Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Cultură

Ilie Tudor despre 6 octombrie 1940

Răsărea un soare nou peste țara arsă de vrăjmășie și ură. La orizont se buluceau norii negri purtând în ei cumplite „furtuni prevestitoare de blesteme” ce s-au împlinit; 50 de ani de teroare roșie în care au pierit sute de mii de patrioți, în luptele din munți și în temnițe ori lagăre de muncă forțată.

Ziua de 6 octombrie a fost fereastra ce s-a deschis spre lumina care a năvălit uriașă și a îmbrăcat țara de la un cap la altul, încercând să vindece rănile de la hotarele țării și până la hotarele răbdării celor obijduiți. Vitregia vremii ajutată consistent de politica ce se destrămase, a hotărât cum nu am visat noi, cum nu am sperat și cum nimeni nu a crezut că se poate întâmpla…

…Se părea că geniul creator al neamului nostru și-a găsit făgașul. Altfel, de unde acel dor de transformare al sufletului? În seceta politicianismului gregar și uscat, spiritul legionar spărgea niște tipare și formule vechi în care se bălăceau lăcomia, ura, necinstea, goana după căpătuială…și atunci această:

„Sfântă tinerețe legionară
Cu piept călit de fier
Și sufletul de crin”

acest

„Iureș neînfricat de primăvară
Cu fruntea că un iezer carpatin”,

au năvălit năpraznic spre lumină ca o năvală grea de stânci.

Pe cei vizați i-a cuprins frica; au dat apa la moară comunismului, care și-a început opera de nimicire a sufletului românesc.

Au reușit? Pe cât se vede, nu. Căci iată acum, după 50 de ani, tineretul României își scutură capul împuiat de minciună și începe să se întrebe: ce a fost? cum a fost? și caută să afle adevărul. Și-l va afla mai devreme sau mai târziu. Noi, puținii care am mai rămas, noi care am trăit acest adevăr li-l vom arăta; căci avem credința care nu ne-a părăsit niciodată nici în cele mai cumplite încercări, că steaua ocrotitoare a neamului nostru nu va apune.

Ochiul lui Dumnezeu e deschis asupra noastră, căci noi nu l-am negat, am crezut și credem în dreptatea lui, în puterea lui de nebiruit.

„Cine crede în mine nu va umbla întru întuneric și va afla lumina vieții!”

Este încredințarea dată de Mântuitorul Iisus Hristos celor care merg pe căile lui.

Prea multă suferință, prea multe jertfe. Ori, se știe că niciodată jertfele nu au fost în zadar și nu pot fi.

Viitorul va trebui să ne-o dovedească.

Imagini pentru Ilie Tudor - Un an lângă Căpitan

Ilie Tudor – Un an lângă Căpitan (Ed. Sânziana, 2007)

26 de ani de la moartea părintelui Dumitru Stăniloae: Ortodoxia e ochiul prin care privește românul spre cer

Dumitru Stăniloae s-a născut la 16 noiembrie 1903, la Vlădeni, în, ceea ce era pe atunci, Comitatul Brașov, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai lui Irimie și Rebecăi Stăniloae, nepoată de preot, este considerat unul dintre numele proeminente ale teologiei europene din secolul 20 și cel mai mare teolog român.

În 1917 pleacă la Brașov, pentru a urma cursurile Liceului confesional umanist „Andrei Șaguna”. Cinci ani mai târziu, primește o bursă în cadrul Universității din Cernăuți, dar, dezamăgit de manualele și metodele scolastice, părăsește Universitatea după un an. Între 1923 și 1924 urmează cursurile Facultății de Litere din cadrul Universității București.

Urmează un periplu prin Europa (Munchen, Berlin, Paris), iar în 1932 revine în țară, unde este hirotonisit preot, pe 25 septembrie.

După cel de-al Doilea Război Mondial, încep persecuțiile din partea regimului comunist, fiind obligat, în 1946, să renunțe la rectoratul Academiei Teologice, la cererea lui Petru Groza.

Pe 5 septembrie 1958, este reținut de Securitate alături de membrii mișcării Rugul Aprins, din care nu făcea parte, dar la ale cărei întâlniri participa. În 1959 este dus la penitenciarul Aiud, unde este ținut luni întregi în regim de izolare. Este eliberat în 1963.

În 1968 este invitat la Freiburg și Heidelberg, de către profesorul Paul Miron, pentru a susține conferințe, iar în 1969 conferențiază la Oxford. Merge la Vatican, ca membru al delegației B.O.R., în 1971.

În 1990 devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 1991 este membru titular, în același an fiind numit Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie din Atena. În 1992 primește titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București. Trece la cele sfinte pe 5 octombrie, 1993.

Părintele Dumitru Stăniloae, „teologul dragostei creștine”, a fost întotdeauna convins că poporul romăn a jucat un rolul strategic în istoria religiozității și umanității europene. Vă împărtășim aici câteva din vorbele memorabile ale Părintelui Stăniloae:

„Naționalism este conștiința că aparții cutărui grup etnic, iubirea acelui grup și activizarea acestei iubiri în slujba binelui lui. Care este însă modul românesc de comuniune cu ordinea spirituală transcendentă? Aceasta ne-o spune istoria și ne-o spune viața actuală a poporului nostru: este Ortodoxia. Ortodoxia e ochiul prin care privește românul spre cer și plin de lumina de acolo și-l întoarce spre lume, conducându-se după el în atitudine și pașii săi.”

„Cheagul de iubire și de sacrificiu între membrii națiunii nu-l poate întretine decât credința în Dumnezeu.”

„Creștinismul răzbate în mod necesar spre naționalism. Dumnezeu nu mă va răsplăti după modul cum am știut să mă desfac de comuniunea fireascã în care mi-a fost dat să trăiesc, ci după modul în care am afirmat această comuniune cu voința și cu iubirea mea creștină.”

„Ortodoxia ne-a menținut ca un neam unitar și deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient și Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm ființa față de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare și pentru popoarele din Occident, deși, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm ființa și față de unele din popoarele vecine din Occident.”

„Dar Ortodoxia nu ne-a dat numai puterea să ne apărăm ființa națională și liniștea Occidentului, ci ne-a dat și puterea să contribuim la menținerea popoarelor (grecilor și slavilor) din Balcani. Țările noastre au adăpostit cultura acelor popoare și le-au dat puterea să se dezvolte și totodată să se mențină chiar ajunse sub jugul otoman. Am susținut mănăstirile din Sfântul Munte, bisericile și mănăstirile din acele țări, inclusiv cele din țară. Prin Ortodoxie poporul nostru a jucat, ca un fel de centru, un rol apărător pentru Orientul și Occidentul european.”

„Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înțelegerea rațională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenței, propriu popoarelor din Răsăritul Europei.”

sursa Active news

 

Cultura pornografiei şi „porn”-izarea culturii

De la începutul anului până în prezent au fost înregistrate peste 1500 de dosare de viol. În aceeași perioadă, au fost comise mai bine de 500 de violuri asupra minorilor, conform unei statistici a Inspectoratului General a Poliției Române.

Imagine similară

Nu trece o zi în care să nu aflăm că o copilă sau o adolescentă a fost răpită, ucisă sau violată; că undeva într-un orăşel sau sat nişte liceeni sau tineri au violat o adolescentă din vecini; şi se pare că suntem încă departe să bănuim amploarea pe care o violenţa împotriva femeilor şi în special a copilelor.

Aluziile explicite la pornografie – ceva „cool”, ba chiar „respectabil”

Care sunt cauzele? Ce s-a schimbat în ultimii ani? Nu putem să nu asociem acest fenomen cu o cultură explicită a pornografiei – sau cu aluzii pornografice foarte explicite care sufocă, practic, spaţiul public. Dacă vom deschide până şi ziarele sau posturile TV care se vor respectabile, vom vedea că multe dintre ele arată fix aşa cum arătau fiţuicile tabloid de acum 10-15 ani. Presa quality expune cu mândrie în locurile cele mai vizibile articole gen „Cât câştigă cea mai bine plătită prostituată din Asia” sau „Foto explicit. Cum arată actriţele porno fără machiaj”; materiale însoţite adesea de imagini foarte explicite. A dispărut, aşadar, jena faţă de materialele de tip pornografic, care acum sunt promovate drept ceva „cool”, ba chiar „respectabil”.

În plus, accesul la site-urile XXX cu imagini şi filme dintre cele mai violente e practic la liber pentru orice tânăr din cel mai îndepărtat colţ al ţării, iar multe dintre canalele TV erotico-pornografice sunt şi ele „la liber”. Dacă aluziile explicite la pornografie sunt respectabile şi sunt puse la loc de cinste în presa quality, de ce nu ar fi copiii şi adolescenţii curioşi să „afle mai mult”, de foarte devreme? De ce ar avea vreo jenă să acceseze aceste canale şi site-uri? Şi odată ajunşi acolo, împinşi de ceea ce văd prin presă şi peste tot în jur şi încurajaţi de anturaj, de ce nu ar lua-o ei mai jos din treaptă în treaptă, până la cele mai violente filmuleţe în care femei foarte tinere sunt răpite, umilite, violate, torturate în cele mai oribile feluri? Încă o dată, aceste imagini şi filmuleţe sunt accesibile „la liber” pe Internet pentru oricine, şi oricine poate ajunge la ele în 2-3 clickuri.

