Eșecul reeducării tip „Pitești” de la Târgu Ocna

1 876

Închisoarea Târgu Ocna
(lumina din răni)

”Închisoarea de la Târgu Ocna a fost o oază într-un deșert al suferinței. Nu că aici nu ar fi fost suferință. Dimpotrivă. Dar aici, socot, s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste toată suferința.”

La Târgu-Ocna reeducarea nu a avut succes, căci nu a beneficiat de izolare şi de elementul surpriză. S-a creat un etaj pentru reeducare, dar toată lumea era alertată. Printre cei propuşi torturilor era V.I. (Virgil Ionescu, după Aristide Lefa), un intelectual de rasă, cu o excelentă pregătire filosofică şi literară. Se bucura de un prestigiu deosebit între studenţi, fiind şi mai vârstnic decât ei.

Reeducarea lui începuse în Piteşti. Acolo, într-o zi i s-a pus pătura în cap, şi tras de căpăstru a fost introdus într-o celulă cu un singur pat, pe care erau aşezaţi doi necunoscuţi îmbrăcaţi civil. A crezut că sunt de la Securitate. A salutat, în timp ce pe vizetă se holbau temnicerii. În loc de răspuns a fost înjurat şi lovit, călcat în picioare, bătut cu ranga, izbit de pereţi, udat cu apă ca să-şi revină şi iarăşi ciomăgit, încât era zdrobit. Noaptea i s-a legat un ştreang de gât, ca un laţ, şi a fost mânat cu ciomagul să facă „ring” în jurul celulei. Cădea şi iarăşi era lovit. În zilele următoare a fost bătut iar noaptea se continua marşul în ring. Simţea că adoarme în picioare, dar era trezit cu ciomagul. Începuseră să se învălmăşească gândurile în el. Mintea se întuneca. Pierdea adesea contactul cu realitatea.

– Cine sunt aceşti oameni, ce vor de la mine? se întreba el.

Patru zile nu i s-a dat voie să scoată nici un cuvânt. Era epuizat, ameţit, distrus. Când iată că Ţurcanu, căci el era, cu ciomagul plin de sânge, în celula cu pereţii şi duşumelele împroşcate de sânge, i-a spus sec:

– Bă banditule, îmi e silă de sângle tău de năpârcă. Te cunosc bine. Ştiu că eşti o mare figură a legionarilor dar suntem decişi să vă exterminăm. Alege deci, ori mori, ori accepţi restructurarea!

I s-a dat hârtie ca să-şi facă autodemascarea. A mai fost bătut, căci nu fusese „sincer”! În fine, a fost condus într-o celulă unde se aflau câţiva tineri pe care-i cunoştea şi cu care era prieten. Aici se făcea „restructurarea”. Porţia de mâncare era de întremare. Toată ziua nu făceau altceva decât să descoasă şi să blameze tot ce a fost, toţi oamenii, toate ideile trecutului şi concomitent să-şi însuşească gândirea materialismului istoric. Se spionau şi se turnau reciproc. Se temeau unii de alţii, totuşi V.I. a spus unuia:

– Vezi că ai depăşit toate limitele şi dacă nu te opreşti nu vei mai afla cale de întoarcere!

Pentru asta a fost iarăşi torturat, căci prietenul l-a divulgat. Era interesant de observat că aceşti tineri, care nu studiaseră marxism-leninismul, descifrau acum cea mai adâncă structură a sa şi se sileau să şi-o însuşească. Unii o făceau de frică, alţii o făceau din abilitate, dar mulţi începuseră să creadă în ea cu adevărat.

Când V.I. a fost adus în Târgu-Ocna şi supus din nou reeducării – căci îndrăznise să o divulge în mod public – a profitat de o pauză şi de neatenţia celui ce-l supraveghea şi şi-a tăiat adânc venele de la ambele mâini. Apoi şi-a aşezat braţele sub pătură, a închis ochii şi simţea cum sângele se scurgea din el ca o salvare. Era unica modalitate de a scăpa de „restructurare”, adică de mutilarea sufletească, care era mai greu de suportat decât toate torturile fizice şi morale prin care trecuse. Sângele a trecut prin saltea şi s-a făcut baltă pe mozaic. Paznicul a dat alarma. Toţi deţinuţii au început să strige la ferestre:

– Ne omoară, ajutor, să vină Securitatea!

