Nicodim, nădejdea nebună a intelectualilor sfârșitului de veac. Cuvânt al părintelui Nicolae Steinhardt la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

0 486

Lui Nicodim, Domnul îi vorbeste ca unui om inteligent si cult (Ioan 3). Îl califica „învatator al lui Israel”. Drept pentru care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grairi sfatoase, ci îi dezvaluie pe nepusa masa tainele finale si principiile de capetenie ale noii legi.

Ca pentru o fata bisericeasca si ca pentru un profesionist, ataca nemijlocit partea practica a problemei în cauza: însesi procedeele si conditiile sine quibus non ale mântuirii. Tonul e grav, de explicatii lesnicioase nici pomeneala. S-ar zice ca Domnul urmeaza preceptul de mai târziu al lui Thomas More: I trust I make myself obscure, ce se tâlcuieste astfel: trag nadejde ca nu-s usor de înteles, ca îti dai seama de complicatia si de greutatea subiectului ce îl abordam, de încrederea ce-ti dovedesc expunându-ti nu gânduri conventionale în cuvinte oarecare, ci framântarile cugetului meu celui mai intim, mai nedeslusit. Asa si Mântuitorul: nu vrea sa-l crute pe fariseu, sa-l menajeze, sa-i îndruge vorbe degraba inteligibile, sa-l amageasca a crede ca-i împartaseste adevaruri simple, sa-l cucereasca în doi timpi si trei miscari. Semne nu-i va da. Si-i aplica regula: celui ce are mult, mult i se va cere. Domnul nu se sfieste a-l ului si, oricum, nu-si pierde vremea cu preambuluri si pregatiri. Da brânci unuia care nu stie a înota si-l azvârle în apa adânca. Parca mai mult ca oricând, Hristos se învaluie în negura si în mister, împrejurul Lui numai nori, apa întunecoasa si carbuni de foc, aidoma ca în psalmul 17 al craiului David. Atât sunt de nepatrunse si de zguduitoare cele pe care îi este dat lui Nicodim sa le asculte.

Si bietul om, învatat si doctor ce se afla, prea putin pricepe. Iar de reactionat, reactioneaza aidoma celui mai nestiutor ins si pune întrebari vrednice de tinerel naiv sau de chip fara de carte si malitie, ca unul dintre acei saraci cu duhul care sfintesc locul acolo unde haladuiesc însa nu au nici un soi de acces la viata spirituala. Caci voitei obscuritati a Domnului, metodei de soc de satori zenist pe care o foloseste interlocutorul sau, naucitul carturar îi opune obiectii de o elementaritate infantila si dând dovada de o totala obtuzitate. I trust I make myself obscure: cu adevarat Domnul a reusit sa se îmbrace în negura si taine, cu adevarat Nicodim e ametit si pierdut.

De unde rezulta doua concluzii certe:

a) caracterul extrem de neasteptat, paradoxal si surprinzator al învataturii crestine;

b) imensa dificultate pentru ratiunea comuna si carturia erudita a-si asimila arcanele acestei învataturi.

Nici nu sunt, la drept vorbind, de mirare totala neîntelegere manifestata de învatatul fariseu ori infantilismul reactiei sale (cum adica? Sa se nasca omul a doua oara si sa intre iarasi în pântecele maica-si). Infantilismul acesta nu-l compromite pe Nicodim ci, dimpotriva, marturiseste cu totul altceva: cât de surprinzator, neasteptat si paradoxal este crestinismul! (Si cât de falacioasa, urmator descoperirii manuscriselor de la Qumram, stradania Universitatii din Ierusalim si rabinatului international de a preface crestinismul într-o oarecare secta de tip esenian) Botezul si cuminecatura sunt doua solutii întru totul extraordinare si aproape de neconceput pentru mintea omeneasca normala, chiar neprevenita, neostila, necorupta. Cu atât mai vârtos vor fi aparut ele asa unei minti normale din vremea aceea la orice nou sistem etic se putea astepta dar ca solutia mântuirii sa stea în stropirea cu apa si în consumarea carnii si sângelui unui semen se arata dincolo de capacitatea de rationare a fiintei gânditoare si peste putinta ei de a se dezbara de idei apriorice. O doctrina morala, oricât de severa ori de rafinata, nu ar fi stupefiat, nici produs îndepartarea. Dar nasterea de-a doua din apa si din Duh! Asa fiind, lui Nicodim depasit, iritat, suparat desigur pe sine, prins ca într-o ambuscada mintala nu-i ramânea decât refugiul în extrema simplicitate a puterii de judecata, în perplexitate, într-o semiotica strict literala, în agatarea de semnificant, în refuzul categoric de a trece la înfricosatorul (prin profunzime si implicatii) sens. Domnul întelegându-l nu se arata. El, surprins de raspunsul oaspetelui, nu se osteneste a-i da lamuriri, o tot tine pe linia unui satori necrutator, încredintându-se bunei voiri, bunei credinte, bunelor intentii ale interlocutorului care, negresit, va sfârsi prin a pricepe.

