Prof. George Manu: 57 de ani de la trecerea la Domnul

0 130

„A studia ceea ce Dumnezeu a creat, este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat, este cel mai mare păcat, avându-și originea în neascultare.”

”Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis”

Adeseori îl priveam admirativ și-l studiam pe furiș, povestește Ion Dima… Gheorghe Manu avea atunci cincizeci și patru de ani. Purta ochelari cu lentile foarte groase, nu era prea înalt și părea foarte modest, prea modest pentru ce era… Nu avea nimic din temeritatea luptătorului revoluționar și nici ascunzișurile sau cinismul oamenilor politici. Era profesorul calm, stăpân pe cunoștințele sale și gata să le comunice altora.

După declanșarea așa-zisei reeducări nonviolente de la Aiud, se fac presiuni asupra sa pentru a-și renega ideile politice. Refuză orice compromis. Urmează represaliile. Este internat în celula tuberculoșilor, ”îl așează singur într-un pat”, povestește Nicolae Goga, fost deținut politic la Aiud:

”Tot trupul era o rană. Avea escare peste tot. Din încheieturi curgea puroi. Încercam, în fiecare seară, să-i dăm să bea apă, iar doctorița, deși n-avea voie, îi făcea perfuzii. Înainte de a muri, Manu m-a chemat la patul său și mi-a zis: Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Să ne vedem dincolo!” Am dat mâna cu el. Mi-a făcut un semn care părea să fie o înbrățișare. A murit a doua zi, dimineața. Cred că atunci am pierdut unul din cei mai mari intelectuali pe care i-a avut România”

(Radu Ciuceanu – Intrarea în tunel, Editura Meridiane, 1991, p. 331)

Profesorul George Manu – „Rectorul Universității Aiud”

Descendent al unei vechi familii de intelectuali patrioţi (era nepotul generalului George Manu– 1838 – 1911 -, cel care s-a distins în războiul de independenţă şi care a fost în repetate rânduri ministru), profesorul George Manu a fost arestat în 1948, implicat cu alte vârfuri ale intelectualităţii politice româneşti în Procesul Marei Trădări Naţionale şi condamnat la 25 de ani muncă silnică.

În momentul arestării era profesor de fizică nucleară la Politehnica din Bucureşti, fiind considerat, alături de profesorul Horia Hulubei, unul dintre marii atomişti ai ţării. Se spune despre el că, după condamnare, ar fi fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-ar fi propus ca în schimbul eliberării , să accepte să lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietică alături de un cunoscut atomist rus cu care el fusese coleg de studii în Germania. Dar profesorul George Manu a refuzat demn această ofertă, nevoind să lucreze pentru cei pecare îi considera, pe bună dreptate, duşmani ai neamului românesc.

Profesorul George Manu nu era numai un reputat om de ştiinţă, recunoscut ca atare şi de adversari, ci avea şi temeinice studii umaniste. Filozofia, teologia, dreptul, filologia şi mai cu seamă literatura erau domenii în care se mişca cu aceeaşi uşurinţă ca şi în domeniul său de specialitate care era, după cum am amintit deja, fizica nucleară. Era o adevărată enciclopedie şi dacă este adevărat (şi, de bună seamă, este) că închisorile comuniste au fost adevărate Universităţi , atunci „Universitatea Aiud” a avut ca „rector” între anii 1954 şi 1961, anul morţii sale, pe profesorul George Manu.

Revenit în Aiud în anul 1954 de la mina de plumb Baia Sprie cu un lot de 60 de deţinuţi, toţi în lanţuri, mutaţi în această închisoare disciplinar în urma unei greve care a avut loc la această mină, profesorul George Manu se număra printre cei peste 50 de deţinuţi din acest lot bolnavi de tuberculoză. La început i s-a diagnosticat un T.B.C. ganglionar dar, supus împreună cu toţi ceilalţi unui regim disciplinar extrem de sever, fără hrană adecvată, fără asistenţă medicală şi fără îngrijirea elementară reclamată de această boală, starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit continuu, ajungând până la urmă să-i fie fatală. Cu toate acestea, profesorul George Manu a început o susţinută şi incredibilă -în condiţiile de totală izolare din închisori activitate pe care , fără să greşim, o putem numi didactică.

