Societatea de consum

0 64

In România, după o lungă perioadă de sclavagism comunist, am devenit liberi (zicem noi) şi am intrat în lumea modernă, occidentală, capitalistă.

Prima reacţie a fost euforia, „am învins!”, după care a venit confundarea libertăţii cu anarhia, acum totul a devenit posibil şi permis, legile şi pedepsirea încălcării acestora, au fost menţinute teoretic dar au fost desfiinţate practic. Faza următoare a fost miopia politică, economică, culturală şi pierderea simţului realităţii.

A început goana după modernism cu orice preţ, strădania generală de a prelua de la capitalism a tot ce are el, bun sau rău, fără nici un discernământ, totul de-a valma, fără a cântări avantajele, dezavantajele, consecinţele imediate precum şi cele în perspectivă. Elementele negative specifice României (numite de unii drept balcanisme) au cunoscut o desvoltare explozivă: ciubucul, corupţia, furtul, minciuna, înşelăciunea.

Şi toate astea în detrimentul valorilor tradiţionale materiale, culturale, umane, morale, religioase, naţionale şi folclorice ale mult încercatului popor roman. A dispărut interesul şi preocuparea pentru păstrarea patriotismului, a iubirii de neam şi de ţară, totul se vinde şi se cumpără, singura valoare recunoscută a rămas doar banul. Ici colo mai rezistă pe baricate câte un anacronic, un entuziast optimist sau un patriot încăpăţânat. Dar până când?

Noul mediu al existenţei noastre se numeşte acum „societatea de consum”, care împreună cu „globalizarea” ne transformă încet dar sigur (şi în mod absolut ireversibil) în sclavi ai unui sistem financiar superstatal, global, netransparent, anonim, aproape invizibil dar atotputernic.

Principiul de bază al acestui sistem este producerea cât mai ieftină şi vinderea cât mai rapidă în lanţ neîntrerupt a unor mari cantităţi de produse, cu foarte mare diversitate dar şi cu utilitate şi calitate redusă, sprijinită pe cei trei stâlpi ai economiei moderne: reclama, moda şi creditul. In slujba acestor elemente de bază au fost organizate intreprinderi specializate uriaşe care dispun de mari specialişti şi de sume de bani nelimitate. Reclama te sfătuieşte să cumperi nişte produse „minune”, care conform prezentărilor făcute la radio, la televizor şi prin intermediul muntelui de maculatură colorată cu care îţi înfundă cutia poştală, îţi vor rezolva (zic ei) toate problemele grele din zona gospodăriei, meseriei, sănătăţii, comunicaţiilor şi plăcerilor personale (hoby), dar care odată cumpărate te vor dezamăgi crunt, nimic nu funcţionează ca în reclame, dar acum, după ce le-ai plătit, e prea târziu, banii tăi s-au dus pe apa sâmbetei. Moda este o metodă perfidă de a specula vanitatea şi gândirea slabă a oamenilor în general, dar mai mult a femeilor de toate vârstele şi în foarte mare măsură a tineretului de toate categoriile. Ai o haină bună şi frumoasă, dar vine moda şi spune: „aruncă haina ta, nu mai e modernă, nu se potriveşte cu epoca, va râde lumea de tine, cumpără de la mine cea mai modernă haină. E scumpă, dar e modernă”. Când toţi bărbaţii vor purta haina la două rânduri de nasturi, vor veni împuterniciţii modei şi vor spune „bărbaţii moderni poartă hana încheiată la un singur rând de nasturi”. Si când toţi vor avea haina la un singur rând de nasturi, vor veni aceeaşi specialişti care vă vor sfătui să aruncaţi hainele bătrâneşti încheiate la un singur rând de nasturi şi să vă cumpăraţi hainele moderne încheiate la două rânduri de nasturi. La fel cu pantalonii, întâi trebuie ca toţi bărbaţii să poarte pantaloni strâmţi, pentru ca apoi să se anunţe ca modern şi necesar să porţi pantaloni largi. Si ciclul se repetă la infinit alternând între aceste singure două posibilităţi. Tot aşa cu pantofii cu vârful ascuţit, patrat sau rotund, tot aşa cu pantalonii pentru dame, pantaloni care conform modei trebuie să aibă talia când foarte sus, mult deasupra taliei anatomice, când atât de jos încât aceştia cad în timpul mersului, iar la aplecări, lasă să se vadă cele mai obscene zone din părţilor de jos ale spatelui. Noţiunea de frumos, ca şi cea de confort sau de util, toate acestea sunt eclipsate acum total de atotputernicia modei.

