Marius Oprea, pe urmele lui Valeriu Gafencu.

Marius Oprea, pe urmele lui Valeriu Gafencu. Istoricul spune că identificarea celor îngropați la Târgu Ocna a fost oprită timp de 8 ani de presiunile făcute de Vladimir Tismăneanu cu girul lui Traian Băsescu

Din cei 73 de deținuți politici, decedați în penitenciarul de la Tîrgu Ocna în perioada comunismului, au fost descoperite, în ultimii 8 ani, cadavrele a 18 dintre ei, însă identificarea acestora a fost oprită în urma unor presiuni politice „făcute de Vladimir Tismăneanu, cu girul lui Traian Băsescu” , spune istoricul Marius Oprea într-un material publicat de Mediafax.

Arătarea Maicii Domnului lui Valeriu Gafencu

Pictura realizata de maicile de la Manastirea Diaconesti

via Vlad Herman

Valeriu Gafencu, „Sfântul Închisorilor” ar putea fi deshumat. IICCMER lansează o campanie de căutare și descoperire a mormintelor deținuților politici morți în Penitenciarul din Tîrgu Ocna

O nouă campanie de investigaţii arheologice pentru căutarea și descoperirea mormintelor deţinuţilor politici morţi în Penitenciarul din Tîrgu Ocna

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) organizează începând cu data de 7 iunie 2018 a treia campanie de investigaţii arheologice în orașul Tîrgu Ocna, jud. Bacău. Acţiunea urmăreşte căutarea și descoperirea mormintelor deţinuţilor politici morți în penitenciarul din localitate.

După instaurarea regimului comunist, prin fraudă electorală și amenințare cu forța, conducerea politică a țării a iniţiat un vast program de anihilare a oricărei forme de opoziţie, iar metodele utilizate pentru îndepărtarea tuturor celor care se împotriveau noului regim au fost condamnarea pentru infracțiuni politice la pedepsa cu moartea sau încarcerarea în penitenciare, lagăre și colonii de muncă, internările administrative, fără proces, ori executarea sumară a oponenților, fără existența unor sentințe judecătorești.

Conform unei evidențe provizorii bazate pe surse documentare, în perioada 1950-1964 în penitenciaruldin Tîrgu Ocna au fost încarcerate, pe diferite termene de timp, un număr de 841 de persoanecondamnate pentru delicte politice, dintre care 71 au decedat în timpul detenției. Morții au fost înhumați într-un cimitir parohial situat în apropierea penitenciarului, lângă biserica ortodoxă cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena aflată în Parohia Poieni, pe str. Crizantemelor. Înmormântările au fost practicate atunci într-o zonă mai liberă a cimitirului, trupurile defuncţilor fiind depuse, fără sicriu, în gropi individuale sau comune, iar mormintele nu au fost marcate cu cruce sau cu alte semne de identificare. Între anii 1977 şi 1997, timp în care imobilul penitenciarului a adăpostit un Sanatoriu pentru bolnavi psihici, unii dintre pacienţii decedaţi aici au fost îngropaţi tot în această zonă a cimitirului. În ultimele decenii, terenul unde au fost îngropați deținuții a fost cedat treptat credincioșilor din parohie pentru locuri de veci. Ca urmare, gropile ulterioare au afectat, parțial sau integral, multe din mormintele deținuților.

Evoluția situației din ultimii ani a făcut ca în porțiunea de cimitir unde s-au îngropat deținuții să mai rămână libere doar câteva suprafețe restrânse de teren. Această situație obiectivă a determinat efectuarea în cursul anilor 2011 și 2013 a unor cercetări arheologice pentru verificarea acelor suprafețe care erau vizate să fie ocupate în scurt timp de morminte. În cursul acestor cercetări au fost identificate un număr de 22 de morminte dintre care 10 aparțineau unor foști deținuți. Datorită faptului că în prezent și ultimele parcele rămase libere au fost sau vor fi repartizate pentru locuri de veci, s-a impus efectuarea de urgență a unei noi intervenții arheologice care să elibereze respectivele locuri de sarcina istorică care o poate conține.

Rămășițele pământești care au fost recuperate în cursul cercetărilor anterioare, asupra cărora s-au efectuat deja examinări de specialitate, la care se vor adăuga și cele care se vor descoperi în următoarele intervenții, vor intra în circuitul legal care trebuie să conducă la stabilirea identității acestor victime. Din păcate, reamintim că multe din mormintele deținuților politici au fost distruse în decursul timpului de înmormântările ulterioare, iar pentru recuperarea acestora nu se mai poate face nimic. Multe dintre victimele care au murit în acest penitenciar au rude și urmași care, de la căderea oficială a regimului comunist, așteaptă din partea autorităților statului adoptarea unor măsuri reale și efective care să conducă la descoperirea și recuperarea osemintelor acestor oameni, care au zăcut zeci de ani în morminte anonime. Acţiunea de la Tîrgu Ocna are o dimensiune recuperatorie, memoria fiind, așa cum se știe, ultima formă de justiție omenească posibilă.

Cercetările vor fi efectuate de un colectiv de arheologi de la IICCMER și instituțiile muzeale colaboratoare (Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei Cluj, Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, Muzeul de Istorie și Științele Naturii Aiud, Muzeul de Istorie Turda), alcătuit din Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă, Marius Oprea, Gabriel Rustoiu și Horațiu Groza…

sursa: IICCMER

Imnul Învierii. De Valeriu Gafencu…

Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Refren: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
E Nunta Fiului de Împărat!

Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să Se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.

Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi

Valeriu Gafencu

O perspectivă teandrică despre Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor

L-am cunoscut destul de bine pe Nicolae Trifoiu, un fost deţinut politic care a stat 24 de ani în închisoriile carliste, antonesciene şi apoi în cele comuniste. Calvarul detenţiei nu i se citea pe faţa luminată de o credinţă trainică şi adevărată. Nicolae Trifoiu a fost închis cu Valeriu Gafencu la Aiud, între anii 1942 – 1946. De la el am aflat prima dată, la începutul anilor 90 despre Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor. Avea o mare dragoste faţă de Sfântul Închisorilor comuniste. A şi scris o carte de mărturii în 2003 la Cluj: „Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor din România”, Editura Napoca Star. E prima lucrare, care înmănunchează mărturii despre Valeriu Gafencu după amintirile lui Ioan Ianolide.

