Predică la sărbătoarea Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul

1 98

Istoria omenirii, începând cu primii fii, ai primilor oameni, este marcată de multe crime, multe vărsări de sânge, războaie și multă violență. Pământul acesta, desfigurat de păcatele oamenilor, este îmbibat și suprasaturat de sânge. Mult sânge nevinovat a curs de-a lungul veacurilor, mult sânge nevinovat curge și astăzi. Puterea răului, însetat de sânge, pare că nu mai are sfârșit. Cele mai cumplite morți le-au inventat oamenii, pentru răzbunare și sadica plăcere de a chinui pe semenii lor. 

Astăzi, Biserica, în mare tristețe, amintește de o crimă odioasă, perfidă, josnică, a unui despot, ce a lăsat istoriei un nume vrednic de dispreț și uitare. Obsesia crimei săvârșite de către regele Irod Antipa, fiul altui Irod, și acela, la fel de criminal și dezumanizat, îi apăsa cugetul și-i provoca mustrări ale conștiinței. Din acest motiv, când a aflat despre puterea vindecărilor și a cuvântului lui Iisus Mântuitorul, Irod își închipuia că Ioan Botezătorul, cel pe care-l ucisese, a înviat din morți: „Este Ioan, căruia eu am pus să i se taie capul, el s-a sculat din morți” (Marcu 6, 16). Ce afirmație lipsită de rușine, ce despot fără omenie, ce limbă poate, în public, cu lipsă de respect, să afirme crima și fărădelegea?

Relatarea morții tragice a marelui Prooroc Ioan, a celui ce a viețuit pe pământ asemeni unui înger, este prezentată în momentul în care regele Irod aude despre minunile săvârșite de Iisus Hristos, Domnul și Mântuitorul.

Irod Antipa, cel ce poartă răspunderea păcatului crimei, a uciderii Înaintemergătorului Domnului Hristos, uzurpase tronul, ca și tatăl său. Din cele pe care le stăpânise și le guvernase tatăl său, el moștenise Galileea și Pereea, până în anul 39 d. Hr.. Domnia lui este caracterizată de istorici ca fiind un compromis, fără egal, înaintea stăpânitorilor romani. Pentru menținerea privilegiilor sale, din slugărnicie față de împăratul Romei, Tiberiu, a ridicat, în cinstea acestuia, un întreg oraș, pe malul lacului Ghenizaret, numit Tiberiada, un oraș cu profund caracter cosmopolit, cu obiceiurile populației ce provocau indignare, și nu rareori, revolta evreilor pioși, care vedeau, în aceasta, trădarea obiceiurilor și legilor lor.

Ca orice despot tiran, Irod era un vicios, robit patimilor, corupt, dispus a adula pe cel mai puternic decât el, dar și la anihilarea și nimicirea totală a oricărui supus. Domnia lui este marcată de abuz, fărădelege și crimă, cea mai oribilă fiind decapitarea marelui și ultimului prooroc, Ioan. Conflictul dintre cei doi a apărut în momentul în care Irod și-a părăsit soția sa, fiica regelui Areta, din Damasc, și a luat ca soție pe Irodiada, soția fratelui său, Filip. Ioan Botezătorul, care venise în lume spre a o chema la pocăință, și a o pregăti pentru venirea Mântuitorului Iisus Hristos, nu putea tolera această faptă, ce nesocotea Legea și obiceiurile evreiești. Asemeni proorocului Ilie, care nu înceta a-l mustra pe un alt rege, imoral și idolatru, Ahab, Ioan se ridică necruțător, direct și fără nici o reținere, apostrofându-l pe Irod în public: „nu-ți este îngăduit să ai de soție pe femeia fratelui tău!” (Marcu 6, 18).

Glasul marelui prooroc răsuna, precum tunetul, împotriva adulterului ce se petrecea în viața vechiului Israel. De aceea, Irod îl stima pe prooroc, îl asculta cu bucurie, îi confirma cele ce i le prezenta ca fărădelegi, dar, din pricina Irodiadei, la începutul anului 29, se hotărî să-l închidă în temniță. În palatul Macherus din apropierea Mării Moarte, Ioan va sta în temniță aproape un an de zile. Irod îi aprecia felul proorocului, îl socotea așa cum era, sfânt, îi stârnise curiozitatea și oarecare teamă: „și auzindu-l (pe Ioan) multe făcea și cu drag îl asculta” (Marcu 6, 20). Din proprie inițiativă, Irod nu l-ar fi sacrificat niciodată pe Ioan. Asemeni suveranilor, era sensibil la viața de dincolo, și nu dorea să intre într-un conflict cu cei ce purtau, cu ei, mesajul ceresc.

Cea care i-a dorit moatrea era Irodiada, asemeni altor ticăloase femei din istorie, Izabela, Eudoxia, își urmărea victimele, până la anihilarea completă. În ciuda slăbiciunilor sale, Irod se împotrivea la a-și da consimțământul uciderii sfântului Ioan. Timpul petrecut în închisoare era oarecum favorabil profetului, suveranul îl chema adesea și îl provoca la discuții, ucenicii aveau permisiunea să-l viziteze, să primească sfaturi și îndemnuri. Parte dintre aceștia au venit la Mântuitorul, trimiși de Ioan, pentru a se convinge dacă suferința, prin care trecea el, era precursoare suferințelor prin care urma să treacă Cel pe care-L prezentase lumii ca „Miel al lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29).

Răspunsul Mântuitorului, la întrebările ucenicilor lui Ioan, a confirmat puterea și măreția sfințeniei acestuia: „Ce ați ieșit să vedeți? Un prooroc? Da, zic vouă, și mai mare decât un prooroc. Că el este acela despre care s-a scris: Iată Eu trimit înaintea feței Tale pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta. Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul, toți proorocii și Legea au proorocit până la Ioan” (Matei 11, 7-13). Auzind, din închisoare, cuvintele Domnului, Ioan a putut rosti, din nou, cuvintele: „Această bucurie a mea s-a împlinit” (Ioan 3, 29).