Şi pentru ca haosul, dezorientarea şi dezastrul să fie perfecte, s-a inventat „creditul”. Cumperi până când ţi-ai terminat toţi banii şi toate rezervele, dar când eşti gata să spui „nu mai pot să cumpăr”, vine societatea de consum şi spune : „dacă nu ai bani, noi te ajutăm să cumperi în continuare, noi îţi dăm pe credit”. Au apărut cărţile de credit, plăţile în rate, împrumuturile operative de la băncile care sprijină comerţul societăţii de consum, toate acestea incluzând dobânzi mari şi clauze usturătoare pentru cazul nerestituirii în termen a datoriilor contractate. Dacă ai ajuns în această fază, este deja prea târziu, există instituţii neîndurătoare gen „incaso”, care fără nici o milă îţi confiscă bunurile din casă şi în final te scoate şi din locuinţă lăsându-te pe drumuri la propriu. In cazuri extreme se poate ajunge la condamnări şi chiar la închisoare. Despre toate acestea, reclama societăţii de consum nu pomeneşte nicăieri nici un cuvânt. Există în Germania o categorie incredibil de numeroasă, de aşa numiţi „penări”, oameni care dorm pe bănci în parc, în pasagele subterane ale gării sau ale supermagazinelor din marile oraşe moderne, oameni care nu au nici un venit şi nici un drept, care sunt total scoşi din societatea umană, scoşi din toate drepturile omeneşti şi cetăţeneşti. Am discutat odată cu un asemenea om, l-am întrebat dece el, om tânăr şi puternic, nu desfăşoară undeva o muncă pentru a avea şi el un venit şi un acoperiş deasupra capului. Mi-a povestit cu multă amărăciune, cum că el, împreună cu soţia sa, au întemeiat pe vremuri o firmă, au făcut investiţii pe baza unor împrumuturi mari de la o bancă, au cumpărat utilaje pentru firmă şi un automobil scump în rate, au angajat o finanţare de la o bancă serioasă pentru o locuinţă proprie, nu luxoasă, dar comodă şi modernă. După puţin timp însă, soţia lui, în mod absolut legal, a scos toţi banii pe care îi aveau ei la bancă în contul lor comun, s-a urcat în maşia cea scumpă şi a dispărut în lumea largă şi liberă. Fără bani şi fără ajutorul efectiv al soţiei în cadrul firmei, nu a mai putut produce, nu a mai putut câştiga, nu a mai putut plăti ratele la casă, la maşină şi la toate împrumuturile făcute. Asta se numeşte faliment total (nu ca în cazul GmbH – SRL societate cu răspundere limitată). A ajuns în faţa tribunalului, încolţit cu cruzime de toţi creditorii. Conform legislaţiei germane, i-s-a confiscat tot ce a avut şi a fost obligat să jure în faţa instanţei, că nu are de unde plăti datoriile. In această situaţie, conform legislaţiei în vigoare, cel în cauză nu este trimis la închisoare, dar absolut tot ce ar câştiga în viitor prin muncă de orice fel, va fi reţinut de creditori, iar datoria lui va creşte mereu în timp, datorită dobânzilor. Deci sitaţia asta sinistră şi fără ieşire, înseamnă că indiferent dacă munceşte sau nu, dacă câştigă sau nu, respectivul nu va mai primi nciodată nici un ban. Evident, în aceste condiţii, pentru cel în cauză nu are nici un rost să mai încerce să găsească un loc de muncă şi deci toal nejustificat să mai muncească fără nici o plată. Asta înseamnă o viaţă complet distrusă, asta înseamnă un om care practic nu mai are nici un drept să trăiască. Este un foarte bun exemplu de victimă a societăţii de consum. Si deosebit de semnificativ este faptul că un flămând care a furat o pâine, ajunge imediat la închisoar, dar cel care a furat sute de milioane, primeşte poate o condamnare cu suspendare şi trebuie doar să plătească impozit pe venit. Aici breasla avocaţilor are un enorm câmp de activitate şi o enormă şansă de îmbogăţire. Imi revine în minte celebrul vers : „spuneţi-mi ce-i dreptatea …”Dacă mă întorc cu mintea în raiul amintirilor şi mă revăd pe mine, copil fericit, într-o lume simplă, curată, fără modernisme şi modă, fără rate şi datorii, fără goană şi stres, îmi amintesc cât de fericit eram în hainele mele simple dar curate, unele hăinuţe erau croşetate de mama, iar pantofiorii erau adesea frumos reparaţi de tata, îmi amintesc de jucăriile simple realizate mai mult de imaginaţia noastră de copii, construite din scânduri, cutii şi cârpe. Tot ce aveam în casă avea o vechime dar şi o valoare sfântă. Mama avea în vitrină două vaze mici chinezeşti pe care cu drag şi cu multă grijă le spăla şi le ştergea mereu de praf. De câte ori le vedea sau la atingea, se însenina, faţa ei radia bucurie şi mulţumire. Si după zeci de ani, până la sfârşitul vieţii sale, cele două mici vaze chinezeşti i-au umplut sufletul de bucurie.