Era o zi de 1 mai. Lumea din stradă a auzit. Scandalul a devenit public şi reeducarea a încetat pentru o vreme. V.I. a fost salvat de la moarte, dar mai târziu se manifesta ca un alienat mintal: vorbea mult, repede, agitat şi îngrozit.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

Târgu Ocna

Târgu-Ocna e un mic orăşel aşezat într-o depresiune carpatină străveche, numit aşa fiindcă de aici s-a scos sare din pământ. Este udat de apa Trotuşului. Este vegheat de o măgură pe care s-a zidit din vechime un schit, al cărui clopot cu rezonanţă adâncă mângâie sufletele şi natura. În acest târg a fost construit în 1937, la iniţiativa doctorului Ioan Cantacuzino, un sanatoriu pentru deţinuţii bolnavi de plămâni. Cu timpul i s-au mai adus îmbunătăţiri. Are două etaje, ferestre largi, terasă şi o curte încăpătoare.

Aici au fost expediaţi T.B.C.-iştii cu condamnări mari din toate închisorile din ţară, de laCanal, din mine, din Securităţi şi din lagărele de muncă forţată. Fiecare aducea amprenta unui anumit gen de suferinţă, căci regimurile de exterminare au fost diferite.

Lotul de bolnavi din Piteşti – din care făcea parte şi Valeriu Gafencu – fusese trimis iniţial la spitalul-penitenciar Văcăreşti, în decembrie 1949. Era o iarnă grea. La Văcăreşti au fost cazaţi de un medic evreu într-o cameră cu geamurile sparte. Nu li s-a aplicat nici un tratament. Unica asistenţă medicală a fost un examen radiologic prin care li s-au stabilit diagnosticele. Acolo au făcut sărbătorile Crăciunului. Tot acolo au aflat de reeducarea ce se dezlănţuise în Piteşti şi unde mulţi dintre ei ar fi urmat să intre în „tură”. Dar la Văcăreşti s-a decis ca aceşti bolnavi să fie trimişi la penitenciarul-sanatoriu T.B.C. din Târgu-Ocna. Aşa se face că au sosit aici la începutul anului 1950.

Pentru cineva ieşit din iadul din Piteşti, Târgu-Ocna părea o binefacere cerească. În fiecare cameră erau zece paturi, fără a fi înghesuite. Ferestrele erau deschise. Până şi la uşi existau geamuri, care le deosebeau de clasica şi barbara uşă de temniţă. E adevărat că se închideau numai din afară şi deci numai de către temniceri, dar în cursul zilei ele rămâneau deschise şi se putea ieşi la aer. Era o senzaţie de libertate prin faptul că puteai să te plimbi singur sub cerul deschis şi să calci pe iarbă verde. Erau îngăduite şi discuţiile între deţinuţi în timpul plimbării în cele două ţarcuri amenajate în curtea închisorii.În aceste ţarcuri existau nişte minuni fără seamăn, pe care numai sufletele care le doresc şi nu le au le pot vedea şi care se numesc flori. Sunt puţini oameni în lume care să fi fost uluiţi, uimiţi, copleşiţi de o floare ca de o minune a existenţei, ca de o taină, ca de o deschidere spre rai. Am tremurat şi am plâns când am văzut primele flori după ce am ieşit din orgia reeducării de la Piteşti. E greu de crezut că a existat ochi mai încântat de spectacolul naturii decât a fost ochiul nostru în faţa unei flori din Târgu-Ocna, după ce scăpasem din Piteşti. Şi totuşi, tot noi poate că am cunoscut un sentiment de libertate şi bucurie asemănător, dacă nu cumva mai intens, când eram readuşi în celulele piteştene după zile întregi de stat în beciul greu-mirositor, întunecat şi umed în care moartea ar fi fost cu mult mai uşor de suportat. Dar acestea sunt numai aprecieri relative, căci suferinţa Golgotei s-a trăit la modul absolut în fiecare împrejurare în parte.

Cu toate înlesnirile din Târgu-Ocna, regimul de viaţă din penitenciar era sever. El se înăsprise o dată cu eliberarea deţinuţilor comunişti, în august 1944. Puţinii comunişti închişi aici la începutul anilor ’40 se bucuraseră de un regulament de detenţie nu prea strict. Erau liberi în curte, aveau ateliere personale, puteau să-şi vândă produsele prin ţară plătind o mică taxă de întreţinere penitenciarului. Aveau cărţi, ziare şi reviste. De două ori pe săptămână aveau vorbitor cu familiile şi prietenii, care-i aprovizionau cu tot ce le era necesar. Aveau bani şi puteau cumpăra tot ce doreau. Erau respectaţi de către autorităţi. Întreţineau legături politice cu ţara şi străinătatea, discret dar fără mari riscuri. Ţineau mult la drepturile lor şi ripostau vehement ori făceau greve imediat ce se simţeau frustraţi. Nu s-au exercitat presiuni asupra conştiinţei lor.

