Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Sfințenia ca trăire întru Hristos. Gând de Duminică

Mărturisea Lucian Blaga, poetul-filosof născut în satul ce tăinuia în nume ”sunetele lacrimii”: ”Viața mea, o clipă de-ar fi fost să fie/Am întrerupt cu ea o veșnicie.” Cum poate fi o veșnicie întreruptă? Surprinderea e mai mare când spune ”și-am ispășit cu suferinți o mie”. Că vremelnicia întrerupe veșnicia dezvăluindu-i parcă vulnerabilitatea e totuși mai la-ndemână a înțelege. Dar a ispăși, a răscumpăra, adică, ”o mie” e ca o povară greu de suportat pentru ”trestia gânditoare”, după cunoscuta definiție pascaliană a omului. Apoi, nu toată suferința e vrednică de laudă, pentru că e una aceea care destramă ființa, o macină până la derizoriu și alta cea ziditoare a ființei care e și ”singura legătură” între ”noi și Tine”. E suferința îndumnezeitoare a omului ce vede că, dacă singur, ascultând șarpele, a căzut din rai, nu îi este dat ca tot singur să se întoarcă, moartea lui fiind destin damnat și nu jertfă binecuvântată de ascultarea slujitoare a lui Dumnezeu. E suferința ziditoare de viață într-o lume în care, spune Hristos, ”necazuri veți avea” și tot El spune să îndrăznim a-I urma: ”Eu am biruit lumea”, a spălat-o, cum spunea un colind ”de rău și de păcat”.

A biruit lumea, El ”Cel fără de păcat”, prin jertfă de Sine pentru iertarea păcatelor noastre ca omul să poată fi ”restaurat” în condiția sa inițială binemeritând a i se spune cu Sf. Ap. Pavel, ”al doilea Adam”. S-a jertfit pe Sine, ca Fiu al lui Dumnezeu, Cel Unul Născut din Tatăl, mai înainte de toți vecii și jertfa Sa a fost pentru cei ce au credință în înveșnicirea vieții. Căzut, omul de sine însuși, nu are decât a-și tângui efemeritatea de care este conștient, primind a fi ”Sein zum Tode”, ființă spre moarte”. Se pare că acum suntem pe cale a ne pierde și această conștiință, omul părând a fi o ființă aflată în derivă într-un timp al ”derizoriului”, cum este definit de scriitorul și gânditorul Llosa, laureat al Premiului Nobel și de mereu mai mulți gânditori. E ca și cum omul nu-și mai trăiește viața, e doar un fel de privitor la marele spectacol al omenirii și al propriei vieți. Și totuși? Sensibilitatea melodică a lui Rilke, află că este Cineva care ține această cădere ”în mâna Sa nesfârșit de blândă”. E mâna Părintelui Celui Preabun care preschimbă blestemul în binecuvântare, dă un sens nimicniciei și un rost zădărniciei. De aflat, o aflăm lesne în tradiția noastră de popor creștin ”prin vocație” cum spunea Părintele Stăniloae, adică prin chemare și parcă auzim cu inima glasul Sf. Ap. Andrei: ”Am aflat pe Mesia!”… ”Nu suntem ai vremii să fim dizolvați de timp…suntem ai Binelui, prin care lăsăm la o parte ceea ce este rău; ai celui Drept prin care lăsăm la o parte orice nedreptate …ai Celui care dăinuie , prin care vedem ceea ce nu dăinuie”. Cuvintele lui ca și ale celorlalți apostoli, au căzut pe pământul bun al sufletelor și au rodit în fapte sfințitoare ale pământului cum îngerii o fac în ceruri. Cum arată Mircea Vulcănescu, există o dimensiune românească a existenței, una profund creștină:”Oricât ar fi de ancorat în lumea de aici, creștinul e un om cu un picior deja în afara acestei lumi. Lumea aceasta văzută, lumea de aici, nu e adevărată, ci lumea de dincolo. Iar aici, creștinul e la vreme de încercare, căci de când omul a auzit cuvântul Domnului, dracul a dobândit puterea să-l întoarcă de la Dumnezeu.” Creștinismul este un fel de a trăi în legătură cu Dumnezeu, Cel care ”toate cu înțelepciune le-a făcut”. Sinele nostru pe care abia de cutezăm să-l scrutăm este ”nimic și de toate”, în el grămădind, nu odată de-a valma, idealuri și dorințe de răzbunare, gânduri înalte și prădalnice și, mai ales, acea vicleană ”învoire la păcate” ce pare cu totul uitată în multe cărți de rugăciune și care face pandemice cele șapte păcate capitale. Pentru nu puțini patria noastră este ”nimicul” și Dumnezeu a rămas numai un nume, în cel mai bun caz pronunțat cu respect, așa încât ne e groază a-l privi cu luciditate. E lumea în care Jaques Prevert spune că nu se teme de ”nimeni și nimic, nici chiar de Dumnezeu” pentru a sfârși înfricoșat de ”nimeni și nimic”.

