aflaţi mântuire! “Cine vine la Biserica ta şi nu ia degrabă mântuire sufletului şi trupului, Prea Curată?” – spune o cântare din slujba Aghiazmei mici.
Slavă Domnului, prezenţa frăţiilor voastre aici arată că o cinstiţi!
Aţi venit unii de departe, alţii mai de aproape, spre a vă exprima recunoştinţa faţă de Maica noastră, a tuturor, aici, în acest loc unde surorile noastre, care au purtat crucea grea a credinţei, dar întărite prin rugăciunile Prea Curatei, i-au zidit locaş de închinare!
Slavă Domnului, poporul nostru românesc are la mare cinste pe Maica Domnului, caci auzim frecvent rostirea: “Doamne, Maica Domnului!”. Ne amintim, de asemenea de versurile închinate ei de potul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu (care, precum ştiţi, considera Biserica Ortodoxă drept Maica spirituală a neamului românesc), în minunata poezie Rugăciune, din care am evocat prima parte la începutul cuvântului nostru. Redăm acum a doua parte:
Noi, ce din mila Sfântului,
Facem umbră pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor,
Ascult-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
În neguri Te arată
Lumină dulce, clară,
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară,
Marie!
Adevarate file de Acatist!
Slavă Domnului că avem o astfel de mijlocitoare către El! Atât de caldă şi de apropiată! Căci trebuie să observăm, iubiţi credincioşi, că, dacă pe Domnul îl iubim, ne şi temem de El, căci va fi Judecătorul nostru nemitarnic, pe Maica Domnului doar O iubim. De Ea nu ne temem, căci la Judecată O vom avea apărătoare. De aceea cântăm adesea “Apărătoare Doamnă“…
O fericim şi O cinstim, dar să nu uităm cuvântul Domnului spus cand femeia din popor a fericit-O pe Maica Sa: “Fericiti sunt si cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc!” (Luca 11, 28). Îl spune şi Maica Domnului, ca singurul cuvânt de îndrumare ieşit din gura Ei: “Să faceţi tot ce vă va spune El!” (Ioan 2, 5). Adică ce ne-a învăţat El să facem: să iubim, să iertăm, să fim milostivi.
Să nu uităm, iubiţii mei, cu fiecare mână de ajutor pe care ne-o întinde, Maica Domnului ne repetă neîncetat nemuritoarea ei chemare: “Oameni buni, faceţi tot ce v-a zis El să faceţi!”. E ca si cum ar zice: fiţi aproape de Dumnezeu, fiţi aproape unii de alţii! În aceasta se cuprinde toată Evanghelia. Altă cale de mântuire, altă cale de îndumnezeire nu există…
O, Maica Prea Curată, ajută-ne să împlinim cuvântul Fiului Tău şi Dumnezeului nostru. Amin!
Preot Constantin Voicescu
(in foto sus, la Manastirea Petru Voda, impreuna cu Parintele Justin Parvu)

Sursa: Romania Uneste-te via Ziaristi Online
Cuvânt preluat de pe siteul Război Întru Cuvânt, operând câteva mici modificări, orientându-ne după lucrarea Doamnei Aspazia Oţel Petrescu, adăugând şi diacriticele cuvenite.

CUM NE TRĂIM RELAȚIA CU HRISTOS? Creștinul între chemarea de a fi “FĂPTURA NOUĂ” și SCLAVIA SUPERSTIȚIILOR (NEO)PĂGÂNE sau a FORMELOR FĂRĂ FOND: “Să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lumânări care să ardă pentru veșnicia Împărăţiei lui Dumnezeu!”

Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci/ Convorbirea lui Iisus cu Nicodim – 2015 (catedrala Iasi) – a Pr. Roger Coresciuc

“Iată că Biserica ne pune în faţă o pericopă evanghelică profundă şi care prin ea însăşi aproape că nu ar mai avea nevoie de interpretare, pentru că ne pune în faţa unor realităţi dintre cele mai adevărate și dintre cele mai provocatoare pentru fiecare dintre noi. Aş vrea, în primul rând, să relecturăm câteva versete pe care eu le-aş numi versete-cheie ale pericopei evanghelice şi ale pericopei din Apostol care s-au citit astăzi sau care sunt în legătură cu ziua de astăzi, pe care să le punem în sufletele noastre și de la care să începem încetişor-încetişor să medităm şi să ne facem interioare cuvintele lui Hristos. Evanghelia care s-a citit face parte dintr-un dialog un pic mai amplu dintre Mântuitorul Hristos şi Nicodim, un om dintre farisei, “fruntaş al evreilor” spune Evanghelia. Ştiţi cu toţii acest episod, se află în Evanghelia Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, în capitolul al treilea, o convorbire foarte vie între Hristos şi Nicodim. Şi, la un moment dat, Mântuitorul îi spune lui Nicodim:

Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.

Nicodim se miră, nu înţelege cum poate cineva să se nască a doua oară, şi Hristos îi răspunde:

Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.

Evanghelia pe care aţi auzit-o face parte din acest dialog în care Mântuitorul spune lucruri fundamentale pentru credinţa fiecăruia dintre noi.

Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.

Şi alte două versete dintr-o epistolă a Sf. Apostol Pavel, epistolă pe care a scris-o galatenilor şi care este în strânsă legătură cu ziua de astăzi:

Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin care – atenţie! – lumea este răstignită pentru mine şi eu sunt răstignit pentru lumeCă în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă.

Pe baza acestor versete pe care le-am relecturat, aşa vrea să construiesc un pic cuvântul meu de astăzi şi în special pe baza ultimului verset, pe care tocmai l-am citit:

Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă.

Ce înseamnă să fim făptură nouă în faţa lui Dumnezeu şi a propriei noastre conştiinţe? Ce înseamnă să fim făptură nouă? Înseamnă să asumăm întruparea Mântuitorului Iisus Hristos de o manieră foarte conştientă. Şi aici vreau să ating două lucruri care sunt destul de frecvente la foarte mulţi dintre noi, două riscuri, două direcţii de a crede care nu sunt numaidecât conforme cu făptura cea nouă, pentru că Dumnezeu cere de la noi să fim făptură nouă. Care sunt riscurile felului nostru de a ne manifesta credinţa? Pentru că sunt nişte riscuri. Şi aş spune că sunt două direcţii de risc:

Prima: forma fără fond, închinarea noastră formală, închinarea noastră care nu are un fond de credinţă autentică şi de credinţă structurată în întruparea lui Hristos. Sunt multe gesturi pe care le facem automat în felul nostru de a ne manifesta religios, dacă pot să spun aşa, pentru că relaţia noastră cu Dumnezeu nu poate fi redusă la religiozitate şi la manifestări exterioare fără fond. Bune sunt toate manifestările exterioare pe care Biserica le-a dezvoltat de-a lungul timpului, dar nu sunt bune acele manifestări exterioare pe care noi înşine, cu propria noastră putere, le dezvoltăm pe baza a ceea ce ar trebui să fie credinţa noastră autentică. Mai concret, superstiţiile şi tot ceea ce întreţesem noi în ceea ce ar trebui să fie manifestarea curată a credinţei noastre. Aş putea să spun și mai concret: îngrijirea noastră aproape obsesivă de lucruri care ţin de formă şi nu de fond. Gândiţi-vă un pic câte lucruri întreţesem noi în ritualul de înmormântare sau în ritualul de botez sau în taina nunţii, cât de mult sufocăm adevărata realitate a acestor taine, cât de mult sufocăm taina morţii, care ni se dezvăluie de Dumnezeu, cu lucruri care ţin de formă, fără fond, și care nu ne duc să ne arate care este adevăratul statut al făpturii celei noi despre care spunea Sf. Apostol Pavel. Aşadar, îngrijirea de lucruri care ţin de un anumit neopăgânism. Ştiţi cu toţii la ce mă refer, la toate micile noastre “tradiţii” care n-au nici în clin, nici în mânecă cu adevărata făptură cea nouă, cu adevărata asumare a lui Hristos.

Şi v-am pregătit un text care aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur, ca să vedeţi că lucrurile acestea nu sunt noi. Aplecarea aceasta spre păgânism nu este un lucru nou, nu este ceva care a apărut în secolele XX-XXI, ci este un lucru care era şi pe vremea Sf. Ioan Gură de Aur. Acest text va vorbi foarte mult despre distincţia asta dintre făptura cea nouă şi făptura care încă rămâne înrădăcinată în formă, fără fond. Uitaţi ce spune Sf. Ioan Gură de Aur:

Mulţi creştini care nu sunt creştini se tem de cele care în realitate nu sunt păcateprecum ar fi: să nu-şi murdărească trupul, să nu se atingă de morţi la ritualurile funerare sau de nuntă, să observe timpurile, să observe zilele şi toate celelalte de acest fel. Iar despre cele ce sunt cu adevărat păcate, precum pederastia, curvia, preacurvia, nu spun niciun cuvânt. Îi vei vedea că se spală de fiecare dată după ce se întorc de la vreun mort, dar de lucrurile cele vrednice de cei morţi, adică de păcate, niciodată nu se spală. Îi vei vedea pe aceşti creştini îngrijindu-se cu mult zel pentru bani, pentru averile lor, făcându-și griji pentru averile lor şi crezând, săracii de ei, că în urma unui simplu cântat de cocoş vor pierde totul. Atât de întunecaţi sunt la minte…” – şi aici Sf. Ioan vorbeşte despre superstiţiile pe care le avem, din păcate, foarte bine înrădăcinate în noi – “… Sufletul lor este plin de spaime. Spre exemplu, zice creştinul nostru: <Cutare mi-a ieşit primul când ieşeam din casă. Deci numaidecât trebuie să mi se întâmple multe rele astăzi.> <Servitorul cel netrebnic mi-a adus cizmele, dar mi-a dat-o întâi pe cea stângă. Acesta este un semn că vor veni asupra mea nenorociri mari şi multe, multe insulte din partea prietenilor mei. Chiar eu, apoi, – spune creştinul nostru – ieşind din casă, am pășit prima dată cu stângul şi aceasta este semn de mare nenorocire.> Acestea sunt relele cele de pe lângă casă. Dar, ieşind afară, creştinul nostru spune: <Ochiul meu cel stâng sau cel drept mi s-a zbătut. Este semn că vor urma lacrimi.> Sunt alte nenumărate lucruri din acestea vrednice de râs. Dacă măgarul rage, dacă cocoşul cântă, dacă strănută cineva sau orice altceva s-ar întâmpla, creştinii noştri sunt ca şi legaţi cu mii de lanţuri sau, după cum am zis, stăpâniţi de întuneric, pe toate bănuindu-le şi făcându-se prin aceasta de mii de ori mai sclavi decât toţi sclavii.

Realitatea nu este departe de ce se întâmplă, din păcate, în zilele noastre. Suntem sclavii superstiţiilor. Suntem de foarte multe ori sclavii superstiţiilor şi, din păcate, punem foarte mult accent pe tot felul de forme fără fondCare este fondul credinţei noastre? Întruparea lui Hristos şi relaţia vie cu DumnezeuÎn momentul în care noi interpunem lucruri din acestea, superstiţii de tot felul, pe care noi le numim, pe drept cuvânt, păgâne, interpunându-le între noi şi Dumnezeul Cel Viu, automatrelaţia noastră cu Dumnezeu se ecranează şi devenim închinători în faţa propriilor noastre superstiţii. Uitaţi cum continuă Sf. Ioan Gură de Aur, după ce a spus acest pasaj, vă daţi seama, destul de ironic:

“Dar un creştin adevărat nu este aşa. Ci, râzând noi de toate acestea, ca unii care trăim în lumină şi suntem cetăţeni ai cerului şi nu avem nimic în comun cu pământul, considerăm că un singur lucru este aducător de frică: păcatul şi faptul de a-L supăra pe Dumnezeu.”

Un singur lucru este aducător de frică! Gândiți-vă câte frici are omul modern în el însuşi, câte superstiţii îi nasc frici, nebănuite uneori. Sf. Ioan Gură de Aur vine şi spune: o singură frică trebuie să ne stăpânească: frica de păcat şi frica de a ne rupe de Dumnezeul Cel Viu şi de a-L supăra pe Dumnezeul Cel Viu.