Acum însă lucrurile stăteau altfel. Deţinuţii erau toţi anticomunişti şi „contrarevoluţionari” şi regimul trebuia să fie pe măsură. Prin urmare nu aveam legături cu lumea şi nici cu familiile. Nu aveam dreptul nici la cărţi, nici la scris, nici la ziare. Eram complet izolaţi de lume.

În schimb ne-am bucurat de o îmbunătăţire simţitoare a regimului de alimentaţie şi odihnă. Hrana se limita la cazan, dar era mai consistentă şi suficientă. Întrucât cei grav bolnavi nu puteau mânca toată raţia, cei semi-valizi aveau surplus. Aici toţi venisem distrofici, scheletici şi speriaţi de spectrul foamei, încât în primele luni s-au mâncat cantităţi de peste 20 kg alimente pe zi. Datorită acestei supra-alimentări – deşi se făcea cu fasole, cartofi, arpacaş şi varză, cu ceva carne, cu puţin lapte şi cu o jumătate de kg de pâine – au fost oameni care au luat la cântar între 10 şi 18 kg pe lună. Se mânca în neştire, zi şi noapte, de frica foamei. Se mânca din foame psihologică, fiindcă deşi erai plin, continua să-ţi fie foame. Spectrul foamei a dispărut abia după vreun an de zile de hrană abundentă şi de siguranţa că, cel puţin atâta vreme cât vom rămâne aici, nu vom mai fi înfometaţi. Somnul a fost a doua uşurare, mai ales pentru cei ce veneau de la Canal, unde se muncea până la istovire douăzeci de ore din douăzeci şi patru. Aceşti oameni au dormit în primele luni aproape necontenit, încât şi când erau treziţi pentru masă păreau că mănâncă dormind.

Asistenţa medicală era relativă, mai mult inexistentă. O doctoriţă şi un sanitar-politruc făceau vizita bolnavilor dar administrau piramidoane, aspirine, vin tonic şi uneori poli-vitamine în epoca în care streptomicina făcea minuni în bolile de plămâni. Erau acolo câţiva deţinuţi medici şi mai mulţi studenţi în medicină care acordau adevărata îngrijire medicală.

Bolnavii grav, cei care nu se puteau servi pe ei înşişi, erau duşi în camera 4 de la parter. Era acolo un aspect de leprozerie, atât prin mizerie, cât şi prin conştiinţa condamnării la moarte a locatarilor ei. Toţi erau îmbrăcaţi în zdrenţe, în vechiturile ce le mai rămăseseră. Erau slabi, cu ochii adânciţi în orbite, cu tuse şi hemoptizii, incapabili să se ridice din pat şi să se hrănească singuri.

Cei semi-valizi făceau de serviciu la camera 4, arătând multă râvnă şi milă în slujirea lor. La început a fost libertate în această privinţă, ulterior însă s-a considerat că sprijinul dat muribunzilor este „ajutor legionar” şi s-a limitat serviciul la doi oameni pe zi, prin rotaţie, iar noaptea câte unul, de teamă să nu se iniţieze acolo o armată care să declanşeze contrarevoluţia.

Prin urmare teroarea continua, exercitată pe de o parte de paznicii cruzi şi ignoranţi, pe de alta de „restructuraţii” din Piteşti.

Desfășurarea reeducării la Târgu Ocna

O dată sosiţi în Târgu-Ocna, deţinuţii care trecuseră prin „moara” lui Ţurcanu s-au împărţit în două: unii s-au smuls total şi definitiv din reeducare iar alţii i-au rămas fideli. Încă din prima zi „reeducaţii” au început cu bătaia. O făceau însă în virtutea inerţiei din Piteşti, fără a ţine seama că aici erau alte condiţii. În consecinţă a ieşit scandal.

Atunci politrucul a spus:

– Dacă reeducarea a fost ordonată de partid ea este bună, iar dacă nu a fost ordonată de partid ea este rea.

Autorităţile din Târgu-Ocna, chiar securiştii, nu ştiau nimic despre reeducarea din Piteşti şi erau derutaţi. Au sosit inspectori de la Bucureşti dar şi aceia s-a întâmplat să fie neiniţiaţi în reeducare, de unde se vede încă o dată cât de secret şi bine ascuns în cele mai înalte cercuri ale partidului a fost acest experiment. A urmat deci o pauză prin confuzie, până ce treaba a fost preluată de cei în drept care, ca de obicei, au rămas în umbră, folosindu-l ca „agent” pe Nuţi Pătrăşcanu, condamnat mai târziu în procesul „ţapilor ispăşitori”.