Eliberatoare este cu adevărat ”frica de Dumnezeu”, despre care Solomon scria că este începutul înțelepciunii și doar ”cei fără minte disprețuiesc înțelepciunea și stăpânirea de sine”. De la stăpânire la lepădare se deschide drumul de la Vechiul la Noul Testament, la porunca cea nouă a iubirii dată de Hristos, fapt ce l-a făcut pe Sf. Isac Sirul spună că atunci când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu. Iubirea este iertare fără de care nu-i decât un ”chimval răsunător”, iar iertarea aduce cu sine pace, bună-voire și viață pe măsura chipului divin din noi și forma concretă în care facem să se ”asemănarea” cu acest chip de lumină. Piatra de validare pentru adevărul acestei rostiri o reprezintă încercările, ispitele, cum Însuși Fiul lui Dumnezeu ca Fiu al Omului a fost ispitit în pustiu. ”Încercările”, transformarea pietrelor în pâine sau, cea mai mare, promisiunea împărăției asupra neamurilor pământului sunt aspecte ale sinelui și a felului cum ne putem lepăda de el: ”Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu”; ”Să nu-L ispitești pe Domnul Dumnezeul Tău” și ”Domnului Dumnezeului tău să i Te închini și numai Lui Unuia să-i slujești”. Creștinul este omul care se închină și slujește doar lui Dumnezeu, Cel unul în treime – Părinte, Fiu și Duh Sfânt.

O întrebare crucială: ce-i folosește omului toată bogăția dacă își pierde sufletul…

În semn de cinstire a celor care nu doar s-au numit, ci au și fost cu adevărat creștini, prima duminică după praznicul Pogorârii Duhului Sfânt a fost dedicată tuturor sfinților – pilde de trăire și rugători pentru noi în cer, adevărata patrie a omului care singur s-a exilat. Să luăm aminte la natura din jurul nostru și observăm cum știau străbunii că până în această zi totul a renăscut și a înflorit iar de acum începe cu timpul rodirii amintindu-ne să aducem slavă lui Dumnezeu pentru toate. Pentru prima dată expresia ”tuturor sfinților” o aflăm în Apocalipsă, unde citim: ”Și un înger a venit și a stat în altar, având o cădelniță de aur; și i s-a dat tămâie multă pentru ca împreună cu rugăciunile tuturor sfințilors-o ducă pe altarul de aur cel dinaintea tronului. Și fumul tămâii s-a suit din mâna îngerului, împreună cu rugăciunile sfinților înaintea lui Dumnezeu”. Pogorârea Duhului Sfânt s-a făcut temei de nezdruncinat al Bisericii după cuvintele Mântuitorului: ”Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în fața oamenilor; îl voi mărturisi și Eu în fața Tatălui Meu care este în ceruri”. De mărturisit omul căzut nu-L poate mărturisi numai și numai lepădându-se de sine, renunțând la tot ce este lumesc pentru ca ”luându-și crucea” să-L urmeze; să trăiască mântuirea ca viață întru Hristos, prin jertfă de sine, moarte a morții, spre viață veșnică. Rămâne mereu deschisă întrebarea retorică în felul ei: ”Ce-i folosește omului dacă va câștiga lumea întreagă, dar pe sine se va pierde sau se va prăpădi”. Câștigul nu-i folosește la nimic dar pe ”sine” pierzându-se pierde viața adevărată întru Hristos, ”care din mormânt ne-a scos” cum mărturisim într-o priceasnă de înviere.