O poartă de acces spre „pornografia hard”

Sigur, răpirile de minore sunt un fenomen care are legătură în multe cazuri cu crima organizată, cu mafia traficului de carne vie. Violatorii sunt, uneori, interlopi, alteori sunt consumatori de droguri, iar drogurile pot amplifica aceste comportamente violente şi inumane. Sigur, la asta se adaugă şi incompetenţa autorităţilor – sau poate şi complicitatea autorităţilor, în unele cazuri, cu anumiţi inerlopi. Toate aceste fenomene sunt legate între ele, fără îndoială. Dar cultura pornografică, sau „porn”-izarea culturii este un factor care le potenţează şi le amplifică.

de Cătălin Sturza

Citeste articolul integral aici

 

Ogoranu

Prima ciocnire severă cu trupele de Securitate s-a petrecut pe 13 septembrie 1951, de ziua Sfîntului Corneliu, de vină fiind naivitatea primului conducător al grupului, Andrei Hașiu („Baciu” în codul onomastic al grupului). Impulsiv și lipsit de o gîndire în care strategia luptei în munți să se îmbine cu o elementară viziune privind viitorul, Baciu a acceptat să se întîlnească lîngă stîna din Piscul Netotului cu un alt grup de partizani. Ogoranu, Profesorul și Brîncoveanu au simțit nefirescul situației. Dacă timp de trei ani reușiseră să-și piardă urma, dejucînd capcanele pe care urmăritorii li le puseseră în cale, este pentru că nu îngăduiseră ca între ei să se strecoare voluntari în care nu aveau încredere. Un partizan supraviețuieste numai dacă grupul din care face parte e perfect ermetic, fără intruși dornici de a se preschimba peste noapte în salvatori ai patriei.
Mai mult, Brâncoveanu (Remus Sofonea) era înzestrat cu un bizar simț al primejdiei, grație căruia, trezindu-se brusc în miezul nopții, își alerta camarazii cînd armata se apropia de locul unde se adăposteau. Și astfel, partizanii reușeau să se retragă în ultima clipă, cu puțin înainte ca soldații să înconjoare locul. Iar pe 13 septembrie 1951, antenele lui Brîncoveanu îi spuneau că hotărîrea lui Baciu de a sparge cercul (în formula de 12 luptători) nu prevestea nimic bun.
Numai că Baciu, încălcînd regula prudenței ermetice, s-a încăpățînat. A fost prima și ultima oară cînd Ogoranu a cedat într-o împrejurare tactică cînd, așa cum avea să se vadă în scurt timp, soarta lor putea fi pecetluită. Cei patru „partizani”erau luptători versați, cu un îndelungat stagiu de supraviețuire în condiții aspre, și de aceea fuseseră aleși de Securitate spre a se infiltra în grupul din Făgăraș, și asta după ce înainte anihilaseră alte cîteva grupări de rezistență. Erau cruzi și abili, iar tactica lor era simplă: se alăturau partizanilor și, la momentul prielnic, îi anihilau prin otravă pusă în mîncare sau prin foc de armă. Șeful celor patru era un anume Rudan, un vechi cunoscut al lui Baciu, amîndoi petrecînd cîteva luni în închisoarea de la Aiud în timpul mareșalului Ion Antonescu. Amintirea chinului pe care îl înduraseră împreună era un motiv suficient de puternic ca Andrei Hașiu să cadă în cursa lui Rudan.
Dar blestemul lui Rudan și norocul făgărășenilor s-a numit Vasile Motrescu, un luptător din Munții Bucovinei, cel despre care Gavril Vatamaniuc spunea că „a fost un partizan mai bun decît mine”, iar dacă Vatamaniuc recunoștea acest lucru, nu pot decît să-i dau crezare. Motrescu acceptase pactul propus de Securitate: să se predea și, în locul anilor de temniță, să ia parte la echipele de anihilare a rezistenței armate din munți. Și astfel Motrescu, alături de Rudan și alți doi pseudo-partizani (Ogoranu îi numește „Pasăre” și „căpitanul”), au alcătuit „pana” menită a despica cel mai puternic grup de partizani pe care l-a avut România vreodată. Ce nu știau capii Securității este că Motrescu, deși în aparență le făcea jocul, rămăsese pe dinăuntru un rebel căruia regimul comunist îi insufla o nestinsă ură. Tocmai de aceea, după întîlnirea celor două grupuri, Motrescu își va divulga cu discreție rostul, șoptindu-i lui Ghiță Hașiu că echipa lui Rudan era un un cal troian, adică un comandou-cîrtiță: intrau în grup ca să-l sape dinăuntru.
Ce a urmat a fost o reacție în lanț, pe care Ogoranu, în Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc, o descrie astfel: „Ne apropiam de apa Zârnii unde un brad mare, cepuros, era răsturnat peste apă, servind drept punte. Pe el trecusem cu cîtva timp în urmă. Din spate Ghiță a coborît pe lîngă toți, atingîndu-ne în treacăt cu cotul, ajungînd să treacă el primul. În momentul cînd căpitanul coborî de pe brad, Ghiță îi și puse mîna pe pistol și i-l luă din mînă. Înțelegînd imediat situația, ceilalți i-a dezarmat pe Pasăre și pe bucovinean. În cîteva minute erau unul lîngă altul, legați de mîini, între stîncă și malul apei. Voind să-l legăm și pe bucovinean, Ghiță a spus: «El ne-a salvat. Lăsați-l».” (p. 200, vol I, ediția 2009.) Cum Rudan îi aștepta la o cabană din apropiere (unde deja pregătise un meniu otrăvit), Ogoranu îl va dezarma repede, totul petrecîndu-se sub ochii năuci ai lui Baciu, care nu voia să priceapă în ruptul capului că fostul coleg de pușcărie era un trădător.
Deznodămîntul nu avea să întîrzie: trădătorii nu puteau avea decît o singură soartă, drept care Pasăre, căpitanul și Rudan sunt împușcați, ultimul chiar de către Baciu, care, culmea, deși era un trăgător foarte slab, de data aceasta l-a nimerit pe trădător nu doar de la distanță, dar chiar de la primul foc. (Un detaliu biografic mai puțin cunoscut este că adevăratul nume al lui Rudan era Boian, un legionar aflat în anii ’40 în imediata apropiere a lui Horia Sima. Iată încă un motiv pentru care Baciu nu se îndoia de cinstea lui Boian. L-am întrebat pe Coriolan Baciu, legatarul operei lui Ion Gavrilă, de ce în Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc, Boian apare cu „pseudonimul” de Rudan. Răspunsul: Ogoranu îi detesta atît de mult pe trădători încît nu putea să-i dea lui Boian numele adevărat. S-ar fi spurcat pur și simplu.  Dezamăgirea dată de gîndul că un camarad trădase era prea mare pentru ca Ogoranu să-i mai treacă numele. De altfel, obsesia trădării este un laitmotiv în volum.)
Singurul care avea să fie cruțat a fost Vasile Motrescu, bucovineanul arătîndu-și încă o dată flerul de partizan, prin felul cum a știut să întoarcă lucrurile în favoarea lui. A refuzat să rămînă în grupul Ogoranu și, scoțîndu-și hainele, s-a lovit cu premeditare de stînci, spre a-și provoca cîteva răni pe care, chipurile, le căpătase în urma bătăii pe care o încasase de la partizani. Apoi a coborît în primul sat din Făgăraș și s-a predat Securității, susținînd că, în timp ce ceilalți fuseseră împușcați, el reușise să scape in extremis, după o fugă nebună. Pare neverosimil, dar Securitatea a înghițit gogoașa, iar cînd trupele de soldați, călăuziți de Motrescu, au găsit cadavrele celor din echipa-cîrtiță, nici o bănuială nu a mai planat asupra bucovineanului.
Cu totul zdruncinat după episodul trădării lui Rudan (alias Boian), Baciul nu avea să-și mai găsească echilibrul: se va adînci într-o muțenie de rău-augur, amărăciunea culminînd cu despărțirea de grup în ianuarie 1952, gest care, peste cîteva luni, îl va costa viața. Dar despre moartea primul conducător al grupului Ogoranu, data viitoare.
În final, o remarcă pe care ar trebui s-o repet la sfîrșitul fiecărui episod. O cultură în care volumul Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc nu e prețuit cum se cuvine e osîndită la o inevitabilă condiție subalternă. Cînd ai un Hector căruia nu-i recunoști măreția, atunci de Troia ta merită să se aleagă praful. Cînd ai un Siegfried căruia nu-i acorzi laurii unicatului, atunci pe spada Nothung poate să se așterne rugina. Cînd ai un Hans-Ulrich Rudel căruia ți-e frică să-i constați irepetabila ispravă, atunci pe creștetul tău poate cădea pîcla umilinței. Tot așa stau lucrurile cu Ogoranu. Insul acesta a fost unic în Europa, și oricît am căuta, nu-i vom găsi egal în nici o altă țară, fiindcă nici un alt luptător anti-comunist nu a reușit să-și treacă în palmares nu doar o împotrivire de durată miraculoasă (opt ani de luptă în munți și apoi 21 de ani de ascundere în satul Galtiu), dar mai ales o suită de întîmplări atît de incredibile încît ele ar stîrni pînă și invidia eroilor din mitologia greacă. Morala? Am atîta stimă de mine cît respect postum îi arăt uimitorului Ogoranu. Sapienti sat!

Temniţa – Catedra de teologie a părintelui Dumitru Stăniloae

Pr. Dumitru Stăniloae

„Iubirea e tare pentru că poate merge până la moarte.”

Părintele Dumitru Stăniloae la biroul său

Colonelul Crăciun vorbea celor prezenţi cu obişnuitul lui aer plin de importanţă. Peste puţin timp, mai apar doi – ultimii. Unul este un tip solid, cu o figură masivă, cu trăsături parcă de tătar, bronzat (adus, probabil, de la muncă în plin soare), contrastând cu paliditatea şi debilitatea majorităţii celor prezenţi.

Celălalt este un om înalt, cu păr cărunt, cu un chip blajin, zâmbind cu sfiiciune. Colonelul Crăciun îi prezintă:

– Domnul Petre Pandrea, marxist de-al nostru, ajuns printre dumneavoastră datorită unei erori. Dânsul, adaugă Crăciun, arătând spre celălalt, este Părintele Stăniloae.

