Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Ultimele ştiri

EDITURA SÂNZIANA LA GAUDEAMUS! Cărțile Rezistenței anticomuniste la Romexpo.

Editura Sânziana va așteaptă zilnic intre orele 10 și 20, pana duminică 18 noiembrie, la Târgul de carte GAUDEAMUS 2018. Cărțile Rezistenței anticomuniste, memorialistica detenției politice, Istoria arestată – sunt prezente la ROMEXPO, nivelul 3 (nivel 7.7) stand 401. Preturi prietenoase si reduceri de 30% pentru elevi si studenți. În weekend vom avea si lansări de carte.

Editura Sânziana

(mai mult…)

15 noiembrie 1987. Revolta anticomunistă de la Braşov

”Ieşirea in stradă a muncitorilor, în acea duminică, a fost un act de foarte mare curaj din partea lor, au sfidat un întreg sistem şi pentru acest lucru merită respectul nostru. Curajul de atunci al stegarilor trebuie respectat mai mult.” (Mircea Saramet, pensionar braşovean – Monitorul de Braşov, 16 noiembrie 2001)

consiliul-municipal-si-masa-de-manifestanti-15-noiembrie-1987Seminţele revoluţiei române din 1989 au fost plantate încă de la sfârşitul anului 1986, pe măsură ce muncitorii români au început să se mobilizeze împotriva politicilor economice ale liderului comunist Nicolae Ceauşescu. Conflicte de muncă spontane, dar limitate ca intensitate, au avut loc în centre industriale majore precum Cluj-Napoca (noiembrie 1986) şi platforma Nicolina din Iaşi (februarie 1987), culminând printr-o grevă masivă în Braşov.

(mai mult…)

Gavrilă Filichi: În structurile de putere din România anului 2018 există o continuitate toxică ce-și are rădăcinile adânc înfipte în sistemul bolșevico-comunist de dinainte de 1989

Interviu publicat de cotidianul România Liberă cu militantul anticomunist Gavrilă Filichi, fostul președinte al Asociației Brașov – 15 Noiembrie

RL: Stimate domnule Gavrilă Filichi, au trecut, iată, 31 de ani de la revolta anticomunistă a muncitorilor de la Brașov din 15 noiembrie 1987, și încă nu s-a aflat adevărul despre acest eveniment ce s-a constituit drept o trâmbiță a evenimentelor din decembrie 1989. Cum priviți această situație? V-ați împăcat cu ea?

Gavrilă Filichi: Faptul că nici după 31 de ani trecuți de la evenimentul istoric din 15 noiembrie 1987 de la Brașov, care s-a constituit într-o veritabilă alarmă în blocul comunist din Răsăritul Europei, nu s-a aflat adevărul constituie o rușine pentru Justiția din România
postdecembristă.

A fost o încercare de devoalare a celor responsabili de barbaria din timpul anchetelor de la Brașov și București, demers întreprins de fostul procuror general al României din acei ani, Gheorghe Robu, care în mod suspect ne-a părăsit, mergând să ancheteze pe cealaltă lume și… „batista a rămas pe ţambal“. Nimeni, niciunul dintre procurorii-bătăuși sau milițienii care ne-au torturat nu a fost cercetat, anchetat, judecat şi condamnat. Zero. În țara care a condamnat comunismul, declarativ desigur, cu scop propagandistic și mistificator.

De ce credeți că nu se doresc aflarea adevărului și pedepsirea vinovaților?

De ce nu se dorește aflarea Adevărului? Din punctul meu de vedere, răspunsul este simplu, se vede și de pe Lună! În structurile de putere din România anului 2018 există o continuitate toxică ce-și are rădăcinile adânc înfipte în sistemul bolșe-
vico-comunist de dinainte de 1989.

Aflarea Adevărului despre ultimele trei evenimente importante care au marcat istoria recentă a României, 15 noiembrie 1987, 22 decembrie 1989 și 13-15 iunie 1990, ar însemna eliberarea spirituală a poporului român și, implicit, aruncarea la lada de gunoi a Istoriei a acestor „vârcolaci“.

Puteți să ne împărtășiți care au fost urmările arestărilor și anchetelor asupra camarazilor dvs. și a familiilor lor?

Sunt multe de povestit despre urmările anchetelor inumane la care au fost supuși mulți dintre colegii mei. Este o rană mereu deschisă, pentru cei care nu mai sunt printre noi, pentru cei rămași cu sechele grele pentru tot restul zilelor, și mai ales pentru cei care, din ce-am mai aflat de la persoane care ne-au căutat la sediul Asociației, imediat după căderea dictaturii, n-au mai venit niciodată, cel mai probabil, dormindu-și somnul de veci sub cruci fără nume…

În plan juridic a existat un proces stalinist, desfășurat la clubul Întreprinderii de Autocamioane Brașov, atent controlat de Securitate și monitorizat de la Cabinetul 1.  Au fost judecați, condamnați și deportați în diferite zone ale țării 61 de muncitori, cea mai mare parte provenind de la Autocamioane, iar ceilalți de la diferite întreprinderi brașovene, care ni s-au alăturat pe parcursul revoltei, pe străzile orașului, de la Autocamioane până la actualul sediu al Prefecturii Brașov, atunci Județeana de Partid.

Printre cei 61 au existat frați, tată și fiu pe care Partidul și sluga preaplecată, Securitatea, i-au împrăștiat în toate zările. Au fost despărțiți frate de frate, tată de fiu și, „bonus“, soț de soție, tată de copii!

Doresc să amintesc în mod special situația zguduitoare a Angelicăi Vieru. Soțul ei, Vasile, a fost arestat, bătut în anchete nemiloase, deportat la Bârlad. A trecut la cele veşnice în scurt timp, pe 5 septembrie 1988, la Spitalul Fundeni, stabilindu-i-se diagnosticul de ciroză hepatică, deși înainte avusese nicio problemă cu ficatul. În urma lui au rămas cinci copii, pe care Angelica i-a crescut cu un devotament absolut.

Am văzut că ați fost chemat la Parchetul General în 2017. Citația-tip era de-a dreptul revoltătoare și definește pe măsură nivelul la care a ajuns statul azi. Vi se atrăgea atenția – dvs., victimă și parte vătămată – că dacă nu vă veți prezenta la audieri veți fi adus cu mandat și veți putea fi pasibil de o amendă de până la 5.000 de lei. Ce au vrut, să vă aresteze a doua oară? Ce s-a întâmplat la aceste audieri și după? Se petrecea acum exact un an.

Formularea de pe citația de la Parchetul Militar avea un conținut care datează din trista perioadă comunistă și care subliniază ce spuneam la început, că lucrurile sunt, din păcate, pentru România și pentru români, neschimbate în domeniul justiției.

Drept e că pe noi nu ne-a judecat atunci nici Statul de drept, nici Statul paralel. Pentru că încă nu intrasem pe tărâmul democrației originale. Ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat nimic! S-au mai luat niște declarații de la niște oameni, care, nu-i așa?, aveau după 30 de ani o memorie… „fresh“! Pe unii, mai bătrâni și mai bolnavi, i-au băgat în panică…

 Scriați că le solicitați directorului SRI și președintelui de la Cotroceni să-și respecte promisiunile. Puteți să explicați cititorilor „României libere“ la ce vă referiți și ce ați avea să le adresați acestor oficiali, acum, înainte de comemorarea a 31 de ani de la evenimentele din 15 noiembrie 1987? La ce vă așteptați de la autorități?

Hellvig a promis acum un an, în preajma împlinirii a 30 de ani de la evenimente, că „va face lumină“. Iar Iohannis, chiar la momentul comemorativ, pe 15 noiembrie 2017, a tăcut mefistofelic, deși el se proclamă pro-democrație, când iese în stradă cu „rezist-ul“. La 30 de ani de la prima revoltă anticomunistă dinainte de căderea regimului comunist și revenirea la democrație, nu am primit și nu s-a dat niciun mesaj de la Președinția României. Așa că, referitor la ce ne așteptăm de la cei mai sus menționați și de la instituțiile pe care le conduc, SRI și Cotroceni, chiar nu mai avem nicio așteptare, după trecerea acestui an. Doar să plece și să vină niște români dornici să se pună în slujba României și a românilor.

„Deşteaptă-te, române!“ a fost urmat, pentru prima oară, de „Jos Ceaușescu!“ și „Jos Comunismul!“

Ca o mărturie pentru generațiile de azi, vă rugăm să rememorați acea zi și ce vi s-a întâmplat dvs. după.

Am mai spus-o, desigur, dar pentru dvs., pentru „România liberă“, de care mă leagă amintirile din anii ’90, când eram președintele Asociației și ne susțineați toate demersurile, o să reiau aceste rememorări negre și grele: Ziua de 15 noiembrie 1987 a picat într-o duminică. În zi de sărbătoare, toată suflarea de pe platforma Întreprinderii de Autocamioane Braşov era la lucru. Trecuseră mai bine de trei zile de când trebuia să fie făcută plata salariilor. De foarte multă vreme braşovenii nu mai ştiau ce-i aceea apă caldă. De la un timp, nici cea rece nu mai curgea. Gazul metan era mai mult oprit decât pornit, existând permanent riscul unor grave accidente. După raţionalizare, curentul electric devenise mai degrabă şi el o simplă iluzie. Aceeaşi criză se manifesta şi în întreprinderi. În aer plutea ceva misterios şi totodată ameninţător. Aceasta era starea de spirit în care muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane Brașov întâmpinau ziua de 15 noiembrie 1987, care era şi zi de alegeri.

