Dr. Galina Răduleanu, o viaţă de rugăciune printre încercări

0 822

Dr. Galina Răduleanu, fost deținut politic, vorbește despre rostul încercărilor și despre puterea rugăciunii în viața omului, mărturisind într-un interviu pentru Ziarul Lumina cum a reușit să-și păstreze credința în cei aproape 90 de ani de viață.

Galina Răduleanu s-a născut în 1933 la Bălţi, Basarabia, fiind fiica preotului Boris Răduleanu.

Întrebată fiind dacă își mai amintește prima rugăciune făcută, Galina Răduleanu a răspuns:

„Bineînţeles, eram foarte mică şi în perioada aceea se ruga mama cu mine şi aşa am învăţat primele rugăciuni ale copiilor. M-am născut în Basarabia, în comuna Răduleni, unde a avut tata prima parohie. Mama era foarte evlavioasă. Am plecat de acolo când aveam trei-patru ani. Ţin minte de acolo foarte vag doar casa. Erau o frică de Dumnezeu şi o prezenţă, copilărească, dar care a continuat şi după aceea multă vreme. Tata a fost mutat ca preot la Biserica „Sfântul Nicolae” din Bălţi. Între timp a apărut şi fratele meu, spre disperarea mea de copil mic. Mi-aduc aminte că de Rusalii se puneau pe jos frunze de nuc, iar de Paşti trei zile nu se aprindea focul. Se făcea o masă mare şi nu se mai încălzeau bucatele. Tot aşa erau Steaua şi Pluguşorul, păstrate mai ales de copii. Îl semănam pe tata cu grâu şi mergeam la biserică la tata, dar şi la catedrala din Bălţi, de care eram tare impresionată. Spre deosebire de copilaşii de azi, noi eram foarte cuminţi. În biserică, stăteam lângă mămica, nu ne plimbam de colo-colo. Şi acum cred că în zonele tradiţionale copiii sunt mai liniştiţi”.

La 28 iunie 1940, familia Răduleanu se mută, pentru scurt timp, la Craiova.

Între timp, tata a fost trimis pe front, chiar dacă nu era preot militar. Acest lucru se întâmplase din cauza unui diferend pe care el l-a avut cu episcopul locului. Acolo, în strâmtoarea Kerci, a fost aproape de a fi luat prizonier, dar s-a agăţat de o maşină nemţească şi a scăpat. De acolo s-a întors cu cinci icoane, ascunse în zidul unei case care fusese bombardată. Una din ele este icoana Maicii Domnului pe care o am aici, în cameră. După întoarcerea de la război, am venit în ţară. Am stat o perioadă la Mihalica, Banat, iar după armistiţiu tata a primit post de preot în Lugoj, iar mama post de învăţătoare. Acolo am stat până în 1948. În acea zonă se mai păstra o atmosferă de religiozitate şi credinţă deosebită. Noi, la liceu, învăţam inclusiv răspunsurile la Liturghie. La finalul anului de studii, am dat răspunsurile la biserică, în perioada pascală. Erau o atmosferă de credinţă şi reguli neimpuse, ci acceptate firesc. După 1946, chiar dacă noi nu credeam că vor reuşi comuniştii să ia puterea, am văzut cum a început modificarea psihologică a oamenilor.

Eram în clasa a IX-a.(…) Aveam 17 ani şi la orele de română scriam în carneţel împotriva lui Stalin şi o aşa-zisă prietenă, tot basarabeancă, secretară la Uniunea Tineretului, se arătase prietenă cu mine, dar mi-a furat carnetul şi l-a arătat directoarei. Directoarea atunci nu a anunţat Securitatea, ci ministerul, care a hotărât eliminarea mea din toate şcolile ţării. Aşa am intrat într-o altă existenţă”, povestește Galina Răduleanu.

Închisoarea

„În 1960 eram repartizată ca medic în judeţul Braşov, la Poiana Mărului. Un sat minunat, unde nu stăteau medicii, din păcate. Oamenii erau curaţi, foarte credincioşi. Veneam după stagiatura făcută la Braşov. Oamenii mergeau la biserică şi îi vedeam şi acolo. Ei ştiau ce priceasnă îmi place şi o cântau. Părintele de acolo era Valeriu Beleuţă, care fusese închis politic. În sat, nimeni nu făcea avort, chiar dacă să facă un copil în afara căsătoriei era o problemă. Oamenii preferau să se nască pruncii. Când aveam ceva de comunicat, părintele anunţa în biserică. În martie 1960 l-au arestat pe tata, în urma unor şedinţe pe raion cu preoţii din zona Bucureştilor, cu iz politic. Tata a spus că lumina nu vine de la răsărit, ci de la Hristos. Cum i s-a interzis să mai vorbească, tata nu a mai mers la şedinţe şi a fost luat în vizor, iar în 13 martie 1960 a fost arestat. În cadrul perche­ziției atunci a fost găsit un caiet de-al meu, unde scrisesem împotriva regimului. Eu am fost arestată în acelaşi an, în luna septembrie”. 