Vocaţia de dascăl nu l-a părăsit nici chiar în aceste vitrege condiţii pe marele om de cultură. În această perioadă, Aiudul era populat de foarte mulţi tineri care fuseseră arestaţi de pe băncile şcolii sau ale universităţilor şi care erau, deci, cu studiile neterminate şi instrucţie incompletă. Majoritatea acestora, avizi de cunoaştere, apelau, pentru a-şi completa bagajul de cunoştinţe, la „bătrâni”care în marea lor majoritate fiind intelectuali le puneau la dispoziţie cunoştinţele lor. Printre cei mai activi în acest sens s-a dovedit a fi , fără îndoială, profesorul George Manu. În toată această perioadă, el a transmis, prin viu grai celor care au avut norocul să împartă celula cu el, ori cu el, ori prin morse (profesorul George Manu era un morsist desăvârşit ) celor din celelalte celule, zeci şi sute de conferinţe, prelegeri ori lecţii din toate domeniile ştiinţelor umaniste : istorie, drept, geografie, filozofie, literatură, limbi străine (franceza şi engleza mai ales) etc., care erau memorate ori scrise pe pereţi, pe bucăţi de săpun, pe cioburi de sticlă, etc. şi apoi, transmise din celulă în celulă şi din om în om. Mulţi dintre cei care au ieşit din închisoare cu temeinice cunoştinţe de limbă şi literatură engleză de exemplu, lui îi datorează acest lucru. Eu nu l-am cunoscut personal, însă multe dintre lecţiile elaborate de el au ajuns şi în celula în care mă aflam, astfel că multe dintre cunoştinţele pe care le-am dobândit în închisoare lui i le datorez.

Profesorului George Manu i se datorează şi inventarea scrierii, cu ajutorul alfabetului morse, pe firul de aţă. Odată, un grup de studenţi care se aflau la un alt etaj decât cel pe care se afla el, i-au cerut (prin morse, bineînţeles) să le transmită câteva dintre principiile de bază ale Constituţiei americane. Profesorul a refăcut din memorie, cu aproximaţie, toate cele şapte articole ale Constituţiei respective şi aştepta un moment prielnic ca să le poată transmite la destinaţie. Tocmai în acel moment s-a deschis uşa şi gardianul a dat celor din celulă ac şi aţă pentru repararea echipamentului. Văzând aţa, profesorului Manu i-a revenit ideea ca să transpună pe ea, în alfabet morse (un nod dublu, linia, un nod simplu, punctul) textul pe care îl avea de transmis. Cu migală şi cu multă răbdare, făcând mii de noduri, a reuşit să „scrie” pe câţiva zeci de metri de aţă textul celor şapte articole ale Constituţiei americane. A făcut apoi un ghem pe care l-a transmis destinatarilor împreună cu instrucţiunile de decodare.

Această nouă metodă de scriere a constituit o adevărată revoluţie de comunicare din închisoare. Şi a dat multe dureri de cap celor care vegheau ca deţinuţii să nu comunice între ei.