Numele Părintelui Stăniloae mi-a izbit timpanul cu rezonanţa unui tunet. Acum câţiva ani, când a sosit vestea că Părintele Stăniloae a fost arestat şi condamnat, şi că se află la Aiud, a fost o mare emoţie în toată închisoarea. Marele teolog român în lanţuri! Pătimeşte împreună cu cei mai hotărâţi creştini care se împotriviseră Fiarei apocaliptice! Prin 1960, când eram în celulă cu Daniel Roman şi Mircea Dumitrescu, am aflat că Părintele Profesor este într-o celulă la parter, cu nişte ţărani. Atunci le-am spus celor doi prieteni cât de mult doream să ajung în aceeaşi celulă cu Părintele Stăniloae. Acum, dorinţa mea s-a împlinit. Ce bucurie pentru mine! Inima îmi bate cu putere. Este neîndoielnic că Dumnezeu a auzit dorinţa mea fierbinte şi a rânduit împlinirea ei în chiar ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. (…)

După încheierea întâlnirii cu colonelul Crăciun se face repartizarea pe celule. Întrucât nu pot încăpea toţi într-o celulă, o parte vor rămâne la 321, iar ceilalţi vor merge la 322. Marea mea bucurie este că Părintele Stăniloae este repartizat la 322, unde sunt şi eu. El se aşează pe partea dreaptă, ultimul rând de paturi suprapuse spre fereastră, deasupra lui se aşează Cristofor Dancu, iar pe patul al treilea, sus, eu. Zic în sinea mea: “La parter, preotul, la etajul întâi, diaconul, iar la etajul al doilea, nepotul clopotarului”. (…)

Vine un gardian şi ne anunţă:

– Toată lumea la plimbare în curte!

Oamenii încep să iasă. Eu mă îndrept spre Părintele Stăniloae care rămâne ultimul şi îi spun:

– Sărut dreapta, Prea Cucernice Părinte, sunt Liviu Brânzaş, fost elev la liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş şi mă bucur foarte mult că am ajuns cu dumneavoastră, căci vreau să urmez teologia.

Părintele îmi întinde mâna, zâmbind cu bunătate. Se reflectă pe chipul lui bucuria prilejuită de faptul că, un tânăr din fundul temniţei visează să urmeze teologia. Mă priveşte cu încredere şi zice:

– Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.

Această mărturisire a Părintelui sună ca un testament. (…)

Trebuie să beneficiez la maxim de prezenţa Părintelui Stăniloae. Părintele se oferă să-mi ţină în fiecare seară un curs de teologie. Participă şi ceilalţi tineri, îndeosebi Gil Ioanid. În jurul patului Părintelui Stăniloae, celula ia aspectul unui amfiteatru. Toţi ne aşezăm, unii sus, alţii jos, şi ascultăm cu atenţie. Părintele Stăniloae nu procedează ca Părintele Ageu care mi-a predat teologia în cel mai pur stil didactic, ci ne prezintă diverşi teologi, de la Sfinţii Părinţi clasici, la teologii ruşi. Deşi acum, reţin mai puţine amănunte, în schimb, îmi măresc viziunea teologică. Sigur că nu lipsesc momentele filocalice. Traducătorul Filocaliei în limba română este, desigur, cel mai competent în acest domeniu al nevoinţei spre desăvârşire. Acum am înţeles, ceea ce până în acest moment am intuit doar, faptul că gândirea şi simţirea Sfinţilor Părinţi este forma autentică a Creştinismului.

Cine vrea să cunoască despre Hristos, trebuie să citească Sfânta Evanghelie. Cine vrea să-L urmeze pe Hristos, trebuie neapărat să citească scrierile Sfinţilor Părinţi. Ei te învaţă din propria lor experienţă cum se obţine mântuirea.

Nimeni nu poate fi creştin adevărat dacă nu cunoaşte învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Ei sunt exploratorii căii spre Hristos. Ei au interpretat corect harta evanghelică şi au atins polul mântuirii. Cheia renaşterii creştine este urmarea lui Hristos după modelul patristic.

A încerca să fii creştin ocolind învăţăturile Sfinţilor Părinţi, înseamnă să fii neînţelept, vanitos şi mândru. Lumea protestantă este atât de săracă fără comoara patristică.

“Ajung sfintele şi de Dumnezeu insuflatele Scripturi spre vestirea adevărului. Dar sunt şi multe scrieri alcătuite despre acestea de fericiţii noştri dascăli şi cel ce le citeşte pe acestea va cunoaşte tâlcuirea Scripturilor şi va putea dobândi cunoştinţa pe care o doreşte.” (Sf.Atanasie cel Mare – Cuvânt împotriva elinilor, pag.29).

Dacă nu te răscolesc scrierile Sfinţilor Părinţi, dacă nu întind în tine resortul interior spre renaştere, înseamnă că nu ai nici o adeziune interioară la desăvârşirea pe care au realizat-o ei.

“De aceea se pune atâta preţ în scrierile Filocaliei pe baza gândurilor. Patimile pot fi topite şi faptele externe pot fi îmbunătăţite numai după ce omul s-a deprins să-şi urmărească atent orice gând, ca dacă e rău, să-l alunge îndată sau să-l cureţe şi să-l îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu. Când astfel toată desfăşurarea vieţii lăuntrice se va face curată, luminoasă, bună, pătrunsă de lumina pomenirii lui Dumnezeu, omul va deveni bun cu adevărat şi în viaţa externă şi slobod de patimi. De aici înainte va creşte în dragostea de semeni şi va cunoaşte tot mai mult tainele adânci ale vieţii spirituale, pătrunzând în centrul de lumină şi de fericire dumnezeiască.

Dar până atunci, trebuie să ne conducem viaţa sufletului după prescripţiile cele mai precise, cele mai amănunţite, în chipul cel mai statornic. Sfinţii Părinţi sunt maeştrii neîntrecuţi într-o ştiinţă, pe care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în ştiinţa sufletului, care e cea mai scumpă realitate după Dumnezeu, şi cunoştinţa aceasta a lor ne-o pun la dispoziţie în aceste scrieri.” (Pr.Prof.Dumitru Stăniloae– Cuvânt înainte la Filocalia, vol.II).

“Dacă ne-am aminti, fraţilor, de cuvintele sfinţilor bătrâni, dacă am cugeta la ele totdeauna, cu greu am păcătui, cu greu am cădea în nepăsare.” (Avva Dorotei – Să nu judecăm pe aproapele, Fil.IX, pag.537)

(Liviu Brânzaş – Raza din catacombă)

„Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.”

Părintele Dumitru Stăniloae

La izolare cu părintele Stăniloae

Bătrânelul despre care am amintit, am aflat repede că este părintele Stăniloaie (!) Marele teolog, care ne vorbise în fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu şi de aceea când vorbea se făcea linişte desâvârşitâ. Erau acolo cu noi 8 preoţi, printre care și un episcop greco-catolic, care-i sorbeau frazele cu respect și religiozitate.

Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De suferinţă sau de neîncredere în puterea credinţei? Mai putea fi vorba de răzbunare sau ură? Toate se topeau la glasul blând plin de Duh-Sfânt al slăbitului cu trup, în care numai sufletul era uriaş. Cel mai strălucit reprezentant al ortodoxiei își ducea şi el crucea întru slava lui Christos. Era ca un sfânt bizantin rătăcit printre atâţia osândiţi şi ei apărători ai bisericii străbune şi ai neamului răstignit de atei.

În conditiile acelea vorba lui era balsam, un neaşteptat dar pentru multimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci din marginea Aiudului, unde locuitorii oraşului aruncau gunoaiele.

Dragostea, ce se revărsa din prelegerile sale, ne ţinea de foame, ne încălzea. Puteam eu, oare (şi nu numai eu) să-l las să spele pe jos cimentul înghetat, sau să ducă tineta! Eram încă in putere la cei 36 de ani și nu mi-aş fi permis o altă atitudine decât cea pe care mi-o indica educatia creştină şi morala legionară.

Am încercat să-i dau cojocelul să-l pună sub dânsul şi m-a refuzat cu o hotărâre a mâinii.

– Nu! Dragul meu! Ai pedeapsă mare! Nu te voinici! Păstrează-te cât poţi! Nu se ştie cât vom sta aici; eu … voia Domnului! Peste câteva zile ne vom întoarce in celular, acolo nu e aşa frig ca aici, suntem mai apăraţi.

Am insistat, nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-l mai înveleam, ba simteam cum incearca să mă ocrotească. Aşa făceau toti. Grija pentru celălalt era trăsătura caracteristică a atitudinii ce o impunea dragostea creştină. Spiritul de sacrificiu nu era doar vorbă, in temnita cea mai blestemată in care ne topeam. Am stat acolo în izolările dintre Zarcă şi celular cam 10 zile, cât a durat curătenia generală.

Cât de mult doream să cad în celulă cu Părintele Stăniloaie! N-a fost să fie. Socotelile administratiei erau poate altele sau, cine ştie, întâmplarea.

La întoarcerea în celular părintele Stăniloaie a nimerit la 3 celule dincolo de noi. Aceasta nu însemna că pierdusem contactul cu întelepciunea sfinţiei sale. Prin morse ne comunica cu competență şi dragoste însemnătatea Evangheliei din duminica viitoare, un sfat, o maximă, o încurajare. Nu mai vorbesc de risc, atât pentru el cât şi pentru noi. Izvorul acesta de înțelepciune din care ne adăpam, urma să se întrerupă. Lumina din întunericul ce ne înconjura a fost stinsă. Hrana sufletească ce ne-o dăruise n-am mai avut-o. Preotul, martirul Dumitru Stăniloaie, n-a mai fost adus printre noi şi nici la reeducarea din 1962 n-a apărut.

Noi cei cu pedepse mari ulterior am fost scoşi la muncă în colonia de la Salcia din Balta Brăilei.

(Ilie Tudor –  De sub tăvălug, ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 71,79-80)

„Hristos este pentru mine totul. Este modelul de Om care a învins suferințele pentru că le-a răbdat, și le-a răbdat nu pentru că ar fi fost obligat să le suporte, ci pentru că le-a luat de bunăvoie ca să le învingă pe Cruce pentru noi și ca să ne ajute și nouă să le învingem.”

