Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Ultimele ştiri

DE LA MOARTE LA VIAŢĂ

De mii de ani, moartea reprezintă cel mai important eveniment în viaţa omului. Și asta pentru că moartea, sau mai exact gândul la moarte, mai mult decât orice, ne face să preţuim altfel viaţa pe care o trăim, îi dă un alt sens şi alte perspective. Poate de aceea mai toate societăţile şi religiile au aşezat moartea în centrul vieţii comunitare, eveniment ce concura atât naşterea, cât şi nunta, cel puţin în viaţa societăţilor creştine. Aceasta până în epoca ideologiilor neomarxiste care, începând din a doua jumătate a secolului XX, au declarat război oricărei manifestări ce aminteşte de moarte sau care ne poate aţinti reflexia asupra acestei experienţe ce pune în criză viaţa fără sens a omului lipsit de Dumnezeu.

Imagine similară

În primul rând, în Occident a devenit tot mai evidentă o aşa-zisă medicalizare a morţii. Omul nu mai moare acasă, ci în spital, înconjurat de medici şi asistenţi, sau pur şi simplu de ceilalţi bolnavi aflaţi acolo. După morgă, autopsie şi îmbălsămare urmează capela, nu casa, sub motivul că trupul mort este o sursă inepuizabilă de microbi. Aşadar, priveghiul este exclus, iar întâlnirea celor dragi cu mortul şi cele de bun-rămas se vor petrece doar în faţa gropii, unde sicriul este deja închis, ca să nu mai vedem cum a ajuns omul de altădată, şi nu cumva să ne gândim prea mult că vom ajunge şi noi ca el.

V-aţi gândit vreodată de ce luptă ideologii zilei împotriva experienţei morţii? Darwiniştii pentru că, odată mort, omul nu mai înseamnă decât un corp de animal în descompunere. Industriile divertismentului şi consumului, marea finanţă, pentru că gândul la moarte poate reduce consumul şi dă un sens mult mai ascetic vieţii. Iar ateii, pentru că moartea reprezintă cea mai importantă pedagogie a întoarcerii către Dumnezeu.

După 1990, când arhitecţii noii ordini globale au venit la putere în România, s-a început şi la noi schiţarea noului traiect pe care trebuie să-l urmeze omul înainte şi după moartea sa, până la groapă. Dar lucrurile au fost temperate, nu atât pentru că ne-am fi opus noi prea mult – nu ştim s-o facem, după cum s-a arătat şi cu alte prilejuri –, ci pentru că noile tehnologii comunicaţionale fac oarecum inutil un astfel de efort. Telefonia mobilă, mai ales de la smartphone încoace, ca şi internetul, cu reţelele sale de socializare și cu mutarea întregii vieţi umane în zona virtuală, rezolvă şi problema gândului la moarte, în aceeaşi măsură în care îl îndepărtează pe om de orice reflexie mai profundă, indiferent de natura ei.

Tăvălugul implacabil al nimicului

Procesul înstrăinării omului de el însuşi a început de câteva decenii, odată cu televiziunea şi ştirile de senzaţie, cu evenimentele mediatice care au invadat viaţa omului modern, cu violenţa virtuală şi pornografia, cu hedonismul, în general, şi consumismul, însă distanţa de aceste surse oarecum localizate în spaţiu şi timp îl ajuta pe om să mai scape de o experienţă evazionistă, care îl depersonalizează cu totul. Smartphone-ul şi internetul au făcut însă un pas mai departe. Acum, instantaneu, oriunde ne aflăm, în vârf de munte sau în toaletă, suntem în contact cu lumea. Astfel că torentul de informaţii şi senzaţii, patimile arzătoare stârnite şi hrănite permanent, ritmurile unei muzici care a pierdut orice armonie, obsesia narcisistă de a procura like-uri pe internet şi multe alte stresuri ne fac tot mai puţin dispuşi să reflectăm la faptul că vom muri vreodată.

Ideea morţii mai naşte încă două paradoxuri în lumea noastră, în contextul vieţii pe care o trăim. În primul rând, mass-media ne-a intoxicat cu moartea de pe micul ecran. O moarte însă depersonalizată, o moarte care nu provoacă compătimire şi durere, ci, cel mult, ne desensibilizează şi mai mult în faţa morţii. Sentimentul general al filmelor şi al programelor de ştiri este unul apocaliptic. Atât de mult se moare, atât de mare este ameninţarea, că sistemul nervos cedează, şi omul nu se mai poate apăra deloc în faţa acestui gând, a unei morţi care nu mai are nici o relaţie cu viaţa, cu omul real şi cu Dumnezeu.

Al doilea paradox este acela că, deşi nu se vorbeşte despre moarte, deși priveghiul a dispărut, deși pedagogia gândului la moarte este total inexistentă, totuși frica morţii s-a internalizat, generând o uriaşă anxietate în viaţa omului modern. Fără să ştie de ce, acesta se simte terorizat de o imensă frică de ceva necunoscut şi implacabil, care aproape îi opreşte respiraţia şi-i înmulţeşte bătăile inimii. Ne este frică că vom rămâne fără lucru, că vom sărăci, că ne vom îmbolnăvi, că n-o să mai fim iubiţi, apreciaţi, celebri, sau pur şi simplu cunoscuţi, ne este frică de tăvălugul implacabil al nimicului care tinde să ne strivească, să ne anuleze existenţa, dar nu ne dăm seama că acesta nu este decât internalizarea fricii de moarte, o moarte care pentru noi nu mai are nici un sens, nici o perspectivă.

Și toate acestea pentru că gardienii ordinii mondiale au înţeles că moartea, aşa cum era ea percepută în lumea creştină, constituia o fereastră către lumea de dincolo, care dădea o cu totul altă perspectivă vieţii. Lumea, pentru omul tradiţional, nu se termina aici. În bucurii pregusta Raiul, iar în durere se înfricoşa de chinurile iadului. În tot ceea ce trăia mulţumea Domnului, pentru că aştepta ceva mai bun dincolo. Şi tocmai de aceea asceza era de la sine înţeleasă, căci ne pregătea pentru ceva mai bun, cultivându-ne nădejdea. Aşadar, între viaţa de aici şi cea de dincolo era o continuitate, în perspectiva pe care o avea omul clipă de clipă, iar moartea era fereastra, dacă doar te gândeai la ea, şi poarta, când venea vremea să părăseşti viaţa în trup. Cum oare putea un astfel de om să fie înregimentat societăţii divertismentului, care-I dă cu tifla lui Dumnezeu?

Învierea lui Hristos este arvuna învierii noastre

În acest context, noii arhitecţi ai conştiinţei umane au ridicat „ziduri înalte” şi au pus pe ele „sârme electrice”, care să descurajeze pe oricine doreşte să se aproprie de acea zonă interzisă, aflată undeva între viaţă şi moarte. Lumea, cu toate plăcerile şi durerile ei, trebuie să se termine aici, şi această realitate a căpătat şi un nou nume: Matrix. Este o lume iluzorie, în care trăieşti clipa cât mai intens, căci, dincolo de excitaţie şi vis, ni se sugerează că nu mai este nimic. Aceasta este logica care modelează spaţiul mundan astăzi, şi mai ales orizontul conştiinţei umane, orizont ce se extinde inexorabil asupra omului modern în general.

Ce sens mai poate avea pentru omul prizonier în spatele zidurilor simţurilor cuvântul: „Cu moartea pe moarte călcând”? Ce fel de moarte a călcat Mântuitorul, când, pentru mine, moartea în sine nu mai are nici o semnificaţie, nu-mi mai spune nimic? Cum mai poate înţelege cuvântul „viaţă dăruindu-le” omul pentru care viaţa nu înseamnă altceva decât satisfacerea rapidă a patimilor arzătoare şi fuga cât mai departe de ameninţarea durerii? Acesta este poate şi motivul pentru care, pentru mulţi, Sfintele Paşti nu au rămas decât un eveniment comunitar, prilej de a ne întâlni în familie în cel mai bun caz, de petrecere şi odihnă. Poate că şi numai pentru atât mulţi sunt bucuroşi că se mai sărbătoreşte încă Învierea Domnului, dar oare nu este prea puţin pentru a ne elibera din închisoarea cotidianului desacralizat în care am ajuns să trăim?

Deopotrivă, pentru cei care şi-au omorât puţin câte puţin trupul prin post, care şi-au înfrânat mintea prin paza ochilor, a urechilor şi a simţurilor spre a muri astfel lumii, Învierea lui Hristos este arvună a învierii noastre, este bucuria unei vieţi care începe acum şi ne încredinţează iarăşi şi iarăşi că putem nădăjdui în învierea noastră de după moarte. Da, cel care trăieşte cu gândul la moartea care vine, bucurându-se de toate darurile primite de la Dumnezeu şi răbdând necazurile cu gândul la iertarea păcatelor şi la viaţa de dincolo, nu va muri nicidecum, ci va trece de la moarte la viaţă, la viaţa în Hristos.

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat în numărul din aprilie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”

Liderul „Coaliției pentru Familie”, Mihai Gheorghiu: “Noi ne dorim un singur lucru: ca dreptul la referendum al acestui popor și exercițiul de suveranitate pe care acest referendum îl presupune să aibă posibilitatea de a fi organizat în mod legal și transparent. Respingem orice politizare a inițiativei noastre. Ea este complet echidistantă față de toate partidele politice.”

În toamna anului 2015, „Coaliția pentru Familie”, o federație formată din câteva zeci de ONG-uri, a demarat o campanie de strângere de semnături în urma căreia să fie organizat un referendum prin care definirea căsătoriei ca fiind între un bărbat și o femeie să fie introdusă în Constituție. După numai câteva luni, în primăvara anului 2016, inițiatorii proiectului au depus la Parlament peste trei milioane de semnături ale românilor care susțin proiectul, cele mai multe strânse de o inițiativă civică după 1989.

În iulie 2016, Curtea Constituțională a anunțat că inițiativă este perfect legală, iar în toamna anului 2016, în prag de alegeri, trei partide, PSD,PNL și AlDE, au semnat protocoale prin care au anunțat că susțin organizarea acestei consultări populare. Suntem în anul 2018 și proiectul pare blocat în Parlament, iar PSD anunță că organizează un mare miting pentru a susține familia tradițională. Evenimentul zilei a stat de vorbă cu Mihai Gheorghiu, președintele Inițiativei pentru modificarea Constituției, care ne-a explicat cum s-a ajuns în acest blocaj, în condițiile în care la nivel declarativ majoritatea actorilor politici spun că susțin demersul

– Evenimentul Zilei: Ce se întâmplă cu proiectul de revizuire a Constituției prin care cereți definirea căsătoriei ca fiind una dintre un bărbat și o femeie? În toamna anului 2016, după ce ați depus cele trei milioane de semnături și Curtea Constituțională a decis că inițiativa nu încalcă niciun principiu constituțional, ați semnat protocoale cu PSD, PNL și ALDE prin care se stabilea că în primăvara anului trecut se va organiza acest referendum. Ce se întâmplă cu acele protocoale, pentru că suntem totuși în 2018?