Reeducaţii aveau o expresie stranie, între groază, febră şi hipnoză. Privirea le era sticloasă şi instabilă. Erau agitaţi şi veşnic puşi pe ceartă. Depuneau un zel epuizant în a tortura pe ceilalţi deţinuţi. Ei între ei se ţineau strâns uniţi, se suspectau reciproc iar din când în când supuneau pe câte unul sau altul la torturi colective, socotindu-l nesincer, nevigilent ori indulgent.

Trebuiau să urască, să lovească, să spioneze, să toarne, chiar să ucidă dacă era nevoie.

De aceea ne pândeau zi şi noapte şi interpretau tendenţios tot ce se petrecea, astfel încât o discuţie în trei era considerată „şedinţă banditească” iar munca voluntară la camera 4, „ajutor legionar”. Urmăreau cele mai mici gesturi de generozitate – cum ar fi cedarea unei bucăţi de carne ori a unei perechi de ciorapi unuia mai neputincios – şi le transformau în „acţiune contrarevoluţionară”. Dar cel mai mult urau şi loveau în credinţă – acolo nimeni nu avea voie să-şi facă semnul crucii ori să discute probleme religioase – şi în legăturile sufleteşti care se adânceau între oameni.

Ei considerau că sunt exponenţii reeducării, pe care juraseră să o slujească până la moarte şi deci urmăreau cu asiduitate „marea revoluţie”. În realitate însă toate acestea erau iniţiate, ordonate şi cerute de către conducătorii din umbră ai experimentului. În mai multe rânduri autorităţile au încercat să aplice organizat reeducarea în sanatoriu dar niciodată n-au putut reedita Piteştiul, întrucât aici dispăruseră izolarea şi surpriza.

La Târgu-Ocna reacţia împotriva „restructurării” a putut fi puternică şi eficace fără a fi fost organizată, ci izvorâtă din necesitatea colectivă de apărare. Ne provoca o spaimă şi o disperare cu mult mai acută gândul reeducării decât primejdia T.B.C.-ului. Piteştiul încă ne obseda şi ne îngrozea posibilitatea înapoierii acolo. Groaza reeducării era aşa de mare încât noi toţi hotărâsem, în caz că vom fi retrimişi la Piteşti, să nu mai riscăm să ajungem acolo, ci ori să provocăm, de va fi posibil, un scandal public în care să fim împuşcaţi ori, dacă vom ajunge totuşi acolo, să ne sinucidem. Dacă moartea nu ne era oferită, dacă nu exista scăpare din moartea reeducării, atunci sinuciderea era o izbăvire, un act conştient de sacrificiu, o problemă de onoare şi demnitate şi o deznădăjduită salvare a omului. Sinuciderea e un act de laşitate ori de dezechilibru mintal şi ne repugnă şi-o dispreţuim – dar acolo era unica alternativă a monstruozităţii şi demenţei fără limite.

Unii din cei intraţi în „ture” au mai găsit totuşi o alternativă: trăind câţiva ani în tortura reeducării, au acceptat toate mizeriile, au fost obligaţi la cele mai inimaginabile acte de decadenţă, au torturat pe alţii la rândul lor, au avut o comportare de adevărate canalii dar în adâncul sufletelor lor au rămas refractari la cele ce erau obligaţi să facă, îndureraţi că nu puteau rezista însă constrânşi de realitate să facă ce făceau. Unii dintre aceştia au înnebunit dar alţii au rezistat şi imediat ce li s-a oferit prilejul, s-au smuls stării de „reeducat”. De fapt nimeni nu poate garanta pentru el însuşi cum se va comporta în astfel de condiţii, căci suntem surprinşi fie de slăbiciuni ascunse în noi, fie de forţe din noi necunoscute. Important mi se pare momentul acceptării: este o acceptare silită şi este o acceptare voluntară. Acceptarea silită tinde, prin supunerea la infamie şi crimă, să te descompună sufleteşte şi să te alieneze mintal dar poate fi justificată dacă nu a existat şi o acceptare voluntară. În cazul acestor oameni nu poate fi vorba de o acceptare voluntară, căci ei au fost nişte victime nefericite.