De atunci au mai văzut lumina şi alte cărţi ca „Sfântul închisorilor” de călugărul Moise de la mănăstirea Oaşa, în 2007 sau „Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor” de Octavian Anastasescu, Editura Meditaţii, Bucureşti 2014. De asemenea, au apărut în ultimii ani numeroase studii, mărturii sau cărţi despre Valeriu Gafencu, dar nicio sinteză care să surprindă exhaustiv acest fenomen hristologic de o unicitate tainică a ortodoxiei mărturisitoare româneşti. Fenomenul Valeriu Gafencu trebuie privit din perspectiva teologică a unei renaşteri din subterana istoriei a germenilor ideii de sfânt popular. Din catacombele suferinţei s-au înălţat „hristofori” ce transced lumea materială perceptibilă. Valeriu Gafencu reprezintă suma Sfinţilor Închisorilor din perioada comunistă şi nu numai. Valeriu Gafencu a transces prigoana comunistă. El a fost un persecutat al regimurilor totalitare în general, fie carlist, fascist sau comunist. Prin Valeriu Gafencu asistăm la o rezistenţă spirituală şi tainică a ortodoxiei autentice faţă de agresiunea regimurilor dictatoriale. În general, studiile şi mărturiile vorbesc despre ultimii ani de viaţă a Sfântului Închisorilor, despre martiriul de la Târgu Ocna din 1951/1952 şi revelaţiile Luminii din acel sanatoriu, ca o cameră înaintea morţii şi Învierii.Dar imanenţa fenomenului Valeriu Gafencu nu o putem pricepe decât de la convertirea sa în zarca Aiudului din primăvara şi vara lui 1943, când tânărul prizonier al regimului antonescian realizează că suferinţa sa este începutul izbăvirii sufletului pe calea spinoasă şi plină de ispite sau pericole în drumul tainic al mânturii şi Învierii. Cu lacrimi în ochi, Valeriu Gafencu, deşi creştin practicant, „căldicel” ca toţi tinerii realizează atunci sensul zguduitor al suferinţei ca o cale a spinilor înspre mântuire a generaţiei sale lovite de o istorie crudă şi nedreaptă. Nu-l putem înţelege pe Valeriu Gafencu de la Târgu Ocna fără revelaţia mântuitoare a convertirii din zarca Aiudului. El realizează cu smerenie că face parte din sensul istoriei creştine a neamului său şi prefigurează prin suferinţă ceea ce va urma pentru români, adică calvarul din perioada bolşevică a comunismului.

Într-o scrisoare către cei dragi, Valeriu Gafencu face o mărturisire de credinţă a sensului vieţii sale întru Hristos şi a convertirii în spiritul şi legea unei vieţi de călugăr între gratiile puşcăriei: “Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!” Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr. Ei, bine. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite?! Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat. Ce este viaţa?! După mult zbucium, după multă durere trăită – paharul suferinţelor mi se umpluse –, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!” Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un singur om mi-a spus: „Meriţi a fi sărutat!” Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi mi-am continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu.”

Valeriu Gafencu devine un om liber întru Hristos deşi era închis. Libertatea întru Hristos nu ţine cont de zidurile ridicate de oameni. El percepe puşcăria ca şi catacombele romane pentru primii creştini: eliberatoare şi sfinţitoare. Valeriu Gafencu se poartă între zidurile puşcăriei ca într-o mănăstire, oferind sens suferinţei şi un exemplu pentru o generaţie ce urma să fie sacrificată pe altarul materialismului ateu comunist. Valeriu Gafencu era deja în mijlocul unei lupte între bine şi rău, între Lumină şi întunericul căderii. Gafencu devine omul nou împărtăşit liturgic cu tainele credinţei cele adevărate, cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ca un sfânt ostaş implicat în războiul nevăzut cu vechiul om „sinucis” sufleteşte de căderea din grădina Edenului. Convertirea lui Valeriu Gafencu la viaţa desăvârşită a lui Hristos din iunie 1943 e prima treaptă pe scara spre sfinţenie şi o deschidere a dasein-ului spre miracolul unui model hristic pentru generaţii de martiri anticomunişti de la Târgu Ocna, din iarna lui 1952. Prin rugăciune şi post Valeriu Gafencu sfinţeşte sanatoriul de la Târgu Ocna. Aici bolnavii de TBC nu îşi aşteptau moartea, ci doar adormirea întru cele veşnice, cu îmbărbătarea rugătoare a lui Valeriu Gafencu care era perceput ca un sfânt de către colegii de penitenciar, dar şi de către gardieni sau doctori. Puterea rugăciunii sfinţitoare a lui Valeriu Gafencu înmuiaseră inimile împietrite ale gardienilor. Sanatoriul Târgu Ocna, în 1951/1952 devine prin Valeriu Gafencu o „pregustare” a Raiului, o anticameră necesară spre mântuire şi Înviere. Valeriu Gafencu a ajuns la o desăvârşire a credinţei sfinţitoare la Târgu Ocna, care nu ar fi fost posibilă fără coborârea în iadul şi catacombele morţii sau deznădejdii de la Aiudului. Valeriu Gafencu devine la Târgu Ocna, în ochii colegilor săi de suferinţă şi generaţie o Imitatio Christi. Doctorii şi gardienii sunt înnobilaţi şi transfiguraţi de suferinţa sfinţitoare a lui Valeriu Gafencu. Un coleg de celulă care a devenit mai târziu preot vorbeşte de transfigurarea la propriu a închisorii: “La Târgu Ocna s-a practicat „rugăciunea inimii”. Valeriu Gafencu şi Ion Ianolide au adus experienţa duhovnicească a Aiudului, cei arestaţi după 1948, pe cea isihastă a Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, unde îi cunoscuseră pe marii duhovnici, părinţii Benedict, Sofian, Daniil etc. Cu binecuvân­tarea preoţilor, s-a chemat şi aci, zi şi noapte, numele de putere al Domnului nostru Iisus Hristos. Şi s-au petrecut lucruri de taină, adevărate experienţe mistice. Părinţii Gherasim Iscu, Viorel Todea, Sinesie Ioja şi alţii ne-au asistat pe toţi, prin tot felul de slujbe şi mai ales prin taina spovedaniei, această „sfântă terapie”. Mai mult decât atât: în închisoare ne-am putut împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, aduse aci prin oameni ai lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au fost cuminecaţi(…)Asistenţa medicală a fost organizată, sub oblăduirea înge­rească şi maternă a doamnei doctor Margareta Danielescu, de către medicii noştri deţinuţi. Cine nu-şi aminteşte de devota­mentul şi nopţile nedormite ale medicilor Ion Ghiţulescu, Constantin Banu, Nicolae Floricel (Papaşa!), Aristide Lefa, Mibai Lungeanu? Dar cine poate să-i uite pe tinerii – tebecişti şi ei dar ceva mai în putere – care, cu o dăruire impresionantă, dar firească şi discretă, au fost în acelaşi timp surori de ocrotire şi infirmiere, femei de serviciu, spălătorese de rufe şi cearceafuri, pline uneori de puroi, muncind ca pentru Hristos, şi ziua şi noaptea, când făceam de gardă la patul bolnavilor mai grav. Dintre ei, unii nu au gustat din porţia lor de lapte, de unt sau de carne. Le cedau bolnavilor care aveau nevoie, ei mulţumindu-se cu fasole şi cu arpacaş. Mai toţi sunt aici de faţă. În mijlocul acestor realităţi tragice, tinereţea noastră, cu năzuinţele ei sfinte, purta pecetea optimismului.(“Părintele Voicescu, un duhovnic al cetăţii”, apărută la Editura Bizantină, 2002, în îngrijirea Ioanei Iancovescu)”.

