Despre moartea culturii şi artei

1 133

descărcareIubiţi fraţi români, cu durere în suflet scriu aceste rânduri. Asistăm pe zi ce trece la asasinarea culturii şi artei, asistăm pe zi ce trece la înmormântarea lor, pe vecie. De fapt aceste noţiuni nici nu mai există în vocabularul românilor, ca multe alte cuvinte precum demnitate, jertfă, curaj, responsabilitate, trăire, spirit, omenie, biserică, patriotism, duhovnicie. Sunt noţiuni pe cale de dispariţie, sau dacă nu au dispărut total, folosirea lor duce la căderea celui ce o face, în ridicol, în desuet. Nu mai e la modă să fii om, să fii patriot, să ai o cultură, care să-ţi înobileze sufletul, să-l facă să vibreze. Nu mai investim în suflet, investim în trup şi în materie, în lucruri vremelnice şi fără importanţă. Ne-am uitat chemarea noastră ca popor, chemarea înaltă, providenţială la îndumnezeire, la mântuire. Neamul acesta s-a stricat şi şi-a uitat originile, aşadar nu ştie de unde vine şi unde se duce. Datorită indolenţei lui şi a ignoranţei faţă de cele cu adevărat esenţiale şi dumnezeieşti, neamul acesta şi-a pierdut coordonatele, coordonate date de individualitatea noastră ca popor ortodox, creştin, cu o cultură aparte, distinctă. Ne-am pierdut cu alte cuvinte identitatea. Nu ştim cine suntem şi de unde venim, nu ştim spre ce ne îndreptăm. Nu avem timp de asemenea întrebări, fiind ancoraţi puternic în grija zilei de mine, care sufocă orice grijă a mântuirii, orice preocupare de ordin sufletesc, orice destinaţie înaltă a omului. Nu spune oare Apostolul că “vă rătăciţi necunoscînd scripturile” şi că omul să caute “întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte vi se vor adăuga vouă”. Care sunt celelalte? Cele materiale, necesare traiului, de care are Dumnezeu grijă să nu ducem lipsă.

Aşadar, grija noastră să fie munca cinstită, de orice fel, şi păzirea poruncilor iar celelalte se vor adăuga nouă. Oare Proorocul Ilie nu a fost hrănit de Dumnezeu printr-un corb care îi aducea pâine şi apă? La fel şi cuvioasa Teodora de la Sihla, prin porumbei trimişi de Domnul. Şi exemplele pot continua la nesfârşit, căci mare este purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi mare este iubirea Lui faţă de oameni. Aşadar ORA ET LABORA, munceşte şi roagă-te, şi acestea două împleteşte-le armonios, căci nici munca fără rugăciune nu se poate, nici invers.

Dar să ne întoarcem la oile noastre, la cultură şi la artă. Să evocăm în câteva cuvinte peisajul nostru românesc cu care ne-am obişnuit zi de zi. Televiziunile, nu toate, promovează un divertisment frivol şi obraznic, plin de sexualitate şi libertinism, prin care tineretul nostru se strică. Emisiunile de cultură şi artă sunt atât de puţine, numărabile pe degetele de la o mână. În mijlocul unei crize materiale (care este numai o consecinţă a celei spirituale), românul priveşte la emisiuni culinare unde, dacă nu se manâncă delicatese, se consumă alimente scumpe şi inaccesibile marii majorităţi a românilor. Apoi vânăm şi pescuim, dacă mai avem ce pescui şi vâna. Şi după o asemenea masă copioasă de la TV, ne relaxăm ascultând o manea, care ne aduce aminte că scopul acestei vieţi este să ne facem duşmanii să crape de ciudă, că noi avem “valoare”, maşini scumpe, vile, blănuri, pietre scumpe şi haine fancy. Acestea se oferă zilnic şi permanent tineretului nostru, debusolându-l total, îndobitocindu-l şi făcându-l ineficient total în rostul lui de “viitorul ţării”.

