Ar trebui să fie de la sine de înţeles că viaţa începe în momentul concepţiei şi că dreptul la viaţă începe tot atunci. Secularismul, însă, a inventat şi promovat mituri privind subiectul, susţinînd că viaţa nu începe în momentul concepţiei şi, mai ales, că dreptul la viaţă nu coincide cu momentul în care viaţa biologică se formează. Ba chiar mai mult, susţine că dreptul la viaţă nu începe nici chiar imediat după naştere, că el nu poate fi pretins de anumite categorii de fiinţe umane nou-născute (cum ar fi copiii născuţi infirmi) ori că nu aparţine fiinţei umane decît de la o anumită vîrstă în sus.
Intelectualii secularişti mai radicali, precum un Peter Singer şi un John Săvulescu, pretind că dreptul la viaţă nu poate fi pretins decît de la 2 ani în sus! Astfel de poziţii, şi altele la fel de radicale, care zguduie conştiinţele, îi pun pe oamenii întregi la minte pe gînduri şi îi fac să se întrebe: „Oare oamenii care gîndesc aşa nu se tem de Dumnezeu? Nu se tem că vor da socoteală odată pentru ideile antiumane pe care le propagă?”.
Ne îndreptăm spre infanticid
Am ajuns la punctul în care începe să se vorbească mai puţin despre avort în sensul lui clasic, şi mai mult despre infanticid. Avortul se transformă în infanticid, adică în noţiunea că nou-născuţii pot fi exterminaţi după voie. La început, dezbaterea privind avortul, în vogă cu mai bine de 100 de ani, avea de-a face cu avortarea fătului pentru a salva viaţa mamei.
După aceea s-a propus justificarea avortului pentru alte motive, cum ar fi violul, situaţia economică dificilă a familiei ori a mamei, deformaţiile ori bolile incurabile ale fătului (sindromul down, de pldă), minorele rămase însărcinate, faptul că sarcina le împiedecă pe tinere să-şi facă studiile universitare, femeile care din pricina sarcinii sînt împiedecate să-şi urmeze cariera – şi alte motive ca acestea.
Punctul esenţial este că lista justificărilor avortului a crescut de-a lungul anilor, şi în mod special în ultimii ani, ajugind ca astăzi dreptul la avort să fie interpretat ca un drept în sine, care poate fi exercitat oricînd, în oricare stadiu al fătului, cu sau fără motiv. Adică, nu mai e neceasar să justificăm crima avortului, aşa cum generaţiile de dinaintea noastră au încercat să o facă.
Generaţia noastră a trecut dincolo de bariera raţiunii şi a conştiinţei privind avortul. Astăzi, spre deosebire de ieri, nu mai e necesară o justificaţie pentru a avorta. Gîndirea care domină actualmente este aceasta: „Sînt însărcinată, e trupul meu şi fac ce vreau cu el”.
Dar deja am început să trecem şi peste această fază în uciderea conştientă a fiinţelor umane. Infanticidul e uciderea fiinţelor umane născute. Conform unui sondaj recent de opine din SUA, pînă la 10% dintre americani sînt de acord cu infanticidul. Iar cei care se opun, dintr-un motiv sau altul, sînt luaţi în rîs. Un exemplu recent e o iniţiativă legislativă în Colorado, care declară avortul după 22 de săptămîni de sarcină ca fiind omor.
Apar şi excepţiile
Din fericire, din cînd în cînd printre noi se ivesc bărbaţi şi femei, în special tineri, care vin cu idei noi, menite să dovedească la nivel ştiinţific cînd începe viaţa. Un astfel de tînăr e Steven Jacobs, creştin practicant, fost student doctorand la University of Chicago. Şi-a pus în minte să-şi scrie teza de doctorat pe ideea: cînd începe viaţa? În acest scop a soliciat părerile a sute de oameni de ştiinţă din Statele Unite, biologi, eticieni, filosofi şi alte persoane educate.
Rezultatul investigaţiilor lui e uimitor: majoritatea covîrşitoare a oamenilor de ştiinţă din Statele Unite sînt de acord că viaţa începe în momentul concepţiei. Dar pentru a ajunge la această concluzie, Jacobs a făcut eforturi uriaşe, vreme de mulţi ani, a fost etichetat nazist, îngust la minte, bigot, sexist, anti-avort, creştin fanatic, a fost ameninţat că nu va trece examenul de doctorat, a fost denigrat în cercurile universitare, cereri pentru angajare i-au fost respinse etc. A suferit un adevărat calvar, a trecut prin situaţii nemaipomenite…
În iunie 2019, Mircea Mocanu, șeful Misiunii din București a Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM), anunța într-un interviu că un nou lot de refugiați (pe principiul „strop cu strop se face ocean”) va ajunge „legal” în România: era vorba de 109 persoane provenite din Iordania și Turcia. Mocanu recurgea cu acel prilej și la o mică viclenie, care a ajuns metodă de lucru inclusiv la organizația globalistă-partener a OIM, numită Înaltul Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite (UNHCR)
Mircea Mocanu, șeful Misiunii din București a Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM).
