Măştile obiceiurilor – între autentic şi cosmetizare

1 164

 

de Ioana MAZILU, ioanamazilu@yahoo.com

Mulţi dintre români au fost entuziasmaţi de frumuseţea, originalitatea amsamblurilor de tot felul de colindători, mascaţi, urşi, caiuţi, capre etc. care se etalează în cadrul festivalurilor din decembrie, organizate în muzee sau pe străzile oraşelor. Repertoriu bine învăţat, scenario pus la punct, costume impecabile, tradiţionale, ca acum 100 de ani, îndrumători de ansamblu isteţi, umblaţi prin lume, cei mai mulţi cu experienţa vizibil afişată a Cântării României, specialişti mai mult sau mai puţin experimentaţi vorbind cu aplomb despre perenitatea tradiţiilor româneşti… Fără îndoială, că printre aceste ansambluri, grupuri, formaţii artistice, sau alte titulaturi consacrate,există unele într-adevăr autentice, care încearcă să îndeplinească în comunitatea actuală rolul ritual şi spectacular din societatea tradiţională, al cărei produs şi necesitate au fost. Iar acest lucru se întâmplă acolo unde anumiţi oameni, mai mult sau mai puţin instruiţi, au avut intuiţia şi harul de a revitaliza sau adapta în anumite limite scenariile respective la societatea actuală.

Dat fiind că obiceiurile formează un mecanism activ al vieţii sociale, un mecanism creator şi păstrător de ordine, un mecanism creator de cultură. Festivalul în sine este o paradă, o modalitate într-adevăr de prezentare, de cunoaştere şi de încurajare a păstrării acestor forme ancestrale ale tradiţiei. Lăudabil şi  necesar, autentic în mare parte, daca ne referim la costume, scenariu… Dar nu neaparat veritabil, şi nu suficient pentru perpetuarea tradiţiei.

Vă propun o alta realitate, pe care am surprins-o întâmplător, deoarece şi din păcate, tocmai pentru că lucrez într-o instituţie de profil, am extrem de puţine şanse de a studia aceste realităţi în teren.

Gara din Bacău.

O gară mare, oarecum sinistră, după modernizare. Nu are nici o sală de aşteptare, doar un spaţiu enorm, îngheţat şi gri de trecere şi de orice, cu doar câteva bănci jegoase, pe care te poţi aşeza cu destule riscuri.

Acum un an am surprins aici un joc al ursului.

Anul acesta, între două trenuri s-au perindat câteva cete. Nu jucau. Erau obosiţi şi greu de abordat.

Toţi erau dinspre munte: Dărmăneşti, Dofteana, Poduri… Unii, cu costume ceva mai autentice, curăţele şi câţiva urşi frumoşi, erau ceva mai comunicativi. Un tânăr dormea jos pe blana ursului al cărui cap mare, cu ochi de sticlă, rânjea cu un canaf roşu. În clar obscurul sălii se mai iţeau câteva capete de urşi cu gurile deschise înţepenite…

Băieţi şi fete, copii, bărbaţi mai în vârstă, români şi ţigani, unii în costume roşii, alţii cu câte o bundiţă de Bacău mai autentică, alţii costumaţi în Irozi, stăteau lungiţi pe pardoseala rece sau mişunau iute prin gară, în aşteptarea unui tren. Care tren, n-am putut afla… Am aflat însă că veneau de la Constanţa. Fuseseră acolo pentru că la Bucureşti sunt prea multe cete. Un ţigănuş cu bondă băcăună, umblat prin lume, ţine să precizeze că au avut cazare la vilă, cu 100 de euro… Un bărbat cam de vreo 50 de ani, văzând un tânăr patetic entuziasmat de prezenţa lor, mărturiseşte: „Noi nu suntem aşa avuţi… umblăm şi noi să facem un ban…“. „Unii ne consideră cerşetori, huligani… Dar noi nu obligăm pe nimeni: cine vrea să ne dea, ne dă, cine nu, nu…“

Poliţia în general îi lasă în pace, dar ei se tem, se feresc de întrebări, stau strânşi unii în alţii lăsând  impresia unui fenomen atemporal, desprins din cadrele lui fireşti, de timp şi de spaţiu, neavând cum se întoarce şi neavând exact unde se duce…

”Festival”?, “Da desigur, la asta participă şi ei, se face la Dărmăneşti, organizează primarul, le dă şi bani, e o întrecere cu premii“.

