Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Cultură

4 februarie 1950. Execuţia lui Traian Marinescu – Geacu în comuna Izvoarele.

traian-marinescu-geagu-monument-funerar1Pe drumul naţional Câmpulung-Târgovişte, în dreptul variantei către satul Izvoarele, se află astăzi un monument funerar. Cei ce au curiozitatea să se oprească, vor vedea că este ridicat în memoria lui Traian Marinescu-Geagu. Povestea tragică a acestui tânăr care a îndrpznit să înfrunte comunismul o vom reda mai jos.

În 1946, Traian Marinescu, zis Geagu, era student. Era un tânăr înalt, voinic şi practicant al box. Se spune că ar fi fost chemat la Bucureşti de comunişti şi că Ana Puker, personal, i-ar fi propus să militeze alături de ei. A refuzat, preferând să spijine Partidul Naţional Ţărănesc care, în acel moment, era forţa politică în care românii vedeau alternativa electorală la Partidul Comunist şi sateliţii acestuia.

În ziua de 19 noiembrie 1946 au avut loc alegerile parlamentare, dominate de violenţele şi abuzurile comuniştilor care, sprijiniţi de armata de ocupaţie sovietică, au falsificat fără ruşine rezultatele alegerilor. Puţine au fost localităţile unde forţele opoziţiei au reuşit să dea peste cap aceste abuzuri, una dintre eq1le fiind şi comuna Izvoarele.

Protagonistul acestei performanţe a fost tocmai studentul Traian Marinescu. Văzând comportamentul abuziv al reprezentanţilor comuniştilor, care introduceau în urne sute de buletine de vot ştampilate anterior în favoarea Blocului Partidelor Democratice (alianţă dominată de comunişti), Traian Marinescu Geagu a pătruns cu mitraliera în secţia de vot, scoţând urnele în curte şi incendiindu-le. Acesta a fost singurul mod în care a putut protesta împotriva falsificării alegerilor şi violenţei comuniştilor.

Comuna Izvoarele din judeţul Dâmboviţa s.a numărat printre puţinele localităţi din România ocupată de sovietici în care comuniştii au fost nevoiţi să repete alegerile, permiţând şi prezenţa observatorilor americani, prefectul Gogu Popescu, viitor general de Securitate, suferind o ruşine pe care nu o va ierta niciodată.

Din acel moment Traian Marinescu Geagu a fost dat în urmărire generală, fiind căutat de organele Siguranţei, devenite în 1948 Securitatea. Fugar, el a intrat în grupul de rezistenţă armată constituit de colonelul Arsenescu în zona Muntelui Roşu. Deşi a refuzat iniţial integrarea noului membru, Arsenescu a cedat în cele din urmă insistenţelor unchiului lui Geacu, preotul Cotenescu.Traian-Gh.-Marinescu-Geagu-arestat-dosar-CNSAS

În ciuda dipoziţiilor colonelului Arsenescu, prin care se ceruse membrilor structurii să rămână inactivi până la primăvară, în iarna 1948-1949, Traian Marinescu – ascuns în satul Dragoslavele – va ceda dorului de casa părintească şi va merge în localitatea natală. A fost arestat de Securitate pe 19 martie 1949, dus la Regionala Securităţii din Piteşti şi torturat în mod bestial, fără întrerupere, de bestiile căpitanului Cârnu. În final va ceda şi va deconspira atât pe găzduitorii săi, inclusiv preotul Cotenescu, cât şi întreaga reţea clandestină a colonelului Arsenescu.

 

În ziua de 4 februarie 1950, la ordinul căpitanului Cârnu, este dus de securişti la marginea localităţii natale, Izvoarele, şi executat în mod demonstrativ, simulându-se “fuga de sub escortă” (deşi nefericitul purta încă lanţuri grele la mâini şi la picoare).  Căpitanul Cârnu a interzis timp de două zile îngroparea cadavrului, acesta fiind expus public pentru a pentru a induce frica în sufletele sătenilor.

images
În acelaşi an, Tribunalul Militar Bucureşti, prin sentinţa nr. 478/11 mai 1950, emitea condamnările în cadrul primului lot de musceleni. Au fost date 37 de condamnări, unele din ele în contumacie.

Hainele pe care Traian Marinescu Geagu le purta în ziua execuţiei, păstrate de familie, au fost donate Memorialului Rezistenţei şi Victimelor Comunismului de la Sighet, ele purtând şi astăzi urmele cuţitului cu care a fost înjunghiat şi ale gloanţelor.

Cazul Zaheu vameşul. Duminica a 32-a după Rusalii

„Iisuse, Care ai înviat din morţi, Inviază şi sufletele noastre”(Acatistul învierii Domnului).

Zaheu a fost ticălos. De lucrul acesta se cuvine să fim ferm convinşi şi pe acesta trebuie să-l avem mai întâi în vedere, dacă ne este vrerea să tălmăcim în adâncime textul evanghelic (Luca 19, 2 şi urm.) unde el este pomenit.

Era bogat – asupra punctului acestuia se opresc îndeobşte comentatorii, pornind, de altfel de la text. Dar nu aici aflăm esenţa. Nu toţi bogaţii sunt răi şi nemilostivi, nu toţi săracii sunt buni şi nepizmaşi.