Mocanu dădea asigurări că „străinii sunt intervievați, în țările în care se află în acest moment, chiar de funcționari români, pentru a exclude orice risc” și că sunt „verificați de SIE și de SRI”. Altfel spus, românii să stea liniștiți, sugera Mocanu, fiindcă Imigrările și SRI lucrează pentru ei ca să le aducă migranți „siguri”, fără „riscuri”: un „interviu” și „un serviciu secret care verifică” sunt esențialul vieții liniștite, iar românul să stea acasă fericit, fiindcă SRI, globaliștii din spatele lui Mircea Mocanu, ONG-urile lu Papa Francisc și presa de duzină – care vânează publicitate pe proiecte de emigrație, îi aduc acasă refugiați „verificați” tocmai din Iordania.
Cum se întâmplă adesea
…când opinia publică este îndopată cu vorbe goale, două săptămâni după interviul lui Mircea Mocanu, un refugiat sudanez era trimis în judecată la Londra (Regatul Unit) după ce încercase să forțeze cu mașina drumul spre Parlament, încercând să lovească polițiștii din pază și rănind câțiva trecători: Salih Kater (30 ani), originar din Sudan, obținuse azil în Regat din 2010 după ce susținuse (în interviul care, potrivit lui Mocanu, „trebuia să elimine orice risc„), că în țara sa de origine fusese torturat de regim.
Dacă sofisticatele parteneriate pe „intelligence” și filtre ale Marii Britanii nu reușiseră să prevină accesul unui terorist până la porțile Parlamentului, atunci ce ar fi capabile să mai oprească tandemul SRI-SIE (care nu au cooperat nici în cazuri suspecte de finanțarea terorismului raportate de Oficiul de Prevenirea Spălării Banilor, așa cum arăta blogul jurnalistului Ion Cristoiu) sau „interviurile cu funcționari români” din Iordania sau Turcia?
Legal, statutul de „refugiat”
…nu este acordat celor care au comis o infracţiune contra păcii şi omenirii, o crimă de război, acte de terorism sau o infracţiune gravă de drept comun înainte de a fi admişi pe teritoriul statului român. Ce „ultra-verificări” ar exista atunci în viziunea lui Mircea Mocanu (reprezentant al unei organizații globaliste, OIM, condusă cu roboțelul socialist-util Soros numit António Vitorino (Portugalia) pentru un migrant sosit din țări ne-funcționale, undec există încă zone unde Guvernul nu are autoritate și unde sunt active grupuri radicale sau islamiste înarmate?
Klaus Iohannis la taclale cu neomarxistul Filippo Grandi, unul dintre cei mai zeloși aplicanți ai Planului Kalergi pentru metisarea cetățenilor europeni prin migrație.
Reamintim că șeful lui Mocanu, António Vitorino, este și partener de „proiecte” al Comisarului ONU pentru refugiați, Filippo Grandi – un pui de globalist care, fără niciun fel de mandat din partea UE, cerea Israelului în 2018, transferul în Europa a cca 17 000 migranți africani ilegali pe care statul evreu, potrivit legislației, încercase să îi deporteze în țări sigure. În concepția primitivă a unor neo-marxiști precum Grandi, democrația este doar glumiță, fiindcă deciziile le iau „inițiații” și le pun în aplicare „finanțații”.
La scurt timp după atacul lui Salih Kater din Londra…
… un alt refugiat (de data aceasta originar din Eritreea, aflat în Germania) a aruncat sub un tren în mișcare, din Frankfurt, la sfârșitul lui Iulie 2019, o femeie cu copilul ei minor (8 ani) și a încercat același lucru (fără succes) cu o a treia persoană: a fost un atac terorist fără arme care a șocat Germania și Europa, mai ales după ce ancheta a confirmat că atacatorul își alesese victimele la întâmplare.
Eritreanul numit de poliție „A” („multiculturalismul” lui Angela Merkel decisese să nu se dea numele întreg al atacatorului) avea o poveste cvasi-identică: obținuse azil în Elveția în 2006, după ce trecuse cu succes de interviul care „exclude orice risc” cu ofițerii de la Emigrație, dar părăsise Țara Cantoanelor pentru Germania – aparent după un conflict cu familia sa.
Avem așadar două cazuri de refugiați
…cărora două state europene le-au acordat protecție după „verificări” ale agențiilor de securitate și după interviuri care „exclud orice risc” (Mircea Mocanu dixit): cei doi au eșuat, însă, în teroriști, deși primiseră locuințe sociale, pilotau mașini, aveau acces la asistență medicală, la educație, aveau garantată protecția familiei.
Cine, atunci, va putea explica motivul atacurilor (dincolo de terorism) și de unde au existat resursele de ură din care s-au hrănit aceste atacuri? Și, eventual, cine va răspunde pentru morții și răniții proveniți din aceste atacuri? Interviurile cvasi-publicitare date de reprezentanții Organizației Internaționale pentru Migrație, care încearcă să diminueze amploarea unui fenomen periculos pentru Europa, sunt departe de a oferi astfel de explicații.
Cine ne aduc refugiații
Ar părea un cadru dintr-un film cu nebuni, dar eșaloanele de refugiați sunt aduse în România pe „aprobările” ministerului Afacerilor Interne (MAI) și Ministerului Afacerilor Externe (MAE): practic, micul amănunt că sosesc persoane străine în țară nici nu ajunge la prim-ministrul țării. MAI și MAE „discută” și apoi „aplică” prin Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI), decizia de preluarea solicitanților de azil sau refugiaților și aducerea lor în țară. IGI este o instituție care selectează și organizează interviurile cu refugiații ce vor veni în România, având și consultări cu SRI și SIE. Este extrem de neclar, însă, ce informații mai pot furniza SRI-SIE către IGI despre un migrant sosit dintr-un stat nefuncțional (precum Eritreea sau Nigeria, de ex), care găzduiește grupuri armate teroriste și care are teritorii vaste unde nici nu există autoritatea vreunui Guvern?