Acum eu am o vitrină mare cu zeci de vaze chinezeşti, de statuete şi tot felul de podoabe originale chinezeşti. Le-am obţinut fără sacrificii, la preţuri modeste, dar acum, nu mai au nici o valoare, nu-mi mai aduc nici o bucurie. Am dulapurile, casa şi beciul pline de lucruri bune şi interesante, de care însă nu am neapărată nevoie. Ce să fac cu ele? Aici începe aspectul trist al societăţii de cosum. Tot ce vrei să cumperi nou, e scump. Odată cumpărat, acel ceva nu se mai poate vinde, nu mai are nici un preţ, nici o valoare, încerci să-l dai de pomană, cadou, dar nici aşa nu îl vrea nimeni. Am păţit aşa cu o garnitură de mobilă scumpă, bună şi frumoasă, pentru care cu mare greutate şi după mult timp, am găsit pe cineva care a acceptat să o primească gratuit. Altminteri, pentru a arunca ceva, mobilă, obiecte casnice, electrice sau electronice, sunt procedee complicate, sunt taxe, programări şi desigur transport pe cont propriu până la locuri special amenajate pentru reciclare. În prezent, sunt în preajma unei mutări, a unei schimbări de locuinţă şi ca urmare, trebuie să arunc aproape tot ce am şi mă doare cumplit sufletul. Am o mulţime de cărţi, video-casete, muzică bună pe CD-uri, fotografii, albmuri, scule (foarte bune pentru care am plătit o mulţime de bani), mobilă bună, diverse obiecte casnice. In societatea asta de consum, nimeni nu mai are nevoie de ele, iar pentru foarte puţinii eventuali interesaţi, apare în plus marea problemă a lipsei spaţiului necesar pentru depozitare în locuinţele şi în dependinţele lor. E pentru mine groaznic să încep să-mi arunc la gunoi amintirile, trecutul, obiectele dragi care îmi amintesc de părinţi, de tinereţe, de prieteni, de frumoşii ani ai copilăriei sau obiecte care conţin munca mea creatoare, ideile mele, poate invenţii, studii, diplome, lucrări de diplomă. Ca să le păstrez, apare întrebarea, cine va mai dori vrodată să le vadă, în faţa cui va fi cazul să mă justific sau pur şi simplu, să mă dau mare. Acest sentiment trist al inutilităţii l-am simţit puternic în anul în care am ieşit la pensie. Am fost înainte recunoscut ca specialist în Centrul de Cercetare şi Proiectare al firma Porsche, unde am înregistrat 43 de patente şi brevete internaţionale, am fost foarte apreciat ca proiectant, retor, moderator, constructor, profesor şi meditator, apoi, dintro-odată, nimeni nu a mai avut nevoie de experienţa şi cunoştinţele mele, nimeni nu a mai avut nevoie de părerea mea, cu toate că mintea, inima şi sufletul meu erau pline de comori de cunoaştere, de înţelepciune, şi de simţire.

Aici se cuvine să fac o confidenţă, poate chiar o recomandare, pentru tinerii şi chiar mai puţin tinerii din societatea noastră de consum, pentru cei la care încă nu e prea târziu să-şi salveze viaţa.

Iubiţi oameni cu sufletul curat, care năzuiţi la fericire, la bunăstare, la bucuria de a trăi şi la linişte sufletească, oameni care vă avântaţi cu optimismul specific tinereţii, în vâltoarea ameţitoare a societăţii de consum, vă implor spre binele vostru, nu irosiţi bunul cel mai de preţ primit de la Dumnezeu, nu irosiţi timpul limitat de viaţă ce v-a fost dat o singură dată, care este incredibil de scurt şi necruţător de ireversibil. Nu vă lăsaţi ispitiţi şi prinşi de capcanele întinse de societatea de consum, nu vă irosiţi timpul, capacităţile fizice, intelectuale şi sănătatea, pentru a obţine lucruri scumpe de care în fond nu aveţi nevoie, nu vă lăsaţi stăpâniţi de vanitate, ambiţii deşarte, ură, invidie şi de dorinţa oarbă de acaparare. După cum spunea Seneca, sărac nu este cel care are puţin ci acela care îşi doreşte mult. In folclorul românesc e cunoscută povestea despre „cămaşa fericitului”, iar Diogene care trăia acum 2000 de ani într-un butoi, ne-a arătat cât de puţin ne este trebuitor pentru a trăi şi a locui în pace şi linişte sufletească. Iată cât de puţin ne trebuie pentru a fi fericiţi, iată ce inutilă este goana după bogăţii materiale de tot felul. Mai spune un înţelept cântec poular : „geaba-ai aur şi palate, tot aici le laşi pe toate…”Trecutul nu poate fi nici schimbat şi nici reînviat, iar viitorul nu îl putem cunoaşte şi nici nu ar fi bine să îl cunoaştem, pentru că asta ne-ar lua speranţele privind ziua de mâine şi ne-ar umple de spaimă. Ne rămâne doar prezentul, pe care suntem datori să-l trăim cu sufletul deschis, cu bucurie, cu iubire de oameni, de natură şi de Dumnezeu. Unul dintre marile secrete ale fericirii, este trăirea cu bucurie a fiecărei clipe, a fiecărei activităţi, a fiecărei îndeletniciri, a fiecărei relaţii cu oamenii din jur, cu natura şi cu Dumnezeu.

Să ne ajute Dumnezeu să ne găsim fiecare dintre noi, calea dreaptă, care să ne ducă la pacea sufletească, bucuria trăirii prezentului şi la satisfacţia întoarcerii la Divinitate. De Badea Gheorghe – Permanente

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php