Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Arhivă pentru categoria: Ultimele ştiri

CEDO refuză părinților dreptul de a-și educa copiii în ce privește viața intimă

Părinții români trebuie să abandoneze orice speranță că CEDO îi va apăra de „educația sexuală”: Curtea consideră legitimă includerea unui astfel de curs în programa școlară obligatorie. Este un aspect asupra căruia atragem atenția de mulți ani, acela că tendința la nivel internațional este de a îngrădi pe cât posibil drepturile parentale și de a favoriza grupurile ideologice (de exemplu, ONG-urile) și organismele supra-naționale, precum Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului. Părinții și comunitățile din România care cunosc adevăratele rațiuni ale încolonării sistemului educațional public în spatele unor noțiuni precum „educația sexuală” – poate subiectul cel mai des abordat pe blogul nostru – sau „educația civică” se află deci cu spatele la zid.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a publicat joi decizia în cauza A.R. și L.R. contra Elveția, cu privire la refuzul statului elvețian (mai exact al autorităților din cantonul Basel) de a scuti de participarea la orele de educație sexuală pe fiica de 7 ani a petentei.

Aceasta a reclamat Curții încălcarea articolelor 8 și 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, mai exact a dreptului părinților de a-și educa copiii, ca aspect al vieții private și de familie (art. 8) și totodată a libertății de conștiință și religioase(art. 9).

Conținutul articolelor invocate este următorul:

Articolul 8
Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Articolul 9
Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Solicitarea reclamantei a fost declarată inadmisibilă, CEDO constatând că statul elvețian a respectat marja de apreciere recunoscută de Convenție și deci a acționat în limitele acesteia.

Curtea a reținut în mod particular că „educația sexuală la grădiniță și în clasele primare are o natură complementară și nu sistematică și că educatorii trebuie să reacționeze la întrebările și acțiunile copiilor.” (cf. comunicatului de presă)

În ce privește încălcarea art. 8.1 din Convenție, „Curtea a găsit că unul dintre scopurile educației sexuale este prevenirea violenței și exploatării sexuale, care constituie o amenințare reală la sănătatea fizică și mentală a copiilor și contra căreia aceștia trebuie protejați la orice vârstă. De asemenea a subliniat că unul din obiectivele educației de stat este să pregătească copiii pentru realitățile sociale, ceea ce tinde să justifice educația sexuală de la vârste foarte mici a copiilor din grădinițe și școli primare. Curtea a apreciat deci că educația sexuală, astfel cum este practicată în cantonul Basel-Urban, urmărește scopuri legitime.”…

 

integral pe Cultura Vieții

GOGU PUIU – 100. Centenarul eroului rezistenţei armate anticomuniste din Dobrogea. DOSARE CNSAS la dispoziţia publicului!

Grafica: Eugen Cişmaşu

Astăzi, 17 ianuarie, se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Gogu Puiu. Întreaga sa poveste o puteţi citi AICIPOVESTEA LUI GOGU PUIU

În semn de cinstire a acestei zile în care se împlineşte un secol de la naşterea legendarului erou, Asociaţia Gogu Puiu şi Haiducii Dobrogei – care a declarat anul 2018 AN CENTENAR GOGU PUIU – a pus la dispoziţia publicului şi istoricilor interesaţi cele trei dosare de urmărire a lui Gogu Puiu, aflate în arhiva Securităţii şi declasificate în ultimii ani de serviciile secrete actuale.

Dosar SRI 54207 Vol. 1; Dosar SRI 54207 Vol. 2; Dosar SIE 22229.

Dupa 69 de ani de la dispariţia acestuia, cinci volume cuprinzând dosare pe numele liderului rezistenţei anticomuniste din Dobrogea, rămân clasificate, alături de două volume ale soţiei sale, Olimpia Puiu. Este greu de înţeles raţiunea menţinerii clasificării acestor dosare la atâta timp după producerea evenimentelor şi moartea – oficială – a celor în cauză… Totuşi, acest lucru arată încă o dată câtă groază a pricinuit Gogu Puiu Securităţii, care a continuat să-l urmărească mult timp după moarte, agenţii săi nefiind niciodată întru totul convinşi că acel trup carbonizat fusese cel al eroului intrat în legendă.

Mulţumim domnului Alexandru Gica, pentru cuvintele frumoase scrise pe Facebook despre Gogu Puiu şi pentru că a avut bunăvoinţa de a transcrie versurile Baladei lui Gogu Puiu, compusă de Stelian Puiu:

„Adzâ s-ancljdu 100 di anj di cându si-amintă Gogu Puiu. Tră tinjsearea a lui pitrecu unu shcurtu textu tră cânticlu adratu di Stere Puiu (afen-su alu Costel Puiul) tră Gogu Puiu. Dupâ polim, armânjlji Yeoryi Cucoli shi Ionel Zeana furâ atselj tsi xanaorganizară Minarea Legionară di Dobrogea. Dupâ tsi elj furâ arcats filichie (tu 1948), Cusha (Nicolae) Fudulea shi Gogu Puiu furâ atselj tsi si-alumtarâ contra a comunishtsâloru. Elj andreapsirâ 30 di fuljei di rezistentsă tu horili di Dobrogea.
Gogu Puiu si-amintă tu 1918, Gramaticova, Grâtsie (eara fărshirot shopan). Pârintsâlji a lui vinirâ Cadrilater tu anlu 1926. Tu 1940 s-curdisirâ hoara M. Kogălniceanu (Custantsa) iu afen-su alu Gogu eara preftu. Tu 1942-1944, Gogu shidzu Vâryârie. Di apoia dusi tu Ascâpitatâ. S-turnă tu Aprilu 1947. Dupâ unu anu di filichie (trâ atsea câ tricu ilegal sinurlu), s-turnă Dobrogea ti organizarea a alumtăljei contra a comunishtsâloru. Tu 17-li di Alunaru 1949 s-featsi unâ mari shedintsă prezidată di Gogu. Unu prudhotu lj-aspusi. Dupâ unâ alumtâ cu Securitatea, Gogu Puiu s-vâtâmă cu unâ grenadă tu 18-li di Alunaru 1949 shi intră tu leyendă. Angrâpsimu ma-nghiosu cânticlu a lui, adratu di Stere Puiu.

Cobadin, hoară ma n-sus, 
Aco sta un gione ascuns.
A lăi Gogu ali dade! (refren)
Cobadin, hoară alăvdată,
Anvirigată di armată.
Greashti ascherea shi nu va s-ljeartă:
„Ieshi s-tsă vedz soia ligată!”
Gogu, gioni, hilju di preft,
Easi nafoară s-da chept.
Greashti cu boatsea acătsată:
„Nu mi dau pi a voastră armată!”
Gogu cu a lui manliheri ,
Featsi cali pritu ascheri.
Când vru s-easă tu ubor,
Lu agudiră tu cicior.
Tu soni sh-tsănu nă shcretă,
Di-sh loă suflitlu pi zvercă. 

Stere Puiu (amintatu Yismăciun 1940) avea 9 anj anda s-featsirâ aesti taxirăts. Afen-su alu Stere, Cociu Puiu, eara frati cu Olimpia, nveasta alu Gogu Puiu. Securitatea avea anvitsată câ Cociu lu dusi Gogu Cobadin. Cociu fu crisitu shi culăsitu la 15 anj di ahapsi. Ama nu eara duri. Fu scosu ditu filichie, deadun cu altsâ 37 di oaminj shi furâ vâtâmats di cratu (16 ditu atselj 38 eara armânj; nai ma multsâ furâ vâtâmats tu noaptea 9/10 di Martsu 1950). Cratlu comunistu vru ta s-da unu semnu a oaminjloru câ nu s-ancheadicâ di nomuri anda va ta sâ-shi scoatâ ahtea. Vru s-da shi unu semnu la atselj tsi-lj agiuta fugarilji, câ va s-pâlteascâ cu bana.”

La multi ani, Gogu Puiu, multi ani intru memoria Neamului Romanesc!

MOȚA ȘI MARIN, comemorați la Majadahonda și București

La Majadahonda, lângă Madrid, a avut loc sâmbătă 13 ianuarie 2018, ceremonia dedicată comemorării eroilor Ioan Moța și Vasile Marin, cei doi legionari căzuți pentru apărarea Spaniei creștine, în 1937.

În organizarea Asociației pentru Custodia Monumentului de la Majadahonda, delegații ale Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, Fundației George Manu și Frăției Ortodoxe Române, Falangei Spaniole, Partidului Naționalist Francez, Grupul Civic Piața Universității 2012, Fundației Hermandad Divisione Azul și altor organizații românești și spaniole, au participat la ceremonia de comemorare a morții eroice a legionarilor Moța și Marin în lupta împotriva comunismului. (mai mult…)

Eminescu: 168 de ani de la naștere

„Toate-s vechi şi nouă toate…”

10325775_825247640838352_2524601299657420690_n

De ziua lui, să-l recitim pe Eminescu jurnalistul. Luciditatea şi aciditatea lui ne dezvăluie o lume românească pe care tindem să o idealizăm din uitare, ignoranţă sau ipocrizie. O lume care pare că nu s-a schimbat pînă azi. Aceleaşi racile, aceleaşi mari probleme (în esenţă), aceleaşi speranţe şi încordări. Ar putea fi o lectură dezarmantă. Mai cu seamă pentru că ştim că societatea românească din vremea lui Eminescu era totuşi mai bună, din multe puncte de vedere, decît cea de astăzi. În pofida tentaţiei de a cădea în deznădejde, la o privire mai atentă, putem să găsim şi motive de optimism, căci Eminescu ne indică sursa răului şi felul în care o putem elimina. Astăzi, ca şi ieri, soluţia este schimbarea clasei conducătoare. Nu întîmplător am spus clasa conducătoare, pentru că a înlocui politicienii e numai o etapă, obligatorie, ce-i drept. Iar pentru asta este necesară unirea oamenilor de bine, cum spune Eminescu, înainte cu mult de Ion Iliescu şi cu alt înţeles, precum se vede.

„Numai în zilele noastre individualităţi fără talent, fără caracter, fără muncă ajung miniştri şi oameni mari…

Cînd toate acestea se-ntîmplă, cînd un popor întreg asistă  la priveliştea de-a vedea risipindu-se banul public între feneanţi, cumularzi, reputaţii uzurpate, caraghioşi, plagiatori şi abecedare aristocratizate, de ce să nu pretindă şi ţăranul ca un stat care hrăneşte pe nulităţi cu cîte zeci de mii de franci pe an şi pe C.A. Rosetti cu cîteva mii de galbeni să-l hrănească şi pe el, dîndu-i moşiile statului fără bani?”.

Timpul, 16 Mai 1882

„Toate legile ce propun, toate măsurile ce iau nu sînt decît ideile demagogiei franceze, îndulcite şi aurite ca să le primim noi.