Zaheu era vameş – iată trăsătura principală. Vameş, adică slujitor al ocupantului roman, trădător de neam, colaboraţionist —cum se spune în veacul nostru, şi tocmai termenul acesta re¬cent ne ajută să pricepem cum nu se poate mai desluşit situaţia.

Se vânduse cotropitorilor ţării sale, îi slujea, se făcuse slugoiul lor. De aceea era şi vrăjmăşit şi dispreţuit, nu întrucât era bogătaş, ci ca vânzător şi om de încredere al unei puteri străine şi invadatoare, străduindu-se a-i procura venituri, taxe, biruri prin orice mijloace şi punându-se fără preget la dispoziţia ei.

Este adevărat că Zaheu, de îndată ce se schimbă, ia hotărâri băneşti: dăruieşte jumătate din avere săracilor, declară că va despăgubi împătrit pe cei nedreptăţiţi de el. Dar aceasta din pricină că setea de avuţii reprezenta viciul său major – abcesul purulent al unei maladii interne.

Pe cale monetară avea, aşadar, să se manifeste mai întâi prefacerea prin care trecuse.

Tămăduirea operează cu precădere tocmai în locul cel mai sensibilizat şi mai infectat.

Căci în interval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai că se vindecase de patima bănească (de fapt consecutivă unei patologii mai cuprinzătoare), ci devenise un alt ins; nu pierise numai arghirofilia, se cutremuraseră înseşi profunzimile fiinţei sale. Şi aceasta este minunea: dispariţia omului vechi ivirea omului nou.

Şi tot aceasta, în general vorbind, este marea şi uimitoarea minune a lui Iisus Hristos.

Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor; nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici chiar învierea morţilor.

Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi.

Este metanoia, pe care am numit-o: totala dezintegrare a omului păcătos şi imediata lui metamorfozare în subiect de jertfa. Iată cea mai uluitoare minune a Domnului, neîntrecută, care pe toate celelalte le lasă în urmă şi le pune în umbră, oricât de cutremurătoare ar fi şi ele. Dar metanoia, pentru cine ştie ce este viaţa şi cunoaşte firea omenească, se arată cu mult deasupra frângerii legilor naturale de către Mântuitorul. Căci legile naturii sunt deterministe, cauzale şi pasive şi se supun Făcătorului lor, pe când fiinţa înzestrată cu darul gândirii şi conştiinţei este liberă şi, pentru a-i determina schimbarea, divinitatea însăşi are de înfruntat dreptul de liberă alegere dăruit omului. De data aceasta, ea nu porunceşte, scurt, ci numai acţionează pe calea harului îndrumător.

Este nevoie în lumea morală, din partea divinităţii, de o lucrare energetică mai subtilă şi mai radicală decât în lumea fizică, în a slobozeniei decât în a legităţilor. Aşa fiind, Hristos poate face din cel mai din urmă şi mai înrăit întru păcate, un om nou.

Hristos nu este numai bun, milostiv şi smerit cu inima, ci e şi puternic (Luca 5, 24) pentru a vindeca tot soiul de boli şi beteşuguri trupeşti, dar lucrările acestea pălesc în faţa marii minuni a prefacerii omului.

Ea dă dovadă în chip incontestabil şi irezistibil despre atotputernicia şi divinitatea Celui ce o săvârşeşte. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este în cuvânt, ci în putere (I Cor. 4, 20).

Prin cuvântul-putere al lui Hristos (în filosofia profană Alfred Fouillee a conceput idei-forţe), omul cel vechi moare, se naşte un om nou, viu întru Domnul, un om scos din robia păcatului şi de sub stăpânirea satanei, cumpănit de alte coordonate psihice şi etice. N-a intervenit vreun element material, nimic faptic, nici o acţiune a celor de pe ţărmul creaţiunii: misterul e deplin şi se produce între cer şi pământ, în acel spaţiu magnetic dintre cei doi electrozi cosmici supraîncărcaţi, în zona transdetectabilă de dincolo de orice coerciţiune şi silire, consecinţa fiind că insul îşi impune sieşi un mod de viaţă, o scară de valori şi o trezvie a cugetului.

El poate spune acum: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc cu păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-ne-a pe căile dreptăţii pentru numele Lui” (Psalmul 22, 1-3), sau poate conjuga la timpul prezent: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curaţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Psalmul 50, 8).

Puterea Domnului de a replămădi omul vechi şi de a făuri dintr-însul o fiinţă nouă s-a dovedit şi la chemarea lui Levi-Matei (un vameş şi el), a lui Saul-Pavel pe drumul Damascului, a Mariei-Magdalena (sau a femeii ori femeilor păcătoase), a tâlharului celui bun de pe cruce.

Aproape la fel se petrec lucrurile cu femeia samarineancă, orbul din naştere, demonizatul din ţinutul Gherghesenilor, al celui de-al zecelea lepros şi alţi tămăduiţi care de-îndată Îl urmează, preamărindu-L pe Hristos (fără a pierde însă din vedere că în aceste cazuri din urmă, metanoia cunoaşte şi temeiuri explicative, o logică omenească izvorâtă din recunoştinţă).

„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă”, spune Apostolul (II Cor. 5, 17); omul vechi a murit împreună cu faptele lui. Şi ne-am îmbrăcat în cel nou, dezbrăcându-ne şi dezpovărându-ne de vieţuirea cea veche.