În faţa Secţiei 440 s-au adunat câteva sute de muncitori din secţiile vecine, veniţi să-i sprijine pe cei din Secţia 440, care, începând cu schimbul III al zilei de 14 noiembrie 1987, au încetat lucrul în mod spontan, protestând împotriva neplătirii salariului. În intersecţia care marchează vecinătatea Secţilor 420, 440, 520, 570 a avut loc, în jurul orei 8.00, o încercare de dialog între muncitorii prezenţi şi reprezentanţii conducerii uzinei. „Masa tratativelor“ a fost părăsită imediat, aroganţa conducătorilor întreprinderii fiind prompt taxată de mulţimea care începea să fiarbă. Punctul critic a fost atins când în faţa oamenilor a apărut, pentru a „dialoga“, secretarul de partid cu propaganda, un anume Ferentz. Acesta a părăsit intempestiv locul, petrecut de fluierăturile şi huiduielile muncitorilor. În lipsa partenerilor de dialog, mulţimea s-a pus în mişcare, cu intenţia declarată de a strânge cât mai mulţi colegi care să susţină cererile ce începeau să se facă auzite din ce în ce mai clar. Dintr-odată s-a strigat, în mod firesc, „Vrem banii!“. Gama lozincilor s-a diversificat pe măsură ce coloana se îngroşa şi curajul creştea. La început timid, după care din ce în ce mai tare, mai clar şi mai răspicat, s-a auzit: „Vrem lumină!“, „Vrem căldură!“, „Vrem mâncare la copii!“, „Hoţii! Hoţii!“. După ce aproape întreg efectivul prezent la lucru în acea dimineaţă, aproximativ 4.000-5.000 de suflete, colindase toate secţiile uzinei, a mai avut loc o ultimă tentativă de a dialoga cu cei din conducere. Aceasta s-a întâmplat în jurul orei 10.30. În Palatul Administrativ era un pustiu desăvârşit, motiv pentru care mulţimea înfuriată a început să arunce cu ce găsea spre ferestre, o parte din ele fiind sparte.

În jurul orei 11.00 s-a produs momentul psihologic al manifestaţiei, care pornise paşnic, dar care în ultimele momente căpătase unele accente agresive, o violenţă provocată de indiferenţa şi aroganţa conducătorilor. Atunci s-a luat hotărârea de a se merge în oraş, la sediul partidului, pentru a cere acolo drepturile pe care în uzină nu le obţinusem. Din cele câteva mii de persoane care au mărşăluit timp de aprope două ore, au mai rămas cel mult 300, care, uitând de frică şi de consecinţe, au pornit pe traseul Strada Poienelor – Calea Bucureşti – Bulevardul Lenin, oprindu-se la sediul Comitetului Judeţean de Partid.

Prin dreptul Spitalului Judeţean, din mulţime cineva a dat tonul la „Deşteaptă-te, române!“. Acesta a fost semnalul descătuşării oamenilor, care au uitat de tot ce strigaseră mai înainte şi, aproape incredibil, au lăsat să iasă din piepturile lor pline de obidă, pentru prima oară, două lozinci cu forţa unei ghilotine neîndurătoare: „Jos Ceauşescu!“ şi „Jos comunismul!“.

Când coloana a ajuns la sediul Judeţenei de Partid, uşile acesteia erau blocate. S-a încercat un soi de dialog cu primarul Calancea, care apăruse între timp. Răspunsul acestuia, „Astăzi sunteţi voi tari, dar mâine vedem noi!“, a pus gaz pe foc. Mulţimea dezlănţuită s-a revărsat în incinta somptuoasei clădiri şi, în scurtă vreme, prin gea-
murile acesteia a început să plouă cu roţi de caşcaval şi bucăţi de salam de Sibiu. Mai apoi au apărut şi câteva telefoane smulse de la locul lor, câteva televizoare. Punctul culminant al furiei maselor dezlănţuite s-a consumat atunci când un cetăţean în vârstă, îmbrăcat cu o haină de piele, făcând dovada unui curaj nebun, încerca, împreună cu un tânăr, să desprindă tabloul dictatorului de pe faţa clădirii. În strigătele mulţimii, tabloul a aterizat în faţa scărilor Judeţenei. Împreună cu steagul roşu al PCR, a ars în câteva clipe.

A doua zi, m-am dus la uzină în schimbul I. Am avut o presimţire că în cel mai scurt timp voi fi ridicat. I-am spus unei colege: „Dacă eu plec înainte de sfârşitul programului şi nu mă mai întorc, te rog mult, du-te la această adresă şi spune-i soţiei mele că sunt arestat. Poate o să mă scoată cineva din gura lupului!“.

În jurul orei 14.00, am fost chemat în biroul şefului Serviciului Personal, tovarăşul Lospa. Au apărut şi trei „băieţi“, voinici toţi şi cu o uitătură care nu prevestea nimic bun. M-au urcat într-o Dacie 1300 şi m-au dus la Miliţie. După ce mi s-a luat o declaraţie, am fost condus într-o celulă din subsolul arestului.

A doua zi, în jurul orei 12, am fost scoşi afară din celulă, unul câte unul. Ni s-a aplicat, la fiecare în parte, câte o pereche de cătuşe. Cu mâinile legate la spate, am fost urcaţi în dubă. Eram înghesuiţi ca vitele, unul în altul. Până să pornească maşina, mai mulţi dintre noi am solicitat celor care ne păzeau să ne mai slăbească cătuşele. Construcţia lor era de aşa natură încât, dacă mişcai mâna într-un anume fel, se strângeau automat. Nu am scăpat de acea oribilă unealtă, dar am fost legaţi câte doi de aceeaşi brăţară. Eu am fost cuplat cu Paraschiv Nicuţă. Cineva a lansat zvonul care ne-a tăiat la toţi răsuflarea: „Pe drum maşina va opri, vom fi coborâţi toţi, după care va urma…“.  Am văzut în jurul meu bărbaţi plângând.

Am ajuns la Bucureşti pe înserate, în jurul orei 18.00. Un adevărat cor de câini acompania trecerea noastră pe ultima porţiune de drum. Ne-au dus la Inspectoratul General al Miliţiei. La anchetă, un tovarăş colonel pe nume Popa îmi cerea să-i spun cine sunt organizatorii, ce-am căutat eu acolo, ce-mi trebuia, ce-am strigat.

Pentru prima oară în viaţa mea m-am gândit serios la un lucru fundamental: există sau nu Dumnezeu? Dacă până atunci am avut unele îndoieli, din acea clipă în mintea mea a străfulgerat Adevărul: indiferent ce se întâmplă cu mine, există Dumnezeu. Mă încerca doar un sentiment de ruşine că omul se gândeşte la Dumnezeu numai în momente foarte grele.

 Ce îndemn aveți pentru generațiile tinere și cele viitoare ale României?

Pentru generația de astăzi, cât și pentru cea viitoare, generațiile copiilor mei, nepoților mei, am un singur îndemn: Să iubească România și pământul ei, udat cu lacrimi și stropit, din belșug, cu sânge de generațiile trecute care ne-au lăsat o Românie frumoasă și bogată. Să cunoască Istoria și să învețe din greșelile trecutului! Să-și pună conducători care-și iubesc poporul! Să lupte pentru libertatea românului de a fi stăpân în Țara lui!

Victor Roncea

Ernest Bernea, un mistic rătăcit în politică

„În general, oamenii ajung conducători prin setea lor de dominaţie, prin dorinţa de a dispune de semenii lor, nu prin chemare. Există o voluptate a puterii politice, foarte răspândită mai ales la acei ce trăiesc numai pe plan social şi care, aşa cum sânt dăruiţi, izbândesc foarte adesea. Din această voluptate se nasc întotdeauna formele întoarse ale conducerii, aşa cum sunt demagogia şi tirania.”

Ernest Bernea - un mistic rătăcit în politică

Sociolog, etnograf şi filozof, Ernest Bernea a fost unul dintre intelectualii de marcă ai perioadei interbelice. Astăzi, ignorat de intelighenţie, din pricina necunoaşterii dar şi a trecutului său politic, Bernea rămîne un nume de referinţă în cultura română. O mare parte din opera sa este încă inedită, datorită temerii editorilor că Bernea nu este vandabil.

Născut la Focşani pe 28 martie 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, unde şi-a făcut studiile primare şi liceale. Tatăl său, Marcu, era ţăran moldovean din împrejurimile Galaţiului, iar mama sa, Tudora, era fiica unui ardelean ajuns cărăuş în port. Copilăria aspră, ştirbită de neajunsuri, petrecută într-un cartier muncitoresc, l-a marcat definitiv. Pînă la sfîrşitul vieţii s-a mulţumit cu un trai auster, chiar sărăcăcios.

Încă de la 13 ani, avînd tatăl grav bolnav, fratele mai mare mort pe front şi patru fraţi mai mici, Ernest a fost nevoit să lucreze pentru a-şi ajuta familia. A fost, pe rînd, vînzător de covrigi, îngrijitor în port, tăietor de lemne şi preparator la matematică pentru copii familiilor înstărite. Cam din aceeaşi perioadă şi-a descoperit înclinaţia spre desen şi literatură.