După 1958, când la conducerea închisorii Aiud a venit colonelul Crăciun şi au început pregătirile pentru declanşarea reeducării, profesorului George Manu, despre care administraţia închisorii ştia că are o mare influenţă asupra celorlalţi deţinuţi, i s-a cerut -ca şi celorlalte personalităţi din Aiud- să accepte reeducarea şi să facă în faţa deţinuţilor o declaraţie de desolidarizare de trecut şi de toate crezurile şi idealurile sale. Cu toate presiunile care s-au făcut asupra lui, el a refuzat demn şi fără ostentaţie orice compromis. Pentru atitudinea fermă şi fără echivoc, profesorul George Manu a plătit cu viaţa. Datorită regimului inuman la care a fost supus în urma refuzului său categoric de a face declaraţiile care i se cereau, boala i s- a agravat. Ultimul diagnostic pus de medicul oficial al închisorii, doctoriţa Balea, în prezenţa colonelului Crăciun , a fost meningită T.B.C. Tratamentul însă i s-a refuzat şi de data aceasta, fiindu-i condiţionat de semnarea declaraţiei care i se cerea. S-a stins din viaţă împăcat cu sine şi cu toţi cei din jur, în 1961, în infirmeria Aiudului, unde a fost internat doar cu câteva ore înainte de a muri.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, Editura Christiana, București, 2009, pp. 144-146)

George Manu – Demnitatea voevodală în temnițele comuniste

George Manu a făcut tuberculoză ganglionară… Medicul oficial nu putea indica un tratament decât cu avizul comandantului închisorii și al ofițerului politic. A doua zi după diagnosticarea bolii, George Manu a fost chemat de comandantul penitenciarului, colonelul Crăciun, care i-a cerut o declarație de desolidarizare. George Manu a răspuns negativ la cererea colonelului și ca urmare, a fost dus din nou în zarcă. Relatarea acestui episod o am direct de la George Manu, cu care comunicam zilnic, cât am rămas deasupra celulei în care era izolat.

După două sau trei luni, același medic… îi diagnostichează tuberculoză pulmonară. A urmat din nou întrevederea cu colonelul Crăciun, condiționându-i tratamentul de o declarație în sensul pomenit. George Manu, care nu era un om al compromisurilor, răspunde din nou negativ, dar de această dată, puțin iritat, răspunsul i-a fost mai dur. În aceeași zi, mâncarea a primit-o strecurată, adică numai zeamă. Acest regim alimentar s-a prelungit pe o durată de câteva luni, astfel încât George Manu, la scurt timp, nu se mai ținea pe picioare. Cu toate acestea, lecțiile lui de geografie, istorie, engleză, filozofie, etc. continuau cu aceeași febrilitate, fie prin morse la zid, fie prin morse pe firul de ață…

În fine, după încă un timp, două sau trei săptămâni, același medic… îi diagnostichează meningită tuberculoasă. În aceeași zi, profesorul Manu este din nou chemat de colonelul Crăciun, care avea pe biroul său câteva flacoane de streptomicină… și alte medicamente antibiotice occidentale.

– Le vezi?, îi spune lui George Manu colonelul Crăciun, – iată medicamentele care te pot salva. Privește-le, sunt numai medicamente occidentale, în care aveți încredere voi! Dă-mi declarația și te salvez!

George Manu a răspuns și de astă dată: Nu.

Acesta a fost ultimul răspuns…

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții, Editura Gordian, Timișoara, 1994, p. 218)

Modestia și răbdarea profesorului Manu

Cu ocazia distribuirii separate a lui Balş, Gheorghiu şi Chioreanu au fost făcute şi alte schimburi în aranjarea noastră1 aşa încât în camera din dreapta mea a fost adus Manu. Am regretat vecinătatea amiralului Măcelaru, dar m-am bucurat de aceea a colegului meu, profesor de fizică nucleară la Universitatea din Bucureşti, care m-a introdus în tainele structurii atomului prin gaura comună a coşului de la soba sa şi a mea.

Stăteam de vorbă ceasuri întregi, iar schimbul nostru de cunoştinţe îl comunicam şi celorlalţi. Eu, în schimb, l-am introdus în tainele psihologiei.