Niciodată n-au ţinut seamă de felul de a fi al poporului român, de deprinderile lui, de tradiţiile lui.

Astfel s-au ridicat liberalii, hulind trecutul glorios al acestei ţări şi dispreţuind tot ce era românesc şi cătînd să puie în loc idei străine, ca nişte adevăraţi străini. Şi după ce s-au ridicat, se ţin la putere numai prin înrîurire străină, prin apăsare străină, căreia servesc de instrumente”.

Timpul, 23 Mai 1882

eminescu---politica-ignoranta-descompunerea-tarii

„În sfera vieţii morale pare a nu mai fi existînd nici o idee serioasă care să-ncălzească sufletele şi să le ridice din mizeria vieţii de toate zilele. Ideile religioase sînt subminate de-un materialism brutal, ideile morale substituite prin maxime epicureice şi prin cinism; scandalurile se-nmulţesc şi iau formele cele mai degradatoare; ideea naţionalităţii chiar, atît de roditoare şi în stare a ţine loc multor goluri ale culturii, e subminată de teoreme cosmopolite şi socialiste. C-un cuvînt, zi cu zi ne americanizăm, zi cu zi devenim mai nepăsători faţă cu soarta poporului nostru propriu şi-n mijlocul acestei nepăsări, caracteristice numai pentru popoarele guvernate de despotism, singurul nerv care mişcă elementele dominante este goana după influenţă şi aur.

[…] Faţă cu aceste fenomene de descompunere pe toate terenurile nu e oare o datorie pentru oamenii de bine de a se opune uniţi acestui curent fatal, care ameninţă a atomiza pe cel mai numeros popor din răsăritul Europei?”.

Timpul, 27 Noiembrie 1882

„Franţuzul ia o bucată de metal în preţ de 50 de parale şi-ţi face din ea un ceasornic pe care ţi-l vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lînă cu un franc şi el ţi-o trimite înapoi sub formă de postav şi-ţi ia pe aceeaşi oca 20 de franci; franţuzul ia paie de orez, care nu-l ţin nimica, şi-ţi împleteşte din ele o pălărie, pe care nevasta dumitale dă trei sau patru napoleoni.”

Timpul, 13 Decembrie 1877

„Reacţiune! Reacţionari! Iată cuvintele magice ce trebuie să ne spulbere în ochii ţării, iată acuzarea, pururea reînoită, pe care, deşi s-a discutat de atîtea ori, nu ne vom obosi de a-i arăta adevărata valoare, adică deşertăciunea.”

Timpul, 20 Decembrie 1878

„Se simte numai că puterea impozabilă este sleită cu desăvîrşire şi atunci zbiri guvernamentali acoperă ţara ca lăcustele, ori ca o armată de invazie şi se dezvoltă, sub protecţia guvernamentală, un fel de brigandaj oficial”.

Timpul, 13 Iulie 1882

eminescu-citat-despre-stc3a2rpirea-neamului-romc3a2nesc

Am redat citatele din masivul volum Mihai Eminescu – Opere politice, ediţie integrală, alcătuită şi îngrijită de Cassian Maria Spiridon, la Editura „Timpul”, Iaşi, 2009.

sursa: RostOnline

Comemorarea și cinstirea poetului național la Mănăstirea Putna: „Eminescu este din plămada acestui neam. Să fim recunoscători Bunului Dumnezeu pentru că ni l-a dăruit”

Poetul Mihai Eminescu a fost comemorat duminică la Mănăstirea Putna. Slujba parastasului a fost oficiată de arhim. Melchisedec Velnic care a vorbit apoi despre iubirea pe care Mihai Eminescu a manifestat-o față de „de patrie, de Biserică și de limba română. „Eminescu este din plămada acestui neam, este al nostru. Dacă Dumnezeu ni l-a dat, să fim bucuroși, recunoscători și mulțumitori Preabunului Dumnezeu”, a subliniat părintele stareț.

În contextul anului centenarului Marii Uniri, citând din creația eminesciană „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, părintele stareț a întrebat retoric: „Oare pentru câți dintre fiii României de astăzi, țara, România, mai este țara de dor”?
„Dorul de țară înseamnă dor de tot ceea ce este frumos, de valorile și de sufletul acestui popor, de cultura lui, de domni, de sfinții strămoși, de Miorița, de baladele noastre frumoase, de mila și dragostea acestui popor, de smerenia lui. Câți mai simt acest dor? Și câți mai doresc României de astăzi La trecutu-ți mare, mare viitor”, spus părintele Melchisedec Velnic.
Slujba Parastasului a fost oficiată cu prilejul debutului celei de-a XXVII-a ediție a festivalului literar „Mihai Eminescu” desfășurat în Suceava,  în perioada 14-15 ianuarie 2018. Pomenirea poetului la ctitoria Sfântului Voieod Ștefan cel Mare este o tradiție în condițiile în care Mihai Eminescu este inițiatorul Primei Serbări a Românilor de Pretutindeni, organizat la Putna, în 1871.
În continuare, participanții la festivalul literar au depus coroane la bustul lui Eminescu din incinta mănăstirii și au participat în Sala Eminescu din Casa Domnească a mănăstirii la un microrecital susținut de elevii școlii din Putna.
A urmat decernarea Premiului „Mihai Eminescu” pentru exegeză eminesciană pe 2017. Premiul a fost obținut de către profesorul universitar doctor Ștefan Munteanu, pentru volumul „Opinii privind filosofia lui Eminescu”, care a subliniat în cuvântul său că „Eminescu a dus și poezia și filozofia la întâlnire cu Absolutul”.

COMUNICAT: Coaliția pentru Familie susține demnitatea ființei umane și a familiei

Părinții din România se cutremură văzând ororile la care sunt supuși copiii în foarte multe cazuri de agresiune asupra minorilor din țara noastră. Coaliția pentru Familie susține dreptul inalienabil al copiilor la o viață demnă, la siguranța și integritatea vieții lor. Coaliția pentru Familie apără demnitatea ființei umane și a familiei prin întreaga sa acțiune publică. În același timp, condamnăm ferm toate încercările de mușamalizare, protejare și reinterpretare a unor agresiuni cu motivare sexuală asupra minorilor.

Coaliția pentru Familie cere tuturor autorităților din România să intervină pentru a stopa cauzele care duc la valul de abuzuri și agresiuni sexuale al căror victime sunt copiii. După perioade prea lungi de acoperire și mușamalizare a abuzurilor sexuale, copiii familiilor românilor sunt victimele predilecte ale unor rețele naionale și internaționale de pedofili. Astăzi suntem martorii neputincioși al unui caz extrem de grav de acoperire și protejare a unui angajat al ministerului de interne, care a agresat în mod repetat minori și femei. Această situație demonstrează gradul de neconceput la care s-a ajuns în ceea ce privește domnia bunului plac și lipsa de respect pentru integritatea și demnitatea ființei umane la nivelul instituțiilor statului român.

Coaliția pentru Familie este alături de fiecare familie care dorește o dezvoltare armonioasă a copiilor. Ne exprimăm atașamentul și compasiunea față de familiile care au fost victime ale abuzurilor împotriva copiilor.

De trei ani, inițiativa Coaliției pentru Familie, care are ca obiectiv protejarea familiilor din România, este ignorată de autoritățile statului. În numele celor trei milioane de români care au semnat pentru protejarea constituțională a familiei, tragem semnalul de alarmă: iată unde duce drumul nesocotirii valorilor fundamentale ale civilizației creștine.

Statul, Biserica și societatea civilă trebuie să facă toate eforturile pentru protecția copiilor, a familiei și a societății de astfel de comportamente. Rolul primordial pe care familia l-a avut de-a lungul istoriei poporului român are nevoie de protecția noastră, a tuturor, în fața tendințelor dezumanizante cu care ne confruntăm. Numai prin întoarcerea la valorile fundamentale ale civilizației creștine vom avea condițiile pentru respectarea demnității umane și a familiei. Aceste valori pot aduce siguranță, bucurie și dezvoltare armonioasă copiilor din România.

Dumnezeu să binecuvânteze România și pe copiii familiilor tuturor românilor!

 

via Știri pentru viață

Criticul Alex Ștefănescu, despre manifestarea REMARCABILĂ de la Putna, ignorată complet de presa românească: Un eveniment care dovedește că tinerei generații nu i s-a extirpat cu totul dragostea de țară. Nu e totul pierdut!

Într-un text publicat pe EVZ, criticul Alex Stefănescu scrie despre imaturitatea politică a poeților de azi,  despre patriotismul lui Eminescu și cel de azi, pe cale de dispariție, dar și despre un eveniment impresionant, care a avut loc recent la Mănăstirea Putna, dar complet ignorat de toate mijloacele de comunicare în masă. Este vorba de marcarea începutului aniversării Centenarului Marii Uniri de către Tinerii din Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România (ASCOR), care au 100” cu torțe, pe 1 ianuarie 2018, pe Dealul Crucii de la Mănăstirea Putna. „Am crezut multă vreme că acest suflu patriotic a dispărut în vremea noastră, câ tânăra generație este astmatică”, scrie criticul și scriitorul Alex Ștefănescu, a cărui constatare a fost contrazisă, așa cum mărturisește, de evenimentul emoționant de la Putna.