“Noi nefiind aşa, să râdem de aceştia şi de patimile şi de superstiţiile lor. Dar, mai ales, să râdem de diavol, care a scornit unele ca acestea. Pentru toate pe care Dumnezeu ni le-a dat cu adevărat pentru credinţa noastră adevărată să-I mulţumim tot timpul lui Dumnezeu. Să lepădăm fricile păgâne. Să ne străduim ca niciodată să nu fim prinşi în această sclavie şi, dacă cineva dintre prietenii noştri ar fi prins, să-i rupem legăturile, să-l eliberăm din această închisoare nesuferită şi de râs.“

Vorbim de Sf. Ioan Gură de Aur, vorbim de secolul al IV-lea şi vorbim de nişte lucruri care sunt deosebit de actuale. Făptura cea nouă, iubiţi credincioși, nu se clădeşte peforme fără fond! Mare atenţie la felul dvs. de a vă manifesta credinţa, care să nu pice într-un fel de religiozitate seacă. Credinţa dvs. este relaţia cu Dumnezeu. Orice faceţi, orice lucru pe care-l faceţi, fiecare mătăniuţă, fiecare zi de post pe care-o asumaţi, fiecare spovedanie, fiecare venit la biserică trebuie făcut în ideea relaţiei vii şi nemijlocite cuDumnezeul Cel Viu. Orice altă formă de manifestare care nu-L are pe Dumnezeu, care nu-L are pe Mântuitorul Hristos ca fond al exprimării sale este o exprimare seacă, o exprimare care duce foarte, foarte aproape de păgânism. Acesta este primul risc, acela al formei fără fond, al unui fel de automatism păgânesc care ne împinge către gesturi şi către frici interioare pe care, de multe ori, nu putem să ni le exprimăm.

Un alt risc, atunci când încercăm să urcăm către starea de făptură nouă este acela al celeilalte extreme: al dezîntrupării, aş putea să-i spun, manifestării religioase. Adică: eu nu merg la biserică, eu încerc să nu fac nimic din cele ale Bisericii, am credinţa mea, mă manifest în rugăciunea mea acasă, şi atât. Câţi dintre creştinii noştri nu cad în această a doua extremă? Câţi dintre creştinii noştri nu vin la întâlnirea cu Hristos, crezând, în propria suficienţă, că este suficient să înalţe două-trei gânduri acasă, probabil în faţa televizorului, căție Dumnezeul pe Care ei şi-L închipuie într-un anumit fel. Tot ceea ce Biserica dezvoltă, și aici revenim la formă, formele care sunt în Biserică, nu sunt forme fără fond. Tot ceea ce Biserica a încărcat în slujbele ei, tot ceea ce a dezvoltat de-a lungul veacurilor în formele ei de manifestare, nu sunt forme fără fond, ci sunt forme ale împărtăşirii de Dumnezeul Cel Viu. Fiecare gest pe care-l facem în biserică este un gest al împărtăşirii de Dumnezeul Cel Viu. De aceea nu putem să ne lipsim de viaţa Bisericii şi să stăm acasă şi să credem că putem avea o relaţie vie cu Dumnezeul Cel Viu.

Pe ce se mai întemeiază făptura cea nouă? Spuneam că, în primul rând, pe fuga de forma fără fond, pe fuga de aspectul acesta de dezîntrupare a manifestării noastre religioase, dar se mai întemeiază pe ceva: pe conştiinţa păcătoşeniei. Orice facem în viaţa noastră duhovnicească, facem pe conştiinţa păcătoşeniei, pe conştiinţa că nimic din lumea aceasta nu ne satură, nu ne împlineşte, în afara lui DumnezeuCare vine şi luminează cămara sufletului meu şi-mi arată păcătoşenia sufletului meuŞi, pe baza conştiinţei păcătoşeniei mele, încep să urc către Dumnezeu. Nu vă amăgiţi! Nicio altă formă de manifestare religioasă nu este adevărată, decât cea care pleacă de la conştiinţa păcătoşeniei. Relaţia vie cu Dumnezeu şi conştiinţa păcătoşeniei. Cu cât e mai smerită rugăciunea noastră, cu atât se înalţă mai mult către Dumnezeu, pentru că vorbim de făptura cea nouă, pentru că vorbim de faptul că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume ca să mântuiască lumea și Dumnezeu vrea ca cei mântuiţi să fie oameni verticali, oameni care să ştie în ce constă mântuirea lor, oameni care să se înalţe zburând către Dumnezeu, dar conştienţi de zborul pe care-l fac. Nu nişte automate care nici nu sunt conştienţi de starea lor reală, care se implică în tot felul de neopăgânisme şi care nu-L simt pe Dumnezeu ca pe centrul vieţii lor.

Vedem că oamenii sunt foarte trişti în general şi se întreabă părinţii duhovniceşti: cum putem să fim trişti când noi suntem chemaţi la a fi făptură nouă? De ce suntem noi trişti, în general? Suntem triști nu pentru că există păcatul în viaţa noastră, pentru că, dacă ne dăm seama de păcat şi de starea noastră păcătoasă, tristețea noastră se transformă într-o tristeţe bucuroasă, spun Părinţii. Eşti trist pentru păcatul tău, dar eşti bucuros pentru că Hristos te mântuieşte. Dar există o altă tristeţe contemporană, o tristeţe modernă, depresia omului modern, care constă tocmai în incapacitatea de a vedea drumul acesta către făptura cea nouă, unde nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu contează, ci făptura cea nouă, împărtășirea de Dumnezeul Cel Viu.

Gheron Iosif are un cuvânt foarte frumos, pentru că vorbim de făptura cea nouă, care nu se poate face altfel decât vorbind despre făptura cea nouă real, concret:

“Lucrarea poruncilor nu înseamnă numai a încerca şi a te lăsa păgubaş. Lucrarea poruncilor înseamnă să pătrunzi în lucrare, să te lupţi, să biruieşti sau să fii biruit, să câştigi sau să pierzi, să te ridici, să răscoleşti totul. Când te lupţi pentru a fi făptură nouă, răscoleşti totul, ridici totul în picioare, când primeşti lupta până la ultima suflare. Şi niciodată să nu te descurajezi, până la ieşirea sufletului tău.”

Unde mai este frica omului contemporan în faţa acestui text al părintelui Iosif? Să nu te descurajezi până la sfârşitul vieţii tale, pentru că viaţa duhovnicească aceasta este, este o viaţă a întrebărilor existenţiale, este o viaţă a provocărilor existenţiale, este o viaţă care nu te lasă liniştit, dar este o nelinişte bună, onelinişte ziditoareNu mă mulțumesc aprinzând duminica trei minute o lumânărică în spatele bisericii şi apoi plecând şi făcând păcatele pe care nu le putem spune. Nu mă mulţumesc cu acest lucru eu, ca şi creştin. Nu mă mulţumesc spunând două-trei rugăciuni dimineața formal, că aşa trebuie, ci frământarea mea interioară trebuie să mă facă să devin făptură nouă a lui Hristos, făptură vie, conştientă de drumul meu către Dumnezeu.

Niciodată să nu te descurajezi, până la ieşirea sufletului tău.

Şi ce-l face pe creştinul adevărat să nu fie trist, odată ce a depăşit forma fără fond, odată ce a depăşit impresiile personale despre propria creştere duhovnicească? Ce-l face pe om să nu fie trist şi să nu deznădăjduiască? Perspectiva veşniciei cu Dumnezeu. Cât de păcătos ai fi, cât de conştient ai fi de păcătoşenia ta, perspectiva Împărăției lui Dumnezeu şi perspectiva vieţii veşnice cu Dumnezeu este motorul care dă bucurie sufletului. Este motorul care-l face pe om să fie vie în trăirea sa duhovnicească, să nu se mulţumească cu forme exterioare, ci să meargă către adâncul lucrurilor. Amintiţi-vă ce spunea Hristos: Pescuiţi mai la adânc! La aşa ceva este chemat creștinul, să meargă către adânc.

Spune Apostolul Pavel:

Mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume.

Nu poţi să fii făptură nouă fără să asumi crucea.

Nu poţi să fii făptură nouă fără să fii conştient că Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit pentru fiecare dintre noi, ca fiecăruia dintre noi să-i dea posibilitatea să guste veşnicia în Împărăţia lui Dumnezeu.

Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu să fim făpturi noi, să fim făpturi în care harul lui Dumnezeu să se sălăşluiască, să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lumânări care să ardă pentru veșnicia Împărăţiei lui Dumnezeu. Amin”.

 

via Cuvântul Ortodox

 

Înainte-prăznuirea Nașterii Maicii Domnului; Sf. Mc. Sozont; † Sf. Cuv. Simeon și Amfilohie de la Pângărați

1. Înainte-prăznuirea Nașterii Maicii Domnului – Pentru pregătirea sufletească a credincioșilor toate sărbătorile împărătești (inclusiv cele ale Maicii Domnului) sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare sau introducere, numit pre-serbareînainte-serbare sau înainte-prăznuire.

2. Sfântul Cuvios Simeon de la Pângărați – Sfântul Cuvios Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea într-un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ, în timpul evlaviosului domnitor Alexandru cel Bun (1400-1432).

Încă din tinereţe era râvnitor pentru cele dumnezeieşti, alegând viaţa monahală şi intrând în obştea Mănăstirii Bistriţa. După multă nevoinţă şi ascultare, sporind duhovniceşte, s-a retras la linişte, împreună cu încă doi ucenici ai săi, în anul 1432, pe malul stâng al pârâului Pângăraţi. Aici, Cuviosul şi-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o frumoasă poiană, unde s-a nevoit, cu ucenicii săi, în rugăciuni neîncetate, încât aşezământul lui a devenit cunoscut sub numele de „Sihăstria lui Simeon”.

Auzind Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (1457-1504) de nevoinţa Cuviosului, i-a dăruit ajutor să înalţe o mică biserică de lemn, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. La sfinţirea ei de către mitropolitul Teoctist I, Cuviosul Simeon a fost hirotonit preot, devenind astfel primul întemeietor şi egumen al Mănăstirii Pângăraţi, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon”.

Aici a adunat în jurul său mulţi ucenici, sporind în nevoinţă şi rugăciune şi învrednicindu-se de darul vindecării bolilor şi al înainte-vederii. De binecuvântarea lui se bucurau credincioşii, dar şi înalţii dregători şi chiar Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, care-i cerea sfatul pentru el şi pentru ţară.

Prin îngăduinţa lui Dumnezeu, în anul 1476, când au năvălit turcii asupra Moldovei şi au biruit la Războieni, Cuviosul Simeon, după ce s-a rugat pentru domn şi pentru ţară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, şi-a luat ucenicii şi s-a stabilit la Mănăstirea Caşva, în ţinutul Mureşului.

Aici, în toamna aceluiaşi an, s-a mutat la cele veşnice, fiind îngropat în această mănăstire. Spre sfârşitul anului 1484, după ce s-a aşezat pacea în ţară, Sfântul Voievod Ştefan i-a adus sfintele moaşte într-o raclă şi le ţinea în vistieria sa cu cinste. Apoi, luând o parte din ele, le-a oprit pentru binecuvântare, iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte le-a îngropat în Cetatea Sucevei.

Sfântul Cuvios Părinte Amfilohie de la Pângăraţi s-a născut în anul 1487, în Ţara de Sus a Moldovei. Şi-a început viaţa monahală de tânăr la Mănăstirea Moldoviţa, de unde a venit la Pângăraţi în anul 1508. Aici a fost ales de toţi vieţuitorii părinte duhovnicesc, conducând obştea Mănăstirii timp de 56 de ani.

Despre viaţa lui vorbeşte ieromonahul Anastasie de la Moldoviţa, care l-a cunoscut îndeaproape: „Din copilăria sa el s-a nevoit în viaţa călugărească, fiind mărturisit de toţi pentru faptele lui cele bune. Era scriitor foarte iscusit, postitor, răbdător şi ostenitor în toată nevoinţa duhovnicească”.

Datorită nevoinţelor sale, Stăpânul Hristos şi ocrotitorul Mănăstirii, Sfântul Dimitrie, au rânduit ca domnitorul Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568) să zidească la Pângăraţi o biserică nouă, în locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci.