Părintele Stăniloae – conferențiar în zarca Aiudului

La zarcă am stat între oameni așa de buni, ca părintele Beju, părintele Grebenea… Profesorul Manu, care era la vreo trei celule mai încolo de noi, făcea lecții de engleză și de istorie a Americii, pe care ni le transmitea și nouă. (…)

Tot acolo, părintele Stăniloae a ținut odată o conferință despre icoană. Ascultătorii notau pe săpun. Unii notau ceva, alții altceva, ca la urmă să poată reface întregul. Apoi cineva din celula lor a bătut-o prin morse și așa am auzit-o toți. Nicăieri după aceea, citind diferite studii teologice, n-am mai întâlnit o expunere așa de succintă și esențială.

Părintele spunea că sfântul din icoană este chipul lui Dumnezeu, dar un chip al lui Dumnezeu nu întunecat, ca al nostru, ci luminos. Deci când noi ne închinăm sfântului, ne închinăm defapt chipului lui Dumnezeu din el. Și orice s-ar întâmpla cu icoana – dacă arde, de pildă – chipul lui Dumnezeu rămâne în ea intact. Nu mai țin minte exact, însă a fost ceva extraordinar… Părintele nu ținea numai conferințe religioase. Odată, vorbind despre doctrine, a afirmat că mai ușor îi poți converti la credință pe comuniști decât pe liber-cugetători, pentru că ei cred cel puțin în existența materiei și deci nu trebuie să facă decât un singur pas. Pe când liber-cugetătorii nu cred nici în materie, nici în duh. Aici n-am fost de acord cu părintele Stăniloae. Nu poți să-i convertești pe comuniști, fiindcă sunt îndrăciți. Și ceilalți sunt îndrăciți, desigur. (…)

Părintele Stăniloae, nu mai vorbesc, era un sfânt.

(Pr. Gheorghe Calciu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pp. 68,78)

via Fericiți cei Prigoniți

Simpozionul Internaţional Experimentul Piteşti 2019

Experimentul Piteşti ediţia a XIX-a, reeducarea prin tortură

 În perioada 27-29 septembrie a avut loc la Piteşti ediţia a XIX-a simpozionului internaţional experimentul Piteşti.

Simpozionul este organizat de:

Fundaţia Culturală MEMORIA – Filiala Argeş;

Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România;

Muzeul Judeţean Argeş;

Primăria Piteşti;

Fundația Română pentru Democrație, Bucureşti;

Institutul pentru Studiul Arhivelor, Chișinău;

Institutul și Biblioteca Română, Freiburg, Germania;

Institutul de Istorie Socială „Pro Memoria”,

Univ. Chișinău, Republica Moldova;

Centrul de Cercetări Istorice,Cernăuți (Ucraina).

Ediţia a XIX-a a Simpozionului Experimentul Pitești

Dacă acum câţiva ani micuţul accelerat care pleacă din Bucureşti în direcţia Piteşti era aproape plin de foşti deţinuţi trecuţi prin experiment, anul acesta trenul a fost aproape gol. Din Piteşti a participat doar domnul Sergiu Rizescu, trecut prin închisoarea Piteşti, supravieţuitorii trecuţi prin perioada dură a experimentului precum George Cusa şi Tache Rodas nu au mai participat din cauza vârstei înaintate.

Dacă la începuturile simpozionului acesta se concentra strict pe fenomenul închisorilor, de câteva ediţii caracterul pur ştiinţific a fost abandonat, făcând loc unui caracter de uniune naţională accesibil unui public mult mai larg. Au fost invitaţi la ultimele ediţii români din Basarabia, Trasnistria, Ucraina, Germania, Statele Unite.

Deschiderea Simpozionului a avut loc în sala Filarmonicii din Piteşti, unde a avut loc un program artistic, apoi s-a vizitat fostul penitenciar, dupa care lucrările simpozionului s-au desfăşurat în sala de conferinţe a muzeului Argeş.

 În ultima zi a avut loc o excursie de documentare la Mănăstirea Căldăruşani, loc în care a fost stabilit domiciliul forţat al preoţilor greco-catolici.

71402681 2584833151563321 2043761858543878144 n - Simpozionului Internaţional Experimentul Piteşti 2019

Noutăți de la Simpozion

Pe parcursul celor 3 zile am avut ocazia să aflăm, printre multe altele, despre faptele frumoase de rezistenţă culturală a românilor din Trasnistria şi Cernăuţi.

Totodată, am aflat şi fapte regretabile, precum că Biblioteca Română din Freiburg, Germania nu este susţinută nici de Guvernul României nici de autorităţile germane. Biblioteca Română din Freiburg nu are destule fonduri să treacă la digitalizarea uriaşei arhive pe care o are.

Am mai aflat şi trista relatare a domnului Alexei Memei, patriot din Trasnistria mutat în Republica Moldova, căruia statul Român îi refuza cetăţenia, deşi a făcut demersuri până la preşedintele Iohannis. Domnul Memei este autorul fabuloasei lucrări „Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi RSSM (1944-1947)”, singura lucrare pe acest subiect. Etnic român născut în comună Mălăieşti din stânga Nistrului, într-un teritoriu care ar trebui să aparţină Republicii Moldova, domnul Memei a descoperit că are mai puţine drepturi decât ucrainenii, găgăuzii, ruşii şi evreii din sudul Ucrainei. Astfel, locuitori din Buceac, indiferent de etnie, pot obţine cetăţenia română mai uşor decât un etnic român din auto-proclamata republica Trasnistreană care nu este recunoscută de nimeni.

Experimentul Piteşti – o noua interpretare

Experimentul Piteşti este încă puţin cunoscut, după o activitate publicistică îndelungată a supravieţuitorilor, conferinţe, documentare, experimentul ajunge să fie relativ cunoscut. Oamenii au auzit de denumirea „Experimentul Piteşti”, deşi majoritatea nu cunosc la ce se referă. Acesta este momentul în care intervine o manipulare fără precedent, nu se doreşte să se spună cine erau victimele şi cine au fost torţionarii. Nimeni nu vrea să spună că o mare parte dintre deţinuţi au fost legionari, nu se doreşte să se spună că experimentul a fost coordonat din afara ţării. Se doreşte să se introducă un „cal troian” în istoria Experimentului Piteşti, anume ca „românii au torturat români”.

Victima agresiunii este acuzată că s-a bătut singură, un ciudat sincretism este introdus, nu există vinovaţi, nu există responsabilitate, mai apoi este introdusă o poveste „multiculturală”, victimele nu mai sunt nici măcar români şi creştini, ci diverse etnii şi religii, totul bazat pe cazuri particulare (a existat un musulman, doi evrei, un protestant). Excepţiile devin regulă, prin urmare contextul se pierde, iar scopul real devine imposibil de înţeles.

Adevărul este treptat ocultat

Chiar şi simpozionul „Experimentul Piteşti” aflat la a 19-a ediţie este practic necunoscut, acest fapt se datorează caracterului echilibrat al lucrărilor simpozionului. Evenimente de acest gen sunt trecute sub tăcere, însă în schimb încep să fie promovate evenimente care promovează viziuni „alternative” despre Experimentul Piteşti dar şi despre tot ce înseamnă închisorile comuniste. O nouă istorie „corect politică” începe treptat să se scrie despre fenomenul penitenciarelor, o istorie din care nu mai ai cum să ajungi la nişte concluzii corecte.

Simpozionul publică anual un volum cu lucrările susţinute anul precedent, volum care poate fi procurat prin intermediul fundaţiei Memoria Piteşti.

sursa Războiul informațional

 

Atanasie Berzescu în temniţa comunistă

Mişcarea de rezistenţă armată anticomunistă a fost un fenomen naţional de refuzare a regimului impus de tancurile sovietice, începând mai ales cu anul 1948. Munţii României erau împânziţi de grupurile de rezistenţi în aşteptarea americanilor eliberatori, cei din satele împrejmuitoare fiind principalii susţinători. Un astfel de caz a fost Atanasie Berzescu, profesor la Slatina-Timiş, judeţul Severin.

Acesta s-a născut la 4 martie 1921, într-o familie de muncitori din Teregova. După absolvirea Şcolii Normale din Caransebeş şi Deva, a urmat Academia de teologie. Ca profesor la Slatina-Timiş s-a numărat printre cei care îi susţineau cu toate cele necesare pe cei din munţii Semenicului, grupaţi în jurul lui Spiru Blănaru. La 25 ianaurie 1949, tânărul Berzescu a fost arestat. Trei zile mai târziu, sub ameninţarea pistolului maiorului Aurel Moiş de la Securitatea din Caransebeş, a fost obligat să-l trădeze pe Spiru Blănaru.

Numai că operaţiunile Securităţii de la Teregova au dat greş, încât Berzescu a scăpat de această constrângere. A fost inclus într-un lot de 21 de tineri inculpaţi pentru aşa-zisă activitate în Frăţiile de Cruce. Atanasie Berzescu a fost condamnat prin Sentinţa nr. 1766 din 9 decembrie 1949 a Tribunalului Militar Timişoara la 10 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. După o detenţie la Timişoara, la 18 februarie 1950, Berzescu a fost mutat în Penitenciarul Aiud. Aici a fost nevoit să reziste regimului dur impus de gardieni, după cum relatează în memoriile sale şi din care redăm o secvenţă: „În jurul prânzului, la atelierul de rotărie, unde lucram, îşi face apariţia un gardian şi întreabă:

– Cine-i Mitoiu Dumitru? Dar Berzescu Atanasie?

Aşa, îmbrăcaţi sumar, în pantaloni şi cămaşă, încălţaţi numai în galenţi de lemn, ne cere să-l urmăm. Ne uitam nedumeriţi unul la altul, nu mai înţelegeam nimic, nu făcusem nimic rău.