– Mihai Gheorghiu: Protocoalele, deși nu au fost denunțate de nimeni, sunt caduce și inoperante pentru că toate termenele au fost depășite și tipul de amânare procedurală la care s-a recurs a arătat clar că nu există voința parlamentară necesară de a organiza cu adevărat referendumul.

– Din partea tuturor sau doar a unei părți?

– Cred că e foarte greu de judecat în general. Au fost momente în care nouă ne-a fost clar că există o voință generală de amânare pentru că este o problemă foarte dificilă, pentru că presiunile externe sunt foarte puternice în sensul de a nu se ajunge la referendum. Au fost și momente și semne în care părea că parcursul va fi revitalizat și ca se va ajunge la organizarea referendumului. Per ansamblu ce putem să spune?! Sunt aproape trei ani și referendumul nu este organizat, asta e singura evidență. Clasa politică actuală merge pe un drum înfundat.

– Chiar și în aceste condiții, existența celor trei protocoale ar fi trebuit să facă votul din Parlament o formalitate.

– Ei au dat votul doar în Camera Deputaților până în acest moment, urmează în Senat. În Senat votul nu este dat pentru referendumul de revizuire constituțională și nu există ni- cio limită de timp. PSD-ul a spus că va supune acest aspect la vot în Senat numai după modificarea legii referendumului. Amânarea de la ora actuală, declanșată de cele trei sesizării de la CCR, făcute două de către PNL și a treia de către USR și PNL, vizează această modificare a legii referendumului pentru că PSD susține că pe vechea lege nu se putea ajunge transparent la consultarea populată. Amânarea sine die a legii referendumului duce la amânarea votului pentru organizarea consultării populare pentru revizuirea Constituției.

– E legală această a treia sesizare a CCR?

– Au depus contestația în mod abuziv pentru că a făcut asta după ce a trecut termenul legal în care puteau contesta legea la CCR. Ei au transmis sesizarea în momentul în care pro- iectul de lege se afla la promulgare la președintele Iohannis.

– De ce credeți că PNL are această atitudine în condițiile în care în 2016, în prag de alegeri, au spus că susțin referendumul?

– Problema este că unii au acest comportament că una spun și alta fac. Nimeni nu și-a asumat pe față, la modul deschis, o atitudine împotriva acestei inițiative, dar au înțeles să practice amânarea procedurală la modul cel mai șmecheresc posibil astfel încât să nu poată fi acuzați că s-ar opune. Dar ei practică amânarea. Vreau să vă spun că totuși că PNL a avut un rol benefic și decisiv prin votul pe care l-a dat la Camera Deputaților, când a fost discutat proiectul de revizuire constituțională. Dar există diverse curente și la ei, diverse opțiuni și diverse puncte de vedere. Ei au contestat la CCR modificarea legii referendumului spunând că modificările sunt împotriva președintelui Iohannis și, vezi Doamne, textul nu e bun și ei nu vor altceva decât să aibă o lege a referendumului bună. Este o contestație, fiind a treia, perfect abuzivă și inutilă și noi considerăm că este îndreptată împotriva referendumului.

– Credeți că ei tergiversează și ca urmare a unor presiuni externe?

– Da.

– Puteți identifica de unde vin aceste presiuni?

– Eu cred că ele sunt vizibile, ele nu sunt secrete. Luările de cuvânt ale foarte multor ambasadori, ale unor reprezentanți ai Bruxellesului, fie acolo, fie aici, sunt foarte clare în sensul în care o astfel de inițiativă este văzută ca fiind nedemocratică sau antidemocratică, ca fiind populistă, a fost catalogată de unii chiar ca fiind fascistă. S-au spus toate stupiditățile, toate minciunile posibile despre acest demers. E în primul rând luare de poziție a președintelui Iohannis care ne-a acuzat. Președintele a omorât doi iepuri dintr-odată în momentul în care a ieșit în 2016 și ne-a catalogat ca fiind fundamentaliști religioși. În primul rând a făcut o catalogare clinică, psihiatrică. Fundamentalismul este o boală. În al doilea rând a făcut o catalogare sociologică și juridică totodată, acuzându-ne de radicalism. A încercat să sugereze că am fi și periculoși pentru ordinea de stat.

– Evenimentul Zilei: Klaus Iohannis a spus de curând că nu există niciun motiv de grabă cu acest referendum, iar de-a lungul timpului a avut atitudini critice la adresa acestei inițiative. Vă explicați în vreun fel atitudinea agresivă a președintelui?

– Mihai Gheorghiu: Președintele Iohannis este principalul oponent al acestui referendum. Eu nu știu dacă președintele își exprimă propriile idei când face astfel de formulări sau îi sunt scrise de cineva. Dar, indiferent cum ar fi, această ieșire și această catalogare a fost extrem de gravă și rămâne gravă. Președintele nu și-a cerut nici până la ora actuală scuze pentru această afirmație.

– Înainte să facă aceste catalogări a avut vreo discuție cu dumneavoastră?

– Nu, domnul președinte nu discută cu noi. Discută numai cu o anumită parte a societății civile. Ca să reluăm o veche formulă iliesciană, discută cu o anumită parte a societății civile. Nu facem parte din lumea bună. Lumea bună e foarte riguros organizată, sedimentată și numele noastre nu se află acolo.

– Credeți că are vreo legătură cu doamna consilier prezidențial Sandra Pralong? (Sandra Pra- long este percepută ca o reprezentantă a curentului progresist, printre altele, având o atitudine critică referitoare la predarea religie în școli –n.r.)

– Eu cred că are o contribuție decisivă doamna Pralong, dar nu numai ea. Sunt foarte mulți cei care asumă acest progresism radical și care ne acuză că suntem antidemocrați, că luptăm împotriva drepturilor omu- lui ș.a.m.d.

– V-a propus vreodată acestă parte a societății civile, cea progresistă, să faceți o dezbatere pe tema referendumului?

– Nu, nu ne-au propus niciodată. Noi suntem deschiși la dezbateri, la dialog, dar ne lovim de o totală lipsă de respect din partea lor, ne lovim de o totală reacredință. Chiar și în aceste condiții, am fi dispuși să discutăm. Chiar și în condițiile în care asistăm la manipulare, la dezinformare și la minciună.

– Evenimentul Zilei: Ce părere aveți de mitingul anunțat de PSD pentru susținerea familiei?

– Mihai Gheorghiu: PSD-ul nu o să facă niciun miting pentru că eu nu cred în seriozitatea acestei chestiuni. Cred că este genul de temă care este scoasă pe mass media ca să fie evaluat și cântărit. Își testează posibile teme de campanie și efectele lor. De câte ori nu a “amenințat” PSD- ul cu mitinguri?! Nu cred că e cazul acum. Pe de altă parte este dreptul constituțional al oricui să facă mitinguri. Noi respingem orice politizare a inițiativei noastre. Ea este complet echidistantă față de toate partidele politice. Noi ne dorim un singur lucru: ca dreptul la referendum al acestui popor și exercițiul de suveranitate pe care acest referendum îl presupune să aibă posibilitatea de a fi organizat în mod legal și transparent.

– Ce se întâmplă dacă îl vor amâna la infinit?

– Ne vom afla cu toții într-o situație foarte gravă. Acest referendum este hârtia de turnesol a democrației românești. Dacă trei milioane de cetățeni ai acestei țări au semnat în cunoștință de cauză un anumit lucru, cer în mod constituțional organizarea acestui referendum și sunt refuzați atunci înseamnă că sistemul democratic românesc nu are nicio valoare. Acest popor trebuie lăsat să decidă măcar acest lucru: dacă definiția constituțională a căsătorie poate să rămâna aceea pe care el o cunoaște și o trăiește.

– Și totuși proiectul pare blocat în Parlament …

– Nu este încă blocat. Vom vedea ce se întâmplă în luna aprilie și cu această sesizare la CCR, dacă ea rămâne valabilă. Am primit și primim pe diverse canale informația că membrii PNL semnatari ai acestei sesizări și-ar fi retras semnăturile, deci sesizarea nu mai este valabilă. În cazul acesta intrăm pe scenariul în care proiectul de modificare a legii referendumului va fi promulgat la președinte. El se află la promulgare, după ce a fost votat a doua oară de Parlament, și președintele este obligat să îl semneze în termen de 10 zile după ce se lămurește problema cu sesizarea de al CCR. După ce președintele semnează modificările la legea referendumului ne îndreptăm, conform promisiunilor din spațiul public, spre votul din Senat pe legea de reviziure a Constituției, unde va fi un vot foarte greu pentru că trebuie o majoritate calificată, adică două treimi din senatori. Practic va trebuie creată o largă majoritate în Senat pentru a trece legea de revizuire a Constituției în urma căreia să se organizeze Referendumul.

– Aveți semnale că este condiționată de ceva formarea acestei largi majorități?

– Da, este vorba de un lucru foarte simplu și foarte grav. Este vorba de un troc. Există presiuni în sensul următor: referendumul poate să aibă loc numai dacă există promisiunea fermă că va fi legiferat parteneriatul civil. Asta mi se pare profund imoral și ilegitim. Adică adică milioane de oameni nu se pot duce la referendum decât cu condiția că o anumită cerere, a unei anumite minorități, care poate fi oricare, să fie satisfăcută. Asta înseamnă că tot ceea ce au construit trei milioane de români prin semnătura lor este ținut în șah și pe o balanță de câțiva activiști. Așa ceva este ilegitim și imoral. Problema legiferării parteneriatului civil este o altă problemă, este una care ține de Parlament și ea nu poate fi pusă în acest coș.

– Evenimentul Zilei: Demersul dumneavoastră este interpretat în anumite medii ca unul îndreptat împotriva minorităților sexuale.

– Mihai Gheorghiu: Demersul nostru nu este unul împotriva cuiva, împotriva drepturilor sau nici măcar împotriva drepturilor de viață al unora, pe care refuzăm să îl comentăm sau să îl judecăm. Este un demers menit să apere, pur și simplu, o graniță, să apere un loc și acest loc este casa noastră.