Aceasta a fost sfinţită de mitropolitul Grigorie al Sucevei în anul 1560. În anul 1566, Sfântul a adunat pe toţi fiii săi duhovniceşti, le-a dat ultimele poveţe, a lăsat egumen în locul său pe ieromonahul Teodorit, iar el s-a retras la mănăstirea lui de metanie, Moldoviţa.

Aici, fericitul Amfilohie a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh şi s-a nevoit timp de încă 4 ani. În anul 1570, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, s-a mutat la cele veşnice, fiind îngropat de ucenicii săi.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat pe

Cuvioşii Simeon şi Amfilohie la data de 7 martie 2008, rânduindu-le ca zi de pomenire 7 septembrie.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Cuvioşi Simeon şi Amfilohie, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

3. Sfântul Mucenic Sozont – Era din Licaonia (Asia Mică). Fiind păstor, ajunge cu turmele sale în apropierea cetății Pompeiol (Asia Mică) unde se cinstea o zeitate păgână din aur și argint. Sfântul Mucenic Sozont intrând în templul păgân rupe mâna dreaptă a idolului și vânzând-o, a împărțit săracilor câștigul.

Conducătorul păgân al cetății a început să prigonească creștinii în încercarea de a afla cine este făptașul. Sfântul Sozont auzind acest lucru, s-a dus de bună voie în fața conducătorului, mărturisind fapta. A fost chinuit și a murit ca martir în anul 304.

Părintele Arsenie Boca propus spre canonizare

 

Episcopia Devei şi Hunedoarei a anunţat joi aprobarea documentaţiei necesare pentru canonizarea Părintelui Arsenie Boca întocmite de Comisia specială teologică a Mitropoliei Ardealului.

Dosarul complet și studiul document asupra sfințeniei vieții Cuviosului Părinte Arsenie vor fi înaintate spre examinare și decizie Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Teolog, pictor și duhovnic, Părintele Arsenie s-a născut în data de 29 septembrie 1910.

A studiat la Gimnaziul ortodox „Avram lancu” din Brad (1922-1929), la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu (1929-1933), la Academia de „Belle Arte” din București și a urmat un stagiu de documentare la Muntele Athos.

A fost hirotonit diacon celib în 1936 și preot în data de 10 aprilie 1942.

În data de 3 mai 1940 a fost tuns în monahism la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, sub numele de Arsenie, a cărei obște a îndrumat-o până în toamna anului 1948, când a fost transferat de mitropolitul Nicolae Bălan la Mănăstirea Prislop.

Comisie teologică pentru cercetarea vieţii şi activităţii Pr. Arsenie Boca

A fost arestat de autoritățile comuniste în noaptea de 15/16 ianuarie 1951 și închis la: Aiud, Baia Sprie, Ocnele Mari, nouă luni la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Eliberat la 17 martie 1952, s-a întors la Mănăstirea Prislop. În anul 1955 a fost anchetat la Timișoara, suferind alte șase luni de detenție.

În anul 1969 Mănăstirea Prislop a fost închisă, iar părintele Arsenie exclus din monahism, începând perioada de pribegie prin București și alte localități.

În 1961 a fost angajat la Atelierele Patriarhiei, iar în 1968 a fost pensionat.

Apoi s-a retras la parohia Drăgănescu, lângă București, unde a început pictarea lăcaşului de cult.

Spre sfârșitul vieții i s-a permis să se reîntoarcă la Prislop.

A trecut la cele veșnice în data de 28 noiembrie 1989 și a fost înmormântat la Mănăstirea Prislop, mormântul părintelui devenind un adevărat loc de pelerinaj pentru toți cei care l-au cunoscut și l-au iubit.

sursa Basilica 

 

 

Rugăciune grabnic ajutătoare către Sfântul Arhanghel Mihail

Rugăciune către Sfântul Arhanghel Mihail

Doamne, Dumnezeule Atotputernice, Împărate cel fără de început, trimite-l, Doamne, pe Arhanghelul Tău, Mihail, spre ajutorul robului Tău (N), să-l scoată din mâna vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi.

O, mare Arhanghele al Domnului, Mihaile, revarsă mir bun asupra robului lui Dumnezeu, (N).

O, mare Arhanghele al Domnului, Mihaile, căpetenia cetelor îngereşti cu şase aripi, voievode al puterilor cereşti, al Heruvimilor, al Serafimilor şi al tuturor îngerilor, fii mie păzitor tare, mare ajutător în toate nevoile, scârbele, mâhnirile; în locuri pustii, la răscruci de drumuri, pe ape şi pe mări – liman lin.

Izbăveşte-mă, mare Arhanghele al Domnului, Mihaile, de toate înşelăciunile viclene ale diavolului şi auzi-mă pe mine, păcătosul robul lui Dumnezeu, (N), care mă rog ţie şi chem numele tău cel sfânt. Grăbeşte spre ajutorul meu şi auzi rugăciunea mea.

O, mare Arhanghele al Domnului, Mihaile, pe toţi cei ce-mi stau împotrivă, biruieşte-i cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Crucii Domnului, cu rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, cu ale sfinţilor îngeri şi cu ale Sfinţilor Apostoli, cu ale Sfântului Prooroc Ilie şi cu ale Sfântului Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, cu ale Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, cu ale Sfinţilor Mari Mucenici Nichita şi Eustaţie, cu ale Preacuvioşilor Părinţi, cu ale Sfinţilor Ierarhi şi Mucenici, şi cu ale tuturor puterilor cereşti.

O, mare Arhanghele Mihaile, ajută-mă pe mine, păcătosul

robul lui Dumnezeu (N), apără-mă de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de moarte năpraznică, de orice rău, de vrăjmaşul cel înşelător, şi de năpastele aduse de el.

Izbăveşte-mă de cel viclean, mare Arhanghele al Domnului, Mihaile, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Note: Despre Sfântul Arhanghel Mihail

Numele său înseamnă – Cel care este asemenea lui DUMNEZEU.

Arhanghelul Mihail este reprezentat cel mai adesea în iconografia creştină luptându-se şi biruind un balaur. El este înfăţişat cu aripi puternice, foarte mari, şi cu Sabia Dreptăţii, o sabie de foc, care arde. Instrument al adevărului în acţiune, sabia este simbolul puterii, al forţei lucide duhovniceşti, uneori singurul mijloc de a rezolva o problemă sau de a atinge un rezultat durabil.Lama şi garda sabiei se îmbină în formă de cruce, semn al înfăptuirilor sale consacrate Sfintei Treimi. Sfântul Arhanghel Mihail este un luptător şi un protector al Bisericii pe Pâmânt.

sursa Ganduri din Ierusalim

Pomenirea minunii Sfântului Arhanghel Mihail în Colose

„Îndrăzneşte şi nu te teme! Scoală-te şi vino la mine aici şi vei vedea puterea lui Dumnezeu în apele acelea.” Şi sculându-se fericitul Arhip s-a apropiat cu frică de arhanghelul puterilor cereşti şi a stat de-a stânga, după porunca lui, şi a văzut un stâlp de foc de la pământ până la cer. Iar când s-au apropiat apele, şi-a ridicat arhanghelul dreapta sa şi a însemnat cu semnul crucii peste faţa apelor, zicând: „Să staţi acolo!”.

În Colose din Frigia, aproape de Ierapole, era o biserică a Sfântului Arhanghel Mihail, deasupra izvorului cu apă făcătoare de minuni, din care bolnavii primeau multe tămăduiri, mai multe decât din scăldătoarea Siloamului. Pentru că acolo o dată pe an se pogora îngerul Domnului şi tulbura apa, iar aici totdeauna era darul Începătorului de cete îngereşti. Acolo, cel ce intra întâi, după tulburarea apei, în scăldătoare, se făcea sănătos; aici toţi, şi cei dintâi şi cei de pe urmă, primeau sănătate. Acolo era trebuinţă de pridvoare spre petrecerea bolnavilor pentru a-şi căpăta sănătatea pe care nu o luau şi cineva în treizeci şi opt de ani a câştigat-o; aici, într-o zi sau într-un ceas, bolnavul câştiga sănătatea.

Despre începutul acelui izvor se pomeneşte aşa: Când toată lumea era umbrită cu întunericul neîndumnezeitei mulţimi de idoli şi oamenii se închinau făpturii, nu făcătorului, în acea vreme în Ierapole cei necredincioşi cinsteau o viperă mare şi înfricoşată, căreia i se închinau toată noaptea, orbindu-se cu diavolească înşelăciune. Pe ea o ţinea poporul sălbatic încuiată într-o casă zidită în cinstea ei şi, aducând multe feluri de jertfe, hrănea acea viperă plină de otravă, care vătăma pe mulţi. Singurul Dumnezeu adevărat, vrând ca lumina cunoştinţei Sale să lumineze lumea şi să-i povăţuiască pe oamenii cei rătăciţi de la calea adevărată, a trimis pe Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli în tot pământul, ca să propovăduiască Evanghelia la toată făptura. Dintre aceştia, doi: Sfântul Ioan Teologul şi Sfântul Filip, ajungând unul în Efes, iar altul în Ierapole, se osteneau întru bună vestire a lui Hristos. Atunci era în Efes o capişte minunată şi un frumos idol al neslăvitei zeiţe păgâne Artemida, faţă de ai cărei slujitori şi închinători Sfântul Ioan s-a arătat biruitor, luptându-se cu sabia cea duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu – căci, cu puterea numelui lui Hristos, a făcut să cadă şi capiştea şi idolul şi ca praful să se risipească şi toată cetatea a adus-o la sfânta credinţă întru Hristos.

După risipirea idolului Artemidei, Sfântul Ioan a venit de la Efes în Ierapole, ca să ajute împreună slujitorului său, Sfântul Apostol Filip, întâmplându-se atunci acolo şi Sfântul Apostol Bartolomeu şi sora lui Filip, Mariami. Cu dânşii împreună slujea la mântuirea oamenilor şi Sfântul Ioan Teologul. Mai întâi, ei s-au ridicat asupra viperei căreia oamenii cei necredincioşi îi aduceau jertfe, având-o pe ea în loc de Dumnezeu, şi au ucis-o cu rugăciunea. Apoi au arătat popoarelor pe unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul. Apoi, stând la un loc care se numea Herotop, prorociră că darul lui Dumnezeu va străluci peste dânsul şi Sfântul Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cereşti, va cerceta locul acela şi multe minuni se vor săvârşi acolo.

Acest lucru s-a şi împlinit curând. Pentru că, ducându-se Sfântul Ioan în alte cetăţi la propovăduire, iar Sfântul Filip pătimind de la păgâni, asemenea şi Bartolomeu şi Mariami ducându-se în alte ţări, a izvorât din locul acela apă făcătoare de minuni, după prorocia Sfinţilor Apostoli, şi s-a împlinit scriptura care zice: „S-a vărsat apa în pustie şi vale în pământul cel însetat şi cele fără de apă vor fi bălţi şi pe pământul cel însetat va fi izvor de apă. Acolo va fi veselia păsărilor şi sălaş de trestie şi baltă. Şi acolo va fi cale curată şi cale sfântă se va numi”.

Deci începură a veni la izvorul acela mulţi, nu numai credincioşii, ci şi necredincioşii, pentru că minunile cele ce se făceau îi chemau ca nişte trâmbițe cu glas mare şi toţi cei ce beau şi se spălau din izvorul acela se tămăduiau de neputinţele lor şi, primind sănătate, se botezau mulţi în numele Sfintei Treimi.

Deci a fost oarecare elin din Laodichia, a cărui fiică, una născută, era mută din naştere. De acest lucru era foarte supărat tatăl ei şi, sârguindu-se mult pentru dezlegarea limbii ei şi nesporind nimic, a rămas în mâhnire. Într-o noapte a adormit pe pat şi a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu stând înaintea lui, strălucind ca soarele. Nu pentru că era vrednic să-l vadă pe el, ci ca prin acea vedenie să vie la cunoştinţa adevărului, iar pe alţii să-i aducă cu sine la Dumnezeu. De aceea, văzând pe înger s-a cutremurat şi l-a auzit pe el grăind către dânsul: „De voieşti ca să se dezlege limba fiicei tale, să o duci pe ea la izvorul acela al meu, care este aproape de Ierapole, în Herotop, şi să-i dai să bea din apa aceea şi vei vedea slava lui Dumnezeu”.

