Gânduri în noaptea Învierii. Rostul luptei noastre

1 2.845

În noaptea de Înviere, grăbind spre biserică, nu am putut să nu mă duc cu gândul spre Ion Gavrilă Ogoranu, de la a cărui trecere în veșnicie se împliniseră, în acea seară, 15 ani. Și nu pot să nu-mi amintesc, de fiecare Paște, episodul relatat în cartea sa „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”: “Era în anul 1952, în ziua de Paşti şi, de pe unde eram în păduri, ne-am hotărât <<să mergem şi noi la biserică>>. Ne-am apropiat prin păduri până în coasta de la răsărit de Mănăstirea Sâmbăta, într-un loc de unde puteam vedea slujba ce se ţinea în pădurea rară din apropierea clopotniţei. Era o zi frumoasă de primăvară, când codrul îşi împlinea frunza şi pomii din poiana mănăstirii se aplecau de floare. Se vedea lume în faţa altarului improvizat. Din când în când veneau, aduse de vânt, când mai tare, când mai încet, frânturi din troparul învierii: <<Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le>>. Ne gândeam la cei căzuţi dintre noi până atunci: Marcel Cornea, Silviu Socol, Porâmbu, căpitan Monea, Mogoş, Mazilu, Partenie Cozma şi ceilalţi despre a căror soartă nu ştiam nimic. Eram încă sub povara amintirii ultimului căzut, Baciu, fratele lui Ghiţă. Am rămas tăcuţi cât a ţinut slujba. Nu ştiu care a avut parerea, parcă Brâncoveanu, pe care a spus-o cu glas tare: <<Dacă vreunul dintre noi va supravieţui, să ne legăm ca acela sa ne adune oasele de pe unde vor fi fost aruncate şi să le îngroape aici lângă această mănăstire.>>”

Dumnezeu a vrut ca Ion Gavrilă Ogoranu să supraviețuiască, pentru a da mărturie, în ziua eliberării, despre toată epopeea demnității și suferinței românești din Țara Făgărașului, multiplicată, în acei ani ai încleștării cu Fiara Roșie, în fiecare regiune a țării. Și, împreună cu Ion Ilioiu și supraviețuitorii rețelelor de sprijin de prin satele de sub munte, a început munca de ridicare, nu fără obstacole, a crucii monumentale de marmură de sub streașina Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus.

Făgăduința adunării osemintelor celor căzuți în luptă sau uciși mișelește de Securitate nu a putut-o îndeplini. Cât a mai trăit după Revoluție, a întreprins demersuri pentru identificarea locurilor în care vor fi fost îngropați, dar comuniștii au știut să șteargă bine urmele crimelor. An de zile, bietul bătrân a fost trimis, în batjocură, de la o instituție la alta, într-un labirint absurd al complicității întru vinovăție a statului de azi cu regimul criminal dinainte de 1989.

Dar pe lângă crucea de la Sâmbăta de Sus, Gavrilă a mai făcut ceva. A așternut pe hârtie amintirile sale din acel război îndelungat, surd, adeseori neștiut, pe care o mână de oameni l-au dus pe crestele Carpaților mulți ani după terminarea celui de-al doilea război mondial. A cules apoi amintirile altora despre cei pieriți în încleștarea cu comunismul, luptători sau susținători ai acestora. Când sistemul a acceptat, mult prea târziu, deschiderea arhivelor Securității, a făcut o uriașă muncă de cercetare prin zecile de mii de documente ce alcătuiesc dosarele dedicate de organele represive grupului său de partizani, dar și altor grupări, precum cele din Munții Apuseni.

Într-un cuvânt, atât cât Dumnezeu i-a mai dat zile de trăit, după 1989, Ion Gavrilă Ogoranu a ostenit întru perpetuarea Memoriei. Căci, de la ideea unei cruci făgăduite prin legământ de grupul adunat în pădurea de deasupra mănăstirii Brâncoveanu, în 1952, și până la uriașa operă reunită sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, totul înseamnă păstrarea și perpetuarea Memoriei.

Ion Gavrilă Ogoranu a avut conștiința importanței colosale a Memoriei în păstrarea identității unei națiuni, în edificarea unei societăți întemeiate pe valori și în educația tinerelor generații. Conștiință oe care o au și acele forțe care astăzi investesc enorm în politicile memoricide, prin care se face tot ceea ce e posibil să ne fie amputată ori falsificată istoria recentă, să ne fie îngropați în uitare martirii și eroi ultimului secol.