Tatăl lui Manu, consilier la curtea de casaţie, era fiul generalului Manu, fost şef al Statului major al armatei române, ministru de război şi la un moment dat prim-ministru. Casa în care s-a născut era o superbă vilă, clădită după modelul muzeului Rodin de la Paris, de care tatăl său şi mama sa s-au îndrăgostit în timpul călătoriei lor de nuntă. După exproprierea moşiei nu şi-au mai putut însă permite luxul de a o întreţine şi astfel a fost cumpărată de Auşnit, care în calitate de cel mai mare industriaş al ţării putea susţine cheltuielile ei. Azi ea este casă de oaspeţi pentru şefi de guverne şi capete încoronate. George Manu nu s-a plâns totuşi nicicând de faptul că din o atare vilă superbă a ajuns la zarca din Aiud, unde dormea pe o jumătate de rogojină ruptă, acoperit cu o jumătate de pătură, ferfeniţă şi ea, răbdând nu numai foamea neumană, ci şi frigul cumplit.

Frământarea intelectuală, pe care ne-o prilejuia schimbul de cunoştinţe, ne făcea să uităm de toate neomeniile.

(Nicolae Mărgineanu – Mărturii asupra unui veac zbuciumat, p. 206)


1. Acțiunea se petrece la închisoarea Aiud, între anii 1958-1959, perioada Sfintelor Paști.

 

George Manu – un mare erou al neamului românesc

Într-una din zile sunt mutat în altă parte. Cu mine este și Eugen Dragomir. În noua celulă nu cunosc pe nimeni, în schimb Eugen Dragomir are o explozie de bucurie când dă ochii cu cineva. Ambii se îmbrățișează când se văd. Imediat Eugen Dragomir mă ia de mână și mă prezintă persoanei cu care se îmbrățișase. Era vorba de profesorul George Manu. Fără nicio rezervă sau vreo altă reținere, în mod spontan, ne strângem mâinile prelung, exprimându-ne satisfacția că suntem împreună. Amândoi auzisem unul de celălalt. De acum suntem în aceeași celulă. După ce trece animația de moment, ne împărțim toți opt, câți eram, în cele patru paturi. Voi dormi cu profesorul George Manu în același pat, câtă vreme vom sta în această formație.

Cunoștința făcută cu această persoană, convorbirile ce am avut cu ea, precum și modul de viață ce am dus împreună, le consider a fi cele mai importante, mai fructuoase, din câte am avut în detenția mea.

Afirm aceasta din punctul de vedere al clarviziunii, al orientării, al puterii de a judeca situația politică în ansamblul ei, în prezent și în perspectivă, pe care profesorul George Manu mi le-a împărtășit; de asemenea, pregătirea sa intelectuală, cunoștințele ce poseda în toate domeniile, de la istorie, la muzică, de la filozofie, la literatură, m-au făcut să-l consider a fi o adevărată bibliotecă, mai cu seamă datorită amabilității sale de a împărtăși și altora orice i se solicita. Am constatat dăruirea sa de a veni în ajutorul oricăruia i se adresa cu lămuriri, o precizare, un sfat, calități pe care, cu greu aș putea afirma că le-am mai întâlnit. La toate aceste însușiri se adaugă una care-i era proprie, datorită educației primite: modestia, care-l făcea și mai respectat și mai stimat și mai iubit de către toți cei cu care era în contact.

Deși își pierduse libertatea în 1948, avea un moral sănătos din care împărtășea celor din jur. […]

Profesorul Manu credea că deznodământul nu poate veni decât numai printr-o confruntare militară, în urma unei coaliții capabilă să-și asume întreaga răspundere istorică. Nu vedea acestă posibilitate așa de curând, mai cu seamă în urma convorbirilor cu acei diplomați. Pentru aceasta își exprima convingerea că rezolvarea este de durată și, ca atare, noi cei din închisori să fim pregătiți a rezista cât mai mult cu putință. Excludea orice idee de compromis sau de capitulare în fața noii orânduiri. Prefera să cădem fermi pe pozițiile inițiale, decât să abdicăm. Făcea referire la un dicton, care constituia o conduită etică de urmat: ”decât să învingi printr-o infamie, mai bine să mori mergând pe drumul onoarei”. Era conștient că toate suferințele generației noastre, cum spunea el, a generației ”40-iste” a secolului al XX-lea, nu vor fi zadarnice. […]