Faptul că în România, un subiect important…
…cum este sosirea în țară a unor migranți sau refugiați este lăsat periferic la îndemâna unui minister sau a unei Agenții de Guvern (șeful IGI, Leonard Medrega, este un fost inginer metalurgist), iar în alte state (precum Ungaria sau Austria) același subiect e considerat deja de importanță națională și implică președinția și guvernul, a și condus dealtfel la dezechilibre regionale în preluarea acestor persoane și a făcut din România, „proasta cu bani a Europei” pe migrație: aceasta fiindcă s-a ajuns ca România – cea mai săracă țară din zonă și din Europa- să preia în continuare mii de solicitanți de azil, în timp ce vecini ai României, mult mai bogați, au refuzat complet migranți sau au preluat grupuri minuscule, de ordinul câtorva zeci.
În septembrie 2017, blogul jurnalistului Ion Cristoiu informa că în timp ce Polonia și Ungaria nu preluaseră prin faimoasa „relocare” impusă de UE niciun solicitant de azil, Bulgaria preluase 50 (din Italia), Austria preluase 16 (din Italia), iar Cehia preluase numai 12 (din Grecia), România lui Theodor Meleșcanu preluase 730 și mai aștepta un nou eșalon de solicitanți de azil de 1942 persoane.De atunci și până azi, proporțiile nu s-au schimbat semnificativ.
Sindromul „România proasta cu bani a Europei”
…nu a pornit din neant, ci din „politicile externe” ale președintelui Klaus Iohannis, cel care a deteriorat abrupt relațiile României cu toți vecinii săi și care a împins România nu spre Uniunea Europeană, ci spre un grup de „elite” neo-marxiste ale Uniunii Europene – cu Jean Claude Juncker (CE), Frans Timmermans (CE), respectiv Antonio Tajani (PE) afirmați de timpuriu ca roboței asamblați la conferințele controversatului „filantrop” nbord-american, George Soros, și prin urmare, promotori ai migrației ilegale necontrolate spre Europa.
La aceasta s-a adăugat politicile pro-migrație ale așa-numitului „Guvern Soros”, condus de Dacian Cioloș, care a deschis practic „robinetul pro-migrație”: în Nov 2015, potrivit organizației catolice JRS, România acceptase deja să primească 6205 refugiați pentru următorii doi ani, la care s-au adăugat alți 4500 de solicitanți de azil sosiți prin punctele de frontieră.
Cei 109 și schimbarea de strategie
Devine evident că sosirea în România a celor 109 refugiați din state non-membre UE reprezintă doar o schimbare de strategie a organismelor globaliste, re-profilate și finanțate pe susținerea migrației ilegale dinspre Africa spre UE (ONU, Vaticanul lui Papa Francisc, parte din liderii UE):România are cinstea de a se situa în fruntea cobailor unui nou „experiment” pe migrație forțată spre Europa. Fiindcă „relocarea internă” (în interiorul UE) a solicitanților de azil dinspre Grecia și Italia spre alte state-membre a eșuat (prin opoziția unor țări ca Polonia, Austria și Ungaria), Înaltul Comisariat pentru Refugiați al ONU trimite acum statelor „ascultătoare” din UE, migranți din afara UE (Turcia, Iordania șamd) care au deja statutul de „refugiați” și din rândurile cărora România îi va selecta pe cei pe care îi va prelua.
Este de intuit în acest context că obținerea statutului de „refugiat” (încurajată de marii suporteri ai migrației forțate spre UE, gen Vitorino sau Grandi) pentru cazul acelor migranți care ar fi calificați mai degrabă doar pentru statutul de „migranți economici”, ar putea accelera subiectiv un proces complex (al migrației masive din exteriorul UE), dar dăunător securității europene.
Faptul că incidentele de securitate din UE care implică atacatori-„solicitanți de azil” sau atacatori-„refugiați” apar acum ca fiind mult mai numeroase (odată cu creșterea fluxului de migrație), ridică o întrebare fundamentală: oare, în viziunea șefilor lui Mircea Mocanu- conducător al Misiunii din București pentru Organizația Internațională pentru Migrație (OIM), are și europeanul de rând dreptul la siguranță în țara sa? Deocamdată, există doar tăcere pe această întrebare fiindcă despre siguranța europeanului de rând ar trebui să vorbească și nu o fac, oameni ca Angela Merkel (cancelar al Germaniei), António Vitorino (OIM) sau Filippo Grandi (UNHCR), adică oameni care au paza asigurată 24 de ore din 24.
Un fost procuror şi comandant de penitenciar încasează lunar o pensie astronomică, de aproape 74.000 de lei, echivalentul a mai mult de 15.000 de euro, a informat Ministerul Muncii: „Gheorghe Bălăşoiu, fost procuror comunist şi fost comandant al Penitenciarului Colibaşi, este românul care încasează cea mai mare pensie.