Valeriu Gafencu a adormit întru Domnul ca un sfânt. Toţi de lângă el îl percepeau sfânt, ca o icoană vie a lui Hristos. Valeriu Gafencu şi-a cunoscut ziua plecarii la Domnul, aşa cum odinioara erau hărăziţi sfinţii pustiei. În ziua de 2 februarie 1952, cu 16 zile mai înainte de adormirea lui în Domnul, Valeriu Gafencu i-a rugat pe colegii săi de suferinţă să-i facă rost de o lumînare şi de o cămaşă albă, până pe data de 18 februarie. În ziua de 18 februarie, la ora 14:00, după o indelungată rugăciune, cu ultimele puteri, Valeriu a spus: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul.” Valeriu Gafencu a ştiut să transforme suferinţa în izbăvire mântuitoare să-i dea un sens dumnezeiesc, ca o cale spre mântuire şi Înviere. “Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus. Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire. Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată.” (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă). Valeriu Gafencu a înţeles clar şi distinct că omul este Chipul lui Hristos cel viu, că alt sens viaţa noastră nu are în Istorie. Într-o scrisoare din anii revelaţiei Aiudului, Valeriu Gafencu a demantelat nimicnicia regimurilor totalitare ca expresie a răului care vor să deformeze Chipul lui Hristos din om. Valeriu Gafencu a fost nu numai un sfânt dar şi un profet al necesităţii dispariţiei omului istoric pentru a face loc omului duhovnicesc şi înveşnicit de tainele credinţei al căruio sens este unirea prin mântuire şi Înviere cu Dumnezeu. “Sunt sănătos şi mă gândesc întruna la voi, dragii mei, la toate încercările prin care a trebuit să treceţi, spre a vă da seama de deşertăciunea acestei lumi, de ajutorul şi dragostea lui Dumnezeu, de Viaţa Veşnică, pe care noi o putem câştiga cu mila Domnului, dacă ne vom trăi viaţa în iubire curată, fapte bune şi rugăciune.Viaţa e un dar de la Dumnezeu, şi noi trebuie să ştim a o trăi în chipul cel mai vrednic. Să ne curăţăm de păcate, care ne urmăresc la tot pasul, să fim cu iubire faţă de semenii noştri, să ajutăm, să răspundem la rău prin bine şi la ură prin dragoste, să ne mărturisim păcatele şi să luăm temeinic hotărârea de a nu le mai săvârşi. Iată, a venit şi postul Crăciunului. Pregătiţi-vă sufleteşte pentru această mare sărbătoare creştină, prin post şi rugăciune şi nu uitaţi milostenia pentru cei săraci şi lipsiţi, căci milostenia acoperă o mulţime de păcate. Aşa că, faceţi această faptă măreaţă, ca la Sfintele Sărbători să daţi la câte un sărac, lipsit de ajutor, ba o pâine, ba o prăjitură, ba un bănuţ, că mult vă va răsplăti Dumnezeu şi în viaţa aceasta şi în viaţa viitoare. Mie îmi pare tare bine că voi înţelegeţi această lume. Mi-aduc aminte că, încă în sat, îi mai ajutaţi din când în când şi pe ţiganii şi pe nevoiaşii de pe la noi! Ştiţi voi ce înseamnă lucrul acesta!? Fericirea este sensul întregii noastre vieţi. Şi eu vă mărturisesc azi, după ani de suferinţă, meditaţie şi frământări, cu viaţă aspră, că Viaţa nu are nici un sens fără Hristos! Că toate alergările noastre, fără Iisus sunt deşertăciune şi goană după vânt! De aceea, să căutăm ca prin modul nostru de trăire să-l câştigăm pe Mântuitorul în inimile noastre. Numaidecât să vă spovediţi şi împărtăşiţi. Să faceţi o spovedanie cât mai serioasă şi mai adâncă. Să luaţi hotărârea de a vă lepăda de păcate, să duceţi lupta cu răul inimii voastre, înclinate a-i judeca şi condamna pe alţii pentru faptele lor, când noi înşine săvârşim aceleaşi păcate.” (Penitenciarul Aiud, 22 noiembrie 1943).Viaţa lui Valeriu Gafencu a fost sfinţită de suferinţă şi credinţă. Şi la Târgu Ocna, Sfântul Închisorilor a ajuns la o înaltă trăire religioasă, la isihia, acea linişte perfectă cum numai cei ce se identifică cu Hristos o pot avea. Dincolo de opoziţii trecătoare şi fără consistenţă teologică, Valeriu Gafencu este perceput de tot mai mulţi români ca un sfânt popular, E o chestiune de timp, în durata lungă a omului istoric şi foarte scurtă din punct de vedere al omului teandric, ca Valeriu Gafencu să fie recunoscut oficial de Biserică ca sfânt în calendar.

de Ionuţ Ţene Napoca News

Mărturie despre sfințenia și mucenicia lui Valeriu Gafencu

Valeriu Gafencu a patruns in constiinta mea brusc si luminos. Eram inca liber cand am aflat ca, in inchisoarea Aiud si apoi in colonia de munca din localitatea Galda, in apropiere de Aiud, se afla un tanar detinut politic, a carui traire crestina raspandeste in jur o forta binefacatoare, ce se rasfrange asupra celorlalti frati de suferinta si asupra tuturor celor cu care vine in contact. Ar fi fost un fel de Pavel modern, care, in mijlocul incercarilor trimise de Dumnezeu, nu inceta sa propavaduiasca, sa incurajeze, sa inalte sufleteste, spre desavarsirea crestina, pe cei din jur. (…)

In inchisoare, Valeriu nu era singurul pe linia trairii crestine intense, ci facea parte dintr-un grup ce impartasea aceeasi orientare spirituala, alaturi de avocatul dr. Traian Trifan, avocatul Traian Marian, studentul in drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea sa devina ieromonahul Arsenie Papacioc de la Techirghiol, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Totea si alte suflete alese.