După el, cu inima tremurândă, mergem la Celular. Acolo coborâm pe scări în jos, la beci. Pe coridor, în faţa noastră, se deschide o uşă de fier. Cu satisfacţia vizibilă, gardianul ne împinge înăuntru şi trânteşte uşa după noi. Ne trezim în beznă. Camera nu avea nici o fereastră şi nici bec. Pe jos era apa până la gleznă… Toţi eram nedumeriţi. De ce ne-au adus aici? Ne rugam lui Dumnezeu să ne ajute să trecem cu bine şi peste această încercare. Părintele Mitoiu se ruga pentru noi toţi. Eram nouăsprezece oameni. Când s-a deschis uşa, la lumina becului de afară am văzut pereţii celulei. Erau tencuiţi cu ciment şi stropiţi cu pete mari de sânge. Cine ştie câţi or fi murit în chinuri, izbiţi cu capul de pereţi. Moartea îşi lăsase pictată faţa pe zidul celulei, care nu era altceva decât o cameră de tortură. În întuneric, cu feţele brăzdate de sudoare, cu gurile căscate după un pic de aer, ne rugam în tăcere să ne ajute Cel de Sus. Tot mai mult simţeam lipsa de aer. Nu mai puteam respira şi rezista. De la o vreme, începuseră să ne chinuie setea şi foamea, dar mai ales setea. Uşa se deschidea şi apărea câte un ofiţer, întrebându-ne ce mai vrem. Ceream apă. Pe loc, ordona unui gardian să aducă două găleţi cu apă. În faţa noastră, la ordinul ofiţerului, gardianul se apropia de uşă, cu vadra în mână, ca să putem bea. Când ne apropiam, arunca apa pe jos la picioarele noastre, înjurându-ne şi îndemnându-ne să bem apa de pe jos. Fripţi de sete, priveam cum apa era aruncată pe jos. Satisfăcuţi, ofiţerul şi gardianul, cu un sadism extrem, zâmbind, închideau uşa. Umiliţi, cu capetele plecate, ne rugam lui Dumnezeu să ne dea tărie. Şi ne-a dat. Am rezistat patruzeci de ore, fără apă, fără mâncare, fără aer, fără lumină. Am crezut şi am biruit. În ziua de 24 august 1952, la orele 7 dimineaţa, a venit directorul închisorii, căpitanul Dorobanţu, ne-a scos din cameră, ne-a aşezat pe un singur rând, a trecut prin faţa noastră, a fiecăruia, măsurându-ne de sus până jos, şi ne-a spus:

– Acum mergeţi în fabrică şi să le spuneţi deţinuţilor ce aţi păţit în ziua de 23 August!“

Atanasie Berzescu a fost eliberat din temuta închisoare la 27 septembrie 1957, însă numai în acte, deoarece avea să fie menţinut în universul concentraţionar comunist. A primit un domiciliu obligatoriu la Lăteşti pentru 24 de luni. Un an mai târziu, o comisie a Ministerului Afacerilor Interne hotărăşte ca Atanasie Berzescu să fie trimis în lagăr de muncă pe o perioadă de 36 de luni, la Culmea, apoi la Periprava. La 12 septembrie 1961, Berzescu primeşte o altă decizie pentru trimitere în lagăr de muncă, pentru alte 36 de luni. A fost eliberat la 6 mai 1964.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

via Fericiţi cei Prigoniţi

Impresii la premiera filmului “Între chin și amin” (regizor: Toma Enache)

 

Un film despre întâmplări din care nu mai poți face poezie, pentru că deja realitatea e Poezie, tragică, cutremurătoare, dar cu acele irumperi de rai ce dau fiorul credinței neclintite. Refugiul ultim e dragostea, gândul la ea e salvator în tenebrele lagărului exterminator, în care dracul își dezlănțuie împotriva omului prin semeni “reeducați” obsesia de a-l scoate pe Dumnezeu din inima lui. Suferința extremă, groaza morții, amenințarea de a face rău celor dragi sunt instrumentele torționarilor, ce încearcă experimentul de a preface minciuna în adevăr, lumina în întuneric, poruncile iubirii în dictoanele urii, credința în lepădare, libertatea în slugărnicie înjositoare, sau în automatismul mașinal de unelte ale sistemului ateist.

Însă “cel mai liber om e cel ce locuiește în inima cuiva”, exclamă un personaj. Izbăvitoare e această dragoste ce păstrează în iadul torturii un colț de rai, pe care nimeni nu-l poate scoate cu forța din inima noastră. În momentele de chin extrem, pulsează ca un contrapunct imaginile în care Tase rememorează scurta petrecere împreună cu Lia, într-o natură feerică, ce parcă tresare de durere (lanul cu maci) la presimțirea a ceea ce va urma. Ochii ei albaștri consonează cu cerul din inima lui, de care refuză să se lepede.

Pentru reeducați nu există milă, fiara apocaliptică se dezlănțuie-n ei, dar, o vedem la Iancu Caraman, există întoarcere, pocăință, metanoia, schimbarea minții, ce-i preface din călăi în martiri. Sacrificiul lăuntric al lui Tase Caraman ajunge într-un punct culminant atunci când prețul semnării actului de lepădare devine salvarea surorii sale (deja omorâte, dar fără să i se aducă la cunoștință). Pare un moment înrudit cu jertfa lui Avraam. Cu o maximă sfâșiere, pe punctul de a semna, Tase găsește resursele de a se opri, într-o stare de jertfă lăuntrică ce anticipează minunea.

Într-adevăr, dat mortții prin asfixiere într-o etuvă cu aburi, mecanismul se oprește ca prin miracol, sub presiuni externe experimentul e oprit de la centru și torționarii dintre reeducați sunt făcuți țapi ispășitori și condamnați la moarte de către sistemul însuși. Curând eliberat, Tase își găsește iubita alături de fiica sa, născută pe când el era în închisoare. Lia își pierduse memoria în urma loviturilor gardienilor, pe când se furișa împreună cu sora lui în preajma închisorii, în căutarea celui drag. Tase o vizitează multă vreme zi de zi, fără ca ea să-l recunoască.

Apoi într-un gest de înnoită jertfă Tase se retrage să scrie oda adusă lui Dumnezeu, odinioară neterminată, dar desăvârșită în lagărul de concentrare. La auzul ei, se declanșează catharsisul final: Liei îi revine memoria, și îl caută împreună cu fiica sa în locul (slăvirii) lui Dumnezeu, unde sunetul contrabasului pare tonalitatea unei pogorâri la iad ce se face însăși icoana învierii.

Sfârșitul lasă să se întrevadă, dincolo de finalul reunirii fericite a familiei Caraman, continuarea răului sub altă formă: fostul director al închisorii și dirijorul experimentului de la Pitești (considerat de Alexandr Soljenițîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970 drept „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”), ajuns o persoană cu putere de decizie în zilele noastre, lasă să se difuzeze acest film, pe considerentul că „românii sunt proști” și oricum „o să creadă că e ficțiune”.

Scenariul, regia, interpretarea actorilor, imaginea, sunetul, decorurile sunt la nivelul capodoperelor cinematografice. Veniți în sălile de cinema să vedeți acest film cutremurător de frumos, să ne recăpătăm memoria, luând lumină din torța martiriului! „Cei care au puterea Jertfei înviază înainte de a muri”, spunea Părintele Ghelasie Gheorghe. Despre asta este vorba .

sursa Florin Caragiu

Scriitorul și jurnalistul Paul Goma împlinește 84 de ani.

Al.Florin Țene: Scriitorul și jurnalistul Paul Goma împlinește 84 de ani. În privința primirii cetățeniei române cred că Orwell şi Kafka sunt mici copii

Scriitorul, jurnalistul și disidentul Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935, în localitatea Mana,- Orhei, România, azi această comună fiind în Moldova de peste Prut.Este un scriitor român, stabilit la Paris, În tinerețe a cochetat cu comunismul, indus în eroare de propaganda sistemului comunist-criminal. Apoi este cunoscut pentru atitudinile anticomuniste și naționaliste. Datorită atitudinii anticomuniste și anti ceaușiste este expulzat din ţară în noiembrie 1977, împreună cu soţia şi copilul. Fiind un luptător cu “arma” scrisului a continuat lupta împotriva regimului comunist. Eşecurile spionajului în epoca lui Nicolae Plesiţă care a organizat atentate cu colete a făcut să scape cu viață. La 2 octombrie, Paul Goma împlineşte 84 de ani. Statutul său a rămas în ultimii 42 de ani cel de azilant politic, spune Flori Bălănescu, reprezentanta editorială a lui Paul Goma în România. Acelaşi statut a avut şi Ana Maria, care a murit acum câțiva ani, acelaşi statut îl are şi fiul lor – Filip Ieronim. „Am atins o cotă de saturaţie insuportabilă la textele „de atitudine” despre Goma. Oamenii cred că o aniversare trebuie să fie mereu motiv de bucurie. Pentru mine, ziua de 2 octombrie este una de covârşitoare tristeţe, aş spune că – dacă n-ar suna prea medieval pentru urechile prea progresiste – este ziua în care retrăiesc cu inima în gât toată istoria lui Goma, aşa cum am aflat-o şi înţeles-o din cărţile lui şi din tonele de documente pe care le-am citit. Îi urez sănătate şi «mulţi ani!», cu îndemnul pentru noi să fim mai conştienţi de lumea în care trăim, să ne lepădăm de superficialităţi“, transmite Flori Bălănescu, cercetător ştiinţific la “Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului”. Scriitorul Paul Goma avea deja un trecut revoluţionar notoriu atunci când, în anul 1977, a reuşit să trimită la postul de radio „Europa Liberă“ o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu în care vorbea despre nerespectarea drepturilor omului în România. Anterior, el a trimis o scrisoare deschisă şi lui Pavel Kohout, lider al „Chartei 77“(n.r. – mişcare disidentă care a luat naştere în Cehoslovacia la începutul anului 1977, din care a făcut parte şi Vaclav Havel). În anul 1952, în timp ce era elev la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, a fost reţinut opt zile de Securitatea din Sibiu pentru că vorbise în clasă despre partizani şi pentru că ţinea un jurnal. În toamnă aceluiaşi an a fost exmatriculat. În timpul revoltei de la Budapesta, din 1956, fiind student, Goma a criticat materialismul dialectic, a afirmat că limba moldovenească este o invenţie şi că trupele sovietice sunt de ocupaţie. Afrontul lui n-a rămas nepedepsit. A fost arestat în acelaşi an, sub acuzaţia de „tentativă de organizare de manifestaţie ostilă“, fiind condamnat la doi ani de închisoare corecţională, pe care i-a executat la Jilava şi Gherla. . În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universitatea din București la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar l-a ales pe ultimul. Între timp Goma devenise membru al Uniunii Tineretului Comunist și apoi, al Uniunii Tineretului Muncitoresc. În toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii și cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafița, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov, iar în iunie 1956 a fost chemat la rectoratul universității pentru a i se atrage atenția. După înfrângerea revoluției maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM după care, în noiembrie 1956 a fost arestat și acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă” În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan, la Lătești, azi Bordușani, din județul Ialomița, unde a rămas până în 1964.