Conform unui răspuns al Ministerului Muncii, la solicitarea parlamentarului Florin Roman, cea mai mare pensie aflată în plată este de 73 890 de lei, adică peste 15 000 de euro lunar şi este încasată de un fost magistrat”, conform B1tv.
Pensia acestuia a fost practic mai mult decat dublată de la 34.ooo de lei cat era în anul 2014.
Potrivit calculelor „Adevărul”, în luna iunie, statul a plătit pentru pensiile speciale sume de 88,29 milioane de lei, bani suplimentari pensiei pe care privilegiaţii o încasează în baza contributivităţii.
Regimul comunist și brațul său înarmat, Securitatea, au dus un adevărat război împotriva Rezistenței anticomuniste din România, ofensiva împotriva structurilor clandestine și a grupărilor de gherilă constituite în Carpați cunoscând toate formele de acțiune, de la ofensiva armată și până la activitățile de diversiune.
Înființată de NKVD, ca o sucursală locală a acestuia, și condusă până târziu, spre anii 1960, de ofițeri ai spionajului sovietic, Securitatea a coordonat un adevărat război informațional având ca scop compromiterea morală a rezistenților, aruncarea în derizoriu a acțiunilor acestora, crearea unei stări de ostilitate față de ei în rândurile populației locale și abandonarea de către aceasta a susținerii luptătorilor.
Chiar după înfrângerea, treptată, a grupărilor de rezistență armată, Securitatea nu a încetat acțiunile operativ-informative de discreditare a luptătorilor și de cultivare, în mentalul colectiv, a unei imagini abominabile despre cei care îndrăzniseră să se opună comunismului. Uriașele rețele de informatori și agenți de influență ai Securității din regiunile cu o rezistență anticomunistă pregnantă au fost angrenați în operațiuni bine calculate de răspândire a acestor zvonuri calomnioase. Aparatul de stat a extins această activitate în învățământ, unde copiii erau alimentați, încă de pe băncile școlilor, cu o perseverență diabolică, cu ideea că partizanii fuseseră de fapt răufăcători de cea mai joasă speță, autori ai unor fărădelegi precum jafuri, crime și violuri, îndreptate nu doar împotriva oganelor de putere comuniste, ci și împotriva populației civile. De asemenea, literatura și cinematografia au fost utilizate pâna la sățietate în această campanie. Din păcate și astăzi este difuzată de televiziunile românești o întreagă filmografie în care partizanii anticomuniști sunt prezentați ca niște secături morale puse pe căpătuială și în stare de orice samavolnicie îndreptată împotriva civililor. Generații la rând au fost îndoctrinate cu această imagine falsă a luptătorului anticomunist, așa încât nu este de mirare că după 1990, puțini au fost cei interesați să se adune în jurul supraviețuitorilor Rezistenței, și prea mulți cei care au preferat să-i venereze pe politrucii comuniști precum Iliescu, Brucan ori Bârlădeanu, sau pe copiii aceștora, gen Petre Roman sau Vladimir Tismăneanu.
Și astăzi, în zonele în care au activat între 1945 și 1960, focare de rezistență armată, întâlnești nenumprați localnici care în acei ani erau copii, care îți vor povesti întâmplări abominabile puse pe seama rezistenților, a căror imagine păstrată în memoria celor mai mulți este cea a unor nelegiuți.
În materialul de mai jos prezentăm o astfel de operațiune. Este vrorba despre acțiunea inițiată de șeful forțelor Securității care acționau în masivul Făgăraș, care după capturarea prin diversiune a luptătorilor din gruparea condusă de Ion Gavrilă Ogoranu, nereușind sub nici o formă să îl prindă și pe acesta, a pus la punct o infernală operațiune de compromitere morală a acestuia. Scopul? Evident, crearea unei stări de spirit ostile în rândul populației, inclusiv a urmașilor celor executați sau închiși deja, pentru ca aceștia să nu îi mai dea suport lui Gavrilă. Prin folosirea vastei rețele de informatori locali și agebți de influență, precum și prin fabricarea unor scrisori olografe false, acesta avea să fie prezentat ca un trădător, pus în slujba Securității și adevăratul vinovat pentru capturarea nefericiților deja uciși sau care putrezeau în temnițe. O operaţiune de realizare – prin fals – a unor scrisori atribuite membrilor grupului de rezistenţă prinşi în 1955 prin „Operaţiunea Grecia”, dar realizate de serviciul de plastografie al Securităţii, şi plasate rudelor acestora, pentru intoxicarea lor cu legenda conform căreia Gavrilă ar fi fost de fapt agentul Securităţii şi el i-ar fi predat pe camarazii săi. Este interesantă perseverenţa Securităţii de a difuza aceste diversiuni chiar şi la românii din exilul anticomunist.