Ion Gavrilă Ogoranu a plecat la Domnul acum 15 ani. Dar lupta lui nu a încetat atunci. Cei care am crescut la umbra ramurilor acestui brad al demnității românești, toți cei care nu pot rămâne insensibili la mesajul cuprins în cărțile sale, în însăși gestul jertfelnic al generației sale, avem cu toții îndatorirea să contniuăm. Să ne coagulăm forțele, să ne conjugăm eforturile pentru a duce mai departe Memoria. Amintirea de foc a eroismului și sacrificului fiecăruia dintre zecile de mii de luptători ai Rezistenței.

Nu este vorba de un simplu demers nostalgic ori de pasiunea pentru istorie a unor colecționari de antichități. Este vorba de o necesitate de acută actualitate, de o îndatorire civică și patriotică. Memoria constituie unul din elementele ce alcătuiesc piatra unghiulară a educației copiilor noștri, garanția edificării unei societăți fundamentate pe normalitate și bun simț. Lucruri care astăzi ne lipsesc, printre altele și din cauza ignorării acestei necesități.

Iată care este sensul crezului ce ne animă în preocupările și eforturile noastre permanente. Iată rostul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu în societatea românească.

Florin Dobrescu

1 Comment
  1. INJECTIA FINALA says

    La lupta, frati Români

    Ne ataca feroce noii huni
    Vor sa ne ia pamantul

    Si libertatea, goni’i’ar vantul

    Vor sa ne ucida cu vaccinul
    In burta mamei, iar cu pumnul
    Legii ticaloase si abjecte
    Vor sa ne transforme’n obiecte
    Si sa ne intepe pan’ce ne rapun

    Huni apocaliptici, faca’se’vor scrum

    Si’au dat toata silinta
    Sa goleasca fiinta
    Neamului Romanesc
    Sa fuga, de foame si scarba, din tara,

    Pentru’o paine amara

    Departe de copii si parinti
    De oseminte de sfinti
    De biserici si de voievozi

    Ce i’ar spulbera pe acesti nerozi
    O turma de ucigasi si de hoti
    In Siberii de gheata, pustii
    Poate s’or caii si traii

    Si’ar faurii statui de despoti
    Din zapada, n’ar mai visa prada
    Usoara, cuminte, ca doara
    Lucreaza media planetara

    Sa ne’adoarma afara si la noi
    Sa ne schimbe’n trupuri si spirite moi
    Sa uitam istoria si marii eroi
    Sa primim moartea ca blandele oi

    La lupta, frati Români
    De vreti sa fiti stapani
    In tara noastra sfanta

    Si sa’i gonim pe huni !

    14 mai – în Piața Revoluției! Martirii temnițelor comuniste vor fi comemorați și anul acesta

    Unde’s fratii nostri, torturati, ucisi
    Unde’s haiducii Domnului, proscrisi
    In ce codri verzi, infloreste luna
    Si care arhanghel le pune cununa ?
    Dupa chinuri cumplite si morti fara numar

    Eu de ce mai sufar ?

    Viata de ieri s’a dus
    Va fi robie din Rasarit in Apus
    Daca vointa de lupta n’ai depus
    Te vei bucura, liber, nesupus

    Pururea tineri, haiducii de’azur
    Scanteiaza in Cer, coroane de aur
    Ingereste, ne’ndeamna, e lupta finala
    Sa scapati de robia globala

    Noaptea, ei coboara pe franghii de vis
    Sa ne asigure ca’n paradis
    Slujitorii bravi ai lui Dumnezeu
    Fi’vor fericiti, in Casa’I, mereu !

    +++

    La lupta, studenti !
    Fiti viteji si drepti
    Vi se fura prezentul, viitorul
    Sa nu dati cu toporul
    Dar uitati’va la toti, in retina
    Pana’i prinde fiorul
    Ca vor fi inchisi cu zavorul
    Judecatii de’aici si de veci
    Si viata lor fi’va plina
    De nenorociri, dezastre si tina

    La lupta, studenti !
    Vor sa ne ia libertatea
    Guwernantii devenit’au dementi
    Ne ataca cu tancuri pe rulmenti
    Diabolici, cu axul seringa
    Inima tuturor s’o strapunga
    Si viata cumplit sa ne’o stinga

    La lupta, frati tineri !
    Antrenati in revolta, parintii
    Bunicii si rugati’i pe sfintii
    Ce’au salvat Romania
    Sa ne ajute de Sus
    Sa’l aparam pe Iisus
    SCUTUL ETERN, BLANDUL NESUPUS

    Chiar cu mucenicia !

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php