APARIȚIE EDITORIALĂ LA SÂNZIANA. „Rezistența în munții Brașovului”. O mărturie zguduitoare de Petre Baicu și Alexandru Salcă, la a 3-a ediție.

1 63

După 21 de ani, volumul memorialistic REZISTENȚA ÎN MUNȚII BRAȘOVULUI de Petre Baicu și Alexandru Salcă, apare la Editura Sânziana, sub auspiciile Fundației Ion Gavrilă Ogoranu. Redăm mai jos cuvântul introductiv al lui Florin Dobrescu la această a 3-a ediție.

Reeditarea volumului dedicat de Petre Baicu, în colaborare cu Alexandru Salcă, rezistenței anticomuniste din Brașov și munții dimprejur, constituie o mai veche dorință a noastră.

Apariția Colecției “Rezistența”sub egida Editurii Sânziana constituie materializarea convingerii noastre asupra necesității punerii la dispoziția publicului și specialiștilor a acelor pagini de memorialistică realizate de protagoniștii acestui amplu fenomen de reacție naturală a poporului român împotriva ocupației sovietice de după 1944 și instaurării, începând cu 1945, a regimului totalitar comunist.

În 1997, președintele de atunci al României, dl. Emil Constantinescu, se adresa plenului Congresului American cu cuvintele: „Suntem singura ţară din sud-estul Europei care a avut o rezistenţă armată anticomunistă, ce a durat 10 ani”. Într-adevăr, Rezistența în România a avut poate cea mai amplă, continuă și îndelungată desfășurare după 1945. Și totuși, la 29 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, în România se știe atât de puțin și mai ales se face atât de puțin pentru ca tinerele generații să cunoască acest capitol al istoriei noastre recente.

Dacă polonezii, ungurii sau cehii ar fi avut rezistența noastră armată, cu siguranță că ar fi știut să o cinstească la adevărata ei valoare. Iar numele eroilor căzuți ar fi fost purtate de străzile marilor orașe. La noi însă, fenomenul este tratat marginal atât de istorici, cât și de instituțiile de profil, iar mass-media și mediile universitare pur și simplu ignoră subiectul. Nu avem nici astăzi un muzeu al Rezistenței în capitală, iar ultimii foști deținuți politici se sting în anonimat și în lipsuri.

Dacă vom încerca să raționăm onest, va trebui să acceptăm că măcar o parte din tarele pe care le trăim și care împiedică societatea românească să își găsească parcursul cuvenit, decurg tocmai din această incapacitate de a ne cunoaște trecutul recent, de a-l asuma și de a ne împăca cu fantomele acestuia.

Poate că ar trebui, totuși să încetăm să ne mai lamentăm și să așteptăm din partea statului recunoștința și măsurile cuvenite răspândirii adevărului istoric. Să conștientizăm căși noi, societatea civilă, avem îndatorirea de a suplini ceea ce instituțiile publice nu pot sau nu vor să facă. Sunt ani de zile de când am purces, cu modestele noastre posibilități, la suplinirea acestor lipsuri, încumetându-ne să edităm sau să reedităm opere memorialistice și documentare ale unor oameni care, atunci, în urmă cu șapte decenii, au dovedit teribila îndrăzneală de a se organiza și a se opune comunismului, constituind Rezistența ce a ținut sus moralul unei țări timp de mai bine de cincisprezece ani, începând din 1944 și terminând la începutul anilor 1960, cu lichidarea ultimelor rămășițe ale grupărilor de partizani din Carpați.