– Totuși această reglementare le-ar restrânge niște drepturi sau, mai bine zis, șansa de a le avea în viitor.

– Restrângerea unor drepturi care nu există nu este restrângerea unor drepturi. Este ca și cum am vorbi despre calitățile apei și am spune: „Dar are o mare problemă acest lichid. Stinge focul”. Domne, discutăm despre apă, acestea sunt proprietățile acestui lichid. Este un mod foarte viclean de recurge la sofisme și ar fii adevărat dacă cineva s-ar întoarce și ar încerca reintroducerea celebrului articol 200 din Codul Penal, care incrimina homosexualitatea. Dar nu este în intenția nimănui aceast lucru și nu discutăm despre acest lucru.

– Evenimentul Zilei: Sunteți acuzați că sunteți retrograzi și că prin acest referendum încercați să îngrădiți libertatea minorităților sexuale.

– Mihai Gheorghiu: Din păcate ne aflăm într-o epocă în care ignoranța face casă foarte bună cu manipularea. Noi înșine suntem supuși unui blocaj mediatic total. Am fost doar de două sau trei ori invitați la emisiuni în formule destul de dezavantajoase. Practic discursul nostru nu ajungem la marea parte a poporului român pentru că aparțiile noastre la televizor, spre exemplu, sunt supuse unui embargou. Aceste lucru ne arată care este vectorul pe care mass media mainstream vrea să îl urmeze și îl urmează.

– De unde vine această ignoranță? Credeți că este mai ușor pentru oameni să se abandoneze în această idee a libertății totale decât să analizeze care sunt urmările?

– Nu există libertate totală decât în anarhie. Societățile sunt construite pe legi morale și pe tabuuri. Societatea omenească, din punct de vedere antropologic discut acum, s-a consti- tuit, s-a construit în mii și mii de ani pe tabuuri, pe legi morale, pe norme, care asigurat existența fizică și mentală. Noi discutăm aici despre o definiție a unui instituții și anume a căsătoriei. Căsătoria este o instițuție umană existentă de mii și mii de ani și care înseamnă exact această tensiune, acest raport, această uniune, această bipolaritate, aceasta complementaritate dintre un bărbat și o femeie. Tensiune mă refer în sensul frumos al cuvântului. Acest raport are propriile legi, are propria lui consistență umană, morală, socială, economică și juridică. Ea nu poate fi schimbată. Nu putem spune că cercul este pătrat. Cei care doresc să își afirme sau să afirme alte valori, alte orizonturi o pot face, dar nu schimbând sensul unor alte realități.

 

sursa: Referendum pentru România

O muceniță a ortodoxiei românești: maica Mihaela Iordache

„Acum suntem total ai lui Hristos şi, alaturi de El, drumul nostru înseamnă dragoste…”

„Toată viața maicii Mihaela a fost numai sacrificiu, până la sfârșitul vieții care i-a fost mucenicesc”

Maica Mihaela Iordache în arest

 În toamna anului 1942, vine la mănăstire prima fată cu școală, adică cu studii superioare, profesoară licențiată în educație fizică. Era cunoscută în țară, susținuse câteva competiții sportive internaționale. Era Maria Iordache (Marieta), dintr-o familie bogată din Nicorești. Lăsase acasă frați și surori. Când a auzit de începutul smerit al vieții monahicești din sudul Moldovei, a lăsat toate ale lumii desfătări și a venit de s-a înrolat în armata lui Hristos, să ducă mai departe greul început. A fost primită cu bucurie, că era o fire bună, modestă, dar fără voia părinților.

Mama ei chiar s-a îmbolnăvit de supărare, prefera să fi fost moartă, decât să o știe în mănăstire, deși erau oameni credincioși. Dacă pentru unii părinți era o cinste, o bucurie, pentru familia Alexandru Iordache era o înjosire (așa considera familia). Când mergea mama sa la cimitir, pe lângă lumânările ce le aprindea pentru cei morți, aprindea o lumânare și pentru dânsa. Era o fire veselă, dar și plină de seriozitate, o bunătate întruchipată. Nu știa să se supere pe cineva, se considera cea mai mică și nevrednică și cea mai din urmă soră. Nu după multă vreme apărea în sobor ca o rază de lumină în întuneric. Fiind mai în vârstă ca celelalte surori și considerată cu mai multă înțelepciune, a fost luată de exemplu în trăirea duhovnicească. Se ruga mult și mai ales pentru întoarcerea mamei sale. Așa de mult se întrista când vedea pe părinții surorilor și credincioșii cu ce dragoste veneau la mănăstire și ai dânsei nu numai de dânsa nu voiau să audă, dar nici de mănăstire, din cauza fiicei lor Marieta. Când porumbul din jurul mănăstirii era crescut destul de mare, se ducea și făcea acolo rugăciuni și mii de metanii. Odată, Pr. Varnava a ieșit din chilie, într-o noapte, și vede în porumb o luminiță că mișca sus-jos. A avut răbdare să stea să vadă ce înseamnă această luminiță – era sora Maria care își făcuse canonul1. Mergea la ascultările cele mai grele, deși nu putea, avusese cândva fracturată coloana vertebrală și ca să nu cârtească celelalte surori, de exemplu la secerat, secera în genunchi până sângerau.

Când la bucătărie era vreo mâncare (sarmale) ce trebuia noaptea să fie fiartă pentru a doua zi, toate surorile plecau, se știa că numai sora Maria se oferea să aibă grijă de mâncare, deși ziua muncea greu, sau mergea cu oile pe ger, vânt sau ploaie. Când pleca cu oile, lua în traistă o bucată de mămăligă și de era ger, venea cu ea înghețată tun. Postea zile-n șir, dacă o nemulțumea ceva, niciodată nu se supăra, iar pentru toate împrejurările găsea un răspuns. A cerut îngăduința Măicuței2, să nu stea cu obștea la masă și timp de un an de zile se așeza la masă după ce maicile și surorile ieșeau din trapeză, de mânca numai resturile ce le rămânea lor. Dar după cum mâncare nu era îndestulătoare, prea multe firmituri nu găsea.

Cu timpul Măicuța, care știa, și fetele care observaseră această smerenie, lăsa anume pe masă ceva de mâncare. În chilie se învelea noaptea cu vreo pătură, pe motiv că nu avea plapumă adusă de acasă. Aflând familia de aceasta, i-a adus o plapumă de mătase foarte frumoasă și nici atunci nu s-a învelit cu ea, ci a dat-o la stăreție pentru oaspeți, pe motivul că nu se cade călugărului se se simtă bine sub o astfel de plapumă.

Multe și diferite sunt actele de nevoință3, de smerenie, ale sorei Maria Iordache, devenită mai târziu Monahia (Maica) Mihaila.

Dragostea mamei și dorul de fata sa cea bună au biruit. Și-a zis în sine că și pe morți îi mai poți vedea după șapte ani deshumându-i, dar pe copila noastră care se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi? A trimis vorbă la mănăstire să vine acasă, dându-i partea ce se cuvenea de avere (struguri și vin din anul acela – fiind originală dintr-o regiune viticolă). Bucuria regăsirii a fost de nedescris, însă nu a durat mult, că mama sa, de supărare, s-a îmbolnăvit și a murit de cancer. Maica Mihaila mulțumea lui Dumnezeu de toate și pentru toate, că i-au fost ascultate rugăciunile de apropiere a părinților de bucuriile cerului. Toată viața Sfinției Sale a fost numai sacrificiu, până la sfârșitul vieții care i-a fost mucenicesc. Tot soborul și cine a cunoscut-o îi păstrează o plăcută amintire.

(Maica Christofora – Sfânta cruce din porumb, Vol. I, editura Anca, Urziceni, 2011, pp. 100-102)


1. Relatarea acestui episod este făcută mai detaliat în volumul II al lucrării monografice despre Mănăstirea Vladimirești: ”Canonul călugăresc se poate face oriunde, fie în chilie în timpul pravilei de seară, fie noaptea când celelalte surori dorm, fie în biserică și așa mai departe. Paznicul maicilor de la începutul mănăstirii [Vladimirești], când se găseau în câmp, departe de sat (6 km), era părintele Varnava, care vedea în fiecare seară că se arăta în porumb, pe câmp, mai departe, o luminiță, apoi iar dispărea. Tare se mai minuna urmărind această mișcare a luminiței, iar după oarecare pauză apărea și apoi dispărea. Într-o noapte, s-a hotărât să se apropie de locul acela, mai cu sfială. Se furișă prin porumbul ce era înalt ca statura unui om și ce văzu: era maica Mihaela, care își făcea canonul iar locul era bătătorit de mulțimea metaniilor.” (Maica Christofora – Sfânta cruce din porumb, Vol. II, editura Anca, 2011, pp. 229-230)

Din relatarea făcută nu reiese în mod explicit că luminița aceea care o însoțea pe maica Mihaela era de natură necreată. Și totuși, apariția și dispariția ei aleatoare ne face să ne îndoim de faptul că ar fi fost cauzată de un felinar, o candelă, o lumânare sau altă sursă de iluminat prin ardere, singurele disponibile la acea vreme și în acel context. Excludem ipoteza că sursa luminii ar fi fost focul natural pentru că  așa cum reiese din numeroase mărturii, maica Mihaela era omul smereniei neîncetate, ori însoțirea în noapte de o sursă de lumină, oricare ar fi fost aceea, iar fi trădat în cel mai evident mod nevoința.

În plus, atâta timp cât acea luminiță apărea și dispărea în repetate rânduri, eventualele reaprinderi ar fi necesitat o sursă de aprindere cu chibritul ori amnarul însă nu vedem utilitatea sau logica pentru care maica Mihaela să fi recurs la o astfel de activitate ce i-ar fi distras atenția de la rugăciune și i-ar fi consumat timpul cu detalii nesemnificative.

2. Este vorba de maica Veronica Gurău, stareța mănăstirii Vladimirești, față de care întreg soborul de maici a avut un respect și o dragoste deosebită. De aceea era alintată aproape exclusiv cu numele de ”Măicuța” sau ”Măicuța Veronica”.

3. O altă nevoință a maicii Mihaela, de lungă durată și cu mare consum de energie, a fost activitatea de secretară a mănăstirii. Aceeași cronicară a Vladimireștilor care i-a conturat portretul de Sinaxar maici Mihaela, arată că: ”stăreția era un corp de clădire în partea de nord, în fața bisericii, formând astfel o latură a cetății mănăstirii. Cuprindea camera Măicuței, un salon de recepție, biroul mănăstirii, biroul particular al Măicuței și a persoanelor oficiale și o cameră rezervată Prea Sfințitului și persoanelor oficiale bisericești. Lucrările de cancelarie le făcea Părintele Clement – registrele le avea în chilia sa. Însă de acum, Maica Mihaila a devenit secretara Sfintei Mănăstiri în noul birou (secretariatul), la stăreție. Maica Mihaila făcea și legătura între sobor și Măicuță.