Cu asta se simt mai în largul lor, chiar dacă e festival, e atunci, pe 31, acolo, acasă… Şi pe urmă lumea îi primeşte, cum să nu…

Nu ştiu dacă e aşa, dar ei simt nevoia să se aşeze în cadrele lor fireşti, străvechi, care le conferă alt statut şi altă siguranţă… În alte locuri oamenii închid porţile sub pretextul siguranţei, sau cel financiar, mai ales când e vorba de o ceată numeroasă, ceea ce arată a certă desacralizare…

A doua zi am avut ocazia să văd mai multe cete… Costume prea sclipitoare unele, altele cam jigărite… O ceată de urşi mai mari şi mai mici, sub care se iţeau capete de copii vioi, săltând în pas de urs… blănile erau de-a dreptul rupte, iar oamenii (iarăşiamestecaţi, de toate vârstele, români şi ţigani) îşi înfăşuraseră bucăţi de blană în jurul picioarelor… unul spunea că le-au închiriat de la pădurari… Doboşarii aveau costume roşu decolorat cu vipuşcă tricoloră… Dobele erau la mai toţi făcute din nylon întins pe un cadru rotund din lemn…

Erau de la Poduri, unde nu toată lumea îi primea să joace ursul… Aceştia în mod sigur nu avuseseră cazare în euro… Unul dintre doboşari vine să ne spună să-i dăm un ban ursului… Un băieţaş îngheţat cu obrajii roşii şi piele de urs bagă repede banii în blană…

La un moment dat gara se umple de cete… Probabil aveau un tren comun… Se recunosc între ei şi se salută… Unii au costume sclipitoare, în culori ţipătoare, dar aceeaşi culoare pentru ceată…

Un personaj inedit, cu tichie de bufon, încearcă să-l simbolizeze pe Anul Nou…

Trenuri au oprit în gară şi cetele s-au mai risipit, purtate către un alt timp, care nu mai e al lor, şi care încearcă să-i substituie… cu ceva care nu mai e ceată, cu ceva mai mult festiv, spectacular, autentic tradiţional în formă, purtând masca aşa cum era acum 100 de ani, confecţionată din acele materiale tradiţionale, veritabile… Dar din care sufletul a plecat, transformând-o în piesă de muzeu…

Festivalurile păstrează, într-adevăr formele ancestrale, defilând în ţăcănitul tocurilor înalte ale „ţărăncilor“… Dar viaţa obiceiurilor se stinge în încercarea disperată, ignorată şi blamată de merge în pas cu o societate transformată profund… Pentru că nimeni nu se apleacă asupra realităţii, specialiştii preferă festivalurile „autentice”, îndrumătorii de ansambluri, majoritatea moşteniţi din epoca precedentă, umblă după diplome şi perfecţiune, guvernanţii pun două kitsch-uri tradiţionale în decor şi se străduie să toace banii până la sfârşitul anului (că slavă Domnului, bani în ţara asta sunt)…

Prin geamul tulbure al personalului (pardon, tren regio) se mai zăresc capetele rânjite ale urşilor şi pete colorate mişcându – se încet prin gara îngheţată… Alai trist al unei realităţi ignorate, căutându-şi locul din veac într-o lume care deja i-a înlocuit cu numere de inventar şi formaţii cu titluri păşuniste.

1 Comment
  1. Alex says

    Mie imi teebuie maine cat costa

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php