Cartea de față reprezintă dosarul primelor începuturi de rezistență în zona Brașovului, regiune cunoscută din vremuri vechi ca Țara Bârsei, imediat după ocuparea țării de către armatele sovietice și începerea comunizării sale. Petre Baicu, protagonist al acțiunilor și totodată inițiator al adunării acestor amintiri într-un volum, în 1993, îmbogățit peste ani, în ediția a doua, cu deosebit de valoroasele completări ale camaradului său Alexandru Salcă, a fost o figură proeminentă în lumea foștilor deținuți politici brașoveni. Trecut prin iadul detențiilor politice a nu mai puțin de trei regimuri totalitare – dictatura lui Carol al II-lea, cea a lui Antonescu și respectiv cea comunistă -, și constituind un element  reprezentativ, fapt care a atras mereu atenția structurilor represive asupra sa, Petre Baicu a înțeles să treacă prin supliciile ieșite din comun, cunoscute mai ales în timpul celor 16 ani de detenție comunistă, cu o integritate morală și o demnitate sobră care a consacrat, în temnițe și lagărele politice, o anumită categorie de prizonieri de conștiință. O categorie care s-a bucurat de o considerație desoebită, chiar dacă deseori discretă, în rândul comunităților în care au trăit. Cei care l-au cunoscut, și-l amintesc, în Brașovul primului deceniu de după Revoluția din 1989, slab, zvelt, cu o ținută emanând – dincolo de fragilitatea ei – aura unei demnități aparte, cu chipul marcat de o prea îndelungă suferință interiorizată și sublimată în atitudini de factură aristocratică. Un cavaler al spiritului, admirat în tăcere de cei care îi cunoșteau bine traiectoria rectilinie prin pădurea cu fiare sălbatice a regimului comunist.

Conștient că a fost protagonistul primilor germeni ai rezistenței anticomuniste din această regiune a țării și că, în lipsa celor mai mulți dintre cei implicați în evenimente, dispăruți în grelele încercări ale deceniilor care au urmat, Petre Baicu a așternut pe hârtie amintirile sale, așa cum a făcut-o de altfel și cu alte două perioade din viața sa – anii celui de-al doilea război mondial, petrecuți pe frontul de est (“Ana, Jura și pisica oarbă. Memorial de război”, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1997), precum și teribilele experiențe trăite în detenția de după arestarea din 1948 (“Povestiri din închisori și lagăre”, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1995).

Așadar, cartea de față evocă o perioadă situată cronologic între cele evocate de cărțile de mai sus. Este vorba de intervalul dintre 23 august 1944 și a doua parte a anului 1945, care consacra o provizorie încetare a ostilităților ca urmare a pactului de neagresiune acceptat de conducerea legionară la presiunea comuniștilor. O perioadă deosebit de dificilă pentru reprezentanții Mișcării Legionare, aruncați în incertitudine și într-o adevărată vânătoare din partea ocupantului sovietic și a cozilor de topor locale. Identificați de comuniști drept adversarii ideologici ireductibili ai bolșevismului în România, era natural ca legionarii să se afle printre categoriile devenite obiective predilecte ale arestărilor și execuțiilor sumare ale ocupantului. Era o vreme în care ființau sedii NKVD în toate orașele mari ale României, funcționând în paralel cu Siguranța autohtonă, sovieticii arestând și anchetând, după bunul plac, cetățeni români considerați indezirabili, așa cum s-a întâmplat și cu autorul cărții, anchetat de maiorul sovietic Orlov.

Singura opțiune a vârfurilor legionare, notorii și eficient monitorizate de activitatea Siguranței antonesciene între 1941 și 1944, era refugiul într-o existență clandestină, deseori implicând chiar traiul în păduri  sau în munți. Și totuși, nu a fost vorba exclusiv de un demers personal de conservare. Cei mai multi dintre cei aflați în această situație au înțeles să folosească clandestinitatea inevitabilă pentru a pune bazele structurilor a ceea ce avea să constituie Rezistența anticomunistă. În acele luni de zile de după ocuparea țării de către sovietici, s-au format rețele clandestine consistente ca număr, dispunând de numeroase spații de adăpostire a fugarilor, de dispozitive ample de sprijin alcătuite din persoane inclusiv cu poziții sociale privilegiate (posesori ai unor funcții importante în instituții, reprezentanți ai clerului și cinului monahal, precum și membri ai aristocrației – așa cum a fost cazul Principesei Ileana, evocată în cartea de față). A fost perioada în care “se bătea fierul cât e cald”, cum se exprima un fost ofițer al Armatei Regale care îmi evoca febrilitatea activității acelor zile în care se constituiau în munți și în codri depozite ample de armament care, după 1948, au constituit logistica grupărilor de partizani.