A urmat, din 1926, Facultăţile de Litere şi de Filozofie din Bucureşti. I-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Cu Nae Ionescu a colaborat la Cuvîntul, iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică.

Între anii 1930 şi 1933, Ernest Bernea a primit o bursă şi s-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (unde a studiat cu Martin Heidegger).

În toamna lui 1932, Bernea a cunoscut-o pe Maria Patrichi – Marcela, cum o alinta el –, gălăţeancă, absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, cu care s-a căsătorit cinci ani mai tîrziu. Împreună au avut un fiu, Horia, şi pe gemene Ana şi Tudora.

Rînduiala şi mişcarea legionară

Revenit în ţară, alături de Traian Herseni, la Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, Ernest Bernea a avut o contribuţie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii şi articole în revistele de specialitate. Datorită simpatiilor legionare pe care le nutreau colegii săi Ion Ionică, Ion Samarineanu şi D.C. Amzăr (acesta din urmă fiindu-i şi cumnat), Bernea a aderat, în 1935, la mişcarea legionară. În acelaşi an, cei patru au fondat revista Rînduiala, care a apărut trimestrial timp de trei ani. Tot în 1935, Ernest Bernea a fost numit conferenţiar la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, unde a predat sociologie comparată şi primul curs de etnologie din România, pînă în anul 1940.

Rînduiala, revistă de atitudine culturală şi politică, a găzduit semnături importante ale vremii ca Lucian Blaga, Radu Gyr şi Haig Acterian. Gruparea de la Rînduiala s-a încadrat în tendinţele epocii de a întrupa idealul „tinerei generaţii”, sprijinind mişcarea legionară.

Închisoarea politică

În timpul prigoanei carliste, Bernea a fost întemniţat în lagărul de la Vaslui. A scăpat ca prin minune de pogromul antilegionar din 21-22 septembrie 1939 (declanşat de regele Carol al II-lea drept represalii pentru asasinarea premierului Armand Călinescu de către o echipă legionară). Ernest Bernea a fost eliberat cu puţin înainte de „noaptea cuţitelor lungi” pentru că s-a numărat printre cei care au semnat o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară, după cum reiese dintr-un document al Securităţii.
Bernea a susţinut mai tîrziu, în faţa ofiţerilor de Securitate, că a fost exclus din mişcarea legionară în 1940, „pentru lipsă de activitate”. De fapt, el spunea că din 1937 s-a considerat autoexclus, pentru că viziunea sa politică intrase în contradicţie cu aceea a mişcării. A fost mai degrabă un mistic rătăcit în politică, la fel ca mulţi alţi intelectuali interbelici.

După aşa numita „rebeliune legionară”, din ianuarie 1941, Ernest Bernea a fost închis în lagărul de la Târgu-Jiu şi în penitenciarul Tg. Ocna, fiind suspect pentru că îşi păstrase postul de funcţionar în Ministerul Informaţiilor pe timpul guvernării Antonescu-Sima. La numai o lună, a fost eliberat, fiind găsite dovezi că n-a participat la rebeliune. Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo pînă la venirea Anei Pauker la conducerea instituţiei, în anul 1947. Rămas şomer, a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din judeţul Braşov, unde soţia sa îşi găsise un post de profesor. În 1948 a fost şi el angajat profesor la şcoala din sat. După numai un an, rearestat, a fost ţinut în anchetă un an la Braşov pentru presupuse comploturi „ţărăniste” pe care le-ar fi pus la cale. Iar în 1952 a fost din nou încătuşat sub acuzaţia de „ideolog al mişcării legionare” şi purtat prin mai multe colonii de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Eliberat în 1954, grav bolnav, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Schei din judeţul Galaţi. Între timp, familia sa se mutase la Zărneşti, unde a şi locuit pînă în 1962, cînd Bernea a fost eliberat definitiv.

Dovadă că în toată perioada detenţiei a fost intransingent faţă de comunişti stă un raport, din 10 decembrie 1954, al mr. Andrei Vaculin către gen. mr. Ady Ladislau, locţiitor al ministrului de Interne. „În timpul cît a stat în C.M. (colonia de muncă – n.red.) nu a dat dovadă de reabilitare, el este cunoscut că lansa svonuri cu privire la un nou război şi că Horia Sima va veni în ţară cu un program nou şi îndemna la rezistenţă pe ceilalţi deţinuţi. (…) Dela venirea sa în comuna Schei, întreţine legături cu elementele cele mai duşmănoase, manifestă continuu nemulţumire…”. Cu o asemenea „recomandare”, nu-i de mirare că, după trei luni, a fost din nou arestat şi condamnat la 10 ani de temniţă grea, pentru „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”.

A fost eliberat la 1 octombrie 1962, iar în 1965, cu sprijinul lui Perpessicius şi al lui Al. Philipide a fost angajat cercetător la institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în 1972.

Pînă în 1989 a fost supravegheat în continuare de Securitate, iar în 1984 a fost arestat şi bătut crunt pentru că a refuzat să devină turnător.

A murit la 14 noiembrie 1990 şi a fost înmormîntat la mănăstirea Cernica.

(Horia Brad – Revista Rost nr. 18 din august 2004)

„Suferinţa consumă dar şi creşte fiinţa noastră morală pentru că prin arderea răului din noi ea ne purifică şi înalţă.”

Ernest Bernea, un om de o modestie rară

Ernest Bernea a fost arestat pentru apartenența sa la Mișcarea Legionară, fost director în Ministerul de Externe, profesor de sociologie, coleg cu Traian Herseni. Avea o cultură aleasă, un om de o modestie rară. Povestea frumos între două boli, când uita de ele. Era foarte obsedat de ideea că-i cel mai bolnav. Am regretat despărțirea de dumnealui și de cultura sa1.

(Salcă Alexandru – Dăruit cu suferință. Memorii I, Editura Transilvania Expres, Brașov, 1998, p. 159)


1. Întâlnirea memorialistului cu Ernest Bernea a avut loc în penitenciarul Brașov, camera 5.

Ernest Bernea şi „mănăstirea de tămâie“

„Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.”

Ernest Bernea

Cine citeşte „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român” sau eseurile lui Ernest Bernea cuprinse în „Îndemn la simplitate” sau „Dialectica spiritului modern” surprinde rafinamentul şi profunzimea gândirii, echilibrul judecăţilor, sensibilitatea cu care „simte” fiecare tremur al problemei pe care o abordează, buna-cuviinţă care răzbate din orice rând scris. Citindu-l şi studiindu-i viaţa, mi-a venit fără voie în minte imaginea „mănăstirii de tămâie” prezentă în basmele româneşti, loc al purităţii şi desăvârşirii.

Născut la Focşani pe 28 martie 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila. Tatăl său, Marcu, era ţăran moldovean din împrejurimile Galaţiului, devenit magazioner în portul Brăila, iar mama sa, Tudora, casnică, era fiica unui ardelean stabilit pe malurile Dunării. Copilăria aspră, petrecută într-un cartier muncitoresc, l-a marcat definitiv. Până la sfârşitul vieţii s-a mulţumit cu un trai auster, chiar sărăcăcios. Ironia istoriei a făcut ca în dosarele de anchetă ale Securităţii Bernea să fie încadrat la rubrica „originea socială” ca „mic burghez”!

Primul Război Mondial a lovit crunt familia Bernea. Fiul cel mare al familiei a murit pe front, tatăl a căzut grav bolnav, astfel că micul Ernest a fost luat şi crescut o perioadă ca şi copil de trupă în Botoşani. Revenind la Brăila, devenit cel mai mare dintre fraţi, Ernest Bernea a trebuit să muncească de timpuriu pentru a-şi ajuta mama şi cei patru fraţi. A vândut covrigi, a fost îngrijitor în port, a lucrat ca tăietor de lemne şi a dat meditaţii la matematică pentru copiii familiilor înstărite. Ultimii ani de liceu îi face în particular la Tecuci, unde merge doar pentru a-şi da examenele, pentru a avea timp să lucreze.

Parte a elitei culturale interbelice

După finalizarea studiilor secundare, Ernest Bernea se înscrie în anul 1926 la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Aici s-a apropiat de Nae Ionescu, devenind colaborator la „Cuvântul”, şi mai ales de Dimitrie Gusti, devenind membru în vestitele echipe gustiene de cercetare etnografică. Din această perioadă se formează personalitatea savantului, o sinteză rară de sociolog, etnolog şi filosof, unică în cultura română.

Între anii 1930 şi 1932, Ernest Bernea a primit o bursă şi s-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (unde a studiat cu Martin Heidegger).

În toamna lui 1932, Bernea a cunoscut-o pe Maria Patrichi (Marcela), gălăţeancă, absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, cu care s-a căsătorit cinci ani mai târziu. Împreună au avut un fiu, Horia, şi pe gemenele Ana şi Tudora. Maria este cea care va duce greul familiei în anii când soţul era marginalizat sau arestat, sfârşindu-şi în cele din urmă zilele, de o boală necruţătoare, în anul 1965.

