Părintele Gheorghe Dragomirescu, un om cu o deosebită ținută morală

0 180

Pe data de 19 august 1959, imediat după sfârșitul slujbei religioase la biserica din comuna Lopătari, județul Buzău, unde era preot, soțul meu Puiu Dragomirescu a fost arestat în văzul tuturor. Era respectat și iubit de sătenii cu care făcuse împreună zeci de mii de cărămizi în vederea ridicării altei biserici în satul de care era foarte legat. Așa ceva nu puteau trece cu vederea autoritățile de atunci. Preoții erau considerați mari dușmani ai puterii și ei trebuiau exterminați.

În același an, dar la date diferite, au mai fost arestați tata, fratele și doi cumnați, toți preoți – deci cinci preoți dintr-o familie! Rând pe rând, la date diferite, au revenit toți, dar Puiu n-a mai apărut niciodată!

Când în 1964 s-au întors toți, rude și cunoscuți care fuseseră arestați, am așteptat să apară soțul meu, tată a trei copii. Mă bucuram pentru toți cei ce reveneau și-i întrebam pe fiecare dacă nu l-au văzut în închisoare și pe Puiu. Nimeni nu-l văzuse nicăieri. Eu și copiii așteptam înfrigurați întoarcerea acasă și ne întreceam care mai de care să-i facem bucuria cea mai mare. Zilele, lunile treceau și de la Puiu nicio veste! Atunci am început demersurile pe la Securitatea din Buzău și Ploiești dar zadarnic.

În 1961 peniteciarul din Buzău mi-a expediat un colet cu paltonul, periuța și pasta de dinți, fără explicații. Într-un târziu am intrat și în posesia unui act de deces încheiat în 1962, din care reieșea că soțul meu s-ar fi sinucis în 29 august 1959, la zece zile de la arestare. Ideea sinuciderii a fost respinsă de toți, căci era recunoscută probitatea morală a soțului meu.

Toate încercările mele au fost zadarnice și moartea lui Puiu rămânea un mister. Când nu mai speram să mai aflu nimic s-a prezentat la mine o doamnă, care mi-a spus că a fost secretară la Securitate și că, impresionată de soarta și stăruința mea, s-a hotărât să mă caute și să-mi spună adevărul în legătură cu tragica moarte a soțului meu. Respectiva doamnă încheiase conturile cu Securitatea, scârbită de cele văzute și auzite acolo.
Astfel, mi-a mărturisit că după arestarea și schingiurea la care a fost supus, ofițerul care-l ancheta cerându-i să-i divulge pe alții, enervat în fața rezistenței lui Puiu, exasperat de neputința de a-i smulge ceva compromițător, l-a urcat într-o mașină și l-a transportat undeva spre dealurile Vrancei, la un loc numit Crucea Comisoaia.

Ajuns acolo i-a spus preotului să coboare și să plece.

Acesta și-a dat seama că e ceva necurat și a refuzat, neînțelegând de ce pentru a-l pune în libertate a trebui să-l ducă acolo. Ofițerul enervat i-a ordonat să se întoarcă cu spatele și l-a împușcat. A ordonat șoferului să coboare și împreună l-au îngropat într-un șanț. Șoferul s-a executat dar curând a dispărut, după ce relatase scena unui camarad din comuna Odăile, care a confirmat spusele lui.

După această faptă mârșavă, ofițerul a ordonat întoarcerea imediată la Securitate. Surescitat, s-a închis în birou, a scris un bilet pe care l-a pus în sertar și s-a împușcat. În bilet scrisese: ”Sunt vinovat că am omorât un om nevinovat.” Oficial s-a spus că a făcut infarct și că a murit la datorie. I s-au făcut onorurile cuvenite.

Eu am fost mereu urmărită, copiii exmatriculați din școli, au trebuit să-și continue studiile în localități unde nu eram cunoscuți. Consternarea rudelor și a sătenilor a fost fără margini, căci preotul era un om cu o deosebită ținută morală și nu s-ar fi sinucis, acceptându-și soarta.

Datorită dispariției șoferului n-am putut identifica locul tragediei și tot nu știu ce să cred despre moartea lui. Dar o fi și el unul dintre cei mulți cuprinși în zguduitoarele versuri ale poeziei: ”Unde sunt cei care nu mai sunt?”
Să-i fie somnul lin și amintirea neștearsă!

(Ecaterina Dragomirescu, Lacrima prigoanei, Vol. II, Editura Gama, Iași, 1997, pp. 121-122)

Părintele Gheorghe Dragomirescu mărturisitorul

Născut în 1915, într-o familie de ţărani săraci din Blăjani, judeţul Buzău, Gheorghe Dragomirescu a urmat Seminarul „Chesarie Episcopul“ din Buzău, apoi, din salariul de cântăreţ la biserica din satul natal, cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi.

După mai multe slujiri în parohia Mărăcineni şi Mănăstirea Barbu, în anul 1946 a fost numit în parohia Lopătari, judeţul Buzău. În perioada interbelică, din dragoste pentru semenii săi şi credinţă, a fost animat de curentele politice care propagau schimbarea spirituală a ţării. S-a afirmat permanent împotriva utilizării violenţei ca mijloc de impunere politică în stat, fiind un sprijin spiritual şi material pentru credincioşii săi. Aşa i-a ţinut permanent lângă altarul parohiei în care slujea. Acest lucru s-a văzut atunci când, arestat şi judecat de autorităţile comuniste în 1949, toţi credincioşii din parohie, inclusiv reprezentanţii organizaţiilor comuniste, cereau eliberarea sa, deoarece susţineau nevinovăţia preotului Dragomirescu.

Rezultatul a fost condamnarea la un an de închisoare, comutată cu anul de detenţie şi anchete extrem de dure din arestul Securităţii Buzău. Pe fondul arestărilor din 1959, părintele a fost reţinut din nou şi inclus într-un grup subversiv, împreună cu mai mulţi credincioşi apropiaţi, fiind suspectat de „uneltire contra ordinii sociale“.

A fost din nou anchetat, dar în noaptea de 27 spre 28 august 1959 a trecut la cele veşnice. Pentru acoperirea crimei, responsabilii din Securitate au dispus trimiterea lui în justiţie, astfel încât, la 7 octombrie 1959, părintele era condamnat la nouă ani închisoare corecţională! Unele mărturii arată că părintele ar fi fost sugrumat cu sârmă ghimpată.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

via Fericiţi cei Prigoniţi

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php