Cu prilejul zilei de naștere, sărbătorită cu fastul specific suveranilor, în timpul ospățului satanicesc, fiica Irodiadei, Salomeea, o altă ticăloasă, nedemnă de numele de femeie, a dansat în așa fel încât a provocat gândurile desfrâului, tuturor celor ce i-au privit dezmățul ei seducător. Sub influența beției, regele i-a promis jumătate din regatul lui, cu jurământ. La îndemnul mamei sale, cea plină de destrăbălare și gânduri de răzbunare, nespecifice unei tinere fete, în care altădată, rușinea, bunul simț și sensibilitatea erau firești, rău famata cere capul marelui prooroc. Îngroziți-vă ceruri, cum o destrăbălată cere să țină, în mâinile ei, capul cel sfânt, din care sângele curge, iar gura lui nu înceta să vorbească: „nu-ți este îngăduit să ai de soție pe femeia fratelui tău”! Ce privire au mai putut avea cele două criminale? Ce mâini au mai putut să mângâie, ajute, să liniștească, când ele erau pline de sânge nevinovat? Mai pot fi, vreodată, acestea, numite femei? Mai pot fi socotite vreodată purtătoare de viață, când ele, în propriile mâini, au ținut capul cel sfânt al celui mai mare prooroc?

Regele s-a mâhnit adânc, dar pentru a nu-și călca jurământul, a poruncit uciderea sfântului Ioan. Irod preferă să respecte un jurământ făcut la patima beției și desfrâului, prestigiul său, înaintea supușilor săi adulatori, a cântărit mai mult decât viața unui om sfânt, de aceea, lipsit de orice scrupule, fără conștiința consecințelor, a fost capabil de această crimă, care a zguduit orice om, cu rațiune și responsabilitate.

Acest rege criminal a întrecut în răutate, prin crima săvârșită, mulți despoți, de aceea Domnul l-a numit „vulpe” (Luca 13, 32), apelativ ce a evidențiat duplicitatea și cinismul tiranului. În momentul când Domnul va fi arestat și trimis de la Pilat la Irod, acesta nădăjduia că va fi martorul unei minuni, punându-i tot felul de întrebări, asemeni unui interogatoriu. Celui care a omorât pe cel mai mare prooroc, Iisus nu-i va da nici un răspuns. Nu era vrednic de a asculta cuvântul Domnului, un mărgăritar nu putea fi aruncat înaintea unui porc. Călăul Botezătorului era prezent și în drama Patimilor, prin sfârșitul său tragic, Ioan a anticipat și crucea Domnului.

Pe linia misiunii sale, care consta în mustrări adresate celor păcătoși, cu îndemnul de a-și schimba viața, el a pătimit, spre a păstra, nealterat, vechiul așezământ, lui fiindu-i rezervat dreptul și privilegiul de a-L prezenta lumii pe Mântuitorul ei. În el ardea flacăra credinței, care lumina și încălzea sufletele. Altă dată, Domnul a spus despre el: „Acela era făclia care arde și luminează” (Ioan 5, 35). Această lumină, ce strălucea, era rodul lucrării Duhului Sfânt, Care s-a coborât peste profet, umplându-l de har, încă din pântecele mamei lui, tot datorită prezenței Duhului Sfânt, a trăit asemeni unui înger pe pământ, biruind cele potrivnice vieții, el având chemarea unică de a privi cerurile deschise și a auzi glasul Celui nevăzut, Care îl încredințează de dumnezeirea propriului Fiu, în apa râului Iordan.

Moartea sa tragică a precedat momentul minunii înmulțirii pâinilor, ca anticipare a tainei euharistice, dar și mărturisirea lui Petru, moment ce va anunța taina întemeierii Bisericii celei vii, lucrătoare și biruitoare. Aceste întâmplări vor marca începutul unei noi etape istorice, a mântuirii lumii.

Sfintele Evanghelii ne relatează că ucenicii lui Ioan au venit și au luat trupul lui, punându-l în mormânt. Apoi, au vestit pe Mântuitorul despre crima și fărădelegea săvârșită de mai marii timpului, care, mereu, au abuzat de soarta supușilor lor. Moartea sfântului Prooroc L-a tulburat adânc pe Domnul și Mântuitorul nostru, de aceea, El s-a retras în singurătatea pustiului, nerostind niciun cuvânt cu această tristă și nefericită întâmplare. La crima săvârșită, cu sete de răzbunare, ce mai putea fi de spus? Răul nu are niciodată nume, nici atenția nu trebuie acordată și centrată asupra lui. Moartea Botezătorului era un preludiu la propria Sa moarte. „Pe care dintre prooroci nu au prigonit părinții voștri?” îi va întreba primul martir al Bisericii, Ștefan, pe inchizitorii sinedriului (Faptele Apostolilor 7, 52).

Astăzi Biserica a rânduit zi de post și tristețe pentru sfârșitul tragic al marelui Prooroc. Împovărați de atâtea griji, să privim la propriul nostru sfârșit, pregătindu-ne pentru el. Sfârșit creștinesc, fără durere, neînfruntat, în pace, și răspuns bun la înfricoșata Judecată, a lui Hristos Dumnezeu, să cerem!

Preasfințitul Corneliu, Episcopul Hușilor

sursa: Doxologia

 

 

1 Comment
  1. calin eugen says

    Sf.Ioane,ajuta-ne,daca vom avea sfarsit mucenicesc,sa avem statornicie si curajul tau!

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php