Sculându-se din somn, omul acela se miră de ceea ce văzuse şi, crezând în cuvintele ce i s-au zis, îndată, luându-şi fiica, a mers degrabă la apa cea făcătoare de minuni la care, ajungând, a aflat mulţime de oameni scoţând din ea şi botezându-se într-însa, şi primind tămăduiri de bolile lor. Deci i-a întrebat pe ei: „Cui vă rugaţi, spălându-vă cu apa aceasta?”. Iar ei ziseră: „Chemăm numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi mai chemăm în ajutor şi pe Sfântul Arhanghel Mihail”. Atunci omul acela, ridicându-şi ochii în sus şi înălţându-şi mâinile, a zis: „Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Dumnezeule cel creştinesc, miluieşte-ne pe noi. Sfinte Mihaile, sluga lui Dumnezeu, ajută-ne şi tămăduieşte pe fiica mea!”. Şi scoţând din apă a dat să bea fiicei sale cu credinţă, şi îndată limba ei cea legată cu muţenie s-a dezlegat spre preamărirea lui Dumnezeu şi a grăit luminos, strigând: „Dumnezeule cel creştinesc, miluieşte-mă pe mine; Sfinte Mihaile, ajută-mi mie!”.

Toţi cei ce se întâmplaseră acolo se minunau de puterea lui Dumnezeu, slăveau pe Sfânta Treime şi preamăreau ajutorul Sfântului Arhanghel Mihail. Iar elinul acela, văzând tămăduirea fiicei sale s-a bucurat foarte şi, nepregetând deloc, s-a botezat îndată cu fiica şi cu toţi casnicii săi, care veniseră cu dânsul. Iar ca semn de mulţumire a zidit deasupra izvorului aceluia o biserică frumoasă, afierosindu-o întru numele Sfântului Arhanghel Mihail, voievodul, mai marele puterilor cereşti şi înfrumuseţându-o cu toată buna podoabă şi rugându-se în ea destul, s-a întors la locul său.

În anul al nouăzecilea de la zidirea bisericii aceleia, a venit la Ierapole un copil mic, având zece ani de la naşterea sa, cu numele Arhip, născut din părinţi creştini şi crescut în bunăcredinţă şi a început a vieţui lângă acea biserică a Sfântului Arhanghel Mihail, făcând slujba de aprinzător de lumânări. Aşa a pus început vieţii sale, că de când se nevoia lângă biserica aceea, slujind lui Dumnezeu, n-a gustat nimic din mâncărurile şi băuturile mireneşti, nici carne, nici vin, nici pâine nu mânca, ci numai verdeţuri de pustie pe care, adunându-le şi fierbându-le, le mânca o dată pe săptămână, fără sare, iar băutura lui era o măsură mică de apă.

Cu o răbdare ca aceasta şi-a înfrânat trupul prin acest fel de fapte bune, îndreptându-se pe sine din tinereţe şi până la bătrâneţe, petrecând neschimbat în ele, unindu-se cu totul cu Dumnezeu şi asemănându-se vieţii celor fără de trup, deşi se afla în trup. Hainele lui nu erau de mult preţ. Avea numai două rase. Cu una se îmbrăca, iar cu cealaltă îşi acoperea patul care era aşternut cu pietre ascuţite şi-l acoperea cu rasa, pentru ca cei ce intrau în casa lui să nu vadă asprimea pietrelor. Iar căpătâiul lui era un sac umplut cu mărăcini.

Aşa era aşternutul acestui fericit nevoitor şi aceasta era odihna lui. Iar când avea trebuinţă de somnul firesc, îşi punea mult ostenitul trup pe acele aspre pietre şi pe spini, somnul lui fiind trezire mai mult decât somn şi odihna lui chin mai mult decât odihnă. Că, ce uşurare poate fi trupului să se culce pe pietre vârtoase şi ce fel de somn este acela ca să-şi odihnească cineva capul pe spini? El îşi schimba haina o dată pe an. Cu rasa pe care o avea pe trup îşi acoperea patul, iar cu cealaltă, care era pe pat, se îmbrăca. După un an îşi schimba rasele tot la fel. Şi nu avea odihnă, ziua şi noaptea obosindu-şi trupul şi păzindu-şi sufletul de cursele vrăjmaşului.

Trecând calea cea strâmtă şi cu necazuri, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, Doamne, ca de bucuria cea deşartă să mă bucur pe pământ, nici să biruiască bunătăţile lumii acesteia înaintea ochilor mei. Să nu-mi fie mie a mă veseli de vreun lucru vremelnic în această viaţă ci umple-mi, Doamne, ochii mei de lacrimi duhovniceşti şi umileşte inima mea. Îndreaptă căile mele şi-mi dă mie ca până în sfârşit să mă zdrobesc pe sine-mi şi să robesc trupul meu duhului. Că ce-mi foloseşte mie trupul acesta care acum este şi pe urmă va putrezi ca o floare, care dimineaţa înfloreşte, iar spre seară se usucă? Deci dă-mi mie, Doamne, să mă nevoiesc la cele care folosesc sufletului şi mijlocesc viaţa cea veşnică”.

Întru acestea învăţându-se fericitul Arhip şi vorbind cu Dumnezeu prin rugăciunea cea cu osârdie, s-a făcut un înger al Lui pe pământ, petrecând viaţă cerească. Şi se îngrijea nu numai de mântuirea sa, ci şi de a multora, căci boteza pe cei necredincioşi, întorcându-i la Hristos. Văzând acest lucru, elinii cei fără de Dumnezeu s-au pornit spre zavistie, nesuferind să vadă minunile slăvite care se făceau prin sfânta apă. Pe sfântul bărbat ce petrecea acolo îl urau, năvălind asupra lui, adeseori îl ocărau, trăgându-l de păr şi de barbă şi trântindu-l la pământ, îl târau, călcându-l cu picioarele şi batjocorindu-l în multe feluri, îl izgoneau să plece de acolo. Iar fericitul Arhip cel cu sufletul tare ca un diamant, pe toate acestea le suferea cu vitejie de la închinătorii de idoli şi nu s-a depărtat de la sfânta biserică, slujind lui Dumnezeu cu cuvioşie şi în nerăutatea inimii sale, îngrijindu-se de mântuirea sufletelor omeneşti.

Odată, adunându-se necuraţii, se sfătuiră: „De nu vom astupa cu pământ apa aceea şi pe omul acela de nu-l vom ucide, toţi zeii noştri vor fi defăimaţi cu desăvârşire de către cei ce se tămăduiesc acolo”. Şi s-au dus mulţi elini adunaţi să astupe cu pământ apa ceea făcătoare de minuni şi pe acel om nevinovat, pe fericitul Arhip să-l ucidă. Dar ajungând la acel loc sfânt, se despărţiră în două. Unii s-au repezit la biserică şi la izvor, iar alţii s-au sârguit spre casa robului lui Dumnezeu, ca să-l ucidă. Însă Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, a păzit pe robul său de acei ucigaşi, căci le-a amorţit lor mâinile şi n-au putut să le ridice asupra cuviosului. Iar din apă a arătat o necunoscută minune că, atunci când necuraţii se apropiaseră de izvor, îndată a ieşit din el o pară de foc şi, repezindu-se la ei, i-a alungat departe. Şi aşa acei elini fărădelege s-au îndepărtat tot cu ruşine de la izvorul acela făcător de minuni şi de la cuviosul Arhip, însă nu încetau scrâşnind cu dinţii şi lăudându-se că o să piardă izvorul acela, biserica şi pe slujitorul ei.

Era la locul acela un râu curgând la stânga bisericii, al cărui nume era Hristos. Pe acesta au cugetat nelegiuiţii să-l îndrepte asupra acelui loc sfânt ca izvorul, amestecându-se cu apa râului, să-şi piardă puterea făcătoare de minuni. Când începură să-şi pună în lucrare acel gând rău, oprind curgerea râului ca să schimbe apa, acoperind izvorul, îndată râul, cu porunca lui Dumnezeu, şi-a făcut altă cale apelor sale şi a curs pe la dreapta bisericii. Iar ei, umplându-se iarăşi de ruşine, s-au întors la locurile lor.

Erau acolo alte două râuri curgând despre răsărit şi apropiindu-se de locul cel sfânt, la o depărtare ca la trei stadii; numele unui râu, Licocaper, iar al altuia, Kufos. Aceste două râuri izbindu-se de marginea unui munte mare, s-au împreunat amândouă într-unul şi abătându-se în dreapta, curgeau spre partea Likiei. Atotvicleanul diavol a băgat în inimile acelor oameni răi acest sfat: ca pe amândouă aceste râuri să le îndrume asupra locului făcător de minuni, ca astfel curgerea lor să strice biserica Sfântului Arhanghel Mihail şi să acopere cu apele acelea sfântul izvor, înecând pe Cuviosul Arhip. Locul era potrivit spre pornirea apei într-acolo, pentru că râurile acelea se pogorau de la înălţime mare în jos, iar biserică era la un loc tot mai jos.

Sfătuindu-se necuraţii, se adunară din toate cetăţile mulţime fără de număr şi întâlnindu-se în satul Laodichiei, s-au dus la biserică. Aproape de altarul bisericii era o piatră, având lăţimea şi înălţimea fără de măsură, iar adâncimea în pământ nesfârşită. Deci, au săpat un şanţ adânc şi larg începând de la acea piatră, la muntele acela sub care râurile se împreunaseră. Săpând cu mare osteneală şi terminând albia pe care trebuia să îndrume apele asupra bisericii, au ieşit pâraiele acelea, ca să se adune apă multă şi s-au ostenit în acea deşertăciune a lor vreme de zece zile. Iar cuviosul Arhip, văzând lucrul acela al lor, a căzut la pământ în biserică, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi şi chemând în ajutor pe cel cald folositor, pe Sfântul Arhanghel Mihail, ca să-şi păzească locul de înecarea apei şi să nu se bucure vrăjmaşii cei ce voiau să piardă sfinţenia Domnului şi zicea: „Nu voi fugi de la locul acesta sfânt nici nu voi ieşi din biserică, ci aici să mor şi eu, de va voi Domnul să fie înecat locaşul acesta”.

Când s-au sfârşit acele zece zile şi apele s-au înmulţit foarte mult, au săpat necuraţii elini acel loc singur pe unde era să se pornească apele spre calea cea pregătită şi îndrumară apele asupra sfintei biserici îngereşti în ceasul întâi al nopţii. Iar ei alergând, au stat sus, din partea stângă, vrând să vadă înecarea locului sfânt. Şi au sunat apele ca un tunet, rostogolindu-se cu freamăt mare. Iar Cuviosul Arhip, fiind în biserică la rugăciune şi auzind vuietul apei, a strigat mai cu dinadinsul către Dumnezeu şi către Sfântul Arhanghel Mihail, cerând milă şi ajutor, ca să nu fie înecat sfântul loc şi să nu se veselească vrăjmaşii, ci să se ruşineze necuraţii, să se preamărească numele Domnului şi să se laude puterea şi sprijinirea cea îngerească. Şi a cântat psalmul lui David, zicând: „Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor, ridica-vor râurile valurile lor de glasuri de ape multe. Minunate sunt înălţările mării, minunat este întru cele înalte Domnul. Casei tale se cuvine sfinţenie, Doamne, întru lungime de zile”.