Sigur, există o serie de istorici, tributari unor cercuri ideologice care de ani de zile duc o muncă de “demitizare” și minimalizare a Rezistenței, istorici care insinuează că nu am avut în România atât o luptă de rezistență anticomunistă, cât mai mult acțiuni disperate pentru existență a unor fugari politici care oricum erau nevoiți să asume o viață clandestină după invazia sovietică. Admisibil până la un punct, raționamentul lor însă este desuet. O privire comparativă asupra Rezistenței franceze și Maquisului de după 1940 identifică ponderea dominant a recrutării combatanților acestor structuri tocmai din elemente de stânga sau liberale intrate în clandestinitate tocmai pentru că erau indezirabile atât ocupației germane, cât și autorităților de la Vichi. Iar fenomenul se regăsește în toate cazurile de rezistență față de o ocupație străină. Faptul în sine nu știrbește cu nimic Rezistența franceză și cu atât mai puțin nu o anulează. Aviz amatorilor de jocuri cinice cu istoria…

Documentele istorice aflate în arhivele fostei Securități arată indubitabil că, începând de la primele unități de partizani constituite în Bucovina în vara anului 1944 în spatele avansului liniilor sovietice, și până la structurile organizate în 1944 – 1945 pe tot cuprinsul țării, elementele provenite din Mișcarea Legionară, alături de cele ale Armatei Regale, au constituit o dominantă incontestabilă. Nu pot fi ignorate și structurile organizate ale liberalilor și țărăniștilor, dar aceste două partide erau atunci mult mai preocupate de organizarea unei opoziții politice, la fel de necesare de altfel, căutând să țină piept în plan politic, instituțional și electoral, tăvălugului dezlănțuit de comuniști, la adăpostul tancurilor sovietice, pentru demolarea structurilor democratice și tradiționale ale statului român.

De altfel, orice tentativă actuală de amputare a rezistenței anticomuniste și de departajare a ei într-o rezistență “democratică” și una “totalitară” este pe cât de aberantă, pe atât de nocivă. Legăturile consistente dintre grupările clandestine legionare, ofițerii Armatei Regale, partidele istorice și însuși Regele Mihai, în acei ani 1944-1947, sunt astăzi probate de documentele din arhivele Securității, dar și de cele din străinătate.Și în paginile cărții de față se găsesc referiri la aceste contacte și legături. Greșesc așadar, deopotrivă, atât cei care încearcă să excludă din memoria colectivă contribuția legionarilor la Rezistență, cât și cei care, de pe poziții partizane, sunt tentați să asume integral în favoarea legionarilor Rezistența românească.

Revenind la caracterizarea perioadei descrise de Petre Baicu în cartea sa, trebuie să menționăm că una dintre atribuțiile asumate de cei aflați în clandestinitate, în cadrul Rezistenței, a fost adăpostirea și sprijinirea combatanților parașutați de aviația germană, începând cu sfârșitul anului 1944. Aceștia erau trimiși de Guvernul format în exil, la Viena, de Horia Sima, ca o replică față de guvernul Sănătescu, acuzat de legionari și de numeroși alți români din Germania, de colaboraționism în raport cu ocupația sovietică.

Deținuți din 1941 în lagărele naziste, la Buchenwald, Dachau sau Rostok, membrii Mișcării Legionare refugiați în Germania din calea mâniei lui Antonescu, au fost eliberați după 23 august 1944, în urma acceptului dat de Horia Sima autorităților Reichului de a participa la acțiuni împotriva noului guvern proaliat de la București. Nici în această situație, total defavorabilă Germaniei, care pierduse în câteva zile o zonă de front uriașă în fața avansului sovietic, oamenii lui Hitler nu au tratat pe români decât cu reticențe și o vizibilă atitudine desconsiderantă. Ambiția lui Horia Sima de a conduce nu un Comitet, ci un Guvern Național, a fost satisfăcută destul de târziu în raport cu viteza de desfășurare a evenimentelor defavorabile Germaniei pe frontul din Transilvania, abia în decembrie 1944 fiind inaugurat la Viena noul cabinet, laolaltă cu o așa numită Armată Națională, de fapt o divizie alcătuită din două regimente, cuprinzând ostași recrutați dintre legionari și prizonieri români din lagărele germane – structură militară care, în mai 1945, pe Oder, a tras ultimele obuze ale celui de-al doilea război mondial împotriva Armatei Roșii. Guvernul nu se poate spune că a a fost unul eminamente legionar, în condițiile în care la acest proiect au aderat personalități militare, ecleziastice și politice de vază, precum Mitropolitul Visarion Puiu, generalii Platon Chirnoagă și Ion Gheorghe – atașatul militar al României antonesciene în Reich, jurnalistul Pamfil Șeicaru, altminteri un adversar notoriu al Gărzii de Fier ș.a..

