Arhiepiscopia Tomisului și Școala Brâncovenească
vă invită la conferința cu tema
SPRE SINAXARE
Vor vorbi:
ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Părintele Hariton Negrea, Părintele Amfilohie Brânză, Părintele Mihail Stanciu, Părintele Mihai-Andrei Aldea, Zoe Rădulescu
şi alţi invitaţi.
Joi, 11 aprilie 2019, ora 17.30, Strada Arhiepiscopiei, nr. 25, Constanța,
Catedrala Sfinții Apostoli Petru și Pavel
„Ca o lacrimă de sange a căzut o stea…” STERE MIHAI DERDENA – PREZENT!
S-a stins și luptătorul Stere Mihai Derdena, dârz si neinfricat opozant al regimului comunist, unul din colaboratorii noștri prestigioși…
Născut la 7 martie 1934 în satul Stâna-Cadânei, din Cadrilater (în prezent, Bulgaria), într-o familie de aromâni, Mihai Derdena s-a mutat împreună cu familia în anul 1940 în satul Caugagia, Județul Tulcea.
In timp ce era student la Facultatea de Ziaristică din cadrul Universității București, a fost exmatriculat din anul IV, din cauza participării la manifestațiile anticomuniste. (Vezi Mișcările studențești din București din 1956).
Arestat la 8 noiembrie 1956, a fost anchetat de către Căpitanul Gheorghe Perlea, căpitanul Nicolae Comănescu, locotenentul-major Mihai Necula, locotenentul-major Constantin Iacob și locotenentul Eugen Lazăr. Mihai Derdena a fost condamnat prin sentința 302 din 27 februarie 1957 a Tribunalului Militar București la 5 ani de închisoare pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.
Își execută sentința în penitenciarele Jilava și Geherla precum si în lagărele din Delta Dunării. A fost eliberat în 6 noiembrie 1961, însă prin decizia M.A.I. Nr. 16270 din 11 octombrie 1961 i se stabili domiciliul obligatoriu în comuna Rubla din județul Galați până în vara anului 1964, momentul eliberării definitive.
Se va reînscrie la Faculatatea de Filologie, pe care o va și absolvi la cursurile fără frecvență. Lucrează în funcția de contabil la uzina „Vulcan” din București până în 1969 când se încadrează ca profesor de limbă franceză la Școala Generală Nr. 3 din satul Frumușica, comuna Axintele, judetul Ialomița (atunci Ilfov).
Făcând cerere de emigrare din țară, a fost scos din învățământ în 1980. Cererea de plecare este aprobată în 1981. Revine în țară după 7 luni, tot în 1981, dar nu mai este primit în învațămant, ci va lucra ca muncitor necalificat până în 1990, când este titularizat ca profesor de limbă română la Școala Generală din Dridu jud. Ialomița.
În 1998 se pensioneaza și se mută din București în comuna prahoveană Poiana- Câmpina.
A colaborat la revistele Cuvântul Românesc (din Canada), Buciumul, Prahova, Asachi, Albina, Permanențe etc. Mihai Stere Derdena și-a publicat, în 1998, memoriile în lucrările „Mărturisirea unui neînvins” și „O jumătate de veac de rezistență”.
Între anii 1998 și 2009 i-au apărut și următoarele cărți: „Trei teme literare”, „Știm oare să vorbim?”, „Cronici literare la cărți foarte rare”, „În apărarea limbii noastre sfinte”, „Suflete de crin și caractere pilduitoare”, „Scrieri de atitudine civică”, și „O comoara inestimabilă”.
A fost membru al Partidului „Pentru Patrie” (Totul pentru Țară)
Dumnezeu sa îl odihnească în pace…
Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în premieră absolută, în cadrul proiectului Biografii, memorii, două spectacole-document dedicate mişcării spiritual-culturale Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din Bucureşti: Lumina Rugului Aprins şi Alexandru Codin Mironescu – Rugul Aprins: Calea întru lăuntrul inimii – marţi, 9 aprilie 2019, între orele 19.00 – 21.00, la Radio România Cultural.
Lumina Rugului Aprins – spectacol realizat după un scenariu de Ion-Costin Manoliu, în regia lui Dan Puric, a fost prezentat în avanpremieră, miercuri, 3 aprilie 2019, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, Amfiteatrul Dumitru Stăniloae.
În distribuţie: Mihai Bica, Dan Puric, Constantin Codrescu, Ovidiu Cuncea, Mircea Constantinescu, Damian Victor Oancea, Gavril Pătru, Adrian Păduraru, Alexandru Nedelcu, Amalia Ciolan, Orodel Olaru, Silviu Biriş, Petru Hadârcă, Ion-Costin Manoliu, Paul Simon Esperando. Muzica originală şi regia muzicală: Paul Simon Esperando. Regia de montaj: Dana Lupu, Bogdan Golovei, Robert Vasiliţă. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu. Redactor şi coordonator de proiect: Magda Duţu.
Într-un moment de răscruce, la iniţiativa poetului Sandu Tudor – viitorul Ieromonah Daniil de la Rarău, începând din 1945, Mănăstirea Antim din Bucureşti a fost gazda unor întruniri duhovniceşti la care au participat, în anii 1945-1950, preoţi, călugări şi intelectuali de marcă: doctorul Vasile Voiculescu, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, compozitorul Paul Constantinescu, filosoful Anton Dumitriu, scriitorul şi profesorul universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, arhitectul Constantin Joja, istoricul Alexandru Elian, scriitorul şi ofiţerul Barbu Slătineanu, doctorul Gheorghe Dabija, pictoriţa Olga Greceanu, preotul profesor Dumitru Stăniloae, arhimandritul Vasile Vasilache – stareţul Mănăstirii Antim, ieromonahii Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Felix Dubneac, Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc, studenţii Andrei Scrima, Roman Braga, Leonida Plămădeală, Nicolae Bordaşiu şi alţii. Întâlnirea cu preotul rus Ivan Kulâghin – Ioan cel Străin, refugiat în România, a fost hotărâtoare pentru cei dornici să primească darul trăirii şi cunoaşterii isihaste.
In 1958, mulţi dintre membrii grupului Rugul Aprins au fost arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani de temniţă, doar pentru „culpa” de a fi mărturisitori ai credinţei creştine în vremea ateismului comunist.
Spectacolul Alexandru Mironescu-Rugul Aprins
Scenariul îl are ca personaj principal pe Alexandru Codin Mironescu, profesor universitar de chimie, romancier, poet şi publicist, personalitate emblematică a mişcării Rugul Aprins şi a fost structurat de mărturisirile şi cugetările duhovniceşti pe care le-a lăsat în cartea intitulată Floarea de Foc, scrisă imediat după eliberarea sa din închisoarea de la Aiud, în 1963. În plan secund se conturează chipul marilor săi prieteni: Ieromonahul Daniil Sandu Tudor, poetul Paul Sterian, Nicolae Steinhardt – monahul de la Rohia, juristul Ştefan Todiraşcu, arhimandritul Benedict Ghiuş – duhovnicul lui Alexandru Codin Mironescu.
Scenariul: Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Dan Puric.
În distribuţie: Dan Puric, Mihai Bica, Constantin Codrescu, Ovidiu Cuncea, Mircea Constantinescu, Damian Victor Oancea, Gavril Pătru, Adrian Păduraru, Alexandru Nedelcu, Amalia Ciolan, Beatrice Rubică, Mihai Cafriţa, Orodel Olaru, Silviu Biriş, Paul Simon Esperando, Ion-Costin Manoliu. Muzica originală şi regia muzicală: Paul Simon Esperando. Regia de montaj: Dana Lupu, Bogdan Golovei, Robert Vasiliţă. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu. Redactor şi coordonator de proiect: Magda Duţu.
Cele două spectacole-document se vor difuza şi la Radio România Internaţional: Lumina Rugului Aprins – sâmbătă, 13 aprilie 2019, de la ora 23.00; Alexandru Codin Mironescu – Rugul Aprins: Calea întru lăuntrul inimii – sâmbătă, 20 aprilie 2019, de la ora 23.
Sursa: Romania Cultural
In anchetarea sa s-a implicat direct Ana Pauker. Ecaterina Gata incheie insa scurt interogatoriul scuipand-o pe Pauker. In 8 zile au omorat-o. Maiorul Bulz a legat-o, a batut-o bestial, i-a mutilat sanii cu clestele, a violat-o, apoi i-a bagat un fier in vagin si, intr-un final, a omorat-o. Titi nu s-a casatorit niciodata fiindca alesese inca din copilarie o alta cale: monahismul. Pr. Arsenie Boca ii daduse binecuvantare pentru intrarea in monahism de indata ce lucrurile aveau sa se limpezeasca. Numai ca limpezirea nu a mai avut loc…
Fecioara cu parul blond si ochii verzi
Ecaterina Titi Gata s-a nascut Sibiu, in jurul anului 1924. Avea un corp cu tinuta atletica, o tinuta dreapta, parul blond, fata ovala, ochi mari si verzi. Ii placea sa imbrace o bluza alba cu model national pe piept. Urmeaza clasele primare si secundare la Sibiu, apoi se muta in Bucuresti impreuna cu mama sa si cu fratele.