La mulţi făgărăşeni această diversiune a prins. Nu cred că a existat durere mai mare în viaţa lui Ion Gavrilă Ogoranu decât aceea când urmaşi ai celor executaţi de Securitate sau stinşi în temniţe, i-au strigat, la revenirea sa după 1990 în satele făgărăşene, reproşându-i că i-ar avea pe conştiinţă pe cei morţi… Din păcate, şi astăzi se întâlnesc prin sate oameni care sunt victimele acestei diversiuni, fiind convinşi – în pofida documentelor care astăzi sunt declasificate – că Gavrilă ar fi fost trădător…
După ce a primit acces la arhivele legate de grupul său, la CNSAS, Gavrilă a putut găsi acolo documentele care ilustrau etapele acestui plan diabolic. Unul din ele, reprodus mai jos, a fost publicat în volumul IV al cărţii „Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”, în 2004. Iată comentariul lui Ogoranu în subsolul documentului reprodus în acea ediţie: „În adevăr „agenţi verificaţi” au răspândit din 1958 acest zvon în rândul familiilor şi colegilor şi chiar în rândul emigraţiei româneşti. Unii o mai fac cu mult zel şi acum (2003), scriind chiar articole în ziare din ţară şi străinătate. Fac aceasta în mod voluntar? Dacă sunt plătiţi, cine îi plăteşte?”
Desigur că erau și oameni care continuau, inclusiv după 1990, să colporteze aceste neadevăruri.
Eu aş mai adăuga un comentariu. Amar… Şi după 1990, continuatorii Securităţii, fie că s-au numit SRI, „Doi ş-un Sfert” (UM 0215) sau altfel, au utilizat aceleaşi mijloace pentru a anihila moral, social, pe cei împotriva cărora noua paradigmă democratică nu le mai permitea să-i anihileze fizic, ca înainte de 1989… Toţi – tineri sau bătrâni -cei care au reuşit să coaguleze efective umane importante ca număr şi valoare, ori să pună la punct proiecte viabile de acțiune anticomunistă şi naţionalistă, au fost doborâţi prin aceleaşi mijloace perfide: calomnii, denigrări, zvonuri, suspiciuni abil diseminate. Nu au fost necesari mulţi agenţi, căci e de ajuns plasarea falsului, că o sumedeie de naivi, lispiţi de experienţă sau educaţie, o vor prelua şi duce-o din gură în gură.
Ca unul dintre cei care au constituit, ani la rând, obiectivul unei astfel de ample operaţiuni, cunosc bine modalităţile de funcţionare a unui astfel de plan. Securiştii de azi au învăţat că este mult mai eficient acest tip de anihilare morală şi socială, decât cea fizică ori juridică – prin care nu făceau decât să genereze noi eroi. O mlaştină a deznădejdii s-a întins în lumea naționaliștilor și anticomuniștilor, toată lumea suspectând şi acuzând pe toată lumea. Obiectivul a fost atins. Naţionalismul românesc a fost distrus și înlocuit, periodic, cu forme hibride de naționalism, cel mai adesea inspirat din național-comunismul perioadei ceaușiste.
Florin Dobrescu
M.A.I. Regiunea Stalin // 352 din 06. 07. 1958
MĂSURI INFORMATIV-OPERATIVE
Pentru compromiterea lui Gavrilă, faţă de fam. bandiţilor condamnaţi, şi faţă de legionarii din ţară şi străinătate, cu scopul de a-i determina pe aceştia să contribuie în orb sau în mod direct la identificarea lui, propun aplicarea unei combinaţii. Ideea de bază a acestei combinaţii, ar fi următoarea: după condamnarea lor, membrii bandei, au fost determinaţi de organele noastre să adreseze câte o scrisoare testament rudelor apropiate, în care să le facă cunoscut că au fost arestaţi, fiind trădaţi de Gavrilă Ioan, care a rămas liber. Printr-un agent verificat şi cu autoritate în rândul legionarilor, vom lansa zvonul despre existenţa acestor scrisori – testament, pe baza legendei că ele se găsesc la un fost sergent din paza închisorii, scos din serviciu, pentru unele abateri disciplinare, şi cu ajutorul căruia, aceste scrisori au fost scoase din penitenciar.(mai mult…)
29 iulie, Ziua Imnului Naţional – “Deşteaptă-te, române!”,
Sărbătorită, anual, începând din 1998, ca urmare a unei hotărâri a Senatului României, din 18 mai 1998.
Ziua Imnului Naţional – “Deşteaptă-te, române!”
Pe 29 iulie 1848, “Deşteaptă-te, române!” a fost cântat pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea. Interzis de regimurile totalitare timp de aproape o jumătate de secol, “Deşteaptă-te, române!” a fost ales, imediat după Revoluţia din Decembrie 1989, imnul naţional al României, fiind consacrat prin Constituţia din 1991.
Ziua de 29 iulie a fost desemnată, în 1998, Ziua Imnului Naţional al României – “Deşteaptă-te, române !”, simbol al unităţii Revoluţiei Române de la 1848.
În varianta prescurtată imnul este intitulat Deşteaptă-te române şi conţine 4 strofe, selectate din cele 11 strofe ale poeziei Un răsunet.
Versurile imnului naţional actual al României aparţin lui Andrei Mureşanu (1816-1863), poet romantic, jurnalist, traducator, un adevarat tribun al al epocii Revoluţiei de la 1848. Muzica a fost compusa de Anton Pann (1796-1854), cunoscut poet şi culegator de folclor.
Poemul “Un răsunet” al lui Andrei Muresanu, scris în vremea Revoluţiei de la 1848, a fost pus pe note în câteva zile de Anton Pann şi cântat pentru prima dată pe 29 iunie 1848 la Râmnicul Vâlcea.
Ideea unui imn naţional s-a născut încă din 1840 în Principatele Române, când era cântat mai ales la festivităţile oficiale unde apărea domnitorul ţării. În anul 1881 cu prilejul încoronării regelui Carol I, poetul Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român”. Imnul s-a cântat în mod oficial pentru prima dată în România în anul 1884, la încoronarea regelui Carol I.
