Despre adevărata natură a iubirii

0 116

cuplu_„MANUAL DE IUBIRE-Firea dragostei”, Părintele Filothei Faros, Editura Egumeniţa

Cunoaşterea a ceea ce este iubirea în esenţa ei nu ţine de memorizarea vreunui text sau de aflarea vreunei formule secrete în urma discuţiilor pe o asemenea temă, ci de experimentarea ei nemijlocită. În ceea ce îi priveşte pe cei avuţi în vedere mai sus – părinţi, doctori sau cadre didactice –, atunci când sunt chemaţi să devină dascăli ai iubirii, nu pot să transmită celor din jur altceva decât ceea ce ei înşişi au trăit şi experimentat în materie de dragoste, independent de tot ce ar fi auzit sau citit până în acel moment. Având în vedere toate cele spuse mai sus, ar trebui să fie limpede că tânărul are parte încă de la începutul vieţii lui de o anumită educaţie în dragoste, pe care a primit-o în primul rând în familie, fiind şi cea mai importantă în acest proces de formare interioară. Câte va mai auzi sau citi mai apoi despre dragoste vor putea fi desigur înregistrate şi redate cu exactitate, dar toate acestea nu vor putea constitui niciodată o cunoaştere reală a ceea ce este esenţial în ea.Dacă ar fi posibil să-l alegem pe acela care va face copilului nostru educaţia iubirii, criteriul nu este ca dascălul să aibă o cunoaştere raţională a ceea ce trebuie să fie iubirea, dacă se poate admite că există aşa ceva, ci este experienţa sănătoasă în iubire pe care acesta deja trebuie s-o fi avut până în acel moment.

În ceea ce priveşte modalitatea în care ar trebui să aibă loc educaţia în dragoste, ar trebui să fie clar din cele ce au fost expuse mai sus că aceasta nu poate fi decât existenţială şi nu speculativă. O transmitere intelectual-speculativă a cunoştinţelor despre iubire, pe lângă rătăcirea pe care o poate aduce înţelegerea mecanicistă asupra dragostei, va induce şi ideea înşelătoare că este legată mai mult de o reflexie intelectuală şi nu de o experienţă de viaţă şi că, prin urmare, oricine are cunoştinţe raţionale corecte despre dragoste poate şti în mod exact ceea ce este ea de fapt.

La fel ca oricare altă cunoaştere practică, cunoaşterea reală a ceea ce este dragostea este posibilă numai în cadrul relaţiilor interumane. Dacă putem înţelege ce înseamnă dragostea la modul concret, constatăm că toate relaţiile esenţiale din viaţă sunt de tip erotic . Acest caracter erotic nu ţine de funcţionarea anumitor organe trupeşti, ci de acel fundament al vieţii care este elanul spre unitate, întrucât numai în acesta există dragoste cu adevărat. Iubirea este pasiunea pentru cineva şi nu pentru ceva, dorirea celuilalt ca persoană şi nu ca obiect. În persoana celuilalt este cuprins şi trupul lui, dar asta nu înseamnă că celălalt poate fi redus numai la trupul lui.

Nevoia de dragoste, care este una dintre cele mai importante aspiraţii umane, nu înseamnă nici necesitatea evacuării anumitor secreţii organice şi nici dorinţa detensionării unor glande. Dacă ţinem cont de faptul că adevăratul elan al dragostei nu ar trebui să înceteze niciodată, neavând culme sau punct terminus, destinderea trupească ce însoţeşte actul genezic în vederea reproducerii se dovedeşte în cele din urmă a fi ceva cu totul antierotic, deoarece pune într-un fel capăt acelui urcuş tot mai susţinut pe care îl presupune iubirea. Îndrăgostitul autentic îşi doreşte să aibă parte de un urcuş neîncetat, din slavă în slavă, iubirea lui devenind tot mai extatică, tot mai profundă în descoperirea noii realităţi spre care se îndreaptă, câştigând o tot mai mare împlinire, neepuizându-şi niciodată potenţialul de care dispune spre căutarea plinătăţii (desăvârşirii); această stare face ca iubirea adevărată să nu conducă niciodată la saturaţie şi plictiseală.