„În ceea ce mă privește, am crezut multă vreme că acest suflu patriotic a dispărut în vremea noastră, că tânăra generație este astmatică. Iar dintre scriitorii contemporani, singura excepție o constituia pentru mine admirabila poetă Ana Blandiana, care, în afară de valoroasa ei operă literară, a realizat, cu eforturi supraomenești și cu spirit de sacrificiu, la Sighet, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, care reprezintă o formă de luptă cu amnezia și o școală a patriotismului”, spune criticul Alex Ștefănescu.
În continuare, scriitorul amintește evenimentul de la Putna, pe care presa românească l-a ignorat cu desăvârșire, dar, care, îl îndreptățește să spere că nu este totul pierdut.
„Iată însă că de curând s-a petrecut ceva care îmi dovedește că exemplul lui Eminescu și al Anei Blandiana este urmat, că tinerei generații nu i s-a extirpat cu totul dragostea de țară, deși s-a încercat mereu aceasta. Între 30 decembrie 2017 și 2 ianuarie 2018, două sute de tineri,  membri ai Asociației Studenților Creștini Ortodocși din România, cărora li s-au alăturat membri ai Asociației Studenți pentru Viață, s-au aflat la Putna pentru a marca începerea anului în care se va sărbători Centenarul Marii Uniri. Un moment emoționant, de neuitat a fost seara zilei de 1 Ianuarie când tinerii au urcat pe Dealul Crucii, cu făclii aprinse, formând numărul 100 din flăcări.  Arhimandritul Mechisedec Velnic, un luminat demnitar al Bisericii, și, în același timp un om de cultură, căruia îi va rămâne fără îndoială „toată grija schitului”, când Ștefan cel Mare va da curs îndemnului lui Eminescu, le-a mulțumit tinerilor pentru inițiativa lor: „Dragii mei, vă felicit pentru această inițiativă care vă aparține în totalitate. Mișcarea aceasta pe Dealul Crucii și până aici, în fața mănăstirii, cuvântul, dragostea, jertfa, atitudinea noastră, ne dau mult curaj nouă”. Acest eveniment remarcabil a fost trecut sub tăcere de aproape toate mijloacele de comunicare în masă. Îmi fac, iată, eu datoria de a-l aduce la cunoștința cititorilor, încheind cu o propoziție în care cred din toată inima: Nu e totul pierdut!”, spune criticul Alex Ștefănescu.
sursa: ActiveNews

Părintele Justin Pârvu: Țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Despre planul de desființare a nației noastre

Părintele Justin Pârvu (Material preluat din Revista ATITUDINI Nr. 53)

Țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu

 

Cuvânt de învățătură către pelerini[1]

Mântuitorul a venit pe pământ și a întâmpinat suferință, greutăți. Asemenea, neamul nostru trece această Golgotă permanentă, acest urcuș, lună de lună, an de an. Nu-i la întâmplare nimic, dragii mei! Această suferință, această persecuție de acum 2000 de ani se exercită asupra Ortodoxiei neîncetat. Același inamic, același dușman de acum 2000 de ani, același vine și în zilele noastre. Prin toate metodele vin și lovesc puternic: globalizare, ecumenism și toate blestemățiile care vin și descompun mereu viața noastră creștin-ortodoxă. De aceea trebuie foarte multă atenție la ce carte citim, ce ziar citim, ce revistă citim.

Acum este momentul cel mai prielnic să ne legăm de părintele nostru duhovnicesc, să ne legăm de epitrahilul părintelui, pentru că el este cel care leagă și dezleagă, el este cu cheia Împărăției. Mântuitorul bate la ușa inimii fiecăruia și părintele ia cheia și descuie și intră Mântuitorul Hristos. De aceea trebuie să fim foarte atenți, să dăm cinste Bisericii, căci este corabia care ne duce pe valurile mării care ne poartă. Cu iscusința preotului este dusă corabia mântuirii acesteia creștinești. E singurul om care mai poate avea îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, că de aceea l-a ales cu harul Lui ca să poată ridica și sufletul celui care i se încredințează. Preotul este cel cu care dumneavoastră trebuie să fiți într-o strânsă colaborare, într-o ajutorare permanentă pentru ca să putem ajunge ca într-adevăr să cucerim Împărăția lui Dumnezeu.

Spune Sfântul Ioan de Kronstadt că munții, apele, văile, grădinile, livezile împreună cu Biserica formează pridvorul de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Păi, vedeți dumneavoastră țara noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Biserici peste tot, mănăstiri, mormintele voievozilor, ale domnitorilor noștri, ale eroilor noștri, toate acestea formează o pregătire a noastră de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Intri într-o biserică și vezi picturi, sfeșnice, lumânări aprinse, cântări frumoase, intri din ce în ce mai sfios, tot mai sfios până în fața Sfântului Altar, acolo unde ne împărtășim cu sângele și trupul Mântuitorului Iisus Hristos. Asta este Biserica creștin-ortodoxă.

Dumneavoastră formați în pelerinajul acesta un misionarism, formați o călătorie sfântă, mergeți peste tot și vizitați și vedeți, vă completați cu ceea ce nu e la dumneavoastră în suflet, mergeți acasă mai îmbogățiți, mai dispare din monotonia aceasta a noastră, mai ies copiii, mai ies tinerii, mai ies bătrânii pentru o prefacere înspre bine. Este o apă care mereu trebuie să se miște. Ce înseamnă o apă care zace într-un dulap închis? Când i-ai dat drumul și vine apa care curge, o schimbă, îi dă altă coloratură. La fel este și creștinul nostru, din popas în popas se spovedește, se împărtășește, se reînnoiește, regenerează viața noastră creștină, din ce în ce.

Dar în loc de duhovnici acum învățătorul nostru este televizorul sau calculatorul. Acolo e tata și mama, acolo e și duhovnicul, acolo e tot. Acolo e și iadul. Nu sunt împotriva televizorului și a tehnicii, să nu se uite omul la televizor, să nu folosească calculatorul. Să le folosească, dar cu înțelepciune și atâta vreme cât e pentru zidirea lui sufletească! În momentul în care nu mai e pentru zidirea sufletească, nu-l mai folosim.

Se spune că copii sunt răi, tineretul e rău. Păi, cine îi formează? Noi. Stă și bunicu, și bunica, și tata, și mama stăm acolo la televizor, toate drăcoveniile le văd și unii și alții. Apoi degeaba bați clopotele: „Vino acasă, la ora 9 să fii aici! Cel târziu 10-11. Altfel nu te mai duci, stai acasă”. „Cum să nu mă duc!?”. Și vin la ora 3. Azi așa, mâine așa, vine momentul să-l scoată afară din casă. Vine cu drepturile omului, n-ai ce să-i faci, drepturile elevului. Tu nu mai ai niciun cuvânt de spus că vine cu drepturile. Dacă îl iei aspru cumva, se duce și te reclamă la biroul politic, la PCR merge acolo. Că nu-i alt guvern, tot PCR-ul e.

Părintele Justin PârvuCu cât îl animalizezi pe om mai mult cu atât îl stăpânești

Pe vremuri era Blocul Partidului Comunist. Ei bine, acuma e blocul partidului X, dar i-a dat altă denumire și merge! Vedeți dumneavoastră că după revoluția asta, așa-zisa revoluție, că e minciună și asta, un fals. Ieșit-a românul nostru din cloaca partidului blocului Comunist? N-a ieșit deloc. Votează acolo. Nu se mai întreabă pentru că televizorul merge înainte, artiștii și ei și dă-i drumul înainte. Mai beau un rachiu în ajunul alegerilor, și merge. Românul bate din palme, și taci că iese. Și românul rămâne cu promisiunile. Și țările acestea care au fost în zona Răsăritului, toate au trăit sub un partid comunist. Dar unii au știut să fie eroi. Ungurii, Polonia, de pildă. Noi suntem dirijați de străini. Minoritatea dirijează majoritatea. Ăsta e sistemul comunist, ăsta e sistemul și până azi. Aceste lucruri trebuie să le aveți în vedere dumneavoastră, referitor la partidele acestea care apar.

Ce respect, ce demnitate îi dă românului? Atât cât îi aleg pe ei, restul au rămas în sărăcia și-n mizeria lor și împrăștiați în toată lumea, cerșesc și muncesc în cele mai mizerabile ascultări și li se pare că e mult că le dă 50 de dolari pe zi, sau euro sau 100 sau 300 de dolari. Fericire mare! Într-adevăr e fericire mare pentru că aici nu are nimic de făcut. Dar nici nu vrea să facă la el acasă, românul. Ia să-i dau eu la un tânăr de al nostru: „Băi, îți dau 5 hectare de pământ, ia lucrează aici!”. Ce?! Bate soarele, călduri, zăpușeală. „Măi, îți dau și tractorul, îți dau și secerătoare, îți dau ce vrei și îți dau 100 de hectare, ia hai, mă, lucrează!”. „Apăi nu că la vară o să fie secetă, în cealaltă au să fie ploi, inundații”. Păi, hai să nu mai facem nimic, stăm pe bulevard, bem o bere, băieți și încotro mergem așa? Ăsta e omul dezordonat, omul secătuit de orice demnitate și prestigiu, omul lipsit de verticalitate. De ce i-a pus omului cap să stea pe verticală? Să privească cerul, iar harul lui Dumnezeu să vină de acolo. Animalul săracul e în patru labe și merge cu capul în pământ pentru că de acolo este ființa lui. Ei acum, bietul român, săracul a ajuns mai rău ca maimuța. Avea dreptate Darwin de fapt când spune părerea lui că omul se trage din maimuță. Parcă avea dreptate. Nu mai judecă, nu mai are putere de rațiune, de judecată.

Păi, nu vedeți dumneavoastră până unde a ajuns sistemul acesta de rațiune? Apasă un buton și te face pe tine ca popor, într-o jumătate de zi sau într-o zi, să gândești exact după buton. E sistemul foarte drăcesc.

La bucătărie nu mai e nevoie să faci borș, să faci mâncare. Vine pastila, o pui în oală și-i dai drumul, gata-i masa! Pastila a doua e felul doi, gamela la șold și hai la colectiv și iată globalizarea e gata, nu mai e nevoie. Cu cât îl animalizezi pe om mai mult cu atât îl stăpânești. Și ăsta e și scopul.

Părintele Justin PârvuLa români se poate orice. Orice experiment este posibil pentru români. De aceea vă spuneam să fim foarte atenți. Măi, să nu uităm că suntem ortodocși, să nu uităm că suntem botezați și că avem o datorie: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat”. Să ne îmbrăcăm în Hristos! Acesta este chemarea neamului nostru. Nu am trăit în bogăție, în averi și-n îndestulări, avem însă această mare bogăție a Ortodoxiei care a rămas pentru toată Europa, nu numai pentru noi. Să știți că toată lumea tânjește după o viață creștin-ortodoxă; o dovedesc românii care se duc prin Spania, se duc prin Germania, prin Franța, prin Italia. Parcă și ăsta e un rost, împrăștierea asta a românilor, ca să ducă frumoasa învățătură ortodoxă, cea de 2000 de ani a Sfântului Apostol Andrei în întreaga lume. Să o ducă la toate popoarele păgâne. Să știți că spun cu multă durere, Occidentul este aproape păgânizat. Constituția ateistă a Europei crește și se dezvoltă tot mai mult și în Răsărit, în zona noastră; pericolul este din ce în ce mai mare. Vin cu toate sistemele și cu toate planurile drăcești care să sufle, să-L detroneze pe Hristos din inimă și din mintea creștinilor.

Vedeți, religia, școala este așa cum este; icoana stă la cheremul unui director de școală. Vrea domnul director să rămână icoana, rămâne, nu, afară cu ea! Iată că pe noi înșine ne măcinăm și ne distrugem, noi, fiii acestei țări, ne măcinăm și ne consumăm unii pe alții, cu planurile și cu directivele străinilor și noi numai executăm. Ca să fim directori, să fim bine plătiți, bine cotați, putem distruge orice. Vine un manual de istorie, îl primim; vine un manual de religie, îl primim și pe acela, vine un manual de sociologie, și tot așa. Nu ne interesează cum este, că Ștefan cel Mare a existat sau că n-a existat sau că știu eu ce alt scriitor de-al nostru, Eminescu a fost sau n-a fost, că a fost polonez, că a fost ucrainean, că a fost român, nu se știe ce, dar nu mai este nici Eminescu.

