Așa a fost comunismul, nătângilor!

0 717

Zilele trecute a fost aniversarea a o sută de ani de la Revoluția Bolșevică, una dintre cele mai teribile calamități din istorie. Începutul sfârșitului pentru comunismul sovietic s-ar putea spune că s-a conturat prin înființarea sindicatului Solidaritatea din Polonia, ori poate prin accederea la putere a lui Mihail Gorbaciov în 1985. Indiferent cum ar fi, categoric a sosit odată cu căderea Zidului Berlinului, în 1989.

Studenții de azi nu au trăit anii comunismului sovietic și est-european. Acest lucru o întristează și o rănește pe Laura Nicolae, studentă la Harvard, ai cărei părinți au fugit din România lui Ceaușescu. Iată ce scrie ea despre cultura universității pe care o urmează, în revista Harvard Crimson (sursa, aici):

Dacă te plimbi prin campus, imposibil să nu zărești ici și colo chipul lui Ché Guevara pe câteva tricouri și insigne. Un student din anul al doilea spune, în glumă, că și-a ales ca specialitate secundară „ideologia comunistă și implementarea ei”. Noul Club Stângist din campus caută „o perspectivă modernă” asupra lui Marx și Lenin, care „să atenueze din stigmatul care înconjoară conceptul stângii”. Un autor se lamentează în paginile acestei publicații că e întâlnești prea greu comuniști aici. Pentru mulți studenți, să girezi la modul nonșalant comunismul e un mod cool și la modă să te plângi de ce se întâmplă în lume.

După ce au petrecut patru ani într-un campus suprasaturat cu meme și glume marxiste despre revoluțiile comuniste, colegii mei de an vor absolvi facultatea cu impresia că comunismul reprezintă o critică ușurică a stării de lucruri prezente, mai degrabă decât o filozofie empirică violentă, care a distrus milioane de vieți omenești.

Statisticile arată că tinerii americani ignoră într-adevăr cu desăvârșire trecutul sinistru al comunismului. Conform unui sondaj YouGov, numai jumătate din cei născuți după anul 2000 cred că comunismul a fost o problemă, și cam o treime cred că președintele George W. Bush a ucis mai mulți oameni decât Iosif Stalin, liderul sovietic, care a omorât 20 de milioane. Dacă-i întrebi pe cei născuți după anul 2000 câți oameni a ucis comunismul, 75% din ei vor oferi cifre mult sub cele reale.

Laura Nicolae continuă:

Istorisirile supraviețuitorilor zugrăvesc o imagine a comunismului mult mai realistă decât cea din manualele pe care le-au citit colegii mei de an. Deși s-ar putea să nu aflăm niciodată toate atrocitățile comise de regimurile comuniste, putem să încercăm cu disperare să ne asigurăm că lumea nu va repeta greșelile lor. În acest scop, trebuie să spunem istoriile supraviețuitorilor și să combatem bagatelizarea trecutului sângeros al comunismului.

Tatăl meu și-a lăsat în urmă părinții, prietenii și vecinii, sperând să-și găsească libertatea. Eu îi știu povestea pentru că este moștenirea mea; acum o știți și voi pentru că eu am dreptul să-mi fac auzită vocea. O sută de milioane de alți oameni au fost reduși la tăcere.

Citiți tot articolul.

În ruptul capului nu voi putea înțelege vreodată de ce tolerăm, ba chiar sărbătorim, șicul comunist, când nici prin cap nu ne-ar trece, nicio secundă, să tolerăm de exemplu șicul nazist. Aici aș vrea să reamintesc cuvintele regretatului preot creștin-ortodox Gheorghe Calciu, care a suportat torturile gulagului românesc pentru „vina” de a fi un preot creștin. Redau mai jos fragmente dintr-un interviu cu părintele Calciu, realizat în 1996, și publicat în acest volum:

Am avut mare noroc, pentru că m-am numărat printre cei șaisprezece oameni pe care Securitatea i-a dus la închisoarea Jilava, unde a început vindecarea mea [spirituală]. La Jilava construiseră o celulă specială, în forma unei jumătăți de cilindru. Era ca un cilindru retezat în două. Eram la subsol; închisoarea Jilava a construită sub pământ. Deasupra celulei erau șapte metri de pământ. Nu poți să vezi Jilava – toată pușcăria e dedesubt. În acest cilindru ei au construit patru celule fără ferestre, doar cu o ușă. Aveam un bec electric chior, care stătea aprins zi și noapte. Ne-au pus câte patru în celulă. În fiecare celulă era fie un om foarte bolnav, fie unul bolnav psihic. În celula mea era un deținut pe nume Constatin Oprișan, ai cărui plămâni fuseseră complet distruși de tuberculoză.