Revenit în ţară, activează în cadrul Institutului Social Român condus de Dimitrie Gusti, având o contribuţie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii şi articole în revistele de specialitate. De asemenea, în aceeaşi perioadă, Bernea lucrează ca bibliotecar la Seminarul de Sociologie al profesorului Gusti de la Universitate. Remarcat de profesorul Simion Mehedinţi, Ernest Bernea a fost numit asistent la Catedra de antropogeografie, unde a predat Sociologie comparată şi primul curs de Etnologie din România, devenind şi vicepreşedinte al Societăţii Studenţilor în Geografie „Soveja”.

„Rânduiala”

În anul 1935, Bernea se înscrie formal în Mişcarea Legionară, activând în cuibul „Axa”, condus de Mihail Polihroniade. La luarea acestei decizii a contribuit şi faptul că numeroşi colaboratori şi prieteni erau deja membri sau simpatizanţi legionari, cum ar fi profesorul Mehedinţi, Traian Herseni, Ion Ionică, Ion Samarineanu şi D.C. Amzăr (care-i era şi cumnat).

Cu ultimii trei a fondat revista „Rânduiala”, care a apărut timp de trei ani, trimestrial. Publicaţie de mare ţinută, în care au mai semnat condeie ilustre precum Lucian Blaga, Radu Gyr sau Haig Acterian, „Rânduiala” nu a fost o revistă cu caracter politic şi propagandistic, ci se înscria în tendinţa generală a „tinerii generaţii” din acea perioadă de a identifica, evidenţia şi potenţa geniul cultural românesc. Ca şi alţi autori contemporani, cei de la „Rânduiala” au căutat aceste valori în lumea satului, însă nu la un nivel filosofic, speculativ, ci pornind de la cercetări de teren cu caracter interdisciplinar. Acum îşi definitivează Bernea concepţia sa despre lumea rurală românească arhaică ca o comunitate de viaţă închegată şi firesc crescută, care, în condiţiile istorice vitrege prin care neamul nostru a trecut, a devenit de fapt depozitarul valorilor noastre autentice. Această lume începuse demult să se destrame, însă Bernea credea că în anumite locuri „satul românesc stăruie să trăiască o viaţă nealterată, armonioasă şi echilibrată, bogată în valori tradiţionale, ca un produs curat al pământului şi istoriei locale”. Aplecarea „cu dragoste (căci fără dragoste nici ştiinţa nu e cu putinţă)” asupra realităţilor satului românesc ne poate aduce o imagine a unui posibil model de fiinţare românească. Principalele valori pe care Bernea le identifică în acest complex excurs intelectual sunt simplitatea, rânduiala şi conştiinţa prezenţei sacrului, precum şi un mod de viaţă prin care omul este integrat în mod firesc în lume, cosmos şi absolut. Această viziune integratoare i-a atras în numeroase rânduri eticheta de „mistic”, care în anii comunismului îi va atârna precum o piatră de moară…

Arcanele închisorilor şi lagărelor

În urma unor anchete ale poliţiei, care-l bănuia de continuarea activităţii legionare, Bernea este arestat în vara anului 1942 şi internat în lagărul de la Târgu Jiu, de unde este scos, se pare, prin intervenţia mareşalului Ion Antonescu, care-l preţuia în mod deosebit, în februarie 1944. Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo până la venirea Anei Pauker la conducerea instituţiei, în septembrie 1947, când este comprimat.

Rămas şomer, Bernea a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din judeţul Braşov, unde soţia sa îşi găsise un post de profesor. În 1949 a fost şi el angajat profesor de fizică şi chimie la şcoala din sat, însă la scurt timp a fost rearestat (august 1949) şi ţinut în anchetă la Braşov, pentru presupuse comploturi „ţărăniste” pe care le-ar fi pus la cale, până în martie 1950. Revine la catedra din sat, dar un denunţ calomnios al unui „prieten” ziarist face ca în iulie 1952 să fie din nou încătuşat sub acuzaţia de „ideolog al mişcării legionare” şi să fie trimis spre „reeducare” în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Pentru că a refuzat „reeducarea” comunistă s-a considerat necesar ca, după expirarea celor doi ani legiuiţi de detenţie administrativă, să fie trimis în vara anului 1954 cu domiciliu obligatoriu în comuna Schei din regiunea Galaţi, fără a avea voie să se întâlnească cu familia, care se mutase între timp la Zărneşti. Din acest domiciliu forţat el este din nou arestat la 30 martie 1955.

Data arestării nu este deloc întâmplătoare, în aceeaşi perioadă fiind arestaţi la Mănăstirea Vladimireşti părintele Ioan Iovan, maica Mihaela Iordache şi maica stareţă Veronica. Legătura dintre Vladimireşti şi savantul exilat în Bărăgan era tânărul pe atunci Roman Braga.

„Mănăstirea culturală”

Acesta, proaspăt eliberat de la Canal, dorea să se călugărească, inspirat printre altele şi de îndemnurile lui Ernest Bernea. Într-un proces-verbal de interogatoriu din 12 aprilie 1955 al părintelui Braga, inclus în dosarul de anchetă al arestaţilor de la Vladimireşti, aflăm că Ernest Bernea, deţinut în 1952 la colonia de muncă Peninsula, proiecta colegilor de suferinţă un posibil model de rezistenţă la adresa ravagiilor făcute de puterea comunistă. El urma să fie cuprins într-un „Abecedar spiritual”, din care oamenii să devină conştienţi de pericolele la care sunt expuşi şi modalitatea de a se salva. Punctul cel mai sensibil era cultura românească. Aceasta era distrusă de un regim diabolic. Mai mult, spiritul diabolic lua locul adevăratului spirit al culturii româneşti, falsificând-o. Faptul se întâmpla sistematic din august 1944, iar Bernea era hotărât să lupte pentru a-i face pe oameni conştienţi de acest lucru.

Cei care îşi asumau promovarea adevăratului spirit naţional şi a adevăratei culturi româneşti urmau să se formeze într-o „mănăstire culturală”, splendidă imagine a utopismului românesc, „mănăstirea de tămâie, cu pereţii de alămâie”. Aflaţi dincolo de frământările politicului, dar în slujba societăţii, ostenitorii urmau să răspândească luminile credinţei creştine şi cele ale culturii, care să înlăture tenebrele diavolului. Această luptă, în numele spiritului, este singura posibilă în opinia lui Bernea, care afirmă, pe de altă parte, lipsa unei potriviri între politică şi creştinism, ceea ce înseamnă implicit respingerea violenţei, căile adevărate fiind ale apostolatului şi martiriului.

Prin informatori, Securitatea aflase încă din 1954 de aceste idei ale lui Ernest Bernea, precum şi de faptul că Roman Braga considera că această idee deja se împlineşte în mănăstiri precum Slatina sau Vladimireşti. Cum ofiţerii Securităţii încercau demult să demonstreze că la Vladimireşti se desfăşura activitate legionară mascată (fapt nereal, recunoscut în unele documente chiar de agenţii care anchetau cazul), s-a crezut că opiniile lui Bernea, ca fost „ideolog” legionar, pot reprezenta o dovadă a faptului că legionarii intră în mănăstiri pentru a continua în mod ascuns activitatea lor politică. Şi cei de la Vladimireşti, şi Bernea au fost arestaţi fără a exista nici o dovadă în acest sens, sperându-se că acestea vor ieşi în urma anchetei.

Omul e mai mult decât o fiinţă producătoare

În cele din urmă, în cazul Vladimireşti, cei arestaţi au fost condamnaţi pentru faptul că pe la mănăstire a trecut un fugar care ucisese doi subofiţeri de Miliţie, iar în ceea ce-l priveşte pe Ernest Bernea, nu s-a putut stabili o legătură de cauzalitate între afirmaţiile lui şi fenomenul monahal din România comunistă. Însă anchetatorii au reţinut prestigiul de care se bucura savantul şi faptul că, totuşi, deşi nonviolentă şi pur spirituală, modalitatea de rezistenţă anticomunistă propusă de el era mult mai periculoasă decât lupta deschisă cu arma în mână. De aceea, au fost scoase de la naftalină vechile lui scrieri „legionare”, fiind acuzat că prin ele a atacat ideologia comunistă. În cadrul anchetelor, Bernea a recunoscut deschis că nu este de acord cu comunismul:

„Am scris împotriva comunismului în ceea ce priveşte fenomenul economic şi problema omului, adică: În privinţa economicului, mi-am exprimat părerea că economicul este una din manifestările societăţii, şi nu baza determinantă a ei, cum este în marxism. La fel, definiţia marxistă, omul fiinţă producătoare, mi s-a părut insuficientă, dimensiune pe care am recunoscut-o integrând-o altor dimensiuni, aşa cum sunt: omul fiinţă raţională, omul fiinţă morală, socială şi politică”.