Cu mult regret vă spun că se întâmplă lucrurile acestea spre desființarea noastră ca nație și ca trăitori ai acestor ani frumoși ai neamului nostru. De aceea avem o răspundere înaintea lui Dumnezeu. Să știți că nu rămâne neîntrebat la judecată nici un creștin-ortodox, despre ce a lucrat el în viața lui de toate zilele. Nu o să-l întrebe câte averi sau câte moșii și cu câte sisteme economice a colaborat! O să te întrebe: „Ce ai făcut tu pentru Hristos, ce ai făcut pentru botezul tău, ce ai făcut pentru numele tău de creștin?”. Acestea vor fi întrebate. Și atunci sigur că vom da răspuns fiecare după ceea ce am făcut, după ceea ce am mărturisit. Că, după cum spune Evanghelia: „dacă v-ați lepădat înaintea oamenilor de numele Meu, și Eu mă voi lepăda înaintea îngerilor Domnului”. Și iată că aceasta este misiunea noastră de ortodocși, să mărturisim și dacă se poate, să murim pentru această frumoasă învățătură a Evangheliei. Care a fost viața Mântuitorului? 33 de ani pe pământ, persecuții, prigoane, ucideri, răstignire și Învierea. Așa e și neamul nostru, mergem cu toții în această suferință, în această greutate, ca neamul nostru să învieze prin Hristos. Dumnezeu să vă călăuzească!

[1] Cuvânt rostit către un grup de pelerini, mai 2008, mănăstirea Petru Vodă.

(continuare în Revista Ortodoxă ATITUDINI NR. 53)

Ion Moța:Testament, scrisori, articole.

În ziua plecării sale spre Spania, Ion Moța a lăsat în păstrarea D-lui Profesor Nae Ionescu mai multe scrisori sigilate și adresate părinților, soției, copiilor când vor fi mari și Căpitanului, cu rugămintea de a fi înmânate numai în cazul morții sale. Urmeaza scrisorile–testament către părinți și Căpitan, pe care consiliul legionar, cutremurat și-a permis a le publica în această broșurică pentru a le avea la pieptul fiecăruia dintre noi.

Mota-Marin

Bucuresti, 22 Noiembrie 1936

Iubitii si mult încercatii mei parinti si dragi surori,

 

Dumnezeu a vrut sa fie asa.

Durerea e mare, imensa, o stiu. Si ma cutremur de îngrijorare la gândul ca ati avea prea putina putere s-o suportati. Dar, iubitii mei parinti, cautati sa vedeti, alaturi de durerea voastra, toata frumusetea faptei noastre: Se tragea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clatina asezarea crestina a lumii! Puteam noi sa stam nepasatori? Nu e o mare binefacere sufleteasca pentru viata viitoare, sa fi cazut în apararea lui Hristos? Astfel, pe lânga durere, nu se poate sa nu simtiti si o mare înaltare sufleteasca. Dumnezeu sa va dea puterea de a purta suferinta aceasta si a o birui.

Câteva rugaminti de ordin practic: Nu lasati sa moara „Libertatea”! Din ea va putea trai familia mea…

Scumpii mei parinti, în durerea voastra, gânditi-va la ce au avut de îndurat si alti parinti, ca Moscardo, care a stat de fata la telefon la împuscarea fiului sau! Si totusi nu a deznadajduit, ci a luptat si a trait, pentru a-si împlini datoria!

Eu asa am înteles datoria vietii mele. Am iubit pe Hristos si am mers fericit la moarte pentru El! De ce sa va chinuiti prea mult, când eu am sufletul mântuit, în împaratia lui Dumnezeu?

Grija pentru familia mea sa nu va copleseasca. Dumnezeu nu o va lasa muritoare de foame. Toate se vor aranja bine.

Scumpa mea mama, sunt îngrijorat de moarte pentru raul pe care si-l va face mama prin lungile nelinisti dupa aflarea plecarii pe front, apoi de putere mamii de a rezista loviturii pierderii mele.

Scumpa mama, cu lacrimi în ochi îi spun mamii, cât si tatii, ultima mea dorinta: fiti tari, stapâniti-va durerea si traiti pentru ocrotirea copiilor mei.

A lor e nenorocirea mai mare, daca toata lumea îsi va pierde puterea de rezistenta si se va frânge sub povara durerii.

Macar din dragoste pentru Mihail si Gabriela, repet într-una rugamintea mea fierbinte, de a fi tari, a fi curajosi. A avea încredere în ajutorul lui Dumnezeu, pentru suportarea nenorocirii personale materiale (caci nenorocire sufleteasca nu este).

Cât de linistit as fi eu, sa am încredintarea aceasta, ca veti fi tari. De aceea, va rog sa auziti clipa de clipa chemare mea, implorarea mea: nu va lasati rapusi! E mai rau atunci.

Si iertati-mi, scumpii mei parinti, tot zbuciumul pe care vi l-am adus în viata.

Nu l-am adus decât din dragoste de Dumnezeu si Neam, din inima curata.

Va îmbratisez acum cu tot sufletul meu si sunt sigur ca-mi veti împlini dorinta d ea înfrunta durerea cu tarie si încredere în mila lui Dumnezeu.

Al vostru mult iubitor,

Ionel  

Bucuresti, 22 Noiembrie 1936

Draga Corneliu,

 

Rugamintea mea – în singura mea îngrijorare pe care o am: copiii si Iridenta – e doar aceasta una: Nu lasati „Libertatea” sa moara.

……………………….

Sunt sigur ca, deocamdata cel putin… tata (plus mici colaborari) vor putea face fata redactiei. Cât despre administratie, ea va continua pe linia trasata, asa cum e azi…

Iridenta sa nu se mute din casa „Mica”, nici din Bucuresti.

Venitul foii îi ajunge pentru trai. Iar cum D-l Gigurtu îi va face sigur o chirie redusa (i-am scris), nu va putea locui în alta parte mai ieftin. Nici nu vreau apoi sa-i mai aduc, în plus si durerea de a trebui sa-si desfaca casa. Abia si-a înfiripat-o si s-o risipeasca. În nici un caz nu doresc sa se instaleze la Husi (de unde nu va putea, de altfel, sa conduca administratia caci n-are echipa de baieti de aici, învatati de mine), nici la Orastie.

Deci, totul sa ramâna pe loc si sa continue ca si înainte de plecare mea…

Cu concursul tau si lasând „Libertatii” sectorul operei ziaristice pe care o împlinea pâna acum în Legiune, – foaia e asigurata si familia mea are din ce trai. Te rog deci ajuta „Libertatii” sa traiasca.

E de dorit ca, cu timpul, sa fi crescut un element bun ca redactor. Va fi salariat, va face cariera aici…

Mor, Corneliu, cu tot elanul si toata fericirea, pentru Hristos si Legiune. Nu cer nici rasplata, nici nimic, ci doar biruinta. Si va rog sa aveti inima pentru copiii mei.

Cu Iridenta te rog sa fii îngaduitor si iertator. Stiu ca nu va veti putea întelege totdeauna. Dar nu încerca, inutil, s-o schimbi în felul vederilor tale. Nu spun sa te interesezi de o blânda supraveghere si îndrumare a lor. Dar în conflictele care stiu ca se vor ivi, fii tu cel îngaduitor. Gândeste-te la durerea si la pierderea lor, la nervii ruinati ai Iridentei si la tot ce nu se poate schimba oricât te-ai necaji. Ea încolo e econoama, cinstita, traieste numai pentru copii, e devotata si nu trebuie lovita si mai mult, chiar daca ar avea vina.

Dupa aceste lucruri personale, iata, deoarece e vorba de despartire, îti urez ocrotirea lui Dumnezeu si biruinta cât mai apropiata. Sunt fericit si mor bucuros cu aceasta multumire, ca am avut putinta de a simti chemarea ta, de a te întelege si de a te servi. Caci tu esti Capitanul! Ti-am si gresit, si ce stii si ce nu stii. Iarta-ma. N-am gresit însa niciodata nimic celei mai sincere fidelitati legionare si fidelitatii fata de tine, Capitanul. N-am facut destul pentru Legiune în ultimii ani, dar am crezut si cred în tine si fata de aceasta credinta n-am pacatuit vreodata nici în cea mai ascunsa cuta sufletului meu (chiar daca uneori mai criticam câte ceva, cu buna credinta, ca de pilda lipsa ta de atasament fata de forme si contabilitati, care aduc adeseori mari neajunsuri de fond).

Si sa faci, mai Corneliu, din tara noastra o tara frumoasa ca un soare si puternica si ascultatoare de Dumnezeu!

Traiasca Legiunea!

MOTA

Eu voi scrie în Spania 200-300 articole pe care le las spre a aparea timp de 5-6 ani câte unul în fiecare numar al foii, postum. Aceasta va face foaia si mai cautata. Alte îndrumari am lasat în scrisoarea catre Iridenta.  

Placheta Mota-Marin

 

O scrisoare a lui Ion Mota catre parintii sai, scrisa de pe vapor în drum spre Spania si doua articole pentru ziarul „Libertatea” scrise pentru români; poate între doua atacuri.

SCRISOAREA LUI ION I. MOTA CATRE PARINTII SAI

Pe vaporul „Monte Olivia” spre Portugalia – 1 Decembrie 1936

Iubiti parinti,

Suntem de patru zile pe un vapor, iar mâine debarcam la Lisabona, în Portugalia, de unde apoi plecam în Spania…

…Desigur ati aflat ca dorim sa luam si noi parte câtva timp la lupte, cam o luna de zile, caci pe atât ne-a tarmurit Corneliu termenul, fiind vorba de un semn viu de unire crestina a inimilor a doua neamuri.

Cea mai mare grija si tulburare sufleteasca a mea, în acest admirabil si maret drum, este grija de scumpa mama si iubitul tata.