Când o soră sau o maică avea nevoie de învoire, adică de a pleca acasă cu un motiv serios, familial, i se făcea bilet de voie pe trei zile, în caz excepțional cel mult 6 zile. De aveam nevoie de medicamente sau îmbrăcăminte, mănăstirea le punea la dispoziție nu bani, ci tot ce aveau nevoie. Acum aveam și casieră, pe maica Epiharia (sora Ileana Aurică de la Nămoloasa). Atât maica secretară cât și casiera îndeplineau aceste funcții peste orele de ascultare în obște, lucrau mai mult noaptea, când celelalte se odihneau. Tot ce făceau era pornit din dragoste și de aceea nu simțeau oboseala. Aceste două maici mai făceau legătura cu Sfânta Episcopie, cu banca și cu alte instituții, încheiau contracte de lucrări și făceau cumpărăturile necesare de la Galați sau Tecuci.” (Maica Christofora – Sfânta cruce din porumb, Vol. I, editura Anca, Urziceni, 2011, p. 119)

Maica Mihaela – A fost exemplu în toate, uimind cu puterea ei de dăruire

Originară din satul Nicorești din Moldova lui Ștefan cel Mare, dintr-o familie românească și creștină care purta în ea toate virtuțile neamului din care se trăgea, era plină de credință, de dragoste, de nădejdea că poporul nostru atât de încercat va izbuti să iasă din impas, dacă ne vom strădui cu toții să-l ridicăm. Nu a precupețit niciodată nici un efort în acest sens, dându-ne și nouă și celor ce vor veni după noi un îndreptar de trăire profundă în spirit național și creștin, plătind ea multe din greșelile și nepriceperea noastră.

Când am cunoscut-o era studentă la A.N.E.F., facultate pe care a absolvit-o în modul cel mai strălucit. Era micuță, delicată, plină de farmec copilăresc, dar adânc cunoscătoare a ceea ce este esență în desăvârșirea morală și spirituală a omului care s-a pus în slujba unui ideal mare.

În evoluția sufletească a Marietei Iordache a avut o mare importanță anul când, în urma unei evadări de la mănăstirea Suzana, căutată de poliție, a stat ascunsă în podul casei părintești. În acest răstimp s-a rugat și a meditat la tot ce a fost, la tot ce era, a realizat icoane și lucruri de o rară frumusețe, numai la lumina slabă ce venea din luminătorul podului. Din perioada aceasta are și scrieri.

După plecarea din țară a Camaradei Lucia Trandafir, carea avea comanda Corpului Legionarelor, a rămas în locul ei Marieta Iordache. Dar ea nu s-a împăcat niciodată cu această funcție și a căutat să se elibereze cât mai curând de ea, plasând-o pe umerii lui Titi Gâță, pentru a avea aripile libere să zboare încotro o îndemna inima ei generoasă și structura ei sufletească de adâncă religiozitate, alegându-și drumul cel mai greu.

În toamna lui 1940, la deshumarea Căpitanului a participat și Marieta Iordache. În momentul acela a hotărât să-și petreacă restul zilelor la mănăstire pentru a plăti de se va putea cu jertfa ei gestul, de altfel îndreptățit, al băieților și a se ruga pentru salvarea neamului românesc. În felul acesta noi legionarele am dat tot ce am avut mai de preț.

Bădia Chirulescu însă nu a putut primi o asemenea soluție, știind câte încercări așteaptă Corpul Legionarelor prin plecarea Marietei Iordache; a mers cu două fete ale noastre să-i explice Maicii Veronica, stareța de la Vladimirești, că Marieta este indispensabilă afară și deci nu poate rămâne acolo. Se pare că Maica Veronica a înțeles și astfel Marieta Iordache a revenit printre noi pentru un scurt timp.

După reîntoarcerea definitivă la mânăstire, Marieta Iordache s-a călugărit și a devenit Maica Mihaela. A fost exemplu în toate, uimind cu puterea ei de dăruire și înțelegere a sensului chemării ce o avea.

Comuniștii atei nu au văzut însă cu ochi buni ce se făcea acolo. Uneltind și, călcând hoțește hotarele oricărui simț uman, au ”călcat” Vladimireștii și i-au arestat pe stareță, pe preot și pe Maica Mihaela.

A urmat o anchetă dură, în două reprize. Între timp au adus-o pe Maica Mihaela la Miercurea Ciuc, închisoarea pentru deținute politic. Acolo, prin perete, cu ajutorul alfabetului Morse, am luat legătura cu ea. Era slăbită și bolnavă, dar cu gândul mereu înainte, la lupta noastră, care trebuia definitivată pentru a rămâne dincolo de ”vremelnic”, așa cum era concepută de Căpitan.

Opt luni am fost dusă la Jilava pentru un proces la care, însă, nu am apărut. Și Maica Mihaela a fost dusă la București.

Când m-am întors la Ciuc am găsit o situație complet schimbată. Toată lumea legionară fusese grupată într-o cameră mare. Am găsit-o acolo pe Maica Mihaela care revenise la Ciuc.

Era în 1958. Cu vreo două săptămâni înainte de a-mi expira pedeapsa de zece ani mă aflam la închisoarea de la Miercurea Ciuc. Maica Mihaela era bolnavă. Am stat cu ea și cu Maica Macrina sus, în două paturi alăturate. Ea ședea pe porțiunea din mijloc pe care pusesem pături. În două paturi dormeau trei persoane. Și ea, în fiecare seară, punea o mână peste mine și una peste Maica Macrina și zicea:

– Sunt între trecut și prezent.

Ne iubea mult. […]

În ziua în care m-am despărțit de ea era de serviciu pe cameră. Deși era într-un hal fără de hal de bolnavă nu lăsa să-i treacă rândul la datorie.

Când a deschis gardianul ușa și m-a chemat cu bagajul, ea spăla pe jos cu peria. Culionul i se mișcase puțin pe cap sub legătura neagră și din perie curgeau zoaie. S-a ridicat și m-a privit cu niște ochi extraordinari și atunci, înainte de a-mi lua bagajul, m-am repezit la ea, am îmbrățișat-o și am sărutat-o. A fost singura de la care am putut să-mi iau rămas bun. Pe urmă gardianul a țipat la mine și a trebuit să-mi iau lucrurile și să plec.

Asta ne-a fost despărțirea.

(Sofia Cristescu Dinescu – Pe firul amintirilor, texte îngrijite de Aspazia Oțel Petrescu, București, 2012, pp. 144-153)

Sufletul curat al Maicii Mihaela se bucură de fericirea veşnică între sfinţi

Cu multă bucurie sufletească vom încerca să prezentăm în scurte cuvinte ce a însemnat, pentru mănăstirea noastră, Maica Mihaela.

Maicii Mihaela i se păstrează amintirea ca un foc sacru, pe care îl întreţinem prin rugăciuni de pomenire la sfintele slujbe, la pravila de chilie şi urmînd exemplul vieţii sale.

Cînd ne gîndim la Maica Mihaela, ne apare în memorie ca un diamant care a radiat prin dragoste, prin smerenie, prin sacrificii, prin postiri îndelungate. Pentru obştea noastră a fost ca un far luminos, spre care s-au îndreptat inimile, fiind luată mereu ca exemplu de urmat.

Atrasă de fenomenul tainic al Vladimireştiului, pe care l-a trăit duhovniceşte, acesta i-a transformat întreaga fiinţă şi idealul vieţii sale; astfel a vrut să îşi închine tinereţea slujirii pînă la moarte a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos .

S-a născut în 1914, la Nicoreşti, nu departe de Tecuci, într-o familie de buni creştini, Elena şi Alexandru Iordache, în casa cărora a primit o educaţie aleasă.

În cancelaria mănăstirii se păstrează diploma ei de licenţă de la Institutul de Educaţie Fizică din Bucureşti .

Avea o puternică credinţă în Dumnezeu, ce a prefăcut iubirea în rugăciune. Era singurul lucru pe care-l făcea tainic, ziua şi noaptea, îngenunchind şi cerînd îmbunarea lui Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor.

Rugăciunea, însoţită cu smerenia şi cu dragostea, a ajutat-o să urce uşor calea desăvîrşirii monahale, la care s-a adăugat şi mucenicia din închisorile ateiste, ridicînd-o pe o treaptă înaltă în veşnicie.

Calităţile sufletului său, ce au făcut-o plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor, reies clar şi din unele lucrări de pictură, de scriere frumoasă, dar mai ales din cum a ştiut să se prezinte ca un exemplu viu în mănăstire. Era un fel de duhovnic la îndemîna oricui şi la orice oră. Cu toate că lipseşte din mijlocul nostru de peste 45 de ani, nu putem spune că s-a găsit cineva care s-o urmeze  în desăvîrşire.

În toamna anului 1937, mergînd prin sate şi oraşe, unde eram chemată de către preoţi, pentru a le spune oamenilor mesajul primit de la Dumnezeu, întotdeauna am fost însoţită de Dl. Colonel Coman Ionescu, pensionar din Tecuci, şi de cîte o soră; astfel am ajuns şi în comuna Nicoreşti, fost judeţ Tecuci. La Nicoreşti am fost găzduiţi la părinţii sorei Maria Iordache, devenită mai tîrziu Maica Mihaela. De la prima vedere ne-am simpatizat; eu eram fericită, parcă îmi găsisem omul potrivit pentru o misiune pe care încă nu o cunoşteam .

Era o fire veselă, bună la suflet, căutînd întotdeauna să facă pace.

A trecut un an şi eu am primit, în 1938, binecuvîntarea Sfintei Episcopii de Roman, de a purta uniformă de soră. Mi s-a dat un registru chitanţier, să pot aduna fonduri pentru Sfînta Mănăstire, ce primise binecuvîntarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să se construiască pe locul meu părintesc, de pe colina Gurgueta.

Mergeam des pe la Tecuci, gîndindu-mă spre ce sat s-o iau, dar întotdeauna mă îndreptam spre Nicoreşti.

Nu mai ştiu cît timp a trecut, dar, într-una din zile, mama sorei Maria (căreia i se mai spunea şi Marieta), văzîndu-mă intrînd pe poartă, m-a luat în braţe plîngînd şi printre lacrimi mi-a zis:

– Am pierdut un băiat  şi acum am pierdut şi o fată pe care o iubeam aşa de mult, avînd o fire nobilă [6].

