Maica Domnului, „lumina lină” a lui Eminescu

1 100

E ziua lui Eminescu! Și în acest an vă propun să zăbovim mai cu luare aminte asupra operei genialului nostru confrate. De astă dată, haideți să vorbim despre o mare iubire pe care poetul a purtat-o în suflet toată viața și în care și-a pus ultimele nădejdi de izbăvire: Maica Domnului. Da, ea, Fecioara Maria a fost liniștea lui Eminescu în vreme de furtună, „lumina lină” – în clipele întunecate, nădejde – în vremuri de îndoială.

Pe Eminescu, un om profund religios, chiar dacă nu un practicant desăvârșit, l-a preocupat permanent condiția efemeră a ființei umane, năzuința omului spre Prototip. Însă, conștient de fragilitatea și de scăderile inerente ale fiecăruia dintre noi, a simțit că, având-o pe Maica Domnului aproape, va răzbi. Înțelegând neputința omului de a se ridica întru Lumină și Adevăr fără ajutor ceresc, Eminescu a cerut sprijin de Sus prin Născătoarea de Dumnezeu, pe care a purtat-o în suflet toată viața și căreia i s-a rugat în vremuri de încercare, așa cum reiese din arhicunoscuta-i Rugăciune adresată Împărătesei Cerurilor:„Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire…”

Eminescu nu s-a rugat doar o dată Maicii Preacurate. De aceea, vă propun să ne reamintim de o altă rugăciune închinată de nefericele stihuitor Preasfintei Fecioare, Maica noastră, a tuturor. Mă refer la poezia Răsai asupra mea…, scrisă în 1879, dar necuprinsă în singurul volum antum de „Poesii”, publicat în 1883, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu.

Răsai asupra mea…

Răsari asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Citind tulburătoarea rugăciune, parcă ne încearcă un sentiment de fraternizare cu stihuitorul: ne regăsim în vibrantele-i versuri, fiindcă și noi am trăit astfel de simțăminte apăsătoare. De ce n-am recunoaște că, măcar o dată în viață, ni s-a întâmplat să sesizăm povara păcatelor făptuite din pricina „adâncii noastre nimicnicii”?

Așa cred că a simțit și Eminescu. În anul compunerii poeziei, 1879, poetul traversa o perioada nu tocmai ferice. Evenimentele familiale, dar mai ales cele cotidiene, succedate ca într-o avalanşă, l-au făcut să-și reevalueze prioritățile în viață: în 1876 i-a murit mama; în 1878, tatăl s-a văzut nevoit să vândă moșia de la Ipotești; muncea din greu la ziarul „Timpul”, fiind deja luat în vizor pentru tăioasele sale editorialele ce deranjau din ce în ce mai mult clasa politică. Împlinise abia 29 de ani, dar deja se simțea obosit și neînțeles. Dragostea pentru Veronica devenise o veritabilă cavalcadă de sentimente, reproșuri, deziluzii și visări. În toată această incertitudine, Eminescu așterne în poezia amintită sentimentul trist al pierderii de sine, resimțit apăsător din pricina spiritului său expansiv, constrâns în fragila condiție de om care și-a risipit cel mai mare dar al său, credința, care altădată vibra în sufletu-i tânăr și plin de viață. De aceea poezia, scrisă în planul prezentului, evocă trecutul, în care Maica Domnului, „lumina lină” îi veghea existența „d-odinioară”.

Ca fiul risipitor din Evanghelie, poetul se uită în sine, văzându-și „adânca nimicnicie”. Asemenea feciorului sărăcit din arhicunoscuta pericopă evanghelică, nu se lasă cuprins de deznădejde: fiul aleargă la Tatăl, iar el, la mila Înduratei Maici, chemând-o să-i lumineze „adânca noapte” a existenței în care a căzut din pricina „noianului de vină”. Poetul încearcă să surprindă efectele vinovăției în viața noastră, recunoscând că prin păcat omul cade, scade și decade, devenind „străin de toţi, pierdut în suferinţă”. Fără credință și speranță, îmbătrânit și risipit, poetul își analizează obiectiv starea: nu mai cred nimic şi n-am tărie. Stihul mi se pare interesant, căci adverbul „mai”, împreună cu verbul „nu cred”, surprinde fenomenul de împuținare a credinței, deci șubrezirea legăturii cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, când nu există „noianul vinei”, în sufletul omului domnesc speranța și credința. Știa Eminescu ce spune Cuvântul Domnului: „iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1,15). Sufletul împovărat de păcat se slăbănogeşte și îmbătrânește.

După ce-și recunoaște „adânca nimicnicie”, poetul cere Maicii Sfinte să-i stăvilească dureroasa-i cădere, reaprinzându-i în suflet jindul de a se reabilita: „speranţa mea tu n-o lăsa să moară”, căci fără nădejde nu există salvare, după cum glăsuiesc sfintele slove: „Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta și el te va mântui”. Apoi, însuflețit de nădejde, Eminescu cere Proteguitoarei sale ca să-i dea tinerețea, pe cea duhovnicească, care este simbolul vieții veșnice. Și mai cere poetul credință. Oare de ce credință? Ne spune cuvântul Scripturii: „credinţa este mult mai de preţ decât aurul cel pieritor” (I Petru 1, 7). Poetul cere ca prin credință să biruiască veacul cel trecător, căci „oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (I Ioan 5, 4). Convins de aceasta, poetul făgăduieşte s-o adore pe Sfânta Fecioară nu doar „acum”, în viața pământeană, ci „pe veci”, în veșnicie. Întâlnim, așadar, în poezie, cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea,exprimate în construcții poetice alese: „…redă-mi credința”; „speranța mea tu n-o lăsa să moară”; „ca să te-ador de-acum pe veci, Marie”.

Ultimul vers al poeziei are valoare concluzivă: Eminescu era conștient că Dumnezeu l-a creat pentru veșnicie, dar o veșnicie în care dragostea faţă de Maica Sfântă, a lui binefăcătoare, nu se va spulbera niciodată. Astfel, Eminescu se arată capabil de-atâta dragoste, încât să umple cu ea o-ntreagă veșnicie.

 

de Arhimandrit Mihail Daniliuc Doxologia

1 Comment
  1. calin eugen says

    Smerenia lui Eminescu…cati oare o avem?

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php