Ma tem ca prea va veti lasa coplesiti de îngrijorari si, negresit, dupa o viata destul de încercata, numai asemenea poveri sufletesti nu ar trebui sa mai aveti. As fi cel mai fericit sa pot avea de la iubitii parinti o veste ca grijile mele nu sunt întemeiate si ca, razimati pe dragostea pentru Cruce si crestinatate, gasiti îndestulatoare putere sufleteasca pentru a putea purta grija aceasta ce nu se poate înconjura, dar a fi chiar multumiti ca fiul vostru se afla pe un asemenea drum de onoare si de datorie…

La riscul nostru, la jertfa noastra din dragoste pentru Hristos, vom fi fericiti a afla ca si ai nostri iau parte prin barbatia de a trece prin câteva zile grele si a nu se lasa coplesiti, caci ar parea ca ne-au facut sa uitam datoria noastra catre Dumnezeu, în al carui obraz se trage azi cu mitraliera si datoria fata de neamul nostru, a carui soarta atârna si ea atât de mult de lupta hotarâtoare care se desfasoara azi în Spania…

Nelinistea mea e mai mare pentru parinti, caci Iridenta fiind mai tânara si mai voinica fiziceste, tineretea o ajuta sa treaca mai usor zbuciumarile si greutatile pe care le sporeste adeseori închipuirea…

Sunt foarte bucuros ca ea, care la plecarea mea banuia lucrurile acestea, a fost curajoasa, vazând ca îsi stie stapâni simtamântul, pentru a se împlini datoria…

Trebuie sa mai adaug, spre a înlatura orice judecati gresite, ca au n-am fost trimis de nimenea în Spania ca sa i se faca vreo raspundere pentru asta, ci eu singur am avut, cel dintâi, gândul si dorinta de a lua parte la aceste lupte, pentru care am cerut si am primit aprobarea sefului nostru, marginind el aceasta aprobare la numai o luna de zile. Niciodata n-as fi primit sa fiu înlocuit prin altcineva, caci sufletul meu îmi cerea si-mi cere împlinirea acestei datorii, pe care am si dus-o la împlinire. Nu e adevarat, ce spuneau unii, ca ramas în tara, puteam fi mai de folos si eu si sotii câti am luat acest drum, – luptei de acasa. Biruinta morala pe care noi o vom câstiga în Spania, – cu orice jertfe, – va fi mai mare pentru lupta nationala, deci tot ce-am mai putea face în restul vietii noastre, ba si dincolo de ea… Acesta e adevarul.

Pe la începutul lui Februarie, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom porni înapoi spre casa…

Înca o data va rog din tot sufletul, sa nu va lasati preda îngrijorarii. Omul doar nu a fost nascut pentru a trai numai decât un numar nu stiu cât de ani, – ci pentru a se apropia de Dumnezeu prin faptele vietii sale!

Va sarut mâinile cu toata dragostea si va rog, nu-mi tagaduiti fericirea de a va sti curajosi si senini, primind barbateste si cu taria pe care ti-o da credinta în Dumnezeu, toate greutatile cu care Dumnezeu a cinstit familia noastra, cerându-i sprijinul ei pentru împlinirea dreptatii si a Dumnezeiestii Lui asezari…

Va îmbratisez cu mare dragoste, multumire si recunostinta, pentru toate jertfele sufletesti si materiale, pe care o viata întreaga, neîntrerupt le-ati facut pentru noi si pentru sufletul nostru…

Al vostru iubitor

Ionel  

Ravas de la legionarii români de pe frontul spaniol

LA NASTEREA DOMNULUI

Din nou popoarele lumii se pregatesc pentru sarbatorile si bucuriile Nasterii Domnului, a nasterii sfinte a lui Hristos.

Dar bucuria aceasta e astazi întunecata în toate inimile de îngrijorare pentru soarta asezarii crestinesti a lumii, asezare daruita noua de catre Dumnezeu prin trimiterea pe pamânt a Fiului Sau, a carui nastere o vom sarbatori acum din nou.

Caci iata, mânia Diavolului a pornit în zilele noastre cel mai crâncen razboi împotriva Bisericii întemeiate de Domnul nostru Iisus Hristos. Niciodata, de când a coborât Mântuitorul printre noi, nu s-a ridicat o parte a omenirii, cu atâta ura si pornire, pentru a darâma asezarea, rânduiala crestina a lumii, ca în zilele noastre. Mor oameni cu zecile de mii, unii pentru a izbuti sa darâme altarele Bisericilor lui Hristos, iar altii pentru a le apara. Comunismul este ca cea fiara rosie din Apocalips, care se ridica pentru a izgoni pe Hristos din lume.

Astazi, la Nasterea Domnului, nu ne este îngaduit sa avem numai bucurie în casele noastre, ci si grija pentru a pastra marele dar pe care ni l-a facut Dumnezeu prin trimiterea Fiului Sau printre noi.

Fiara rosie va fi biruita, fara îndoiala, pâna la sfârsit. Caci Biserica întemeiata de Domnul Hristos nu va putea fi doborâta „nici de portile iadului”. Dar iata ca, totusi, în tarile unde comunismul diavolesc a biruit, Biserica a fost doborâta. Nu pentru vesnicie, dar totusi a fost doborâta pentru veacul de azi, iar în locul ei s-a înstapânit puterea diavoleasca a necredintei, a stricaciunii, cu suferintele si moartea sufleteasca si trupeasca a oamenilor de azi. Noi credem în învierea Bisericii atât în Rusia cât si în Spania comunista. Dar aceasta înviere cât si mântuirea tarii noastre de pacostea stapânirii lui Antihrist, atârna de vrednicia noastra! Dumnezeu s apus ca Biserica nu va fi doborâta nici de portile iadului pentru ca Dumnezeu a avut încredere în vrednicia oamenilor, în alipirea lor de Dumnezeu.

Daca însa noi nu ne vom trezi si nu vom porni la împlinirea datoriei noastre, în razboiul pe care l-au pornit ostile diavolesti, atunci prabusirea va veni, cum a venit si aiurea. Si cine stie câte veacuri de ispasire, în robie si chin, vor trebui sa treaca peste vietile nenorocitilor nostri urmasi, pâna când sa ne învrednicim a ne bucura din nou de stapânirea Bisericii asupra sufletului oamenilor.

Ceasul de azi e un ceas greu. De împlinirea datoriilor noastre în acest ceas atârna faptul ca rândurile viitoare de oameni, copiii, nepotii si stranepotii nostri, sa se bucure ori apoi sa plânga în ziua Nasterii Domnului.

Sa nu lasam pe urmasii nostri sa piarda binefacerile sufletesti ale Nasterii Mântuitorului! Sa nu lasam o tara fara Biserici, fara icoane, fara ocrotirea mâinii lui Dumnezeu! Sa nu lasam copiilor nostri o viata în care vor fi pierdut pe Hristos!

Iar pentru acesta, sa nu fugim din fata jertfei pentru apararea Crucii!

Numai aceasta jertfa poate rascumpara, pentru urmasii nostri, pe Iisus Hristos, numai prin aceasta jertfa îl vor putea avea pe Hristos între ei, în zilele de Craciun ale anilor viitori, ale veacurilor viitoare.

Caci fara lupta viteaza, nici Arhanghelul Mihail n-a putut goli cerul de ostile lui Lucifer, de ostile îngerilor rasculati.

Legionarii români care, în aceste zile de Craciun, lupta pentru Cruce pe pamântul spaniol, va cheama sa-i urmati!…

Ion I. Mota

(„Libertatea”, nr. 37-38, Craciun 1936)  

Ravas de la Legionarii Români de pe frontul spaniol

SPRE ANUL 1937

Dumnezeu a învrednicit pe sapte legionari ai Capitanului sa-si petreaca sarbatorile Craciunului si sa astepte Anul Nou cu mâna pe pusca, pe grenada ori pe mitraliera, risipiti pe strazile Madridului sau în muntii spanioli, în înclestarea luptei împotriva celor care, cu baioneta scot ochii Mântuitorului de pe sfintele icoane si batjocoresc pe Maica Domnului si sfântul Ei prunc.

I-a învrednicit, am spus, pentru ca nu poate fi, pentru un om, o cinste mai mare, o chemare mai plina de rod sufletesc, decât aceea de a fi aparator al lui Hristos, si prin Hristos, al neamului tau crestin.

Anul care a trecut, 1936, a deschis aceasta cumplita lupta de pe pamântul spaniol. Anul în care intram, 1937, cine stie ce alte încercari, si mai mari, va cere poate, oamenilor si popoarelor.

Spre acest an nou, care rasare în zori de sânge, românii trebuie sa se îndrepte cu sufletul scuturat de moliciune si sovaiala, pregatiti sufleteste pentru vremuri mari, de raspântie. Sa primeasca în inima lor duhul nou al barbatiei legionare, aducându-si toata curatenia sufleteasca pe car o mai au, facând-o sa rodeasca rodul scump, desi adesea dureros, al jertfei pentru Cruce si pentru Neam.

Sa lasam cu totii la o parte vorbirea cea multa si mai ales sa lasam la o parte credinta ca ne-am împlinit datoriile prin care asemenea lupte de vorba goala, prin parada si lauda sterpa ori prin hotarâri care nu sunt urmate de aspra greutate a faptei, a jertfei, a poverii.

Sa ne dezbracam de toate slabiciunile, de temerile si lacomiile noastre, sa ne înaltam la creasta îmbracati în tot ce are sufletul nostru mai bun, mai viteaz, mai curat. Si astfel înarmati sufleteste, sa asteptam poruncile pentru a razbi, gata de însângerare si de moarte, prin negurile de întuneric si de pierzare care învaluie tot mai mult neamul nostru.

Numai îndreptându-ne astfel spre caile pe care ni le deschide noul an, vom putea astepta zile de soare si de biruinta româneasca de la anul acesta nou care se apropie de noi plin de întuneric si de povara.

Caci Dumnezeu nu poarta cu carul biruintei decât pe viteji, pe cei care se stiu pierde pe ei pentru a-si rascumpara neamul si sufletul.

Ion I. Mota

(„Libertatea” Nr. 1, 3 Ianuarie 1937)

MAJADAHONDA

Placheta Mota-Marin

Pamânt sfintit cu sângele celor doi martiri eroi, Ionel Mota si Vasile Marin, în memoria carora s-a ridicat maretul monument. Simbol de credinta, lupta si sacrificiu pentru legionarii Garzii de Fier, alaturi de care reprezentantii românilor din exil, împreuna cu camarazii lor spanioli, italieni, germani, francezi etc. se aduna la 13 ianuarie în fiecare an, adusi de dragostea aceluiasi ideal înaltator. La picioarele acestui monument reînnoiesc legamântul de fidelitate si credinta în lupta pentru eliberarea Europei de amenintarea materialismului ateu si comunist.

PREZENT!

„Cei ce-au cazut ucisi de gloantele dusmane,

Pasesc în rând cu cei ce au ramas”…

(Cântec legionar)

CUVÂNT ÎNAINTE

Acum câteva zile (la 23 aprilie 1937, vezi C. Z. Codreanu, Circulari si Manifeste, n.r.), printre bagajele legionarilor întorsi din Spania s-a gasit un mic cufaras apartinând lui Ion. I. Mota.

Îl închisesera pentru ultima data mâinile lui…

„Cine stie, unde voi fi eu, când micul meu cufaras va fi deschis si ale cui mâini îl vor mai deschide de acum?”…

Cu mare emotie ne-am apropiat si am deschis geamantanul în care am gasit hainele în care plecase din România si trei articole scrise în Lisabona la 3 Decembrie 1936. Ele sunt adresate camarazilor lui dragi si cititorilor „Libertatii” (alaturat publicam doua dintre ele asa cum au fost scrise de mâna lui).