La Târgu-Ocna reeducarea n-a încetat dar nici nu s-a putut manifesta în formele diabolice de la Piteşti. Încercarea de sinucidere a lui V.I. – despre care am relatat pe larg mai înainte – a fost momentul culminant al salvării noastre şi al declinului restructurării. Totuşi sufletele mutilate la Piteşti au rămas multă vreme sub imperiul groazei duse până la nebunie.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

Viața religioasă în închisoarea Târgu Ocna – (1950-1954)

targu-ocna-martiri-(3)

Cuvântul meu este o mãrturie. Din cei peste 12 ani de temnitã, patru (1950-1954) i-am petrecut în închisoarea Tg. Ocna. Dacã s-a vorbit despre „fenomenul Pitesti”, în sensul lucrãrii satanice de distrugere sistematicã fizicã si mai ales spiritualã a omului, socotesc cã trebuie sã se vorbeascã, cu atât mai mult, de “fenomenul Tg. Ocna”, apãrut în paralel cu cel de la Pitesti, ca lucrare divinã de restaurare si zidire sufleteascã a omului, în plin iad comunist.

Este foarte greu sã faci cunoscut cum s-a dezvoltat viata duhovniceascã a detinutilor politici de la Tg. Ocna, într-o scurtã comunicare. De aceea, mã voi mãrgini numai sã creionez câteva aspecte.In ce mã priveste, subliniez din capul locului: viata din închisoarea Tg. Ocna, cu sublimul si tragismul ei, este aceea care m-a determinat sã pãrãsesc geografia, de care mã îndrãgostisem -eram student la Facultatea de Stiinte, sectia Geografie – si sã optez, dupã eliberarea din 1954, pentru teologie si preotie. Nu am fost singurul. Închisoarea Tg. Ocna a fost o oazã într-un desert al suferintei. Nu cã aici ar fi lipsit suferinta. Dimpotrivã, boala – îndeosebi tuberculoza, sub toate formele ei – era la ea acasã. Desi purta si numele de sanatoriu, temnita era temnitã comunistã, mormânt pentru „dusmanii poporului”.

Dar aici socot cã s-a revãrsat mila lui Dumnezeu peste toate crucile purtate cu rãbdare, în nãdejdea mântuirii. Suferinta a fost sublimatã în bucurie, cum o sesizase Radu Gyr: Suferintã, spune-mi, cum sã mi te cânt? Ti-e urcusul sfânt, ca o rugãciuneSi cum o trãise, la Tg. Ocna,Valeriu Gafencu:Si cerul deschis se aratã Cu portile în chipul crucii. La Tg. Ocna am ajuns în primãvara anului 1950, vreo cincizeci de studenti si elevi tebecisti, niste arãtãri, niste schelete care de abia îsi târau picioarele. Veneam din iadul de la Pitesti, de care ne scãpase Bunul Dumnezeu, prin bacilul Koch. Înaintea noastrã mai sosise un lot. Au început apoi sã curga si din alte închisori, de la canal, de la mina, detinuti tuberculosi, unii in stare foarte gravã, încat multi dintre ei au murit la sositea in penitenciar.Tratamentul împotriva tbc-ului era rudimentar. Ne prelungea numai agonia. De streptomicinã si alte remedii descoperite atunci – si care ar fi salvat multe vieti – n-am beneficiat.

Încât, cu toate eforturile extraordinare ale doctoritei oficiale, Margareta Danielescu, cãreia îi purtãm mare recunostintã, si ale medicitor nostri detinuti, coasa mortii a secerat fara milã. În perioada ’50-’54, au murit sub ochii nostri circa 80 detinuti, dintre care jumãtate erau studenti si elevi; capacitatea sectiei „politici” fiind de cca. 120 bolnavi. Un numar de alti 62 detinuti au decedat dupã ce au plecat din Tg. Ocna, in alte închisori, trimisi disciplinar, sau dupã eliberare. La poarta închisorii, lângã un closet dezafectat, era o nãsãlie cu o ladã-cosciug, care primea unul sau douã cadavre, in interior aflându-se de multe ori încã unul sau chiar doi de-ai nostri. Lada îsi deserta mortii dincolo de zidul închisorii, la marginea unui cimitir, in gropi superficial sãpate, fara cruci si farã semn, apoi se întorcea asteptând pe altii. Ne astepta pe noi…Un fost grefier de la Tg. Ocna ne-a relatat cã in timpul iernii, când pãmântul era înghetat, detinutii de drept comun care transportau cadavrele, si ele înghetate, le tãiau din picioare, ca sã încapã într-o groapã mai mica.