La Bucuresti a inceput sa frecventeze cu regularitate din ’37 Cooperativa Legionara din strada Gutenberg. In halatul ei de gospodarie de la scoalal ucra la bufetul restaurantului legionar, sub directa ascultare a Corneliei Novac din Batalionul Comercial, la prepararea prajiturilor.
In acelasi timp intra in cetatuia „Ecaterina Teodoroiu” condusa de insasi sefa pe tara a Cetatuilor (organizatia de femei a Legiunii), Nicoleta Nicolescu.
Prigoana carlista. Manastirile transformate in inchisori
In anul 1938 Carol II-lea instaureaza dictatura regala, si porneste o adevarata vanatoare de legionari, intemnitand si 
asasinand zeci de lideri ai miscarii amintite dar si alti opozanti ai regimului.
In acest context se deschid o serie de lagare in cadrul unor manastiri: Tismana, Dragomirna, Suzana, Sadaclia, fie in foste unitati militare sau institutii ale statului – Vaslui, Miercurea Ciuc.
Un rol important l-a avut Patriarhul Miron Cristea, la acea data si Prim-ministru, care desfiinteaza astfel vietuirea respectivelor manastiri si opreste totodata activitatea liturgica. Astfel, parintele BOR (acelasi care inainte de 1918 spunea ca va crapa capul cu carja episcopala primului soldat regatean care va trece Carpatii pentru eliberarea Ardealului) le-a luat-o cu mult inainte comunistilor si lui Nicolae Ceausescu in desfiintarea de manastiri si prigonirea calugarilor.
Ecaterina Gata este arestata in decembrie 1938 si ajunge in lagarul de femei de la Sadaclia, din Basarabia, impreuna cu alte femei printre care si printesa Ioana Cantacuzino. Lagarul era amenajat in incinta Schitului Sadaclia; locul calugarilor fiind luat asadar de detinuti.
Intregul ansamblu era inconjurat de sarma ghimpata, paza era stricta, hrana era aproape inexistenta (ciorba de sfecla furajera) iar somnul era intrerupt constant de consemne sonore pe care santinelele le schimbau din cinci in cinci minute. Detinutele nu aveau voie sa intre in Biserica schitului.
La Sadaclia se aflau intemnitate numai fete, asupra carora regimul carlist facea presiuni constante pentru obtinerea desolidarizarii de Miscare si intrarea in organizatiile recent create de Carol al II-lea. Fetele ii respingeau insa pe anchetatori cu hotarare: „Nici o declaratie, nici un compromis”. Au fost eliberate abia in primavara anului 1940.
Trece clandestin granita de mai multe ori. Calauza incearca sa o violeze
O data cu instaurarea Statului National Legionar, revine la Bucuresti; se inscrie la facultate si a inceput organizarea 
cetatuilor, din a caror conducere facea parte. Dupa lovitura de stat a generalului Antonescu urmeaza o noua prigoana.
A trecut granita clandestin de 2 ori mergand la camarazii aflati in exil, dar a treia tentativa avea sa insemne si arestarea.
Atacata chiar de calauza pe care o platise sa o treaca granita si care a incercat sa o violeze, Titi s-a aparat luptandu-se cu calauza pana cand acesta a scos un cutit si a taiat-o la brat. Tipatul ei a alertat paza de frontiera si atat ea cat si agresorul au ajuns in arestul politiei.
Salvatoarea cartilor de la Biblioteca Central Universitara
Ecaterina Gata era pasionata de istorie, motiv pentru care mergea zilnic la Biblioteca Central Universitara unde se adancea ore intregi in studiu.
In 1944, in bombardamentele germane din 24-27 august, BCU a suferit grave avarii, iar incendiul a desavarsit distrugerile. In acel moment Titi a organizat actiunea de salvare a cartilor din Biblioteca Universitatii care era in flacari.
Parintele Arsenie Boca ii da binecuvantarea pentru a intra in manastire
Sfatuitorul si duhovnicul Ecaterinei era Parintele Arsenie Boca, care in acea perioada se afla la Sambata de Sus in manastirea Brancoveanu.
Titi mergea foarte des la el consultandu-l asupra deciziilor pe care le lua in coordonarea activitatilor sale. Desi avea multi pretendenti pentru casatorie, Titi ii refuza pentru ca alesese inca din copilarie o alta cale: monahismul, pentru care isi pastrase sufletul si trupul neintinate. Parintele Arsenie ii daduse binecuvantare pentru intrarea in monahism de indata ce lucrurile aveau sa se limpezeasca.
Framanta lutul pentru facerea chiliilor de la Vladimiresti
In ciuda opresiunii comuniste, Titi reuseste sa organizeze cu fetele ei la manastirea Vladimiresti o tabara de munca pentru ridicarea chiliilor manastirii. In Manastirea Vladimiresti se afla Marieta Iordache – Maica Mihaela, cea care ii predase in 1942 Ecaterinei conducerea Cetatuilor.
Titi a facut parte din toate trei seriile muncind fara intrerupere, zi dupa zi. Fetele faceau caramizi framantand lutul cu picioarele, Titi incepea prima lucrul si termina ultima. Se purta cu fetele cu o deosebita intelegere. Cum i se parea ca una a obosit sau nu se simtea bine, venea imediat acolo. Pe cea obosita o scotea o ora, doua de la lucru, iar pentru cea care i se parea bolnava chema o doctorita, o ingrijea si o veghea personal.
De dimineata fetele framantau lutul apoi il turnau in forme si il rasturnau sa se usuce. In timpul slujbei de dimineata, continuau munca, spunand in gand rugaciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatoasa!” Se facea o pauza la masa de pranz cand vorbeau, glumeau, se odihneau putin si munca reincepea cu framantatul lutului si turnarea caramizilor pana la masa de seara.
Dupa masa, se adunau toate la un loc. Urmau apoi povestirile si sfaturile date de maica Mihaela si de Titi. Asa se desfasurau serile pana dupa miezul noptii.
Aresarea din 1948
In anul 1948 se pregatea sa treaca iarasi granita spre a merge in exil. De data asta a fost arestata de agenti din sala de lectura a Bibliotecii Academiei. Avea in poseta pasaportul si toate cele necesare plecarii, dar nu si-a luat poseta din sala de lectura cand a plecat.
Un biet student, crezand ca a uitat-o, a fugit dupa ea si i-a dat-o. Astfel, dovada a cazut in mana Sigurantei.
O scuipa pe Ana Pauker. Este omorata printr-o cruzime de neimaginat
Titi a fost dusa la inchisoarea Malmaison de pe Calea Plevnei. Fiind vorba de comandanta Cetatuilor, in ancheta s-a implicat direct Ana Pauker care a incercat sa o faca pe Titi sa-si tradeze cauza, promitandu-i libertatea. Ecaterina Gata a incheiat discutia cu Pauker scuipand-o.
Cu acest gest si-a grabit sfarsitul. In 8 zile au omorat-o. Ingrata sarcina a fost dusa la sfarsit de catre Vasile Bulz. Dupa ce maiorul Bulz a legat-o, a batut-o bestial, i-a mutilat sanii cu clestele, a violat-o, apoi i-a bagat un fier in vagin si, intr-un final, a omorat-o. Pe data de 9 Aprilie 1949 a fost chemat fratele ei (venit de pe front), dus intr-o celula unde se afla spanzurata Titi cu propriul ei cordon.
Fratele a vazut in jurul gatului urme de degete. Socul asupra lui a fost atat de puternic, incat a luat-o la fuga si nu s-a mai stiut nimic de el. Mama Ecaterinei a cautat-o zile in sir fara succes. Intr-un final a aflat adevarul si a incercat sa-i gaseasca trupul, mormantul. A fost inutil: Ecaterina (Titi) Gata a fost aruncata probabil intr-o groapa comuna, fie a sfarsit la crematoriu.
Sursa: www.hotnews.ro
Sandu Tudor s-a născut pe 22 decembrie 1896 la București. A fost pseudonimul literar al lui Alexandru Teodorescu, cunoscut gazetar, poet, monah român din perioda interbelică, cunoscut și sub numele monahale de Monahul Agaton de la Mănăstirea Antim și Daniil de la Rarău. În anul 1948 s-a călugărit, duhovnic i-a fost cuviosul Ilie Cleopa. Sandu Tudor este inițiatorul grupului Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, care prevedea o rezistenţă spirituală faţă de regimul comunist, perceput ca un instrument de stat satanic.În 1949 este arestat de Securitate și condamnat după o înscenare de proces, acuzat fiind de spionaj și înaltă trădare a Republicii Populare Române. Execută între 1949-1952 pedeapsa de muncă silnică la Canal-Dunăre-Marea Neagră. După prima perioadă de închisoare Sandu Tudor se retrage la Mânăstirea Rarău unde devine în 1955 Ieroschimonahul Daniil de la Rarău. „În 1944, când am fost acceptat oficial în rândul prietenilor lui, Sandu Tudor era închinoviat ca frate în Mănăstirea Antim din Bucureşti, cu scopul evident de a deveni călugăr.