Deasemenea, susținea că reprezentăm un simbol al rezistenței românești, al spiritualității creștine împotriva materialismului ateu. Cu asemenea satisfacții în suflete să ne menținem pe pozițiile ocupate acum. Acestea erau convingerile lui. Parcă venea din altă lume, coborât din alte sfere. […]

După ce ne-am despărțit, fiecare urmându-și destinul, ne aflam la câteva celule unul de altul. Ne comunicam prin perete și prin sistemul Morse pe ață. El era singur, izolat de cealaltă lume. Îmi comunică o informație mai aparte. Fusese chemat la conducerea închisorii, propunându-i-se eliberarea imediat, cu condiția ca să lucreze în cercetare nucleară la Dubno, în U.R.S.S.. […]

Când aude el ce i se cere, fără nici o rezervă le dă un răspuns categoric de refuz. Nici nu voia să audă de una ca asta. În acest scop venise cineva special în Aiud, să-i vorbească. A rămas intransigent, pe poziția sa demnă și fără compromisuri.

Readus în celulă, tot singur, este complet abandonat. Într-un târziu îmi comunică că nu prea se simte bine. Începe a-i lipsi pofta de mâncare. În acea celulă nu-i nici un pat. Stă deci pe dușumea doar cu pătura. Cere să fie văzut de medic. Nimeni nu-l ascultă. Este cu totul ignorat. Zace întins fără să se mai poată ridica. Milițienii îl i-au în primire doar văzândul acolo unde sta ghemuit, înfășurat în pătură. Nu mai poate primi nici mâncarea de la un timp. Mult a durat această stare a lui.

Nu-mi mai răspunde la chemările ce i le fac. Vecinii lui de celulă observă toate acestea.

Într-un târziu mi se comunică faptul că fusese dus la infirmerie, nu pe picioarele sale ci pe pătură.

Ulterior am auzit cum a fost primit de medicul închisorii. Dr. Balea văzându-i starea în care se afla a exclamat astfel: ”vai, domnule profesor, cum v-ați lăsat să ajungeți în starea aceasta?” la care el i-a putut da, abia vorbind, următorul răspuns: ”nu m-am lăsat eu să ajung astfel, ci cei m-au lăsat în starea asta”.

Lângă el, în ultimele clipe din viață s-a aflat arhitectul Nicolae Goga pe care-l cunoscusem la minele Baia Sprie și Cavnic. Profesorul George Manu i-a încredințat acestuia ultimele sale gânduri, un fel de testament moral. Goga, după un timp, este adus în Zarcă. Este vecin cu mine. El este cel care ne aduce trista veste. Dar nu numai aceasta, ci îmi transmite un mesaj personal al profesorului, rostit în ultimele lui clipe. ”Spune-i lui Nicki (cum îmi spunea el) ca să spună tuturor să nu cedeze sub nici o formă presiunilor la care vor fi supuși. Să rămână fermi pe poziție, să nu accepte nici un compromis. Să rețină tot ce am vorbit amândoi”.

Nicolae Goga i-a promis că-mi va transmite această ultimă dorință, ceea ce a și făcut. Arhitectul Nicolae Goga este cel care i-a închis ochii. […]

Acesta a fost marele român, un adevărat om de viță nobilă, un adevărat os de Domn, descendent din familia imperială a Bizanțului, profesorul George Manu. […]

Dacă se va scrie vreodată despre calvarul românilor sub regimul comunist, dacă se va menționa vreun nume, acela al profesorului George Manu va fi înscris cu litere de aur dăltuite, la loc de mare cinste.

I-am purtat și-i port venerație ca fiind un mare erou al Neamului românesc, venerație pe care o voi duce cu mine în mormânt.

(Nicu Păun – Din documentele rezistenței nr. 6, A.F.D.P.R., București, pp. 237-249 apud Multele suferinței, Vol. II)

via Fericiti cei Prigoniti

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php