Hristos ne înnoieşte întru totul, ne îmbracă în omul nou, ne face fii ai luminii, ca semn şi izvor de naştere: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strigă prin poftele amăgitoare; şi să vă înnoiţi în duhul vieţii voastre; şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit înfarti dreptate şi sfinţenia adevărului” (Efeseni 4, 22-24).

Puterea lui Hristos se vădeşte mai ales prin învierea celor vii, prin trecerea lor de la întuneric, robie, deznădejde şi păcătoşenie, la libertate, lumină şi bucurie: „Fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat în cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 9-10).

Cuvântul „îmbrăcat” nu face referire la o acţiune de suprafaţă, ci are sens de „contopit cu”, fiind sinonim cu „întrupat”, ca şi în cutremurătoarea formulă; „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Sf. Apostol Pavel subliniază „baia naşterii celei de-a doua prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 3-7), iar Sf. Apostol Petru scria: „Fiind născuţi din nou… prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (I Petru 1, 23).

Celui mort în păcate, Domnul îi spune: fii viu; şi-1 răpeşte de sub stăpânirea morţii spre a-l da vieţii, iar celui acum viu îi rosteşte: mori vieţii acesteia trecătoare spre a fi viu întru Mine.

Prin botez şi prin pocăinţă, Hristos refăureşte făptura cea veche, pe omul unei lumi care aparent este aceeaşi, dar care ia cu totul altă înfăţişare şi poartă cu totul alte sensuri pentru cel căruia i s-au deschis ochii inimii şi cugetul.
Botezul este cu adevărat o sfântă şi înfricoşătoare taină, câtuşi de puţin o simplă ceremonie, ci actul care face din cel botezat o altă fiinţă.
La orice botez se deschid cerurile, oferind o sfântă şi extraordinară bucurie. Dovadă şi ospeţele care în referatul evanghelic mai întotdeauna însoţesc convertirile: în casa lui Matei, în casa lui Zaheu…

Instantaneitate şi veselie – iată principalele caracteristici ale naşterii din nou.

Ospăţul – iată firescul accesoriu; potopul fericirii şi al înnoirii – iată consecinţa imediată. Pentru toţi botezul lucrează la fel, la orice vârstă, în toate cazurile când are loc naşterea de-a doua, adică aceea harică, spirituală. Fericiţi sunt cei care nu au rămas în întuneric şi au văzut totuşi lumina, mai devreme sau mai târziu.

Duhul e foc şi fulger, o dată cu fiecare creştinare ia fiinţă un cer nou şi un pământ nou. Uimirea, bucuria şi binecuvântatul tremur al lui Zaheu nu vor fi fost mai puţin intense decât ale lui Adam în ziua a şasea a Facerii, când a deschis ochii şi a contemplat zidirea.

Prin botez şi metanoie (care e reîmbrăcare în haina curăţiei) se dovedeşte puterea lui Hristos. Pruncul creştinat (şi observaţia e valabilă şi pentru convertitul ulterior la credinţa în Hristos) nu mai este o simplă vieţuitoare, înzestrată doar cu însuşiri mintale superioare; el se naşte a doua oară din apă şi duh, precum i-a spus Domnul lui Nicodim, marcând net deosebirea dintre animalitate şi omenire.

Procesul înnoirii implică atât interiorul celui renăscut cât şi posibilitatea perceperii în alt sens a lumii morale, de parcă s-ar ridica văluri, s-ar risipi întunecimi şi s-ar ivi temeiuri nebănuite ale universului.

Să mulţumim cu toţii, cu emoţie adâncă şi inimă voioasă, că suntem ai lui Hristos, fie de la naştere, fie de mai târziu, cu toţii însă născuţi din duh, născuţi de sus, în numele lui Hristos Iisus, pentru vecie.

Parintele Nicolae Steinhardt
Din din “Dăruind vei dobândi”, Editura Mănăstirii Rohia2006

via CrestinOrtodox

Cuvântul părintelui Teofil Părăian la sărbătoarea “Întâmpinarea Domnului”

Să ne bucurăm de întâlnirea cu Domnul Hristos în această zi de întâmpinare! Şi în această zi de întâmpinare să ne gândim şi la alte întâmpinări nu numai la întâmpinarea din templul din Ierusalim. Să ne gândim la întâmpinarea femeilor mironosiţe care L-au întâmpinat pe Domnul nostru Iisus Hristos şi pe care şi Domnul Hristos le-a întâmpinat în ziua Învierii Sale. Să ne gândim la mulţimea uimită şi bucuroasă despre care spune sfântul evanghelist Marcu că atunci când Domnul Hristos a coborât din Muntele Schimbării la Faţă, a alergat să I se închine.

Să ne gândim şi la întâmpinarea de la sfârşitul lumii când Domnul Hristos va fi văzut de toţi pentru că aşa cum fulgerul apare la răsărit şi ajunge până la apus tot aşa şi venirea Fiului Omului va fi văzută de toţi odată. Îl vor vedea chiar şi potrivincii şi necredincioşii şi cei ce s-au lepădat de El şi cei care I-au împuns coasta cu suliţa, toţi Îl vor vedea. Unii dintre oameni vor alerga înaintea Lui răpiţi fiind pe norii cerului şi-L vor întâmpina în aer pe Domnul Hristos pentru că au dus o viaţă mai presus de lumea aceasta, L-au avut în vedere pe Domnul Hristos mai mult decât lucrurile veacului acestuia şi atunci vrednici sunt să se întâlnească cu Domnul Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: „noi cei vii care vom fi rămas la venirea Domnului nu-i vom întrece pe cei adormiţi, ci împreună cu ei vom fi răpiţi în nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh, şi aşa pururea cu Domnul vom fi”.