Cu banii lui a renovat chiliile şi Paraclisul mănăstirii pictat de Nicolae Stoica. Şi-a ales că patron pe cel mai controversat dintre toţi misticii Bisericii Ortodoxe, pe Sfântul Simeon Noul Teolog, la fel de violent şi nonconformist în raporturile lui cu formalismul şi legalismul Bisericii oficiale; şi, întocmai ca el, şi-a construit o chilie sub clopote, în care intrai pe brânci. Acolo a fost primul sediu al Asociaţiei Ortodoxe «Rugul Aprins». Mai târziu, prin bunăvoinţa stareţului, Arhimandritul Vasile Vasilache, grupul de studiu, conferinţe şi practică a rugăciunii inimii, s-a mutat în biblioteca mănăstirii. Era greu să stai în preajma lui Sandu Tudor. Dacă nu găsea nimic valoros în tine, te dispreţuia; dar te şi ajuta să intri pe linia unei gândiri autentice. Părerea lui era că omul de rugăciune, oricât de simplu ar fi, devine o personalitate pentru că trăieşte în adevăr. Nu cuvintele frumoase caracterizează pe omul de cultură, ci conştiinţa teoforic. Dacă într-adevăr suntem temple ale lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt trebuie să grăiască prin noi. Trivialitatea, superficialitatea, sunt roade ale oamenilor care nu trăiesc în Dumnezeu. Hristos a zis: „Rămâneţi întru Mine şi Eu intru voi” (Ioan 15, 4). Cum poate vița să aducă alte roade decât butucul?…Din pricina schimbărilor fundamentale ce s-au petrecut în el, Sandu Tudor devenise punct de atracţie pentru intelectualitatea bucureşteană. Frecventau grupul «Rugul Aprins»: Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Poetul Dr. Vasile Voiculescu, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Dr. G. Dabija – conferenţiar la Facultatea de Medicină, Arhimandritul Andrei Scrimă – azi profesor la Universitatea Iezuită din Beirut, Arhitectul Constantin Joja…, toţi aceştia aducându-şi familiile şi tot cercul lor de prieteni”. (Pr. Roman Braga – Pe drumul credinței, HMD Press, Inc., Rives Junction, USA, 1995, pp. 172-175).
Rezistenţa sa religioasă la comunism nu a rămas fără consecinţe, fiind urmărit de aproape de către securitatea comunsită. Istoricul Adrian Nicolae Petcu a scris despre ultima periaodă a vieţii călugărului Sandu Tudor, care nu a fost trădat de mucenicul Adrian Făgeţeanu, ce a fost torturat ca să spună că mentorul „Rugului Aprins” a uneltit împotriva regimului: „În noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor era arestat din locuinţa profesorului Alexandru Mironescu. A fost acuzat de „activitate subversivă”, însă el refuzând în mod categoric să recunoască. Ulterior, anchetatorii l‑au acuzat de „activitate intensă contra clasei muncitoare”, pentru activitatea publicistică din perioada interbelică. Prin Sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958, părintele Daniil a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea pentru „uneltire contra ordinii sociale” şi 15 ani pentru „activitate contra clasei muncitoare”. După condamnare a fost transferat la Jilava (noiembrie 1958), apoi la Aiud (martie 1959). La Aiud, Virgil Maxim l‑a reîntâlnit pe părintele Daniil, despre care spunea: „Părintele Agaton (Daniil) Teodorescu de la Rarău, pe care‑l mai întâlnisem la Jilava, după multe peripeţii, a ajuns la Aiud (unde compusese un Acatist al Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe care‑l ştiau mulţi băieţi) şi fusese izolat pe una din laturile scurte ale T‑ului, spre administraţie. Se cereau declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi ierarhilor ei. Primind hârtia şi cerneala, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele [Daniil, n.n.] a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. […] Aproape o lună de zile a scris întruna şi a aşteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare. Într‑o dimineaţă însă, s‑a zvonit în tot Aiudul că a fost găsit mort în celulă”. Pe 16 noiembrie 1962, părintele Daniil a trecut la Domnul. Potrivit documentelor Securităţii, cauza morţii a fost `hemoragie cerebrală`”. Alexandru Mironescu a considerat că sandu Tudor a fost de fapt şi un mare poet: ” Prietenul meu Sandu Tudor e un mare poet, și a scris câteva acatiste, al Sfântului Dimitrie Basarabov, al Rugului Aprins, care e nu numai de o mare frumusețe literară, dar acoperă o întreagă teologie a Rugăciunii Inimii, acatistul Sfântului Calinic de la Cernica și, în pușcărie, acatistul Sfântului Ioan Evanghelistul, pe care întâmplător lam auzit acolo, și când m-am întors l-am așternut pe hârtie; e monumental!… Acestea nu sunt vorbe prietenești. Prietenia, dimpotrivă, mă stânjenește în elogiul pe care aș fi vrut să-l aduc. Acatisul Rugului Aprins a ajuns la Paris, unde a produs o atât de puternică impresie încât s-a făcut propunerea să fie publicat imediat, text românesc și text franțuzesc. Iar într-o revistă, sub semnătura unei personalități bine cunoscute, a apărut pe tema acatistului articolul intitulat: L’ortodoxie, ou le Buisson Ardent”. Comuniştii nu l-au iertat pe Sandu Tudor că le-a descifrat secretul lor izvorât din „căderea” luciferică.
de Ionuţ Ţene NapocaNews
Fiecare teorie a educației este subîntinsă, invariabil, de anumite presupoziții antropologice și metafizice. Ca să facem rapid axioma mai limpede, să luăm, de pildă, situația în care un cuplu de părinți își “îndoapă” copilul preșcolar cu tabletă, televizor și telefon. Argumentul avansat, îndeobște, de părinți este că odrasla se va lovi, fără doar și poate, de nesfânta treime în viață, așa că e mai bine să se obișnuiască rapid cu aceste tehnologii (nefaste). Justificarea gadgeturilor poate fi înlocuită la nevoie, pe baza aceluiași argument, cu justificarea educației sexuale, a limbajului mai frust, a petrecerilor cu oameni mari, a mâncării contrafăcute sau orice altă găselniță. Ideea rămâne aceeași: copilul merge cu spiritul și obiceiurile vremii, deoarece nu există nicio cale de a li se opune. Cu alte cuvinte, presupozițiile implicite într-un astfel de argument neagă liberul arbitru sau, în orice situație, îi acordă un rol destul de firav în lupta cu patimile și tentațiile, în timp ce aruncă asupra lumii nuanțe de determinism implacabil.
Psihanaliza reprezintă un caz mai elaborat în care putem sesiza influența decisivă a presupozițiior (despre natura umană) în conturul unei teorii a educației. Terapeuții din descendența lui Freud susțin evitarea represiunii (înfrânării) instinctelor deoarece ele pot conduce la conflicte interioare periculoase, ideea fundamentală fiind nu doar că omul nu își poate pune limită instinctelor, dar nici măcar că ar fi cumva dezirabil să o facă. Drept urmare, familiarizarea cu sexualitatea sau orice altceva ce este la cheremul patimilor trebuie încurajată la copii pentru a ocoli pericolul nevrozelor.
Freud nu a făcut altceva decât să arunce o poleială scientistă pe o teorie a educației dezvoltată de Rousseau. Drept urmare, nicăieri nu poate fi mai bine văzută legătura aceasta indisolubilă dintre o viziune mai generală asupra naturii umane și o filozofie a educației decât în cazul autorului “Confesiunilor”.
Potrivit lui Rousseau, omul se naște liber și înzestrat cu cele mai bune sentimente de la natură. Răul și problemele de care acesta se lovește în viață provin din influența pernicioasă a civilizației, care strivește și anulează moștenirea morală prodigioasă cu care copilul vine pe lume. Sau în cuvintele maestrului: “Natura m-a făcut fericit și bun, iar dacă sunt altfel, este vina societății” (Emil).
Nu e de mirare că, din aceste premise, principalele recomandări pedagogice furnizate de Rousseau sunt în direcția unui anarhii educaționale. “Nu reușești să percepi că e o mai mare pierdere de timp să folosești greșit timpul decât să nu faci nimic, iar un copil greșit învățat este mai departe de virtute decât un copil care nu a învățat nimic. Te temi că îl vei vedea petrecându-și anii de început fără să facă nimic. Cum așa! e nimic să fii fericit, să nu faci altceva toată ziua decât să alergi și să sari?”, scria filozoful în “Emil”, într-un atac la adresa practicilor tradiționale, jalonat de sincope argumentative, cum este, de pildă, ideea că poate exista o neutralitate a educației.
Influența lui Rousseau asupra posterității ar putea fi supraestimată cu greu și nu e de mirare că un comentator inteligent l-a așezat pe o treaptă similară fondatorilor de religii. Educatori precum Montessori, Frobel sau Pestallozi se revendică explicit din gândirea lui Rousseau, cu toate consecințele care derivă de aici.
Detaliile stânjenitoare din viața acestuia, precum abandonul spre moarte al celor cinci copii ai săi, alături de justificări oribile, “cum aș fi putut dobândi liniștea interioară necesară muncii mele, cu odaia plină de corvezile domestice și de gălăgia copiilor?”, ori îndreptățiri psihotice, “știu prea bine că nici un tată nu este mai afectuos decât aș fi fost eu”, nu reprezintă altceva decât o prelungire firească a teoriilor sale.