Am încurajat-o spunîndu-i:

– Aveţi încredere în Dumnezeu şi în Maica Domnului, că pe sora Maria nu aţi pierdut-o, pentru că eu am nevoie de ea la construcţia sfintei mănăstiri.

S-a uitat lung la mine şi mi-a zis:

– Ştiţi ceva de ea?

– Nu, dar o simt foarte aproape de mine.

– Cum? Nu înţeleg?

– O să înţelegeţi mai tîrziu, cînd o să vedeţi faptul împlinit.

Ca să nu creadă că ştiu ceva , am rugat-o să mă ierte că mă retrag, îndreptîndu-mă spre o doamnă bolnavă. Mama Marietei m-a condus pînă la poartă, privindu-mă lung şi bănuitoare. I-am zis:

– Fiţi liniştită, eu nu ştiu nimic, dar vocea inimii nu m-a înşelat niciodată. Aveţi credinţă în Dumnezeu!

Avea motiv să mă privească bănuitoare, pentru că sora Maria evadase de la Mănăstirea Suzana din judeţul Prahova, unde a fost dusă de către autorităţile din Bucureşti, cu domiciliu obligatoriu ; şi, ca să nu facă necaz altcuiva, a venit la părinţii ei, spunîndu-le:

– Mă urc în podul casei; daţi-mi o saltea şi ceva de învelit, cărţi de cetit, păpuşi şi multe jucării!

A stat 2 ani în podul casei.

Pe orice drum porneam, mă trăgea spre comuna Nicoreşti, fără să-mi dau seama că sora Maria mă privea prin papandura casei, pe unde îmi arunca cîte o jucărie, iar eu cu atîta bucurie o luam, spunîndu-i mamei ei:

– La dumneavoastră cad din pom jucării?!

Mama Marietei, cam încurcată, îmi răspundea:

– Avem aici în vecini două fetiţe zglobii, cred că ele le aruncă…

Eu îmi luam jucăria şi plecam fericită. În toate acţiunile mele îmi mergea tare bine.

În anul 1941, spre marea mea bucurie, o văd că vine îmbrăcată în costum naţional la mănăstire, zîmbind către mine. Eu o întreb:

– Draga mea, ai venit să-ţi iei jucăriile?

Marieta îmi răspunde:

– Mai păstraţi-le puţin. Ce mult mă bucur că le aveţi!

În primăvara anului 1942, a venit spunîndu-mi:

– Măicuţă, dincolo de poarta mănăstirii am lăsat totul. Am venit să vă fiu de folos, aşa cum spuneaţi mamei pe cînd eu eram în pod şi ascultam conversaţia.

– Curios, soră Maria, podul nu avea niciodată capacul închis!

– Măicuţă, prin aceasta dovedeam oricui că în pod nu există fiinţă omenească , dar vă rog, spuneţi cum simţeaţi că sînt aproape de dvs.?

– Nici eu nu ştiu cum să mă exprim… dar te simţeam aproape.

Timpul a trecut, mănăstirea a crescut şi a sosit momentul [ca sora Maria] să fie trecută în rîndul maicilor, depunînd votul călugăriei pe 14 iulie 1946, primind numele de MONAHIA MIHAELA.

De la intrarea în mănăstire a fost numită secretară, făcînd parte din consiliul de conducere, pînă în 1955. Mie mi-a fost nu numai soră sau secretară, ci o alifie vindecătoare pentru sufletul meu, care presimţea un viitor tragic.

A sosit momentul… În anul 1955, martie 29, noaptea pe la ora 2, am văzut incinta mănăstirii plină de armată, ofiţeri numai grade superioare de Securitate, într-un număr mai mare ca la hramul bisericii. Nu am cunoscut nici o persoană. În cîteva minute m-am hotărît să mă predau.

Deoarece toată armata se lupta cu maicile, ce ţineau rezistenţa să nu poată pătrunde în stăreţie, am hotărît să ies pe o uşă ce dădea în atelierul de croitorie, din afara incintei. Am bătut în uşa atelierului, ce avea lacăt; la un zgomot uşa s-a deschis şi eu am întrebat:

– Pe cine căutaţi?

– Pe Veronica, stareţa mănăstirii.

– Eu sînt.

– Nu se poate…

La un fluierat-consemn, au început să năvălească militari pe terasa atelierului, unde mă găseam. Un ofiţer îmi pune căluşul în gură, altul îmi leagă mîinile la spate.

Din nou aud un fluierat, iar apar ofiţeri; nu ştiu cîţi erau la număr; îmi pun lanterna în ochi şi aud pe unul că zice:

– Nu-i Veronica, seamănă cu ea.

Apar alţii. Unul dintre ei zice:

– Daţi-vă deoparte! Luaţi-i căluşul din gură!

A procedat cum se poate mai bine. Apoi mă întreabă:

– Unde îţi este buletinul de identitate?

La care eu am răspuns:

– Mergeţi în camera mea de lucru şi pe birou veţi găsi servieta în care am buletinul şi banii pregătiţi să merg mîine la Galaţi, să comand cruci pentru maicile noastre moarte.

A fugit unul dintre ei, a adus servieta şi a zis:

– Se găseşte exact ce a zis dînsa.

Alt ofiţer a dat ordinul zicînd:

– Aduceţi pe Iordache Mihaela, adă-l şi pe popa Ioan  şi maicile din comitet, numele fiind pe lista dată!

Ne-a ţinut în faţa dubei pe noi trei pînă a adus maicile scrise pe listă. Ne-am urcat în dubă. Eu am făcut ochii mari-roată şi am zis:

– Fie, Doamne, voia Ta, ştii numai Tu cînd voi mai vedea locaşul sfînt.

Dar simţeam în suflet o bucurie nemaipomenită. Am fost ultima urcată în dubă. Am început că cîntăm cu toatele Imnul Maicii Domnului: „Ceea ce eşti mai cinstită decît Heruvimii…”

Pornind după duba noastră şi celelalte maşini-dubă, cu armata, ne-au dus la Securitatea din Galaţi, de lîngă Catedrală. Eu aici am stat 24 de ore şi m-a pornit într-o maşină mică, cu patru bărbaţi civili. La început am crezut că mă vor duce să mă omoare în vreo pădure ; tot timpul nu s-a vorbit nici un cuvînt. Am ajuns la Bucureşti.

Maşina s-a oprit în Piaţa Victoriei, la Ministerul de Interne, unde m-au rugat să cobor. Însoţită de un singur bărbat, am urcat pînă la lift, dîndu-mi ochelari negri. Liftul s-a oprit la etajul patru.

A urmat ancheta. Şapte luni am stat în Bucureşti, singură în celulă, fără să ştiu nimic de nimeni. Nu mai ţin minte cîte luni au trecut şi am auzit tusea Maicii Mihaela.

Anchetatorii mă acuzau că Maica Mihaela recunoaşte că eu am luat parte la mai multe şedinţe legionare. Eu nu am admis această acuzaţie şi am cerut să văd declaraţiile Maicii Mihaela, să mă pot convinge. Mi-au adus dosarul în care toate hîrtiile erau albe, fără nici un cuvînt scris pe ele. Ei au zis.

– De aici reiese fanatismul Mihaelei!

În octombrie 1955, ne-au adus pe toţi la Securitatea din Galaţi, unde s-a ţinut procesul, fiind judecaţi de către Tribunalul Militar Constanţa în deplasare la Galaţi, încadrîndu-ne în art. 209 din Codul Penal. Trei zile a ţinut procesul, 4-5-6 decembrie 1955.

Eu am primit 15 ani de muncă silnică.

Maica Mihaela – 20 de ani m. s.

Pr. Ioan Iovan – 20 de ani m. s.

Ne-am eliberat cu Decretul lui Gh. Gheorghiu-Dej, afară de Maica Mihaela, despre al cărei sfîrşit mucenicesc, în închisoarea de la Miercurea Ciuc , am aflat 2 ani mai tîrziu.

Eu împreună cu obştea de maici şi surori îi păstrăm vie amintirea, cinstindu-i viaţa şi sfîrşitul său.

Sufletul curat al Maicii Mihaela se bucură de fericirea veşnică între sfinţi, iar chinuitul său trup se odihneşte în cimitirul din Miercurea Ciuc, neştiut de nimeni.

(Stavrofora Veronica [GURĂU], Stareţa Mănăstirii Vladimireşti – Sfinții închisorilor în Lumea Credinței. Din rezistența României creștine împotriva ateismului comunist, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Lumea Credinței, București, 2014, pp. 242-249; Lumea Credinței nr. 117 din aprilie 2013; Puncte cardinale, anul X, nr. 6/114, iunie 2000, p. 11)

Am cunoscut-o pe maica Mihaela

Maica Mihaela Iordache

Era în Februarie 1961 când am părăsit penitenciarul Craiova şi am ajuns la închisoarea Jilava. În celula vecină cu ciupercăria, sub boltele caracteristice vechiului fort, am poposit circa o săptămână alături de alte detinute încadrate ca legionare.

În vremea aceea, detinutele politice erau împărtite şi izolate pe categorii. Legionarele, sau cele care fuseseră judecate în procese legionare, erau izolate de celelalte.

Dar şi în cadrul categoriei respective persoanele care activaseră şi cunoscuseră din plin viaţa legionară, considerate ca „vârfuri”, erau tinute separat, fie pentru a fi supuse unui regim mai dur, fie pentru a nu-şi exercita influenţa asupra detinutelor cu atitudine mai incertă sau, probabil, în vederile de perspectivă ale anchetatorilor, mai uşor de reeducat.

La ora la care am aterizat în lumea universului concentrationar românesc am găsit detinute cu experienţă îndelungată de temniță. Gradul de specializare în meserie a birourilor de anchetă şi a întregului personal investit în urmărirea evolutiei detinutilor politici, reuşise să creeze o atmosferă de suspiciune, de neîncredere, mai ales când în celulă sosea un „boboc” necunoscut.

Aveai impresia că fiecare se retrage în carapacea sa şi aşteaptă, studiind cu precautie manifestările noului venit. Atitudinea era perfect îndreptâtită, căci trecuseră prin încercări grele şi nu putine au căzut victime informatorilor.

Atmosfera sumbră a închisorii dispărea însă treptat, pe măsură ce căldura sufletească a celor din jur învingea teama şi ignora precauţia. Îndoielile ce îi sfredeleau mintea se destrămau când o inimă de soră, un cuvânt bun, un gest generos te ajutau să te regăseşti.

