Gânduri în noaptea Învierii. Rostul luptei noastre

În noaptea de Înviere, grăbind spre biserică, nu am putut să nu mă duc cu gândul spre Ion Gavrilă Ogoranu, de la a cărui trecere în veșnicie se împliniseră, în acea seară, 15 ani. Și nu pot să nu-mi amintesc, de fiecare Paște, episodul relatat în cartea sa „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”: “Era în anul 1952, în ziua de Paşti şi, de pe unde eram în păduri, ne-am hotărât <<să mergem şi noi la biserică>>. Ne-am apropiat prin păduri până în coasta de la răsărit de Mănăstirea Sâmbăta, într-un loc de unde puteam vedea slujba ce se ţinea în pădurea rară din apropierea clopotniţei. Era o zi frumoasă de primăvară, când codrul îşi împlinea frunza şi pomii din poiana mănăstirii se aplecau de floare. Se vedea lume în faţa altarului improvizat. Din când în când veneau, aduse de vânt, când mai tare, când mai încet, frânturi din troparul învierii: <<Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le>>. Ne gândeam la cei căzuţi dintre noi până atunci: Marcel Cornea, Silviu Socol, Porâmbu, căpitan Monea, Mogoş, Mazilu, Partenie Cozma şi ceilalţi despre a căror soartă nu ştiam nimic. Eram încă sub povara amintirii ultimului căzut, Baciu, fratele lui Ghiţă. Am rămas tăcuţi cât a ţinut slujba. Nu ştiu care a avut parerea, parcă Brâncoveanu, pe care a spus-o cu glas tare: <<Dacă vreunul dintre noi va supravieţui, să ne legăm ca acela sa ne adune oasele de pe unde vor fi fost aruncate şi să le îngroape aici lângă această mănăstire.>>”

Dumnezeu a vrut ca Ion Gavrilă Ogoranu să supraviețuiască, pentru a da mărturie, în ziua eliberării, despre toată epopeea demnității și suferinței românești din Țara Făgărașului, multiplicată, în acei ani ai încleștării cu Fiara Roșie, în fiecare regiune a țării. Și, împreună cu Ion Ilioiu și supraviețuitorii rețelelor de sprijin de prin satele de sub munte, a început munca de ridicare, nu fără obstacole, a crucii monumentale de marmură de sub streașina Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus.

Făgăduința adunării osemintelor celor căzuți în luptă sau uciși mișelește de Securitate nu a putut-o îndeplini. Cât a mai trăit după Revoluție, a întreprins demersuri pentru identificarea locurilor în care vor fi fost îngropați, dar comuniștii au știut să șteargă bine urmele crimelor. An de zile, bietul bătrân a fost trimis, în batjocură, de la o instituție la alta, într-un labirint absurd al complicității întru vinovăție a statului de azi cu regimul criminal dinainte de 1989.

Dar pe lângă crucea de la Sâmbăta de Sus, Gavrilă a mai făcut ceva. A așternut pe hârtie amintirile sale din acel război îndelungat, surd, adeseori neștiut, pe care o mână de oameni l-au dus pe crestele Carpaților mulți ani după terminarea celui de-al doilea război mondial. A cules apoi amintirile altora despre cei pieriți în încleștarea cu comunismul, luptători sau susținători ai acestora. Când sistemul a acceptat, mult prea târziu, deschiderea arhivelor Securității, a făcut o uriașă muncă de cercetare prin zecile de mii de documente ce alcătuiesc dosarele dedicate de organele represive grupului său de partizani, dar și altor grupări, precum cele din Munții Apuseni.

Într-un cuvânt, atât cât Dumnezeu i-a mai dat zile de trăit, după 1989, Ion Gavrilă Ogoranu a ostenit întru perpetuarea Memoriei. Căci, de la ideea unei cruci făgăduite prin legământ de grupul adunat în pădurea de deasupra mănăstirii Brâncoveanu, în 1952, și până la uriașa operă reunită sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, totul înseamnă păstrarea și perpetuarea Memoriei.

Ion Gavrilă Ogoranu a avut conștiința importanței colosale a Memoriei în păstrarea identității unei națiuni, în edificarea unei societăți întemeiate pe valori și în educația tinerelor generații. Conștiință oe care o au și acele forțe care astăzi investesc enorm în politicile memoricide, prin care se face tot ceea ce e posibil să ne fie amputată ori falsificată istoria recentă, să ne fie îngropați în uitare martirii și eroi ultimului secol.

Ion Gavrilă Ogoranu a plecat la Domnul acum 15 ani. Dar lupta lui nu a încetat atunci. Cei care am crescut la umbra ramurilor acestui brad al demnității românești, toți cei care nu pot rămâne insensibili la mesajul cuprins în cărțile sale, în însăși gestul jertfelnic al generației sale, avem cu toții îndatorirea să contniuăm. Să ne coagulăm forțele, să ne conjugăm eforturile pentru a duce mai departe Memoria. Amintirea de foc a eroismului și sacrificului fiecăruia dintre zecile de mii de luptători ai Rezistenței.

Nu este vorba de un simplu demers nostalgic ori de pasiunea pentru istorie a unor colecționari de antichități. Este vorba de o necesitate de acută actualitate, de o îndatorire civică și patriotică. Memoria constituie unul din elementele ce alcătuiesc piatra unghiulară a educației copiilor noștri, garanția edificării unei societăți fundamentate pe normalitate și bun simț. Lucruri care astăzi ne lipsesc, printre altele și din cauza ignorării acestei necesități.

Iată care este sensul crezului ce ne animă în preocupările și eforturile noastre permanente. Iată rostul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu în societatea românească.

Florin Dobrescu