De altfel, influența presupozițiior filozofice în educația copiilor a putut fi observată și în cazul psihologului behaviorist J.B. Watson, cunoscut în special pentru experimentul “Micul Albert”. Pentru Watson, educația consta doar în condiționare, deoarece în esență omul nu este altceva decât un animal și nimic mai mult. În viața personală și în creșterea copiilor, psihologul american și-a pus în aplicare propriile idei. Drept urmare, fiica sa din prima căsătorie a avut mai multe tentative de suicid, iar fiul cel mare rezultat din al doilea mariaj s-a omorât la vârsta de patruzeci de ani.
Între vagabondajul spiritual romantic și condiționările pavloviene modernitatea pare că a ales decisiv prima variantă, chiar dacă micuții crescuți altfel nu scapă de condiționările, mai subtile, dar implicite ale “mediului înconjurător”.
Însă acestea nu sunt singurele alternative la dispoziția părinților. Creștinismul propune o teorie a educației insipirată din presupoziția fundamentală că omul este creat de Dumnezeu și, chiar dacă natura umană este căzută, ea are liberul arbitru și capacitatea de a dobândi mântuirea prin virtuți și sinergia puterii omenești cu puterea dumnezeiască. Drept consecință, educația creștină, după cum spune Irineu de Ekaterinburg, “are o dublă menire: pe de o parte să anuleze pornirile rele, iar pe de alta să le sădească pe cele bune”. În practică, detalii precum sfatul lui sfatul lui Solomon “începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu”, înțelegând prin asta credința și evlavia față de Creator, sau practicarea în comun a rugăciunii sunt doar câteva din instanțierile pedagogice firești ale Ortodoxiei.
Accentul pus de creștini pe lupta cu patimile încă din fragedă pruncie intră într-o coliziune inevitabilă cu înțelepciunea unei lumi în care copilul a devenit un dumnezeu înzestrat cu drepturi circumscrise cartezian și impuse de agențiile de protecție (sac!). În practică, acest conflict se manifestă în viața de zi cu zi printr-o agresiune tot mai vizibilă, îndreptată împotriva familiilor tradiționale, dar la un nivel mai profund el este expresia unor presupoziții radical opuse. Însă, chiar dacă presupozițiile sunt diferite, ele nu sunt nicidecum identice la nivelul consecințelor, iar între ideea că natura umană este creată de Dumnezeu, căzută, dar înzestrată cu liber arbitru, și ideea că omul este un animal cu drepturi oferite de agenții guvernamentale, stă toată drama unor familii.
de Ninel Ganea Cultura Vieții
Nãscut la 6 Aprilie 1913 in Berbesti, Vâlcea. Face studiile primare în comuna natalã, apoi liceul în orasul Râmnicul Vâlcea, dupã care pleacã la Bucuresti si se înscrie la Facultatea de Litere pe care o absolvã.
Distins gazetar, colaboreazã la numeroase ziare si reviste: „Buna Vestire” (unde functioneazã si ca secretar general de redactie), „Sfarmã Piatrã”, „Cuvântul”,„Porunca Vremii”, „Revista functionarilor publici”, s.a.
Dupã invazia sovieticã, a îndeplinit functia de Sef al Regiunii Banat, Sef al Capitalei si al Regionalei Moldova în cadrul Comandamentului Miscãrii Legionare de Luptã si Rezistentã împotriva ocupatiei comuniste. Arestat în anul 1946, este tinut în temnitã pânã în anul 1947, când îsi reia activitatea în rezistentã. Capturat la 4 Februarie 1949, este condamnat de autoritãtile comuniste de trei ori la muncã silnicã pe viatã. A fost întemnitat la Jilava, Iasi, Suceava (Salcea), Aiud, Baia Sprie, lagãrul de muncã fortatã „Mina Valea Nistrului”, Galati si Timisoara unde a îndurat cele mai cumplite torturi, înfruntând moartea cu seninãtate în numeroase rânduri.
Eliberat din închisoare la 3 August 1964 cu sãnãtatea zdruncinatã, îsi câstigã existenta „la munca de jos”, tracasat si urmãrit continuu de agentii securitatii comuniste, fiind privat de orice drepturi. In Martie 1977 reuseste sã se refugieze în Exil, de unde începe o nouã luptã împotriva comunismului. Fondeazã revista„Curierul”, al cãrei director a fost pânã la pierderea sa pãmânteascã (19 Martie 1986), colaborând activ si la alte reviste si ziare ale diasporei românesti printre care: „Drum”, „Carpatii”, „Libertatea” (New York), „Cetatea Luminii”, s.a.
sursa: Miscarea.net
„Venim cântând în ziua învierii
Desprinsi depe Galgotele durerii
Cu pumni de fier si fruntile rebele,
Sfãrmând surghiunuri si robii misele…”
(Cântec legionar din 1938)
– I –
Intr’un admirabil aforism (în „Le Pélerin de l’Absolu”), Léon Bloy spunea cã suferinta trece, dar a fi suferit nu trece niciodatã.
Dupã 16 ani de la „eliberare”, întors fortamente mereu cu gândul si cu inima la tot ce s’a trãit în închisorile comuniste din România, îmi dau seama cã niciodatã nu va putea fi uitatã actiunea de desfigurare a constiintelor si teroarea fizicã la care cei din clestele marxist au rezistat printr’un miracol – si m-am intrebat dacã cei care au scãpat cu viata din aceasta încercare mai pot fi unii si aceiasi cu care au intrat. Suferintele inimaginabile ale celor din închisori (inimaginabile pentru omul care si-a trãit viata afarã, oricât ar fi de grea, dar fireascã), atât suferintele morale cât si fizice, ating notele grave ale tragediei, în aspectele cele mai profunde si mai autentice. Pentrucã sã traiesti la marginea vietii si a mortii 20 de ani, sã nu poti nici muri deci, nici trãi, si la aceastã cumpãnã in care, orice fiintã isi are clipa de liniste in care se oferã neantului, sã lupti intru a nu ceda ingerintelor satanice si sã supravietuiesti, este din domeniul fanteziei. Sã nu pãrãsesc intrebarea: am rãmas aceiasi?
Rãspunsul pare paradoxal: aceiasi, dar altii! Aceiasi prin elementele spirituale care ne-au structurat si a idealului crestin si national cãruia ne-am dãruit, dar altii ca modalitate si capacitate de a le trãi si a le desfãsura. O emotie mãruntã, un accident minor, o intâmplare insignificantã, ne modificã intelegerea pe care am avut-o pânã atunci asupra oamenilor si lucrurilor. Dar tot ce am trait clipã cu clipã aevea si in somnul chinuit, zeci de ani, sã ne fi lãsat aceiasi?
Un criteriu al Cãpitanului la acordarea gradelor era si numãrul de zile de închisoare. De ce? Pentrucã in constrângerea inamicului, îti verifici forma si rezistenta moralã. Iti verifici caratele. In plus, închisoarea îti rezerva timpul necesar meditatiei. Poti adera la o conceptie de viatã furat de ceeace are spectaculos, sã fi înrâurit de factori neesentiali, de moment. Aplecat, insa, prin forta imprejurãrilor, asupra celor dinlãuntru, te întrebi si-ti rãspunzi dacã esti sau nu esti fãcut si pregãtit pentru drumul ales. In inchisorile comuniste verficarea a durat nu câteva zile, sãptãmani sau luni, ci douãzeci de ani, si pentru multi chiar mai mult. Cam obositor, este adevarat! De aceea, o parte din cei bãtrâni, au abandonat suisul, sub o forma sau alta. Nu este vina lor: Pânã la un punct. Cei mai tineri, în special fratii de cruce, în imensa lor majoritate nu numai cã au rezistat necedând sub nici o formã, dar formati în idealul lor si la aceastã scoalã a suferintii, au devenit imbatabili. In toate circunstantele vietii grele de inchisoare, fratii de cruce erau elementele de echilibru moral si nu o singurã datã, judecãtile lor politice si previziunile lor erau confirmate de realitate.
Cum poate fi explicatã aceastã viziune politicã exacta a frãtiilor de cruce care nu erau sub nici o formã pregãtiti pentru asta?
Dupa „eliberare”, în primele 2-3 luni, colindând arterele Bucurestiului, mai apoi prin diferite orase ale tarii, întâlneam pe strãzi oameni cu privirea pierduta, nebãrbieriti, cu tinuta vestimentarã deplorabilã. Marele numãr al celor cu aceasta jalnicã înfãtisare, m’a determinat sã cercetez cine sunt. Toti erau iesiti din închisori, si câtiva îsi pierduserã echilibrul interior dupã „eliberare”, în contact cu realitatea nebãnuitã si inacceptabilã: „realitatea socialistã”.
Unul din acestia cu care am putut sta de vorbã datoritã excelentelor raporturi de la mina de plumb Baia Sprie, a fost camaradul nostru, medicul Laurentiu Soltuz din Moldova. Am spus ca am putut sta de vorbã, a acceptat sã stãm de vorbã, pentrucã toti ceilalti, necunoscuti, cu care am încercat deasemenea convorbiri, au refuzat sã articuleze un singur cuvânt.