Celălalt chiar ne poate impresiona de la început în mod deosebit prin frumuseţea lui. Simţim bucurie văzându-l, ascultându-l, atingându-l, ni se descoperă continuu impresionându-ne cu frumuseţea exterioară, cu gândurile, sentimentele şi înţelepciunea de care dă dovadă. Cu cât mai deplină este prezenţa celuilalt în viaţa noastră în modul acesta, cu atât mai mult se micşorează dispoziţia sau dorinţa de relaxare (detensionare sexuală). Prin urmare, încercarea de a limita doar exterior această dispoziţie spre relaxare sexuală, pe care o urmăresc moraliştii, poate să aibă anumite rezultate de moment. În cele din urmă însă va fi inevitabilă acea explozie devastatoare a impulsurilor inhibate, întrucât nevoia de o prezenţă mai substanţială a celuilalt în viaţa personală a fiecăruia rămâne neîmplinită. Bineînţeles că nu lipsesc momentele relaxante chiar şi în relaţiile de dragoste cele mai autentice şi mai fundamentate, dar acestea sunt coborâşuri, ele fiind simptomele unor reziduuri de neînlăturat ale narcisismului îndrăgostiţilor.

Se întâmplă ca unii dintre tineri să mărturisească altora mai maturi  decât ei – în care şi-au pus toată încrederea – faptul că sunt, pur şi simplu, nevoiţi să accepte relaţia trupească în prietenia pe care o au, relaţie ce se vrea de altfel relaxantă, dar de la care nu obţin în mod esenţial nimic, admiţând-o în viaţa lor, pentru că numai aşa pot împlini nevoia de tandreţe şi de prietenie de care au atâta nevoie. Cei chemaţi să le dea un sfat în acest sens se întristează auzind că tinerii respectivi nu au bucuria acestei relaxări pe care o poate aduce împlinirea sexuală, ceva care este atât de la îndemână. Atunci când tinerii aceştia neîntinaţi încă de viziunea masculin-provocatoare, fac cunoscut sfătuitorilor nevoile lor reale, cei din urmă sunt cuprinşi de o „sfântă” revoltă. Oare de ce, cum este posibil aşa ceva? Pentru că spălarea creierului la care au fost supuşi povăţuitorii cărora s-au încredinţat tinerii respectivi a pervertit cu totul nevoia reală a celor dintâi. Este posibil ca aceasta să se datoreze unei misery loves company , de care vor fi avut parte cândva şi aceştia (povăţuitorii), motiv pentru care, într-un fel, nu doresc ca cineva să mai scape din iadul în mijlocul căruia se zbat ei înşişi, sub imperativele vajnicului mit al masculinităţii sexualizate.

Există etape ale dragostei care pot dura luni şi ani, nefiind nimic mai dezastruos pentru iubire decât trecerea inoportună de la o treaptă la alta. Orice forţare a ei îi poate întrerupe brusc şi irevocabil mersul ei firesc şi organic, ceea ce va face ca mulţi dintre oameni să nu mai ajungă să cunoască, şi nici măcar să bănuiască vreodată, ce înseamnă adevărata împlinire şi adevăratul extaz pe care îl poate aduce iubirea.

Opinia dominantă că firea bărbatului are în dragoste tendinţa să galopeze impetuos către o relaţie trupească este un poveste bine ticluită. În realitate, atât bărbatul cât şi femeia simt nevoia profundă de un cuvânt afectuos, de o mângâiere delicată şi, în primul rând, de liniştea necesară pentru a se putea bucura de căldura prezenţei celuilalt pe o perioadă de timp cât mai lungă, stând nemişcaţi unul lângă altul, prinşi fiind de fascinaţia pe care o aduce vederea celuilalt faţă către faţă. Impetuozitatea impulsului sexual bărbătesc într-o relaţie de iubire, considerată în general a fi o trăsătură specific masculină, nu ţine decât de o conformare, mai mult sau mai puţin conştientă, la comandamentele mitului masculinităţii exacerbate.