Poate cele mai importante acțiuni ale acestui guvern în exil s-au numărat și parașutările despre care vorbeam, ale unor combatanți instruiți în Germania în cadrul unităților speciale de sub comanda lui Otto Skorzeny, care trebuia să desfășoare în România acțiuni informative (cu ajutorul aparatelor de emisie-recepție), de sabotaj, dar și contacte în vederea reorganizării pe poziții de rezistență a structurilor Mișcării Legionare, precum și a unor ofițeri superiori, în vederea unei întoarceri a frontului în Ardeal. În paginile acestei cărți vom întâlni pe unii dintre acești parașutiști, și credem că este de remarcat ordinul transmis de Horia Sima, acela de a nu respecta dispozițiile germanilor și de nu se deda la sabotaje împotriva căilor de comunicație și capacităților industriale, acestea fiind ale țării. Frumoasă lecție în raport cu atitudinile politicienilor de după 1990, care – de multe ori la sugestii străine – au înțeles să contribuie la distrugerea in integrum a industriei realizate în țară înainte de Revoluție…

Nu este inutil să menționăm și amănuntul că, în contra tuturor așteptărilor, angajamentului lui Horia Sima de a se situa alături de Reich până în ultimele sale zile, prin Guvernul de la Viena și Armata Națională, nu a reprezentat un impediment pentru ca, după 1945, americanii să se adreseze conducerii legionare din exil, în vederea utilizării unor voluntari proiecte precum cel al parașutării lor în România, în scopuri informative și de rezistență, proiect desfășurat sub egida Office of Policy Coordination din cadrul CIA, în cooperare cu serviciul secret francez.

Se remarcă prezența în paginile cărții a lui Nicolae Petrașcu, cel căruia i-a revenit, în toamna anului 1944, sarcina trasată de Horia Sima de a se întoarce în România ocupată, pentru a îndeplini practic funcția de conducător al legionarilor din țară, în acele condiții absolut imposibile. Reorganizarea acestora și pregătirea lor pentru îndelunga rezistență împotriva comunismului era un proiect de o temeritate ieșită din comun, în condițiile în care însăși supraviețuirea acestor oameni reprezenta o problemă, iar dezertările în tabăra comunistă erau tentate și îi făcuseră deja pe unii să recurgă și la această soluție, pentru a-și salva viața. Din această perspectivă, cu atât mai meritorie apare misiunea asumată de Petrașcu și toți cei care au acceptat această misiune de grad zero, odată cu riscurile colosale pentru ei și pentru familiile lor.

În fine, se cuvine să ne oprim puțin și la evenimentul evocat de Petre Baicu, acela al înțelegerii stabilite între comuniști și Nicolae Petrașcu, în calitate de comandant general al legionarilor din România(de fapt a celei mai mari părți a acestora, căci mai existau două grupări – cea a aromânilor și cea condusă de Radu Mironovici – ce nu recunoșteau autoritatea lui Horia Sima și Nicolae Petrașcu). Apropiat al lui Horia Sima, fost comandant al Ardealului Legionar și secretar general al mișcării (1940-1941), Nicolae Petrașcu fusese parașutat în România ocupată de comuniști în martie 1945, cu misiunea primită de la Horia Sima de a prelua conducerea și reorganizarea legionarilor risipiți după represiunea antonesciană. Prezența sa la Brașov, în cadrul acestei activități clandestine de organizare a Rezistenței, este evocată în această carte.

Arestat de Siguranța controlată acum de comuniști, Petrașcu va înțelege disproporția de forțe dintre comuniștii aflați în plină ofensivă, având în mâinile lor Ministerul de Interne, iar în spate armata de ocupație, și respectiv legionarii aflați, o parte din ei în închisori (încă de pe vremea lui Antonescu), cealaltă parte în clandestinitate, abia trăind de pe o zi pe alta. Perspectiva unei represiuni dure, cu lichidarea celor din închisori, precum și mult vehiculata propunere de deportare a membrilor fostei Gărzi de Fier în Siberia, asemenea sașilor, l-a determinat pe Petrașcu să accepte un pact de neutralitate. Pe de altă parte, comuniștii, care abia se aflau la începutul procesului de acaparare a controlului instituțiilor, se simțeau încă prea slabi pentru a lupta, în același timp, și împotriva partidelor istorice, și a legionarilor.