Doctorul Soltuz era un om sobru, tãcut, linistit. Intr’un cuvânt: serios. Cei doi ani cât am convietuit in lagãrul de la Baia Sprie, pãrea cã este atât de bine clãdit încât nimic nu-l atingea si nimic nu-l putea doborî. Totdeauna cu zâmbetul pe buze, ochi senini si gura usor întredeschisã, lãsându-te sã crezi cã recitã o poezie, sau fredoneazã o melodie. Si tinuta lui corporala îl reprezenta pe cel dinlãuntru. Drept si cu pas sigur. Nu s’a plâns niciodatã nici de munca grea, nici de mâncarea slabã, nici de temperatura de plus 38 grade in care lucra adesea. Era intangibil la orice actiune din afara grupului in care trãia. Repartizat de la o echipã la alta si dintr’un loc de muncã la altul, n’a protestat niciodatã si niciodatã n’a încercat sã obtinã o conditie avantajoasã pentru sine. Nu l-am vãzut grãbit nicicând si nici cãutând, fãrã sã gãseascã, un obiect care-i era necesar. Ordinea lui era, cu alte cuvinte, perfecta. In convorbirile cu camarazii, sau cu cei straini de Miscarea Legionarã n’a ridicat niciodatã vocea si nu s’a pripit sã afirme ce nu controlase în prealabil. Isi rostea preceptele conceptiei pe care o imbrãti~ase, rar, cu claritate si fãrã ostentatie. Nu angaja cu nimeni discutii contradictorii, iar in raporturile cu autoritãtile comuniste nu era nici supus, nici recalcitrant. Era, deci, o personalitate rotundã, frumos înjghebatã si temperamental. Dupã doi ani am fost mutat la o minã de plumb si l-am pierdut. Din când în când aveam informatii despre el de la alti detinuti cu care venise in contact. Rãmãsese mereu acelas.
L-am reîntâlnit în 1965 pe strada Berzei, colt cu Calea Plevnei, unde cu 17 ani in urma adicã in 1948, întâlnisem pe Dragos Protopopescu, într’o conditie oarecum similarã. Profesorul Dragos Protopopescu, de care m’am apropiat sa-l salut, a dus degetul la buze si mi-a spus: „Nu te-am vazut, nu m’ai vazut! La revedere!” Laurentiu Soltuz, tot drept, dar cu privirile ratacite mirosind a mucegai si tremurându-i usor buzele, a dus degetul la gurã: „Hai cu mine!”
Am plecat împreunã pe Aleea Socec, la intersectia strãzii Berzei cu Calea Plevnei, am urcat la o mansardã si am intrat într’un fel de chilie. Pe perete ardea o candela cu icoana lui Iisus. Pe alt perete, fotografia unei bãtrâne: mama. Pe o masã de sub portretul mamei, un borcan in care se uscase de mult un buchet de flori.
S’a asezat pe pat si m’a privit îndelung, fãrã sa vorbeascã. Dupã câteva minute de tãcere s’a sculat, a încercat sa dichiseasca florile din borcan, apoi mi-a întins mânã, a deschis usa, si mi-a spus: „Sã ne rugãm lui Dumnezeu!” Am iesit si usa s’a închis. El a rãmas. Coborînd scarile mi s’a pãrut cã simteam miros de smirnã si de tãmâie.
– II –
Scrisori Legionare, Anul I, Nr. 10, Decembrie 1980
In numarul trecut ne-am pus douã intrebãri la care am rãspuns numai în mod general, ca sa putem avea timp de meditatie si sã ne rãspundem fiecare, in masura în care ne intereseazã aceste probleme.
Cei ce au facut, in virtutea unei credinte, 20 de ani de inchisoare (unii ceva mai putin, altii ceva mai mult), consimtind aceastã „probã de foc”, au rãmas aceiasi ca cei care au intrat?
Rãspunsul nostru partial si aparent paradoxal, „aceiasi, dar altii” poate fi nesatisfãcator, ca si sumara explicatie care-l insotea.
Sã urmãrim judecata in de aproape si sa ne imaginãm o bucatã de fier din care trebue alcãtuit un obiect cu anurnite caracteristici. Este suficient sã infierbânti fierul pânã la incandescent si sã-i dai forma obiectului? Nu! Este necesar sã-; bati, si sã-i inlãturi denivelãrile, sã-l mai privesti în zare pentru a surprinde ondulatiile cele mai estetice, în fine si dimensiunea trebue avutã in vedere. Dupã oarecare truda, mesterul este de cele mai multe ori nemultumit (mesterul autentic!) si îsi propune ca obiectul urmãtor sã fie mai bun si mai frunos, dupã experienta castigatã la lucrul celui terminat.
Ca si mesterul la care ne-am referit, in experienta de zeci de ani, legionarii care si-au pus problema unui alt om, au încercat sã-l realizeze, îmbogãtindu-si viata prin suferinta fãrã dimensiuni, din care purcede in mod firesc,bunãtatea, ordinea, smerenia, ingãduinta, lipsa înfumurãrii si alte atribute umane si crestine de baza. Dar cu o hotãrire: niciun compromis cu inamicul! Pentrucã scopurile tuturor inamicilor nostri, indiferent de eticheta, sunt aceleasi: dezordinea între noi, dimensiunea in sânul unitãtii, pentruca unitatea noastrã inexpugnabilã odinioarã a constituit si ar putea constitui si pe viitor, pragul de netrecut. Am relatat foarte pe scurt „experienta” de la mina de plumb Baia Sprie, unde datoritã unitãtii grupului legionar (coagulând întreaga massa a detinutilor, indiferent de orientare politicâ), am reusit sa înfrângem dusmanul cel mai nemilos si mai lipsit de scrupule. Conducerea,comunistã a lagãrului,dupã ce i.-au ratat toate încercarile – mergând pânã la asasinarea unor detinuti sub ochii nostrii, pentru a timora grupul si a-l destrama – a recurs la ultima solutie posibilã in acel moment: un mare numãr de detinuti considerati rãspunzãtori de rezistenta stabilitã in lagãr, a fost ridicat din lagãr in lanturi, si in lanturi tinuti intr’o strictã izolare,aproape un an – la Aiud. Bãtãlia fusese câstigatã de detinuti. Aceastã victorie a detinurilor (o victorie a chinurilor, continuatã in chinuri), a fost totalã si sbirii n’o puteau ascunde decât prin disparitia noastrã din mijlocul comunitãtii si prin izolarea noastrã. Astfel de examene, sub diferite forme specifice locurilor respective, au fost date in toate inchisorile. Cei iesiti din inchisori, prin urmare, aveau o experientã care îi fãcea „altii”.
Dar „altii”, fiecare pe structura lui.
Din acest rezultat purcede rãspunsul întrebãrii a doua: Cum se explicã faptul cã Fratii de Cruce, total nepregãtiti pentru viata si problemele politice, foarte adesea cu o totalã inaderentã la aceste probleme, le judecau si le rezolvau asemãnator si în conformitate evidentã cu realitatea?
Imi amintesc de un exercitiu a lui Gheorghe Gh. Istrate (nu stiu dacã este citat în „Indreptar”1)). La o întâlnire cu un mãnunchiu de frãtiori si frati de cruce, le-a pus o problemã cãreia îi trebuia gãsitã solutia. Problema era de ordin social si moral. Fratii de Cruce au rezolvat-o fiecare într’un anumit fel. Ca urmare a acestor deosebiri de vederi, Istrate a initiat un mars cu întregul grup al Fratiilor de Cruce, si dacã îmi amintesc bine si o zi de tabãrã, undeva în apropierea Bucurestiului. Parcã la mânãstirea Pasãrea. La sfârsitul acestui exercitiu, punându-li-se din nou problema, au rezolvat-o, în marea lor majoritate,asemãnãtor.
Iatã deci care era „secretul” ca Fratii de Cruce din închisoare, trãind împreunã, suferind împreunã, având acelas ideal, judecau si rezolvau problemele – chiar acelea de care preocuparea lor era departe, în mod asemãnãtor. Aceasta era si trebue sã rãmanã scoala noastrã.
1)____
-Este vorba despre „Indreptarul Frãtiilor de Cruce”…
Gabriel Bãlãnescu
Un ultim salut la mormântul lui Mircea Musetescu, Madrid, 1967
sursa: Miscarea.net
Amintiri despre GABRIEL BÃLÃNESCU
„Libertatea”, New York. Director: Nicolae Nită. Anul V, Aprilie-Mai Nr. 45-46, 1986
A fost Seful regionalei Moldova pana la data arestarii 4 Feb. 1949. In lotul nostru care s’a judecat la 2 Ianuarie 1949 [sentinta s’a dat la 24 Ianuarie] el figura in capul listei [sef de lot] si a fost condamnat in „Contumacie” de 3 ori la MUNCA SILNICA PE VIATA. La terminarea procesului, presedintele completului de judecata colonelul magistrat Cezar Dumitru [devenit General sub comunisti] si-a aratat nemultumirea ca nu s’au putut da si cateva condamnari la moarte, iar partidul „sesizat” de acest incident s’a grabit sa repare gresala si in scurt timp dupa pronuntarea sentintei in acest proces s’a introdus pedeapsa cu moartea. Balanescu arestat indata dupa aceasta era deci susceptibil sa primeasca pedeapsa ceruta de presedinte daca recursul acestuia se aproba. Asa se explica unele din intamplarile scrise in „Imparatia Mortii”. Condamnarea la moarte care i s’a anuntat in mod neoficial nu era chiar cu totul neadevarata.