Intre timp, se formasera in inchisoare si alte grupuri, cu preocupari predominant politice – in consecinta – mai lumesti. Acestea priveau cu multe rezerve, mergand uneori pana la ostilitate, spre cei axati – in mod exclusiv, spuneau ei – pe drumul continuei deveniri crestine. La un moment dat, atmosfera devenise apasatoare si puntile dintre grupuri se rupsesera aproape definitiv. Atunci Valeriu a facut un lucru la care ceilalti nu se gandisera. De ziua conducatorului principalului grup advers, dr. Victor Biris, s-a dus cu mana intinsa la el, i-a urat ani multi si a facut un apel calduros la reinfiriparea legaturilor sufletesti dintre grupuri, in duhul iubirii si intelegerii crestine. Atat Victor Biris cat si cei din grupul lui au ramas uimiti de gestul lui Valeriu si au considerat ca reflecta atitudinea binevoitoare a intregului grup crestin. Pentru o buna bucata de vreme, relatiile dintre grupuri s-au imbunatatit.

In acea perioada [la Galda n.n.], dupa ce ziua muncea la pamant, seara, la lumina unei lumanari sau a unei lampi cu gaz, Valeriu copia texte din Filocalia si alte scrieri religioase, pe care le trimitea afara din inchisoare unor prieteni sau cunoscuti preocupati de problemele crestine. Am primit si eu un caiet lucrat de el si Ioan Ianolide.

In anul 1948, am fost arestat, condamnat si trimis la penitenciarul Pitesti, unde fusese adus si Valeriu Gafencu. Acolo am facut cunostinta cu el si am schimbat cateva cuvinte, in cursul unei plimbari comune in curte. Prima impresie a fost deosebit de puternica. Mi se parea ca din el emana, fara incetare, un fluviu de iubire si o energie luminoasa, ce ma faceau sa ma gandesc la aura din jurul Sfantului Serafim de Sarov. Era, fara indoiala pentru mine, o personalitate charismatica.

Nu am stat in aceeasi celula insa, asa cum as fi dorit. Apoi regimul s-a inasprit. (…) Nu l-am mai intalnit in lunile acelea pe Valeriu. Am aflat ca se afla intr-o celula, la acelasi etaj cu mine si ca se imbolnavise de plamani din cauza frigului, foamei si celorlalte conditii inumane, specifice regimului dur, de exterminare, ce avea sa preceada si sa pregateasca ”reeducarea” de la Pitesti. (…) Considerandu-se insa ca bolnavii de plamani nu erau apti sa reziste probelor de ”reeducare”, s-a hotarat evacuarea lor din inchisoarea Pitesti si trimiterea la penitenciarul-sanatoriu Targu Ocna. Medicul oficial al inchisorii a intocmit o lista dupa care, la sfarsitul lui decembrie 1949, s-a format un lot din care faceam parte, impreuna cu Valeriu Gafencu. Valeriu era intr-o stare grava. De abia putea sa se tina pe picioare. In timpul drumului, cu slabele noastre puteri, ceilalti l-am sprijinit si i-am purtat bagajul. In vagonul-duba, cu obrajii statojii din cauza febrei, el ne vorbea despre fericirea de a suferi pentru Hristos si a rezista, precum martirii de odinioara, prigoanei dezlantuite de dusmanii credintei.

Ajunsi la Targu Ocna, a fost cazat intr-o camera cu cei mai gravi bolnavi, care nu se mai puteau ridica din pat. (…) Acolo, atmosfera era dominata de duhul crestin, pe care Valeriu il impunea prin simpla lui prezenta. In camera aceea, alaturi de Valeriu, am prins si eu aripi sufletesti cum nu avusesem inainte. El mi-a dat puterea sa realizez practic taina pocaintei adanci, pe care teoretic, o cunosteam bine, de mult timp. El m-a condus spre ”rugaciunea lacrimilor”, ce spala sufletele de necuratiile acumulate de-a lungul anilor, si mi-a deschis drumul nasterii din nou: metanoia.

Alimentatia e la Targu Ocna, mai buna, si repausul prelungit la pat, impreuna cu putinele medicamente ce i s-au administrat, i-au ingaduit sa dobandeasca, temporar, o ameliorare. Desi nu se putea inca ridica din pat, energia lui in propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu a crescut. Deoarece in penitenciarul-sanatoriu, la inceput, regimul era destul de liber, la patul lui puteau veni si bolnavi din alte camere. Il ascultau si se patrundeau de adevarurile rostite de el. Multi au primit atunci acea lumina crestina, care i-a insotit apoi intreaga viata.

S-au scurs cateva luni si de la Pitesti au sotit noi loturi de bolnavi, unii dintre ei victime ale reeducarii. Terorizati de cele intamplate acolo si inspaimantati, s-au constituit intr-un grup pe care ofiterul politic l-a insarcinat sa declanseze si la Targu Ocna procesul de ”demascare si reeducare”.

Afland de ororile petrecute la Pitesti, Valeriu s-a intristat si ne-a spus: ”Ne asteapta si pe noi timpuri grele”. Ne-a indemnat sa ne rugam fierbinte si sa ne mobilizam toate resursele morale pentru a nu ne pierde sufletele in incercarile ce aveau sa urmeze.

Printre cei sositi cu unul din aceste loturi se afla si Ioan Ianolide, cel mai bun prieten din inchisoare a lui Valeriu. Foarte slabit la inceput, s-a refacut repede si s-a dedicat ingrijirii lui Valeriu si altor bolnavi. In jurul lor s-au grupat toti cei hotarati sa se opuna ”reeducarii”, chiar cu pretul unor suferinte sfasietoare si al sacrificarii vietii, ramanand pana la sfarsit pe pozitia de marturisire a Domnului Hristos si de respingere a ateismului comunist. Conditia reeducarii era lepadarea de credinta, apostazia.