În definitiv, iubirea nu este ceva care se adresează în mod exclusiv doar persoanei umane, ci ţine de o anumită stare sau dispoziţie de viaţă. Nu poţi fi cu adevărat afectuos faţă de semenul tău dacă nu iubeşti în general toată creaţia. Dragostea adevărată nu are legătură cu animalitatea, ea nu înseamnă cucerire, posedarea celuilalt, ci o permanentă căutare. Socrate ne spune acelaşi lucru în Banchetul: „Simţi dragoste pentru acela care nu este încă la dispoziţia ta şi nici în posesia ta”. Când ajungem să-l facem pe celălalt proprietatea noastră am încetat să-l mai căutăm şi să mai încercăm să-l întâlnim cu adevărat. Suntem chemaţi neîncetat să-l întâlnim pe cel de lângă noi ca şi persoană, tot mai profund şi mai în adevăr. Când simţim deja că-l cucerim, dragostea noastră pentru el a încetat. Pentru ca dragostea să supravieţuiască, trebuie să existe ceva care îi lipseşte şi pe care îl caută cu asiduitate. Celălalt ca şi persoană are întotdeauna ceva care nouă ne lipseşte şi pe care merită să-l căutăm la el.

În general, într-o relaţie de iubire plictiseala dezvăluie o nemulţumire sau neîmplinire sufletească mai de profunzime. Concret vorbind, constatăm că plictiseala ce urmează repetatelor experienţe „erotice” relaxante (antierotice în esenţa lor) este rezultatul irosirii repetate a ocaziilor pe care firea şi viaţa ni le-a pus înainte pentru împlinirea unei nevoi mai profunde şi vitale, aceea de a-l întâlni în mod real pe omul de lângă noi. Această întâlnire reală cu celălalt care, într-un anumit fel, este o întâlnire cu întreaga umanitate ce se regăseşte în el, constituie până la urmă singura experienţă autentică de dragoste, fiind posibilă numai atunci când elanul erotic nu urmează o curbă ascendentă pentru atingerea unei culmi, pentru a descreşte şi a muri în final, lăsând îndrăgostitul nu numai fără de nicio dorinţă înflăcărată pentru celălalt, dar aproape ca pe un cadavru, după modelul Bolero-ului lui Ravel. Iubirea autentică câştigă continuu în intensitate, adâncindu-se tot mai mult în cadrul unei relaţii.

Anumite întreruperi momentane ale ei sunt necesare din cauza neputinţei omului de a sui tot mai sus într-un urcuş neîntrerupt, care sunt clipe de har dăruite de sus doar celor ce pot răspunde unei astfel de chemări şi ascensiuni spre înălţimile iubirii. O astfel de iubire nu lasă niciodată omul ca pe un sac gol, ci este o realitate care pulsează de viaţă, plină de dorire fiind pentru celălalt, neputând fi întoarsă sau oprită din înaintarea ei impetuoasă.Într-o experienţă autentică de dragoste, omul nu-l reduce niciodată pe celălalt la un simplu organ, în spatele căruia se estompează restul trupului, raţiunea, sentimentele sau personalitatea lui, ci îl vede întreg în toate mădularele trupului său, descoperind în fiecare dimensiunea infinită a umanităţii şi personalităţii lui.

Când în dialogul lui Platon Charmides, Herefont îl vede pe Socrate cuprins de extaz la vederea frumoasei feţe a lui Charmides, ţine să-l încredinţeze că, dacă l-ar fi văzut dezbrăcat, i s-ar fi înfăţişat trupul întreg ca o singură persoană. După spusele lui Herefont, Socrate ar trebui să-l vadă pe Charmides în integralitatea lui în fiecare parte a trupului lui Charmides. Bineînţeles că Platon nu ne spune desluşit acest lucru, dar face cel puţin aluzie la ceea ce mai târziu Sfântul Simeon Noul Teolog va spune cu claritate, precizând că, într-o dragoste autentică, omul nu numai că-l vede întreg pe celălalt în fiecare mădular al trupului lui, dar în fiecare parte a trupului celuilalt poate fi văzut chipul lui Dumnezeu sau chiar Dumnezeu Însuşi. Sfântul Simeon Noul Teolog ne dă amănunte zguduitoare când aminteşte de Simeon Evlaviosul povăţuitorul său, aspecte care scot cumva în evidenţă înapoierea noastră culturală sau duhovnicească , a celor ce pretindem că suntem adevăraţii moştenitori ai sfântului considerat de contemporanii săi ca un ieşit din minţi: „Acesta niciodată nu se ruşina de mădularele vreunui om, fie că s-ar fi întâmplat să vadă pe cineva gol, fie că ar fi fost el însuşi gol; şi toate mădularele celuilalt şi fiecare parte a lui, le vedea ca pe Hristos, toate împreună dar şi separat”, „mâna era Hristos, piciorul era Hristos, glandul  era Hristos”.