Când grăia acestea, Sfântul Arhip a auzit un glas poruncindu-i să iasă din biserică. Deci, ieşind sfântul din biserică, a văzut pe păzitorul neamului creştinesc, pe cel cald folositor, pe Sfântul Arhanghel Mihail, în chip omenesc, prea minunat şi prea luminat, precum s-a arătat oarecând prorocului Daniil şi, neputând să caute spre el, a căzut de frică la pământ. Iar el a zis către dânsul: „Îndrăzneşte şi nu te teme! Scoală-te şi vino la mine aici şi vei vedea puterea lui Dumnezeu în apele acelea”. Şi sculându-se fericitul Arhip s-a apropiat cu frică de arhanghelul puterilor cereşti şi a stat de-a stânga, după porunca lui, şi a văzut un stâlp de foc de la pământ până la cer. Iar când s-au apropiat apele, şi-a ridicat arhanghelul dreapta sa şi a însemnat cu semnul crucii peste faţa apelor, zicând: „Să staţi acolo!”. Şi îndată s-au oprit apele şi s-a împlinit cuvântul cel prorocesc: „Văzutu-te-au apele şi s-au temut”; au stat râurile ca un zid de piatră şi s-au înălţat în sus ca un munte înalt. Şi întorcându-se arhanghelul la piatra aceea mare, care era aproape de altar, a lovit într-însa cu toiagul pe care îl avea în mâini, însemnând spre dânsa semnul Crucii şi îndată s-a făcut un tunet mare şi s-a cutremurat pământul şi piatra aceea s-a despicat în două şi s-a făcut în piatră o prăpastie mare. Şi a zis Sfântul Mihail: „Aici să se sfărâme toată puterea cea potrivnică şi să fie izbăvire de toate răutăţile tuturor celor ce vor alerga cu credinţă!”.

Acestea zicând, a poruncit fericitului Arhip să treacă de partea dreaptă şi, stând cuviosul în partea dreaptă, Sfântul Mihail a zis cu mare glas către ape: „Să intraţi în strâmtoarea aceasta!”. Şi îndată au curs apele în ruptura pietrei, huind. De atunci totdeauna s-a făcut cale pâraielor acelora piatra aceea, iar vrăjmaşii, stând de partea stângă, vrând a vedea înecarea sfintei biserici, au încremenit de frică. Sfântul Arhanghel Mihail, păzind aşa biserica şi pe Cuviosul Arhip de înecarea apei, s-a suit la cer, iar fericitul a înălţat mulţumire lui Dumnezeu pentru minunea aceea prea slăvită şi a preamărit ajutorul Păzitorului celui Mare.

Deci se umplură de ruşine toţi protivnicii şi s-a făcut bucurie mare credincioşilor care alergară la biserica cea îngerească şi la izvorul cel minunat, dând laudă lui Dumnezeu împreună cu Cuviosul Arhip. Din acea vreme au aşezat ca să se prăznuiască acea zi în care s-a făcut acea preasfinţită minune, prin arătarea îngerească. Iar Cuviosul Arhip a petrecut de aici înainte în acel loc mai cu dăruire, slujind lui Dumnezeu ani îndestulaţi şi s-a mutat la Dumnezeu cu pace, având şaptezeci de ani de la naşterea sa. A fost îngropat de credincioşi în acelaşi loc sfânt care, de la minunea pomenită mai înainte, s-a numit Hones, adică mistuire, pentru că acolo s-au mistuit apele în piatră.

Deci se cade ca în această zi să pomenim şi alte minuni ale Sfântului Arhanghel Mihail pe care le-a săvârşit, făcând bine neamului creştin.

Între marea Adrianului şi între muntele care se numeşte Gargan este cetatea Sipont, aflându-se departe de munte ca la douăsprezece mii de paşi. În cetatea aceasta era un om bogat, a cărui cireadă păştea pe sub munte şi s-a întâmplat de a rătăcit un bou, despărţindu-se de cireadă; căutând stăpânul mult împreună cu slugile sale, l-a aflat în vârful muntelui aceluia, stând lângă uşa unei peşteri. Umplându-se de mânie că s-a ostenit căutându-l, a luat arcul şi o săgeată adăpată cu otravă şi a îndreptat-o spre boul său, vrând să-l ucidă. Dar deodată săgeata, întorcându-se înapoi, a rănit pe săgetător, iar cel ce era cu dânsul, văzând aceea, s-a temut şi nu îndrăznea să se apropie de peştera aceea ci, întorcându-se în cetate, a spus tuturor ce se făcuse.

Deci, înştiinţându-se episcopul cetăţii aceleia, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate lui taina aceasta. Şi i s-a arătat lui în vedenie Sfântul Arhanghel Mihail, spunându-i că el şi-a ales locul acela şi-l păzeşte şi voieşte ca acolo adeseori să cerceteze şi să ajute oamenilor celor ce vor alerga cu rugăciune. Iar episcopul a spus vedenia aceea cetăţenilor şi, după postul de trei zile pe care l-a poruncit la toată cetatea, s-a dus cu clerul său şi cu tot poporul la muntele acela şi, suindu-se deasupra, a aflat într-o piatră o peşteră în care era intrarea strâmtă; şi nu a îndrăznit să intre înăuntru, ci şi-a săvârşit rugăciunile înaintea uşii.

De atunci, adeseori mergeau acolo cei ce doreau, făcându-şi rugăciunile lor către Dumnezeu şi către Sfântul Arhanghel Mihail. Iar mai demult napolitanii, fiind necredincioşi, şi-au adunat ostaşii şi au mers fără de veste la cetatea Sipontului, vrând să o ia şi să o dărâme. Cetăţenii erau cuprinşi de frică mare iar episcopul a poruncit post la popor, ca trei zile să nu guste hrană şi să se roage cu stăruinţă, ca să se izbăvească ei de vrăjmaşii cei ce i-au înconjurat. Mai înainte de ziua aceea în care vrăjmaşii voiau cu toate puterile lor să cucerească cetatea, s-a arătat arhanghelul puterilor cereşti episcopului, în vedenie, zicându-i: „Mâine, în ceasul al patrulea din zi, să porunceşti tuturor cetăţenilor să se înarmeze şi să iasă din cetate împotriva vrăjmaşilor şi eu voi veni să vă ajut vouă”. Episcopul, sculându-se din somn, a spus vedenia la toţi şi s-a bucurat foarte mult de biruinţa cea făgăduită asupra vrăjmaşilor şi s-au întărit cu nădejde bună. Apoi, venind al patrulea ceas din zi, s-a făcut un tunet mare şi, ridicându-şi credincioşii ochii, au văzut la muntele Gargan un nor mare pogorându-se şi s-a făcut, ca odinioară la muntele Sinai, foc şi fum, fulgere şi tunete, încât tot muntele acela s-a cutremurat şi s-a acoperit cu nor.

Văzând aceea protivnicii, s-au temut şi au început a fugi, iar cetăţenii, cunoscând că bunul păzitor şi grabnicul folositor a venit cu oştile sale cereşti să le ajute, au deschis porţile cetăţii şi au alergat pe urma vrăjmaşilor lor, secerându-i ca pe nişte paie. Ei îi tăiau dinapoi, iar Sfântul Arhanghel Mihail, din înălţime, cu tunete şi cu fulgere îi ucidea, încât se făcuse numărul celor morţi şase sute de bărbaţi căzuţi de tunete şi de fulgere. Gonindu-i deci, până în depărtare şi biruindu-i desăvârşit pe vrăjmaşii lor, s-au întors veselindu-se în cetatea lor. Din acea vreme napolitanii, cunoscând mâna cea tare a lui Dumnezeu Celui Atotputernic, au primit sfânta credinţă, iar cetăţenii Sipontului adunându-se toţi, cu episcopul şi cu clerul, s-au dus la muntele acela la care a fost acea arătare înfricoşată, vrând să aducă acolo mulţumire lui Dumnezeu şi ajutătorului lor, Sfântului Arhanghel Mihail, şi tuturor puterilor cereşti.

Când s-au apropiat la uşa peşterii aceleia, au aflat pe marmură urme de paşi omeneşti bine însemnate, ca pe pământ moale, şi ziceau unii către alţii: „Iată, cu adevărat Sfântul Arhanghel Mihail a lăsat aici semnul ajutorării sale, că singur a fost aici, mântuindu-ne pe noi de vrăjmaşii noştri”. Şi închinându-se, au sărutat urmele acelea şi, săvârşind cântarea cea de rugăciune se veseleau pentru păzitorul şi folositorul lor, mulţumind lui Dumnezeu. Au hotărât, deci, să zidească la locul acela o biserică în numele Sfântului Mihail. Când se găteau spre lucrul acela, iarăşi s-a arătat Sfântul Arhanghel episcopului, zicându-i: „Nu vi se cade vouă să vă îngrijiţi de zidirea bisericii, pentru că eu fără osteneala voastră mi-am gătit acolo biserică, numai să intraţi în ea. Iar tu mâine să faci în ea Sfânta Liturghie şi să împărtăşeşti pe credincioşi cu Dumnezeieştile Taine”.

După vedenia aceasta, episcopul a poruncit ca toţi credincioşii să fie gata spre împărtăşirea cu Sfintele Taine şi a mers cu dânşii cântând şi rugându-se. Iar când au sosit la acel loc sfânt, unde erau închipuite sfintele urme pe marmură, au aflat cioplită în piatră o biserică mică, făcută nu după obiceiul lucrului mâinilor omeneşti, ci ca o peşteră, neavând pereţii netezi, iar vârful era împodobit cu diferite înălţimi, aşa că pe câte o parte puteai să ajungi cu capul, iar pe alta nu puteai nici cu mâna. Astfel arătă oamenilor că Dumnezeu nu voieşte pietrele cele împodobite în biserică, ci inimile cele curate; iar Sfânta Masă era acoperită cu acoperământ roşu şi a săvârşit pe dânsa episcopul Sfânta Liturghie şi a împărtăşit pe credincioşi cu Preacuratele Taine, iar în Altar, despre partea de miază noapte, de la vârf picura apă curată, dulce, foarte luminoasă şi făcătoare de minuni din care, bând, bolnavii câştigau sănătate. Şi beau credincioşii din apa aceea după împărtăşirea Sfintelor Taine şi se făceau minuni fără de număr în biserica aceea şi se tămăduiau toate neputinţele cu rugăciunile Sfântului Arhanghel Mihail. Deci a zidit episcopul chilii lângă biserică şi a rânduit să fie acolo preoţi şi diaconi şi cântăreţi şi citeţi, ca în toate zilele să se săvârşească pravila bisericească, în slava lui Dumnezeu şi în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail.

Credem că este bine să pomenim şi această minune care s-a făcut în muntele Athos. În zilele dreptcredincioşilor împăraţi bulgari era un om vestit, bogat şi cu mare vază, care se numea Dohiar, om al palatelor împărăteşti. Acesta, venind în frica lui Dumnezeu, a dorit să fie călugăr şi, luând mulţime de aur din vistieriile sale, s-a dus la Sfântul Munte ca să cerceteze mânăstirile şi să-şi caute lui un loc în care să-i placă a se sălăşlui. Înconjurând multe mânăstiri şi dând multă milostenie, a mers din lavra Fericitului Atanasie, pe malul mării cel dinspre Salonic, şi a aflat loc foarte frumos, având ape dulci şi poame foarte multe, dar nelocuit de nimeni. Placându-i locul acela, a gândit să se aşeze într-însul şi să zidească o mănăstire şi, adăugind sârguinţă, degrabă şi-a săvârşit dorinţa. Mai întâi a ridicat o biserică foarte frumoasă în numele Sfântului Ierarh Nicolae, apoi a împrejmuit mănăstirea cu ziduri de piatră şi, rânduindu-le pe toate după cerinţă, precum se cuvine, singur s-a îmbrăcat într-însa în chip călugăresc. Cheltuindu-şi toată averea lui pentru zidirile cele multe, nu i-a ajuns aur ca să înfrumuseţeze şi biserica cu podoabă cuviincioasă şi bună. Însă avea nădejde la Dumnezeu, zicând: „De va voi Dumnezeu ca să proslăvească locul acesta, apoi cu judecăţile care ştie va purta grijă pentru înfrumuseţarea bisericii. Fie voia Lui”.

În dreptul Sfântului Munte este un ostrov care se numeşte Lug spre care, peste mare până la el, este cale de o zi. Acolo păstorii stăteau cu dobitoacele, că locul acela este plin de verdeaţă şi este păşune bună pentru dobitoace. Era în ostrovul acela un stâlp de piatră foarte înalt, la un loc pustiu, iar în vârful stâlpului un idol şi o scriere elinească în acest fel: „Oricine mă va lovi pe mine în creştet va afla mulţime de aur”. Pentru aceea, mulţi se ispiteau să ştie de este adevărat lucrul acela şi loveau în cap idolul, dar nu aflau nimic. S-a întâmplat în acea vreme de păştea un copil boii aproape de stâlpul acela şi copilul era înţelept şi ştia a citi şi, citind cuvintele cele scrise pe stâlp, lovi pe idol în cap ca şi ceilalţi, ca să afle aurul, însă n-a aflat nimic. Apoi a gândit că este ascunsă în pământ comoara şi, apunând soarele, privea unde se sfârşea umbra stâlpului aceluia şi acolo, la vârful capului idolului celui desemnat de umbră, a săpat pământul, căutând comoara, dar n-a aflat-o.

