O falsă înțelepciune: „Fă-te frate cu dracul, pînă treci puntea!”

0 90

Iată unul dintre proverbele cele mai răspîndite la noi şi care se pare că este chiar o creaţie românească. Românul îl invocă ori de cîte ori vrea să-şi motiveze, faţă de sine sau faţă de alţii, un compromis sau o abatere de ordin moral. Marile principii morale devin astfel relative şi proteice, dependente de împrejurări şi de capricii, negociabile şi chiar reductibile „în context”. În virtutea acestei false înţelepciuni, orice compromis, orice colaboraţionism, orice trădare, fie la nivel individual, fie la nivel colectiv, poate ridica pretenţii de îndreptăţire sau legitimitate conjuncturală. Mentalitatea conformată de această vorbă proastă a contribuit în mare măsură la neîmplinirile şi la trădările noastre istorice, culminînd în vremea comunismului, cînd sufletul românesc a ajuns treptat să se pervertească pînă la nerecunoaştere. Iar astăzi, pendulînd impur între comunismul roşu şi comunitarismul albastru (care nu-s doar paradigme politice, ci au devenit paradigme mentale, într-o perversă continuitate ideologică), proverbul cu pricina pare a trăi o nouă tinereţe…

În răspărul acestei vorbe proaste, creştinismul ne învaţă fără înconjur că „nu poţi sluji la doi domni deodată: şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona” (Matei 6, 24; Luca 16, 13); că n-ai nici un folos esenţial dacă „dobîndeşti toate bunurile lumii, dar îţi pierzi sufletul tău” (Marcu 8, 16); că satana sau diavolul, cum îl arată chiar numele (evr. „satan” – „adversarul”; gr. „diabolos” – „cel care desparte”), este ne-fratele („Nefîrtatul”) prin excelenţă, duşmanul arhetipal al oricărei înfrăţiri, „dintru început mincinos şi tată al minciunii” (Ioan 8, 44). VADE RETRO SATANA („ÎNAPOIA MEA, SATANA!”) este singurul „dialog” pe care se cade să-l avem cu „ispita”.

Ce amăgire nebună să crezi că te-ai putea face frate cu ne-fratele însuşi, sau că l-ai putea păcăli pînă la capăt pe meşterul tuturor păcălelilor, sau că ai putea realiza ceva pozitiv în cîrdăşie cu cel năzuiește programatic negația și nimicul! Cu dracul nu vei trece niciodată vreo punte, ci vei avea cel mult iluzia că ai trecut-o (Noica numea această iluzie „triumful posibilului asupra realului”), căci dracul se pricepe de minune să amăgească spre a duce la pierzanie, uneori deghizîndu-se în „înger de lumină” (cum ne avertizează Sfîntul Apostol Pavel: II Corinteni 11, 14), sau chiar făcîndu-ne să credem că nici n-ar exista de fapt (principalul lui truc modern, după Denis de Rougemont).

Prin urmare, creştineşte vorbind, nu există – şi nu poate exista – bine adevărat pe care să-l dobîndeşti pe calea răului sau în complicitate asumată cu el, decît cu preţul morţii sufleteşti, al pierderii mîntuirii, al trădării lui Hristos în numele lui Antihrist. Ce „înţelepciune” vezi într-aceasta, frate dreptcredincios? Iar tu, puţin credinciosule, care zîmbeşti acum din Babelul de fildeş al deşteptăciunii tale încîntate de sine, chiar crezi că, la o adică, poţi fi… mai „al dracului” decît dracul?!

Şi prost dacă ar fi (dar nu e, ci numai îi place să se „împieliţeze” şi „să zacă în inima prostului”), dracul rămîne redutabil – şi omeneşte de neconcurat – prin experienţa lui milenară, iar românul însuşi ştie (cu vreo minte mai de pe urmă) că „dracul e meşter mare şi tartor bătrîn”. Şi că, în orice caz, „nu face biserici, nici puţuri pe la răspîntii”, iar „şi cînd îşi ţine capul în poala mă-sii, cu coada răstoarnă carele”. Inclusiv carele cu proşti. Şi inclusiv pe cele de pe punte…

 

de  RostOnline

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php