În 1990 s-a ridicat acolo o troitã si s-a facut sluiba înmormântãrii pentru toti cei care au adormit in Domnul în temnita de la Tg. Ocna. In fiecare an, cei care am supravietuit ne adunãm acolo si le facem pomenire.Pe fundalul acesta, al mortii care ne pândea, am parcurs perioade de mari restrictii, înveninate de activitatea ofterilor politici securisti – Sleam Augustin si Valache – si a turnatorilor. Momentele cele mai grele au fost in legãturã cu incercarea de a se face si aici “reeducare” si “demascari” de tipul Pitesti. Actiunea a fost condusã de ofiterii politici si dirijatã de col. Teodor Sepeanu, care a si venit personal la Tg. Ocna.Cunoastem acum, pe bazã de documente provenite din arhiva securitãtii – ceea ce pentru noi a fost limpede de la început – cã ,,actiunea de demascare a detinutilor din penitenciare a fost dusa sub controlul si îndrumarea directã a seviciului inspectii din Directia Generalã a Penitenciarelor, ai cãror sefi au fost, in anul 1949 – Nemes Iosif – iar in anul 1950, Sepeanu Teodor”.Acestia “au primit instructiuni despre modul de lucru in problema demascãrilor de la superiorii lor, în frunte cu fostul adjunct al MAI – Pintilie Gheorghe, care indica: sã nu se aleagã metodele, ci numai scopul sã fie realizat”.

O parte din tinerii trecuti prin iadul de la Pitesti si-au revenit la normal, in atmosfera plinã de dragoste crestinã de la Tg. Ocna. Altii însa, vreo zece la numãr, n-au avut taria sa se desprinda si sã învingã frica de care erau stãpâniti. Acestia au colaborat cu ofiterii politici, ca informatori si mai ales in actiunea de „reeducare”. Actiunea “reeducãrii”, dupã câteva încercãri, a esuat, izbindu-se de rezistenta dârzã si unitarã a celorlalti detinuti politici, manifestatã pânã la urmã prin strigãte la ferestrele închisorii, încât a aflat tot orasul. De atunci nu s-a mai încercat nici o actiune de reeducate în Tg. Ocna. Dar regimul nostru de închisoare s-a înãsprit (ferestre închise, geamuri vopsite, izolãri etc.).

Si totusi, în aceastã ambiantã, s-a nãscut la închisoarea din Tg. Ocna mai mult decât o comunitate: o adevãratã familie duhovniceasca. Acestei familei i-au dat viatã Valeriu Gafencu, Ion Ianolide si altii ca ei, pe care temnita îi înghitise din tinerete. La un moment dat, bisericuta paraclis din corpul vechi al penitenciarului a fost dezafectatã, crucea de pe turlã doborâtã, iar vesmintele preotesti si sfintete acoperãmînte din altar au fost trimise in penitenciar drept cârpe de spalat pe jos. Când ne-am dat seama de blasfemie, am cãutat sã le recuperãm si sã le ascundem. Un patrafir vechi l-am cusut in cãptuseala paltonului meu si am reusit, trecându-l cu bine prin toate perchezitiile, sã-l scot afarã. Sã fie oare vreo legãturã între acest patrafir si faptul ca mai târziu am devenit preot?In penitenciar a fost introdus un Nou Testament, care a circulat in foi volante. Textele erau copiate pe plãcuta de sãpun – o adevãratã “tabula cerata” si erau învãtate pe dinafarã. Tot asa au fost memorate rugãciuni, psalmi, acatiste, paraclise etc.În acelasi fel se învãtau limbi strãine, matematicã, fizicã, poezie si tot ce privea cultura. La Tg. Ocna, cu binecuvântarea preotilor nostri detinuti, s-a practicat “rugãciunea inimii”.

Valeriu Gafencu si Ion Ianolide au adus aici experienta spiritualã a Aiudului. Acolo crescuserã duhovniceste în preajma unor mari trãitori: Anghel Papacioc (viitorul Ierom.Arsenie Papacioc), avocatii Trifan si Marian, Marin Naidim, Virgil Maxim s.a.; avuseserã legãturi cu lucrarea filocalicã a Pr. Arsenie Boca de la mânãstixea Sâmbãta (arestat si el mai târziu); se bucuraserã de atentia si binecuvântarea P.S. Ioan Suciu de la Blaj, care i-a si vizitat in închisoare, unde dupã aceea avea sã fie azvârlit si sã-si sfârseascã zilele. Experienta duhovniceascã a Aiudului s-a întâlnit, la Tg. Ocna, cu cea adusã de unii dintre studenti – nu numai teologi – arestati dupã 1948. Acestia cunoscuserã activitatea isihastã a „Rugului Aprins” de la Mãnãstirea Antim din Bucuresti, prin marii duhovnici: Arhim. Benedict Ghius, Arhim. Sofian, Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) s.a., care, si ei, mai târziu au fost arestati (Pãr. Daniil a murit la Aiud); sau participaserã la lucrarea misionarã si samarineanã a Pãr. Toma Chiricutã de la Biserica Zlãtari, a Pãr. Const. Sârbu de la Biserica Vergului, a Pãr. Iliescu-Palanca de la Biserica Stavropoleos (si acestia au înfundat puscãriile). Preotii Gherasim Iscu, Vorel Todea, Sinesie Ioja, Varlaam Lica si altii ne-au asistat religios, prin diferite slujbe, mai ales prin taina spovedaniei, aceastã “sfântã terapie”, si îndeosebi prin Sf. Împãrtãsanie, adusã de afarã prin purtarea de grijã a lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au primit Sfânta Cuminecãturã. Toate acestea se sãvârseau pe ascuns, ferindu-ne de ochii administratiei si de urechile tumãtorilor. Atmosferã de catacombã! Ceea ce ne întãrea sufleteste si mai mult.

