Atotprezenţa ideologiei în societăţile comuniste şi democrat-liberale a distorsionat percepția oamenilor asupra realității. O experienţă inevitabilă a omului în comunism era sentimentul că e înconjurat de un fel de non-realitate, de entităţi fabricate de o maşină de propagandă ce funcţiona intens, făcând dificil accesul la ceea ce era, de fapt, real. Uneori această dificultate venea din simpla minciună sau ascundere a informaţiei adevărate: care era situaţia economiei, cine pe cine a ucis la Katyn, ce s-a stabilit la vârful “partidelor frăţeşti” şi aşa mai departe. Deseori, însă, era mai sinistru decât atât, era o întreagă atmosferă asfixiantă, caracteristică vieţii în comunism și care venea din senzaţia generală a unei vieţi printre fantome.
Omul era înconjurat de entităţi generice, a căror realitate i se părea îndoielnică, dar a căror forţă de modelare era uriaşă. „Partidul”, „clasa muncitoare”, „revizioniştii”, „sioniştii“, „forţele antisocialiste”, „elementele extremiste”, „planul cincinal”, „derbedeii”, „forţele imperialismului”, „bandiții”, „campania proamericană”, „progresul socialist”, „rolul conducător al partidului”, „partidele frăţeşti”, toate aceste noţiuni serveau descrierii realităţii, exprimării emoţiilor, rostirii declaraţiilor politice, dar în acelaşi timp toate ascundeau şi deformau ceva. Discuţiile despre realitate în care era folosit un asemenea limbaj, aveau, aşadar, un caracter destul de special: aparent descriau realitatea, dar în acelaşi timp te supuneau unui ritual lingvistic-ideologic, ce includea declaraţia de loialitate şi consimțământul la ascunderea şi deformarea conţinutului mesajului. Folosirea acestui limbaj însemna coparticiparea la sistem şi alimentarea cu energie individuală a ideologiei care anima întreg sistemul comunist.
Primul pas în direcţia întreruperii complicitatea era abandonarea acestui limbaj şi reluarea cât mai rapidă posibil a legăturii cu realitatea. Experienţa ruperii de măştile ideologice şi intrarea în contact cu lumea reală au fost bine redate în literatura polonă a anilor 1970 și 1980. A făcut posibilă redescoperirea adevărului. După ani de minciună, viaţa a pătruns ca un izvor plin de energie, ca un aflux sănătos de aer proaspăt. Descrierea lumii, descoperirea bogăţiei ei, reamintirea unor fapte, concepţii şi stiluri de exprimare demult uitate, toate acestea i-au stârnit pe oameni să acţioneze şi i-au smuls din moţăiala ideologică. S-a manifestat pe scară largă dorinţa de receptare concretă a lumii și de curăţare a zgurii pe care o lăsase timp de decenii ideologia asupra sufletului şi a spiritului.
Căderea comunismului şi intrarea în sistemul internațional al democraţiilor liberale aveau să adâncească această schimbare şi să o stabilizeze. Europa – sau, cum se spunea mai des, Occidentul – părea că se situau de partea obiectivității şi a adevărului. Acolo existau excelente instituţii de cercetare şi de educaţie, acţionau media libere şi jurnalişti liberi, acolo se dezvoltau minunat ştiinţa şi tehnologia, în sfârşit, acolo exista democraţie, aşadar un sistem în care unilateralitatea unui punct de vedere este totdeauna corectată de un alt punct de vedere, care îl poate contrazice. Ne gândeam – credeam – că toate aceste lucruri minunate ar fi fost imposibile, dacă nu ar fi existat o identificare corectă a realităţii din variatele discursuri asupra cunoașterii şi o cultivare a obiectivității ca stare firească a spiritului capabil să respingă ispitele ideologice.
