Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Ogoranu

Prima ciocnire severă cu trupele de Securitate s-a petrecut pe 13 septembrie 1951, de ziua Sfîntului Corneliu, de vină fiind naivitatea primului conducător al grupului, Andrei Hașiu („Baciu” în codul onomastic al grupului). Impulsiv și lipsit de o gîndire în care strategia luptei în munți să se îmbine cu o elementară viziune privind viitorul, Baciu a acceptat să se întîlnească lîngă stîna din Piscul Netotului cu un alt grup de partizani. Ogoranu, Profesorul și Brîncoveanu au simțit nefirescul situației. Dacă timp de trei ani reușiseră să-și piardă urma, dejucînd capcanele pe care urmăritorii li le puseseră în cale, este pentru că nu îngăduiseră ca între ei să se strecoare voluntari în care nu aveau încredere. Un partizan supraviețuieste numai dacă grupul din care face parte e perfect ermetic, fără intruși dornici de a se preschimba peste noapte în salvatori ai patriei.
Mai mult, Brâncoveanu (Remus Sofonea) era înzestrat cu un bizar simț al primejdiei, grație căruia, trezindu-se brusc în miezul nopții, își alerta camarazii cînd armata se apropia de locul unde se adăposteau. Și astfel, partizanii reușeau să se retragă în ultima clipă, cu puțin înainte ca soldații să înconjoare locul. Iar pe 13 septembrie 1951, antenele lui Brîncoveanu îi spuneau că hotărîrea lui Baciu de a sparge cercul (în formula de 12 luptători) nu prevestea nimic bun.
Numai că Baciu, încălcînd regula prudenței ermetice, s-a încăpățînat. A fost prima și ultima oară cînd Ogoranu a cedat într-o împrejurare tactică cînd, așa cum avea să se vadă în scurt timp, soarta lor putea fi pecetluită. Cei patru „partizani”erau luptători versați, cu un îndelungat stagiu de supraviețuire în condiții aspre, și de aceea fuseseră aleși de Securitate spre a se infiltra în grupul din Făgăraș, și asta după ce înainte anihilaseră alte cîteva grupări de rezistență. Erau cruzi și abili, iar tactica lor era simplă: se alăturau partizanilor și, la momentul prielnic, îi anihilau prin otravă pusă în mîncare sau prin foc de armă. Șeful celor patru era un anume Rudan, un vechi cunoscut al lui Baciu, amîndoi petrecînd cîteva luni în închisoarea de la Aiud în timpul mareșalului Ion Antonescu. Amintirea chinului pe care îl înduraseră împreună era un motiv suficient de puternic ca Andrei Hașiu să cadă în cursa lui Rudan.
Dar blestemul lui Rudan și norocul făgărășenilor s-a numit Vasile Motrescu, un luptător din Munții Bucovinei, cel despre care Gavril Vatamaniuc spunea că „a fost un partizan mai bun decît mine”, iar dacă Vatamaniuc recunoștea acest lucru, nu pot decît să-i dau crezare. Motrescu acceptase pactul propus de Securitate: să se predea și, în locul anilor de temniță, să ia parte la echipele de anihilare a rezistenței armate din munți. Și astfel Motrescu, alături de Rudan și alți doi pseudo-partizani (Ogoranu îi numește „Pasăre” și „căpitanul”), au alcătuit „pana” menită a despica cel mai puternic grup de partizani pe care l-a avut România vreodată. Ce nu știau capii Securității este că Motrescu, deși în aparență le făcea jocul, rămăsese pe dinăuntru un rebel căruia regimul comunist îi insufla o nestinsă ură. Tocmai de aceea, după întîlnirea celor două grupuri, Motrescu își va divulga cu discreție rostul, șoptindu-i lui Ghiță Hașiu că echipa lui Rudan era un un cal troian, adică un comandou-cîrtiță: intrau în grup ca să-l sape dinăuntru.
Ce a urmat a fost o reacție în lanț, pe care Ogoranu, în Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc, o descrie astfel: „Ne apropiam de apa Zârnii unde un brad mare, cepuros, era răsturnat peste apă, servind drept punte. Pe el trecusem cu cîtva timp în urmă. Din spate Ghiță a coborît pe lîngă toți, atingîndu-ne în treacăt cu cotul, ajungînd să treacă el primul. În momentul cînd căpitanul coborî de pe brad, Ghiță îi și puse mîna pe pistol și i-l luă din mînă. Înțelegînd imediat situația, ceilalți i-a dezarmat pe Pasăre și pe bucovinean. În cîteva minute erau unul lîngă altul, legați de mîini, între stîncă și malul apei. Voind să-l legăm și pe bucovinean, Ghiță a spus: «El ne-a salvat. Lăsați-l».” (p. 200, vol I, ediția 2009.) Cum Rudan îi aștepta la o cabană din apropiere (unde deja pregătise un meniu otrăvit), Ogoranu îl va dezarma repede, totul petrecîndu-se sub ochii năuci ai lui Baciu, care nu voia să priceapă în ruptul capului că fostul coleg de pușcărie era un trădător.