Sfințenia ca împlinire a umanului

I-a fost dat arhidiaconului Ștefan să deschidă marea carte a sfinților, pentru că, tânăr fiind, a renunțat la tot și l-a mărturisit pe Hristos cu viața însuflețită de credința în Hristos. Sub ploaia de pietre, tânărul Ștefan a mărturisit că vede cerurile deschise și pe Hristos și s-a rugat aidoma Lui: ”Părinte iartă-le lor și acest păcat”. Cel mai mare între apostoli, Sf. Petru asigură că ”e un dar ca de dragul lui Dumnezeu să sufere cineva întristare pe nedrept”. De la începuturi și până azi, sfinții s-au arătat biruitori ai vremelniciei cu toate înșelăciunile ei himerice cum Sf. Ap. Pavel, el însuși la început prigonitor aprig al creștinilor avea să scrie: ”prin credință au biruit împărați, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au întărit în propria lor slăbiciune…Și toți aceștia, deși primiseră buna mărturie pe temeiul lor, nu au primit roadele făgăduinței; pentru că Dumnezeu a prevăzut pentru noi ceva mai bun, așa ca ei să nu ajungă fără noi la desăvârșire”. Desăvârșirea la care îndeamnă Hristos pentru a fi asemenea Părintelui Ceresc care pentru eliberarea neamului omenesc L-a trimis pe Fiul Său ca acei care vor crede în El să aibă viață veșnică; este altfel spus îndumnezeire. Primii martiri nu s-au cruțat pe ei, încredințați că nimic nu-i folosește omului din această lume pândită de moarte decât să nu-și piardă sufletul. Și nu o poate face decât într-un singur fel ca urmând pe Hristos, să-și dea sufletul în mâinile Domnului și Dumnezeului nostru. Asta până într-acolo încât Origen a spus că ”fiecare suflet are trupul pe care îl merită”. Trupurile sfinților sunt sfințitoare și după ce sufletul a plecat la Domnul, ele păstrează miasma vieții curate și a faptelor bune în numele lui Dumnezeu, Care ne-a dăruit cu toate pentru a ca îndumnezeirea să fie posibilă.