Românul citeşte apoi o presă de scandal – e puţin spus, unde se promovează vedete şi exemple de viaţă şi de trăire în desfrâu, în lux, în lipsă de orice urmă de moralitate, demnitate umană, însă pline de mândrie, tupeu, obrăznicie şi care îşi strigă sus şi tare drepturile pe care nu le au. Pretenţii şi nu drepturi.

Doina şi balada au fost puse pe ritmuri etno şi şi-au pierdut mesajul adevărat. Totul a deraiat de la adevăratele înţelesuri adânci, s-a schimbat în lucruri ieftine, nedigerabile, frivole şi lipsite de orice substanţă. Puţinii oameni de cultură şi artă care îi mai avem sunt prigoniţi. Nu au nici un fel de drepturi, nu au pensie, sau dacă au este de mizerie, mult sub limita bunului simt. O valoare ca NAARGHITA, de talie internaţională, care a făcut România cunoscută dincolo de graniţe, zace într-o mizerie de nedescris. Actori de mare valoare, ca Puiu Călinescu, au avut acelaşi sfârşit tragic, în mizerie. Se duc marii oameni de cultură şi artă adevărată, ni-i ia Dumnezeu pentru că nu ştim să-i preţuim. S-a dus Grigore Vieru, poetul divin, s-a dus Adrian Păunescu, s-au dus Ioan şi Doina Aldea Teodorovici, s-a dus Ştefan Iordache… Şi ca ei mulţi alţii… Nu-i merităm, nu-i preţuim şi de aceea Dumnezeu ni-i mută în împărăţia Sa acolo unde le este locul. Adrian Păunescu, marele poet, ne mustra, zicând: “ADEVĂRATA ŢARĂ ESTE DEDESUPT”, adică suntem de nerecunoscut ca popor, ţară adevărată făcând-o înaintaşii noştri, care s-au jertfit pentru neam şi pentru dreapta credinţă, pentru tot ceea ce este frumos şi bun. Iar noi ce facem? Lăsăm praful să se aştearnă peste memoria lor şi nu numai atât, le întinăm memoria şi odihna cu tot felul de manifestări demne de tot dispreţul. Pentru cine s-a jertfit BRÂNCUŞI, oare nu pentru neam? Pentru cine a sculptat Masa Tăcerii, oare nu pentru noi? Nu pentru a ne arăta originile noastre creştine ortodoxe, care îşi au rădăcinile la Sfinţii Apostoli, ce slujesc la “masa tăcerii”? Oare Poarta sărutului nu sădeşte în noi sentimentul eternităţii, prin conformaţia ei mistică şi motivele sale populare, ţărăneşti autentice?  Oare nu spune acelaşi lucru precum Lucian Blaga şi anume că “Veşnicia s-a născut la sate”? Coloana infinitului nu naşte în noi sentimentul nemărginirii, aspiraţia către cele înalte şi către Dumnezeu, legătura de veacuri a acestui popor cu cerul, de-a lungul unei istorii atât de zbuciumate? Oare Brâncuşi nu a trăit ca un adevărat ascet – în post şi rugăciune, purtând barba lungă precum cuvioşii pustnici din vechime, ca un adevărat mistic ortodox în mijlocul Parisului, ducând în Apusul secularizat, spiritualitatea noastră dreptmăritoare, fiind model de trăire corectă, duhovnicească in mijlocul unei societăţi în curs de despiritualizare?

Pentru cine s-a jertfit Ştefan Luchian sau Grigorescu, oare pentru cine, sau Constantin Noica, sau Nae Ionescu, sau Mircea Eliade? Pentru cine a luptat marele George Pruteanu, oare nu pentru puritatea şi acurateţea limbii noastre, comoara cea de mult preţ a noastră?