Cine a nutrit asemenea speranţe acela a traversat, însă, apoi, o mare dezamăgire. Adevărul căutat și descoperit a fost ascuns din nou, la scurt timp, sub o pojghiţă ideologică, iar limbajul s-a transformat iarăși într-un jargon de lemn, într-o altă varietate a Nouvorbirii care îi obligă pe cei care îl folosesc să fie complici la mistificări ideologice. Au reînviat ritualurile obligatorii ale loialităţii şi ale acuzaţiilor, doar că de data aceasta cele dintâi privesc un alt sistem, iar cele din urmă condamnă alți duşmani. Au reapărut comisarii responsabili de limbaj, iar mediocrităţile – la fel ca înainte – au pus mâna pe putere urmărind abaterile de la ideologie şi înfîerându-i pe cei care nu erau „pe linie” – totul, fireşte, întru lauda sistemului şi întru binele omului. Mijloace media mai rafinate decât în comunism se situează în avangarda construirii unei “lumi mai bune” şi, infestând limbajul, susţin opera de transformare a realităţii.
Distanţa faţă de lume – condiţie a descrierii acesteia – a încetat a mai fi posibilă, deoarece ideologia a făcut din oameni participanţi la un război pe care ea însăşi l-a inventat. A inventat, de asemenea, o stare de constrângere, impunând nu doar să fii de partea “corectă”, nu doar să rostești formulele obligatorii de limbaj, ci interzicând și să reflectezi în vreun fel asupra acestor ritualuri.
Omul acuzat de reacţionarism în vremurile comunismului nu avea nicio posibilitate de apărare, fiindcă o asemenea acuzaţie îi închidea gura. Încercarea, oricât de bine argumentată, de a explica faptul că reproşul în sine este incorect formulat, întrucât progresul nu înseamnă în mod necesar ceva bun, iar reacţionarismul, ceva rău, îl afunda şi mai mult; însemna că recunoaşte că se situează de partea reacţiunii, un lucru considerat ca reprobabil în mod evident – sau de-a dreptul criminal. Acuzatul avea doar posibilitatea de a-şi face autocritica. Această autocritică putea – dar nu trebuia neapărat – să fie acceptată. Dacă cineva ar fi încercat totuși o replică (deși, din considerente evidente, public nu era posibil), s-ar fi dezlănţuit îndată iadul acuzaţiilor, ar fi fost organizate demonstraţii în masă, iar inginerii, muncitorii şi scriitorii i-ar fi opus reacţionarului o reacție pe măsură.
În mod similar, când cineva e astăzi acuzat de homofobie, o asemenea acuzaţie îi închide gura, căci nu există un răspuns bun pentru aşa ceva: explicaţia potrivit căreia nu există egalitate între legăturile homosexuale şi cele heterosexuale, chiar susţinută cu cele mai bune argumente, nu face decât să-i confirme homofobia, fiindcă un asemenea reproş nu se dezbate. Singura cale pentru cel acuzat este să-şi facă autocritica așa cum poate, dar asta nu înseamnă că va fi și acceptată. Dacă vreun temerar se va încăpățâna şi va încerca să răspundă, cârdul furios al lumpen-intelectualilor se va năpusti asupra polemistului imprudent şi îl va face una cu pământul.
Oamenii prudenţi de atunci şi de acum încearcă să prevină, aşadar, posibilele reacţii şi caută să se asigure de la început, când doresc să spună ceva riscant. În comunism, cel mai bine era să începi cu condamnarea reacțiunii şi cu lauda progresului socialist, iar mai apoi să strecori o idee îndrăzneaţă, de bun simţ, însoţind-o cu citate din Marx şi Engels. În democraţia liberală, cel mai bine este să începi cu condamnarea homofobiei, pentru ca apoi să treci la lauda mişcărilor homosexuale şi abia după aceea să strecori, timid, ceva ce are legătură cu gândirea sănătoasă, folosind însă doar limbajul tolerantei, al drepturilor omului, al rezoluţiilor Parlamentului European şi al deciziilor Curţii Europene a Justiţiei. Altminteri poţi avea necazuri.