Înțelegerea presupunea pe de o parte ieșirea la lumină a legionarilor aflați în clandestinitate, odată cu predarea tuturor armelor deținute, și încetarea activității organizate a acestora în sistemul de cuiburi și garnizoane, practic neimplicarea lor în lupta cu comuniștii. De cealaltă parte, comuniștii se angajau să elibereze legionarii deținuți în închisori, iar celor ieșiți din ilegalitate să le acorde acte de identitate și posibilitatea de a munci în condiții conforme cu pregătirea lor profesională. Petrașcu a căutat ieșirea din această situație într-o manieră cât mai onorabilă, emițând o circulară în care cerea legionarilor încetarea activității și implicării politice, participarea la pacea socială, precum și concentrarea pe activitățile educative și spirituale, considerate a constitui esența Legiunii fondate de Corneliu Codreanu.

În final, ambele tabere aveau să constate nerespectarea de către adversar a clauzelor asumate în aces pact. Comuniștii nu au eliberat în totalitate legionarii închiși, unii dintre ei rămânând până în 1964 în închisori, iar supravegherea și marginalizarea celor eliberați sau ieșiți la lumină devenea supărătoare. De asemenea, legionarii nu predaseră niciodată toate depozitele de armament, iar din vara lui 1947 reluaseră activitatea clandestină și organizaseră un serviciu de informații ce lucra în favoarea americanilor, ca urmare a unor contacte stabilite între legionarii din exil și ofițeri ai serviciilor secrete ale SUA.

Lovitura năpraznică primită de legionari în noaptea de 14 -15 mai 1948, în urma uriașelor arestări operate de Siguranța comunistă, cărora le-au căzut victimă peste 15000 de tineri militanți, a însemnat doar încheierea oficială a acestui pact prin care, într-un moment de mare cumpănă, Nicolae Petrașcu a considerat că poate câștiga timp pentru refacerea militanților și a structurilor sale.

Destinul lui Petrașcu se identifică practic cu traiectoria tragică a tuturor legionarilor implicați în Rezistența Națională Anticomunistă organizată sub comanda sa. Între 1948 și 1964 avea să fie supus unui regim de detenție politică extrem de dur, care avea să-l distrugă fizic, ieșind din detenție cu oasele mâncate de o formă generalizată de reumatism, distrus de TBC și multe alte afecțiuni care îl transformaseră într-o umbra abia mișcându-se între cârje. Iar sfârșitul pe măsură de tragic, descris în încheierea cărții de un alt deținut politic, Gheorghe Brahonschi, continuă să ridice mai degrabă suspiciuni, varianta sinuciderii, acreditată de autoritățile comuniste, fiind contrazisă de toate indiciile găsite în locuința sa.

Așa cum spuneam la început, meritul lui Petre Baicu este acela de a fi lăsat posterității un dosar istoric deosebit de valoros al primelor structuri de rezistență anticomunistă în zona Brașovului, regiune care, împreună cu Făgărașul, a reprezentat multă vreme un epicentru al luptei anticomuniste din România.

Sperăm ca readucerea pe piața de carte a acestui demers memorial să contribuie la mai buna cunoaștere a fenomenului Rezistenței anticomuniste și să asigure tineretului de astăzi accesul la un capitol tragic al istoriei noastre și modelul unor oameni care, în condiții limită, au înțeles să pună mai presus de viața lor, interesele pe termen lung ale națiunii lor.

 

Florin DOBRESCU

1 Comment
  1. IO...gerules says

    Cred ca machedonii din Romania acelor ani aveau dreptate in a nu recunoaste autoritatea lui Horia Sima,pusa la indoiala de multi alti roamni care au aflat cate ceva mai mult din activitatea gugustiuculi in comparatie cu vulturul intemeietor al Miscarii Legionare.Despre Nicolae Patrascu nu stiu prea multe dar deja este o certitudfine ca acei parasutisti legionari trimisi in Romania au fost trimisi la o moarte sigura si se pare cu buna stiinta a lui Horia Sima si probabil si a celuilalt.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php