Înainte de a-L întâmpina pe Domnul Hristos în văzduh, fără să mai avem posibilitatea să-L întâlnim cum L-au întâlnit Dreptul Simion şi proorociţa Ana, avem totuşi posibilitatea să-L întâmpinăm şi să ne întâmpine, să mergem spre El şi să vină şi El spre noi. Şi aceasta se întâmplă la fiecare rugăciune conştientă pe care o facem, aceasta se întâmplă la fiecare împărtăşire cu dumnezeieştile taine, aceasta se întâmplă de câte ori citim dumnezeiasca Evanghelie în care Domnul Hristos e cuprins şi din care ni se face arătat prin Cuvântul Său. Aşadar, această sărbătoarea de Întâmpinare a Domnului nostru Iisus Hristos se poate prelungi pentru fiecare dintre noi, nu numai pentru zilele care sunt hotărâte pentru a sărbători Întâmpinarea Domnului. În toate zilele vieţii noastre avem putinţa să ne întâlnim cu Domnul Hristos, să-L întâmpinăm pe Domnul Hristos, să ne întâmpine Domnul Hristos, să vină către noi, să vină în faţa noastră, să vină în inima noastră, să intre în alcătuirea fiinţei noastre ca să ardă spinii păcatelor noastre, să ne facă sălaş al Duhului Sfânt, sălaş al Său şi sălaş al Tatălui ceresc aşa cum a făgăduit când a zis „cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” şi mai departe „Cel ce păzeşte Cuvântul meu, acela este cel care Mă iubeşte şi Tatăl meu Îl va iubi şi Vom veni la el şi la el Ne vom face locaş ”

teofil paraian

Sursa: parinteleteofil.wordpress.com

MAREA ÎMPĂRĂȚIE ROMÂNEASCĂ. Lansare de carte la Brașov.

   de Adrian TOTH

La Brașov, la istorica Casa a Mureșenilor, în preajma sărbătoririi a 160 de ani de la înfăptuirea Micii Uniri, a avut loc lansarea primului volum ,,Marea împărăție românească” din proiectul de mare anvergură- AUREL A. MUREȘIANU.

Noi, cei doi coautori, istoricul Ioan VLAD și Adrian TOTH ne-am propus să redăm atât circuitului științific, cât și publicului larg, întreaga operă a ilustrului istoric brașovean, AUREL A. MUREȘIANU. (mai mult…)

Cei doi avocați martiri ”Traian”

Aici este locul să revelăm un episod unic în istoria temniţelor româneşti, în rândul cărora stau la loc de cinste şi cele din timpul lui Antonescu şi, anterior, cele din vremea dictaturii carliste. Drept este, totuşi, că detenţiile erau, pe atunci, mai „umane”, sub toate aspectele. Cazul celor doi veterani, Traian Marian1 – avocat, şi Traian Trifan – medic2 braşovean, care au fost preluaţi de dictatura comunistă din 1944 ca moştenire criminală a vechii poliţii antonesciene, rămâne un memento de patriotism creştin, aici, la Dunărea de Jos.

Prin 1962-1964, Dej a făcut să sufle prin temniţa românească un fel de duh de liberalizare, când mulţi ”politici” au fost puşi în libertate. Cei doi martiri de după gratii – uitaţi în celulele Aiudului încă din 1941 – executaseră deja câte 20-22 de ani. Şi cei doi au fost anunţaţi că sunt liberi. Pentru ei, însă, libertatea nu mai avea un sens uman, istoric, imanent… ci devenise o adiere de eternitate câştigată, la care nu mai puteau renunţa. La exterior, erau doar nişte stafii fără dinţi, fără urechi, depilaţi total, îngheboşaţi, înspăimântător de ascetici, asemenea tuturor care au avut parte numai de suferinţe în lumea aceasta, iluzorie şi trecătoare. Erau mai mult duhuri desprinse din contingent, ca nişte steaguri zdrenţuite în războaie; erau opera detenţiei de la Zarca Aiudului, pe paie goale, în celule cu geamuri sparte, în gerurile iuţi ale lui Faur. Spre uimirea administraţiei închisorii, ei au refuzat, într-un glas, eliberarea din temniţă. Contactul lor cu pământul şi lumea era de mult întrerupt. De fapt, erau deja eliberaţi, trecuţi în sfânta şi eterna slobozenie. S-au declarat cu seninătate şi hotărâre anticomunişti convinşi şi activi până la moarte, adăugând că-şi vor înălţa rugăciunile, la fel ca de două decenii, pentru înfrângerea planetară a mafiei roşii – care a îmbolnăvit societatea românească, încercând să I-o răpească Fiului lui Dumnezeu, care a murit şi pentru români. Au cerut icoane, untdelemn pentru candele, Biblia ca hartă spre cele viitoare, preferând cu mare plăcere să moară acolo unde Cel de Sus i-a trimis să pustnicească.