Din cele auzite la rechizitoriu mi-l inchipuiam ca pe un haiduc de statura uriasa cu ochii negri fulgeratori. Cand a fost adus la Suceava, eu nu l-am vazut, nefacand parte din grupul de reeducati pe care in mod intentionat administratia l-a lasat sa-i vada. Am auzit doar ca a fost a adus acolo si asteptam ocazia sa pot vedea si eu pe seful lotului in care fusesem judecat.
Au urmat apoi plecarile la Pitesti, Aiud Gherla. Am ajuns amandoi la Aiud, dar cu dube diferite. Nu l-am vazut.
In Septembrie 1950 am fost dus la Mina Baia Sprie. Inaintea transportului nostru doar cu 2 zile a mai fost trimis dela Aiud un alt transport. Balanescu a sosit cu acela.
Am ajuns la Baia Sprie dimineata, indata dupa „deschidere” si dupa ce am fost repartizati in cele doua dormitoare care ramasesera libere [11 si 12] si am fost lasati sa ne amestecam printre cei sositi inaintea noastra care tocmai ieseau din baraca „cantina” dupa ce li s’a servit „ceaiul” de dimineata. Un prieten cu care ma regasisem dupa mai multi ani de despartire ma intreaba: Vrei sa-l vezi pe Balanescu?
-Unde-i?
-Uite, acela care sta de vorba cu cel inalt in dreapta usii dela cantina. [cel inalt era Remus Danes]
M’am uitat cu atentie: un om de statura mijlocie, putin adus de spate, cu fata alba transparenta cum o aveam toti cei de acolo; nimic nu semana cu haiducul din inchipuirea mea. Doar ochii negri aveau din cand in cand fulgerări care se frangeau pe fata intr’un fel de zambet, facandu-l pe interlocutor sa fie sigur ca fusese deplin inteles. Cand Remus Danes s’a indepartat, prietenul meu a tinut sa ma prezinte. La auzul numelui meu, o sclipire din ochi si o calda stangere de mana m’au asigurat ca acesta aflase demult de existenta mea:
-Dumneata ai parintii in America?
-Da.
-Te vor cauta. Poate vor reusi sa te scoata de aici. Nu uita sa le spui Americanilor despre toate cele ce se petrec in inchisoare. De nu se vor trezi la timp le va veni si randul lor.
Deocamdata aici vom avea alte probleme. Sa fiti atenti ca vor incerca sa introduca reeducarea inceputa la Suceava. In conditiile de mina rezultatele pot fe de-adreptul dezastruoase. Ne-o spun cei veniti din URSS. Se pare ca in unele inchisori dela noi s’a si aplicat. Fiti foarte atenti!
De atunci nu-mi mai aduc aminte sa fi stat mai mult de vorba. Se ferea sa ia contact cu prea multi detinuti, caci era pe lista politrucului cu titlul „Varfuri ale reactiunii” la Numarul 1. Stiu doar un lucru: Din toti cati eram acolo, el era omul cel mai ascultat de catre ceilalti. Dupa o perioada de refacere de 20 de zile cu hrana primita dela mina si munca la suprafata mai mult pentru amenajarea asa zisei „colonii”, am fost introdusi la munca subterana. El lucra in abataj ca „rulator” [la umplerea rostogoalelor de minereu]. Aici se gaseau intotdeauna gaze ramase de la impuscatura si cred ca acestea i-au inrautatit mult boala de la ficat.
In lagar, in afara de legionari, mai erau si detinuti politici de alte nuante: taranisti, liberali si fosti ofiteri si subofiteri de jandarmi. Legionarii erau cei mai numerosi si datorita lor s’a impus in viata lagarului o ordine si o corectitudine model, camaradererie si ajutor la greu fata de ceilalti. La fel raporturile cu civilii -care ne supravegheau munca in mina- erau de inalta corectitudine, ceea ce i-a determinat pe acestia sa ne faca raporturi elogioase catre Directia Penitenciarelor si sa ceara sa fim pusi in libertate pentru realizarile noastre in campul muncii [toate fara nici un reezultat].
Politrucul Alexandru insa era mereu nemultumit: „Nu e destul sa-ti faci norma, nu e destul sa fii corect cu organele administrative, TREBUE SA DATI DOVADA DE REEDUCARE. Ba mai este inca un lucru: N’ati vazut acolo pe usa biroului meu dela Baraca 2 o cutie pentru RECLAMATII? Cum, voi nu stiti pentru ce sta cutia aceea acolo? Cum, nimeni nu l-a surprins pe vreun altul dintre voi discutand politica cu civilii dela mina? Asta nu-mi vine s’o cred!
Ca sa ne sparga „unitatea” celor ce am venit la inceput, s’a adus de la Fagaras un grup de fosti politisti, iar dela Gherla un grup de muncitori dela care am aflat mai multe despre faptele reeducarii care s’au intamplat acolo.
Mai tarziu au fost adusi chiar studenti dela Pitesti intre care si Tavi Voinea. Cu mult tact si delicatete, Gabriel Balanescu a luat contact cu cei mai multi dintre ei obtinand in cele mai multe cazuri spovedanii fierbinti cu intoarcerea fiului pierdut la turma parinteasca. Nu li s’a facut nici un repros. Li s’a cerut doar ca prin atitudinea lor de aici inainte sa dovedasca ca pentru nimic in lume nu vor decadea dela demnitatea lor de fiinta omeneasca.
Pe oamenii acestia inconjurati iarasi de atentia si dragostea noastra îi vedeam de multe ori miscati pana la lacrimi.
Politrucul a mai incercat o iesire din impas prin impuscarea preotului Serban. Reactia intregului lagar in fata acestui abuz de putere fusese atat de puternica incat si putinii turnatori pe care reusise sa si-i mentina incepeau sa bata in retragere de frica celorlalti. In cele din urma politrucul s’a mai gandit la o solutie. A format un grup de 12 pedepsiti pe care i-a pus in lanturi si i-a expediat in alta parte [facea sa se creada ca au fost trimisi inapoi la Aiud, de fapt au fost trimisi la o alta mina de plumb, Valea Nistrului].
In fruntea acestei liste: Gabriel Balanescu, Wilhelm Poprea, parintele Nicolae Grebenea, doctorul Petrassevici, Sandu Mazilu si altii.
Peregrinarile si intamplarile ulerioare ni le-a descris in cartea sa „DIN IMPARATIA MORTII”. Eu am fesit din inchisoare in 1964. Mai tarziu am reusit sa ajung si in America. Mai acum vre-o zece ani, intalnindu-ma cu Tavi Rosu, acesta imi spune: „Salutari dela Gabriel Balanescu cu care ai fost la Baia Sprie”.
-Unde este?
-Aici, in America… S’a refugiat.
Gabriel Balanescu avea sa lupte si mai departe contra aberatiei comuniste si pentru restabilirea unitatii intre grupurile din exil desbinate pentru cauze lipsite de seriozitate…
Asa l-am cunoscut eu pe Gabriel Balanescu, mereu in fruntea luptei…
de Victor LEAHUL
via Miscarea.net
„Marele sacerdot nehirotonit.” Acesta este apelativul pe care i l-a adresat patriarhul Teoctist cunoscutului Teodor M. Popescu, unul dintre cei mai mari profesori de istorie bisericească pe care teologia română i-a avut de-a lungul timpului. Viaţa şi opera sa sunt rodul preoţiei universale pe care fiecare creştin o posedă în virtutea harului căpătat la Botez şi pus în practică prin lucrarea virtuţilor. Faptele istorice şi scrierile rămase ne descoperă un om care a transformat slujirea sa teologică într-una virtual sacramentală; o teologie a cuvântului bine cântărit şi a vieţii închinate creşterii duhovniceşti.
Mulţi dintre intelectualii români şi în special profesorii de teologie au avut de suferit în urma instaurării regimului comunist. Este suficient să amintim de cazurile lui Mircea Vulcănescu,Nichifor Crainic sau Radu Gyr. Teodor M. Popescu avea 66 de ani atunci când a fost condamnat de un tribunal comunist. A trebuit să petreacă cinci ani în teribilele temniţe de exterminare. Cel mai lung timp l-a petrecut la Aiud. A fost eliberat la vârsta de 71 de ani, slăbit şi îmbolnăvit de condiţiile inumane în care fusese silit să trăiască. Profesorul Popescu nu putea fi învinuit de nimic important la vremea respectivă. Născut în comuna Boteni pe data de 1 iunie 1893, îşi întrerupse studiile de teologie la Universitatea din Bucureşti pentru a putea lupta în Primul Război Mondial, primind astfel gradul de sublocotenent. După încheierea războiului, efectuase studii de specialitate la universităţile din Atena, Leipzig şi Paris.