Intr-adevar, ”reeducarea” a inceput. Cu presiuni psihice, santaje, amenintari, izolari, inasprirea regimului, pe de o parte, iar pe de alta parte promisiuni de eliberare, acordarea de scrisori, pachete si medicamente, celor ce s-ar fi aratat dispusi sa-si ”spele creierul”, renegandu-si trecutul si insusindu-si mentalitatea marxista. S-au inregistrat si brutalitati, acte de violenta. Atunci s-au vazut roadele influientei profunde pe care au avut-o Valeriu Gafencu si prietenii sai asupra masei de detinuti bolnavi. Ofiterul politic si reeducatii nu au obtinut nici macar un singur succes categoric. (…)

In aceasta perioada a sosit la Targu Ocna si pastorul protestant Richard Wurmbrand. Evreu, fost comunist militant, convertit la crestinism in imprejurari exceptionale, se remarcase prin atitudinea de darza marturisire a lui Hristos si de combatere a comunismului ateu ce se instala in tara. Ca urmare, a fost arestat si tinut in regim de exterminare, singur in celula, timp de ani de zile. Adus in stare de mizerie fiziologica, cu 22 de plagi TBC osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea tine pe picioare, cand a sosit la Targu Ocna. Ceilalti bolnavi, care aveau o stare relativ mai buna, l-au inconjurat cu totala daruire. Din cauza stadiului avansat al maladiei, a fost plasat in camera celor mai gravi bolnavi, camera 4, unde se afla si Valeriu Gafencu. Intre cei doi a inceput un schimb de cunostinte si comentarii religioase, dar in spiritul bunei credinte si al dragostei crestine, care urmareste apropierea de adevar, nu impunerea unei opinii anume. Se infruntau nu doua personalitati alese, ci doua conceptii si mentalitati crestine: cea ortodoxa si cea protestanta.

In acea perioada ma aflam izolat intr-o camera de la etajul 2, sub invinuirea de a fi incercat sa impiedic cursul reeducarii. Usa camerei era incuiata ziua si noaptea, incat cei opt insi adunati acolo, printre care si Ioan Ianolide, nu mai puteam avea contact cu ceilalti. Cei care au asistat la convorbirile dintre cei doi din camera 4 ne-au spus ulterior ca, de cele mai multe ori, cel care biruia era Valeriu, obligandu-l pe pastorul protestant sa recunoasca justetea punctului sau de vedere. (…)

Curand, a avut loc scoaterea disciplinara din penitenciarul-sanatoriu de la Targu Ocna a unui grup de cinci insi, din care faceam si eu parte. Ceilalti, care fusesera izolati impreuna cu noi, au fost dusi inapoi, in sectia bolnavilor ce se bucurau de un regim mai liber. Astfel, Ioan Ianolide, prietenul de suflet al lui Valeriu, a putut reveni la capataiul lui, pentru a-l ingriji. (…)

Valeriu cunostea bine literatura teologica si mistica. Studiase anume scrierile Sfintilor Parinti, cate aparusera pana atunci, in primele volume ale Filocaliei. Il impresiona mai ales Sfantul Maxim Marturisitorul, dar si mai modernii Bulgakov, Soloviev si Berdiaev. Desi el insusi avea o pronuntata componenta mistica, nu se credea vrednic, in smerenia lui, sa fie vas ales in care Dumnezeu revarsa cele mai sublime miresme spirituale. (…)

O mare bucurie pentru Valeriu a fost aducerea la Targu Ocna, ca detinut, a unui preot, parintele Viorel Todea, care putea administra Sfanta Taina a spovedaniei si sa oficieze in taina Sfanta Liturghie si slujbe pentru morti. Avea acum asistenta spirituala canonica.

Se stie ca puterile satanice se inversuneaza cu osebire asupra celor ce isi inchina viata lui Dumnezeu. Valeriu mi-a marturisit ca era incercat de puternice ispite trupesti, pe care le inlatura prin rugaciune si gandul la puritatea Maicii Domnului. Pe cand se afla inca in arestul din Iasi, primise o cruciulita de aur, cu lant, de la o tanara care il admira mai de mult. Acea fata se numea Seta si, initial, Valeriu intentiona sa se casatoreasca cu ea. In conditiile date insa, el avand o condamnare de 20 de ani, nu a putut obtine aprobarea parintilor fetei. Atunci, Valeriu a hotarat sa-i dea libertate deplina, iar el, la eliberare, sa devina monah. Cruciulita insa a pastrat-o, a salvat-o prin toate perchezitiile, iar la moarte prietenii i-ai introdus-o in gura, pentru a constitui un eventual semn de recunoastere la o viitoare deshumare. (…)

Moartea lui s-a petrecut, ca si viata, sub semnul credintei fierbinti si al jertfirii de sine. Cu o zi inainte de marea trecere, i-a spus lui Ioan Ianolide: ”Maine voi muri. Vreau sa-mi iau ramas bun de la cei mai apropiati prieteni. Fa tu asa incat sa vina, rand pe rand, la mine, in liniste”. Atunci au inceput sa se perinde discret, la capataiul lui, toti cei ce-l iubeau, il respectau si-l admirau. Si nu erau putini. Intr-adevar, in ziua anuntata a murit, pecetluind cu jertfa lui o existenta inchinata credintei crestine, inalta si rara stare de ”theosis”. Era ziua de 18 februarie 1952.

Cand a vazut ca a murit, cel mai sever dintre gardieni, Orban, care era de serviciu, a plecat din sectie si nu s-a mai intors decat foarte tarziu. Intre timp, lui Valeriu i s-a facut o slujba, in soapta si s-au rostit rugaciunile cuvenite. Pana atunci Orban nu avusese asemenea menajamente fata de noi si nici dupa aceea nu le-a mai manifestat. Dar cand treceau pe langa Valeriu, pana si inimile de piatra se inmuiau, simtind fluidul ce emana din el.

Incercand sa sintetizez cele expuse mai sus, rog sa-mi fie ingaduit sa infatisez, ca argumentele pentru consacrarea lui Valeriu Gafencu, urmatoarele calitati cu care l-a invrednicit Dumnezeu:

1. Inalt traitor crestin. A trait viata de sfintenie, nu in sihastrie, ci in mijlocul oamenilor. In asemenea situatie, la lupta cu sine si la lupta cu diavolul s-a adaugat lupta cu duhul lumii, facandu-i sarcina mai grea. Trairea lui nu se limita la rugaciune si convingeri crestine teoretice; ea se convertea, in fiecare clipa, in atitudine si fapta crestina.

2. Marturisitorul. A propavaduit credinta crestina ortodoxa, dupa exemplul Apostolilor, facand pe multi ”crestini numai cu numele” sa realizeze saltul de la increstinarea ”in forma” la cea ”in continut”. Zelul lui de apologet ortodox l-a impresionat si pe pastorul Wurmbrand, care i-ar fi declarat: ”As vrea sa intru in Imparatia Cerurilor pe aceeasi poarta cu dumneata”. Pe de alta parte, trebuie sa spun ca, desi Valeriu scotea in evidenta in orice ocazie valoarea spiritualitatii ortodoxe, era foarte intelegator fata de celelalte confesiuni crestine. Interventiile sale nu erau niciodata vehemente sau exclusiviste.