(Vasile Scutăreanu – Prin gulagul valah, Editura Majadahonda, București, 1995, p. 14)


1. În originalul cărții, memorialistul confundă numele lui Traian Marian cu cel al tatălui său ”Ion Marian”.

2. Traian Trifan nu a fost medic ci avocat, dar cu titul de doctor în drept(!), de aici venind și confuzia memorialistului ”doctor = medic”.

via Fericiti cei Prigoniti

Sfinţii care ne împacă

Sărbătoarea din 30 ianuarie este o sărbătoare a împăcării în Biserică. Sesizăm, din păţania credincioşilor din veacul al XI-lea, cât de uşor se poate aluneca în dezbinare, chiar având râvnă şi (părelnică) evlavie la sfinţi. Prilej de reflecţie şi îndemn şi pentru noi să nu facem tabere în Biserică, pe nici un motiv.

Pe 30 ianuarie, Biserica Ortodoxă îi pomeneşte pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul (sau de Nazianz) şi Ioan Gură de Aur, care au păstorit în secolul IV, considerat „secolul de aur” al teologiei creştine. Dincolo de pomenirea lor individuală (pe 1 ianuarie, pe 25 ianuarie, respectiv pe 13 noiembrie), aceşti sfinţi au primit şi o zi de prăznuire comună, în urma unor neînţelegeri apărute în Biserică în secolul XI, „între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi”, cum scrie în Sinaxar. Existau trei tabere – vasiliteni, grigoriteni, ioaniteni – care considerau că sunt îndreptăţiţi să impună ca model desăvârşit pentru slujirea Bisericii pe unul dintre cei trei sfinţi. În anul 1081, cei trei sfinţi i s-au arătat separat, apoi toţi trei împreună Episcopului Ioan al Evhaitelor, spunându-i: „Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire (…). Deci, sculându-te, porunceşte acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se pentru noi, căci pentru aceasta şi noi ne-am sârguit cât am fost vii, şi după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem într-o unire”.

Aşadar, sărbătoarea din 30 ianuarie este o sărbătoare a împăcării în Biserică. Sesizăm, din păţania credincioşilor din veacul al XI-lea, cât de uşor se poate aluneca în dezbinare, chiar având râvnă şi (părelnică) evlavie la sfinţi. Prilej de reflecţie şi îndemn şi pentru noi să nu facem tabere în Biserică, pe nici un motiv. Căci, urmând unor Părinţi contemporani, unii au ajuns să se certe între ei. Un Părinte zice: „Sunt semne că vine sfârşitul lumii, să acţionăm ca atare”. Altul nu neagă, dar spune: „E un zgomot prea devreme”. Un al treilea se retrage în pustie şi îndeamnă la rugăciune şi la asceză. Asta nu înseamnă că e ceartă sau dezbinare între unii ca aceştia, ca şi cum „s-ar fi împărţit Hristos” (Cf. I Corinteni 1, 13), ci doar că fiecare îşi are lucrarea sa în lume, după cum îi dă Duhul (Cf. Faptele Apostolilor 2, 4). Noi însă, neputincioşi şi neluminaţi de Duh Sfânt, putem fi tentaţi să absolutizăm una dintre poziţiile unor astfel de modele duhovniceşti, spre a noastră pierzare şi slujind, astfel, duhului dezbinării şi al zâzaniei. Sfinţii Trei Ierarhi ne învaţă să nu absolutizăm nici o lucrare din Biserică, ci fiecare să cinstească, în Duh, ceea ce se face spre slava lui Dumnezeu, chiar dacă rezonează mai mult cu viaţa şi învăţăturile unui anumit sfânt sau unui anume părinte duhovnicesc.

Dar Sfinţii Trei Ierarhi ne împacă nu doar între noi, cei din Biserică, ci şi, prin învăţătura lor, cu toate cele din lumea aceasta. Când spun ne împacă, nu înţeleg că îndeamnă la compromis sau concesii necuvenite, ci spun că ne ajută să dobândim pace în minte şi în inimă, nemailăsându-ne tulburaţi de nimic din cele existente.

Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu ştiinţele timpului. Ei înşişi au studiat mai întâi cele izvodite de înţelepciunea omenească, înainte de a se apleca asupra teologiei. Căci, ei ne îndeamnă „să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi, mai întâi, în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile şi spre lumina lui” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a XXII-a, II, în PSB, vol. 17, p. 568).

Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu fenomenul cultural. Nu în sensul de a accepta şi gusta din tot ceea ce se creează în acest domeniu, ci de a ne forma o anume capacitate de selecţie. Spre exemplu, în beletristică: „După cum celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau de frumuseţea florilor, iar albinele pot lua din flori şi mierea, tot aşa şi aici, oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai plăcutul şi frumosul pot să scoată din ele şi un oarecare folos pentru suflet” (Sfântul Vasile cel Mare,Omilii şi cuvântări, Omilia a XXII-a, II-III, în PSB, vol. 17, pp. 568-569).

Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu existenţa celor ce nu cred şi nu-L mărturisesc pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor. E un singur mod de a dobândi pacea, în acest caz, anume fiind noi înşine ucenici vrednici de numele de creştin. „Să facem din pământ cer! (…) Când vor vedea că suntem blânzi, fără mânie, fără pofte urâte, neinvidioşi, nelacomi, când vor vedea că săvârşim numai fapte bune, vor spune: Dacă aici, pe pământ, creştinii au ajuns îngeri, ce vor fi după ce vor pleca din lumea aceasta? (…) Să avem, dar, grijă de noi înşine, ca să câştigăm şi pe păgâni” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLIII, V, înPSB, vol. 23, p. 517).

Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu însăşi condiţia umană, pe acest pământ îmbibat de suferinţă şi plin de inechităţi strigătoare la cer. E încurajator să afli din gura sfinţilor că toate câte pătimim ne pot fi de folos, cum ne învaţă, spre exemplu, Sfântul Grigorie Teologul: „Ştiinţa medicală urmăreşte sănătatea şi bunăstarea trupului: sau să-l păstreze sănătos sau să-i readucă sănătatea, dacă a pierdut-o, cu toate că nu ştim bine dacă sănătatea e de folos celor ce o au; adeseori boala le e de mai mult folos. Cu sănătatea şi boala e la fel ca şi cu sărăcia şi bogăţia, cu slava şi lipsa de slavă, cu starea socială smerită şi starea socială strălucită şi cu toate cele care, prin natura lor, stau la mijloc între bine şi rău şi nu înclină mai mult nici într-o parte, nici în alta, ci ajung bune sau rele prin voia cea liberă şi prin felul cum le întrebuinţează cei ce le au” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont, în volumul Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 185). Cu alte cuvinte, important este cum ne raportăm noi la cele bune sau rele din viaţa noastră, ce facem noi din ceea ce trăim. În mâna noastră sunt toate, dacă avem credinţă în Dumnezeu.

Ne învaţă Sfinţii Trei Ierarhi cum să ne împăcăm între noi. Pacea e mult căutată în acest veac, dar soluţiile nu sunt de natură politică sau socială, ci de natură duhovnicească: „Căci n-ar exista împărţiri şi neînţelegeri între oameni, dacă păcatul n-ar fi împărţit firea în două” (Sfântul Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, cap. XVIII, II, în PSB, vol. 18, p. 501).

Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi chiar şi cu existenţa diavolului. Lupta cu acest vrăjmaş nu trebuie să ne sperie: „De te întreabă cineva de ce l-a lăsat Dumnezeu pe diavol (pe pământ), aşa să-i răspunzi: că pe cei treji şi veghetori nu numai că nu i-a vătămat vreodată, ba chiar le-a fost de folos, nu voind el, desigur, fiindcă e viclean, ci datorită curajului lor, pentru că s-au folosit cum trebuie de viclenia lui” (Sfântul Ioan Gură de AurDiavolul şi magia, Editura Agaton, Făgăraş, 2012, p. 4).

Cei trei mari şi slăviţi sfinţi prăznuiţi pe 30 ianuarie ne învaţă, în toate cele ce s-ar putea enumera, meşteşugul prin care dobândimpacea totală, cea care nu se mai poate lua de la noi, pentru că izvorăşte din Însăşi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ei sunt apostoli ai împăcării şi ai unităţii, ai armoniei şi ai comuniunii spre care ne cheamă Domnul iubirii desăvârşite.

de Pr. Constantin Sturzu Doxologia

MOȘTENITORII SECURITĂȚII. Lansare de carte la Librăria Eminescu

Joi, 31 ianuarie 2019, ora 17.00, la Librăria „Mihai Eminescu” (Bulevardul Regina Elisabeta 16, București), va avea loc lansarea volumului „Moștenitorii Securității”, de Marius Oprea, apărut de curând la Editura Polirom (ediția a II-a revăzută și adăugită).

Prezintă, alături de autor: Ovidiu Șimonca. Lansarea de carte va fi urmată de o ședință de autografe.

Ce i-a deosebit pe securişti de restul oamenilor? Cum au ajuns ei să-i bată, să-i aresteze şi chiar să-i ucidă pe cei cîţiva care aveau curajul să spună că regele e gol şi să-i umilească pe cei care îndrăzneau să asculte într-o tăcere resemnată adevăruri elementare? Formulînd răspunsuri la asemenea întrebări şi plecînd de la propria experienţă a contactului cu Securitatea în 1988, Marius Oprea alcătuieşte o istorie a transformărilor acesteia de la totalitarism la democraţie, cu scopul de a descoperi ceea ce se află dincolo de amintirea traumatizantă sau de mit. Volumul oferă informaţii despre ce s-a ales de moştenirea şi mai ales de moştenitorii fostei poliţii politice comuniste, într-o încercare de a-i cuantifica reziduurile în lumea în care trăim.