Caracteristic ambelor tipuri de societate e faptul că multe lucruri nu pot fi dezbătute, fiindcă sunt decretate – fără a putea fi contestate – ca fiind din start rele sau bune. În socialism, de exemplu, nu se puteau pune în dezbatere rolul conducător al partidului, revizionismul, materialismul-dialectic, economia planificată şi multe alte lucruri. În democraţia liberală sfera libertății e mult mai mare, dar cu toate acestea pare să se diminueze din ce în ce mai mult. Unele noţiuni – fie pozitive, fie negative – închid discuţia: toleranţă, democraţie, homofobie, dialog, limbajul urii, sexism, pluralism; suplimentar, în Polonia întâlnim: obscurantism, autoritate morală, lustraţie sălbatică, anticomunism zoologic, religie de tip Smolensk şi multe altele. În aceste zone trebuie să respecţi ortodoxia ideologică, să aduci omagiile potrivite ori acuzele adecvat orientate şi să nu faci prea mult pe grozavul. Întrucât ideologizarea societăţilor contemporane creşte, creşte şi presiunea asupra limbajului, precum şi sancţiunile pentru încălcarea formulelor desemnate de acest limbaj.
Omul liberal-progresist, la fel ca şi omologul său din perioada socialismului real, trăieşte, aşadar, într-o lume puternic convenţionalizată şi clasificată. Convieţuieşte, de fapt cu formule de-a gata, se mişcă într-un perimetru al unor stereotipuri de gândire şi de limbaj bine cunoscute și stabilite, prin intermediul cărora îşi exprimă aprobarea şi indignarea şi îşi justifică rolul său în lume. Ele îl proiectează în practici ideologice colective şi, la fel ca sălbaticul african de odinioară, dansează dansul de manifestare a apartenenţei tribale ori pofta de a participa la război, bucuria faţă de pacea obţinută sau faţă de altceva, recurgând la gesturi, semne şi simboluri elaborate de magicieni sau şamani. Nu există pentru el nicio altă lume sau altă formulă identitară, niciun alt mesaj posibil.
Desigur, se poate spune, pe bună dreptate, că de-a lungul istoriei umanităţii o uriaşă parte a speciei umane tocmai aşa a trăit şi a gândit: a trăit într-o lume interpretată şi a gândit după regulile obligatorii în cadrul ei. Societatea liberal-progresistă, însă, se deosebeşte de celelalte şi este mai aproape de societatea socialistă decât de cele de dinainte. Deosebirea privește două aspecte. Despre primul am scris deja: societatea, fiind excesiv ideologizată şi uniformizată, se mândreşte a avea cel mai înalt nivel de emancipare, independenţă şi autonomie a omului în istorie, ceea ce generează un puternic contrast între ceea ce se declară şi realitate. A doua deosebire se referă la natura însăşi a acestei societăţi: colectivităţile de odinioară erau, într-adevăr, supuse unor convenţii, însă acestea izvorau îndeosebi din sfera moravurilor, iar nu din ideologie; în prezent, obiceiul slăbeşte, în timp ce ideologia se consolidează. Aşa cum scria Ortega y Gasset, în vechile societăţi oamenii aveau obiceiuri, proverbe, poveşti, zicători, în schimb astăzi au opinii. Nu ei înşişi creează aceste opinii – nu sunt în stare organic de aşa ceva -, ci le sunt oferite de ideologie.
În absența unor cutume care să genereze ierarhii, opiniile servesc astăzi drept factor principal de manifestare a propriei prezenţe în lume. Dar, pentru că trăim într-o societate democratică, modalitatea cea mai sigură de a te manifesta este integrarea într-o masă largă, pe care o uneşte o anumită comunitate de opinii. Chiar dacă aceste opinii sunt stereotipe, exprimate prin noţiuni mistificate, într-un limbaj adesea rudimentar şi marcat de banalitate, obturând imaginea realităţii, paralizând gândirea şi percepţia lumii, e suficient că sunt rostite de un număr de oameni suficient de mare, care trăiesc cu siguranţa absolută că acestea sunt opinii proaspete, noi, provocatoare și că atestă inteligenţa celor care le susţin.
de Ryszard Legutko
(un alt text al lui Ryszard Legutko din același volum și pe aceeași temă găsiți aici)
Fragment din volumul The Demon in Democracy: Totalitarian Temptations in Free Societies
Ryszard Legutko este filosof, profesor la Universitatea din Cracovia, dizident anticomunist, editor al revistei samizdat Arka în timpul regimului comunist, precum și europarlamentar.
Foto: The Great Experiment, Ilya Glazunov
sursa: Reacționarii