3. Suferitor. Cu rar intalnita rabdare, a suferit dureri, boli grele si neputinte, fara a se plange, ci, ca un alt Iov, il slavea pe Dumnezeu pentru toate incercarile. Iata cateva exemple:

a) Cand s-a urcat in masina-duba de la penitenciarul de tranzit Vacaresti, spre Targu Ocna, treapta acesteia fiind foarte inalta, nu a reusit sa se ridice pe ea si atunci s-a urcat in genunchi facand semnul crucii. Apoi a spus: ”Bun este Dumnezeu; mi-a ajutat sa ma urc in duba”.

b) Din cauza sederii indelungate in pat, facuse escare, adevarate rani vii, care usturau, dureau si zemuiau. El se lasa pansat in liniste, desi ochii i se umpleau de lacrimi din cauza durerilor si nici macar nu gemea.

c) Cu ocazia unei injectii intravenoase, o bula de aer a patruns in sistemul vascular si el o simtea cum trece prin vene si artere, prin inima si creier. Desi era constient de pericolul emboliei, surazand si cu o adevarata liniste, ne spunea: ”acum trece prin picior, acum e prin brat, acum prin inima”. Medicul detinut, chemat de urgenta, ne-a spus ca, probabil, nu este o bula prea mare si ca in curand se va resorbi. Ceea ce s-a si intamplat.

d) A suferit in tacere dureri crancene ale operatiei de apendicita, efectuata ”pe viu”.

e) In perioada de ancheta si apoi in inchisori, a suportat cu umilinta torturi, ocari, persecutii, fara a riposta vreodata. Totusi, nu a facut nicicand vreo concesie de constiinta, ci a afirmat totdeauna, cu tarie, idealurile de viata crestina pentru care lupta.

4. Primitor al harului divin. I s-a ingaduit sa fie ”rapit in ceruri”, sa ”iasa din sine” si sa se bucure anticipat de fericirea ce nadajduim ca-l asteapta in viata vesnica.

5. Jertfitor. A facut dovada iubirii depline si a lepadarii de sine, jertfindu-si viata, prin cedarea medicamentului salvator, unul alt semen, care erau evreu, iar in tinerete fusese comunist.

La moartea inainte de timp a lui Valeriu, la varsta de 32 de ani, a contribuit si atitudinea lui ferma impotriva ”reeducarii” comuniste. A respins-o cu cea mai mare energie si a determinat un adevarat curent de opinie impotriva ei, printre detinutii bolnavi, fiind defapt centrul spiritual al rezistentei impotriva ”reeducarii”, la Targu Ocna. Aceasta l-a facut pe ofiterul politic sa nu-i acorde dreptul la scrisoare si pachet cu alimente si medicamente, rapindu-i astfel o sansa de supravietuire.

Ma rog lui Dumnezeu ca aceasta marturie si cele alaturate1 sa slujeasca perpetuarii memoriei lui Valeriu, ca model de viata binecuvantata de puterile Duhului Sfant, si ca recunoastere a intrarii lui in ceata aleasa a Fericitilor si Sfintilor, ce alcatuiesc ”Biserica triumfatoare”. Nu pentru slava lui pamanteana, ci ca oamenii din zilele noastre, innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al 20-lea asemenea alesi, ce s-au ridicat la puterea de credinta si jertfa a primilor martiri crestini.

Sursa: Alexandru Virgil Ioanid – Studentul Valeriu Gafencu. Sfantul inchisorilor din Romania, editie ingrijita de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca-Star, Cluj, 1998, pp. 85-94.

1. Alexandru Virgil Ioanid este cel care a initiat strangerea de marturii despre sfintenia lui Valeriu, dar nereusind sa-si termine lucrarea pentru ca a trecut la Domnul, aceasta initiativa a fost preluata ulterior de Nicolae Trifoiu si manuscrisele stranse au fost publicate sub titlul ”Studentul Valeriu Gafencu…”.

Crăciunul cu Valeriu Gafencu, anul 1945

E noapte. Tocmai am citit Acatistul Domnului. Am făcut un Crăciun mai frumos decât o poveste! Sufleteşte m-am simţit mai pregătit decât în alte rânduri. Am simţit, prin greutatea suferinţelor trăite pentru învierea sufletului, răspunderea ce mă apasă privitor la mântuirea propriului meu suflet, a familiei, rudelor, prietenilor, vrăjmaşilor, neamului întreg.

Şi cu cât urcam mai sus pe scara idealului, cu atât mă vedeam mai mic, mai păcătos iar idealul mai înalt, desăvârşit: Hristos! Şi iată aşa, încet-încet, toţi idolii adolescenţei s-au năruit. Vălul de pe ochi a căzut prin lupta cu păcatul şi în faţă a rămas vie, senină, icoana Domnului Iisus Hristos! Aşadar am reuşit să stabilim pacea cu toţi semenii noştri şi asta numai prin călcarea noastră în picioare, prin recunoaşterea greşelilor noastre, prin iubire. Şi câtă pace am trăit vineri, când m-am aflat în faţa preotului! Ne-am împărtăşit mulţi. Ce zi mare, ce zi frumoasă!

Am trăit-o din plin, cu toate binecuvântările trimise de Domnul!

O stea călătoare de la Răsărit

Cu razele albe de-argint

Lunecă înspre albastrul senin

Al cerului viu înflorit.

Şi steaua-L vesteşte pe Pruncul Mesia

Născut din Fecioara Maria.

Un miel blând se uită şi-ar vrea să-L sărute

Pe pruncul scăldat în lumină

În noaptea Crăciunului alb şi senin

O Mamă cu Pruncul la sân

Curată-n iubire priveşte-n uimire

Plinindu-se Bunavestire.

Un Prunc Sfânt se naşte în noaptea-nstelată

Din Sfânta Fecioară şi Duhul cel Sfânt

Al Tatălui drept Cuvânt

Coboară azi pe pământ

Făclie pe veci luminată!

(Valeriu Gafencu – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

via Fericiţi cei prigoniţi

”Sfântul Închisorilor. Valeriu Gafencu în arhivele Securității”. Curând în librării

”Sfântul Închisorilor. Valeriu Gafencu în arhivele Securității” de istoricul Ionuț Țene se va găsi curând în librăriile din România.

Cartea a apărut la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca și cuprinde un studiu introductiv despre Sfântul Închisorilor, precum și un compendiu de documente inedite din arhivele CNSAS.

