Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Moartea lui Baciu

În noiembrie 1951, la două luni de la anihilarea echipei-cîrtiță conduse de Boian, cei 12 luptători se pregăteau de iernat, asta însemnînd împărțirea în grupuri. Avantajul spargerii în „mușuroaie”, în echipe de trei-patru inși, cu putința de a se mișca rapid dintr-un loc în altul, era evident: riscul de a fi depistați scădea simțitor, sporindu-le șansa ca în primăvară să se regăsească teferi în păduricea din Drăguș, locul predilect de întîlnire după fiecare iarnă. Altminteri, o Mannschaft de inși păroși, înarmați pînă în dinți, cu rucsacurile pline de calabalîcul sisific fără de care viața în munți nu era posibilă, sărea în ochi de îndată.

Unde anume ierna fiecare grup atîrna de inspirația celor care îl alcătuiau, dar variantele de refugiu nu erau decît două: fie la munte într-un bordei săpat într-o muchie de coastă, unde doar caprele negre călcau, fie în casa unor familii de încredere din satele din nordul Oltului. Dar niciodată în satele de la poalele munților Făgărași, unde sita Securității era prea deasă pentru a mai avea iluzia că se puteau strecura fără să fie prinși.
La numărul apostolic de 12 luptători trupa ajunsese sub constrîngerea împrejurărilor, fără nici o intenție premeditată. În condiții mai blînde, falanga ar fi numărat 17 gladiatori, dar cinci dintre ei fuseseră omorîți în 1950, în urma ambuscadelor în care căzuseră fie din neglijență, fie prin trădare.
Marcel Cornea a fost surprins în noaptea de 6 noiembrie 1950 în casa învățătorului Pridon din satul Părău, fiind ucis în urma schimbului de gloanțe. Silviu Socol a fost capturat de viu în satul Toderița, în casa lui Dumitru Dușa, fiind torturat timp de un an, spre a fi în final împușcat în orașul Stalin. Toma Pirău („Porâmbu” potrivit poreclei date de grup) a fost înconjurat de trupele de soldați într-o șură din satul Ileni, drept care s-a sinucis cu un glonț în cap în ziua de 18 decembrie 1950. În fine, Ion Mogoș și Nicolae Mazilu au fugit din Făgăraș în Banat, crezînd că acolo vor scăpa de urmărire, spre a fi împușcați în satul Pădureni, în casa lui Traian Moraru, un vechi prieten din copilărie, căruia scrupulul de a-i divulga Securității nu-i mușcase defel conștiința.

Nu știu criteriul după care partizanii se împărțeau în „mușuroaie”, probabil afinitatea dintre ei jucînd un rol hotărîtor, numai că grupurile își schimbau componența de la an la an. Singura pereche constantă a fost cea alcătuită de Victor Metea cu Gheorghe Șovăială, „luptătorii fără splină”, cum erau numiți grație ușurinței cu care străbăteau pe jos distanțe mari fără să resimtă efortul. În schimb, Ogoranu se mișca din ceată în ceată: cînd era cu Fileru (Ion Pop) și Leu (Laurian Hașiu), cînd făcea echipă cu Gelu Novac și Ion Ilioi. Mai mult, cînd Brâncoveanu se va sinucide în casa lui Olimpiu Borzea, va fi însoțit de Leu, în vreme ce Gh. Șovăială, cînd va fi împușcat în marginea satului Obreja, va cădea alături de Gelu Novac, cînd de fapt devoțiunea lui se îndrepta cu precădere către celălalt frate, Nelu Novac.