Iubire în zilele noastre înseamnă, din păcate, sexualitate. În condiţiile acestea se poate întreba cineva cum de am uitat cu toţii că eros era folosit de Părinţii Bisericii pentru a descrie puterea [arderea interioară] superioară care îl conduce pe om spre Dumnezeu, fiind „dar dumnezeiesc”, pe care El Însuşi îl insuflă oamenilor. Părinţii Bisericii Îl numesc pe Dumnezeu Însuşi ca Dragoste (Eros): „Teologii numesc Dumnezeirea uneori dorire (eros), alteori iubire (agape), iar uneori cel dorit (erastos) şi iubit (agapitos)” .

În teologia patristică eros a înlocuit cuvântul evanghelic agape, atunci când cel din urmă a ajuns să desemneze o anumită dispoziţie sufletească fără căldură interioară. „Fiindcă pentru cei ce ascultă în chip drept cele dumnezeieşti acelaşi înţeles îl exprimă dumnezeieştii teologi prin numele iubirii [agape] şi al doririi [eros], după dumnezeieştile tâlcuiri” .

Prin urmare, pentru a avea o înţelegere exactă a celor cuprinse în Evanghelie, ar trebui ca acolo unde există cuvântul agape să-l înlocuim cu eros . Abia atunci vom înţelege că este cu totul inacceptabil să spunem că dragostea dumnezeiască şi cea omenească sunt realităţi diferite; natura dragostei este aceeaşi, fie că se adresează lui Dumnezeu, fie că se adresează omului, în ea fiind Însuşi Dumnezeu: „Înţelege că mie Dumnezeu îmi este cârmuitor şi îmbolditor spre unirea cea prin dragoste (erotică)” . Aceeaşi este natura dragostei dumnezeieşti şi a celei omeneşti. „Erosul, fie că-i spunem dumnezeiesc, îngeresc, înţelegător, sufletesc, firesc, îl înţelegem ca pe o putere unificatoare şi care leagă laolaltă” .

Poate că a devenit inevitabilă moartea iubirii autentice atunci când natura ei s-a pervertit aproape cu totul, ceea ce face ca definirea precisă a semnificaţiei unui termen atât de important cum este eros să fie fundamentală pentru înţelegerea fenomenului dragostei.

Mitologia elină vorbeşte de dragostea ivită la un moment dat pentru a crea viaţa şi lumea de pe pământ. La început, toate erau tăcute, goale şi nemişcate. Acum toate au devenit viaţă, bucurie şi mişcare.

Când lumea era nenăscută şi fără de viaţă, Erosul a fost acela care a apucat săgeţile de viaţă dătătoare şi a străpuns pieptul îngheţat al pământului, ceea ce a făcut ca suprafaţa lui cenuşie să fie acoperită imediat de multă verdeaţă. Iată o frumoasă imagine simbolică despre ceea ce poate fi dragostea (erosul), care include şi realitatea inseminării prin mijlocirea unui organ care ar putea fi asociat sexului, prin acele săgeţi ce străpung pământul, ducând la apariţia vieţii, dar care nu se încheie şi nici nu se identifică cu acest proces. Zeul Eros suflă apoi în nările chipurilor de lut, dând viaţă bărbatului şi femeii. Cea care dă suflare de viaţă făpturii la începutul lumii e iubirea (erosul) deosebindu-se fundamental de ceea ce se consideră a fi astăzi sexul, văzut numai ca detensionare sau relaxare . Eros este unul dintre cei patru zei din mitologia veche, ceilalţi trei fiind Haos, Gheea (pământul) şi Hades (tartarul-iadul sau abisul întunecat de sub pământ). Independent de forma pe care o ia ca mit, Erosul este strămoşul sau principiul creator al vieţii.