Apoi, răsărind soarele, iarăşi a privit unde se sfârşea umbra stâlpului aceluia şi acolo a început a săpa. Săpând el, s-a auzit un sunet la locul acela şi, cunoscând că acolo este comoară, a început mai cu dinadinsul a săpa şi a aflat o piatră de moară mare, cât nu putea el să o mişte, dar întinzând mâna prin gaura pietrei a aflat aur mult; şi nu se pricepea ce să facă cu el, că zicea întru sine: „De voi spune cuiva de comoară aceasta, apoi mă tem că să nu mă ucidă pentru aur”. Iar Dumnezeu, ascultând rugăciunile bătrânului celui pomenit mai înainte şi purtând grijă de înfrumuseţarea sfintei biserici, a pus în mintea copilului să se ducă în Sfântul Munte la una din mănăstiri şi să spună egumenului de comoară aceea aflată, lucru pe care l-a şi făcut. Luând câţiva bani de aur spre încredinţarea comorii celei aflate, a mers într-un sat care este aproape de mare şi a găsit un om ca să-l treacă pe el la Sfântul Munte. Iar după purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-a oprit în limanul mănăstirii celei nou zidită. Mănăstirea aceea se numeşte pe numele întemeietorului său: Dochiaru. Deci omul cel ce a trecut pe copil s-a întors în satul său, iar copilul s-a dus la mănăstire şi, văzând pe egumen, i-a spus lui toate cu de-amănuntul despre comoara ce a aflat.

Egumenul, cunoscând că lucrul acesta este al lui Dumnezeu, a chemat pe trei călugări şi, făcându-le cunoscut lor lucrul cel spus de copil, i-a trimis cu dânsul ca să aducă la mănăstire aurul ce se aflase. Iar ei, mergând degrabă, au luat un caiac şi, sosind la ostrovul acela, au ajuns la stâlp şi la comoară şi prăvălind piatra aceea de moară, au aflat un cazan plin de aur; şi s-au bucurat de dânsul foarte tare. Iar vrăjmaşul cel ce urăşte binele a semănat un gând rău în inima unuia din călugării aceia şi a zis acela către alt călugăr: „Frate, de ce este nevoie să ducem egumenului aurul acesta pe care l-am găsit? Dumnezeu ni l-a trimis nouă, ca singuri noi să ne facem nouă locaş şi să ridicăm mănăstire”. Iar el a zis: „Dar cum vom putea tăinui aurul acesta?”. Răspuns-a acela: „Aceasta este, că putem să-l aruncăm pe copil în mare şi nimenea nu va fi să mărturisească această faptă asupra noastră”. Şi aşa, sfătuindu-se, au spus sfatul lor celui de al treilea călugăr. Iar acela, având întru sine frica lui Dumnezeu, a zis către dânşii: „Nu, fraţilor, să nu îndrăzniţi a face aceasta, să nu pierdeţi pe copil pentru aur şi împreună cu el şi sufletele voastre”. Iar ei, neascultându-l pe el, au stăruit pe lângă dânsul ca să se învoiască la sfatul lor. La sfârşit, îi ziseră: „De nu vei fi una cu noi, apoi să ştii că şi pe tine şi pe copil vă vom pierde”. Apoi, văzând fratele gândul cel rău al lor neschimbat, s-a temut că nu cumva să-l piardă şi pe el; pentru aceea le-a zis lor: „Dacă voi aţi voit aşa, faceţi ce ştiţi, voi veţi vedea; iar eu mă jur cu numele lui Dumnezeu că nu voi spune la nimenea de aceasta şi nici nu am trebuinţa de aur”.

Aşa, întărindu-şi cuvântul cu jurământ, a tăcut. Iar ei, luând aurul şi piatra aceea cu care aurul a fost acoperit, le-au dus în caiac, apoi şezând cu copilul, au început a pluti spre mănăstire. Iar când era în mijlocul noianului mării, au năvălit asupra copilului şi începură a-i lega piatra de grumaz. Iar el, văzând ceea ce era să-i facă, a început să plângă şi cu tânguire amarnică se ruga lor să nu-l piardă. Dar nimic nu a folosit, că ticăloşii aceia de călugări, având inimă împietrită şi suflet iubitor de aur nu s-au temut de Dumnezeu, nici nu s-au umilit văzând lacrimile copilului şi nu i-au ascultat rugămintea lui cea din adâncul inimii ci, luându-l pe el, cu piatra l-au aruncat în mare şi îndată s-a cufundat în valuri. Era noapte când săvârşeau fapta cea rea acei oameni fără de Dumnezeu.

Dar milostivul Dumnezeu, privind de sus spre tânguirea cea amară a copilului şi văzând înecarea lui cea nevinovată, a trimis pe păzitorul neamului omenesc, pe Sfântul Arhanghel Mihail ca, luând pe cel înecat din fundul mării, să-l aducă pe el viu în biserică. Şi aşa a fost. Pentru că fără de veste s-a aflat copilul în biserică, aproape de Sfânta Masă, cu piatra spânzurată de grumaji. Sosind ceasul Utreniei, cel rânduit a intrat în biserică, ca să aprindă lumânările şi să toace la cântarea cea de dimineaţă şi a auzit un glas în altar ca glasul omului ce geme şi i-a fost frică şi, alergând, a spus egumenului. Iar egumenul, numindu-l împuţinat la suflet, l-a trimis iarăşi în biserică. Iar el, intrând a doua oară, a auzit acelaşi glas şi iarăşi a alergat la egumen.

Atunci, egumenul a mers cu dânsul în biserică, după care, amândoi auzind glas de copil şi intrând în altar, au văzut pe copil stând aproape de Sfânta Masă, cu piatra la grumaji şi apa de mare curgând încă din hainele lui. Şi, cunoscându-l pe el, l-a întrebat: „Ce ţi s-a întâmplat ţie, fiule, şi cum ai venit aici?”. Iar el, deşteptându-se ca din somn, a zis: „Viclenii aceia de călugări pe care i-ai trimis cu mine după aurul ce s-a aflat, aceia, legându-mi piatra aceasta de grumaji m-au aruncat în mare şi afundându-mă eu întru adâncul mării, am văzut doi oameni luminoşi ca soarele şi i-am auzit pe ei vorbind între dânşii şi a zis unul către altul: Arhanghele Mihaile, să duci pe acest copil în mănăstirea care se cheamă Dochiaru. Auzind eu acestea, îndată am început a nu mă simţi pe mine şi nu ştiu cum m-am aflat aici”. Iar egumenul, auzind cele spuse de copil, se minuna foarte şi lăuda pe Dumnezeu cel ce face minunate şi prea slăvite minuni ca aceasta. Apoi a zis către copil: „Să rămâi, fiule, la locul acesta până mâine, până ce răutatea aceasta va fi vădită”. Şi ieşind, a încuiat biserica şi a rânduit ca paracliserul să nu spună nimănui ceva, iar Utrenia a poruncit să o cânte în tindă. Şi a zis paracliserului: „De te va întreba cineva ce este acest lucru nou, de ce nu se cântă Utrenia în biserică, ci în tindă, să-i răspunzi că părintele egumen a poruncit aşa”.

Egumenul, poruncind eclesiarhului, singur s-a suit pe un stâlp deasupra porţii, ca să păzească venirea spurcaţilor acelora de ucigaşi; apoi, făcându-se ziuă, iată veneau spre mănăstire ucenicii aceia, iar aurul îl ascunseseră într-alt loc oarecare.

Văzându-i pe ei, egumenul a ieşit cu ceilalţi fraţi în întâmpinarea lor şi i-a întrebat pe dânşii, zicând: „Ce este aceasta? Patru v-aţi dus, iar acum trei v-aţi întors! Unde este cel de al patrulea?”. Iar ei, ca mâniindu-se, ziseră: „Părinte, şi pe tine şi pe noi ne-a amăgit copilul spunând că a aflat comoară, dar nu ne-a arătat nouă nimic şi singur nu ştie nimic. Pentru aceea, ruşinându-se de noi, s-a ascuns, şi noi, căutându-l pe el, nu l-am găsit, de aceea singuri ne-am întors la tine”. Iar egumenul a zis: „Voia lui Dumnezeu să fie!”. Şi aşa intrară în mănăstire. Apoi i-au dus pe ei în biserică, unde tânărul acela se afla, curgând încă apa din hainele lui şi l-a arătat pe el, zicându-le: „Cine este acesta?”. Iar ei, spăimântându-se, stăteau ca nişte ieşiţi din minte, neputând să răspundă nimic timp îndelungat. Iar mai pe urmă au mărturisit fapta lor cea rea şi au arătat unde au ascuns aurul cel aflat.

Egumenul, trimiţând fraţi mai credincioşi, au adus aurul în mănăstire. Şi s-a auzit de această preaslăvită minune în tot Sfântul Munte şi s-au adunat toţi călugării de la toate mănăstirile, la vederea minunii acesteia şi au adunat sobor şi au numit biserica aceea cu numele Sfântului Arhanghel Mihail, iar în numele Sfântului de minuni făcătorul Nicolae au zidit altă biserică. Pe acei doi ucigaşi vicleni i-au blestemat şi, însemnându-le feţele, i-au gonit din mănăstire, pe al treilea, fiindcă nu s-a învoit la înecarea copilului şi s-a întors dinspre fapta cea rea l-au declarat nevinovat, iar pe copilul acela izbăvit din mare, îmbrăcându-l în chip călugăresc, s-a făcut bun nevoitor şi călugăr iscusit. Egumenul, cu aurul acela ce s-a aflat, a reînnoit toată biserica cu bună podoabă şi a înfrumuseţat-o cu toate bunătăţile. A ridicat şi un foişor foarte frumos din temelie şi piatra aceea cu care tânărul a fost aruncat în mare a pus-o în zid, spre cunoştinţa tuturor.

Mutându-se către Domnul egumenul acela, în locul lui a fost pus acela izbăvit din mare şi cu dumnezeiască plăcere vieţuind, şi acela a trecut la Domnul purtat de mâinile Sfântului Arhanghel Mihail, prin care din mare în biserică a fost adus.

Pentru toate acestea slăvim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, şi pe Sfântul Arhanghel Mihail îl mărim în veci! Amin.

sursa Doxologia

Sfântul Arhanghel Mihail: Voievodul puterilor cereşti ! Câteva din minunile savârşite de el

Ion I. Moţa

La 6 Septembrie Biserica noastra praznuieste în fiecare an „pomenirea prea slavitei minuni a Sfântului Arhanghel Mihail, care s-a facut la Hones, în Kolassa Frigiei, aproape de Ierapole” cât si alte minuni ale Sfântului Arhanghel ca, de pilda, interventia lui în razboiul dintre Neapolitani si cetatea Sipontului.

Vom talmaci si cita pe scurt câteva dintre aceste minuni care îl arata pe cel pe care îl rugam necontenit sa ia sub protectia Sa Legiunea noastra, îl arata ca aparator al Bisericii contra atacurilor nelegiuite si ca ocrotitor al popoarelor nedreptatite. Citatele noastre sunt luate din carti bisericesti („Vietile Sfintilor” vol. I si urm., ed. Gutemberg 1901).