Ei, sfinții sunt moștenitorii direcți ai păcii pe care ne-a lăsat-o, după Înviere, Hristos și noi ne rugăm pentru fiecare dintre cei plecați ca Domnul să-l odihnească în pace după ce-i va ierta păcatele pentru că ”nu e om fără de păcat”. E pacea pe care îngerii o cântau la Nașterea Domnului Hristos într-un urcuș al desăvârșirii: ”Slavă întru cei de sus/Pe pământ pace/Întru oameni bună-voire.” Sf. Ioan Gură de Aur învață că ”nimic nu aduce cu desăvârșire pacea, decât înlăturarea bolii”, așa cum spunea Hristos Însuși după ce femeia cea păcătoasă I-a spălat picioarele, le-a uns cu mir și le-a stres cu părul capului ei.”Credința ta te-a mântuit, mergi în pace”. Credința este împreună mergătoare cu iubirea și, scria Sf. Maxim Mărturisitorul că ”Întrucât este Iubire, Dumnezeirea se mișcă; deoarece este iubită, Dumnezeirea mișcă spre Sine toate lucrurile care sunt capabile de dragoste, într-o manifestare a legii atracției universale.” Înțelegem această Iubire într-o accepție unitar suitoare – eros, filos, agape, în sensul ”Dumnezeu este iubire” cum e definit la Sf. Ap. Ioan. Adevărata dragoste este pentru Dumnezeu și este slujitoare, cum Însușii nu a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească. și de aceea, mitropolitul Dosoftei spunea că această zi ne poartă gândul la începuturi, la cugetătorii și gânditorii Vechiului Testament, care au aprins candela credinței în singurul și adevăratul Dumnezeu. ”Prin sfinții Săi, Dumnezeu ne trimite ajutorul Său plin de bogăție harică astfel încât, având împrejurul nostru atâta nor de martori – martiri și mucenici – să lepădăm tot ceea ce îngreunează și tot păcatul și cu stăruință să alergăm la întrecerea ce ne stă înainte, cu ochii țintă la Cel ce începe credința și o desăvârșește, la Iisus, Cel ce în locul bucuriei care-I stătea înainte a îndurat crucea în disprețul rușinii și a stă de-a dreapta tronului lui Dumnezeiesc”. Filosoful existențialist creștin Jaques Maritain scrie: ”Cunoașterea experimentală a adâncimilor lui Dumnezeu sau pasiunea pentru lucrurile dumnezeiești ce duce sufletul printr-o serie de transformări până acolo încât încearcă în adâncul sufletului atingerea dumnezeirii și simte viața lui Dumnezeu”. Sunt acele ”transformări” pe care le-a trăit prigonitorul Saul, devenit apostolul Pavel încât a putut mărturisi: trăiesc dar Hristos trăiește în mine.

Rugăciunea – un bun început, un sfetnic devotat, o lacrimă de fericire

Sfântul creștin este un luptător cu răul acestui veac ce l-a făcut pe Sf. Ap. Petru să zică: ”Fiți treji, vegheați pentru că vrăjmașul nostru – diavolul – dă târcoale ca un leu răcnitor și caută pe cine să înghită”. E în firea diavolului, a celui care ne-a despărțit prin viclenie de Dumnezeu să ne vrea pentru totdeauna a lui. De altfel, el nu s-a sfiit să-l ispitească nici pe Hristos nu ca Fiu al lui Dumnezeu pentru că nu avea cum, ci ca Fiu al Omului. Armă în această luptă aprigă este, Hristos a pilduit-o, lucrarea ascultătoare a lui Dumnezeu, lucrarea slujitoare pentru aproapele nostru, căci mântuire de unul singur nu este cu putință. La rându-i, rugăciunea ca neîntreruptă vorbire cu Dumnezeu poate întoarce omul la starea de nevinovăție dintru începuturi. Toate conduc îl conduc spre mirabila întâlnire cu împărăția lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru acoperită de aluviunile păcatelor până la incapacitatea de a o recunoaște. Rugăciunea este un bun început, un înțelept mergător împreună cu noi prin labirintul zilelor, un sfetnic de nădejde în făptuirea binelui, și pacea pe care Hristos ne-a dat-o la înainte de a pleca la Tatăl ceresc. Experimentând acest drum, ”pelerinul rus” descrie roadele rugăciunii: ”o mântuitoare dragoste de Dumnezeu, pace lăuntrică, răpire a spiritului, curățenia gândurilor, sprinteneala și vigoarea membrelor, o bună stare generală, insensibilitatea la boli și la mâhniri, o nouă putere a judecății, o nouă înțelegere a Sfintei Scripturi, perceperea graiurilor tuturor făpturilor, excluderea oricărei deșertăciuni, o nouă idee despre sfințenia vieții lăuntrice și, în sfârșit, certitudinea apropierii imediate a lui Dumnezeu și a dragostei Sale pentru toți.” După o veche tradiție, sfinții sunt cei care,”îngeri în trup”,iau locul celor odinioară căzuți și se mai așa încât sfârșitul lumii va fi când numărul lor va fi egal cu cei care, urmând pe Lucifer au căzut din lumină în întuneric.