 

Concepţia masculin-sexualizată asupra dragostei zugrăveşte iubirea în termeni cât se poate de trupeşti; este o stare trupească „spre plinătate–saţietate şi deşertare–destindere” după expresia lui Eriximah, aşa cum o găsim la Platon în Banchetul. Dragostea are însă o semnificaţie şi o manifestare proprie – personalizată – pe care o dă chiar şi acestei lucrări trupeşti. Concepţia masculinităţii sexualizate are în vedere o iubire care se identifică cu procesul fiziologic de stimulare şi de răspuns la excitarea trupească. Se ignoră în acest tip de abordare faptul că dragostea ţine de un mod existenţial. În timp ce concepţia modernă pe care o analizăm consideră iubirea ca fiind axată pe slăbirea unor tensiuni, ceea ce dă o senzaţie de plăcere, după cum susţin toţi epigonii lui Freud când iau ca punct de referinţă opera lui. Atunci când iubim autentic nu căutăm eliberarea cu orice preţ de tensiunea extatică pe care ea o aduce, ci mai degrabă avem tendinţa de a o păstra, cultiva şi spori. Tendinţa procesului erotic

în concepţia modernă este satisfacerea imediată a simţurilor şi starea de degajare pe care acest proces o aduce, plasându-se în opoziţie faţă de dragostea ce se afirmă ca dorire continuă şi ca căutare tot mai profundă.

După dicţionarul englez Webster’s, termenul sex ar proveni din latinescul sexus, ceea ce înseamnă separaţie, cu referire la anumite diferenţieri somatice şi fiziologice ale organismelor vii.

În acelaşi dicţionar, termenul eros are un înţeles diferit, însemnând dorinţă ardentă, elan impetuos ce-l conduce pe om la împlinirea de sine şi care presupune în acelaşi timp şi o dimensiune simţuală. Limba latină şi greacă au aşadar două cuvinte diferite pentru sex şi pentru dragoste. Ceea ce e curios pentru noi cei de astăzi, este raritatea cu care latinii vorbeau despre sex. Sexul pentru aceştia nu era o temă vrednică de luat în discuţie, preocupându-i cu deosebire iubirea sau „amorul”. Mulţi cunosc termenul grecesc eros, dar nu şi cuvântul filon, care este echivalentul lui sex. De la filon derivă cuvântul fili, care are înţelesul de neam – specie, referindu-se în primul rând la regnul animal. Aceste observaţii pot fi constatate şi în Vechiul Testament, unde se menţionează că Dumnezeu a creat animalele separându-le pe specii, având înscrise în ele deosebiri de neînlăturat. Omul în schimb apare creat ca bărbat şi femeie, pentru a nu fi singur, având întipărită în el acea trăsătură fundamentală care îl face persoană şi care presupune o tendinţă permanentă spre unitate.

Termenul sex aparţine zoologicului, fiind folosit atât în cazul animalelor, cât şi atunci când e vorba de oameni, fiind vizat aspectul biologic ce le este specific. Renumitul cercetător american Kinsey, care a făcut studii de avangardă asupra fenomenului sexual la fiinţele vii, a fost de profesie zoolog. Consecvent specialităţii lui, a studiat comportamentul erotic uman doar dintr-o perspectivă zoologică. Masters, cunoscut şi el pentru cercetările sale, a fost de profesie ginecolog, ceea ce a făcut ca studiile lui asupra fenomenului erotic să fie doar din perspectiva organelor de reproducere şi a modului în care acestea sunt folosite. Sexul ni se înfăţişează din această perspectivă doar ca un mod de funcţionare neurofiziologic, problemele sexuale fiind legate de modul în care cineva îşi foloseşte organele specifice acestui proces.

Pe de altă parte, din punctul nostru de vedere, atunci când vorbim de iubire adevărată, ea nu poate fi înţeleasă decât plecând de la ceea ce înseamnă sentiment sau suflet, care surclasează întotdeauna tot ceea ce ţine de tehnică, considerând derizorii toate acele manualele de „specialitate” despre: „cum, cât şi unde s-o faci” şi ignorând regulile şi reţetele de tip mecanicist, ce au ca scop învăţarea modalităţii de a folosi cât mai eficient anumite părţi ale trupului.