Neputându-se reînmatricula în anul III la Institutul „Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.

În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, în care se înscrisese în august 1968, din cauza romanului „Ostinato”, amplu cenzurat în România și publicat integral în Germania Federală, la editura Suhrkamp. Un an mai devreme, la Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma Ușa (noastră cea de toate zilele).

În martie 1977, a publicat în revista „România literară” un scurt articol, „Pământ de flori”, în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977.

Ulterior, pentru că autorităţile comuniste au considerat că nu s-a reeducat, a fost trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan. „Toţi vecinii noştri se mişcă“ La 2 martie 1977, la Europa Liberă a fost citită scrisoarea adresată de Paul Goma lui Nicolae Ceauşescu. Manifestul, dar şi alte documente din dosarul de Securitate al lui Paul Goma, au fost făcute publice recent de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), la împlinirea a 40 de ani de la mişcarea revoluţionară din fosta Cehoslovacia. „Toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile care li se cuvin. Până şi ruşii strigă în gura mare că sunt neliberi, că drepturile le sunt călcate în picioare. Numai noi, românii, tăcem. Şi aşteptăm să ni se dea totul de-a gata. Românii noştri se gândesc numai la ceea ce vor pierde dacă va afla Securitatea. Nu se gândesc la ceea ce vor câştiga în ciuda Securităţii. Un cunoscut, un «…escu» pur sânge, m-a jignit de moarte. Şi nu numai pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice: «Domnule, dumneata te agiţi într-un fel anume şi vrei să faci anume chestii care nu sunt specifice românului. Deci, nu eşti român»“, scria Goma în scrisoarea către Europa Liberă. În continuare, scriitorul dovedeşte că este mai patriot decât mulţi români. „Cum zic, atins la tricolor – e adevărat bunicul dinspre tată era macedonean – Goma, bunica dinspre mamă grecoaică – Cuza. E adevărat că am şi ceva sânge polonez. Dar ce contează sângele, care apă nu se face? Contează că eu sunt român pentru că m-am născut în România, în judeţul Orhei, pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mamă îl cheamă Popescu şi pentru că închisorile le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite“. Goma mai scria, adresându-i-se lui Ceauşescu, că în România sunt doar două persoane care nu se tem de Securitate: „Domnia Voastră şi cu mine. Dar, numai cu două semnături… Există însă o soluţie: solidaritate individuală. Eu expediez o scrisoare cu semnătura mea olografă. Numai că gestul meu nu va împrăştia teama concetăţenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi. Cu totul şi cu totul alta ar fi situaţia dacă Domnia Voastră a-ţi trimite o asemenea scrisoare. O declaraţie de susţinere a Cartei 77. Sunt ferm convins că milioane de români vă vor urma şi se vor solidariza cu cehii şi slovacii. Făcând acest lucru, veţi arăta că sunteţi consecvent cu declaraţiile din 1968 (…) Cu speranţă, Paul Goma, Bucureşti, februarie 1977“, încheia el scrisoarea. Filat de Securitate şi apoi arestat Gestul fără precedent a pus în mişcare aparatul represiv al Securităţii

Dintr-o notă-raport a Securităţii, din martie 1977, aflăm cât de periculos devenise pentru statul comunist, fiind filat, iar în locuinţă fiind montate mijloace de interceptare. Securitatea a decis să monteze microfoane până şi în casa din Breaza a mătuşii soţiei sale, Luiza Năvodaru. Acţiunea a fost coordonată de colonelul Mihai Nicolae, şeful Serviciului 5 din cadrul Direcţiei I. „Pentru a uşura acest lucru (n.r. – montarea de aparate de interceptare), vom organiza ca, timp de 15 minute, curentul din ziua respectivă să fie întrerupt. Lucrarea se va efectua după camuflarea geamurilor“, se arată în raport. În ziua în care urma să se pătrundă în vilă, oamenii securităţii au organizat „chemarea la Editura Cartea Românească a soţiei lui Paul Goma şi la Editura Universul a lui Petre Năvodaru“. Pentru a nu fi deconspiraţi, securiştii pregătiseră terenul dinainte pentru ca nu cumva vreun vecin să-şi dea seama de acţiunile lor. „La data fixată, se cerea în raport, se va organiza scoaterea din zonă a tuturor vecinilor menţionaţi în anexa alăturată, anexă în care este precizat şi locul unde vor fi chemaţi, precum şi cine va discuta cu fiecare persoană în parte“. Anexa lipseşte din documentele publicate de CNSAS. Ziua arestării Tot la dosarul de Securitate al lui Paul Goma apare şi un proces-verbal de percheziţie domiciliară datat 1 aprilie 1977, data arestării sale, la apartamentul său din Bucureşti, de pe Aleea Compozitorilor. Ofiţerii de la Direcţia de Cercetări penale a Ministerului de Interne acţionaseră în baza autorizaţiei emisă de Direcţia Procuraturilor Militare. Într-o declaraţie olografă, care se întinde pe mai multe pagini, aceştia au trecut toate bunurile ridicate din casă, printre care se numără „douăzeci şi patru de casete-benzi diferite provenienţă străină, una lucrare bătută la maşină intitulată «Prima noapte» conţinând 125 file, una lucrare bătută la maşină intitulată «Prolog», conţinând 142 file“. În aceeaşi zi, scriitorul român a fost arestat, fiind eliberat pe 6 mai 1977 în urma unei campanii internaţionale. Însă ce putea să facă statul totalitar cu un disident celebru? Să scape de el, într-un fel sau altul, astfel că în noiembrie 1977 Goma, soţia şi copilul au fost practic expulzaţi în Franţa, unde au cerut azil politic. Departe de casă, Paul Goma a continuat lupta împotriva regimului comunist. Paul Goma trăieşte în Paris şi are, în continuare, statut de azilant politic.

În activitatea sa literară s-a resimțit o ură vădită împotriva nedreptăților acelei perioade, astfel încât în 1971, a fost propus pentru a fi exclus din Partidul Comunist Român, în care se înscrisese în august 1968. Cauza era romanul „Ostinato”, amplu cenzurat în România, dar care fusese publicat integral în Germania Federală. Autorul afirma: ”starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte”, astfel că Goma a ajuns și la cele mai importante stații radio, de unde a vociferat ideile sale principale. La Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma ”Ușa noastră, cea de toate zilele”, iar în 1977 la același radio reușește să trimită o scrisoare deschisă, în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate.

OSTINATO, romanul lui Paul Goma este scris după Revoluția de la Budapesta din1956, după închisoarea din motive politice, urmată de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, reprezentând, astfel, din punctul de vedere al autoritatilor comuniste, un caz și mai cu seamă pentru că folosește în scrierea romanului material autobiografic, devenind, în ochii cenzurii, material politic. Romanul început înca pe când se afla în Bărăgan, reluat in 1965 și considerat încheiat in 1966, chiar dacă, și după aceasta dată, Paul Goma continuă să il rescrie – este refuzat, apoi amânat sistematic de catre editori. Un prim manuscris (cu titlul Cealaltă Penelopă, cealaltă Ithacă) este propus în 1966 Editurii de stat pentru literatură și artă (ESPLA) care il respinge sub motivul că nu se debuteaza cu un roman, ci cu proza scurtă. In 1967, revista germana din Romania Neue Literator publica un fragment din Ostinato in traducerea Annemonei Latzina și a lui Dicter Schlesak, fragment remarcat – inainte de apariție, in redactia revistei – de Miron Radu Paraschivescu care, cel dintai, il va considera pe tânarul autor „un Soljenitin român”.

Tot în acelasi an, Paul Goma trimite prima variantă a romanului în Occident, pentru ca la sfârșitul anului următor o a doua variantă să ia aceeași cale. Într-o manieră rămasă unică în România socialistă – unde relațiile cu străinătatea, ținând de o zona interzisă constituiau un secret maxim – Paul Goma nu pregeta să facă publica aceasta știre, după cum tot aici își va avertiza editorii (de la ESPI-A, apoi de la Editura Eminescu) că traducerea are mari șanse să preceadă apariția cărții în țara. Spre stupoarea multora, care il suspectau pe autor de teribilism, Ostinato (tradus in germana de Marie-Therese Kerschbaumer) apare in octombrie la Suhrkamp Verlag si, in acelasi an, in traducerea Iui Alain Paruit, sub titlul La cellule des liberables, la Gallimard, în Franța. Prestigiul romanului atinge statutul de vedetă în timpul Târgului de carte de la Frankfurt unde românii – protestând astfel față de apariția cărții în Occident fără girul puterii comuniste – își retrag standul. Cartea devine, în mod real, un succes international, cu o presă excelentă, iar Paul Goma este asemuit de mai multi recenzenti cu Soljenitin.