Timp de peste 30 de ani a servit ca profesor de istorie bisericească şi patrologie, mai întâi la Universitatea din Chişinău, iar apoi la cea din Bucureşti. Cariera sa ireproşabilă şi dragostea de patrie nu au avut nici o influenţă asupra autorităţilor comuniste, care au continuat să îl şicaneze, inclusiv după ce a fost eliberat din închisoare. O bătaie cruntă, primită cu două luni înainte de trecerea la cele veşnice, i-a agravat starea de sănătate. A trecut la cele veşnice pe data de 4 aprilie 1973.
Opera ştiinţifică a profesorului Teodor M. Popescu a beneficiat de mai multă atenţie în ultimii ani, fiind editate în acest sens câteva volume, dintre care amintim:Biserica şi cultura, Biserica mărturisitoare, Un martir al Crucii. Viaţa şi scrierile, precum şi un volum de Meditaţii teologice. În Dicţionarul Teologilor Români, unde sunt specificate şi principalele sale studii, sunt precizate următoarele cu privire la opera sa teologică: „Teolog de mare erudiţie, a desfăşurat o strălucită activitate la catedră, precum şi o bogată activitate ştiinţifică, publicând numeroase studii, articole, recenzii, cronici, note, predici, care se caracterizează prin erudiţie şi acribie ştiinţifică, cercetare critică a izvoarelor, obiectivitate şi claritate. Se remarcă studiile despre istoria creştinismului primar, sinoadele ecumenice, schisma din 1054, încercările de unire, metodologia studiilor istorice”. Ca profesor, Teodor M. Popescu era considerat drept unul dintre cei mai severi. Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania mărturisea în această privinţă că primirea notei 8 era un adevărat „triumf”. Cu toate acestea, era foarte respectat de studenţi, care îl admirau pentru stilul său sobru şi puterea enormă de lucru.
Valoarea virtuţilor
Teodor M. Popescu a rămas în conştiinţa istoriei teologiei române drept un profesor exemplar, cu o conduită ştiinţifică ireproşabilă. Însă ultimele două decenii au descoperit şi valoarea operei sale omiletice. Publicarea volumului de Meditaţii teologice a prilejuit observarea unor cuvântări de înaltă ţinută morală ale îndrăgitului profesor. Adresate în special studenţilor teologi, aceste meditaţii au fost susţinute într-un stil simplu, direct, care le face accesibile oricărui creştin dreptcredincios. Spre exemplu, Teodor M. Popescu evidenţiază într-una din cuvântările sale necesitatea obţinerii virtuţilor de fiecare creştin în parte. „Virtuţile evanghelice trebuie să fie nelipsite din gândul, din viaţa, din faptele noastre de creştini. Virtuţile creştine sunt semnul nostru, semnul sufletesc al creştinismului în lumea aceasta. Prin ele se cunoaşte şi se adevereşte credinţa noastră, care este ea însăşi o virtute, virtute de temelie şi de început a vieţii noastre creştine. Din ea izvorăsc şi împreună cu ea rodesc toate celelalte virtuţi, trebuitoare şi necesare sufletului şi vieţii noastre omeneşti şi creştine.”
Importanţa preoţiei
Deşi nu a fost hirotonit, Teodor M. Popescu a înţeles foarte bine importanţa slujirii preoţeşti şi dificultăţile cu care sunt confruntaţi teologii proaspăt hirotoniţi. Însă el a evitat să pună accent pe eşecurile şi căderile inerente prilejuite de slăbiciune umană. Cu toate acestea, a simţit nevoia să critice tendinţa anumitor tineri de a considera viitoarea hirotonie ca o simplă carieră care trebuie îndeplinită într-un mod nedemn de valoarea ei spirituală.
„Preoţia nu este o slujire omenească, nu este o funcţiune, nu este o profesiune, nu este în primul rând o carieră înţeleasă ca mijloc de trai, ci este o misiune mare şi sfântă. Ea nu este numai o slujire adusă de Dumnezeu oamenilor, printr-un om. În chip de om ne-a slujit spre mântuire Iisus Hristos, în chip de om al preotului ne slujeşte El şi astăzi şi pentru a înţelege, sluji, iubi şi cinsti preoţia gândiţi nu la om şi după om, ci la Marele Preot şi după gândul Marelui Preot care este Iisus Hristos, Mântuitorul. Preoţia nu este slujirea noastră, ci este slujire a Lui. De aceea, preoţia preţuieşte nu cât omul care o săvârşeşte, cu sau fără vrednicie, ci cât slujirea pe care o cere şi o merită din partea preotului lucrarea lui Hristos.”
Preotul nu slujeşte doar oamenilor, ci în primul rând lui Hristos. Propria viaţă spirituală trebuie să rămână la un nivel adecvat care să îi permită îndrumarea pastorală a credincioşilor pe drumul strâmt al mântuirii. Realismul profesorului Teodor M. Popescu se evidenţiază cu atât mai mult atunci când le cere tinerilor teologi să fie conştienţi că valoarea preoţiei nu poate fi pusă în balanţă cu dificultăţile slujirii. Preoţia este o culme peste care nici un necaz nu poate fi stăpân. Încheiem cu un citat sugestiv în această privinţă şi recomandăm călduros tuturor persoanelor interesate de cuvinte duhovniceşti volumul de Meditaţii teologice, o dovadă în plus a calităţii sacerdotale a teologului Teodor M. Popescu. Un adevărat sacerdot care nu a fost hirotonit.
„Când gândiţi la greutăţile şi răspunderile slujirii preoţeşti, când vedeţi piedici, spini sau buruieni pe ogorul cel tare al preoţiei, potrivnici, lipsuri, necazuri, deziluzii, suferinţe materiale şi morale în calea preotului, când simţiţi cumva indiferenţă, dispreţ, ironie sau batjocură din partea oamenilor neştiutori ai maiestăţii preoţiei, când vă faceţi grijă pentru viaţa şi pentru izbânda preotului în lume şi pentru trebuinţele lui omeneşti, când slăbiciunea omenească vă ispiteşte să credeţi fie că, depăşindu-vă ca oameni, slujirea preoţească nu este pentru puterile dumneavoastră, fie că, dimpotrivă, socotindu-vă prea distinşi, slujirea preoţească este umilă şi neînsemnată pentru valoarea şi aspiraţiile dumneavoastră omeneşti, gândiţi-vă că preoţia şi preotul preţuiesc mai mult decât toate slujirile şi onorurile, mai mult decât toate darurile, puterile şi privilegiile omeneşti, mai mult decât toate demnităţile şi recompensele lumeşti.”
„Virtuţile creştine sunt semnul nostru, semnul sufletesc al creştinismului în lumea aceasta. Prin ele se cunoaşte şi se adevereşte credinţa noastră, care este ea însăşi o virtute, virtute de temelie şi de început a vieţii noastre creştine.”
Teodor M. Popescu, Meditaţii teologice
(Adrian Agachi – Ziarul Lumina)
Claudiu Târziu a intrat în conștiința vremurilor noastre prin excelenta revistă ”Rost” pe care a făurit-o cu talent, cu încăpățînare, cu determinarea celui care știe că în afara rostului viața celor din jur își pierde direcția și chiar bucuria de a trăi.
Prin revista-concept ”Rost” Claudiu Târziu a încercat să salveze și sunt convins că a salvat pe mulți dintre cei care, în tulburarea istoriei recente, nu își găseau sensul, calea, modelul. Pentru că asta a făcut, vreme de mai bine de 10 ani revista ”Rost”, a oferit modele unei societăți în derută, a recuperat biografii exemplare și le-a scos în evidență, a vorbit despre valorile morale neglijate deliberat sau nu de politicile actuale, de programa școlară tot mai superficială și mai străină de ”rostul” pentru care există educație pe lumea asta.
La rândul lui, Claudiu Târziu recunoaște că el însuși a avut întîlniri salvatoare, că vîrsta tînără are nevoie de asemenea întîlniri mirabile care pun sufletul pe calea lui.
Cartea cea mai recentă a lui Claudiu Târziu, ”Cei 13 care m-au salvat”, apărută în anul 2018 la, firește, Editura ”Rost”, este o panoplie cu modele din categoria memorabilia, cu personalități din Biserică și din istoria recentă, în lumea noastră cele două entități intersectîndu-se pînă la a se confunda. Căci Bisericii datorează România unitatea de neam, credința a fost energia sufletească și vibrația inimii pentru cei adunați de același clopote vestitor, limba română în Biserică și-a șlefuit cuvintele pînă la nivelul Eminescu – Blaga – Stănescu – Cezar Ivănescu – Blandiana, ca să exemplificăm cu cîteva nume dintr-o cultură matură.
În ”cuvîntul înainte” Claudiu Târziu își motivează întregul parcurs al cărții, exemplaritatea trăsăturilor celor cu care a avut aceste întîlniri mirabile:
”Există întîlniri care îți pot schimba cursul vieții. Uneori, în chip salvator. Cred că sînt printre cei care s-au bucurat de șansa unor asemenea întîlniri. Cu oameni care m-au ajutat să găsesc și să țin calea spre adevăr, bine și frumos. Pentru că ei proveneau dintr-o școală a excelenței românești. O școală a smereniei, a generozității, a sacrificiului – a tuturor acelor virtuți care fac din omul obișnuit un erou, un martir sau un sfînt”.