Dragostea este o putere care ne atrage din faţă spre ceva, în timp ce sexul ne împinge cumva din spate. Ca om, găsesc ceva în mine care corespunde mai degrabă primului aspect. Desigur că participând la înţelesuri şi la forme mai înalte, cum ar fi cele estetice şi spirituale, rămân părtaş acelor dimensiuni neurofiziologice care îmi sunt proprii ca om. Erosul în esenţă este un elan spre unirea cu Cel căruia îi aparţinem, unire la care toţi ceilalţi oameni participă prin darurile care le sunt proprii; această relaţionare a tuturor însemnând împlinirea şi întregirea noastră ca fiinţe umane, după chemarea ce o avem în noi. Dragostea este dorinţa ardentă ce-l conduce pe om la dăruirea de sine în căutarea virtuţii, nobleţei şi vieţii celei adevărate.

 

Din punct de vedere fiziologic, sexul este contactul fizic caracterizat de apropierea unor organe sau glande dilatate în urma stimulării lor, prin care nu se urmăreşte decât plăcerea pe care o dă detensionarea lor.

Iubirea este cu totul altceva, însemnând apropierea de ceilalţi, de toată creaţia, prin care nu se urmăreşte relaxarea, ci mai curând modalitatea prin care urmărim să cultivăm şi să preschimbăm lumea.

Dacă sexul apare ca o nevoie naturală, dragostea se arată a fi dorinţă iubitoare. În ceea ce priveşte împlinirea (satisfacţia) sexuală, care este subiectul principal al discuţiilor despre sex din zilele noastre, este adevărat că din punct de vedere zoologic sau fiziologic sexul conduce la satisfacţie trupească, dar acesta nu este scopul dragostei. Iubirea caută unirea extatică cu celălalt, deschizând noi dimensiuni experienţei în doi, lărgind şi adâncind realitatea personală a celor ce se iubesc. Este deja un fapt comun, confirmat de experienţa umană, dar şi de constatările specialiştilor, atât ale lui Freud cât şi ale altora, că după detensionarea pe care o aduce relaţia sexuală, somnul îşi cere toate drepturile. În dragoste, însă, se întâmplă exact invers. Dorim să rămânem treji cât se poate de mult, pentru a ne putea bucura de vederea persoanei iubite, pentru a ne reaminti cele trăite împreună şi a întrezări noile faţete ale prismei pline de lumină care este iubirea, realitate la care se face referire adeseori în scrierile spiritualităţii chineze.

Elanul de a te uni cu celălalt naşte tandreţe, izvorul ei nefiind sexul, ci dragostea. Iubirea este dorinţa unirii şi temeluirii unei relaţii depline cu o realitate ce pare că vine dintr-o altă lume; putând fi vorba de năzuinţa spre anumite sfere ideatice – fapt care este propriu omului de ştiinţă, căci numai însufleţit de o dragoste pasionată pentru fenomenul cercetat se poate angaja într-o lucrare de cercetare ştiinţifică – sau, în ceea ce îl priveşte pe filosof, poate însemna căutarea unirii cu acele forme estetice, filosofice sau spirituale superioare, ce par vrednice de dorit. Dar cel mai vădit aspect al dragostei este elanul spre unirea trupească a doi oameni. Atunci când două individualităţi îşi doresc cu putere să depăşească separaţia şi izolarea moştenită în urma căderii şi să participe la o unire, ceea ce e valabil pentru toţi, fie chiar şi pentru un singur moment, unire ce nu se constituie din două experienţe personale izolate (egoiste), putem vorbi de o unire autentică. 

Deseori putem fi înşelaţi de aspectele biologice atât de mult, încât ajungem să considerăm ca unic scop al întâlnirii erotice orgasmul, uitând că dorinţa erotică aspiră nu spre satisfacerea ei, ci la o creştere tot mai mare a intensităţii ei. După cum rezultă din ceea ce oamenii îşi aduc aminte în urma acestei experienţe, cel mai important moment în întâlnirea erotică nu este momentul orgasmului, ci mai degrabă momentul întrepătrunderii şi al unirii trupurilor: „Căci împreună-unirea aceasta face, toarnă şi amestecă trupurile celor doi. Şi precum atunci când cineva pune în ulei mir, face totul una, aşa şi aici” . Aceasta este clipa care cutremură, care cuprinde în ea cea mai mare minune, oricâtă frică şi cutremur, deznădejde şi disperare ar provoca, cuvinte ce spun acelaşi lucru, însă într-un mod diferit. Acesta este momentul în care reacţiile omului sunt cele mai autentice şi cele mai personale; unirea şi nu orgasmul este punctul în care omul nu simte ură, ci se simte deplin.