Imnul regal a fost înlocuit în 1948 de “Zdrobite cătuşe”, apoi de ,,Te slăvim, Românie !” şi de imnul “Trei culori”. Acestuia i-a luat locul după Revoluţie “Deşteaptă-te, române !”. Versurile şi aranjamentul îi aparţin lui Andrei Mureşanu, iar Anton Pann este creditat ca autor al muzicii imnului. Cu toate acestea, Gheorghe Ucenescu, un dascăl la primul gimnaziu românesc braşovean susţinea că el este autorul muzicii.
Imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe. La ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 şi 11.
Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, În care te-adânciră barbarii de tirani! Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte, La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman, Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume Triumfător în lupte, un nume de Traian!
Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!
Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine, Româna naţiune, ai voştri strănepoţi, Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine, „Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.
Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!
O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericol s-ar face vânzători!
De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!
N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!
N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!
Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!
Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină, Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt. Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!
Cea de-a 10-a ediție a Zilelor Rezistenței s-a desfășurat în perioada 19-21 iulie 2019, în ambianța paradisiacă a Mănăstirii Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus. Organizate de un deceniu încoace de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, seria de manifestări dedicate Rezistenței anticomuniste s-a bucurat și în acest an de prezența unor personalități de prestigiu ale lumii științifice și universitare, precum și de prezența unor foști deținuți politici – din ce în ce mai puțini și mai împovărați de ani – și urmași ai acestora. Tineri din toate colțurile țării s-au adunat sub streașina Munților Făgărașului, în jurul memoriei celor care, la cumpăna veacului trecut, au îndrăznit să se opună comunismului ateu și antiromânesc.(mai mult…)
Medicul român Camelia Smicală, ai cărei copii au fost răpiți de statul finlandez, despărțiți și închiși în centre de copii, a fost condamnată la noi amenzi de o instanță din Finlanda. Ea trebuie să plătească aproximativ 15.000 de euro către fostul soț, căruia o instanță i-a dat câștig de cauză când s-a pretins defăimat de dezvăluirile făcute de fosta soție, Camelia Smicală.
Instanța a considerat că românca a încălcat „dreptul la viață privată” al acestuia când a dezvăluit violențele fizice și abuzurile psihice la care el a suspus-o și pe ea, și pe propriii lui copii.
Publicistul Iulian Capsali organizează o strângere de fonduri pentru a o ajuta pe Camelia Smicală. Dacă nu va putea strânge banii, autoritățile finlandeze îi vor confisca acesteia locuința.
Donează!
Sistemul finlandez are putere.
Noi, românii, avem solidaritate?
Alianța pentru Demnitate Națională RO11BRMA0999100056229732 (RON) Banca Românească CIF 30919058
La detalii plată scrieți: „Camelia, Mihai și Maria”
În prezent, copiii au dreptul să-și vadă mama și sora mai mare o dată la câteva săptămâni. Ei au fost răpiți pe baza unui ordin judecătoresc emis fără ca mama lor să fie înștiințată, în urma unei reclamații a tatălui finlandez, care a avertizat autoritățile că mama lor vrea să îi mute pe copii (care de altfel sunt și cetățeni români) definitiv în România!
Românca spune că sistemul corupt încearcă prin toate aceste șicane să o facă să renunțe la copii. Dacă ar rezolva cazul ei, ar trebui să facă la fel cu mulți alți copii și sistemul ar pierde foarte mulți bani. Totuși, Camelia Smicală este singura care deține custodia copiilor prin ordin judecătoresc, deci este absolut ilegală deținerea copiilor în centre de plasament. Despre centre, copiii spun că sunt ca niște închisori. Copiii și mama lor spun că Mihai și Maria nu au beneficiat de consiliere și evaluare psihologică decât pe hârtie.
Câștigarea de către compatrioata noastră Simona Halep a mult râvnitului trofeu de la Wimbledon, cel mai vechi şi mai prestigios turneu de tenis dintre cele patru mondiale de Mare Şlem, a generat un val de reacții pozitive la nivel național. Inclusiv Patriarhia Română, prețuind realizările sportivei românce în domeniul tenisului feminin de performanţă şi, totodată, credinţa sa creştin-ortodoxă, pe care o mărturiseşte public fără nici o reținere, însemnându-se cu semnul biruinței, Sfânta Cruce, pe terenul de tenis, sub privirile stadioanelor arhipline sau ale milioanelor de telespectatori, i-a acordat campioanei Simona Halep Ordinul „Crucea Patriarhală” pentru mireni, cea mai înaltă distincţie a Bisericii Ortodoxe Române. Poate că nu întâmplător, în anul 2019 Wimbledon-ul „a devenit ortodox”, după exprimarea preasfințitului Părinte Ignatie al Hușilor, căci tenismenul sârb Novak Djokovici, locul 1 ATP, a câștigat finala masculină a prestigiosului turneu, intrând pentru a cincea oară în posesia trofeului londonez. Este arhicunoscută fidelitatea sportivului sârb față de valorile Ortodoxiei, el primind din partea Bisericii Ortodoxe Sârbe cea mai înaltă distincție a ei, „Ordinul Sfântului Sava”, pentru activitățile filantropice desfășurate în sprijinul celor nevoiași. Este remarcabil că tenismenul sârb poartă la gât o cruce din lemn, dăruită de către conaționalii săi, călugării athoniți de la Mănăstirea Hilandar.