Cine sunt cei 13? Sunt ei, puși la un loc, expresia ”unei cine de taină” spirituală? Cu siguranță.
O parte dintre cele 13 nume sunt foarte cunoscute în spațiul public românesc, altele mai puțin, dar în configurația morală a autorului ele au valoare egală, fiecare a însemnat ceva, ceva decisiv, în evoluția ”spre adevăr, bine și frumos”. Pare o raportare romantică, dar nu îmi imaginez tinerețea fără inocența visării idealului, a privirii peste limitele pe care le impun conveniențele sau oboseala socială, peste suita de necazuri dobîndite sau moștenite în evoluția individuală sau colectivă. Petre C. Baciu, Petru Velescu, Gheorghe Grigoraș, Ioan Belciu, Virgil Velescu, Marcel Petrișor, Iustin Pârvu, Neculai Popa, Gheorghe Calciu, Demostene Andronescu, Ion Gavrilă Ogoranu, Bartolomeu Anania, Vasile-Jaques Iamandi, sunt cei 13 care au întins o mînă salvatoare spre ființa și personalitatea lui Claudiu Târziu.
Ce îi unește pe cei 13? Toți 13 au fost în confruntare cu istoria recentă, toți 13 au fost închiși pentru vinovăția de a iubi patria și Biserica, toți 13 au ajuns eroi în mentalul colectiv românesc după ce ideologia mincinoasă comunistă a deturnat sensul unei nații, sensul istoriei, sensul culturii, sensul credinței.
Modelul Iisus Hristos a fost model pentru toți cei 13, el este preluat și de discipolul care privește admirativ monumentele de forță și tărie morală care au depășit cea mai cruntă perioadă din istoria noastră.
Personalitățile surprinse în carte au cîte un profil explicativ, sunt intervievate, sunt contextualizate momentului dar și istoriei pe care au trăit-o. Stilul jurnalistic îmbină evocarea cu anecdotica, întrebarea provocatoare cu răspunsul plin de miez, de sens, de rost.
Părintele Iustin Pârvu îi mărturisește, în convorbirea avută, la modul abrupt, fără rest: ”Cine crede în Dumnezeu nu se teme de moarte”. A demonstrat-o.
Marcel Petrișor, întrebat dacă mai este posibilă o resurecție a dreptei românești, spune: ”E posibilă și necesară. Cu condiția ca toți cei de dreapta să fie realizați în perspectiva unei viziuni național – creștine a omului. Pentru început: să nu mintă, să nu fure, să nu înșele”.
Vă dați seama ce ar însemna pentru clasa politică de azi să nu mintă, să nu fure, să nu înșele? Greu de imaginat.
Am mai reținut de la Marcel Petrișor, pentru frumusețea replicii, ceea ce îi spunea bunica sa, cînd era vorba de cărți: ”Eu știu tăt ce scrie-n cărți, da-n cărți nu scrie tăt ce știu eu”.
Părintele Bartolomeu Anania spune că ”omul liber nu tîrăște umbre după el” iar mai apoi, referindu-se la construcția Uniunii Europene, spune că aceasta va fi completă și solidă numai atunci cînd va lua în serios religia și viața spirituală, liderii politici trebuind să-și amintească de rădăcinile creștine ale bătrînului continent.
Demonstene Andronescu, ca și părintele Iustin Pârvu altă dată, spune că ”n-aș fi supraviețuit în închisoare fără poezie” și că ”moartea sufletească în detenție” atrage imediat și moartea trupească.
Părintele Gheorghe Calciu spune că ”Cetatea se mîntuiește prin Biserică” și că Biserica trebuie să se implice în politică, dar nu prin prezența preoților în Parlament, ci prin susținerea unor civili devotați valorilor creștine, necorupți. Această idee o susținem și noi de multă vreme.
Vasile-Jacques Iamandi are un destin halucinant, închis de comuniști fuge din țară și ajunge în ”legiunea străină”, revine, este din nou încolțit, fuge din nou, în Canada. O cinematografie serioasă ar fi făcut un film fulminant din povestea lui. Din păcate filmele românești găsesc subiectele într-o realitate secundară, morbidă, neserioasă, artificioasă. Nu avem nicio realizare majoră, în plan cinematografic, a perioadei concentraționare, a fenomenului Pitești, a Aiudului sau a Sighetului. Ficțiunea cinematografică pe un suport de realitate istorică ar fi stîrnit, cu siguranță, curiozitatea unui public neformat, neinformat, l-ar fi detereminat să se apropie de istoria recentă.
Cartea lui Claudiu Târziu îl provoacă pe cititor la ”re-rostuire” interioară, fiecare se gîndește care au fost cele 13 sau mai multe întîlniri mirabile, care i-au îmbunătățit mintea și sufletul, care i-au deschis o cale.
Nu scap nici eu de această ispită, cîteva nume din această carte expresivă și necesară au fost și pentru mine în aceeași categorie, a întîlnirilor mirabile: părintele Iustin Pârvu, Marcel Petrișor, Neculai Popa, părintele Gheorghe Calciu. Lor le-aș mai adăuga altele cîteva, Grigore Caraza, părintele Mihail Lungeanu, părintele Nicolae Grebenea, profesorul și cărturarul Petru Ursache, care deși nu a făcut închisoare, a fost anchetat și amenințat cu aceasta pentru că purta, la facultate, în 1948, în anul întîi, un pulover verde, singurul pe care îl avea de altfel.
Pe lîngă cele 13 portrete, cartea lui Claudiu Târziu este completată cu o consistentă ”addenda” cu documente despre ”lichidarea elitei românești”, despre ”procese politice de grup”, despre ”mișcarea rugul aprins”, despre ”reeducarea națională”, despre eroii anonimi din ”mausoleul anticomunist”.
Dacă părintele Gheorghe Calciu a ieșit din închisoare și a scris o carte întitulată ”Suferința ca binecuvîntare”; dacă părintele Dimitrie Bejan a scris, la fel, după ani de prigoană și pușcărie, ”Bucuriile suferinței”; dacă părintele Iustin Pârvu a vorbit despre ”viața cîștigată în pușcăria comunistă”; dacă Nicolae Steinhardt își esențializează și își justifică viața cu toate deturnările și dramele ei și scrie ”Jurnalul fericirii”, atunci e limpede că acest război aproape total dus împotriva credinței și a tradiției și a moralității a avut cîțiva învingători care stau la temelia unei nații care nu are voie să decadă în istorie.
Cartea lui Claudiu Târziu este o probă de ”transmitere”, concept și stare, e o demonstrație că adevărul, mărturisit, iese la suprafață indiferent de condiții, așa cum iese primăvara, irepresibil, firul de iarbă cu piatra în gură.
Adrian ALUI GHEORGHE
Piatra Neamț, 26 februarie, 2019
sursa:Rostonline
EVENIMENT CULTURAL-MEMORIAL AZI!
Lumina rugului aprins – spectacol realizat după un scenariu de Ion-Costin Manoliu, în regia lui Dan Puric, va fi prezentat în avanpremieră, miercuri, 3 aprilie, de la ora 18:30, la Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din Bucureşti, Amfiteatrul Dumitru Stăniloae. Invitaţi speciali: Constantin Codrescu şi Dan Puric.
La iniţiativa poetului Sandu Tudor – viitorul Ieromonah Daniil de la Rarău, începând din 1945, Mănăstirea Antim din Bucureşti a fost gazda unor întruniri duhovniceşti la care au participat, în anii 1945-1950, preoţi, călugări şi intelectuali de marcă: doctorul Vasile Voiculescu, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, compozitorul Paul Constantinescu, filosoful Anton Dumitriu, scriitorul şi profesorul universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, arhitectul Constantin Joja, istoricul Alexandru Elian, scriitorul şi ofiţerul Barbu Slătineanu, doctorul Gheorghe Dabija, pictoriţa Olga Greceanu, arhimandritul Vasile Vasilache – stareţul Mănăstirii Antim, preotul profesor Dumitru Stăniloae, ieromonahii Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Felix Dubneac, Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc, studenţii Andrei Scrima, Roman Braga, Leonida Plămădeală, Nicolae Bordaşiu şi alţii. Întâlnirea cu preotul rus Ivan Kulâghin – Ioan cel Străin, refugiat în România, a fost hotărâtoare pentru cei dornici să primească darul trăirii şi cunoaşterii isihaste.
În 1958, mulţi dintre membrii grupului Rugul aprins au fost arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani de temniţă, doar pentru „culpa” de a fi mărturisitori ai credinţei creştine în vremea ateismului comunist.
Scenariul îl are ca personaj principal pe Alexandru Codin Mironescu, profesor universitar de chimie, romancier, poet şi publicist, personalitate emblematică a mişcării Rugul aprins şi a fost structurat de mărturisirile şi cugetările duhovniceşti pe care le-a lăsat în cartea intitulată Floarea de foc, scrisă imediat după eliberarea sa din închisoarea de la Aiud, în 1963. În plan secund se conturează chipul marilor săi prieteni: Ieromonahul Daniil Sandu Tudor, poetul Paul Sterian, Nicolae Steinhardt – monahul de la Rohia, juristul Ştefan Todiraşcu, arhimandritul Benedict Ghiuş – duhovnicul lui Alexandru Codin Mironescu.