La aceasta data, el îsi vede din nou moartea. Din moarte, de dincolo de mormânt, vorbeste camarazilor sai. Se vede din aceste scrisori, ca sufletul lui este stapânit de o mare durere, aceea a despartirii, a ruperii de noi.

Dorinta lui fierbinte este sa nu se desparta de camarazii lui. Vrea sa fie cu noi, în mijlocul nostru, sa paseasca în rând cu noi cu pieptul sau lat, cu fruntea în vânt, sfidând biruitor moartea si dusmanul din fata. Voieste sa fie prezent totdeauna si, în zilele noastre de sarbatoare, la sedintele cuiburilor, sa fie strigat si de dincolo de moarte sa raspunda:

PREZENT!

Este atât de clocotitoare aceasta dorinta a sufletului sau încât cine dintre noi se îndoieste ca el nu este în mijlocul nostru!…

Dupa cum Mântuitorul Iisus Hristos este cu noi, caci a zis: „Iata, eu sunt cu voi în toate zilele pâna la sfârsitul veacului!” sau „Ori de câte ori veti fi adunati, doi sau trei în numele meu, voi fi si eu în mijlocul vostru”.

 

Lisabona, 3 Decembrie 1936

Articolele din acest caiet (cât si eventual din alte caiete) vor apare în „Libertatea”, câte unul în fiecare numar (sau, daca nu izbutesc a scrie prea multe, câte unul la doua numere), asa încât ziarul sa aiba articole de-ale mele timp de câtiva ani, lucru care cred ca va întari trainicia ziarului. Acestea, pentru cazul când nu ma mai întorc din Spania.

Caci dorinta mea este ca „Libertatea” sa continue a aparea, ca fiind singurul izvor de venit al familiei mele si putând totodata aduce pretioase servicii Legiunii.

I.M.

Întâiul articol

„Cei ce-au cazut ucisi de gloantele dusmane,

Pasesc în rând cu cei ce au ramas”…

(Cântec legionar)

P R E Z E N T !

Iubiti camarazi legionari si cititori ai „Libertatii”,

Dumnezeu a vrut sa ma numere si pe mine – poate si pe alti camarazi ai mei, legionari români ai Capitanului – printre fericitii luptatori cazuti în Spania pentru apararea Crucii. Iata, spun ca sunt „fericiti” acesti luptatori – desi multi dintre noi lasam în urma noastra copii, sotii, fiinte dragi si fara alt sprijin decât noi – deoarece e fericit cu adevarat numai omul care trece astfel prin viata pamânteasca încât sa poata nadajdui în mântuirea sufletului sau. Iar cei pe care Dumnezeu ne-a ales si ne-a primit sa-i fim aparatori cu pretul sângelui si vietii noastre, acestia putem avea o puternica nadejde de mântuire a sufletului, cu toate pacatele noastre de pâna acum.

Nici o putere, nici o dragoste nu este deasupra Neamului, nu se poate împlini decât în Neamul sau, afara doar de puterea lui Hristos, de dragostea pentru el. Hristos este acelasi si în Spania si în România. Când o oaste diavoleasca se ridica pentru a izgoni pe Hristos din lume, când pe fata luminoasa a Mântuitorului se trage cu baioneta si cu mitraliera, atunci toti oamenii, din oricare neam ar fi, trebuie sa sara în ajutorul Crucii. Cu atât mai mult cu cât cei care lucreaza acum la darâmarea crestinismului în Spania, nu se multumesc cu nenorocirea acestei tari ci vor ataca mâine asezarea crestineasca si româneasca a tuturor tarilor, asadar si a României noastre.

Dar daca dragostea de Hristos, puterea lui Hristos, am spus ca este deasupra Neamurilor, putând sa ne aduca pe noi românii sa luptam pentru Cruce pe pamântul strain al Spaniei alaturi de spanioli, de nemti si de italieni, aceasta nu însemneaza ca puterea crestinatatii si dragostea de Hristos ne scot din Neamul nostru, ne înstraineaza de el. Caci Neamul nostru nu poate trai fara credinta noastra crestina.

Aparând crestinatatea chiar pe pamânt strain, noi aparam o putere care e izvor al puterii neamului nostru, iar ascultând de îndemnul dragostei de Cruce noi ne supunem, aici în Spania, dragostei pentru Neamul nostru românesc.

Asadar noi luptam, noi cadem aici pentru apararea legii noastre stramosesti, pentru fericirea neamului românesc, pentru învierea lui prin lupta Legiunii, pentru noua zidire pe care i-o aduce Capitanul. Fapta noastra e o piatra de unghi a acestei noi zidiri legionare românesti, zidire care – urmând vointa sortii care a fost asa înca de pe vremurile de legenda ale Mesterului Manole – a cerut îngroparea noastra în temeliile pe care, de-acum, veacurile nu le vor mai putea darâma.

Iata pentru ce m-am despartit acum si de cei scumpi mie, de ce nu voi mai fi printre voi trupeste, iubiti camarazi si cititori ai „Libertatii”.

Dar un cântec legionar spune atât de frumos:

„Cei ce-au cazut ucisi de gloantele dusmane,

Pasesc în rând cu cei ce au ramas”…

De asemenea, legionarii stiu bine ca atunci când, la adunarea frontului legionar, se face „apelul mortilor”, adica strigarea luptatorilor morti în lupte, toti legionarii raspund, cu putere si credinta, în locul celui care nu mai are glas:

PREZENT!

Adica cel plecat si chemat acum la apel nu este cu adevarat plecat dintre cei ramasi în viata, ci el este prezent, este viu în sufletele tuturor.

Raspund si eu astazi, prin aceasta draga gazeta a mea, celor care m-au iubit si care se îndurereaza de plecarea mea trupeasca dinte ei:

PREZENT!

Sunt cu voi, sufletul meu nu v-a parasit.

Si iata, ca sa va dau dovada, va fac poate bucuria ramânerii mele printre voi, am scris, în zilele de lupta traite de noi pe pamânt spaniol mai multe ravase catre voi, iubiti mei camarazi si cititori ai „Libertatii”. Am scris destule pentru ca sa aveti de-acum înainte, în fiecare saptamâna, vreme de mai multi ani, în paginile acestei „Libertati” dragi mie si voua, câteva rânduri de-ale mele, prin care voi poposi în sufletele si în gândurile voastre. Ca sa ma aveti astfel si mai mult alaturi de voi, daca acest sfat cu mine v-a fost drag.

Eu pasesc asadar mai departe în rând cu voi, cei care ati ramas. În fiecare saptamâna, „Libertatea” ma va aduce alaturi de voi, pentru a va vorbi si despre lucruri mai mici si despre altele mai mari, pentru a va povesti crâmpeie din luptele noastre dar, mai ales, pentru a va cere aceea ce noi am avut în cea mai mare masura si o asteptam de la voi în masura si mai mare:

 

Dragoste si credinta deplina în Capitan si în Legiunea lui, în Legiunea noastra!

 

Lisabona (Portugalia), la 3 Decembrie 1936.

În ziua plecarii noastre spre pamântul spaniol.

  Al doilea articol

„Cei ce-au cazut ucisi de gloantele dusmane,

Pasesc în rând cu cei ce au ramas”…

(Cântec legionar)

E drumul cel bun

Nimicurile au uneori însemnatatea lor în viata. Astfel noi, purtati de voia sortii peste mari si tari straine, am gasit bucurie si prilej de înveselire (desi n-am fost noi nici altfel tristi) în asemenea câteva lucruri „marunte”. La Hamburg, în Germania, dupa cum am mai spus cititorilor „Libertatii”, am întâlnit în cale minunata statuie a Arhanghelului Mihail.

Aici la Lisabona, hotelul la care ne-a adus Ministrul Spaniei (care ne-a facut cinstea de a veni sa ne ia de pe vapor) este asezat lânga o frumoasa lucrare în faianta (portelan) a Sfântului Antoniu, Cel drag Capitanului, caruia se rugau atâtia legionari în vremurile de prigoana si care, alaturi de Arhanghelul Mihail si de Sfânta Paraschiva, este un sfânt crestin de care sufletele noastre se simt atrase mai mult.

Tot aici la Lisabona, asezându-ne aseara la masa, vedeam pe fata de masa o multime de semne ale Legiunii (gardul), foarte frumos cusute si atât de exacte, încât parca erau luate de pe fostele noastre buletine de vot…

„E drumul cel bun” spun toti baietii, veseli. E „drumul jalonat” cum se spune la armata, adica drumul însemnat din loc în loc cu semne pentru a nu te rataci. Aveam cu totii bucuria pe care o au drumetii care, trecând singuri prin munti necunoscuti, spre o tinta pierduta în neguri si în taina, descopera din loc în loc, pe copaci, semne care la arata ca acesta e drumul cel bun.

Lisabona (Portugalia), 3 Decembrie 1936

Ion I. Mota

…asa cum aratã astãzi

sursa: Miscarea

Moţa – Marin, martirii de la Majadahonda

ionel-mota-si-vasile-marin

Moţa – Marin,

martirii de la Majadohonda

articol de Silviu ARONEŢ

 

Motto:

„Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Putem noi să stăm nepăsători? […] Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele.  Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”

(Ion I. Moţa)

„N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid.

Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre.

L-am făcut cu acelaşi drag ca şi când ar fi fost vorba de ţara mea.”

(Vasile Marin)

De ce nevoia de a ne cinsti înaintaşii? De ce nevoia de a-i cinsti pe cei care au sfinţit cu suferinţele şi jertfele lor însângeratul şi greu încercatul veac al XX lea?

Pentru că trăim într-o lume a minciunii şi dezinformării, a minciunii oficializate, deşi se clamează sus şi tare că poporul românesc se poate împăca cu el însuşi doar pornind de la adevăr, de la cunoaşterea adevărului istoric.

Pentru că nu trebuie să ne facem părtaşi la o altă ucidere a lor, a sfinţilor mucenici şi mărturisitori ai neamului românesc din al XX lea veac, „în cel mai oribil abator: cel al uciderii spirituale”, după cum spunea vrednicul de pomenire Părintele Gheorghe Calciu.

Pentru că nu Sinodul Bisericii face sfinţi ci Dumnezeu şi poporul. „Dumnezeu pentru că le recunoaşte sfinţenia şi poporul pentru că păstrează în memoria sa faptele lor”, spunea PS. Sebastian, episcopul Slatinei şi Romanaţilor.