Un colectiv nou îti oferea perspectiva diversităţii sufletului uman. Acolo nu erau numai luptătoare, erau şi destule femei ce ajunseseră din întâmplare. Au fost oameni buni care au căzut, au fost oameni obișnuiti care s-au ridicat neaşteptat de sus. Viata oferă pretutindeni surprize.

Acolo am înteles mai mult ca oriunde că resursele de supravieţuire, puterea de a învinge răul, puterea de a îndepârta disperarea, trebuie să le cauţi în tine, în forţele tale sufleteşti. Tu trebuie să râspândeşti căldură şi bunătate în jur, fără să ceri nimic.

Păşisem cu sufletul deschis în lumea pe care doream mult să o întâlnesc şi să o cunosc. În camera aceasta din Jilava am cunoscut-o pe Maica Mihaela. Imaginile oamenilor se estompează peste ani şi totuşi figura Maicii Mihaela o am şi astăzi clară în minte, o port în suflet alături de marii rnartiri ai neamului românesc.

Maica Mihaela (Marieta lordache), călugăriţa de la Vladimireşti, o femeie la 40-50 de ani, scundă şi slăbuţă, cu o voce şi o privire caldă, ce răspândea bunătate; era săritoare la necazurile celor din jur şi deosebit de modestă.

Fusese adusă la Bucureşti pentru un plus de anchetă. După o săptămână, aveam să facem împreună drumul la Miercurea Ciuc. Autoduba ne transporta până la Bucureşti Triaj şi apoi, peste liniile ferate, la vagonul dubă.

Episodul acesta m-a urmărit mult timp. Şi azi parcă îl am în faţă. Aveam un bagaj respectabil, căci ai mei interveniseră initial să-mi trimită cat mai multe haine, pe potriva anilor pe care cu dărnicie mi-i hotărâse instanţa. Maica Mihaela se pare că primise tot ceea ce avusese la mânăstire, legat într-o rasă călugărească. La plecare fusesem ferm atenţionate: „Nici o vorbă şi fiecare își duce singură bagajul”. Bagajul Maicii Mihaela era greu, încât abia îl târa peste linii. Soldatul care ne însotea ne grăbea într-una. Maica nu mai putea merge. Am cerut permisiunea să o ajut apucând cu o mână de un capăt al rasei. În fine, am reuşit să parcurgem peste linii drumul care parcă nu mai avea sfârşit. Ne-am urcat în vagonul dubă şi ne-au inclus pe amândouă în acelaşi compartiment.

Dacă în celula de la Jilava nu am discutat aproape deloc, drumul de la Jilava la Miercurea-Ciuc a fost pentru mine o revelatie.

Fiecare făceam parte din altă generatie. Securitatea nu reuşise sa-şi pună amprenta pe sufletele noastre. Vorbeam aceeaşi limbă, aveam aceleaşi simţăminte, aceleaşi frământări sufleteşti, aceleaşi aspiraţii, aceeaşi nesfârşită dragoste pentru acest neam, aceeaşi dorinţă de înăltare spirituală, de luptă permanentă împotriva răului din noi şi din jurul nostru, până la sacrificiul suprem.

Drumul a durat în total cca douăzeci de ore. Nu ne-am odihnit aproape deloc. Am stat tot timpul de vorbă. Ne-am deschis sufletele, ne-am împărtășit idealul, ne-am povestit viaţa, aşa cum a fost cu durerile şi bucuriile ei, cu amărăciunea şi împlinirile ei.

De origine din Nicoreşti, Marieta Iordache făcuse liceul şi apoi Facultatea de Educaţie Fizică (ANEF) la Bucureşti.Trăise din plin lupta şi tragedia generaţiei din care făcea parte. Vibrase profund la toate chemările şi aspiratiile neamului său.

Maica Mihaela Iordache (Marieta)

După deshumarea de la Jilava din 1940, s-a retras la mânăstire, să se roage cu sufletul ei curat pentru mântuirea acestui neam. Spirit activ şi întreprinzâtor organizase viata de obşte a Mânăstirii Vladimireşti ajutând-o în toate pe stareţă, pe maica Veronica. Deşi în plin regim bolşevic, mânăstirea prospera neaşteptat. Bineînteles, comunişti nu vedeau cu ochi buni acest lucru.

Ca să desfiinţeze mânăstirea, a fost suficient să le implice pe măicuţe într-un proces de găzduire de fugari, în care să condamne câteva maici. Maica Mihaela căpătase 25 de ani de muncă silnică. Atunci, executase deja şase ani.

Din experienţa anterioară, maica anticipa faptul că la Miercurea Ciuc ne vor despărţi. Colectivul în care eram dusă nu trebuia să se bucure de prezenţa unui om ca Maica Mihaela.

Ar fi fost un dar prea mare pentru cele de acolo. Deţinutele, trebuiau sortite unei alte experienţe. Imi vorbise maica Mihaela de multe fete bune care puteau fi luate drept model, dar în mod deosebit mi-a descris-o pe Marina Chiritescu: seninătatea figurii ei.

După doi ani, când am ajuns la închisoarea din Oradea, imediat ce mi-am aruncat privirea în camera în care am intrat, am recunoscut-o. Avea într-adevăr cea mai senină figură.

Aveam aceeaşi profesie ca şi fratele dumneaei. Maica mi-a povestit mult, foarte mult despre el, bădiţa Nicoară, pe care îl iubise nespus. Inginer chimist, asistent universitar la Politehnică, dar cu o sensibilitate de poet, se angrenase în luptă pe frontul legionar până la dăruirea totală. Un om cu totul deosebit. Fusese asasinat în noaptea de 21/22 Septembrie 1939, în lagărul de la Miercurea-Ciuc, împreună cu alti 43 de legionari.

Maica Mihaela, parte năpădită de amintiri, parte şi de presimţiri, mi-a mărturisit, nu cu teamă, nu cu regret, nu cu revoltă, ci ca o curgere normală a firului vieţii, ca o împlinire logică a destinului ei: „Mă duc să mor şi eu acolo unde a murit fratele meu”.

Şi într-adevăr Maica Mihaela avea să moară după doi ani la Miercurea-Ciuc, lipsită de cel mai elementar ajutor medical, dar izolată şi îngrijită cu drag de doctoriţa Medeia Hanuţiu şi de o altă detinută al cărui nume nu l-am retinut. Dumnezeu a învrednicit-o de martirajul hărăzit celor aleşi.

(Viorica Stănulețiu-Călinescu – Lacrima prigoanei)

Maica Mihaela – o ființă excepțională, luptătoare, vitează și în același timp suavă

Am descins în plină noapte la Miercurea Ciuc, cu un sentiment apăsător. Eram dezolate că eram aduse din nou în fortăreaţa Mariei Tereza, peştera nenorocită în care aveau să mi se îmbolnăvească definitiv şi iremediabil oasele şi plămânii. […]

Prima celulă e rezervată pentru bolnavele T.B.C., următoarea va fi ocupată de Maica Mihaela, Meri şi Manţi. Urmăm noi, celula e înghesuită, cu şase paturi suprapuse pe două nivele, deci trei grupuri care abia încap. […]

Cu vecinele din stânga am vorbit prin morse, sistem pe care l-au învăţat de la noi toate trei. Cea mai solicitată era maica Mihaela, care vorbea mult cu fiecare din noi. Aveam cu ea discuţii lungi pe diferite teme. Cu Nana Sofica depăna amintiri comune din viaţa legionară. Cu mine, la început, prefera să discute probleme de filosofie creştină şi de teologie. Aceasta pentru faptul că m-a confundat cu o altă prietenă a Zoricăi (maica Teodosia), pe nume Paia. Când a aflat că nu sunt Paia ci Păzi a schimbat subiectul discuţiilor noastre. Mi-a povestit despre oamenii Mişcării, cu predilecţie despre Căpitan. Povestea atât de frumos, avea o memorie fantastică, reţinuse o mulţime de întâmplări şi cuvinte pline de spiritualitate şi de înţelepciune rostite de Căpitan. Le-am trecut în morse pe una din bluzele mele brodate, cu gândul să le scot afară şi să le reproduc când va fi posibil, erau, pur şi simplu, fascinante, dar n-a fost să fie.

N-am reuşit. Şi aşa s-a pierdut o comoară de mărturii păstrate cu exactitate şi cu evlavie într-o inimă binecuvântată de Dumnezeu. […] Regret că n-am găsit o formulă prin care să reuşesc să păstrez textele preluate de la Maica Mihaela. Ar fi fost mult mai bine dacă le-aş fi memorat, căci foaia memoriei n-ar fi putut fi confiscată. Chiar dacă aş fi pierdut ceva cuvinte, tot aş fi salvat ceva. În orice caz, mai mult decât nimic. Acum îmi stăruie în suflet doar regretul că s-a pierdut ceva nespus de frumos, fragmente din viaţa unei fiinţe excepţionale, luptătoare, vitează şi visătoare, suavă în acelaşi timp. Mărturiile îngrămădite cu multă grijă într-un suflet de neînlocuit au plecat odată cu ea ca să vorbească cerului de oamenii care i-au iubit comorile. Ceva, totuşi, a rămas: cuvintele ultime pe care le-a scos Nana Sofica din Miercurea Ciuc.

Maica Mihaela – Un om de mare duhovnicie și de profundă smerenie

Maica Mihaela […] era un model de ascultare. După rebeliunea legionară, Mihaela a intrat în mănăstire. Ea era așa de atentă să nu mi se întâmple ceva, încât atunci când o vizitau rudele nu le primea în chilie sau la secretariat, ca să nu se poată spune vreodată că eu, sau stareța, am avea legături cu foștii legionari.

Era prima care răspundea la orice ascultare. Au venit în gară niște vagoane cu ciment pentru mănăstire. S-a prezentat prima la gară, pentru descărcat, să nu plătim locație. Dacă se întâmpla ceva: se aprindea o chilie, sau altceva, Mihaela era prima care sărea. Avea un suflet cu totul special. Un om de mare caracter. Dacă o soră era de rând la gospodărie și vroia să vină la Liturghie, Mihaela o înlocuia bucuros. Mergea la vaci și la porci în locul ei. M-a uimit felul ei de a fi; era de o modestie nemaiîntâlnită. Avea o mare capacitate de adaptare. Un om de mare duhovnicie și de profundă smerenie.