Ceea ce s-a si întâmplat. Nicodim va interveni pentru Hristos în fata arhiereului si fariseilor (Ioan 7, 51: ‘Nu cumva legea noastra judeca pe om, daca nu-l asculta mai întâi si nu stie ce a facut?’). Va fi, alaturi de Iosif din Arimateea, unul din acei care vor îngriji de cuviincioasa înmormântare a Domnului, aducând o suta de litre dintr-un amestec de smirna si aloe (Ioan 19, 39).

Episodul Nicodim este, probabil, dovada cea mai buna a imposibilitatii culturii si inteligentei de a constitui singure calea catre Hristos. Cultura, inteligenta ori stiinta nu-s piedici, dar nici elemente ajutatoare. Iar în cazul în speta atâta chiar dovedeste: ca mintea si învatatura pot sa nu stea în calea credintei. (O data omul ajuns la credinta, cunoasterea si ascutimea îi vor fi de folos, vor amplifica, adânci si ageri credinta).

Momentul Nicodim mai este în cadrul referatelor evanghelice si singurul exemplu al unui fariseu luminat de credinta. Va fi fost desigur si pricina de mângâiere si încredere pentru Domnul. Unul din ai Sai care-L cauta. Îl recunoaste. I Se daruie. Nicodim e prudent (vine noaptea, intervine procedural), e un iudeu habotnic, e un fariseu, dar nu e orb: îsi da seama ca numai unul care vine de la Dumnezeu poate savârsi ceea ce face Iisus Nazariteanul. De aceea si merge la El. Mai târziu va fi mai putin prudent: va interveni pentru învinuit, iscând supararea colegilor sai (Ioan 7, 52: ‘Nu cumva si tu esti din Galileea?’), va purta de grija trupului neînsufletit al rastignitului (Ioan 19, 39), stârnind fara îndoiala mânia acelorasi. Nu stim daca Nicodim a fost ori ba mucenic. Stim totusi ca prin el s-a aratat altceva: ca, anume, la Hristos au venit nu numai vamesii, desfrânatele, pacatosii, ci si carturarii. Cazul Nicodim dovedeste ca toti sunt chemati si toti primiti, fiecare dupa masura si felul darului, pregatirii, mintii: Nicodim, asadar, mai cu asprime si mai cu exigenta, ca unul învatat ce este. Nu numai vamesii, desfrânatele, pacatosii, ci si dreptii! Nicodim ni se înfatiseaza asadar ca opusul fratelui celui bun din parabola fiului risipitor: spre deosebire de acela, el drept, carturar, curat, intra la ospat, nu se sfieste a se alatura desfrânatelor si pacatosilor; nici pic de orgoliu la el. Nicodim ne ofera tabloul încântator, consolator, splendid, al carturarului modest, al fariseului nesigur si nedelectat de sine: iata-l acolo, sezând în fata Domnului, biet vizitator nocturn, oarecum zapacit de cele ce aude, înfricosat neîndoielnic si de cele ce i se spun si de perspectiva descoperirii sale de catre farisei în casa amagitorului, caznindu-se a întelege, afurisindu-se probabil pentru raspunsurile neroade ce singur gaseste a formula si de a caror stupiditate nu se poate sa nu-si fi dat prea bine seama, iata-l plin de bunavointa, curiozitate si incertitudine, de puternica dorinta de a întelege si crede, plin de admiratie si simpatie si veneratie pentru Cel Care-i sta în fata si ale Carui vorbe le asculta cu nesat, parca si cu teama, dar si stapânit de o nadejde nebuna, cu nadejdea aceea nebuna despre care Fr. Mauriac socoteste ca s-ar cadea sa ne-o insufle purtarea de pe cruce a tâlharului celui bun; iata-l pe Nicodim, tâlhar în ochii colegilor sai întru fariseism, rostind parca si el:

Pomeneste-ma, Doamne, întru împaratia Ta, pomeneste-ma si pe mine neîndemânaticul întru taine carturar, nestiutorul întru cele adevarate Doctor, si nu numai la lumina acestui biet opait de pe sarmana aceasta masa, ci si la lumina zilei înfricosatei Tale Judecati, pomeneste-ma alaturi de toti cei care de-a lungul vietii Tale pamântesti Îti vor fi umplut ori Îti vor umple sufletul de mângâiere si duiosie: Prea Curata maica Ta, iubitul Tau ucenic, Înaintemergatorul Tau, Veronica, tâlharul cel bun, aprigul Petru si toti ceilalti si toate celelalte. Nu ne uita nici pe mine, ori pe Luca ori si pe ceilalti putini care adeveresc oamenilor ca si carturarilor le este deschisa calea spre cer.

Nicodim este nadejde nebuna a intelectualilor unui sfârsit de veac coplesit de tiparituri, informatii si servomecanisme, înfometat de credinta, dibuind în lumea semnificatiilor si semnificantelor urma afacerilor Atottiitorului si a fagaduintelor lui Hristos.

 

(din: “Daruind vei dobandi. Cuvinte de credinta“)

via Parohia Sf. Nicodim

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php