In România, cartea va apărea doar după Revolutia din 1989, fiind publicată la București de către Editura Univers într-o colectie (Scriitori romani din exil) pe care, defel întâmplător, ci din intemeiate motive de prestigiu și întâietate, o inaugurează. Romanul va face, la scurtă vreme după apariție, obiectul și pretextul unei ample convorbiri purtate de Paul Goma cu Al. Cistelecan, publicată în foileton de revista “Vatra”, din Târgu Mureș, începand cu nr. 4, 1992 până în nr.6, 1993.
“Ostinato” este una dintre cele mai complexe și mai reprezentative expresii ale voinței de schimbare care anima la acea data – în așa-numita perioadă de dezgheț politic, de liberalizare a literelor românești și în mod special generația tânără din care Paul Goma făcea parte (solidaritatea pe care scriitorul o marchează și deschizandu-și două dintre părțile cărții sale cu citate din Nichita Stăncscu și Ion Alexandru). Intenția reformatoare, modelând cu pregnanță atât aspectul compozițional, cât și cel tematic al romanului, este evidentă. Sub aspect compozitional, Paul Goma duce dorința de înnoire a formei romanești până la a-și plasa cartea – așa cum, de altfel, mai încercau la acea dată scriitorii din grupul oniric, dar și un D. R. Popescu sau chiar, în alte forme, un N. Breban – într-o zona a experimentului.
În “Romanul intim” prefațatoarea Aliona Grati scria:
“Ceea ce e de remarcat chiar de la prima vedere în romanul lui Paul Goma sunt, pe lângă numărul mare de femei, variabilitatea formelor şi vastul registru al culorilor pe care acestea le capătă într-o estetică carnavalescă adaptată la un stil personal şi care îl consacră pe creatorul lor ca pe un artist modern deschis spre experimentul avangardist. În jocul liber al posibilităţilor imaginare, femeile „văzute-auzite-mirosite-palpate-gustate” capătă profiluri realizate prin combinarea unor poetici diferite, de la cea a unui realism grotesc la cea suprarealistă. Limbajul cu care descrie femeia, asocierile şi expresiile ce numesc indicii de exterior şi interior, din lumea fizică şi psihică, semnalele sufletului, fantasmele, tonusul, ritmul şi mobilitatea ei vor da naştere unor stranii configuraţii. Alaiul romanesc de femei-iluzii cu modulaţii înşelătoare, rotunde, abundente, corpolente, longiline, filiforme, dezasamblate, ascuţite, cilindrice, grele, păstoase, fărâmicioase, făinoase, lichide, lascive etc. constituie adevărate provocări estetice. Memorabile datorită ciudatelor portrete fizice şi lingvistice, căpătând distorsiuni fizionomice direct proporţionale cu deteriorarea istoriei, femeile lui Paul Goma compun o galerie de personaje de excepţie.” Exilat la Paris de 42 ani, Paul Goma şi-a publicat majoritatea volumelor iniţial în franceză sau germană. Abia după 1990 i-au fost editate cărţile şi în România. Dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale, amintim: Gherla (în francez㠖 1976, în suedez㠖 1978, în român㠖 1990), Culoarea curcubeului (franceză – 1979, olandeză – 1980, română – 1990; la Editura Polirom, 2005), Patimile după Piteşti (în francez㠖 1981, în german㖠1984, în olandez㠖 1985, în română – 1990), Jurnal (4 vol, 1997).

“De la revoluţie încoace, scrie TUDOREL URIAN în “Viața Românească“, se tot vorbeşte despre cetăţenia română a lui Paul Goma. Ba că ar trebui să i se reacorde din oficiu, ba că ar trebui să facă o cerere în acest sens care, cu siguranţă ar fi aprobată, gest pe care cunoscutul disident îl consideră sub demnitatea sa. Într-un fel pe bună dreptate, câtă vreme n-a făcut nicio cerere pentru a-i fi luată. Prin intermediul unui articol publicat de Gheorghe Grigurcu în revista Acolada (7-8 iulie-august 2017) dau peste o informaţie pe cât de interesantă, pe atât de inedită. Comentând o carte a lui Flori Bălănescu, Paul Goma 80. Memorie şi istorie a cotidianului, Gheorghe Grigurcu scrie că în pofida propunerii Securităţii, reiterate periodic până la căderea regimului comunist ca lui Paul Goma să-i fie retrasă cetăţenia română, existând chiar o ciornă de Decret în acest sens purtând semnătura dactilografiată a lui Nicolae Ceauşescu, actul respectiv nu a fost emis niciodată. Cum se explică acest lucru? Gheorghe Grigurcu o citează pe Flori Bălănescu: „Retragerea oficială a cetăţeniei i-ar fi văduvit pe partizanii represiunii de la Bucureşti de satisfacţia de a-l putea acuza şi condamna la momentul oportun de «trădare», căci nu poţi acuza de trădare de ţară/patrie un ne-cetăţean. (…) Dacă i-ar fi retras oficial cetăţenia celui mai sonor, cunoscut şi consecvent opozant al regimului comunist, conducătorii acestuia ar fi transmis Occidentului un mesaj incomod pentru imaginea Bucureştiului: Ceauşescu se teme de un singur om, a cărui singură putere este rostirea adevărului”. Şi pentru ca lucrurile să fie complicate până la aberant, Gheorghe Grigurcu susţine că Paul Goma deţine în prezent un act de apatrid (eliberat de cine?, de autorităţile române sau de cele franceze?) în virtutea căruia i-ar fi interzisă intrarea în ţară şi acum, la 27 de ani de la căderea regimului comunist. Aşadar cetăţenia română nu i-a fost luată niciodată, dar este şi azi apatrid cu interdicţia de a se întoarce într-o ţară membră a UE şi a NATO. Cred că Orwell şi Kafka sunt mici copii!”

„Pentru repunerea în funcțiune a unei normalități de avarie ar fi fost nevoie de lustrație și de condamnarea comunismului după modelul Nürnberg. Singura voce consecventă, care nu s-a dezmințit (nu s-a speriat, nu s-a desolidarizat, în primul rînd de sine) în funcție de schimbarea guvernelor și a președinților, a fost a lui Paul Goma. Este motivul pentru care nu a fost nici repus în drepturi, nici onorat de vreo instituție publică sau culturală a statului de drept român. „Pentru repunerea în funcțiune a unei normalități de avarie ar fi fost nevoie de lustrație și de condamnarea comunismului după modelul Nürnberg. Singura voce consecventă, care nu s-a dezmințit (nu s-a speriat, nu s-a desolidarizat, în primul rînd de sine) în funcție de schimbarea guvernelor și a președinților, a fost a lui Paul Goma. Este motivul pentru care nu a fost nici repus în drepturi, nici onorat de vreo instituție publică sau culturală a statului de drept român. (…)

De multe decenii, Paul Goma este excepția care face diferența. În ciuda tuturor încercărilor instituționalizate, de grup ori individuale de a-l desfigura ca om și ca scriitor, Paul Goma a fost și rămîne reperul nostru, indiferent cîte statui efemere se înghesuiesc pentru a ocupa spațiul notorietății de o clipă”. (Flori Bălănescu)

Paul Goma este tipul de jurnalist și scriitor care își păstrează principiile până la sfârșitul vieții. Este un exemplu pentru noi.O lecție de viață pe care trebuie s-o urmăm.

La mulți ani, maestre!

Al.Florin Țene

Bibliografie:

Wikipedia, enciclopedia liberă

Cartea Soldatul câinelui de Paul Goma

Cartea Scrisori vol I (1971-1989)

Cartea Roman intim

Cărțile Jurnal, 4 volume 1997

Cartea lui Flori Bălănescu, Paul Goma 80. Memorie şi istorie a cotidianului

Volumul Paul Goma și exilul etern

sursa: NapocaNews

Mărturisitorii încolțiți: Urlă haita de “îngeri ai luminii” în jurul mucenicului Nicolae Purcărea

“Urlă haita”. Tulburător titlul cărţii mărturisitorului Nicolae Purcărea! Nu numai că haita a urlat în trecut, muşcând din sufletele deţinuţilor politic în temniţele de la Piteşti, Gherla, Jilava sau Aiud, sau când a venit pe tancurile sovietice pentru a ocupa România, apoi în munţii patriei, unde s-au retras luptătorii împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui Carol al II-lea, urlă şi astăzi, scrie Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca “totul să fie globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, “…va mai urla multă vreme”. Trăim “Piteştiul după Piteşti” (un Piteşti rafinat, “soft”, dar care este la fel de odios ca Piteştiul “hard” al anilor ’50). O spune un OM care a trăit experimenul satanic din închisoarea Piteşti. Pe viu, nu din postură de victimă întâmplătoare, ci de luptător aflat în îndeplinirea misiunii noastre istorice: aceea de a crea cultură şi civilizaţie la gurile Dunării, aşa cum  ne-a lămurit Mihai Eminescu rostul nostru în lume.

Această carte este scrisă dintr-un sentiment al datoriei (într-o vreme în care nu mai auzim vorbindu-se decât despre drepturi), pentru a consemna că “în alte vremuri, copii crescuţi în frică de Dumnezeu şi de dragoste de neam şi-au dat viaţa pentru apărarea altarului şi a etniei de care aparţineau”. Sunt pagini de pateric. Numai în aceste scrieri sfinte întâlnim atâta suferinţă pentru apărarea credinţei în faţa uneltirilor satanei, pentru că ţinta finală a reeducărilor de la Piteşti sau Aiud era lepădarea de Hristos. De altfel, domnul Purcărea aminteşte în aceste memorii de întrebarea obsedantă pe care Ţurcanu, torţionarul de la Piteşti, le-o punea deţinuţilor: “Mai credeţi în Dumnezeu?”. Şi, cu toate supliciile îndurate, inimaginabile pentru o minte omenească normală, erau mucenici care răspundeau afirmativ, stârnind furia torţionarilor îndrăciţi asupra celor care-l mărturiseau pe Hristos. Dar mai rău decât bătăile primite era blasfemierea celor sfinte.

Mărturisitorul Nicolae Purcărea a trecut prin încercarea cumplită a 20 de ani de temniţă. “A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne spune acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulţumit cu bogăţiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească şi sufletul românilor. Ca şi Iov, este greu de crezut că Bădia Nicolae ar fi rezistat la torturile fizice şi psihice la care a fost supus de comunişti, dacă nu ar fi trecut printr-o pregătire anterioară detenţiei comuniste. Experienţa închisorilor antonesciene îl învaţă să se adâncească în credinţa ortodoxă, după modelul exemplar al lui Traian Trifan şi al lui Traian Marian, învăţătorii grupului sufletiştilor, din care au făcut parte, printre alţii, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. Urmează implicarea activă în mişcarea studenţească anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistenţă armată din Postăvarul, Ciucaş sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învăţătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experienţe l-au îmbunătăţit sufleteşte.