Constantin Oprișan

De două ori pe zi, trebuia să-și tușească lichidul adunat în plămâni. Noi îl ajutam dându-i o bonetă sau ceva în care să tușească și să adune acolo toată mizeria din piept, cu sânge și cu tot. Era îngrozitor să-l privești. În prima zi după ce am intrat în această celulă, cu mine erau Constantin Oprisan, prietenul meu care mă salvase de la sinucidere și încă cineva, un student mai tânăr decât noi. Constantin a început să tușească și să-și scuipe lichidul din plămâni. Eu stăteam rezemat de ușă – surprins, pentru că nu mai văzusem niciodată așa ceva. Omul acela se sufoca. Cred că scotea afară aproape un litru întreg de flegmă și sânge, și mi s-a întors stomacul pe dos. A fost cât pe-aci să vomit. Constantin Oprișan a observat reacția mea și a spus: „Iartă-mă”. Am fost atât de rușinat! Dat fiind că eu eram student la medicină, am hotărât să am grijă de el.

Deci am decis că îi voi purta de grijă și le-am spus celorlalți că mă voi îngriji de Constantin Oprișan. El nu era în stare să se miște și eu făceam totul pentru el. Îl puneam pe tinetă ca să urineze. Îl spălam de sus până jos. Îi dădeam să mănânce. Aveam fiecare o strachină pentru mâncare. Eu luam strachina lui și i-o țineam în fața gurii.

El era ca un sfânt. A fost pentru prima dată când aveam contact cu un asemenea om.

Puteți să ne spuneți mai multe despre el? Ce v-a învățat și ce a întărit în dumneavoastră?

Nu prea vorbea. Cu noi vorbea în fiecare zi doar vreun ceas sau două, pentru că nu putea să vorbească mult. Dar fiecare cuvânt care-i ieșea din gură era unul sfânt – numai despre Iisus, despre iubire, numai despre iertare. Își rostea rugăciunile și [ce efect profund avea asupra noastră] să-l auzim cum spune acele rugăciuni, știind cât de mult suferă. Nu era deloc ușor. Din bunătatea sufletului lui… voia să ne protejeze… să nu tușească prea mult, ca să nu împrăștie microbii prin aer. Era ca un sfânt în celulă cu noi. Simțeam prezența Duhului Sfânt împrejurul lui; o simțeam. Chiar și în ultimele lui zile de viață, când nu mai era în stare să vorbească, nu și-a pierdut nicio clipă bunătatea față de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală și iubirea. Era ca un potop de iubire pe fața lui.

V-a povestit ceva despre vremea când era conducătorul „Frăției de Cruce”?

Da, ne-a povestit. Ne-a povestit cum lucra cu tinerii. Sunt convins că iubea tinerii și că era iubit de ei. Era în totalitate devotat ființei omenești. Era un om foarte deștept… extraordinar de inteligent. Era atât de bun cu noi! Nu vorbea mult despre el însuși. Vorbea despre credință, despre iubire, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Să știți că nu era prea ușor să fii în aceeași celulă, mereu, cu aceiași oameni. Atunci când se isca vreo ceartă între noi, el se ruga. Și rugăciunea lui avea întotdeauna efect. Ne rușinam, doar pentru că el se ruga, și știam asta. El nu se ruga cu voce tare, dar chipul îi era complet transfigurat. Ne dădeam seama că el se roagă pentru noi și încetam [să ne mai ciorovăim].

