S-a stins profesorul Ioan Blanaru, din Galbeni

0 695

Redacția publicației Buciumul este alături de camarada Ioana Dobrescu și familia sa, în aceste grele momente ale pierderii tatălui său, profesorul Ioan Blanaru din Galbeni, comuna Filipești, județul Bacău.

Născut la 7 iulie 1934, Ioan Blanaru a fost cel de-al treilea copil al familiei lui Gheorghe (Iorgu) și Anica Blanaru din Galbeni – pe atunci sat-reședință a comunei cu același nume din fostul județ Roman. Tatăl său, Iorgu Blanaru, descendent al unei vechi familii de răzeși, țăran fruntaș, îndeplinea funcția de perceptor peste toată plasa Roman-Vodă. În spatele averii sale se afla secretul unei munci fără odihnă, de zeci de ani, și a bunei chiverniseli care caracteriza în acea vreme categoria țăranilor înstăriți, ade+vărată elită și coloană vertebrală a satului românersc tradițional.

Din nenorocire, peste nimbul senin al primilor 10 ani de copilărie fericită, avea să se abată urgia adusă asupra elitelor românești de un regim fără Dumnezeu, instaurat de cei care ocupaseră țara noastră, schimbând așezarea sa tradițională. Unul dintre obiectivele regimului comunist era “lichidarea chiaburilor”, clamată de propaganda oficială și pusă în practică printr-o politică represivă de o duritate fără precedent. Presiunile autorităților comuniste asupra “chiaburilor”, cum fuseseră numiți țăranii înstăriți, cuprindeau o gamă vastă de metode diabolice, începând cu impunerea unor cote și taxe imposibil de realizat, și până la instigarea locuitorilor satelor împotriva acestei categorii, ori chiar vizite nocturne ale Securității, însoțite de politruci locali, care arestau pe proprietarii de pământ, condamnându-i administrativ și trimițându-i în lagărele de muncă unde li se pierdea urma. Pentru achitarea taxelor exorbitante, familia Balanaru a fost nevoită să-și vândă toate bunurile mobile. Nici un efort nu era prea mare pentru a păstra rodul muncii și privațiunilor unei vieți întregi. Pentru a nu fi arestat Iorgu Blanaru încetase să doarmă acasă, preferând să stea mai mult ascuns pe câmpuri sau prin pădurile din regiune, cu nădejdea că rezistând, va reuși să păstreze pământul până la eliberarea țării de americanii, în care spera. De altfel, fusese deja acuzat de sabotarea însămânțărilor la Galbeni, acuzație publicată și în presa județului.

Declarat fiu de chiabur, Ioan Blanaru avea să fie exmatriculat din Liceul Roman Vodă chiar la finele clasei a XI-a, doar complicitatea binevoitoare a unor cadre didactice care și-au asumat enorme riscuri permițându-i să-și ia, totuși, bacalaureatul.

Dar necazurile erau departe de a se termina. În iarna anului 195 , tatăl se stingea, în urma unui infarct, în pădurile pe unde stătea ascuns. Cruzimea politrucilor comuniști era fără limite: în timpul priveghiului, ei aveau să descindă la locuința familiei Blanaru, pentru a o evacua, casa urmând să fie atribuită conducerii locale a organizației de partid. Ioan Blanaru și mama sa nu au putut lua cu ei decât câteva obiecte de strictă necesitate, fiind deportați la locuința unei rude din localitate.

Ioan Blanaru va cunoaște ostracizarea și marginalizarea socială. Autoritățile îl vor identifica drept unul din “dușmanii poporului”, iar mulți îl vor evita. Familia va cunoaște un trai extrem de greu, în care supraviețuirea va constitui o luptă a fiecărei zile. Stagiul militar îl va face în cadrul regimentelor de muncă forțată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, acolo unde erau repartizați fiii celor considerați „dușmani ai poporului”. Ulterior, conform unei legislații represive, Ioan Blanaru va fi dat afara din slujba de contabil la întreprinderea Săteanca, fără dreptul de a se putea angaja, ca urmare a poziției sale sociale. Mama sa, Anica Blanaru, va fi condamnată administrativ și încarcerată, pentru răspândire de zvonuri și atitudine ostilă orânduirii socialiste.

În cele din urmă, pentru a scăpa de acest coșmar, avea să părăsească satul unde era cunoscut, pierzându-și urma pentru ani de zile în localitatea Dămienești. Neavând acces la studii superioare, Ioan Blanaru a reușit cu greu să se înscrie, mai târziu, la Institutul de Educație Fizică și Sport, revenind ca profesor în satul său natal și căsătorindu-se cu Viorica Pătru, care avea să devină profesoară de limba română la Galbeni, având împreună două fiice.

Pensionat după 1990, s-a dedicat tot restul vieții muncii fără odihnă a pământului pentru care părinții săi suferiseră atât de mult.

Ioan Blanaru a fost profesorul a numeroase generații de gălbineni, oameni care îi poartă și astăzi o amintire împodobită de respect și dragoste. Seriozitatea sa și intransigența profesională l-au păstrat ca pe un reper luminos în memoria oamenilor acestui sat. Dedicându-și întreaga energie muncii de educație a generațiilor tinere, Ioan Blanaru a avut măiestria de a identifica în sufletele elevilor săi resorturile implicării în competiții locale, județene și naționale, remarcându-se prin obținerea unor rezultate și distincții deosebite, în ciuda posibilități reduse oferite de o școală sătească.

Deși traumele suferite în timpul adolescenței și tinereții l-au urmărit mereu, comportamentul său a fost unul demn, manifestând chiar și după 1989 o atitudine de iertare și omenie chiar și față de cei care, cu patruzeci de ani în urmă, îl persecutaseră pe el și pe părinții lui.

Viața fiecărui om are o anumită însemnătate dată de Dumnezeu, constituind o lecție pentru cei care l-au cunoscut și respectat, pentru comunitatea în care a trăit. Povestea vieții lui Ioan Blanaru este despre puterea de a trece prin furtunile ce se abat, uneori, asupra existenței noastre bântuite de “teroarea istoriei”, cum o numește Mircea Eliade. Dar mai ales despre puterea a rămâne, în ciuda acestor vicisitudini, mereu demn, îndeplinindu-ți îndatoririle în familie, în comunitate, în plan profesional. Despre puterea de a ierta și a iubi, de a converti suferința nu în ură și încrâncenare, ci în perspectiva luminoasă a unui viitor mai bun, eliberat de spaimele trecutului, în care omul să îl regăsească întotdeauna pe Creatorul Său. Principii indispensabile oricărei societății.

În urma sa rămân copiii, nepoatele și strănepoții care, alături de durerea de a nu-l mai avea lângă ei, vor purta în mereu suflete amintirea uminoasă și caldă a celor care le-a fost tată, bunic și străbunic.

Dumnezeu să-i odihnească sufletul greu încercat!

În veci pomenirea lui!

Cei ce doresc să îl însoțească pe ultimul său drum, o pot face duminică 3 ianuarie, ora 11,30, când va avea loc înmormântarea sa.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php