Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Istoricul Marius Oprea, despre Hodor şi Demetriade: Preiau pasaje din actul de acuzare al Securităţii

Istoricul Marius Oprea susţine că declaraţiile cercetătorilor CNSAS Mihai Demetriade şi Mădălin Hodor, referitoare la „Experimentul Piteşti”, sunt de fapt pasaje din actul de acuzare întocmit de Securitate împotriva „reeducatorilor”, acuzându-i pe cei doi de lipsă de informare în domeniu.„Fondul recentului scandal iscat de afirmaţiile controversate a doi cercetători ai CNSAS, Mihai Demetriade (autor al studiului «Istoricul Serviciului de Contrainformaţii Penitenciare 1949-1967», în: Caietele CNSAS. Revistă semestrială editată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, anul VIII, nr. 2 (16)/2015, Editura CNSAS, Bucureşti, 2017, pp. 7-180) susţinut de Mădălin Hodor, potrivit cărora la Piteşti legionarii n-au făcut altceva decît să se masacreze unii pe alţii, pentru un blid de arpacaş în plus şi că acolo nu a fost de fapt vorba decît de o răfuială internă, cu mijloacele violente «specific legionare», este «corectitudinea politică», în virtutea căreia cei doi îşi proclamă opiniile.

La noi, aceasta este reprezentată de Legea 217/2015 (zisă şi Legea antilegionară), care condamnă toate formele de manifestare a antisemitismului şi negaţionismului.

Legionarii şi simpatizanţii lor, ca şi exponenţii regimului antonescian fac subiectul acestei legi. Prin aserţiunile lor, cei doi preiau absolut exact pasaje din actul de acuzare întocmit de Securitate împotriva «reeducatorilor».

Majoritatea lor au fost condamnaţi la moarte (cu excepţia celor ce nu fuseseră legionari), într-un proces din 1954, care trebuia să arate cu degetul oriunde altundeva, decît înspre autorităţi, după ce ştirea despre atrocităţile din Penitenciarul Piteşti a fost făcută publică în Occident.

Stilul lui Hodor şi Demetriade, de preluare ca atare a acuzaţiilor tribunalelor millitare ale anilor ’50, care se bazau pe anchetele Securităţii, este şi cel practicat de cei care aplică Legea 217/2015, care reiau şi repun în practica publică acele acuzaţii, în baza cărora s-a solicitat deseori autorităţilor locale schimbarea numelor de străzi şi şcoli sau demolări de statui ale unor personalităţi precum Vintilă Horia, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea şi alţii – socotiţi legionari sau profascişti. Sau, în cazul lui Valeriu Gafencu, cel supranumit «Sfântul închisorilor» de către Nicolae Steinhardt, retragerea titlului post-mortem de cetăţean de onoare al oraşului Tîrgu Ocna.

Aceasta, istoria în stilul lui Hodor şi Demetriade, este istoria «corectă politic» şi orice alt mod de a o scrie este susceptibil de a-ţi atrage atributul de extremist sau pro-legionar, aşa cum se vede în special din reacţiile primului dintre ei.

Eu cred că, de fapt, «corectitudinea politică» este o judecată nepotrivită în cercetarea istorică – ea ne poate duce spre exagerări sau deformări ale trecutului, pentru a răspunde exigenţelor prezentului. Este o altă formă de falsificare, decît a fost ideologizarea istoriei, practicată de comunişti sau de politizare a ei, des întâlnită în tranziţie.

Mai ales cînd, de dragul acestei «corectitudini», dar şi al notorietăţii, cei doi cercetători de la CNSAS, Hodor şi Demetriade, îşi susţin afirmaţiile care i-au scandalizat pe mulţi, atît de pe fundamentul profesiei lor de istorici, cît şi de «specialişti» în domeniu.

În realitate, probabil că niciunul nu a parcurs în detaliu dosarele victimelor de la Piteşti, nu a citit declaraţiile lor despre cum decurgeau bătăile în celule şi despre cum acestea erau tolerate şi încurajate de administraţia închisorii şi de anumiţi ofiţeri ai Securităţii, care vizitau periodic Piteştiul – şi care, dealtfel, au avut şi ei de suportat de pe urma deconspirării acţiunii de «reeducare», fiind găsiţi drept «ţapi ispăştori» din sistem, tocmai pentru a nu se ajunge la vîrfurile acestuia.

Modul simplist şi reducţionist în care Hodor şi Demetriade prezintă reeducarea de la Piteşti este rezultatul lipsei de informare, în primul rînd. Primul nu s-a ocupat niciodată de acest subiect şi nu ştiu să fi deschis vreun «dosar Piteşti». Cel de-al doilea a scris două studii despre reeducare, dar despre aceea de la Aiud – din etapa tîrzie, de la începutul anilor ’60, care a urmărit alt scop şi s-a făcut cu totul alte mijloace.

În al doilea rînd, cei doi istorici de la CNSAS şi-au asumat falsurile istorice care au fost proclamate prima oară în 1954 de Securitate, din dorinţa de epatare, de publicitate cu orice preţ, printr-o nouă judecată publică la care ei supun trecutul (aici, mişcarea legionară), din prisma exigenţelor etice ale prezentului. Acest din urmă punct l-au atins, cu succes. Dar cu preţul compromiterii atît al statutului lor profesional, cît şi al instituţiei pe care o reprezintă, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. O studiere pe care aceştia o fac cu sîrg, însuşindu-şi însă aproape la perfecţie punctul ei de vedere, ca şi mijloacele ei de acţiune în plan public. Singura scuză care li se poate găsi este că (şi spun asta din proprie experienţă), să stai prea mult numai în arhivele Securităţii, te poate aduce, în lipsa discernământului şi a experienţei, să scrii fără să vrei istoria tocmai prin prisma interpretărilor şi valorilor ei. Şi chiar să gîndeşti ca ea.