Era într-o [asemenea stare fizică] cumplită pentru că fusese torturat în închisoarea de la Pitești timp de trei ani. Îl bătuseră cu pumnii și picioarele în piept, în spate, și îi făcuseră praf plămânii. Dar el se ruga ziua întreagă. Nu l-a vorbit niciodată de rău pe cel care îl torturase și nouă ne-a vorbit despre Iisus Hristos. În tot acest timp, noi nu ne-am dat seama cât de important era Constantin Oprișan pentru noi. El era rostul vieții noastre în celula aceea. Pe parcursul unui an, a devenit din ce în ce mai slab și mai neputincios. Noi am simțit că își încheiase timpul petrecut aici și că va muri.

O dată pe săptămână, eram obligați să ne bărbierim. Eu stăteam de pază lângă Constantin Oprișan, iar prietenii mei se bărbiereau. După aceea, începeam eu să mă bărbieresc și unul dintre ceilalți îl păzea pe Constantin Oprișan, pentru că îl țineam sub ochi zi și noapte. Atunci când se întâmpla ceva, ei îmi spuneau să mă duc la Constantin Oprișan, pentru că le spusesem că eu trebuie să fiu singurul care îl îngrijește, fiindcă îl făcusem să sufere în acea primă zi petrecută în celulă. Eram convins că îl rănisem și mă simțeam foarte, foarte vinovat. În timp ce mă bărbieream, Marcel, studentul care era mai tânăr decât noi, a văzut că Constantin este gata să moară. Mi-a zis: „Du-te și vezi de Constantin Oprișan, e pe moarte”. M-am uitat la el. Fața îi era complet emaciată. Avea ochii deschiși, dar am văzut că peste ei părea să se fi lăsat o perdea de ceață. Își întorsese privirea înăuntru, în el însuși. M-am speriat, mi-a fost atât de frică! Am simțit că el avea să moară și eu voi rămâne singur în celulă. Mi-am pus mâna peste a lui și am spus: „Constantine, nu muri, nu muri! Vino înapoi, întoarce-te!” Am strigat cu glas mare! Imediat s-a întors înapoi. Ochii i s-au limpezit. S-a uitat la mine. Eram chiar în fața ochilor lui, mă aplecasem deasupra lui. Nu știu ce s-a întâmplat în sufletul lui, dar i-am văzut o groază imensă pe chip.Ochii îi erau plini de spaimă și a început să plângă. Am avut sentimentul că fusese gata să intre în lumea duhului, dar eu îi cerusem să se întoarcă în celulă. Lucrul acesta a fost de mare spaimă pentru el, așa că a început să plângă. Lacrimile îi curgeau șiroi din ochi. Chipul lui a devenit ca al unui copil, al unui prunc nou-născut. Plângea ca un nou-născut care iese din pântecul mamei. Constantin Oprișan plângea pentru că eu îl forțasem să vină înapoi. După câteva minute, a murit.

Cât timp ați fost cu el în celulă?

Un an.

După ce el a murit, toți am simțit că murise și ceva din noi. Am priceput că, așa bolnav cum era și în grija noastră, ca un copil mic, el fusese stâlpul vieții noastre în celulă. Apoi am fost singuri, fără Constantin Oprișan.

Am luat o cârpă și i-am spălat trupul, ca să-l pregătim cum se cuvine pentru a fi îngropat în pământ. Apoi am ciocănit în ușă și le-am spus gardienilor că Constantin Oprișan murise. Au venit după trei ceasuri. Noi nu mai părăsiserăm niciodată celula aceea… celula aceea, care nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa se scurgea în firișoare prin pereți; saltelele din paie de sub noi erau putrede. Și așa, după două ore, pentru prima dată, gardianul ne-a ordonat, mie și prietenului meu, să luăm trupul lui Constantin Oprișan și să ieșim afară.

