Mă pun pe gânduri și ateii din ziua de azi. Dacă nu cred că există Dumnezeu, de ce îl urăsc atâta? Pentru mine nu are niciun sens. Nici eu nu cred în Zeus, dar tocmai din acest motiv nu îl urăsc.
Mi s-a părut întotdeauna foarte dificil să urăsc zeități care nici măcar nu există. Pe când eram copil și nu credeam în Dumnezeu, nici măcar nu reușeam să fiu atent la acei oameni înțelepți care încercau să-mi spună că există.
Liberalizarea generalizată a religiei a eșuat după un model similar. Încercarea de a ține creștinismul și iudaismul în acord cu capriciile contemporane doar a slăbit sensul sacralității, transformând rugăciunea într-o formă slab mascată de auto-indulgență. Un Dumnezeu „care nu te judecă” nu este Dumnezeu și tocmai pentru că nu trebuie să i te supui, n-ai de ce să-l venerezi. „Dacă Dumnezeu nu există”, spune Ivan Karamazov, personajul lui Dostoievski, „orice este permis”. Iar un Dumnezeu care permite totul nu există, de fapt.
Liberalii nu cred în Dumnezeu, dar o spun clar că dacă ar crede, ar fi o divinitate mult mai drăguță decât cea în care cred credincioșii. În fapt, divinitatea ar fi mult mai mulțumită de cei care nu cred în ea, decât de cei care i se închină. Ateiștii sunt cei care sunt făcuți după chipul ei, ca să spunem așa. Și inutil să mai precizăm, acest dumnezeu ar respinge probabil argumentul ontologic pentru propria existență.
Se citează exemplele puerile obișnuite – Inchiziția Spaniolă, Cruciadele, Problema Irlandeză. Se folosește chiar de vorbele metaforice ale lui Hristos „Nu am venit să aduc pace, ci sabie”, ca și cum ar reprezenta o chemare la violență, fără să țină seamă de porunca Sa de a întoarce și obrazul drept și avertismentul Său că „toți cei scot sabia de sabie vor pieri”.
Da, au fost momente violente în istoria creștinătății, care, la urma urmei, se întinde pe două milenii. Dar cultura creștină și-a proslăvit întotdeauna mai mult martirii decât războinicii. E nevoie de multă rescriere migăloasă pentru a reduce epoca creștină la o violență neîntreruptă.
Să luăm, de pildă, „Evul Întunecat” cu reputația sa proastă, adică perioada de la căderea Imperiului Roman până la Evul Mediu târziu. În acestă perioadă, Creștinismul s-a răspândit treptat în Europa și pe nesimțite a eliminat și a atenuat majoritatea actelor barbare din lumea clasică: avortul, infanticidul, sclavia, pederastia, divorțul, crucificarea (într-o vreme o pedeapsă comună pentru infracțiuni minore).
În ultima vreme, unele dintre aceste practici și-au făcut reapariția în numele „progresului”, dar ceea ce rămâne indiscutabil este că așa zisul Ev Întunecat a fost o epocă de reforme morale nemaiîntâlnită. Creștinismul a ridicat standardele morale ale unui continent. Putem, dacă vrem, să ne felicităm că le-am coborât din nou, dar să spunem că principalul efect istoric al creștinismului a fost să sporească violența și cruzimea este o absurditate pură.
Sub influența lui Hristos asupra acestor veacuri, nenumărați oameni au dus vieți cucernice, care nu fac știri sau „istorie”. Până și viciile lor au fost temperate de rușinea de a nu fi la înălțimea exemplelor și a învățăturilor lui Hristos. Orice creștin care și-a mărturisit repetat aceleași păcate, doar pentru a cădea din nou, știe cât de greu scapi de slăbiciunea umană. Am fi mult mai răi fără creștinism, dar nu am ști-o.
Oamenii care contestă creștinismului îmbunătățirea civilizației pun pe seama sa toate relele pe care nu a reușit să le stârpească. Dacă-i asculți pe critici, ai fi tentat să crezi că tocmai creștinismul a inventat tortura, persecuția și alte reziduuri din lumea preclasică.
(extrase din eseurile „Știință, religie și ură”, „Idolii americani”, „Criticii lui Hristos” – Joseph Sobran)
sursa: Reacționarii