„Eroii cărţii nu sînt doar securiştii pe care am avut nefericirea să-i cunosc direct, ci şi activiştii fostului partid comunist, ofiţerii fostului DSS şi informatorii lor, toţi cei care reprezintă atăzi nu numai «securitatea mea», ci «a noastră, a tuturor». Ei, moştenitorii sistemului comunist şi ai poliţiei politice, ei, zeii de lut ai unui trecut întunecat şi ai acestui prezent confuz, sînt personajele acestei cărţi.” (Marius Oprea)

Marius Oprea (n. 1964, Tîrgovişte) a studiat istoria la Universitatea din Bucureşti şi este autorul unei teze de doctorat cu tema „Rolul şi evoluţia Securităţii (1948‑1964)”. A fost consilier al senatorului Constantin Ticu Dumitrescu, fiind implicat în elaborarea Legii de deconspirare a Securităţii, şi a făcut apoi parte din echipa de consilieri a preşedintelui Emil Constantinescu şi a prim-ministrului Călin Popescu-Tăriceanu, pe probleme de analiză politică, luptă împotriva corupţiei şi securitate naţională. A lucrat ca ziarist la revista „Cuvîntul” şi a fost corespondent al postului de radio Europa Liberă la Bucureşti. A creat, în decembrie 2005, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care l-a condus pînă în 2010 şi unde, în prezent, lucrează ca şef al Compartimentului de Investigaţii Speciale. (mai mult…)

Dan Puric: Mihai Eminescu a început prin a fi sufleurul Teatrului Național și a terminat prin a fi sufleurul conștiinței naționale. Este paznicul Ființei Naționale

 

 

Dan Puric, care l-a interpretat pe  Eminescu în piesa „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”, a acordat un interviu publicației Opinia Transilvană, în care a arătat de ce cel mai mare poet al neamului românesc a deranjat atunci și deranjează și azi. Despre experiența rolului Eminescu,  Dan Puric a mărturisit: „Nu mi-a fost greu deloc. Mai mult m-a încurcat regizorul” urmată de o altă mărturisire: „Eu am avut această revelație, pe drum, când eram la Botoșani, că a fost asasinat. I-a deranjat. Atunci, ca și acum. Și acum îl asasinează în continuu”.Publicăm prima parte a acestui interviu:

„Mihai Eminescu a început prin a fi sufleurul Teatrului Național și a terminat prin a fi sufleurul conștiinței naționale. Cioran zicea că „dacă nu era Eminescu, rămâneam în sfera aproximativului”. Eminescu este paznicul Ființei Naționale”.
„Un rol mare îl au băieții ăia cu o revistă născută așa, în șpagat: „Dilema”. Nu poți să supui un geniu martir. Eu nu pot să fac mese rotunde în jurul lui Brâncoveanu. Și nici în jurul lui Avram Iancu. Decât dacă sunt viclean sau cretin. Ei nu au, după părerea mea, decât opțiunea de vicleni. Eminescu trebuia atacat. El, săracu, care i-a zis lui George Panu: „dragă Panule, ce istorie avem! Un șir neîntrerupt de martiri, martiri, martiri…”
„Eram odată la Botoșani, pe stradă, și dintr-o dată, un glas mi-a zis: „Omul ăsta a fost omorât”. A venit așa, o rază în mine „Omul ăsta a fost omorât”. Era prea puternic, prea lucid și prea cinstit sufletește ca să trăiască. Și atunci, e normal să se înceapă cu Eminescu, pentru că trebuie să omori paznicii.
Când cancerul intră, anihilează avertizorii. Te pomenești cu tumoarea.
Noi acum trăim un cancer social. Numai că, în poporul român, credința este imunitate imbatabilă. Eminescu a scris „celula moral impenetrabilă a poporului român”. Cum să nu-l pedepsești pentru așa ceva?”.
https://www.activenews.ro/stiri/Dan-Puric-Mihai-Eminescu-a-inceput-prin-a-fi-sufleurul-Teatrului-National-si-a-terminat-prin-a-fi-sufleurul-constiintei-nationale.-Este-paznicul-Fiintei-Nationale-154368

Traian Popescu – Macă, 9 ani de la trecerea la Domnul

„N-ai dreptul să fii nefericit dacă nu ştii cu adevărat ce este durerea. În viaţă nu există decât o singură disperare: pierderea credinţei în Dumnezeu.”

Ne cunoscusem de multă vreme, dar ne-am înfrăţit sufleteşte în celula de la etajul 3, din Aiud, unde am stat împreună luni de zile şi ne-am dat seama că suntem din aceeaşi plămadă sufletească şi intelectuală. Traian s-a născut în Bucureşti şi era prâslea familiei, căci după două fete, mecanicul de locomotivă, Ştefan, şi profesoara de germană, Cleopatra Popescu, s-au bucurat că au şi un băiat. (mai mult…)

Hainele cele noi ale gloatei

Indiferent dacă ajungi la Berlin, la Amsterdam sau la București, peste tot ai parte de aceleași haine și aceleași figuri blazate. Ceea ce e doar în aparență straniu pentru o lume care se pretinde multiculturală, independentă și deschisă la nou.

Moda trece, în general, drept un subiect frivol, dar, ca orice aparență și frivolitate, oferă prilejuri excelente pentru judecăți mai ample.

Acum, oricine nu este înghițit complet de cotidian nu poate să nu fi observat schimbările uluitoare pe care vestimentația tinerilor (oameni până în 50 de ani, conform criteriilor actuale) le-a suferit recent. Babilonia sartorială nu a început de ieri, de azi, și în bună măsură decurge din filosofie. Un istoric catolic remarca, de pildă, că în secolul XIX monarhii au început să se îmbrace aproape cu predilecție în costume militare și să asume poziția de conducători ai armatei, în fapt un simbol al concesiilor dezastruoase făcute democrației. Tot spre finalul aceleiași perioade apar și primele momente provocatoare, de epatare și sfidare a moravurilor și bunului-gust. Baudelaire, pentru care moda reprezenta cheia de înțelegere a modernității, își vopsește părul în verde și aproape că se enervează când un literat refuză să vadă la el ceva special. “Părul tuturor oamenilor este mai mult sau mai puțin verde”, i s-a aruncat în față scriitorului.