Foto: basilica.ro
Prin remarcabilele performanțe ale celor doi sportivi, întreaga lume a putut să vadă cum se însemnează ortodocșii cu semnul Sfintei Cruci, dar nu doar atât, ci și faptul că locurile de top în sportul mondial le pot ocupa și ortodocșii, fără a simți vreo împilare din partea religiei lor. Da, și ortodocșii sunt chemați să facă performanță! Competițiile sportive îl pot determina pe bunul creștin în lupta lui continuă cu provocările de tot felul care îl împiedică pe om să-și atingă scopul pentru care a fost creat. La aceasta se gândea Sfântul Apostol Pavel când, inspirat de competițiile sportive echilibrate, ce nu puneau în pericol viața umană, afirma: „Nu știți voi că acei care aleargă în stadion, toți aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergați aşa ca să-l luați” (I Corinteni 9, 24).
Aminteam de reacții pozitive la nivel general. Însă, din tot amalgamul de felicitări și ovații, am reținut şi una de-a dreptul onirică, aparținând unui jurnalist iubitor al sportului alb, cunoscut îndeosebi prin intermediul unor afirmații vexante și batjocoritoare la adresa credinței bimilenare a neamului românesc: după ce a felicitat-o pentru rezultatul obținut, i-a sugerat că ar ajunge și mai mare dacă ar renunța la obiceiul de a se închina pe stadion. Se vede că jurnalistul, preocupat mai mult de a găsi un nou pretext să arunce cu invective în Biserica strămoșească, „Maica neamului românesc”, după cum o numea Eminescu, a omis sau poate că nici nu știe că Ortodoxia este credința bunului simț și a echilibrului – că, de fapt, urmând cuvântul lui Dumnezeu, ajungi mare. Chiar în sport, credința poate aduce un echilibru; chiar atunci când sportul te aduce pe înalte piscuri, prin credință poți rămâne un om cumpătat, cu o viață frumoasă, neuitând să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru toate darurile primite.
Cât timp competițiile sportive rămân în limitele bunului-simț, ale cumpătării, nepunând în pericol viața omului, când prin sport se urmărește edificarea și menținerea sănătății fizice, ca reverberație a celei sufletești (cine nu a auzit de legendara expresie mens sana in corpore sano!?), câtă vreme sportul nu urmărește în mod obsesiv o glorie deșartă și banii, ci bucuria unei competiții dominate de fair play, nu are cu ce dăuna vieții bunului creștin. Inspiratele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel fac referire nu doar la premiu, nu doar la gloria câștigului, ci și la etapele premergătoare acestuia, căci înainte de orice întrecere, pentru a ajunge la performanță, competitorii se înfrânează, se antrenează și respectă rânduielile jocului, ca să poată obţine premiul dorit.
De altfel, Sfânta Scriptură ne oferă numeroase pilde ce arată că Dumnezeu îi îngăduie omului să-și petreacă timpul și cu astfel de momente de destindere sau activități sportive. Iată ce spune profetul Zaharia: „Așa zice Domnul Savaot: bătrâni și bătrâne vor ședea iarăși în piețele Ierusalimului, și acestea se vor umple de băieți și fete, care se vor juca în piețele lui”. Înțeleptul Solomon ne învață că este timp în viața pământească pentru toate: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti” (Ecclesiastul 3, 1-4). Găsim referințe biblice la diferite activități ce astăzi constituie probe sportive redutabile – oina: „Iată că Domnul te azvârle dintr-o singură aruncătură, te strânge cu o singură strângere. El te înfășoară și te rostogolește ca pe un ghem pe un câmp întins” (Isaia 22, 17-18); înotul: „Şi va întinde mâinile sale, precum înotătorul le întinde ca să înoate (Isaia 25, 11); tir: „Iar eu voi slobozi într-acolo trei săgeţi, ca şi cum aş trage la ţintă” (I Regi, 20, 20).
Iată câteva exemple din care reținem că Dumnezeu îngăduie omului timp și pentru activități recreative, dar care să nu-i robească inima cu vanități, ca „să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Galateni, 5, 26). Astfel de activități pot să disciplineze, să întrețină sănătatea trupului, să motiveze și să antreneze nu doar fizicul, ci și forțele voliționale ale creștinului de a lupta cu sârg, cu aceeași ardoare, pentru dobândirea performanțelor spirituale. Ce bine ar fi să facem din trăirea cuvântului lui Dumnezeu un „sport”, numindu-l „alergare către Împărăția lui Dumnezeu”! Sinaxarele şi calendarul sunt pline de mii și mii de „atleți” ai lui Hristos care, prin viața și lucrarea lor, ne-au arătat că lupta cea bună au luptat, călătoria au săvârşit, credinţa au păzit (II Timotei 4,7). Au luptat nu pentru dobândirea unei cununi stricăcioase, ci a celei nestricăcioase, sălășluirea în lumina și iubirea Preasfintei Treimi. Așadar, să fim cu toții „sportivi”, să alergăm, să luptăm şi să nădăjduim întru biruința cea nestricăcioasă.