”Revin cu o nouă carte despre Valeriu Gafencu, cel numit de Nicolae Steinhardt ca „Sfântul Închisorilor”, de data aceasta cuprinzând documente din arhivele CNSAS. Cartea poate fi considerată o continuare, un volum al doilea sau o completare la ediţia pe care am publicat-o: „Valeriu Gafencu. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor”. Dar în acelaşi timp, paradoxal, ar putea fi considerat volumul întâi, deoarece cuprinde documentele din arhivele Siguranţei şi militare despre elevul şi studentul Valeriu Gafencu în perioada formării educaţiei sale intelectuale înainte de a fi arestat de forţele opresive ale regimului de dictatură militară…Această culegere de documente brute surprinde malaxorul juridic al regimului totalitar, care distruge tinereţea unui elev şi student nevinovat, dar care anunţă din unele descrieri şi analize juridice caracterul ferm, dârz, demn, vertical şi spiritul moralei creştine al Sfântului Închisorilor, care se va căli spre desăvârşire întru mântuirea neamului omenesc în închisorile regimurilor antonescian şi comunist” a scris autorul în Argumentul cărții.

Anul 2017 este dedicat de către B.O.R. martirilor, mărturisitorilor și apărătorilor ortodoxiei din perioada comunistă.

sursa: NapocaNews

Un interviu neterminat cu Părintele Calciu: «CRED ŞI MĂRTURISESC CĂ GAFENCU ESTE UN SFÎNT… »

Anul 2006. Părintele Calciu a scris în pragul lui sep­tem­brie prefaţa la Întoarcerea la Hristos („Un nevrednic cu­vînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie”), car­tea lui Ianolide dominată de legendara statură morală şi du­hovnicească a lui Valeriu Gafencu (1921-1952), „sfîntul închisorilor”. Cartea a apărut în pragul lui octombrie, cînd şi părintele a sosit în ultima sa vizită în ţară. Iar în noiem­brie părintele s-a strămutat la cele veşnice. Cînd i-am înmînat cartea, a că­rei apariţie i-a pricinuit o imensă bucurie, am avut cu sfin­­ţia sa o convorbire pe care, din nefericire, n-am mai ajuns s-o finalizăm: se simţea slăbit, iar a doua zi îl aştepta un drum greu cu maşina, spre Diaconeşti şi Petru-Vodă. Apoi… „timpul n-a mai avut răbdare”…

Aţi scris o prefaţă minunată, părinte. E ca testamentul unei întregi generaţii…

Nu prefaţa mea, ci cartea lui Ianolide e testamentul, ma­rele testament. Eu l-am semnalat doar, cu emoţie… E o carte harismatică şi mărturisitoare, cum mi-ar fi plăcut să fi scris eu însumi, dar nu mi-a fost dat. Mi-a trezit, citind-o, acea nostalgie a închisorii, atît de greu de explicat…

Să nu-mi spuneţi că sînteţi un nostalgic al temniţelor co­muniste!

Nu ştiu dacă ăsta e cuvîntul, dar cam asta e ideea… Îmi dau seama că pare straniu, de necrezut chiar. Este imposibil de înţeles pentru cineva care n-a trecut prin închisoare. Sîntem liberi şi fericiţi de libertate, dar păstrăm, totuşi, un fel de nostalgie pentru închisoare… Lumea zice că sîntem nebuni: cum să-ţi lipsească închisoarea?! Dar în închisoare, eu ca şi mulţi alţii, am avut cea mai spirituală trăire din viaţă. Am atins acolo niveluri de trăire pe care nu sîntem în stare să le atingem în libertate. Izolaţi, ancoraţi în Iisus Hristos, am atins uneori bucuria şi iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu există cuvinte care să exprime exact sentimentul ăsta. Nostalgie, fericire, bucurie – toate sună aproximativ…

Cînd monahul Nicolae Steinhardt şi-a intitulat cartea de memorii din închisoare Jurnalul fericirii, n-a fost în nici un fel teribilist, n-a exagerat cu nimic. Cum n-a exagerat cu ni­mic nici atunci cînd a preluat şi a instituţionalizat numirea lui Valeriu Gafencu ca „sfînt al închisorilor”.

Nu numai ca fost deţinut politic, ci şi ca preot, consi­de­raţi adecvată această numire, nu-i aşa?

Eu nu l-am ştiut decît în treacăt pe Valeriu Gafencu, nu mi-a fost dat să fiu printre apropiaţii lui, nici să-i fi fost ală­turi în clipele cele mai grele, ca un Ioan Ianolide, ca un Vir­gil Maxim, dar mereu mi-a fost ca un reper, ca o lumină călăuzitoare şi însufleţitoare. Din ce am a­­flat şi ştiu despre el, cred şi mărturisesc fără rest că este sfînt, un trăitor al cuvîntului lui Dumnezeu la o înălţime de neînţeles pentru noi.

Biserica nu pare prea grăbită cu canonizarea lui, pen­tru care ştiu că s-au făcut propuneri serioase…

A lui în primul rînd, dar şi a altora, căci n-au fost puţini martirii Crucii din lagăre şi închisori. Părintele Iustin [Pîr­­vu] are toată dreptatea cînd zice: „Să ştiţi că şi din această pri­cină ne bate Dumnezeu, pentru că nu recunoaştem jertfa”. Mă tot întreb – am făcut-o şi-n prefaţă – cît îi va mai trebui Patriarhiei Române ca să iasă pe deplin de sub servitutea sta­­tu­lui laic demonizat, orientat spre o Europă unită mai de­gra­bă de du­hul antihristului, şi cînd îi va canoniza pe mar­tirii neamului românesc şi ai Bisericii? Biserica Rusă a făcut martiri din toţi cei ucişi în închisori, chiar dacă au dus o lup­tă politică, fiindcă toţi au luptat împotriva imperiului satanic comunist*. Iar la noi sfin­ţii sînt renegaţi sau tăinuiţi de Bise­rică din motive politice şi din laşitate duhovnicească…

Am însă încredinţarea aceasta, că, dincolo de orbirea şi de laşitatea unora sau altora, sfinţii din în­chi­sori veghează peste Biserica Română, peste sinodalii prinşi în plasa scla­viei statului ateu şi peste neamul nostru românesc, mai reali decît toate treptele ierarhice care neagă sfinţenia celor morţi în prigoana antihristică a bolşevismului.