Dar până să vedem cine erau Moţa şi Marin şi cei care au fost şi au luptat cu ei în Spania, şi au murit în apropiere de Madrid, să vedem pe scurt, care era contextul european al vremii. După ce poporul rus a căzut în robia comunistă1 – „experimentul cel mai nimicitor care a fost vreodată altoit pe trupul şi sufletul vreunei comunităţi omeneşti”2 -, la sfârşitul Primului Război Mondial, ideologii, teoreticienii şi practicienii comunismului au încercat să preia puterea în Ungaria (Bela Kun), în Germania (Republica de la Weimer) şi, după eşecul acestor tentative, în Spania.

În anul 1930, după retragerea din fruntea statului a generalului Miguel Primo de la Rivera, stânga socialistă câştigă alegerile, în aprilie 1931, în marile oraşe din Spania, iar Regele Alfonso al XIII lea părăseşte ţara, fără a abdica însă. În anii următori mişcarea socialistă se radicalizează, sub ochiul vigilent al Moscovei şi cu sprijinul material şi ideologic al acesteia.

În anul 1936, în luna februarie, după alegeri, Frontul Popular (în fapt Partidul Comunist din Spania) îşi asigură o majoritate relativă, ceea ce îi permite formarea guvernului. Astfel visul comuniştilor de a prinde Europa într-un cleşte, cu Spania la vest şi Uniunea Sovietică la est prinde contur, spre satisfacţia păpuşarilor din umbră, francmasonii. Implicarea în evenimentele din Spania este recunoscut chiar de ei înşişi:

„Situaţia actuală este aşa de extraordinară şi de tragică, încât suntem nevoiţi să rupem tăcerea noastră obişnuită. Masoneria spaniolă este deplin, total şi absolut de partea Frontului Popular, de partea guvernului legal şi împotriva fascismului” (Ziarul ABC, Madrid, 20 oct. 1936); „Mulţumită înţeleptei prevederi a masonilor o mare parte din comandă în Guardia civil şi Guardia de asalt (trupe poliţieneşti create în mod special de republică) era încă dinainte de 18 august în mâna republicanilor de încredere. Masonii au fost aceia care au făcut ca cea mai mare parte din flota de război să se pună în serviciul Frontului Popular şi ofiţerii răsculaţi au fost închişi. Masonii au fost aviatorii care s-au aşezat în fruntea flotei noastre aviatice. Comandanţii din cele mai multe din secţiunile armatei noastre sunt masoni. Masonii sunt în majoritate aceia care în presă, pe tribune, la microfon au susţinut focul în suflete. Masonii sunt aceia care pregătesc victoria în etape. Masonii, în sfârşit, aceia care lucrează în străinătate ca neutralitatea să fie părăsită” (Ziarul El Dia Grafico, Barcelona, 15 oct. 1936).

În luna iulie 1936 generalul Franco (Francisco Bahamonde) ridica mănuşa şi, în fruntea trupelor din Marocul spaniol, porneşte la recucerirea ţării din mâinile roşilor. Războiul civil se internaţionalizează rapid, de partea roşilor aflându-se Uniunea Sovietică, pe faţă, dar şi democraţiile tradiţionale (Anglia, Franţa, Statele Unite), mai mult sau mai puţin vădit, în timp ce de partea naţionaliştilor-conservatori s-au poziţionat Germania şi Italia.

„Brigăzile internaţionale”, comuniste, conduse de comisari sovietici sau kominternişti au impus o prigoană antimonarhică şi anticatolică de o cruzime greu de imaginat:

„Suntem concentraţi în dosul unei mânăstiri […]. Pe mine mă chemă locotenentul şi-mi dă în pază un prizonier… Toţi se reped să-l omoare. Eu mă lupt să-l scap. Îmi vine în ajutor dl. Clime. Comunistul îmi oferă 3150 de pesetas, ca răsplată că l-am scăpat de la moarte. Îl refuz şi îi spun că sunt român, avocat. Face ochii mari. Lor li se spune că toţi naţionaliştii sunt cruzi. Ce fac însă comuniştii cu prizonierii? Tăierea nasului, a limbei, scoaterea ochilor – astea sunt fleacuri. Alte chinuri degradatoare, practici murdare care se termină cu amputarea organelor genitale, ce sunt date să fie mâncate de victimă. Desfacerea cutiei craniene, în care se amestecă creierii cu un bîţ. Victima moare în chinuri îngrozitoare, apoi i se urinează pe creieri […]. În această mănăstire a fost un centru de rezistenţă comunistă. Interiorul este distrus şi batjocorit. Călcăm pe odăjdii, pe icoane sfărâmate şi tăvălite prin murdărie. Tablouri pictate de nume celebre, opere de artă de dinainte şi din timpul Renaşterii (mânăstirea are 600 de ani) sunt rupte, iar sfinţii au ochii scoşi. Murdării făcute pe altar, iar secera şi ciocanul mânjite pe pereţi şi pe icoane. O zdreanţă roşie fâlfâie pe crucea mânăstirii ca o semnătură a profanatorilor […].

Întrăm în castelul unui nobil spaniol, părăsit de comuniştii în retragere. Galeria de tablouri oribil distrusă […]. Icoana Madonei este profanată îngrozitor. Capela transformată în latrină. Pe treptele altarului recunoaştem, cu groază, cadavrul unui preot cu mâinile legate la spate. Are o figură oribilă. Ne priveşte, parcă, cu globurile ochilor nefiresc de mari. Apropiindu-ne ne dăm seama că pleoapele i-au fost tăiate, iar nările umplute cu praf de puşcă şi explodate. Pe pereţi, bucăţi de creier cu sânge şi fire de păr. În grajdul din curte, o tânără femeie şi cu fetiţa ei de vreo 6 ani, cu hainele sfâşiate, pline de vânătăi şi muşcături, violate, apoi ucise…”3.

Statisticile, chiar dacă se contrazic oarecum, spun ca în timpul Războiului civil dintre anii 1936-1939 au fost ucişi, cel mai adesea cu cruzime, 12 episcopi romano-catolici, peste 4000 de preoţi papistaşi, cca. 2000 de călugări şi peste 300 de maici; au fost dărâmate sau avariate peste 400 de biserici şi catedrale, unele de o valoare istorică inestimabilă.

Memoria documentelor consemnează:

„Pe la începutul lui octombrie 1936, puţin după victoria asupra comuniştilor în faimoasa bătălie de la Alcazar4, ambasadorul Spaniei naţionaliste, Don Pedro de Prat y Soutzo, primea o scrisoare din partea generalului Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, zis Grănicerul, erou al primului război mondial şi preşedinte al Partidului „Totul pentru Ţară”(bastion politic al Mişcării Legionare, continuator al dizolvatei Gărzi de Fier), în care se comunica doleanţa Legiunii Arhanghelului Mihail de a-i oferi în semn de omagiu colonelului Jose Moscardo Ituarte (ulterior general), eroul de la Alcazar5, o spadă de onoare, din oţel de Toledo, cu mânerul lucrat de artizani legionari, pe care generalul român o folosise în primul război mondial. Scrisoarea va fi urmată de vizita generalului ce era în măsură să comunice şi componenţa echipei care urma să se deplaseze în Spania sub conducerea lui, aprobată ca atare de Corneliu Zelea Codreanu, „Căpitanul” Mişcării Legionare: avocatul Ion (Ionel) I. Moţa (mâna dreaptă a Căpitanului şi – din 1927 – cumnatul lui), de 35 de ani; preotul ortodox Ion Dumitrescu-Borşa (secretar general al Partidului „Totul pentru Ţară”), de 38 de ani; prinţul Alexandru (Alecu) Cantacuzino (diplomat de carieră), de 34 de ani; inginerul Gheorghe Clime (comandantul Corpului Muncitoresc Legionar), de 47 de ani; avocatul Nicoale (Necuali) Totu, de 32 de ani; economistul Bănică Dobre, de 28 de ani; avocatul Vasile Marin (şeful legionar al Capitalei), de 33 de ani (adăugat ulterior echipei, după cum se va vedea). Toţi aceşti fruntaşi legionari, după înmânarea spadei de onoare, aveau să se încadreze, ca simpli soldaţi, în armata naţionalistă spaniolă6. […]”

Pentru că şeful guvernului francez, socialistul Leon Blum, refuză sa acorde viză de trecere prin Franţa delegaţia, plecată din Gara de Nord în seara de 24 noiembrie, optează pentru o rută ocolită prin Germania, apoi cu vaporul până în Portugalia, ca apoi să ajungă în Spania cu trenul:

„Trecerea prin punctul de frontieră Ghica-Vodă [Bucovina] s-a făcut în cele mai bune condiţiuni. Mergem în Spania prin ruta Polonia – Berlin – Hamburg – Lisabona, din voia d-lui Leon Blum, care a găsit de cuviinţă să refuze delegaţiei româneşti, care duce o spadă eroului de la Alcazar, Moscardo, vizele de trecere prin Franţa. O, dacă generalul Cantacuzino, erou al războiului mondial, cavaler al Legiunii de Onoare, ar fi mers să felicite pe Largo Caballero [şeful suprem al armatelor republicane – n.n.] şi pe zeiţa revoluţiei Passionaria, ce mai primiri triumfale cu accentele Internaţionalei şi cu pumnul strâns drept salut am fi avut!”, notează cu amară ironie Vasile Marin”.

Din Germania, delegaţia se îmbarcă, din portul Hamburg pe vaporul „Monte Olivio”, iar pe 2 decembrie soseşte în capitala Portugaliei, Lisabona, unde legionarii români sunt întâmpinaţi de ambasadorul Spaniei. Pe data de 4 decembrie pleacă spre Salamanca, unde se afla atunci cartierul general al armatelor naţionaliste, al generalul Franco, iar acolo sunt primiţi de şeful de protocol al acestuia. Pe data de 6 decembrie delegaţia legionarilor români ajunge la Soria, cartierul general al colonelului Jose Moscardo, unde înmânarea spadei de onoare are loc într-un cadru solemn:

„Generalul Cantacuzino oferă sabia pronunţând câteva cuvinte. Răspunde Moscardo vădit impresionat, în spanioleşte. E atâta căldură în cuvintele eroului de la Alcazar! […] Moscardo nu are de loc aerul clasic al eroului, aşa cum îl proiectează imaginaţia populară. Este un bărbat înalt, cam de 56 de ani, poartă ochelari, şi o anumită discreţie, care i se citeşte pe faţă şi în mişcări îi dă înfăţişarea mai degrabă a unui profesor universitar decât a unui militar. Este de o modestie excesivă şi de o politeţe pe care numai oamenii cu adevărat mari o pot arăta. Şi totuşi […] câtă bărbăţie şi câtă dragoste de patrie în omul acesta, care preferă să-şi vadă ucis copilul decât să predea Alcazarul, în care se închisese falanga onoarei spaniole; care îşi vede alt fiu – locotenent – ucis la Barcelona şi care tremură acum pentru viaţa altuia, ce luptă pe Asturii”, scrie Vasile Marin.