Viaţa domnului Purcărea merită “file de acatist” (după cum spune Doamna Aspazia Oţel-Petrescu) în care să se reflecte smerenia, îndelunga răbdare, tăria mărturisirii, puterea rugăciunii, stăruinţa în ideal, în visul său la care nu a renunţat niciodată, căci “adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis” (Radu Gyr). Rememorarea unor momente din iadul închisorilor este dureroasă pentru autor, după cum înălţătoare este legătura permanentă, care străbate întreaga carte, cu “cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns”.

După toate încercările la care a fost supus, a păstrat în sufletul său “o fărâmă de cer, nobleţea sufletului omenesc: omenia şi demnitatea”. Şi ce încercări! Înfricoşătorul Piteşti, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul dintre puţinii supravieţuitori ai „reeducării” de la Piteşti, unde au fost torturaţi fizic şi psihic studenţii anticomunişti. Marele scriitor rus Alexandr Soljeniţân era de părere că experimentul din această închisoare este “cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”. Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau drăceşti. A fost forţat să mănânce din gamela în care îşi făcea nevoile. I se băga capul cu forţa în hârdăul cu fecale, până la pierderea respiraţiei. S-a opus din toate puterile, dar n-a avut scăpare. L-au “botezat”. A fost prea mult pentru dânsul, a fost momentul când practic n-a mai realizat ce se întâmplă cu el sau cu cei din jur. După cum istoriseşte, apogeul furiei torţionarilor se înregistra în perioada marilor sărbători creştine, în special de Învierea Domnului. Atunci avea loc „liturghia neagră“. Deţinuţii erau obligaţi ca, în locul crucii, să sărute un falus mare, făcut din săpun. Un cor, format din reeducaţi, hulea numele Mântuitorului şi al Fecioarei Maria. Cruce îşi mai făceau doar cu limba în gură, când erau ţinuţi în „poziţie” (pe marginea patului de scândură, cu mâinile pe genunchi; nu aveau voie să privească nici la dreapta, nici la stânga, numai înainte, altfel erau loviţi).

“Abia după ce ai trecut prin iad poţi vedea lumina şi bunătatea lui Dumnezeu!”, scrie autorul. Dumnezeu S-a milostivit de blândul deţinut Nicolae şi l-a scos din Piteşti, această “beznă de tuci” (Radu Gyr), pentru a-l duce la Canal. Câte n-a văzut şi-acolo! A lucrat la o carieră de piatră. Şi-a atenţionat camarazii să aibă grijă ce vorbesc cu studenţii informatori. De la Cernavodă până la Capul Midia vedea cruce lângă cruce. Poetul, deţinut şi el, Andrei Ciurunga spunea într-un poem că acest cumplit Danubiu “varsă pe trei guri apă şi pe-a patra sânge”.

Ajuns la Gherla, refuză reeducarea. Din fericire pentru dânsul, Ţurcanu fusese scos din închisoare, fiind dus la Bucureşti. Din cauza faptului că “trădase marea cauză a demascării”, a fost izolat în celula numărul 7 din Zarca Gherlei. A fost supus peste opt luni de zile unui regim de exterminare. Nu avea mobilier, nu avea pat. Nimic. Doar o tinetă. Fereastra era spartă, astfel că pe timpul iernii zăpada intra în celulă, iar apa îi îngheţa în cană. În celulă era un frig cumplit, iar hainele îi erau numai zdrenţe. Zeama pe care o primea ca mâncare era neîndestulătoare. Bacilul TBC-ist i-a atacat plămânii, dar asta nu-l împiedica pe căpitanul Avădanei să-i aplice “banditului” amprenta pumnilor şi a cizmelor sale. Deţinutul se retrăgea, fără să blesteme, ca un câine zgribulit în colţul celulei. Şi asta s-a întâmplat luni şi luni de zile. Nu mai putea nici să vorbească. Doar să se roage. Avea pe buze rugăciunea inimii. “Unde eşti, Doamne?”, a strigat la un moment dat şi Domnul i-a adus liniştea sufletească şi pacea, după care i l-a trimis în celulă pe Jenică Bărbier, ţăran din Vultureni-Bacău, care i-a devenit un fel de înger păzitor. Iar domnul Purcărea i-a spus, în schimb, povestea generaţiei sale, continuatoarea eroicei generaţii de la 1922. O poveste în ramă, o poveste în poveste despre Mişcare şi Căpitan, despre idealul care l-a animat, despre Don Quijoţii acestui veac, cum îi numeşte Nicolae Purcărea pe camarazii săi. O poveste începută de la icoană şi cântec, cu înălţări şi căderi, încheiată la picioarele lui Hristos. Aflat în mlaştina deznădejdii, Nicolae Purcărea l-a purtat pe nea Jenică prin pădurea cu fiare sălbatice şi pe muntele suferinţei. Împreună cu câţiva colegi supuşi aceluiaşi regim, a fost scos de la izolare la moartea lui Stalin. “Cine va mai face ca ei, ca ei să ajungă”, spunea Goiciu, directorul închisorii, celorlalţi deţinuţi. Arătau ca nişte stafii.

Când mai avea câteva luni până la eliberare a fost dus la Securitatea din Codlea, unde îl înfruntă pe ofiţerul de Securitate Jagher, care era unul din responsabilii reeducării de la Piteşti. Când securistul i-a spus că deţinuţii s-au omorât între ei, blândul Nicolae Purcărea a devenit aprig, arătându-i adevăraţii vinovaţi de organizarea experimentului Piteşti. “Ne-aţi omorât trupul, nu însă şi sufletul”, i-a strigat ofiţerului. Este dus la Securitatea din Braşov, unde colonelul Ivan hotărăşte că deţinutul nu trebuie să infecteze societatea socialistă, şi îl trimite în D.O. (domiciliu obligatoriu). Ajunge în Bărăgan, la Lăteşti. Aici i se părea raiul pe pământ, o oază unde se putea mişca liber într-un spaţiu de 15 km. Avea o gospodărie, în sat era un preot vrednic, Părintele Sârbu, care oficia Sfânta Liturghie, într-o biserică amenajată într-o casă părăsită. Aici se căsătoreşte cu Eugenia (Gica) Fuică, fostă studentă la Iaşi, o femeie de o gingăşie sufletească deosebită, trecută deasemenea prin iadul puşcăriilor comuniste şi aflată acum în D.O. Şi tot aici îi este dat să trăiască un moment emoţionant, în care adversităţile trecute se stingeau în împreună-suferinţă: de Crăciunul anului 1956 i-au cântat colindul prizonierilor din URSS doamnei Mareşal Antonescu. Lacrimile sincere ale Doamnei le-au fost balsam sufletesc.

În lagărul de la Culmea, în urma răscolirii de către Securitate a trecutului său, i s-a descoperit neexecutarea unei pedepse de 12 ani, de pe timpul lui Antonescu. În schimbul anulării pedepsei, i s-a propus să devină turnător. Neacceptând, a fost trimis, în lanţuri, la Aiud. Aici, celulele erau ca mormintele. Înainte de eliberarea din închisoare, conform logicii comuniste, a urmat o nouă acţiune de reeducare, “una mai subtilă, constând într-un anumit rafinament de constrângere, de umilire, de depersonalizare, de lepădare de sine şi de valori”. Dl Purcărea prezintă cele două feţe ale medaliei acestei reeducări: pe de o parte, se organizează conferinţe, se vizionează filme, se citesc ziare; reversul acesteia: izolarea, zarca, privarea de medicamente etc. Ca unul trecut prin aceste ispitiri ale lui satan, pe care nu le-a primit, domnul Purcărea nu judecă pe nimeni, considerând că declaraţiile publice din timpul reeducării nu au nicio valoare, atâta timp cât au fost smulse prin constrângere. Autorul evocă frumuseţea atitudinii lui Moş Bâră şi a Prinţului Ghica, martirajul lui George Manu şi al lui Gheorghe Jimboiu, care au murit din cauza faptului că n-au primit medicamentele necesare vieţii pentru că n-au vrut să renunţe la idealul lor.

Eliberarea din temniţa strâmtă a Aiudului în temniţa cea mare a ţării, în “Piteştiul după Piteşti”, nu i-a fost uşoară. A fost împiedicat să-şi reia studiile universitare, cu mare greutate şi-a găsit un loc de muncă, iar umbra Securităţii o simţea în permanenţă. Nu se împăca cu societate construită de comunişti. Dumnezeu l-a călăuzit să continue calea tradiţiei, apucându-se de meşteşugul cioplirii lemnului, sublimându-şi, astfel, durerile acumulate, în creaţie. Şi-a aflat echilibrul, aflând “taina bucuriilor de spumă”. Învăţase să sculpteze de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc, în închisoarea de la Alba-Iulia. A ajuns pe culmile desăvârşirii în artă, casa lui natală din Şcheii Braşovului fiind gazdă mulţilor săi învăţăcei, în mod special  tineri liceeni braşoveni. A dăruit, din prinosul dragostei lui, tuturor.

Un dar pentru români este şi această carte, în care aflăm atâta suferinţă! Este o frescă a generaţiei mărturisitoare de la 1948, crescută în spiritul Frăţiilor de Cruce, care a fost încununată de biruinţă spirituală, căci “cei care au reuşit să urce calvarul au aflat în vârful Golgotei o bucurie miraculoasă” (aşa cum minunat afirmă Doamna Aspazia Oţel-Petrescu, în prologul acestei cărţi). Este încă o dovadă a prezenţei lui Dumnezeu alături de cei smeriţi, de cei aflaţi în suferinţă, de cei care-L chemau neîncetat în mijlocul lor. Şi Dumnezeu a fost cu ei în celulă, după cum ne asigură poetul-mărturisitor Radu Gyr, melodul acestei suferinţe binecuvântate de Dumnezeu. Mucenicia întemniţaţilor a întărit oastea Bisericii triumfătoare, a celor care depun mărturie pentru împlinirea ţelului generaţiei lor: Învierea Neamului Românesc!

“Sunt, Doamne, copt pentru cules”, ne spune azi, domnul Nicolae Purcărea, asemeni poetului. Cine sunt culegătorii?

sursa Ziariști Online

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php