Oricum, în noiembrie 1951, cele patru „mușuroaie” ivite din ruperea trupei erau următoarele: 1. Baciu, Ghiță Hașiu, Profesorul (Ioan Chiujdea), Fileru; 2. Brâncoveanu, Ilioi, Nelu Novac; 3. Metea și Șovăială; 4. „Moșu” (porecla lui Ogoranu), Gelu Novac și Leu. Chiar dacă cititorului enumerarea aceasta seacă îi poate părea de o pedanterie inutilă, rostul ei e eminamente istoric. Aici nu avem de-a face cu o înșiruire fadă de nume în spatele cărora se ascund niște paparude anoste, a căror inerție a făcut umbră pămîntului degeaba. Aici e vorba de o suită de luptători rarisimi, de o ținută căreia nu-i poți găsi echivalent în tărie decît la frații Arnăuțoiu și la cei doi partizani din Bucovina: Gavril Vatamaniuc și Vasile Motrescu.
Ce înseamnă acest detaliu? Că din sutele de partizani pe care i-a dat România după război, cei care au tulburat conștiința colectivă pînă la pragul unei admirații postume pe care detractorii nu au putut-o înăbuși sunt cei pomeniți mai sus: făgărășenii, Arnăuțoii și bucovinenii. Într-o țară ocupată de armata rusă, cu o Securitate în care, pînă la detronarea Anei Pauker, 80% din cadrele de conducere erau evrei, îndrăzneala de a te ridica împotriva regimului friza nebunia. Și totuși, acești tineri au făcut-o. Mi se va imputa că, pe hoitul luptătorilor care și-au dat duhul împotrivindu-se comunismului (în Dobrogea, în Apuseni, în Romanați, în Banat, în Vrancea, în Mehedinți și în atîtea alte regiuni), eu ridic o ierarhie pe cît de părtinitoare, pe atît de nedreaptă. De mortuis nihil nisi bene. Cum s-ar spune, dacă tot au murit, la ce bun urzirea, pe un maldăr de cadavre, a unei scări valorice? Pentru simplul fapt că aici criteriul nu e moartea (pînă la urmă toți au murit), ci faptele de dinaintea morții. Sub acest unghi, făgărășenii au scris o pagină de o sminteală căreia, chiar masoret marxist să fii, nu poți să nu-i recunoști alura unică. Cu Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc suntem în plină epopee autohtonă, dar o epopee pe care nici o pană de literat nu ar fi în stare s-o plăsmuiască. Ogoranu nu e om de litere, ci om de arme, și cu toate acestea îi citești memoriile cu acea încordare pe care nu o simți decît în fața capodoperelor. Cauza stă în acel suflu de putere molipsitoare pe care nu-l au decît dramele trăite pe viu, fără urmă de fantezie deformatoare.
Primul mușuroi (frații Hașiu, Profesorul și Fileru) își va petrece iarna într-un bordei săpat în muntele Trăznita. Incidentele nu vor lipsi: bordeiul avea să fie la un pas de a fi descoperit de soldați, iar pericolul a fost atît de mare încît partizanii i-au dat foc spre a nu lăsa pe mîna armatei proviziile strînse. Și totuși, în chip neverosimil, soldații au trecut pe lîngă bordei fără să-l vadă, partizanii reîntorcîndu-se la el spre a-i reface acoperișul ars în urma incendiului. Cu adăpostul refăcut, vor hiberna aici pînă la sfîrșitul lui martie. Numai că în ziua de Bobotează din 1952, Andrei Baciu, cu totul răvășit de trauma pe care o suferise în urma trădării lui Boian, nu-și mai găsea locul. Trecuseră patru luni, și totuși nu-și revenea. Pradă unei nerăbdări nefirești, își ia cojocul, pistolul Beretta și un băț de sprijin. În ciuda încercărilor de a-l face să se răzgîndească, Baciu își sfidează comilitonii și părăsește bordeiul, coborînd la poalele Făgărașilor. Motivația cu care le explică gestul are ceva din pocăința unui ins care își presimte sfîrșitul: „Eu am greșit, eu plătesc!” (p. 237, vol. I)
Sub ninsoarea deasă, Baciu ajunge în satul Breaza, vrînd să treacă podul peste rîul ce curge dinspre Lisa, dar în depărtare vede două mogîldețe venind înspre el. Se ascunde într-o rîpă din apropiere spre a-i pîndi. Siluetele se apropie de urmele de bocanc lăsate de Baciu în zăpadă. Una din ele își aruncă haina peste urme (pentru a nu lăsa zăpadă să le acopere), după care amîndouă o iau  la fugă spre centrul satului. Baciu pricepe de îndată: inșii vor suna la Securitatea din Făgăraș și într-o jumăatte de oră trupele vor fi în Breaza. Este amiază și Baciu trebuie să se miște repede. Unde să se ascundă? La început ezită între podul bisericii și cotloanele ce străbat pe dedesubt ulița principală.