După finalizarea anchetei la Galaţi, Ernest Bernea este trimis în judecată, fiind condamnat de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti la 10 ani de detenţie grea şi confiscarea parţială a averii, pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” (articolul 193 C.P. comunist). Ca un amănunt, când organele statului s-au deplasat la Schei şi Zărneşti pentru a pune în practică confiscarea averii lui Bernea, acestea au constatat că el nu dispunea de nici un fel de avere…

Şi-a petrecut cea mai mare parte a anilor de detenţie la Aiud. Despre atitudinea lui Ernest Bernea acolo, cei care l-au cunoscut mărturisesc: „Aştepta în linişte să se împlinească, în curând, cei zece ani de puşcărie la care fusese condamnat, la capătul cărora urma să plece în libertate”. A fost eliberat la 1 octombrie 1962 şi, după o intensă acţiune de verificare a atitudinii sale în libertate, organele statului au acceptat în anul 1965, după numeroase demersuri ale lui Perpessicius şi Al. Philipide, ca Bernea să fie angajat cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în 1972. Însă, urmărirea sa a continuat neabătut până în 1989, în anul 1984 fiind chiar arestat şi bătut crunt pentru că a refuzat să dea informaţii Securităţii. În ceea ce priveşte opera sa, în pofida eforturilor de a o face „acceptabilă”, ea a fost respinsă în mod constant de către edituri, la presiunile autorităţilor. Abia mult după 1990, lucrările sale au început să fie (re)publicate, cel mai consistent proiect în acest sens aparţinând Editurii Vremea.

Ernest Bernea a murit la 14 noiembrie 1990 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica.

„Cel ce urcă muntele”

Poate cea mai apropiată sufletului meu dintre cărţile lui Bernea este „Cel ce urcă muntele”. Am trăit intens alături de călătorul din eseu arcanele urcuşului, i-am simţit deznădejdea şi m-am bucurat de privirea limpede de la sfârşit. Mi-l închipuiam ca un titan care strânge din dinţi la fiecare pas. Cu atât mai ciudată mi s-a părut poza autorului de pe copertă (foto), surprins într-o stare de linişte sufletească, la masa de scris. Un asemenea om greu părea să fi putut descrie asemenea zbateri. Privind mai atent, am zărit o urmă de suferinţă atent controlată, o trăire spirituală adâncă şi învăluitoare şi o privire „ca în ziua cea dintâi”. Acolo la birou, acel om urca muntele, mereu şi mereu. Mi-am dat seama că sunt şi altfel de căi de a ajunge în vârf. Nu trebuie să strigi, să-ţi clamezi durerea şi deznădejdea. Trăind intens în interior, dar liniştit, având încredere că pasul următor te va duce mai aproape de liman, asimilând durerea într-o formă superioară de spiritualitate, delicat, dar în acelaşi timp plin de putere, discret, dar ferm, se poate urca orice Golgotă, oricât ar fi de grea, bucuria zorilor topind în suflet toate durerile adunate sub pecetea tainei.

Viaţa întreagă şi proiectele lui Ernest Bernea se adună în această fotografie, în care savantul ne apare ca un monah al mănăstirii culturale, al „mănăstirii de tămâie”, gândind la o carte care să alunge spiritul malefic intrat în cultura română şi să readucă în conştiinţa noastră rânduiala, simplitatea şi credinţa în Dumnezeu.

(George Enache – Ziarul Lumina)

Teodora Bernea: „Tata era pentru noi un zeu”

ernest-bernea-3

Doamna Teodora Bernea este singurul urmaş direct al lui Ernest Bernea care trăieşte în România. Sora sa geamănă, Ana, a emigrat în SUA, iar Horia Bernea, cunoscutul pictor şi ctitor al Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, a plecat la cele veşnice în urmă cu cîţiva ani.

De formaţie inginer hidrotehnician, astăzi pensionară, Teodora Bernea locuieşte în cartierul bucureştean Drumul Taberei, chiar în apartamentul care a aparţinut tatălui său.

– Ce amintire pregnantă despre Ernest Bernea vă vine acum în minte?

– Mi-l amintesc privindu-mă calm, parcă dus cu gîndul altundeva. Nu-mi vine în memorie nimic ieşit din comun în legătură cu el, pentru că era constant discret, sobru, delicat. Se cenzura aspru şi era foarte atent să nu greşească faţă de cineva. Nu ridica tonul niciodată. Spre exemplu, eu sînt un om care în toată copilăria sa a primit o singură palmă de la tata. Stăteam la Poiana Mărului, aveam şapte ani şi mi-a zis să nu mă duc la moară, unde vroiam să mă joc. I-am răspuns că nu, dar am plecat spre moară. M-a prins din urmă şi mi-a dat o palmă uşoară, ca să nu-l mai mint. I-a părut rău o săptămînă: îi spunea mamei că e odios să loveşti pe cineva fără apărare. De altfel, am fost singurul copil din familie pedepsit astfel.

– Vă amintiţi cînd l-au arestat ?

– Ultima dată, da, că aveam 11 ani. Ne aflam la Poiana Mărului, era cinci dimineaţa. Horia plecase să se întîlnească cu nişte geologi să caute nu ştiu ce pietre, pentru era pasionat de geologie. Pe drum s-a întîlnit cu un ARO al Securităţii, dar n-a ştiut cine se afla în el. Şoferul l-a întrebat dacă ştie unde locuieşte Ernest Bernea. Fratele meu a zis imediat: „Cum să nu. Vă îndrum eu” şi i-a adus pe securişti acasă. L-au arestat pe tata. Horia era tare supărat şi îi înjura. Avea 13 ani.

– În familie, Ernest Bernea s-a dezis vreodată de orientarea lui politică din tinereţe?

– Nu. Dar ăsta a fost un subiect închis. Nici nu a spus că a făcut bine că a intrat în mişcarea legionară, dar nici nu a regretat.

– După ce s-a eliberat din închisoare, s-a plîns de ceva?

– Nu. Cum n-a vorbit despre mişcarea legionară şi despre ce a făcut în vremea aceea, aşa a tăcut şi cu privire la perioada de puşcărie.

– De ce ?

– Probabil că se temea, fiindcă prigoana a fost îngrozitoare pînă la sfîrşitul regimului comunist. Nu avea voie să spună prin ce trecuse. Apoi, legionarul era văzut ca un monstru în timpul comunismului; ca să ne dumirească ar fi trebuit să ne spună mult prea multe. Eu îl mai întrebam unele lucruri, dar mereu ocolea un răspuns. „N-ai cum să înţelegi” – îmi spunea.

– Ce ştiaţi despre el cînd se afla în temniţă?

– Mama a avut un merit extraordinar, pentru că ni l-a ţinut prezent în cei 11 ani în care a fost închis a doua oară. Deşi o duceam foarte greu, iar mama abia se descurca să ne ţină la şcoală, era necăjită pe ea însăşi că nu se putea abţine să nu-i scrie despre dificultăţile noastre. Considera că el nu merită să fie împovărat şi cu necazurile de acasă. Totuşi, îi scria pentru că el vroia întotdeauna adevărul şi apoi pentru că trebuia şi ea să spună cuiva ce i se întîmplă. Mama nu-şi îngăduia nici măcar un gînd mai puţin bun despre tata, darămite vreo vorbă. L-a zugrăvit astfel în faţa noastră încît, cînd s-a întors din puşcărie, aproape că nu s-a putut ridica la înălţimea imaginii pe care o aveam despre el. Era pînă la urmă un om, dar noi îl vedeam ca pe un zeu.

– Cum adică?

– De pildă, eram studentă şi îmi era ruşine numai la gîndul că tata m-ar putea vedea copiind şi de aceea n-am copiat niciodată; eram invitată la reuniuni studenţeşti şi îmi era jenă să mă duc, pentru că mă gîndeam ce-ar zice tata dacă m-ar vedea la dans. Cînd s-a întors nu-l lăsam să facă nici un efort, ca să-l protejăm. Dacă am fi avut o altfel de mamă, în fond puteam să-l privim ca pe un străin, că a plecat cînd eram mici de cîţiva ani şi a venit cînd eram cu facultăţile terminate şi la serviciu.

– Ce-şi dorea să realizeze cel mai mult după ce a ieşit?

– Să fie publicat. Lucra 8-10 ore pe zi, citea şi scria. Dar editurile nu-l publicau pentru că era pus la index. El ştia şi totuşi încerca mereu să spargă această blocadă.

– Din ce trăia atunci?

– A fost consultant la Institutul de Etnografie şi Folclor pînă cînd a ieşit la pensie. Avea o pensie mizeră, de 1.400 de lei. Cu 700 de lei plătea rata la acest apartament, iar cu restul se întreţinea. Nu accepta să-l ajutăm cu bani. Şi se descurca aşa. Mama murise deja, imediat după ce s-a întors el din închisoare. La 56 de ani s-a prăpădit din cauza unui cancer. A fost o mare lovitură pentru el. O iubea mult.

– Care dintre copii l-a moştenit cel mai mult din punct de vedere spiritual?

– Pe plan moral ne-a marcat pe toţi trei, dar spiritual, ca preocupări şi cele mai multe trăsături de caracter, clar l-a moştenit Horia. De pe cînd avea cinci ani desena tot felul de case, lucruri ţărăneşti şi ţărani ; a căutat mult pe partea asta de etnografie. Aşa că atunci cînd a făcut Muzeul Ţăranului nu s-a mirat nimeni din cei care îl cunoşteau. Aici se aseamănă cel mai mult cu tata, care a contribuit la facerea de către Dimitrie Gusti a Muzeului Satului. Cînd păşea în secţia de patrimoniu a muzeului, colegii săi spuneau că parcă intra în transă.

– La anul se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Ernest Bernea, cum îi este posteritatea: recunoscătoarea sau indiferentă ?