(Pr. Ioan Iovan – Cuvinte împartașite de Părintele Ioan și Maica Stareță Cristina, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 61-62)

”Scrisoarea” maicii Mihaela din temnița de la Miercurea Ciuc sau Învățămintele unei gândiri desăvârșite

Scrisoarea Maicii Mihaela, scrisă în închisoarea de femei Miercurea Ciuc în 1958, adresată soborului drag:

”Acum vă scriu cu gândul la Măicuța. Au mai rămas 5 ani de așteptat și poate mai puțin și totuși dacă Mama Mică va întârzia să nu vă pierdeți răbdarea. Să recitiți Biblia, căci vom avea luptă mare. Învățați predicile de pe munte a Domnului Nostru și împliniți-o cu faptele în fiecare zi. Fiți înțelepte, harnice, blânde, smerite, aceasta să vă fie uniforma prin care să vă deosebiți de duhul lumii acesteia. Postul și rugăciunea să nu vi le știe nimeni decât Știitorul inimilor.

Nu mai judecați pe nimeni, așteptați în tăcere judecata lui Dumnezeu. Fiți credincioase cu preoții și cu autoritățile, după exemplul Mamei. Îngrijiți cu dragoste bisericile din sat. Cereți de este cu putință sfaturi Părintelui Mureșanu și tuturor celor sinceri, mai ales arme serioase din Biblie pentru ”Martorii lui Iehova” care au afirmații puternice cu priză mare în popor, mai ales în apele tulburi de acum. Să nu vă gâlceviți cu ei în zadar după cuvântul lui Gamaliil. Să vă pregătiți arme tari la toate afirmațiile. Știu că aceste sfaturi ale mele vă sunt de prisos, căci aveți caldă și puternică povățuitoare pe Mama Mare. Dar îmi fac și eu motiv de vorbă cu frățiorii mei cei călători. Și Morse se descoase ușor, merită un parastas. Dacă din ispită sau biruită din instinct ar voi vreuna să se rupă din mănunchiu, veți încerca tot ce va fi posibil, atunci lăsați-o să se căsătorească decât să ajungă la o greșeală mai mare sau la păcat împotriva firii care sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Să nu o disprețuiți, că diavolii stau la poartă la cei de pe calea aceasta, fac spărtură în zidul dragostei dintre voi și a ascultării de poruncile lui Dumnezeu, dar să nu fie așa. Spuneți cele cuvenite Mamei Maria și lui Moș Ionică, sărut pe Veronica. Fiți mereu cu grijă de bolnave și ctitori. Evitați colectele de la străini, munciți toate după putere, nu exagerați cu postul decât în ispite mari. Sărut mâna tatei, oare să-l mai găsesc vreodată? Nana, Moșu, Nașu.”

Această scrisoare a fost scrisă, adică cusută cu ață pe pânză albă cu semnele alfabetului Morse. S-a tradus și apoi s-a distrus scrisoarea. Ea cuprinde toate învățămintele unei gândiri desăvârșite. Noi soborul le-am primit ca din mâna lui Dumnezeu, trimise prin mesagerul Său. Maică Mihaila! nu te vom uita niciodată, și în veci îți va fi pomenirea în mijlocul soborului tău scump. Roagă-te pentru viața soborului, să putem urma Drumul Crucii cu răbdare și înțelepciune. Și să ne întâlnim cu toții în rai. Acolo să fim soborul Maicii Domnului întreg, și cu bucurie să lăudăm neîncetat pe Mirele nostru Iubit.

(Maica Christofora – Sfânta cruce din porumb, Vol. II, editura Anca, Urziceni, 2011, pp. 175-177)

Mesajul testamentar al maicii Mihaela

”Vor veni mulţi care vă vor sili să recunoaşteţi că Mişcarea Legionară a avut un drum greşit şi că tot restul a fost o rătăcire. Tuturor acestora le veţi răspunde răspicat: Ei nu au greșit. Ei ne-au scos din fundul unei adânci prăpăstii de întuneric, dezmăț şi necredinţă. Au aprins o lumină şi am mers cu ochii ţintă spre ea.

Dacă am greşit că am scos sabia, am şi acceptat să fim răpuşi de ea şi este adevărat că am curmat vieţi de oameni pe care nu aveam dreptul să le frângem, dar astăzi, ridicaţi pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost odată călăuze, vedem cărarea cea adevărată şi suntem siguri de lumină. Am vorbit despre Hristos şi am mers, în parte, după puteri, pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos şi, alături de El, drumul nostru înseamnă dragoste, numai dragoste şi lăsarea tuturor celorlalte şi a răzbunării în seama lui Dumnezeu. Iar grija noastră să fie una singură, aceea de a cunoaște voia Lui și apoi de a o îndeplini întocmai”

(Pe firul amintirilor, texte îngrijite de Aspazia Oțel Petrescu, Editura, București, 2012, pp. 49-51 Apud Revista Puncte Cardinale, anul II, nr. 11/23, noiembrie 1992, p. 3)

via Fericiti cei Prigoniti

Deschiderea Expoziției Permanente a Memorialului Închisoarea Pitești

Sâmbătă, 21 aprilie 2018, în cadrul Worskop VII Pledoarie pentru Muzee ale Comunismului în România, se va deschide expoziția permanentă a Memorialului Închisoarea Pitești. Evenimentul va avea loc între orele 10.00-12.00, la Memorialul Închisoarea Pitești (Str. Negru Vodă, nr. 30).

Radu Preda, președinte executiv IICCMER, Alin Mureșan, director general IICCMER și Sergiu Rizescu, președinte AFDPR Argeș, vor avea scurte intervenții în debut, apoi se va vizita expoziția.

Deschiderea expoziției permanente vine după câțiva ani de cercetare și planificare în care o echipă restrânsă a încercat să pună în valoare istoria fostului penitenciar Pitești. Astfel, centrată pe tema Fenomenului Pitești, expoziția prezintă vizitatorului contextul în care s-a format generația ce s-a opus comunismului, dar și perioada târzie a dictaturii, în care aceeași generație a fost aruncată cu aripile frânte, după ani de detenție.
Pentru prima dată, publicul va putea explora zone din fostul penitenciar închise până acum vizitării.

Accesul copiilor sub 12 ani nu este recomandat și va fi restricționat în anumite zone.
Accesul în Memorial se face pe grupuri din cauza spațiului restrâns.

 

sursa: RostOnline

Un mesaj cald, prietenesc

Dragi tovarăși ziariști, cei care vă lăudați că aveți „surse” la CNSAS, ați putea să aflați și să ne informați și pe noi, profanii de ce Colegiul s-a întrunit exact în ziua în care a apărut primul articol al lui Hodor (12/04/a.c.), dar nu a luat nici o decizie, și i-au trebuit fix 5 (cinci) zile pentru a anunța debutul cercetărilor „administrative și disciplinare” și fix o săptămână ca investigatorului investigat să i se retragă acreditarea ?

Problemele disciplinare ale lui Hodor nu mă interesează, dar faptul aceasta cred că este de maxim interes, căci arată modul de funcționare al noului Colegiu, o chestiune de interes public real, spre deosebire de bălăcăreala legată de caz.

Sincer, eu nu cred că există surse la CNSAS, exceptând membri ai Colegiului care filtrează informație convenabilă către presă, dar abia aștept să fiu dezmințit, ba chiar impresionat. Iată de ce răspunsul la întrebarea de mai sus poate fi aflat relativ ușor.

În fine, pentru că am observat o regulă anume : preluarea notelor de Facebook (în „limba de lemn” : „postări”) ale istoricilor, în genere ale „specialiștilor”, în articolele de presă. Aceasta nu este nicăieri în lume calea obișnuită a unei prese veritabile, ci un exercițiu al uneia sărace sau leneșe, după caz – sau și-una și-alta.

Nu spun că e neapărat o problemă de etică aici, sau nu una notabilă – în cazul în care textele mi-au fost preluate corect, fidel (cele legate de „lista lui Hodor”, de pildă), dar am fost și plagiat (cazul comentariului intervenției de la Ateneu a lui Schmitt, care ne spunea că în legătură cu Centenarul nu avem mai nimic de sărbătorit).

Dar există alternative veritabile la acest mod de a proceda : a cere un punct de vedere sau a cita de pe blog. În ce mă privește, toată lumea poate vedea ce scriu (nu filtrez cititorii), și mai ales faptul că notele sumare de Facebook trec uneori în articole (prelucrate și ele), care pot fi preluate liber sub exigența indicării autorului și sursei. Căci spre deosebire de ziariști, în general istoricii se abțin să ia cuvântul la cald, își lasă un răgaz de câteva zile pentru reflecție. Ceea ce, în general, fac și eu.

Mulțumesc pentru atenție și succes în activitatea Dvs.!

 

Mircea Stănescu Facebook

Expoziția „Gulagul Românesc”

Expozitia Gulagul Romanesc a fost expusa pana acum la Inchisoarea Memorialul Pitesti, Muzeul Cetatii Fagaras, Memorialul Sighet. Ultima expozitie va avea loc in Bucuresti, la Biblioteca Liviu Rebreanu. Artistul Paul Hitter a decis sa ofere aceasta expozitie sectorului 3, sector in care locuieste, si pentru ca este un impatimit al lecturii, a ales Biblioteca Liviu Rebreanu ce se afla peste drum de locuinta sa pe Str. Lucretiu Patrascanu nr.13

Expoziția „Gulagul Romanesc” are ca temă centrală „reeducarea”, punctul culminant al violenței din detenția politică în perioada comunistă. Picturile lui Paul Hitter vorbesc despre tortura fizică și psihologică și despre trăirile profunde ale deținutului în momentele cele mai dificile, iar fiecare lucrare are la bază mărturia unui supraviețuitor al detenției.

„Deși, chiar în zilele noastre, foștii deținuți politic par a fi de multe ori uitați, chiar stigmatizați, dovada cea mai vie că ei au învins este faptul că mulți dintre noi, cei tineri, nu i-am uitat. În acest haotic început de mileniu, suferința și rezistența lor devin adevărate lumini călăuzitoare. Lecția lor, o lecție ce transcende generațiile și timpul, este una a demnității, a credinței și a valorilor autentice, atât de necesară nouă, celor de astăzi. Eu le mulțumesc; inspirația mea, știu sigur, de la ei a venit, iar mâna mea a circulat pe pânză, condusă, de multe ori, de către ei. Între aceste ziduri, ale închisorii Pitești, printre aceste lucrări, vă veți simți, poate, apăsați la prima vedere; dar să nu uitați că vă aflați printre prieteni, printre cei care prin sângele și suferința lor, au răscumpărat sufletul și demnitatea unui întreg popor. ”

O inițiativă inedită. TABĂRA DE HAIDUCIE „GOGU PUIU”. Tehnici de supraviețuire și autoapărare.