La Valeriu Gafencu e în discuţie, probabil, şi aspectul angajării sale legionare…

La el, şi nu numai. Dar ăsta nu-i criteriu teologic şi du­hov­nicesc. Gafencu şi grupul lui erau tineri între 14 şi 22 ani, arestaţi încă de pe vremea lui Antonescu, este adevărat, pentru activitatea lor în Frăţiile de Cruce. Scurtă vreme după arestare, a înce­put în inima lor o adîncă frămîntare privind op­ţiunile legate de viaţa de închisoare şi de ideile pentru care fuseseră arestaţi. Edu­caţia lor religioasă nu era iniţial una de adîncime, dar sufletele lor căutau ceva care să-i scoa­tă deasupra suferinţelor şi să le aducă pacea lăuntrică. În pri­mul rînd, ei au căutat să-şi pună în ordine propriile vieţi, să în­ţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Bise­rica prima­ră, şlefuindu-şi treptat caracterul pentru iubire, jertfă, bu­nă­tate, comuniune. Deşi neteolog, cel mai cunoscător al vieţii sfinţilor şi al Bibliei era, fără îndoială, Gafencu, care avea pe deasupra o rectitudine morală şi o sensibilitate spirituală ieşite din comun. Şi iată, cu şi prin Gafencu, treptele curăţirii şi desăvîrşirii lă­untrice descoperite de Duhul Sfînt acestor ti­neri neştiutori, dar arzînd de dorul după Dumnezeu. Mai întîi, ei au consta­tat că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că are pu­terea să le primească sau să le respingă. Aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaşte sta­diile atacurilor şi poate lupta împotriva lor. Lupta este complexă şi de durată, dar nu imposi­bilă. Este „războiul ne­văzut”. Rezistenţa persoanei devine mai slabă, fiind atacată cu ima­gini mentale sau senzoriale, şi dacă trezvia a căzut în lene­vie sau slăbiciune, atunci pofta ia un aspect mai orga­nizat şi devine dorinţă, care se manifestă în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzînd „războiul nevăzut” şi în planul sen­si­bil. Foarte curînd, dorinţa devine plan şi este ga­ta de înfăp­tu­i­re practică. Lupta e mai uşoară în stadiul gîn­dului şi devine tot mai difi­cilă în stadiile următoare… Ei bi­ne, o asemenea analiză nu putea fi făcută de aceşti tineri de­cît prin prezenţa Duhului Sfînt. Şi apare limpede as­tăzi că ei au biruit mistic istoria, veacul, urcînd spre Soa­rele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos. Cum să reduci toate acestea doar la o simplă angajare politică an­terioară, mai mult sau mai puţin legionară?!

Ca unul care aţi făcut direct experienţa Frăţiilor de Cruce, cum vedeţi azi această problemă a legionarismului?

Ţinînd cont de cîţi martiri a dat, eu cred că a fost de la Dum­­­­nezeu; dar, oameni fiind, s-au făcut şi greşeli. Ianolide discută pe larg şi această problemă. Gafencu n-a pus nicio­dată Legiunea deasupra Bisericii, nici n-a ignorat excesele ei. Trăirea lui, pilda lui de mucenicie pentru Hristos, depă­şeşte cu mult orice contingenţă istorică sau lumească. Ştiu de la cineva apropiat lui că ar fi spus, nu cu mult înainte de sfîrşitul său martiric: „Nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dacă regret însă ceva, este că nu am purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!”.

Şi a avut pînă în clipa morţii conştiinţa vie şi sfîntă că el moare pentru Hristos. Cum să nu reţii această cutremură­toare mărturie finală: „În primul rînd, gîndul şi su­fletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sînt fericit că mor pentru Hristos”?…

_________________________________

* Ruşii au canonizat peste 1700 de neomartiri ai Gulagului. O parte din ei sînt prezentaţi de d-l Vincenţiu Dascălu în cartea intitulată Gulagul în sinaxare. Neomartiri din Rusia bolşevică (1917-1989), apărută la Editura Lumea Credinţei şi prefaţată de d-l Sorin Lavric.

sursa: RostOnline

”VALERIU GAFENCU – SFÂNTUL ÎNCHISORILOR”, CONFERINȚĂ LA BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ DÂMBOVIȚA

Asociaţia Literata, în colaborare cu Fundaţia „Profesor George Manu” şi Biblioteca Judeţeană Ion Heliade Rădulescu” organizează în data de joi, 23 februarie 2017, începând cu ora 17.00, la sediul Bibliotecii judeţene din Târgovişte (Str. Stelea, Nr. 2), conferinţa cu titlul „Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor”.

În cadrul conferinţei care se desfăşoară cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Târgoviştei se va rememora personalitatea lui Valeriu Gafencu, unul din tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc.

Născut în Basarabia, în anul 1921, Valeriu absolvă şcoala primară şi liceul în zona natală (Sîngerei, Bălţi), apoi îşi continuă studiile înscriindu-se la Facultatea de Drept de la Iaşi, imediat după anexarea forţată a Basarabiei de către sovietici în anul 1940. Fire entuziastă şi idealistă, activează în cadrul Frăţiilor de Cruce – organizaţia de tineret a Mişcării Legionare, militând pentru educarea tineretului conform normelor creştine şi în spiritul iubirii de neam. La vârsta de doar 20 de ani, este arestat şi condamnat de regimul antonescian, în anul 1941, la 25 de ani de închisoare pentru vina de a fi continuat şedinţele de instruire şi după scoaterea în afara legii a Mişcării.

La eveniment va fi prezent Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Ţăranului Român, persoană care a studiat în profunzime fenomenul „sfinţilor închisorilor”, scriind mai multe articole şi cărţi în domeniu. Acesta va prezenta cu această ocazie şi câteva cărţi dedicate celor care au pătimit în închisori pentru credinţă, cărţi apărute la Editura Evdokimos. Un stand al acestei edituri va fi amenajat în cadrul sălii de conferinţe, doritorii putând să achiziţioneze cărţi la preţ de editură.

De asemenea, actriţa Camelia Varga va recita câteva poezii scrise chiar de Valeriu Gafencu, iar formaţia instrumental-vocală „Basarabii” coordonată de dl. Alexandru Udrea va interpreta câteva melodii specifice tematicii conferinţei. Vor fi proiectate şi secvenţe din documentarul realizat de TVR Internaţional, dedicat lui Valeriu Gafencu – „Noaptea pătimirilor”.

Intrarea la eveniment este liberă. Având în vedere locurile limitate, rugăm pe cei interesaţi să vină la conferinţă începând cu ora 16.30. Conferinţa va începe joi, 23 februarie 2017, la ora 17.00 şi se va termina în jurul orei 19.00.

sursa: Dâmboviţa News