Ceva mai înainte, tot în Franța, o întreagă mișcare politică, evident radical revoluționară, “sans culottes”, s-a definit tot printr-un obiect vestimentar, sau mai degrabă prin absența lui.

Pe repede înainte, ajungem în vremurile noastre, iar intuiția lui Baudelaire pare inatacabilă. Să ne uităm, de pildă, cu decență, la femei. Fustele s-au evaporat de multă vreme din peiajul urban, rochiile mai apar doar la evenimente foarte speciale, și poate nici atunci, în fapt elementele definitorii stilistic pentru femei au fost lepădate voluntar.

Fusta nu e doar un obiect de garderobă, la fel cum nicio haină nu este doar un simplu element într-un dulap, cu excepția celor care și le schimbă în fiecare sezon. După Chesterton, fusta înseamnă demnitate, iar argumentul său are destulă consistență pentru a nu fi expediat doar ca un alt paradox genial. “Când bărbații doresc să fie cu adevăt impozanți, ca judecători, preoți sau regi, ei poarte fuste, lungile și atârnătoarele veștminte ale demnității feminine”. Pentru scriitorul britanic, dreptul de a purta pantaloni, clamat de feministe pe vremuri, astăzi bun universal al umanității, era considerat la fel de absurd ca dreptul de a purta un nas fals.

Între timp, nimeni nu-și mai pune problema dreptului de a purta pantaloni și chiar instituții conservatoare sau tradiționale primesc cu porțile și brațele deschise femei în straie bărbătești. Până nu demult, cu greu putea fi văzută o femeie în pantaloni într-o orchestră simfonică. Astăzi, nu mai e cazul, de la Metropolitan până la Sala Radio. Același lucru și în biserici, deși aici mai există mici restricții informale și zvârcoliri ale tradiției. Dar direcția rămâne tot înainte.

În altă ordine de idei, ca observator superficial, din câte am sesizat, moda contemporană oglindește din plin inversiunea genurilor. Dacă genul e o identitate construită, atunci hainele trebuie să acopere un sex nedefinit în principiu, dar care neagă în fapt explicit feminitatea, în cazul femeilor, respectiv masculinitatea, în cazul bărbaților. Așa ne-am pricopsit cu damele în pantaloni și cămăși “boyfriend”, adică în haine croite ca niște corturi și la fel de seducătoare cromatic.

Nu ar trebui, totuși, să deplângem apusul pantalonilor strâmți. Ei au fost recuperați cu aplomb de moda masculină, într-un puseu de feminizare, tot mai rapid, cu rezultate dintre cele mai caraghioase. Nădragii mulați și tricourile decoltate sau bluzele vaporoase au devenit indispensabile în orice garderobă adusă la zi.

Pe lângă această castrare simbolică, singura alternativă acceptabilă social este cea a uniformei confortabile. Haine lejere, cât mai lejere cu putință, teniși, tricouri și hanorace care simbolizează doar juvenilizare, egalitarism și dispreț pentru orice fel de distincție ierarhică. Fenomenul nu e neapărat nou. Doar ca fapt divers, dar încă nu reușesc să îmi aduc aminte dacă am avut mai mult de doi sau trei profesori în facultate care să fi evitat blugii. Pentru a fi echidistant trebuie să îl amintesc și pe preotul din parohie care umblă “în afara programului” în jeanși, hanorac și geacă de piele. În orașul natal, un altul mai tradiționalist, preferă pantalonii de stofă și cămașa simplă, clasică.

Altfel, după cum remarca Theodore Dalrymple, ne aflăm în prima epocă din istorie în care oamenii nu se mai îmbracă pentru a le face plăcere celorlalți, ci pentru a le transmite că nu vor face niciun efort nici pentru cei din jur, nici pentru orice altceva (tradiție, estetică, etc). Rebeliune și egotism. “Lumea trebuie să mă accepte așa cum sunt” e refrenul obsesiv al veacului.

Însă, dincolo de acest individualism superficial, se ascunde monotonia uniformizatoare a masei. Cu cât distincțiile se șterg și revolta crește, cu atât mai asemănători și mai prăfuiți arată oamenii. Indiferent dacă ajungi la Berlin, la Amsterdam sau la București, peste tot ai parte de aceleași haine și aceleași figuri blazate. Ceea ce e doar în aparență straniu pentru o lume care se pretinde multiculturală, independentă și deschisă la nou.

Spre comparație, ca să luăm un exemplu la îndemână, nu trebuie să fii un specialist în costume populare românești pentru a distinge incredibila lor varietate. Nici măcar de la regiune la regiune, ci în unele zone, de la un sat la alt sat, din același județ, se pot observa diferențe incredibile. O lume patriarhală, îmbibată de prejudecăți și carentă material, producea veștminte care dădeau măsura demnității și personalității oamenilor. Haina nu îl făcea neapărat pe om, dar spunea suficiente lucruri despre el. Exact ca și în zilele noastre.

http://www.culturavietii.ro/2019/01/25/hainele-cele-noi-ale-gloatei/

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php