O inițiativă inedită în peisajul societății civile este anunțată pe site-ul Asociației Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei. Sub titulatura „Tabăra de haiducie”, asociația memorială organizează în perioada 27-29 aprilie a.c. o tabără sportivă în care participanții vor avea prilejul să deprindă tehnici operaționale de supraviețuire, sub coordonarea unor specialiști în domeniul militar, al alpinismului sau artelor marțiale. Titulatura este inspirată, desigur, din amintirea partizanilor anticomuniști din Dobrogea, numiți în acea perioadă „haiduci”, această primă ediție purtând chiar numele liderului rezistenței dobrogene, Gogu Puiu.

„Asociația Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei organizează, în perioada 27-29 aprilie, o tabără sportivă pentru amatori, în care participanții vor avea oportunitatea de a cunoaște și învăța tehnici operaționale de supraviețuire” – anunță site-ul GoguPuiu.ro.

Profesioniști din diverse domenii – militar, medical, alpinism, arte marțiale – vor fi alături de dumneavoastră pentru a vă împărtăși din propriile cunoștințe și experiențe, prin activități practice, desfășurate în natură.

Școala focului, construirea unui adăpost, școala de noduri/matelotaj, tehnici de autoapărare, gestiunea stresului, elemente de termoregulatie și nutriție, condiție fizică și elemente de autonomie alimentară, tehnici de prim-ajutor sunt componentele programului pe care îl propunem pentru această tabără, denumită SIMBOLIC “tabără de haiducie”.

Pentru că ne dorim o reală ieșire din cotidian pentru cei interesați și pentru că reînnoirea contactului cu mediul natural, depășirea pragului de confort obișnuit, întărirea rusticității și a robusteții-calități virile esențiale, participanții vor dormi sub foi de cort, iar cei mai curajoși, sub cerul liber.

Stagiul se va desfășura în Câmpina, județul Prahova, începând de vineri, 27 aprilie, ora 16:00, până duminică, 29 aprilie, ora 14:00.

Pentru înscrieri și detalii suplimentare, vă rugăm să ne contactați la asociatia.gogupuiu@gmail.com.”

AMURGUL TICĂLOȘILOR. Teodor Brateș (Froim Bernard) – cercetat pentru crime împotriva umanității. Crainicul diversiunii din Decembrie 1989, chemat la Parchet.

Sursa: Facebook – Gr Cartianu

Iată că după aducerea în fața Justiției a cioclilor tineretului românesc din 1989-1990, Iliescu, Roman și Voican Voculescu, a venit rândul unui alt pion otrăvit al Revoluției să fie tras la răspundere: Teodor Brateș.

Surse din cadrul fostei Securități au afirmat că acest personaj ar fi fost ales nu întâmplător de structurile secrete implicate în diversiunea din Decembrie 1989, Brateș fiind suspectat de a fi fost agent KGB, omul potrivit pentru a primi și a difuza la rândul său mesajele menite a simula starea de război civil.

Funestul director tehnic al Televiziunii Române, cel care zile la rând, din Decembrie 1989, a vărsat pe post apeluri care au scos oamenii în fața mitralierelor, a fost, în sfârșit, chemat la Parchetul General, pentru a explica de ce – prin intervențiile sale – a creat panică și a generat sute de morți. Omul aducător de moarte a recurs la clasicele tertipuri utilizate și de Iliescu et comp, aruncând vina pe alții, dar în final încadrarea procurorilor a fost aceea de crime împotriva umanității.

Biografia acestui individ este cea clasică pentru orice comunist autentic. Teodor Brateș (născut Froim Bernard) era în 1947  un simplu ajutor de mecanic. Regimul comunist l-a ridicat unde nu s-ar fi gândit vreodată. În 1948 avea să fie luat din producție și adus în capitală pe post de activist UTC. La vârsta de 16 ani, în 1949, devenea redactor la Radiodifuziunea Română, iar în 1953 era trimis la Școala de științe sociale „A.A. Jdanov” (devenită ulterior Academia Ștefan Gheorghiu).

COMUNICATUL PARCHETULUI GENERAL

„În cauza cunoscută generic sub denumirea <<Dosarul Revoluției>>, procurori militari ai Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au dispus extinderea și efectuarea în continuare a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii contra umanității față de suspectul Brateș Teodor, la data săvârșirii faptelor adjunct al redactorului-șef al Redacției <<Actualități>> din TVR, pentru fapte comise în intervalul 22-31 decembrie 1989.

Din probatoriul administrat în cauză au rezultat următoarele:

Suspectul Brateș Teodor – adjunct al redactorului-șef al Redacției <<Actualități>> din TVR – a fost principalul factor de diseminare a știrilor false, cu caracter diversionist, în acest fel contribuind într-o foarte mare măsură la instalarea psihozei teroriste ce a afectat profund întreaga populației a României (militari și civili).

Mesajele televizate ale suspectului s-au referit la atacuri teroriste asupra obiectivelor militare și civile, apă otrăvită, clădiri minate, diverse conduite abominabile ale așa-zișilor teroriști, atacuri cu elicoptere, desanturi aeriene, coloane de blindate în deplasare etc.

Repetarea acestui gen de dezinformare a făcut ca psihoza teroristă să atingă cote paroxistice și astfel să constituie principala cauză a numeroaselor pierderi de vieți omenești, vătămări și distrugeri petrecute în timpul evenimentelor revoluționare”.

IOHANNIS CONTRA FAMILIEI! NU va promulga Legea Referendumului, deși este obligat de lege să o facă.

Președintele Klaus Iohannis continuă să pună în aplicare agenda neomarximului european. El a spus miercuri că nu va promulga Legea referendumului în forma în care i-a fost trimisă, având nemulțumiri în legătură cu aceasta. Șeful statului a precizat că va cere și punctul de vedere al Curții Constituționale a României (CCR), notează ActiveNews.

„Așa cum a ajuns acum la mine nu va fi promulgată. Am oarece nemulțumiri în privința ei și voi cere opinia Curții Constituționale”, a declarat Iohannis, conform News.ro. Această declarație vina în ciuda faptului că Președintele nu se mai poate opune promulgării Legii, dat fiind faptul că prin Constituție, șeful statului poate face acest lucru doar o singură dată.

Demersul Președintelui vine într-un moment în care sute de persoane s-au raliat unui mesaj semnat de 13 personalități care îi cer lui Iohannis să nu se mai opună Referendumului pentru Familie.

În aprilie, Iohannis anunțase că nu este nicio grabă cu organizarea Referendumului pentru Familie, deși semnăturile au fost depuse și validate de CCR de aproape doi ani. În octombrie 2016, Iohannis a spus că demersul constituțional al celor 3 milioane de români ar fi „fanatism religios”.

2% PENTRU REZISTENȚĂ! Direcționează 2% din impozitul tău către Fundația Ogoranu!


Dragi prieteni,

România este una din țările UE în care Codul Fiscal prevede posibilitatea persoanelor fizice de a direcționa doi la sută (2%) din impozitul pe veniturile obținute în anul anterior către o entitate nonprofit: fundații, asociații, unități de cult ori pentru acordarea de burse private (art.57(4)(6) și art.84(2)-(4) din Codul Fiscal).

Voi, contribuabilii puteți dispune asupra destinației unei sume reprezentând 2% din impozit pentru susținerea entităților nonprofit. Nu dați nimic de la dumneavoastră. Această donație nu vă costă nimic! Impozitul pe venit oricum îl plătiți statului. Diferența e că 2% din acești bani pe care oricum statul vi-i ia,aveți dreptul să-i dirijați acolo unde vreți dvs..

Dacă nu folosiți această opțiune, suma respectivă rămâne să fie încasată și gestionată de stat! (Și vedeți bine cum gestionează statul banii noștri!)

Ce trebuie să faceți pentru asta? Nimic mai simplu!

Trebuie să completați și să depuneți la Administrația financiară, până la data de 15 mai 2018, Declarația 230. Pentru a vă ușura completarea Declarației, noi am trecut deja datele de identificare fiscală ale Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, dvs. rămânând doar să completați cu datele dvs., să datați și să semnați.

Fundaţia noastră are ca scop, conform Statutului său, cinstirea şi păstrarea vie a memoriei luptătorilor pentru libertatea şi demnitatea naţiunii române în decursul deceniilor de represiune prin care a trecut România în ultimul secol”.

Obiectivele prin care înțelegem să ne îndeplinim acest scop sunt:

A. editarea, tipărirea şi difuzarea de cărţi şi alte materiale informative privind lupta pentru libertatea şi demnitatea poporului român;

B. editarea şi difuzarea de materiale audio-video privind lupta pentru libertatea şi demnitatea poporului român;

C. susţinerea iniţiativelor de edificare a unor monumente, statui, troiţe, plăci comemorative şi altor forme de manifestări ale artelor plastice destinate memoriei luptătorilor pentru libertatea şi demnitatea poporului român;

D. organizarea de sesiuni de cercetare științificăşi istorică, seminarii, simpozioane, adunări publice, comemorări şi alte manifestări destinate cinstirii memoriei luptătorilor pentru libertatea şi demnitatea poporului român;

E. susţinerea iniţiativelor de elaborare a unor lucrări ştiinţifice, istorice, social-politice, economice şi culturale, destinate găsirii soluţiilor de dezvoltare economico-socială, culturală şi spirituală a României;

F. organizarea  unor servicii de asistenţă socială şi medicală pentru luptătorii şi familiile acestora aflaţi în nevoie.

G. identificarea, conservarea, apărarea, protecţia, restaurarea şi integrarea în circuitul cultural sau turistic a siturilor şi monumentelor istorice care aparţin patrimoniului etno-cultural al poporului român ori care sunt legate de memoria celor care au luptat pentru libertatea şi demnitatea poporului român;

H. parteneriate cu alte organizaţii neguvernamentale şi instituţii publice sau private, pentru realizarea obiectivelor Fundaţiei.

Dacă vă simțiți alături de noi în îndeplinirea acestor deziderate, dacă vă regăsiți în acest ideal și vreți să sprijiniți activitatea noastră, completați Declarația 230 și depuneți-o la Administrația financiară, până la data de 15 mai 2018.

Pentru informaţii suplimentare, Florin Dobrescu, Tel. 0722749249, mail: ogoranu@gmail.com.

Cu Dumnezeu înainte!

Coriolan Baciu

Preşedinte al Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu

Pentru formular apăsați aici formular 230_2017

 igo banner - Copy1

Ultimele articole

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php