Şi noi ce am făcut? Am lăsat limba românească să o spurce cei răi şi haini cu tot felul de injurii, tot felul de mascării şi frivolităţi, cu tot felul de mahalagisme şi împrumuturi la modă. Am lăsat limba lui Eminescu, a lui Alecsandri, a lui Blaga, pradă tâlharilor, jefuitorilor care au furat-o, au strâmbat-o şi au stâlcit-o. Am manelizat şi am caricaturizat limba noastră cea dulce, poetică şi dumnezeiască, moştenirea noastră de la Traian şi Decebal. Am “afonizat-o” şi am sfâşiat-o pe mireasa imaculată şi melodioasă în care s-au născut atâtea doine şi balade, în care s-au scris atâtea acte istorice, în care ne-am născut, am crescut şi am devenit oameni. Este limba lui Decebal, a lui Ştefan, a lui Mircea şi a lui Mihai, limba pe care noi am transformat-o în limbă a hulei, a mediocrităţii, a înjuriilor şi a decadenţei. Copiii noştri învaţă de mici o limbă străină, a trivialului şi a violenţei, o limbă şi o istorie pe care noi le-o oferim spre moştenire.

Pentru cine a fost închis şi a murit Radu Gyr, sau Mircea Vulcănescu sau Daniil Sandu Tudor. Pentru cine s-a făptuit mişcarea “RUGUL APRINS”, nu pentru revigorarea spiritualităţii ortodoxe autentice, nu pentru reînvierea adevăratului intelectual şi om de cultură? Pentru cine s-a jertfit marele filozof creştin Petre Ţuţea, marele om, nu pentru popor, nu pentru adevărata spiritualitate, nu pentru limba cea românească, nu pentru bine şi frumos? Şi ca el toţi oamenii de cultură, toţi intelectualii şi preoţii, toţi legionarii adevăraţi ce au pătimit în temniţele comuniste de la AIUD, GHERLA, MIERCUREA CIUC, JILAVA, CANAL, PITEŞTI etc, etc, etc… Aceştia toţi au scris adevărata istorie, aceştia toţi cu sângele lor au clădit temeliile neamului, pe care acum zac construcţii şubrede şi fapte amare. Aceştia au urcat munţi de durere şi jertfă. Pe oasele lor, mai bine spus, pe sfintele lor moaşte, s-a clădit şi s-a fundamentat temelia acestui neam, datorită lor existăm noi astăzi. Şi noi ce facem?

Noi romanii, lăsăm adevărate mănăstiri ca Mănăstirea Neamţ şi Mănăstirea Secu să se degradeze în ultimul hal. Şi ca ele multe altele, precum şi muzee ale satului, care se depreciază pe zi ce trece din lipsă de fonduri pentru cultură şi artă. Casele de Cultură de prin oraşe şi căminele culturale de la sate au dispărut. De ce? Fiindcă nu mai avem cultură. Biserici de lemn şi clădiri de patrimoniu, biserici-monument istoric din secolele 13, 14 se degradează sub ochii noştri, în cea mai barbară uitare şi indolenţă. Mănăstiri, vetre de cultură şi artă bisericească, unde s-a scris istoria, unde s-au creat monumente de artă, caligrafie, miniatură, pictură, iconografie, nu mai sunt. În schimb, construim noi sedii de bănci, noi clădiri moderne, vile şi complexe rezidenţiale pentru cei bogaţi, clădiri obraznice, pline de mândrie, care înţeapă cerul imaculat, cu mândria şi îndrăzneala lor, cu semeţia şi obrăznicia lor, în a sfida tot ce este smerit şi dumnezeiesc. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, vă reamintesc, s-a născut într-o iesle săracă, printre animale necuvântătoare. Sfinţii neamului au trăit smerit şi nu au iubit averile cele pieritoare. Eminescu şi Ciprian Porumbescu, Enescu şi toţi martirii neamului, au creat flămânzi şi înfriguraţi, mari opere ce ne mustră de peste veacuri cu măreţia lor. Aşa era românul: iubitor de Dumnezeu şi de frumos, smerit, cuvios şi patriot, om între oameni. Aşa era românul, poet şi filozof creştin, înţelept şi vizionar. Astăzi nu mai putem spune acest lucru. Azi românul este iubitor de arginţi, corupt, iubitor de lucruri mărunte, de circ şi dezmăţ, de mascaradă şi mediocritate. Astăzi intelectualul este cel care are o diplomă, indiferent prin ce mijloace şi nu omul cu adevărate preocupări intelectuale.