– Am avut discuţii cu conducerea Muzeului Satului, voi cere sprijinul şi altor oameni de cultură pentru a marca acest moment. Din păcate, mijloacele mele sînt foarte reduse şi nu mă voi descurca singură. Ar trebui măcar să tipărim unul, două manuscrise din cele 20 de cărţi ale tatei rămase inedite. Pînă acum i-au fost publicate puţine volume şi din cauza izolării pe care a suferit-o înainte de ’89 nu este prea cunoscut.

(Interviu realizat de Nicolae Tescanu – Revista Rost)

Povestea FABULOASĂ a lui NICOLAE PAULESCU, savantul român care a descoperit LEACUL ÎMPOTRIVA DIABETULUI. Nobelul FURAT

Ziua mondială a diabetului e sărbătorită an de an pe data de 14 noiembrie. Este ziua în care fiecare dintre noi ar trebui să-și aducă aminte de numele românului care a revoluționat tratamentul împotriva diabetului, după ce a descoperit, pe 23 iulie 1921, un produs activ antidiabetic, pancreina, substanţă cunoscută în mediile medicale sub denumirea de insulină. Numele celui la care facem referire este Nicolae Paulescu, unul dintre cei mai apreciați și cunoscuți savanți români, a cărui activitate este legată îndeaproape de medicamentul care salvează zilnic viaţa a sute de mii de bolnavi de diabet.

Peste patru milioane de persoane mor anual din cauza diabetului zaharat, alte zeci de milioane suferind complicații care le pun în pericol viața, bolile cardio-vasculare, accidente vascular cerebrale, insuficiențe renale, boli neurologice sau orbire fiind doar o parte din afecțiunile letale menționate într-o fișă de diagnostic medical extrem de sever.

Nicolae Paulescu se numără printer românii al căror nume trebuie rostit cu pioșenie, aproape, contribuția sa la vindecarea diabetului fiind una covârșitoare. Nu mai puțin de 10% din locuitorii României suferă, potrivit Federaţiei Internaţionale a Diabeticilor, în România de diabet. Datorită lui Paulescu, mulți dintre cei afectați de diabet continua să viețuiască, suferinţa fiindu-le mult mai suportabilă.

Oferte din străinătate, cu duiumul

Deși a primit oferte cu duiumul de dincolo de granițele României (instituţii faimoase i-au oferit posture cheie în laboratoarele proprii), nu și-a pus niciodată problema să rămână în străinătate pentru a-și definitiva cercetările. A preferat să se întoarcă în pământ străbun, acolo unde a descoperit leacul minune, fără a putea, însă, consemna pe răbojul propriilor realizări în domeniul medicinei performanța uluitoare de a fi recompensat cu un premiu Nobel pentru acest lucru, împotriva diabetului.

Doctor în medicină în 1897

Nicolae Paulescu s-a născut pe 8 noiembrie 1869, într-o casă de pe Calea Moşilor. Fiul al negustorului Costache Paulescu şi al Mariei Paulescu, Nicolae mai avea încă un frate şi două surori. În 1888 absolvă „Gimnaziul Mihai Bravul”, astăzi Liceul Mihai Viteazul. Încă din adolescenţă, Nicolae a arătat un interes aparte pentru fizică şi chimie, dar şi pentru studierea limbilor străine. Medicina o studiază la Paris, numărându-se printre absolvenții facultății pe care o termină în 1897, moment în care obţine titlul de doctor în medicină cu lucrarea Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). În perioada 1897-1898 a studiat fiziologia generală şi chimia biologică la Facultatea de Ştiinţe din Paris. În acest timp, el a lucrat la spitalele „Hôtel-Dieu” şi „Notre Dame du Perpétuel-Secours”, dar şi pentru revista „Journal de Médecine Interne”. Paulescu obţine în 1899 titlul de Doctor în ştiinţe, publicând două lucrări, ca mai apoi în 1901 să îl obţină pe cel de al doilea.

În 1900, după o perioadă fructuoasă care îi aduce nenumărate oferte de a profesa ca medic în Franţa, Elveţia sau Statele Unite ale Americii, Nicolae Păulescu allege să se întoarcă pe meleaguri natale. Înfiinţează Catedra de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o conduce până la sfârşitul vieţii. Tot de atunci, ocupă fotoliul de director al Clinicii de Medicină internă, de la spitalul St. Vincent de Paul din Bucureşti, astăzi Spitalul de Endocrinologie.

Întâiul obstacol, Primul Război Mondial

Cercetările sale debutează în anul 1899, pe când se afla în Franţa, finalitatea fiind încercarea de a izola produsul activ al secreţiei interne pancreasului. Activitatea sa în domeniul fiziologiei este una remarcabilă, acest domeniu ocupându-se cu studiul funcţiilor mecanice, fizice şi biochimice ale organismelor vii. În 1916 face publică cercetarea sa, nefinalizată, în privinţa pancreasului şi a bolii care îl afectează, diabetul. Implicarea activă în Primul Război Mondial îl face pe Nicolae Paulescu să oprească cercetarea, pe care o va relua imediat după încetarea războiului.

Brevet de invenție pentru Pancreină si procedura fabricatiei sale în 1921

Pe 23 iulie 1921, în cadrul sesiunii Societăţii de Biologie, Nicolae Paulescu dă lovitura. Expune în patru comunicări rezultatele muncii sale de cercetare și demonstrează că diabetul poate fi tratat. Eminentul savant roman face dovada că a găsit în interiorul pancreasului un produs activ antidiabetic, pe care el l-a numit pancreină, substanţă cunoscută sub denumirea de insulină. Descoperirea ce ar fi trebuit să aducă faimă cercetătorului român a fost publicată în august 1921 în publicaţia de specialitate Archives Internationales de Physiologie, revistă care apărea simultan în Franţa şi Belgia. Un an mai târziu, Paulescu primea de la Ministerul Industriilor şi Comerţului din România brevetul de invenţie Pancreina si procedura fabricatiei sale.

„Dau acest nume substanţei active descoperite de mine în extractul de pancreas. Această substanţă are proprietatea remarcabilă ca, atunci când este injectată unui animal diabetic, să producă o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a hiperglicemiei…” şi „Pentru ca pancreina să fie întrebuintată cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantităti, ceea ce necesitează un mare capital. Revendic inventiunea produsului organic pancreanina, care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”. Acestea sunt precizările făcute în actul la care am făcut referire. Precizări care nu aveau să-i aducă cercetătorului roman, după mai puțin de un an, decât un zâmbet amar în colțul gurii. Descoperirea sa fusese furată de alții.

La diferenţă de doar un an de momentul descoperirilor istorice ale lui Paulescu, alți savanți aveau să culeagă laurii. Este vorba despre cercetătorii canadieni Fr. Grant Banting şi Ch. Herbert Best care au țipat în stânga și-n dreapta miracolul descoperirii insulinei. Invocând faptul că însuși Păulescu ar fi susținut ineficiența injecţiilor cu pancreină, care nu aveau efect, în pofida faptului că Păulescu ar fi demonstrat eficacitatea substanţei pancreatice, cei doi au avut câștig de cauză. Așa se face că, în 1923, canadienii sunt premiaţi cu Premiul Nobel, titlu care ar fi trebuit acordat de drept lui Păulescu. Conştient de nedreptatea comisă cercetătorului român, fiziologul scoţian Ian Murray încearcă să-i ia apărarea. Inițiază o campanie internaţională pentru redresarea situaţiei. Abia în 1969, lui Păulescu i-au fost recunoscute meritele de către profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreşedinte al Fundaţiei Nobel, pentru descoperirea insulinei. Prestigiosul savant român nu apucă însă să se bucure de recunoştinţa internaţională. Moare pe 19 iulie 1931. 59 de ani mai târziu, în 1990, este numit post mortem membru al Academiei Române.

 

sursa: Evz.ro

După comunism, în umbra materialismului

Acum 100 de ani a început cel mai dramatic eveniment din istoria modernă, Revoluția Rusă. Pe măsură ce ceața timpului se dispersează, putem vedea din ce în ce mai clar că înființarea unui guvern marxist a fost un cataclism sângeros.

Nu îmi propun să fac o cronologie a Revoluției, căci acest lucru este bine cunoscut. În schimb, aș vrea să investighez această tragedie dintr-o perspectivă antropologică și filozofică pentru a descoperi de ce conducătorii comuniști s-au simțit îndreptățiți să ucidă aproximativ 100 de milioane de oameni în diferite țări ca: Uniunea Sovietică, China, Etiopia, Cambodgia și Cuba.

Originile europene ale tragediei comunismului

Puțini oameni își dau seama că marxismul a fost injectat în Rusia – ca un bacil toxic – în 1917, prin persoana lui Vladimir Ilici Lenin. Lenin se săturase de așteptat, în Elveția, în timpul Primului Război Mondial. În acel moment, el credea că o revoluție marxistă era mai probabilă în Anglia sau Germania, decât în Rusia. Dar, uimitor, guvernul german i-a finanțat întoarcerea acasă într-un tren blindat pentru a accelera dezintegrarea Rusiei țariste. Și atât de săraca, subdezvoltata, agrara Rusie, destul de așteptat, a devenit primul experiment din lume al teoriei și practicii marxiste.

Atât marxismul lui Lenin, cât și nazismul lui Hitler au fost încercări de a crea un nou tip de umanitate. În ambele cazuri, violența era absolut necesară pentru a realiza acest lucru. Ideologia marxismului rus s-a bazat pe practica revoluționară din Das Kapital al lui Karl Marx; ideologia nazismului german a avut la bază cartea lui Hitler Mein Kampf.