Rugăciunea în închisoare

„La început, rugăciunea în închisoare era obişnuită, similară cu cea de afară, poate chiar formală, doar un pic mai disperată. Însă, încetul cu încetul, a început să devină de o esenţă şi de o trăire deosebite. Cuvintele dobândeau o magnitudine şi o intensitate pe care nu le bănuiam înainte. Repetam cuvintele din Liturghie şi îmi dădeam seama că le trăiam altfel. Pentru asta trebuie însă să fie absolută linişte. Ziua nu se putea, pentru că femeile vorbeau. Făceam rugăciunea noaptea, ca o priveghere, de una singură. Eram trei în celulă.

Atunci a început sentimentul de trăire comunicantă. Trăiam cu cei şi cele de dincolo. Sentimentul s-a intensificat mai apoi. Erau şi alte femei care simţeau aşa, însă nu comunicam pentru că era un fel de precauţie. Atunci erai pedepsită dacă îţi făceai cruce. Informatorii te pârau şi făceai rugăciunea singură, în taină. La început, totuşi, nu era supravegherea atât de mare, abia spre sfârşitul închisorii ne spuneau că trebuie să ne schimbăm modul de gândire, ca să putem scăpa. Femeile cu care eram împreună veneau după zece ani de Miercurea Ciuc, unde pedepsele erau numai fizice, nu psihice. În perioada când am ajuns eu începuseră reeducarea. Unele au cedat din maniera de a fi. De aceea nu te puteai manifesta. Însă fusese înainte o „rugăciune în lanţ” pe care o făceam. Spre exemplu, de la deşteptare până la atelier făceai rugăciunea în numele celorlalţi, apoi

prelua altcineva, de la atelier până la masa de prânz. Apoi altcineva de la prânz până la pauza de ora cinci. Tot aşa şi noaptea. Fiecare în dreptul său, când lucram în ateliere şi eram mai multe în cameră. Eu eram cea mai mică atunci, cu 15-20 de ani. În anumite ore mă rugam şi eu în acest „lanţ”.

Acolo am învăţat rugăciuni. La Miercurea Ciuc pătrunseseră printr-o minune nişte file din Scriptură sau cartea de rugăciuni. Aşa au învăţat pe de rost multe şi eu le-am preluat. Rosteam Paraclisul Maicii Domnului, psalmi şi altele. A fost o minune să pot face ceva cu mâinile, muncă fizică, iar cu gândul să mă rog. Este posibil aşa ceva şi am înţeles atunci. Când mergeam la plimbare sau la lucru, făceam cu mintea aceste rugăciuni. Nu ştiu dacă şi celelalte se rugau în acelaşi fel. Doar la rugăciunea în lanţ ştiam cine este liber să facă rugăciunea pentru ceilalţi. Ne rugam să primim uşurare de lucrurile care ni se imputau. Tot acolo am învăţat să calculăm data Paştilor după regula mâinii drepte. Reuşeam astfel să stabilim când vor fi Paştile. Aveam o legătură cu cosmosul, deşi eram închise. Mai era o rugăciune legată de postul închinat Maicii Domnului. Ţineam într-o anumită zi a săptămânii post şi spuneam Paraclisul Maicii Domnului. O zi pe săptămână, timp de şase săptămâni, ţineam în această manieră post. Şi după o experienţă de acest fel se întâmpla ceva.

Spre exemplu, eu am terminat un astfel de post închinat Maicii Domnului în sâmbăta Rusaliilor, iar în ziua următoare am fost eliberată. Astfel, am fost eliberată după Postul Maicii Domnului. Altă dată, după un asemenea post am fost mutate toate de la Jilava la Arad, unde era o atmosferă mai bună, pentru că lucram. A fost ca un fel de răsplată. Dacă nu venea semnul, însemna că nu era bun ce ai cerut sau nu era momentul”.

Interviul integral este disponibil aici.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php