Numai că, trecînd pe lîngă căminul cultural, îl fulgeră o idee țicnită, drept care intră în sala mare a căminului și vede scena de lemn pe care sătenii își jucau piesele de vodevil folcloric. Scena e scundă, cît să stai în șezut sub ea, dar Baciu ridică trapa și se strecoară înăuntru. Ce va urma de acum încolo e un episod pînă într-atît de incredibil încît cu greu îți vine să crezi că s-a petrecut aievea. „Nu trebui să aștepte mult, cînd se auzi zgomot de pași pe coridor, ușa căminului se deschise și înlăuntru începură să intre soldați din armata Securității, gălăgioși ca toți soldații. Aprinseră lămpile aranjară scaunele și mesele din sală. Cîțiva aduseră lemne și făcură foc și fum. La început au intrat și cu cîinii, dar cineva a dat un ordin prin care «cățelandrii», adică soldații cu cîini, să se ducă în altă parte. Din locul lui, Baciu asista ca spectator la toate manevrele din noapte și din ziua următoare. Odată venită Securitatea, a fost înconjurat satul și păzit  pînă dimineața. Grupele se schimbau din trei în trei ore. […] Înghețați, soldații soseau înjurînd. Li se porunci că nu au voie să se dezbrace. Se întinseră pe mese, pe scaun, pe scenă. «Dacă vreunuia îi dă prin cap să ridice trapa, sînt pierdut!» Se forța să nu ațipească, să nu tușească sau să nu strănute. Dimineața satul a fost controlat casă cu casă, peste tot, cu cîini. Obosit și flămînd, Baciu se lupta cu somnul încleștîndu-și buzele și pișcîndu-se să nu moțăie”. (p. 238) Într-un sfîrșit, negăsind nimic, trupele se retrag, fără să bănuiască că Baciu le stătuse sub nas tot timpul. Cine a trecut printr-o asemenea încercare nu se poate plînge că nu a avut în preajmă o legiune de îngeri păzitori. În ciuda naturii impulsive, pe Baciu îl protejau ursitoarele.
Din căminul cultural, Baciu se va furișa pe ulițele din Breaza pînă la un om de încredere, un anume Delcă, unde va sta ascuns pînă în februarie 1952, cînd va avea proasta inspirație să se mute în satul Voivodeni, unde își va găsi adăpost în șura altui cunoscut, Ciobanu. Numai că aici scutul protector al ursitoarelor se va crăpa, Baciu fiind trădat de fiul unui prieten al lui Ciobanu, al cărui nume e parcă predestinat pentru acte de felonie: Gălbingea. Fiul lui Gălbingea va merge la Securitate, divulgînd ascunzătoarea lui Baciu, ba chiar va primi o sticlă de țuică cu somnifer, spre a-l aduce pe partizan în neputința de a se apăra (trucul acesta a dat roade în cazul fraților Arnăuțoiu). Cum Baciu nu avea înclinații bahice, țuica nu a avut nici un efect, iar în momentul cînd trupele de Securitate au înconjurat șopronul, Baciu, treaz fiind, și-a dat seama că îi sunase ceasul.În disperare, a căutat să spargă încercuirea fugind prin livada din spatele șurei, dar unul din soldații în termen i-a tras o rafală de mitralieră în piept. Baciu a murit instantaneu, ținînd degetul apăsat pe pistolul Beretta, din țeava căruia gloanțele continuau să țîșnească. Prietenul lui, Ciobanu, a fost la rîndul lui executat, iar amîndoi au fost legați de o scară și expuși la primăria din Voivodeni, spre a sluji drept pildă celor care mai aveau fumuri de partizan. Cine merge azi în Voivodeni poate găsi, pe o uliță lăturalnică, șura în care s-a ascuns Baciu, cum la fel, în spatele ei, va găsi livada de pomi fructiferi în care a fost împușcat. Acolo, edilii puteau pune oricînd o placă comemorativă, și totuși nici unul nu au făcut-o. De ce? După moartea lui Baciu, conducerea grupului îi va reveni „Moșului”, cei 11 luptători reușind să reziste fără pierderi încă trei ani și jumătate, pînă la rănirea gravă a lui Ion Ilioi în 20 august 1954

 

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=42947

Postat de pe 16 oct. 2019. Catalogat ca Cultură. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php