Cu rare exceptii, cei care au fost chemati la Domnul au plecat linistiti, în pace, constienti cã trec un prag si cã se îndreaptã spre celãlalt tãrâm. Asa s-a stins, la 49 de ani, în ziua de Crãciun a anului 1951, cu lumânarea în mânã, ascultând rugãciunile pe care le ceruse, Pãrintele Gherasim Iscu, staretul mânãstirii Tismana. Îi ajutase pe cei care luptau în munti, împotriva comunismului. Fiind pe moarte, Edi Masichievici, elev, a cerut sã i se aprindã lumânarea. Dupã ce s-a trezit dintr-un somn scurt, a cerut sã fie stins mucul de lumânare – mai trebuie si altora! -, spunând cã i s-a arãtat Mântuitorul, Care i-a zis: “Nu te iau in seara aceasta”. L-a chemat la el în noaptea urmãtoare.

Valeriu Gafencu a plecat la Domnul la 18 Februarie 1952, cu fata numai zâmbet, cerându-si iertare (el!) si luându-si rãmas bun (la revedere!) de la toti. Cu câteva zile înainte, terminase, ca pe un testament, „Imnul celor cãzuti”, din care redau o strofã:Te-ai dus si ne-ai lãsat în urma ta Nãdejdea revederii-n paradis, Mereu vei fi cu noi si-om astepta Sã ne’ntâlnim cu sufletul deschis. Unii au murit pentru cã n-au vrut sã-si vândã sufletul si sã devinã informatori, în schimbul streptomicinei adusã de acasã si care le-ar fi salvat viata. Asa s-au petrecut lucrurile, printre altii, cu studentul Goe Nitescu si cu elevii Edi Masichievici si Nelu Soltaniuc.

Noi, care din mila Domnului mai trãim, aducem mãrturie despre viata acestor tineri care s-au strãduit sã traiascã si sã moarã în Hristos. Nu ne surprinde faptul cã pastorul evreu-crestinat, Wurmbrandt a mãrturisit de multe ori cã viata i-a fost salvatã prin lucrarea dragostei crestine a acestor tineri.

Ajutând pe medicii detinuti, o serie de tineri – tebecisti si ei, dar ceva mai în putere -, cu o dãruire impresionantã, dar fireascã si discretã, au fost în acelasi timp surori de ocrotire, femei de servici, spãlãtorese ale rufelor si cearceafurilor pline de puroi si murdãrie, muncind, ca pentru Hristos, si ziua si noaptea, când fãceau de gardã la patul bolnavilor mai grav, repartizati la parter si mai ales in camera 4. Dintre ei, unii nu au gustat din portiile lor de marmeladã sau carne: le cedau celor mai bolnavi si mai slabi, ei multumindu-se cu obisnuitul arpacas. Sunt aici, la Sighet, de fatã, doi dintre ei. Nu se fãcea aici un fel de discriminare de rasã, de religie sau politicã în aceastã slujire samarineanã. Referindu-se la atmosfera de iubire crestinã din penitenciar, pastorul Wurmbrandt a marturisit cã la Tg. Ocna a întâlnit sfinti si cã el ar dori sã intre în împãrãtia Cerurilor pe aceeasi poartã ca Valeriu Gafencu.

Am fost vegheati permanent de schitul de pe Mãgura. Clopotele lui din Duminici si sãrbãtori aveau un rãsunet deosebit în inimile noastre. Ca si privelistea extraordinarã a lumânãrilor aprinse – siraguri de stele – pe serpentinele Mãgurei în noptile sfinte ale Prohodului si ale Învierii! Inspirându-se din acest tablou, a izvodit Valeriu “Imnul Învierii”: Un clopot tainic miezul noptii bate Si Iisus coboarã pe pãmânt. Din piepturile noastre’nsângerate Rãsunã imnul învierii sfânt. Si sãrbãtorile Crãciunului! Colindele… cele vechi si cele noi… cele din închisoare, unele triste („A venit si-aici Crãciunul / sã ne mângâie surghiunul”), altele, înflorite aici la Tg. Ocna, colinde de bucurie:

“În inima robului Domnu-si face ieslea Lui, In noaptea Crãciunului. Flori de crin din ceruri plouã Peste ieslea Lui cea nouãSi din cer picurã rouã” (V. Gafencu)

La închisoarea din Tg. Ocna am simtit si am trait sfinte si adevãrate bucurii! De aceea, dupã “eliberarea” din 1954, prietenul meu Samoilã (un tânãr capabil de mare dãruire îmi mãrturisea cu nostalgie: „Mi-e asa de dor de Tg. Ocna!”. Îi era dor de puscãrie! Da, pentru cã acolo am înteles ce înseamnã libertatea in Hristos. Bucuria si libertatea aceasta nu ni le-a putut lua nimeni, niciodatã.

Noi am priceput bine cuvântul pãrintelui monah N. Steinhardt de la mânãstirea Rohia: „Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar, si nu neapãrat e nevoie sã fie lagãr, o temnitã ori o altã formã de încarcerare, teoria se aplicã oricãrui tip de produs al totalitarismului, existã solutia misticã a credintei”. Din experientele trãite la închisoarea Tg. Ocna s-au cristalizat niste gânduri, niste precepte. In cartea sa, “Testamentul din morgã”, Remus Radina afirmã: ,,Din iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui rezultã cele sapte nãzuinte formulate de detinutii politici români:

1. Nãzuim spre înviere.

2. Luptãm pentru împlinirea împãrãtiei lui Dumnezeu pe pãmânt.

3. Vrem sa aducem neamurile la Bisericã pentru a le împãca cu Durnnezeu.

4. Vrem sa creãm o scoalã de înaltã culturã si educatie crestinã, care sa catalizeze toate energiile creatoare omenesti.

5. Vrem sa creãm un om nãscut din nou din Dumnezeu si din strãdania lui personalã.

6. Prin acest om vrem sã dãm expresie, in continut si formã tuturor problemelor omenesti, existente in toate timpurile,

7. Vrem sã smulgem pe om din suferinta fizicã si moralã.

Aceste gânduri fuseserã alcãtuite la Tg. Ocna de cãtre Ion Ianolide si Valeriu Gafencu. Noi le-am învãtat pe de rost si le-am scos afarã, dupã eliberare. Au fost piese de acuzare in procesul care ni s-a intentat in 1958, unora care am fost la Tg. Ocna si care am simtit nevoia imperioasã sã ne vedem, sa ne întâlnim, ca sã pãstrãm, cât de cât, libertatea spiritualã – tara toata era o închisoare – si viata duhovniceascã de 1a Tg. Ocna.

In lotul nostru “lotul Tg. Ocna” (cca.30 insi), au fost implicati si o parte din cei rãmasi în închisoare (Ioan Ianolide, C. Dragodan). Am fost condamnati, în 1959, cu ani grei de închisoare -nouã dintre noi la muncã silnicã pe viatã, pentru activitate misticã de întrajutorare în penitenciarul Tg. Ocna, activitate continuatã si dupã eliberare.

A urmat o perioada de detentie extrem de grea. Nu ne-am pierdut însã nadejdea. Stiam cã: “Cele mai crâncene înfrângeri Sunt renuntãrile la vis” (Radu Gyr)

In 1964 detinutii politici au fost gratiati. Nu am simtit bucuria eliberãrii. Ochiul securitãtii a rãmas permanent asupra noastrã. Pânã când Dumnezeu ne-a dat minunea jerfelor din Decembrie 1989.

Prin aceastã minune suntem noi aici, in locul de jertfã de la Sighet. Stim cã nici o jertfã nu e zadarnicã. Socotim cã Tg. Ocna are un mesaj pentru viata obstei noastre românesti. E mesajul crestin al renasterii noastre.

Comunismul a distrus fiziceste sute de mii de oameni, spiritual însã – multe milioane. Martirii ne cheamã de dincolo la Hristos, la Bisericã. Sã-i ascultãm!

Valeriu Gafencu ne-a lãsat ca testament „Imnul celor cãzuti”:

“Ne’ndemni pe cei ce’n viatã am rãmas: Luptati uniti si în acelasi pas. Ziditi lui Dumnezeu altare sfinte, Pãsiti pe calea vietii înainte!” Asa sã ne ajute Dumnezeu!

(Pr. Constantin Voicescu – Sursa: Blogul dedicat lui Valeriu Gafencu)

via Fericiti cei Prigoniti

 

1 Comment
  1. calin eugen says

    Sa ne cinstim eroii asa cum se cuvine!Orice am face e prea putin…

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php