Proclamându-L pe Dumnezeu ca Iubire (Eros), anticii formulau într-un mod simbolic un adevăr fundamental al experienţei umane, faptul că iubirea ne cere întotdeauna să ne depăşim sinele. Acest adevăr are un aspect interior şi subiectiv, dar şi unul exterior şi obiectiv, care se confirmă în relaţiile noastre cu lumea reală. Tot ei vedeau în dimensiunea organică (fiziologică) a dragostei o lucrare trupească naturală dată , nesimţind nevoia s-o conducă spre divinitate, s-o transfigureze. David avusese multe femei înainte s-o cunoască pe Batşeba, dar, atunci când i-a ieşit în cale s-a cutremurat având parte de o stare – extatică –, care pur şi simplu „l-a scos din minţi”; căci, plecând de la desfrânare, i s-a dat putere în urma acestui fapt să-l zămislească pe Solomon, după cum observa Sfântul Ioan Hrisostom. „La acel fericit dorinţa i-a fost mare pentru mamă, deşi venea din curvie; să ştiţi, dar, că copiii participă la dragostea părinţilor lor” .

Artiştii cunosc întotdeauna din instinct care este diferenţa dintre sex şi dragoste. În piesa Romeo şi Julieta a lui Shakespeare, Mercurie îl ispiteşte pe prietenul său Romeo, amintindu-i de o mai veche iubire a sa, pe care i-o descrie mai mult din punct de vedere erotic, insistând pe acele amănunte anatomice proprii unui model care ne este deja familiar, fiind identic concepţiei masculin-sexualizate actuale. „Te implor, pentru ochii luminoşi ai Rozalinei, pentru fruntea ei înaltă, pentru buzele roşii, pentru şoldurile ei pline de viaţă şi pentru alte locuri frumoase […]” (Act 2, Scena 1).

Cele de mai sus ne aduc în faţa ochilor povestea reală a zilelor noastre, descrierea trupească a eroinei încheindu-se cu atât de doritele „şolduri pline de viaţă”, completată de aluzia la „locurile frumoase”. De ce acest lucru? Întrucât Mercurie care făcea această descriere nu era îndrăgostit şi nici nu ştia ce înseamnă să fii. Din punctul lui de vedere, dragostea nu putea fi decât sexualizată, necesitând o abordare potrivită acestei trăsături, aşa cum ştia de altfel orice tânăr veronez „sănătos” să trateze frumuseţea feminină.

Romeo însă, îndrăgostit fiind cu adevărat de Julieta, nu foloseşte acelaşi limbaj, văzând-o într-un cu totul alt chip:

„Ea învaţă torţele să strălucească, atârnând, îmi pare, de obrazul nopţii ca o piatră scumpă la urechea unui etiopian. Frumuseţe prea bogată spre a fi purtată, şi prea scumpă pentru tot pământul” (Act 1, Scena 5).

Trebuie să ne reamintim că Romeo şi Julieta erau membrii ai două familii care se urau cu patimă. Dragostea, după cum se poate vedea, are putinţa de a depăşi barierele oricărei duşmănii. Mai mult decât atât, uneori este posibil ca iubirea să crească în noi tocmai pentru cei aflaţi în tabăra duşmană. Iubirea este fascinată (încântată) într-un mod straniu de cei aflaţi la marginea societăţii, de aceia care compun clasa interzisă. Shakespeare surprinde cu adevărat semnificaţia reală a dragostei atunci când iubirea lui Romeo şi a Julietei a legat-o de familiile Montague şi Capulet, aflate într-un război mai vechi, pentru ca prin mijlocirea dragostei celor doi să se dea o şansă refacerii unităţii întregului oraş Verona.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php