E o cale la îndemâna oricăruia dintre noi și fiecare se poate angaja în felul lui , pe un drum ce pornind de la porunci ajunge prin fericiri la curățenia sufletului care Îl vede pe Dumnezeu Prea bine știm că ”pe Dumnezeu nu e cu putință a-L vedea oamenilor”, dar ne putem apropia de Preasfânta Curată Fecioara Maria Maica Sa, chipul sfințeniei deplin împlinite ce ”mai curată decât heruvimii și mai preaslăvită decât serafimii” care ”pre Dumnezeu Cuvântul a născut.” Ca maică Preaînțeleaptă , Fecioara Maria ne arată calea sfințirii de la mărturisirea ”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” la învățătura: ”faceți tot ce vă spune El”. Iar Hristos, Fiul lui Dumnezeu care a venit să mântuiască pe cei păcătoși ne spune în veac: ”Să vă iubiți unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi” . Singura poruncă într-adevăr nouă le cuprinde pe toate și le desăvârșește întru cum citim în Rugăciunea pe care Hristos o face pentru Sine, pentru apostoli și pentru cei care, în veac, îl vor urma. Noul Legământ căruia se cuvine a-i fi credincioși unește într-on alcătuire paideică gândul tainic, cuvântul rostit a rugăciune cu fapta vrednică de împărăția lui Dumnezeu. Așa dezbrăcându-ne de omul cel vechi, ne putem lua crucea ce nu odată durere, ca un ”înger încătușat de pământ” ce nu-și află rostul decât în jertfelnica iubire, fapt pe cât de ușor de rostit, pe atât de greu de făptuit. Unul din sfinții închisorilor, Valeriu Gafencu a descoperit în anii grei din temnița comunistă și a mărturisit că ”Prin Hristos iubesc pe toți”, un fapt deosebit de greu ca să fie primit în suflet, dar nu imposibil, fiind singura cale ce duce la fericire: ”Fericiți veți fi când vă vor prigoni și vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine. Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri.” Nu există om căruia să-i fie interzisă sfințenia, decisivă fiind voia proprie trăită în Duhul Sfânt, care ”pretutindeni este și toate le plinește”. Paradoxal, materialismul își arată mai mult ca oricând limitele unde vedem cum întâlnește transcendentul ca binecuvântare. Unirea cu Dumnezeu, dimpreună firea și lucrarea îl face pe om un purtător de Dumnezeu și, mai mult fiii ai lui Dumnezeu, dimpreună cu Hristos, Cel Unul Născut moștenitor al vieții veșnice. Întru comuniune duhovnicească îl invocăm tot pe Valeriu Gafencu care ne ajută să așezăm în altarul inimi rostul de a fi creștin: ”Mistica rămâne centrul renașterii creștine care se prefigurează, căci prin ea creștinul intră în comuniune cu Hristos, printr-un proces sufletesc treptat de curățire și desăvârșire”. Așa fiind, cel botezat întru Hristos este un misionar al Păcii pe care ne-a lăsat-o Hristos, Biruitorul lumii cu adevărat căci a biruit răul cu binele, ura cu iubirea, moartea cu învierea. Biruința lumii căzute presupune luptă, poate cea mai grea, dar, pe departe, singura care merită cu prisosință dusă pentru că întru sfinții Săi, Domnul își face cunoscută lucrarea. În ea se vede ascultarea lucrătoare, nu odată însoțită durere pentru că, înaintând, descoperi nesfârșirea ca taină a desăvârșirii. Altfel e cum scria ieromonahul Sandu Tudor: ”Adevărul poate fi tâlhărit sau numai furat/ poate fi născocit, întâlnit sau câștigat/ poate fi încă ghicit sau poate fi dat/dar nu e mântuitor decât întrupat”(s.n.).

de Elena Solunca Moise Ziaristi Online

URL Scurt: https://www.buciumul.ro/?p=41052

Postat de pe 23 iun. 2019. Catalogat ca Spiritualitate. Puteţi urmări răspunsurile la acest articol via RSS 2.0. Puteţi lăsa un răspuns sau un trackback la acest articol.

Lasă un răspuns

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php