Bazele filozofice ale marxismului

Atât marxismul, cât și nazismul au apărut din filozofiile idealismului german al secolului al XIX-lea. Povestea este lungă, întortocheată și complicată, dar începe cu raționalismul subiectiv, inițiat de Descartes în secolul al XVII-lea. El a supus întreaga realitate îndoielii metodice. Aceasta a început să coboare spre scepticism și subiectivism la filozofi importanți precum Locke, Hume, Berkeley, Kant, Fichte, Schelling, Hegel și Feuerbach, ultima oprire a trenului raționalist înainte de Marx și Engels.

De-a lungul a două secole, filozofia a făcut o întoarcere copernicană (ca să folosesc o frază împrumutată din Kant). În loc de gândirea care se învârte în jurul realității, realitatea se învârtea în jurul gândirii. Filozofia a dat naștere supremației realității omului, înlăturându-l pe Dumnezeu. Nu mai era niciun loc pentru creștinism în gândirea occidentală, cel puțin pe drumul care, în cele din urmă, a dus la marxism. Normativitatea lumii reale a fost aruncată, iar Dumnezeu a fost expulzat ca un intrus. De atunci, omul a fost guvernat de interpretări subiective ale realității și de materialismul aprofundat.

Consecințele acestei schimbări dramatice de la realitate spre subiectivism au avut urmări apocaliptice la nivel personal, social și guvernamental, în special în Occident. Acest lucru a început să se întâmple chiar înainte de Revoluția Rusă, care este doar unul dintre fructele sale amare.

Supremația Sinelui a devenit o dogmă în Occidentul prosper. Dar, în afară de negarea lui Dumnezeu și a legii lui Dumnezeu, ea duce și la negarea ființei și a adevărului lucrurilor. O consecință este scepticismul cu privire la adevăr, pe larg răspândit astăzi, ca ceva pur relativ și dependent de împrejurări. Aceasta conduce, așa cum vedem, la o nouă tiranie, „dictatura relativismului”, care îndepărtează fără milă înțelegerea tradițională a eticii, a drepturilor conștiinței, a drepturilor omului, a căsătoriei, a sexului și așa mai departe.

Aceia dintre noi care au avut privilegiul de a trăi în ultimele două generații au fost martorii transformării atitudinilor și comportamentului în Occident. Standardele morale sunt dărâmate și înlocuite cu o înțelegere falsă a libertății. Să menționăm doar câteva consecințe: cultura și familia sunt remodelate radical.

Alegerea dintre Sine și Dumnezeu și Sine și realitate este cea mai puternică dintre ispitele omului. Este o poveste veche. În timp ce își contemplă noblețea ca o ființă dăruită cu rațiune și voință liberă, omul tinde să se îndrăgostească de el însuși – la fel cum a făcut-o Lucifer în momentul în care a căzut brusc în întunericul Iadului. Este ca și cum noi, oamenii moderni, ne confruntăm cu un al doilea Păcat Originar, în care alegem să creăm propriul nostru bine și rău. Am fost abandonați propriilor noastre dispozitive, cu singurele speranțe pe care le-am creat în noi înșine, consumând plăcerile acre ale bălților înnămolite din viețile noastre prea scurte. Așa cum Wolfgang Goethe, cel mai mare poet german, a scris în „Prometheus”, unul dintre poemele sale timpurii, „Ich dich ehren? Wofür? Te onorez și de ce?”. Titanul îl insultă pe Zeus, creatorul lui, și acționează ca singurul judecător al acțiunilor sale.

Fenomenologia marxismului

Beția de licență (nu libertatea) este o trăsătură tristă a gândirii occidentale recente. Antecedentele sale directe sunt comunismul marxist, chiar dacă apare într-o altă formă, deoarece climatul social și cultural s-a schimbat. Este imposibil să povestești întreaga istorie a dezvoltării sale. Dar atât marxismul leninist, cât și subiectivismul modern duc la vieți golite și dezastre colosale, atât la nivel personal, cât și instituțional. După cum a spus Dostoievski, „dacă Dumnezeu nu există, totul este permis” – experimentări sexuale scabroase, avort, bestialitate, sinucidere, abuz de droguri, tortură… Și poate mai rău decât toate acestea este renunțarea la folosirea rațiunii, care pare să piardă mereu când luptă cu sentimentul – duce direct la dezastre de tot felul.

Dimpotrivă, în vastul domeniu al științei și tehnologiei, primatul Sinelui este evident absurd, pentru că aici Legea Naturală se impune, prin durerea eșecului total al oricărei încercări de a face progres științific, care se bazează întotdeauna pe adevărul lucrurilor. Unii gânditori susțin că știința este răscumpărarea omului, deoarece îi permite să scape de supremația Sinelui.

Triumful inevitabil al rațiunii și al bunului simț

O examinare oarecum academică a „Mării Moarte” a marxismului nu ar trebui să ne facă, totuși, să uităm realitatea tangibilă a triumfului rațiunii, binelui și adevărului în viața de zi cu zi a majorității oamenilor. Răul este întotdeauna zgomotos și caută atenție. Dar oamenii obișnuiți, chiar și guvernele, merg încet și sigur, făcând ceea ce trebuie, aproape instinctiv. Violența, furtul și sperjurul sunt pedepsite. Aproapele își ajută aproapele. Părinții își iubesc copiii.

Răul are o istorie lungă, lungă. În secolele trecute, cele mai grave manifestări au fost tirania, antagonismul politic și religios și dorința de a subjuga alte popoare.

Dar întoarcerea copernicană inițiată de Descartes, care a evoluat rapid în idealismul raționalist al supremației absolute a eului, a impregnat politica occidentală cu o dogmă atât naivă, cât și una a răului – că statul sau un partid politic are dreptul de a impune marxismul cu forța.

Comunismul este mort. Dar un fel de zombi al comunismului încă mai există, promovând o atitudine bolnavă, critică față de tot ceea ce era odată privit ca fiind adevărat, nobil și sfânt. Acest zombi supraviețuiește ca un nor negru de ostilitate față de Dumnezeu și de adevăr, nor care se înalță peste cultura contemporană. Și este foarte dificil de dispersat, deoarece nu operează cu logica, ci prin sentimente și prejudecăți. Este absolut de necriticat. Marxismul de modă veche, rău așa cum a fost, cel puțin și-a dat cărțile pe față și era deschis criticii.

Sfârșitul marxismului

Ceea ce raționalismul subiectiv ignoră este faptul că omul este o ființă spirituală, care aspiră la un fel de fericire pe care nu i-o pot da doar lucrurile materiale. Aceasta este înscrisă în însăși natura sa, așa cum există convingerea lui că Dumnezeu există și că există o lege a lui Dumnezeu. Aceasta explică motivul pentru care marxismul a eșuat mereu, chiar la nașterea sa în Rusia, pentru că întotdeauna a trebuit să fie impus prin forță brută.

Iar situația nu este diferită astăzi. Majoritatea oamenilor disprețuiesc materialismul radical, deci trebuie impus lor de către elitele puternice. Chiar și în țările bogate, populația este în pericol de a fi spălată de creier prin muzică, literatură, modă și moduri de gândire la modă.

Noi care suntem forțați să suportăm această încercare de a șterge dimensiunea spirituală a omului suntem majoritatea tăcută. Dar căutăm lideri care să ne elibereze de această robie a materialismului și să ne afirmăm drepturile la nivel politic. Unde îi vom găsi?

 

de Peter Kopa  Mercatornet.com

 

traducere Cultura Vieții

Să-i mulțumim „bunului creștin” Andrei Pleșu

“Mi se spune că circulă pe net o frază dintr-un text al meu de-acum doi ani, folosită manipulatoriu pentru a mă face părtaș „convenabil” la campania pentru referendum. Ţin să precizez că nu voi vota, pentru că e vorba de un referendum care, pe lîngă formularea ineptă din întrebare (cum să fiu de acord cu schimbarea constituției în general, adică să dau dreptul oricărui potentat rău-voitor să-mi modifice viaţa?!), valorifică în mod impur un interes politic în care nu cred, o anumită ignoranţă din rîndurile electoratului şi un capital de intoleranţă şi judecată tăioasă a „aproapelui” care n-are nimic de a face cu creștinismul.” –  Andrei Plesu

Daca potrivit “Strategiei Nationale privind Egalitatea, Intruziunea si Diversitatea”, manualele scolare vor trebui avizate mai intai de CNCD si numai dupa aia de Ministerul Educatiei – lucru care nu are nimic de a face cu crestinismul; daca materia “Educatie Civica” va trebui sa includa informatii cu privire la nediscriminare, egalitatea de sanse, diversitate si toleranta si grupuri vulnerabile, adica propaganda LGBT; daca materia “Egalitate si Nediscriminare” va deveni disciplina obligatorie in liceele pedagogice, iar elevii acestora vor fi indoctrinati cu propaganda LGBT – lucru care nu are nimic de a face cu crestinismul; daca in orele de matematica, literatura si istorie vor fi incluse “elemente ale principiilor egalitatii si nediscriminarii”, adica ale aceleiasi propagande LGBT; daca in unitatile de invatamant din Romania va fi instituita o “saptamana dedicata promovarii egalitatii de sanse si diversitatii”, adica propagandei LGBT – fapte care nu au nimic de a face cu crestinismul ; daca se vor institui sanctiuni pentru pedepsirea cadrelor didactice “care incalca prevederile egalitatii si nediscriminarii”, adica prevederile propagandei LGBT – lucru care nu are nimic de a face cu crestinismul; daca se va stabili in scolile romanesti un proces intern prin care “parintii si elevii pot depune plangeri anonime” impotriva cadrelor didactice ce dau dovada de atitudine discriminatoare si daca, pe scurt, ideologia LGBT va deveni vector coordonator in invatamantul romanesc – lucruri care nu au nimic in comun cu crestinismul, atunci eu ii multumesc  in primul rand, inaintea multor altora, marelui nostru filozof si bun crestin (care a contribuit sa ne fie modificata viata pentru ca i-a fost frica sa nu o schimbe cineva pe a lui), Andrei Plesu!