Oare cum vom sta la Înfricoşata Judecată a lui Hristos faţă în faţă cu Sfinţii, cu îngerii lui Dumnezeu, cu martirii şi voievozii, cu marii oameni ce s-au jertfit, cu casnicii lui Dumnezeu? Oare ce vom răspunde atunci? Că nu am ştiut, sau că nu am putut, sau că nu am avut? Nuuuuuuuuuuuuu. Nicidecum. Nu vom avea ce răspunde. Oare cum vom da răspuns că am pierdut aceste comori pe care bunul Dumnezeu ni le-a lăsat, iar noi am îngăduit, fie să ni se fure, fie le-am vândut, fie le-am pierdut sau distrus? Cum vom da răspuns, pentru ţara aceasta, care se vinde sub ochii noştri? Cum vom da răspuns pentru urmaşii noştri, care se pierd şi se strică sub privirile noastre pline de nepăsare. Oare mai suntem în stare să recunoaştem adevărata cultură, artă şi spiritualitate, cu inimile pline de lăcomie, ură şi îmbuibare? Astăzi este mai actual ca oricând dictonul: “Somnul raţiunii naşte monştri”, moartea conştiinţei individului şi a neamului.

Popor român trezeşte-te până nu este prea târziu. Redevin-o ceea ce ai fost odinioară. Întoarce-te la origini, la ceea ce cu adevărat este esenţial, la lucrurile care cu adevărat contează. Redevin-o erou, martir, pentru că merită să trăieşti şi să mori pentru bine, frumos şi Dumnezeu. Hai români din moarte înviaţi, să ne facem vrednici de aceeaşi cinstire cu înaintaşii noştri. Să arătăm şi altora valorile noastre adevărate, să arătăm şi altora pe adevăratul român, fiinţă cerească. Să arătăm şi altora OMUL FRUMOS al lui Dan Puric, omul îndumnezeit. Să arătăm şi altora o ţară binecuvântată de Dumnezeu. Să arătăm şi altora că singura noastră avuţie este Dumnezeu şi dreapta credinţă-ortodoxă, nealtertă şi neschimbată, aşa cum ne-a lăsat-o Domnul Hristos. Să ne îndeplinim rolul nostru providenţial, de exemplu de trăire şi simţire duhovnicească pentru celelalte popoare, chemarea noastră înaltă spre patria cerească şi nu spre cele stricăcioase şi nimicnice. Să ne ocupăm, prin faptă şi cuvânt, locul în istoria mântuirii neamurilor, să dovedim lumii ceea ce cu adevărat suntem şi ceea ce contează cu adevărat, să fim continuatori ai jertfei înaintaşilor noştri. Căci acest pământ a fost binecuvântat de Dumnezeu şi sfinţit cu sângele moşilor şi strămoşilor noştri. Aceasta este adevărata chemare a noastră, la care suntem chemaţi de bunul şi mult iubitorul de oameni Dumnezeu. Aceasta este chemarea noastră spre Înviere, spre mântuire.

Părintele Andrei

Sursa: buciumul.ro

NAARGHITA

1 Comment
  1. Sorin ANDREI says

    Tot ce zice parintele aici este adevarat si trist. Politicul acesta post-decembrist, de tip FSN-ist, instrainat de tara si popor, interesat exclusiv de imbogatirea rapida indiferent de metodele folosite, acesta poarta vina relelor de mai sus. Singura sansa a acestei tari este iesirea poporului din zona stupidului si a dezinteresului national si colaborarea lui, pe termen lung, cu fortele politice national-crestine. Tara, pentru a se salva de la disparitie, are nevoie de oameni politici cu frica de Dumnezeu, cu pricepere si implicare profesionala si cu cat mai multa modestie in viata de zi cu zi. Ei sunt, acesti oameni exista, doar ca stau acasa, blazati si neimplicati. Pacat ca nu se ghideaza dupa vorba aceea care spune ca „pentru ca raul sa triumfe este de ajuns ca binele sa nu faca nimic”.
    Dar, sa nu dezarmam. Poate nu e inca vremea „noastra”. Ea, insa, va veni.

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php