Minunea din Kolassa Frigiei. In aceasta localitate un grec bogat din Laodikia tamaduindu-si fiica bolnava prin spalare în apa unui izvor sfintit de Sfântul Arhanghel Mihail, a ridicat, în semn de multumire, o biserica frumoasa deasupra izvorului aceluia „afierosând-o întru numele sfântului Arhanghel Mihail, Voievodul puterilor ceresti”, cum spune textul sfintei carti. Izvorul tamaduitor si minunata Biserica deveni astfel un puternic focar de crestinare (caci lucrurile s-au petrecut la începutul crestinismului, pe timpul crestinarii pagânilor). Oamenii, în urma tamaduirilor, se crestinau cu miile ceeace umplu de ura pe pagâni si pe conducatorii lor. Astfel, în timp ce superior al bisericii din Kolassa era preacuviosul Arhip, un calugar vrednic si renumit prin puterea credintei sale si prin asprimea vietii materiale ce si-o impunea, pagânii urzira o lasa crima de la care asteptau ei nimicirea acelui locas si izvor sfânt. Au sapat albie noua unui mare râu din apropiere si au îndreptat apele lui spre vâlceaua în care se afla sfânta Biserica, voind s-o înnece si s-o stearga de pe fata pamântului. Apele pornira vijelioase dar la rugaciunile fierbinti ale cuviosului Arhip, Sfântul Arhanghel se coborî din Cer, opri cu o porunca apele chiar când erau gata sa înnece sfântul locas si izbind o stânca cu toiagul deschise o prapastie adânca în care navalira apele si, la porunca Sfântului Arhanghel, îsi abatura cursul în alta parte. „Si a zis sfântul Mihail: Aici sa se sfarâme toata puterea cea potrivnica si sa iasa izbavire de toate rautatile tuturor celor ce vor urma cu credinta”.

Minunea de la cetatea Sipontului. Între marea Adrianului si muntele Gargan era o cetate numita Sipont, locuita de oameni credinciosi si care mergeau sa se închine Sfântului Arhanghel Mihail la o pestera în care, la diferite ocazii, îsi aratase El puterea si îndurarea fata de credinciosii obijduiti. Aceasta cetate dreptcredincioasa fu odata atacata de Neapolitani care erau înca pagâni si vroiau s-o cucereasca si s-o darâme. Citam acum textual: „…Si erau cetatenii (Sipontului) cuprinsi de frica mare. Iar episcopul a poruncit post la popor, ca trei zile sa nu guste hrana si sa se roage cu deadinsul ca sa se izbaveasca de vrajmasii cei ce i-au înconjurat pre dânsii.

Iar mai înainte de ziua aceea întru care vrajmasii voiau ca cu toate puterile lor sa izbeasca cetatea, s-a aratat Arhanghelul puterilor ceresti episcopului, în vedenie, zicându-i:

Deci episcopul, sculându-se din somn, a spus vedenia la toti si s-a bucurat foarte de biruinta cea fagaduita asupra vrajmasilor si s-au întarit cu buna nadejde. Apoi venind al patrulea ceas din zi s-a facut tunet mare si ridicându-si credinciosii ochii lor au vazut la muntele Gargan un nor mare pogorându-se. Si s-a facut, ca oarecând la muntele Sinai, foc si fum, fulgere si tunete încât tot muntele acela s-a cutremurat si cu nor s-a acoperit. Deci, vazând-o aceea potrivnicii, s-au temut foarte si începura a fugi. Iar cetatenii, cunoscând ca bunul pazitor si grabnicul folositor a venit cu cerestile sale osti ca sa le ajute lor, au deschis portile cetatii si au alergat pe urma vrajmasilor lor secerându-i pre ei ca pre niste paie. Ei adica dinapoi îi taia pre dânsii iar Sfântul Arhanghel Mihail dintru înaltime cu tunete si cu fulgere îi ucidea pre dânsii, cât se facusera numarul celor morti sase sute de barbati cazuti de tunete si de fulgere. Deci gonindu-i pâna în departare si desavârsit cu ajutorul voievodului puterilor ceresti, pe vrajmasii lor biruindu-i s-au întors veselindu-se în cetatea lor. Dintr-acea vreme Neapolitanii, cunoscând mâna cea tare a lui Dumnezeu celui A-tot-puternic, au primit sfânta credinta”.

Minunea de la muntele Aton. Niste calugari care aduceau pe mare, pe seama manastirii lor, o comoara descoperita de un copil, au aruncat copilul în valuri legându-i de gât o piatra grea pentru a-si însusi comoara si a înlatura pe singurul martor a hotiei lor, pe copil. Ajungând calugarii criminali la manastire au raportat egumenului ca n-au gasit comoara deoarece copilul i-a mintit, apoi a fugit. Intrând însa în biserica pentru slujba de dimineata au gasit cu totii pe copil lânga altar, cu piatra legata de gât, curgându-i apa din haine mântuit de Sf. arhanghel Mihail, cum s-a dovedit, caci ”Dumnezeu a trimis pre pazitorul neamului omenesc, pre Sfântul Arhanghel Mihail, ca din fundul marii luând pre cel înnecat, sa-l aduca pre el viu în Biserica”.

Iata câteva fapte – incontestabile pentru un credincios – care fixeaza, alaturi de multe altele, caracterul misiunii ceresti a Sf. Arhanghel Mihail: PAZITOR AL NEAMULUI OMENESC – APARATOR AL SFINTEI BISERICI – „VOIEVOD AL PUTERILOR CERESTI”. Daca aceste fapte sunt, cum am spus, incontestabile pentru un credincios, fiind afirmate de catre Biserica si daca, dupa cum stiu bine, nu se va gasi poate nici-un cititor care sa citeasca aceste rânduri fara o oarecare sovaiala (cel putin la început) pricinuita de formatia noastra pozitivista – sovaiala de care nici eu nu ma pot lauda ca as fi fost scutit – este cazul sa ne întrebam câta credinta a mai ramas în noi, în ce masura suntem cu adevarat crestini. Si decât sa cârtim, îndemnati de îndoiala, e poate mai bine sa spunem si noi: „Ajuta, doamne, necredintei mele”.

Amintim, spre încheiere, si câteva minuni savârsite de Sfântul Arhanghel, protector al natiunilor, în Franta. El e cel care s-a aratat Ioanei D`Arc. S-a aratat apoi pe un munte din nordul tarii, lânga Canalul Mânecii, cerând sa fie slavit în acel loc deoarece el ocroteste si vegheaza asupra pamântului francez. Biserica catolica i-a ridicat pe acel munte, numit azi „Mont Saint Michel”, o mareata manastire.

„Toate acestea pentru folosul celor din a caror suflet spiritul otravit al vremurilor actuale de decadenta sufleteasca n-a pustiit înca adevarata credinta. Caci, sa se observe bine sentinta Sfântului Arhanghel în cuvintele spuse la Kolassa Frigiei: „…Sa iasa izbavire de toate rautatile tuturor celor ce vor alerga cu credinta”.

Numai rugaciunile fierbinti ale celor credinciosi pot determina coborârea peste noi a îndurarii Voievodului puterilor ceresti cu un ceas mai devreme. Pentru întarirea si lamurirea credintei lor sunt scrise acestea*).

„Pãmântul Strãmosesc” din 1 Octombrie 1927.

*) – La noi, Arhanghelul Mihail strajuieste un mormânt asezat nu de mult si ca din intamplare, tocmai sub lespedea dela picioarele lui.

Minunile Sfântului Arhanghel Mihail

Sfântul Arhanghel Mihail este denumit în cântările Bisericii Ortodoxe „Mare Voievod” sau „Arhistrateg al puterilor cereşti”, fiind considerat căpetenia cetelor îngereşti. El este înfăţişat în iconografia bisericească în chip de oştean purtând o sabie vâlvâietoare de foc, semn că el vesteşte dreptatea Lui Dumnezeu şi apără pe credincioşi. Pe 6 septembrie, Biserica face pomenirea minunii înfăptuite de Sfântul Arhanghel în oraşul Colose.

Oraşul Colose, din regiunea Frigia, astăzi în Turcia, a fost locul unei înfloritoare comunităţi creştine, pentru că aici Evanghelia lui Hristos a fost vestită de Sfinţii Apostoli Ioan, Filip şi Bartolomeu. Sfântul Apostol Pavel a scris şi o epistolă colosenilor, rămasă în canonul Sfintei Scripturi. Evanghelia lui Hristos a fost vestită colosenilor „întru adeverirea Duhului şi puterii”, adică însoţită de minuni şi semne, spre întărirea credinţei creştinilor. Astfel, Sfântul Ioan Evanghelistul a biruit prin „sabia duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu” pe preoţii păgâni şi a sfărâmat cu puterea numelui lui Hristos statuia zeiţei Artemis. Tot Sfântul Ioan a ucis şi o viperă pe care păgânii o cinsteau, proorocind că peste acest loc se va arăta darul Sfântului Arhanghel Mihail.
Izvorul Arhanghelului vindeca pe oricine venea cu credinţă
După plecarea Apostolului din Colose, aici a răsărit un izvor minunat care tămăduia de boală pe oricine se apropia cu credinţă, prin lucrarea dumnezeiască a Sfântului Arhanghel Mihail. Foarte mulţi păgâni au fost chemaţi de Dumnezeu la credinţă prin lucrarea acestui izvor minunat. Nu numai poporul devenise creştin, dar şi căpeteniile şi dregătorii din Colose se botezau din pricina minunilor ce se făceau la acest izvor. Lângă izvorul Arhanghelului Mihail, un om bogat a ridicat o bisericuţă, spre slava lui Dumnezeu care i-a vindecat fiica. În această biserică şi lângă izvorul tămăduitor a trăit şi Cuviosul Arhip, cel care vorbea cu Dumnezeu şi petrecea o viaţă cu adevărat cerească. Acest sfânt al lui Dumnezeu era ca un far călăuzitor pentru creştini, pentru că se îngrijea cu rugăciunea şi cu sfaturile spre mântuirea credincioşilor. Păgânii din Colose, ştiind de faima cuviosului, au încercat prin multe lupte şi chinuri să-l ucidă pe Arhip. Adeseori îl ocărau, îl batjocoreau trăgându-l de barbă şi de păr, îl tărau călcându-l cu picioarele. Cuviosul Arhip şi mai mult se ruga lui Dumnezeu.
Opreşte năvălirea apelor
Neputând să-l înduplece cu chinurile pe cuvios, păgânii s-au hotărât ca biserica şi întreg locul unde era izvorul Arhanghelului să le piardă. Au pus stăvilar pe două râuri care curgeau aproape de locul unde trăia cuviosul, astfel încât atunci când se va sfărâma barajul, apele învolburate să distrugă biserica şi izvorul Sfântului Arhanghel. Când au dărâmat stăvilarul şi când apele învolburate se îndreptau spre biserică, Sfântul Arhanghel Mihail s-a arătat în chip minunat şi însemnând în semnul Sfintei Cruci a oprit năvălirea apelor, care au rămas ca un zid nemişcat înaintea bisericii. Apoi Arhanghelul a însemnat o piatră şi despicându-se ea s-a făcut ca o adâncime în pământ. Acolo Sfântul Mihail a prăvălit întreg muntele de apă care stătea nemişcat în faţa lui Arhip şi a bisericii, zicând: „Aici să se sfărâme toată puterea cea potrivnică şi să fie izbăvire de toate răutăţile tuturor celor care vor alerga cu credinţă”. De când s-a făcut această minune, locul unde se află piatra despicată care a înghiţit apele se numeşte Hones, adică mistuire, pentru că acolo s-au mistuit apele în piatră.
Mihail l-a salvat pe cel aruncat în adâncul mării
Tot astăzi se mai face pomenirea minunii Sfântului Arhanghel Mihail de la Mănăstirea Dochiariu din Sfântul Munte. Minunea a vut loc puţin timp înainte de anul 1092, căci de atunci biserica aşezământului a fost închinată Sfântului Arhanghel. Se povesteşte că un oarecare tânăr, dorind să vină la mănăstire, a călătorit pe uscat spre mănăstirea athonită. În drumul lui a găsit o comoară foarte mare şi ascunzând-o a spus egumenului Mănăstirii Dochiariu. Acesta a trimis trei călugări împreună cu tânărul pentru a o aduce la mănăstire. Când călugării au văzut comoara, s-au învoit între ei să-l ucidă pe tânăr şi să ia comoara pentru ei. Pe drumul de întoarcere i-au legat tânărului o piatră de gât şi l-au aruncat în apele mării. Atunci Sfântul Arhanghel Mihail l-a luat pe cel aruncat în adâncurile mării şi l-a adus viu în biserica Mănăstirii Dochiariu, unde a fost găsit de paracliser. Toată obştea mănăstirii a aflat astfel de salvarea minunată a tânărului, dar şi de fapta urâtă a fraţilor lor. Întorcându-se călugării cu pricina la mănăstire, au zis că tânărul a fost mincinos şi a fugit de ei, dar fiind vădită fapta lor, fiindcă tânărul era acolo, au muţit în momentul acela. Piatra de care a fost legat tânărul şi aruncat în mare se păstrează şi astăzi la Mănăstirea Dochiariu din Sfântul Munte Athos. Numele Sfântului Arhanghel Mihail este pomenit în tradiţia creştină apuseană cu ocazia mai multor minuni pe care le-a făcut. Astfel se spune că i s-a arătat de mai multe ori Sfântului Împărat Constantin cel Mare, spunându-i că el l-a apărat în bătăliile pe care le-a avut cu duşmanii. În timpul Sfântului Grigorie cel Mare, episcopul Romei (590-604), Sfântul Arhanghel a apărut deasupra oraşului şi a pus capăt unei epidemii ce cuprinsese Roma.
„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”
Numele Arhanghelului Mihail înseamnă „Cine este ca Dumnezeu!”, şi tradiţia spune că el a fost căpetenia îngerească care i-a alungat pe satan şi ceata îngerilor căzuţi din ceruri, rostind cuvintele care se regăsesc şi în Sfânta Liturghie: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!” În Vechiul Testament, Mihail s-a arătat lui Iosua Navi şi profetului Daniel. Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Sfântul Arhanghel Mihail a mers înaintea evreilor în timpul exodului din Egipt, el i-a păzit pe cei trei tineri evrei aruncaţi în cuptorul de foc pentru că nu au vrut să se închine idolilor şi tot el s-a certat cu diavolul pentru trupul lui Moise. Arhanghelul Mihail, în calitatea sa de conducător al oştilor cereşti, poartă în mâna dreaptă o sabie de foc şi în cealaltă mână poartă adesea un scut, o creangă de curmal, o lance sau un steag alb. De multe ori este înfăţişat călcându-l în picioare pe diavol, reprezentat în chipul unui dragon.
sursa: Ziarul Lumina