 

de Bogdan Calehari

„România poate sesiza Comisia de la Veneția și CEDO în cazul Smicală”

Deputatul Constantin Codreanu, președinte al Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării, readuce în atenția instituțiilor statului român cazul Smicală printr-o interpelare adresată ministrului Afacerilor Externe.

„Cazul dramatic al familiei Jalaskoski Smicala din Finlanda ne reține atenția de trei ani de zile. Prin acest caz, autoritățile finlandeze au provocat numeroase acțiuni de protest în toată țara și peste hotare, dar și o adevărată furtună mediatică.

Așa cum bine cunoașteți, instituția finlandeză pentru Protecţia Copilului i-a separat forțat și brutal de mama lor, în luna mai 2015, în baza unor simple și nefondate suspiciuni de intenție de a emigra în România, pe copiii minori ai doamnei doctor Camelia Jalaskoski Smicală, Maria și Mihai Jalaskoski. Doamna Camelia Jalaskoski Smicală și copiii săi minori dețin dublă cetățenie: română și finlandeză. Cei doi copii răpiți familiei au fost separați și plasați forțat în instituții de tip închis. Nedreptatea care li s-a făcut acestor copii români și suferința morală îndurată de ei ne-au determinat să luăm atitudine și să ne solidarizăm cu ei, și să încercăm o rezolvare amiabilă a cazului, în interesul suprem al copiilor.

În perioada 30 mai – 1 iunie 2017 am condus delegația Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării în Finlanda, pentru a ne documenta la fața locului asupra acestui caz dramatic. Am avut întâlniri cu doamna Camelia Jalaskoski Smicală în locuința ei din Tampere, cu ambasadorul României la Helsinki, cu reprezentanți ai Ministerului Afacerilor Externe, ai Ministerului Justiției, Ministerului Afacerilor Sociale și Sănătăți în Finlanda, ai Serviciului Social din cadrul primăriei Tampere, precum și cu membrii Comisiei pentru probleme sociale a Parlamentului Finlandei.

Doamna Camelia Jalaskoski Smicală ne-a făcut cunoscut că, până la acea dată, poliția nu a cercetat numeroasele plângeri depuse împotriva tatălui, însoțite de probe, respectiv certificate medico-legale și declarațiile martorilor. Copiii au fost dați în anul 2015 tatălui, iar autoritățile au fost nevoite să îi replaseze din cauză că acesta îi maltrata însă, fără să fie luată în considerare posibilitatea de a-i da în custodie mamei.

Doamna Camelia Jalaskoski Smicală a mai precizat că cei doi copii au fost amenințați de către reprezentanții instituției sociale că nu vor merge niciodată în România și că nu vor mai vorbi limba română dacă mai îndrăznesc să transmită scrisori cum a fost cea dată la ONU. Aceasta a mai precizat că tatăl copiilor săi minori a fost extrem de violent și i-a amenințat pe copii, băgându-i cu capul sub apă până aceștia cereau îndurare.

Urmare a vizitei delegației noastre parlamentare autoritățile finlandeze au acceptat să-i permită ambasadorului României în Finlanda, Răzvan Rotundu, să-i viziteze pe cei doi minori ținuți în captivitate instituțională, iar doamna Camelia Jalaskoski Smicală a fost concediată din serviciu, sub pretextul de a-i fi defăimat și agresat pe asistenții sociali care i-au răpit copiii cu brutalitate. O asemenea situație nu ne poate lăsa indiferenți.

Constatăm cu profund regret și stupoare că Finlanda încalcă în cazul copiilor doamnei Camelia Jalaskoski Smicală prevederile Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului, ale Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Ca stat semnatar al Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, România dispune de dreptul de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului, depunând o Plângere contra Finlandei, sau de a compărea ca parte terță interesată într-un eventual dosar acceptat pe rolul CEDO ca urmare a unei Plângeri depuse de doamna Camelia Jalaskoski Smicală în interesul celor doi copii minori ai săi, cetățeni români”, a transmis în textul interpelării președintele Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării.

Întrebările adresate ministrului Afacerilor Externe:

– Care au fost evoluțiile din 2018 în cazul celor doi cetățeni români minori Maria și Mihai Jalaskoski, copiii doamnei Camelia Jalaskoski Smicală?;
– Ce elemente noi au intervenit în acest caz extraordinar ca posibile soluții?;
– Cum s-a implicat statul român, respectiv Ministerul Afacerilor Externe, pe plan biateral și internațional, în soluționarea acestui caz?;
– Dacă statul român le-a acordat sau nu cetățenilor români Camelia Jalaskoski Smicală și Maria și Mihai Jalaskoski asistența juridică necesară, inclusiv prin plătirea cheltuielilor pentru un avocat care să le reprezinte interesele la Curtea Europeană a Drepturilor Omului?;
– Dacă, legat de acest caz, statul român a luat sau nu în calcul posibilitatea depunerii la CEDO a unei Plângeri contra Finlandei sau de a compărea ca parte terță într-un dosar intentat la CEDO urmare a Plângeri depuse de către familia Jalaskoski Smicală?;
– Dacă statul român consideră necesar sau nu să sesizeze Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția) asupra unui aviz de euroconformitate a legislației finlandeze în domeniul protecției drepturilor copilului?”.

200.000 de polonezi au celebrat în stradă Centenarul independenței Poloniei

Peste 200.000 polonezi în stradă, la Varșovia, de Ziua Națională, celebrând centenarul redobândirii independenței, a scris pe Facebook jurnalistul Gelu Trandafir.

La 11 noiembrie 2018 s-au împlinit 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial. La Paris a avut loc o ceremonie comemorativă la care au participat președinți de state, ocazie cu care președintele Macron a spus că naționalismul subminează Uniunea Europeană.

Între timp, Polonia serba la ea acasă 100 de ani de independență printr-o manifestație masivă de reafirmare a identității naționale. Au participat 200.000 de polonezi, conform cifrelor poliției.

Aceasta i-a făcut pe jurnaliștii de la Bloomberg să comenteze malițios că vocea Poloniei nu numai că falsează în concertul Uniunii Europene, ci chiar cântă o altă melodie. Mass-media de mainstream europeană nu a ezitat să prezinte drept realitate fake news-ul că la Varșovia partidul de guvernământ ar fi defilat braț la braț cu extrema dreaptă.

În mediile online poloneze au apărut meme care comentează:

„Polonezii care au luptat cu naziștii pentru independența Poloniei nu se așteptau să fi numiți «naziști» la sărbătorirea independenței Poloniei.”

DAN PURIC LA BRAȘOV! 12.11.2018, la Reduta, Simpozion memorial dedicat foștilor deținuți politici.

„Iesirea din absurdul istoriei prin cultivarea spiritului”

Cea de-a treia editie a Simpozionului Memorial dedicat Rezistenei anticomuniste din Brasov, va avea loc Luni 12 noiembrie 2018, ora 18, la Centrul Cultural Reduta, si se va bucura de prezenta, si de aceasta data, a indragitului actor DAN PURIC, el insusi un apropiat al unora dintre cei comemorati, precum Nicolae Purcarea si dr. Teofil Mija.

Editia din acest an este dedicata in special memoriei lui TRAIAN TRIFAN, prefect de Brasov in 1940-41, detinut politic al dictaturilor antonesciana si comunista, artizanul fenomenului rezistentei prin asceza crestina din inchisorile politice comuniste. Alaturi de viitorul monah ARSENIE PAPACIOC, si el legat de zona Brasovului prin functia de primar al Zarnestilor (1940-41), Traian Trifan a initiat in temnite si o scoala de sculptura, din care au iesit opere de arta, dar si artisti – precum mesterul popular NICOLAE PURCAREA din Scheii Brasovului.

Alaturi de DAN PURIC, la eveniment vor participa si
  • dl OCTAV BJOZA, presedintele AFDPR,
  • prof. univ. IOAN VLAD si
  • dna MARIA TRIFAN, fiica celui comemorat.
Va asteptam cu surprize din domeniul aparitiilor editoriale si inregistrari video inedite!
Va fi lansată a treia ediție a cărții REZISTENȚA ÎN MUNȚII BRAȘOVULUI de Petre Baicu și Alexandru Salcă, după 21 de ani de la cea de-a doua ediție!
Intrarea este libera.
Fundatia Ion Gavrila Ogoranu
Alexadru Costache
ogoranu@gmail.com
www.ogoranu.ro

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php