Deznodămîntul nu avea să întîrzie: trădătorii nu puteau avea decît o singură soartă, drept care Pasăre, căpitanul și Rudan sunt împușcați, ultimul chiar de către Baciu, care, culmea, deși era un trăgător foarte slab, de data aceasta l-a nimerit pe trădător nu doar de la distanță, dar chiar de la primul foc. (Un detaliu biografic mai puțin cunoscut este că adevăratul nume al lui Rudan era Boian, un legionar aflat în anii ’40 în imediata apropiere a lui Horia Sima. Iată încă un motiv pentru care Baciu nu se îndoia de cinstea lui Boian. L-am întrebat pe Coriolan Baciu, legatarul operei lui Ion Gavrilă, de ce în Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc, Boian apare cu „pseudonimul” de Rudan. Răspunsul: Ogoranu îi detesta atît de mult pe trădători încît nu putea să-i dea lui Boian numele adevărat. S-ar fi spurcat pur și simplu.  Dezamăgirea dată de gîndul că un camarad trădase era prea mare pentru ca Ogoranu să-i mai treacă numele. De altfel, obsesia trădării este un laitmotiv în volum.)
Singurul care avea să fie cruțat a fost Vasile Motrescu, bucovineanul arătîndu-și încă o dată flerul de partizan, prin felul cum a știut să întoarcă lucrurile în favoarea lui. A refuzat să rămînă în grupul Ogoranu și, scoțîndu-și hainele, s-a lovit cu premeditare de stînci, spre a-și provoca cîteva răni pe care, chipurile, le căpătase în urma bătăii pe care o încasase de la partizani. Apoi a coborît în primul sat din Făgăraș și s-a predat Securității, susținînd că, în timp ce ceilalți fuseseră împușcați, el reușise să scape in extremis, după o fugă nebună. Pare neverosimil, dar Securitatea a înghițit gogoașa, iar cînd trupele de soldați, călăuziți de Motrescu, au găsit cadavrele celor din echipa-cîrtiță, nici o bănuială nu a mai planat asupra bucovineanului.
Cu totul zdruncinat după episodul trădării lui Rudan (alias Boian), Baciul nu avea să-și mai găsească echilibrul: se va adînci într-o muțenie de rău-augur, amărăciunea culminînd cu despărțirea de grup în ianuarie 1952, gest care, peste cîteva luni, îl va costa viața. Dar despre moartea primul conducător al grupului Ogoranu, data viitoare.
În final, o remarcă pe care ar trebui s-o repet la sfîrșitul fiecărui episod. O cultură în care volumul Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc nu e prețuit cum se cuvine e osîndită la o inevitabilă condiție subalternă. Cînd ai un Hector căruia nu-i recunoști măreția, atunci de Troia ta merită să se aleagă praful. Cînd ai un Siegfried căruia nu-i acorzi laurii unicatului, atunci pe spada Nothung poate să se așterne rugina. Cînd ai un Hans-Ulrich Rudel căruia ți-e frică să-i constați irepetabila ispravă, atunci pe creștetul tău poate cădea pîcla umilinței. Tot așa stau lucrurile cu Ogoranu. Insul acesta a fost unic în Europa, și oricît am căuta, nu-i vom găsi egal în nici o altă țară, fiindcă nici un alt luptător anti-comunist nu a reușit să-și treacă în palmares nu doar o împotrivire de durată miraculoasă (opt ani de luptă în munți și apoi 21 de ani de ascundere în satul Galtiu), dar mai ales o suită de întîmplări atît de incredibile încît ele ar stîrni pînă și invidia eroilor din mitologia greacă. Morala? Am atîta stimă de mine cît respect postum îi arăt uimitorului Ogoranu. Sapienti sat!

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=42773

Postat de pe 4 oct. 2019. Catalogat ca Cultură. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php