Afară era atât de frumos! Flori și copaci și cerul albastru. Cât timp fuseserăm în celulă, uitaserăm ce lume frumoasă e afară. Când am ieșit, am văzut că lumea nu se schimbase. Verdeața aceea, florile… ne răneau. Era ca o insultă la adresa noastră, pentru că noi sufeream, muream… dar universului nu-i păsa de noi! Soarele cobora la apus și împrăștia o lumină aurie. Totul strălucea, parcă era din aur. L-am așezat pe Constantin Oprișan pe pământ. Era gol-goluț, pentru că trebuise să dăm înapoi hainele lui de deținut, care erau ale închisorii. Trupul lui era complet descărnat. Nici nu ne venea să credem că era o ființă omenească. Nu se mai vedea fir de carne; numai oase, numai oase! Și cred că fierea lui, în clipa morții, trebuie să-i fi pătruns în sânge, fiindcă era galben din cap până-n picioare. Prietenul meu a luat o floare și i-a pus-o pe piept… o floare albastră. Gardianul a început să urle la noi și ne-a poruncit să ne întoarcem în celulă. Înainte să intrăm înapoi în celulă, ne-am întors capetele și ne-am uitat la Constantin Oprișan – la trupul lui îngălbenit și la floarea aceea albastră. Aceasta este imaginea pe care am păstrat-o în memorie: trupul lui Constantin Oprișan, complet descărnat, și floarea albastră de pe pieptul lui. Era doar piele și os… nici urmă de mușchi. Nimic altceva… trupul lui zăcând pe jos, cu o floare albastră.

După aceea, a fost foarte greu. Poate că am păcătuit pentru că, înainte să moară, Constantin Oprișan a spus: „O să mor, dar după moarte, mă voi ruga la Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, pentru că nu vreau ca voi să muriți în celula asta”. Și sunt sigur că s-a rugat pentru noi, fiindcă toți trei am reușit să plecăm din închisoarea aceea și să ajungem la [închisoarea] Aiud. Sunt sigur că Constantin Oprișan se ruga la Dumnezeu pentru noi. Păcatul pe care l-am comis eu a fost acela că tot timpul mă gândeam și mă rugam de sufletul lui Constantin Oprișan să vină și să ne lumineze. N-a venit niciodată, deși luni de zile, luni de-a rândul, l-am rugat să vină și să ne lumineze. Cred că a fost un păcat pe care l-am comis, căci poate nu l-am lăsat să se odihnească în pace. Sunt sigur că mi-a fost foarte recunoscător pentru că l-am îngrijit. Sunt sigur că m-a iubit foarte mult. El iubea pe toată lumea. Dar cred că a avut o iubire specială pentru mine, fiindcă și eu l-am iubit nespus.

Era mai în vârstă decât dumneavoastră?

Da, era cu vreo șase sau șapte ani mai mare. Și niciodată nu mi-a mai fost scârbă de el, după acea primă dată. L-am îngrijit cu dragoste și respect. Era ca un copil în mâinile mele. Trebuia să-l așez pe vasul de toaletă, să-l spăl… să fac totul pentru el. Mă gândeam că, pentru această dragoste care ne lega, el trebuia să vină și ne aducă lumina lui Dumnezeu… Când îl îngrijeam pe Constantin Oprișan în celulă, eram foarte fericit. Eram foarte fericit fiindcă simțeam cum duhul lui îmi pătrunde în suflet. Am învățat de la el să fiu bun, să iert, să nu-l blestem pe cel care mă torturează, să nu consider nimic din această lume ca fiind o comoară care-mi este destinată. În fapt, el trăia undeva mai sus. Numai trupul lui era cu noi – și dragostea lui. Vă dați seama? Eram într-o celulă fără ferestre, fără aer, umedă, mizeră – dar uite că aveam momente de fericire, de care în libertate nu avusesem parte niciodată. Nu pot să explic asta.

Așa a fost utopia pe care a creat-o comunismul. De fapt, comuniștii … au creat-o pe cea mai rea: închisoarea Pitesti, dovedită ca loc în care, prin înfiorătoare torturi fizice și psihice, statul va încerca să creeze Omul Nou Comunist. Pe site-ul acesta există un fragment de descriere a ceea ce li se făcea deținuților la Pitești. Este atât de înspăimântător, încât nu voi copia nimic de acolo în această postare de pe blog.

Așa a fost comunismul, copii nătângi de la Harvard!

de Rod Dreher

traducere Reacționarii după theamericanconservative.com

Sursă foto: captură după coperta cărții: Do Not Avenge Us: Testimonies about the Suffering of the Romanians Deported from Bessarabia to Siberia

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php