Pe 8 decembrie legionarii români sunt repartizaţi în Bandera 6, compania 21 din Tercio (Legiunea Străină spaniolă), ca simpli soldaţi, deşi erau îndrituiţi a primi grade militare echivalente cu cele din ţară şi a servi, eventual, în statul major al colonelului. Aici generalul Zizi Cantacuzino se desparte de „băieţii lui”, vârsta înaintată – avea 67 de ani – neîngăduindu-i să mai ia parte la lupte.

„Legiunea Străină spaniolă este o armată de elită, a cărei faimă înspăimântă pe inamici. Trupa are o disciplină şi o vitejie care înmărmuresc. În orele de răgaz şi veselie cântecul legionarilor din Tercio este Sunt amantul morţii [marşul legionar El novio de la muerte – n.n.]… Afirm fără şovăială: este cea mai vitează infanterie din lume”, scria prinţul Alecu Cantacuzino. Tot el oferă şi explicaţia pentru refuzul de a se încadra cu aceleaşi grade militare pe care, ca ofiţeri de rezervă, le aveau în ţară: „Voiam să luptăm ca soldaţi şi pentru a da un exemplu. Un exemplu de contopire sufletească cu soldaţii, cu cei mici şi năcăjiţi, a căror jertfă nu este ornată cu lauri […]. Am vrut ca muncitorii şi sătenii şi copiii din şcoală să ştie cu neşovăitoare convingere: comandanţii legionari nu îşi câştigă gradele şi dreptul la comandă pe temei de privilegiu şi din învârteală, ci încovoindu-se sub lipsuri, suferinţe şi răni şi zâmbind când şuieră moartea”.

După câteva zile de instrucţie echipa celor şapte legionari merge pe front, la porţile Madridului, pe care Ionel Moţa nu avea să aibă prilejul să-l cucerească, deşi şi-a dorit mult acest lucru. Se bat la Boadilla del Monte, Las Rozas, Aravaca, Pozuelo, El Pradillo şi… Majadohonda. Acolo îi găseşte moartea pe doi dintre ei, după ce şi Bănică Dobre fusese rănit în lupte. Despre ziua de 13 ianuarie prinţul Cantacuzino va scrie:

„Pe la ora trei ocupăm nişte tranşee înaintate […]. Ionel Moţa e îngândurat şi se apucă să scrie, în mare grabă, o scrisoare Căpitanului. Parcă se temea că nu va avea timp să o sfârşească. Pe la ceasurile trei şi jumătate încep ghiulelele să cadă în jurul nostru şi apar, pe coama unui deal din faţă, trei tancuri înaintând în linie spre tranşeele noastre […]. Bombardamentul se domoleşte vreo jumătate de ceas, apoi reîncepe […]. Acum vedem coborând coama dealului vreo treisprezece tancuri mari. Primim ordin să ne culcăm la pământ, în tranşee […]. Ionel Moţa ne strigă: Dacă suntem înconjuraţi nu cade prizonier nimeni. Murim toţi împreună! Sunt ultimele cuvinte pe care ni le-a spus. Pentru ultima oară îi văd vii, alături: Ionel cu fruntea ca un munte înnourat, şi Marin cu faţa [ca] de marocan – lăsase să-i crească barbă – şi privirea întoarsă spre ascunzişurile sale sufleteşti. Bubuitul devine năucitor. Vâjâitul gloanţelor şi al schijelor mă ameţeşte. Exploziile obuzelor ne acoperă cu pământ […]. O detunătură doborâtoare mă forţează să închid ochii. Când îi deschid , o clipă după aceea, privirea îmi cade la un metru şi jumătate de mine, asupra unui corp întins cu faţa spre pământ. Îngenunchiu şi îi ridic capul. E Ionel Moţa […]. La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranşeei. Mă întorc şi urlu lui Clime şi părintelui Dumitrescu, peste vuietul gloanţelor şi al obuzelor: Ionel şi Marin sunt morţi! Peste haina cu stropi de sânge neînchegat, ceasul lui Ionel Moţa atârnă de un lanţ, cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert. Prin haina străpunsă şi sfârtecată a lui Ionel Moţa se văd culorile Drapelului Românesc. E drapelul nostru, pe care era scris: Legiunea Arhanghelului Mihail… îl luase ca să-l poarte cu el, pentru a-l pune în vârful baionetei la atac sau defilare când cuceream un oraş. Cu el speram să întrăm şi în Madrid. Desfac drapelul şi îl întind peste trupurile lor […]. Trupurile sunt transportate la Toledo şi îmbălsămate la morga spitalului „Doncellas Nobles”, apoi depuse într-o capelă unde li se face un prim serviciu funerar”.

Cu repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale celor doi martiri sunt însărcinaţi, de către Codreanu personal, generalul Cantacuzino – Grănicerul şi ing. Virgil Ionescu. Martirii români părăsesc Spania în onoruri militare, trec prin Franţa (guvernul socialistului Leon Blum acorda viză de trecere morţilor, după cum se vede) – Belgia – Germania – Polonia, pentru a intra în ţară prin acelaşi punct vamal prin care a ieşit: Ghica Vodă. Deşi autorităţile doreau ca trenul mortuar să treacă rapid şi neobservat, iar îngroparea celor morţi în Spania să se facă cu discreţie acest lucru nu se întâmplă deloc aşa. Trenul mortuar se îndreaptă spre capitală pe un traseu lung şi ocolit, străbătând toate provinciile istorice ale ţării: Bucovina (Cernăuţi), Moldova (oprire la Roman), Transilvania (cu ceremonii la Cluj, Orăştie – locul natal al lui Ionel Moţa, Sibiu), Oltenia şi Muntenia (Râmnicu Vâlcea, Slatina, Piteşti, Bucureşti). Pe 13 februarie, la exact o lună de la moartea lor trenul mortuar ajunge la Bucureşti, după ce peste tot, de la intrarea în ţară şi până în capitală a fost întâmpinat de un val uriaş de simpatie, de mulţimi uriaşe de oameni, de ierarhi şi preoţi. Iată cum descrie Dumitru Banea, comandant legionar, evenimentele din Bucureştii acelor zile:

„Trenul ajunge la Bucureşti unde o imensă mulţime aşteaptă sicriele celor doi dragi camarazi. Sunt duşi la Biserica Sf. Ilie-Gorgani, de unde se formează cortegiul, după slujba religioasă făcută de doi mitropoliţi şi un episcop: ÎPS. Mitropolit Bălan al Ardealului, ÎPS. Mitropolit Gurie al Basarabiei [alte surse îl omit pe Mitropolitul Gurie, dar îl pomenesc pe PS. Veniamin, vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor] şi PS. Episcop Vartolomeu al Olteniei [Râmnicului]. Această manifestare, încă nemaiîntâlnită în România, în disciplină de fier, într-o ordine şi o frumuseţe nemaivăzute, au arătat Bucureştiului şi ţării întregi puterea Mişcării noastre, dar şi hotărârea duşmanilor de a ne distruge. Carul mortuar era tras de 80 de fruntaşi ai Mişcării, în cămăşi verzi. Căpitanul, familiile morţilor Senatul legionar şi gradele legionare urmau cortegiul, câteva sute de preoţi, apoi studenţimea şi, la urmă legionari [simpli] şi simpatizanţi. Pe ambele margini ale străzii erau încolonaţi studenţii legionari. La vederea acestei manifestaţii oamenii priveau cu capul descoperit, unii cu bucurie, alţii îngroziţi de forţa Mişcării”.

Profesorul de Istorie Contemporană de la Universitatea Autonomă din Barcelona, Francisco Veiga consemna:

„Şocul a fost uriaş. Cortegiul a străbătut centrul oraşului, cu o gigantică cruce [vie] în frunte, formată din legionari în uniformă şi patru sute de preoţi cântau psalmi. Erau de faţă mai multe sute de ţărani şi, printre ei, transilvănenii sunau din buciume acorduri funebre, triste şi profunde. Nu lipseau nici reprezentanţii diplomatici ai statelor şi partidelor totalitare, chiar şi soldaţi din Garda Regală [să precizăm că chiar un membru al Casei Regale, Principele Nicolae, era simpatizant legionar]. Cortegiul funerar, lung de patru kilometri, a paralizat circulaţia capitalei, peste care cădea o ninsoare deasă. Stilul Legiunii invadase străzile, dând o lecţie de neuitat frivolului Bucureşti”.

Din nefericire Dumitru Banea a avut dreptate când spunea că duşmanii urmăreau distrugerea Mişcării. Anii 1937-39 aducând mai multe valuri de prigoane, Legiunea dând încă vreo câteva sute de jertfe. Va pieri floarea Mişcării şi o dată cu aceştia şi supravieţuitorii echipei din Spania. Cad sub gloanţe la Râmnicu Sărat, Prinţul Alexandru (Alecu) Cantacuzino, ing. Gheorghe Clime – schingiuit groaznic înainte de a fi împuşcat -, Bănică Dobre şi Neculai Totu. Va sfârşi ucis şi generalul Cantacuzino – Grănicerul. Supravieţuieşte preotul Dumitrescu-Borşa, care va înfunda temniţa, iar sub comunişti nu va rezista torturilor şi va colabora cu securitatea…

După cum se vede „Războiul civil de acasă, cenuşiu şi pervers, purtat fără tancuri şi fără tranşee, s-a dovedit, în cele din urmă, încă mai necruţător”7.

 

Bibliografie

Taina jertfei, Dosar istoric Moţa-Marin, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Ed Puncte Cardinale, Sibiu, 2002.

1 „Această conspiraţie mondială pentru răsturnarea civilizaţiei […] a înhăţat de chică poporul rus, dobândind practic puterea asupra acestui enorm imperiu” (Winston Churchill – vezi Ralph Epperson, Noua Ordine Mondială, pag. 105).

2 Radu Marculescu, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică, Ed. Albatros, Buc. 2000, pag. 9).

3 Nota 8 din Taina jertfei, Dosar istoric Moţa-Marin, pag. 17-18.

4 Este vorba de Alcazar-ul din Toledo (astăzi muzeu) asediat de republicani (comunişti) în vara şi toamna anului 1936, vreme de 72 de zile. A fost unul din momentele cheie ale Războiului Civil spaniol şi una din cele mai emoţionante pilde de eroism din întreaga istorie a secolului XX.

5 Colonelul Moscardo asistase telefonic la execuţia fiului său, căzut în mâinile roşilor (care încercaseră să-l şantajeze astfel să predea Alcazar-ul).

6 Vezi Taina jertfei, Dosar istoric Moţa-Marin, pag. 19-20.

7 Taina jertfei, Dosar istoric Moţa-Marin, pag. 35.

sursa: Bucovina Profundă

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php