Irod Antipa: Când brandul bate conștiința

Irod Antipa, sau simplu Irod, cum este amintit în Evanghelie, a fost un conducător politic al regiunilor Galileea și Pereea, în vremea împăratului roman Tiberius. Cu toate că domnia lui, sau mai bine spus guvernarea lui, a durat aproape 41 de ani, el a rămas cunoscut pentru uciderea prorocului Ioan Botezătorul.

Relatarea evanghelistului Marcu (cap. 6, 14-30) este destul de cuprinzătoare, încât să înțelegem motivele din spatele acestei execuții.

Irod, sub influența alcoolului și „drogat” de sexualitatea dansului fiicei vitrege, face o promisiune în fața supușilor, promisiune pe care, chiar dacă o regretă, o respectă.

Motivul? Avea un brand de apărat și de promovat, acela de conducător bun care-și ține promisiunile.

Dacă ne grăbim să-l judecăm pe Irod pentru fapta sa, trebuie să înțelegem că modul lui de acțiune este actual și azi. În societatea democrației modern-consumiste, brandul bate conștiința.

Un exemplu? Ideologia corectitudinii politice a devenit azi un brand al omului de succes modern. Sub această modă, conștiința este „dresată” să nu acuze, să nu analizeze derapajele de la morala creștină.

Ne întoarcem la Irod. Îi plăcea de Ioan Botezătorul.  „Se temea de Ioan, știindu-l om drept și sfânt, și îl ocrotea; și când îl asculta, sta mult pe gânduri și era bucuros să îl asculte.” Totuși, în fața supușilor părerile personale nu contează atât cât cuvântul oficial, chiar dacă astfel manifestă o intenție păcătoasă. Irod și-a păstrat brandul de conducător just, dar și-a executat conștiința, el fiind de fapt cel care și-a pierdut capul.

 

Pr. Claudiu Boia, parohia Fildu de Mijloc,

sursa Știri pentru viață

Omilia Părintelui Nicolae Steinhardt la Duminica a XXI-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv)

Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat.
Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? (Matei 18, 32-33)

Vrem să fim iertați, dar nu suntem dispuși să iertăm și noi. Vrem să ni se acorde atenție și să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorințele de nu și capriciile, luăm însă foarte grăbit și împrăștiat aminte la nevoile, doleanțele și solicitările celorlalți.

Dar ceilalți? Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute în ceață.

 

Ni se pare, de fapt, că toți cei din jurul nostru au obligații față de noi, iar noi față de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun și îndreptățit, numai noi avem întotdeauna dreptate.

Nici cu gândul nu gândim că s-ar putea întâmpla să fi greșit, să fi năpăstuit sau insultat pe careva; parcă, temeinic încrustată în țesuturile adânci ale șinei, o balanță cu talerul dreptății neclintit îndreptat în favoarea noastră, ca și acul busolei mereu orientat către miazănoapte. Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bătăile inimii ci a ne întări în convingerea că tot ce facem este bun și infailibil.

Mai mult: pe toți cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fără șovăială și din toată inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfântului Antonie cel Mare: „va veni vremea când oamenii vor înnebuni; fiecare va crede că toți ceilalți sunt nebuni”.

Vremea aceea a și venit sau mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în firea sa convingerea că numai în el coexistă armonia, buna cuviință, înțelepciunea, rațiunea, dreptatea și că el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor și gândirilor normale. Fiecare eu se consideră etalonul impecabil al purtărilor fără greș: de la cele mai importante până la cele mai mărunte. Nu mănâncă, nu bea, nu se spală, nu umblă, nu cugetă, nu crede, nu se exprimă întocmai ca mine? E nebun, ce mai încoace și încolo; e nebun furios și vrednic de gheenă.

Fiecare eu se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârși povața lui Hristos, a da viață imboldului capital: nu putem ieși din noi adică, nu suntem în stare a ieși din noi și a ne privi din afară. Și totuși cerința aceasta e de neînlăturat și de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înșine din afară, a ne aprecia și judeca pe noi înșine așa cum – neîntrerupt, necruțător, netulburați – îi urmărim și îi judecăm pe cei din jurul nostru.

Astrofizica a trecut de-a lungul mileniilor prin felurite faze: s-au succedat pe rând geocentrismul, heliocentrismul până ce, acum, începem a înțelege că pământul nu-i decât o planetă de mărime mijlocie într-un sistem solar periferic al unei oarecare galaxii, una printre numeroasele care alcătuiesc milioanele (pare-se) de roiuri aparținând porțiunii de cosmos ce ne este deocamdată dat a cunoaște.

Firea omenească e predispusă a fi mai mărginită chiar decât heliocentrismul sau geocentrismul. Ne este congenital egocentrismul, a cărui tălmăcire în limbaj vernacular ne-o dă expresia vulgară dar și exactă: a te crede buricul pământului. Consecințele concepției acesteia sunt simple și logice: eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligație față de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimănui. Scurt spus: eu am numai drepturi, iar ceilalți au față de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine stătător al trufiei deșănțate e ritmat pe un singur și foarte scurt refren: eu, eu, eu…

Sfatul stăruitor al Mântuitorului e cu totul diferit: a ieși din sine înseamnă a ne putea privi cu ochi străini, din afară, obiectiv, la rece; înseamnă capacitatea de a ne putea vedea și considera (fizic și axiologic) ca pe unul dintre cei foarte mulți care ne înconjoară. […]

Dacă însă izbutim să ne așezăm (și percepem) în adevărata noastră situație de infimă unitate a unui imens ansamblu de semeni, operăm o schimbare de perspectivă de însemnătate majoră: dăm realitate și celorlalți încetăm de a-i înregistra ca pe o masă amorfa de fantasme pierdute în ceață, aburi și clarobscur.

Și ei o sumă de individualități, de persoane (cum, pe bună și sfântă dreptate, nu încetează filosofia personalistă a ne denumi), înzestrați și ei ca și noi cu însușiri proprii, cu suflet și libertate, cu drepturi, cerințe, speranțe, aspirații, pretenții, aidoma nouă și care ne privesc pe noi, din afară și necruțător, închipuindu-și, întocmai ca noi, că au numai drepturi și deloc datorii, așteptându-se din partea noastră la o totală conformare cu optica lor, cu mentalitatea și coordonatele lor psihice și simțitoare.

Pericopa evanghelică de la Matei 18, 23-35 chiar așa ne învață: a nu crede că numai noi suntem vrednici de iertare, că numai noi avem drepturi, iar ceilalți numai datorii, veșnicii datornici ai noștri cum se află, țintuiți în această stare mai abitir decât șerbul de pământul pe care de-a pururi va fi silit să lucreze.

Ceața trebuie risipită, e de datoria noastră morală și creștinească să ne obișnuim a ne privi, judeca și cunoaște fără indulgență și părtinire, recunoscând și celorlalți statutul de ființe slobode și egale în drepturi cu noi. Ceilalți (cum îi place lui J.-P. Sartre a spune) nu sunt niște vagi concentrări ectoplasmice, niște fantome, niște numere ale lui Avogadro, ascultând doar de legile statisticii și numerelor mari: sunt la fel de reali ca și noi, și le suntem datori nu mai puțin decât ne sunt ei nouă. Greu ne vine a cugeta și proceda astfel, dar nimic temeinic, curat și cinstit nu putem realiza câtă vreme nu ne convingem că nu numai eu sunt, ci și ei sunt, că toți deopotrivă ne bucurăm de drepturi și suntem grevați de îndatoriri.

În mult citita carte a doctorului Moody, Viață după viață, sufletul omului în stare de moarte clinică e înfățișat ca ieșind din trup și uitându-se din afară, de la oarecare înălțime, la trupul întins pe un pat ori pe o brancardă în sala de reanimare a spitalului. Iată pilda pe care – fără a mai aștepta moartea clinică – ar fi cum nu se poate mai bine să o urmăm, iată acțiunea profund creștină de care se cade să ne arătăm capabili.

În viață fiind, să facem și noi ca pacienții doctorului Moody: să ieșim din noi și să ne privim cu atenție, neamăgire și asprime, întocmai ca pe un altul, la fel de strașnic, de nepărtinitor și de nemilostivnic. Ne vom înfiora! Vor înceta visul dulce și înșelător al autocompătimirii și mulțumirii de sine, demonicele impulsuri ale voinței de putere, neitzscheenele, adlerienele și lorentzienele noastre instincte de supremație, imperialism și agresiune. Se vor ridica de pe ochii noștri vălurile egocentrismului care ne împiedică să acordăm realitate deplină și regim de egalitate celor care sunt dintr-aceeași plămadă cu noi. […]

Dacă ne închidem și ne ferecăm în noi și ne acordăm numai nouă drepturi și ne scutim de orice datorii suntem pierduți și vrednici de pedeapsa menită egocentrismului: singurătatea absolută.

Căci în zadar și-n pustiu vom rosti și striga: Eu, eu, eu… Chemarea aceasta disperată, nimeni nu o va auzi și nimeni, așadar, nu-i va răspunde.

Întru totul degeaba cere milă și ajutor însinguratul de bună voie, nemilosul împrumutător, strașnicul știutor numai de lege și neîndurare când îi iese în cale datornicul său.

[…] Pilda celui care datora zece mii de talanți să o primim ca pe o minunată povață divină și ca pe o stringentă lecție practică de purtare existențială. Odată mai mult, prin textul de la Matei 18, 23-35 se adeverește că Hristos ne-a propovăduit nu atât o nouă religie cât un nou mod de a trăi, a way of life zic anglo-saxonii, convinși că de o mai utilă și mai pragmatică învățătură decât a lui Hristos nu dăm pe acest pământ.

Să ieșim din noi, să ne privim nepărtinitor și necruțător din afară, să risipim ceața din jur, să ne privim nediscriminatoriu, să părăsim lumea fantomatică a egocentrismului spre a intra în realitate și în atât de elogiatul realism.

Nu-i nevoie să învățăm realismul. El stă la baza propovăduirii lui Hristos.

CREȘTINĂTATEA, iată realismul!

 

extras din Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi,
Editura Mănăstirii Rohia, 2006

 

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php