Am constatat, de-a lungul timpului, mai multe asemenea derapaje. Ele vin şi din faptul că este mult mai uşor să copiezi sau deformezi o opinie, decît să-ţi construieşti una după mintea şi puterile proprii. În acest sens, este deja constatat istoric faptul că înainte de 1989 regula generală se baza pe însuşirea adevărului proclamat de regimul comunist sau, în genere, măcar de acceptare tacită a lui. Suspiciunea şi frica au fost atent cultivate vreme de decenii, pentru a obţine asemenea roade şi a împiedica orice opinie separată, ca minimă regulă a democraţiei. Şi prin opinie, luăm în considerare orice suna altfel decît «linia oficială», litera partidului şi cuvîntul Conducătorului. Cine îşi mai aduce aminte astăzi de etapele «făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate»? Cine mai reţine măcar faptul că, la ultimul Congres al PCR din noiembrie 1989, se adoptase un proiect de dezvoltare a ţării, extrem de riguros planificată pînă în anul 2020? România, în urmă cu trei decenii, era ţara unui singur formator de opinie şi a unui întreg sistem, bazat pe anihilarea tutror opiniilor separate, fie ele manifestate chiar în cadrul restrîns şi benign al unei discuţii la bere. Astăzi, acest «formator de opinie» îl reprezintă regula «corectitudinii politice».

Acum, un alt detaliu care trebuie cunoscut şi care reprezintă contextul derapajului celor doi istorici de la CNSAS. Toate directivele fostei Securităţi se preocupau intens de «influenţarea» mediilor sau a persoanelor potenţial ostile, prin dirijarea în preajma acestora a unor persoane «bine intenţionate», oameni care «ştiu ce spun». Iar Securitatea se baza în 1989 pe circa 400.000 de astfel de «prieteni» informatori, dintre care 136.000 activi, la care se adăuga o cifră cel puţin egală de colaboratori ocazionali şi «persoane de sprijin» – cum ceva mai elegant erau numiţi în documente delatorii membri de partid. Altfel spus, o mică armată. O armată care de atunci a suferit direct, pînă în prezent, doar pierderi colaterale. Dar a trecut şi printr-un proces de recuperare a identităţii, însuşindu-şi, într-un proces psihologic relativ comun justificările specifice unei «inhibiţii de protecţie». Aşa se face că activiştii scriu memorii despre anii glorioşi ai construirii socialismului, fără a scoate o vorbă despre crimele pe care le-au patronat; nimic despre raţionalizarea hranei, iar securiştii scriu mii de pagini de memorialistică, din care înţelegem că ei au apărat «ţara», deşi în nicio pagină din arhivele Securităţii nu întîlnim cuvîntul «ţară», ci numai pe acela «regim».

Afirmaţiile lui Demetriade şi Hodor au, în fond, acelaşi conţinut: regimul comunist nu are nicio vină. De vină au fost victimele. Ca şi în cazul lui Gheorghe Ursu, unde, potrivit teoriei lui Hodor, nu securiştii care îl anchetau şi au pus la cale asasinatul ar purta vina, ci procesul de «reeducare» din celulă, răfuiala dintre deţinutul de drept comun Marian Clită şi intelectualul Gheorghe Ursu, ucis de primul, pentru cine ştie ce motiv.

Exonerarea Securităţii, în cazul afirmaţiilor celor doi, merge mînă în mînă cu afirmaţia atît de des întîlnită la foştii securişti, potrivit căreia ei şi-au apărat ţara de «legionari şi spioni» şi nici un informator dovedit al Securităţii nu recunoaşte de bunăvoie, contrar evidenţelor, că ar fi făcut poliţie politică. O asemenea viziune este posibilă, în primul rînd, pentru că este greu să îmbraci cămăşile transpirate şi stropite cu parfumul de roze bulgăresc ale trecutului, atunci cînd prezentul îţi surîde prin fereastra «corectitudinii politice».

La graniţa dintre iresponsabilitate şi asumarea unei afirmaţii care falsifică trecutul s-a născut treptat acest tip uman nou, care, precum cei doi istorici, acţionează cinic şi conştient împotriva unor victime ale regimului comunist. Condamnîndu-le a doua oară. Acţionînd ca deformatori de destine şi istorie, din postura lor de formatori de opinie.

Prezentul le aparţine multora ca ei – fie că lucrează la stat, fie că sînt persoane private, comentatori pe Facebook, ONG-işti sau ziarişti, animaţi cu toţii într-un corp solidar şi (auto) prezentat drept progresist, condamnînd «tradiţile şi mentalităţie învechite», precum familia sau Biserica. În acest caz, e vorba de istorie, unde vocea lor, iată, se face acum auzită. Încă nu este cea dominantă, dar va fi, atîta vreme cît culorile aspre ale trecutului se estompează – ca şi amintirea armatei vechilor sticle de lapte şi a sunetului lor aspru, zăngănind în zori, sub stele, în drumul spre Alimentară.

Şi în sfîrşit, în urma unui nou proces de reeducare, «corectitudinea politică» va fi gata să ia locul vetustei corectitudini istorice”.

sursa Gândul.Info

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=43258

Postat de pe 1 nov. 2019. Catalogat ca Social. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php