Platforma civică de drepturi și libertăți ÎMPREUNĂ a demarat campania „România, apără-ți copiii!”, prin care își propune să determine autoritățile române să se implice în rezolvarea problemei copiilor medicului Camelia Smicală, cetățeni români pe care statul finlandez i-a preluat în mod abuziv și ilegal din casa mamei lor și îi ține separați în două centre de copii diferite.
Prima postare a campaniei, făcută pe pagina de Facebook a Platformei ÎMPREUNĂ, conține un memoriu către autoritățile române scris în 2016 de mama Cameliei Smicală, care locuiește în județul Neamț.
Postarea a fost ștearsă de rețea în cursul zilei de luni, însă a redevenit publică după formularea unei contestații. Însă în cursul zilei de marți problemele au reapărut, platforma interzicând de data aceasta sponsorizarea postării.
Iată ce scrisoare a trimis în 2016 mama Cameliei Smicală la Autoritatea Națională pentru Drepturile Copilului și Adopție, la Ministerul Afacerilor Externe și la Ministerul de Justiție:
„Mă numesc Smicală Lucia, cu domiciliul în comuna Alexandru cel Bun, nr. 310, județ Neamț, România. Vă aduc la cunoștință următoarele:
Am o fiică, Jalaskoski Mihaela Camelia, cu adresa str. Nestorinkuya, 6D, Tampere, Finlanda, medic de 11 ani aici. Este mamă a doi copii născuți în Finlanda: Mihai, de 10 ani și jumătate, și Maria, de 9 ani și jumătate, care au fost luați abuziv de serviciul social finlandez în mai 2015, caz prezentat și la Antena1, PRO TV și pe Facebook.
După 6 luni, datorită demersurilor făcute de mamă, copiii au revenit la mamă, unde au rămas următoarele 6 luni, fără să aibă o hotărâre judecătorească în acest sens. În această perioadă a îndeplinit tot ce i s-a cerut de către protecția copilului, inclusiv s-a internat cu copiii la psihiatrie timp de zece zile pentru evaluare. Așteptam ca, în luna mai 2016, (să fie emisă -n.r.) hotărârea judecătorească în care minorii să fie redați mamei. Surpriza a sosit pe 16 mai 2016, când mama a fost chemată la protecția copilului, timp în care copiii au fost răpiți de la școală. Băiatul a fost dus în centrul pentru minori și fetita, la o familie necunoscută, împotriva voinței lor.
În hotărârea judecătorească scrie: mama își iubește prea mult copiii, copiii își iubesc prea mult mama, legătura trebuie ruptă.
Noi, bunicii: Smicală Radu, medic pediatru și Smicală Lucia, farmacistă, precum și Smicală Ionuț Radu, fratele mamei, medic și el, cerem încredințarea temporară a minorilor, având toate posibilitățile de îngrijire și creștere. Acest lucru ni se cuvine și conform Convenției de la Haga din 1996, la care Finlanda este parte.
Menționez că de la 16 mai 2016 copiii nu mai merg la școală. Școala a intervenit ca să-și încheie anul școlar, dar nu li s-a permis. Copiii sunt separați și nu au voie să comunice intre ei, nici cu familia.
Menționez că fiica mea are avocat și este un proces în derulare și vă rugăm ca această petiție tradusă să ajungă la oficialități până pe 27 mai 2016, când are loc preprocesul.
Această petiție a fost trimisă și la Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopții, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul de Justiție, de unde avem promisiuni de sprijin.
Vă mulțumim ca doi bunici suparăți ce suntem și vă rugăm să ajutați doi copii nevinovați.
Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul a fost ales patron al Rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului (gruparea Gavrilă-Ogoranu), dată fiind asemănarea cu viaţa sfântului, care trăise o vreme prigonit, retrăgându-se în pustie. Şi, aşa cum Dumnezeu a pus deoparte pe Ilie, ocrotindu-l, pentru a da marturia Adevărului la vremea rânduită, tot aşa şi Ion Gavrilă Ogoranu a fost ocrotit în mod miraculos, pentru a mărturisi, după 1989, despre lupta şi jertfa camarazilor săi.
De aceea, începând cu 1995, Ion Gavrilă Ogoranu şi ceilalţi supravieţuitori, au stabilit ca în fiecare an, prima duminică după Sf Ilie (atunci când praznicul nu cade chiar în zi de duminică), să se comemoreze, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, cei căzuţi în Rezistenţa armată făgărăşeană.
LA MULŢI ANI, tuturor celor ce trăiesc spiritul Rezistenţei!
Cea de-a 10-a ediție a Zilelor Rezistenței s-a desfășurat în perioada 19-21 iulie 2019, în ambianța paradisiacă a Mănăstirii Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus. Organizate de un deceniu încoace de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, seria de manifestări dedicate Rezistenței anticomuniste s-a bucurat și în acest an de prezența unor personalități de prestigiu ale lumii științifice și universitare, precum și de prezența unor foști deținuți politici – din ce în ce mai puțini și mai împovărați de ani – și urmași ai acestora. Tineri din toate colțurile țării s-au adunat sub streașina Munților Făgărașului, în jurul memoriei celor care, la cumpăna veacului trecut, au îndrăznit să se opună comunismului ateu și antiromânesc. 
Instanța a considerat că românca a încălcat „dreptul la viață privată” al acestuia când a dezvăluit violențele fizice și abuzurile psihice la care el a suspus-o și pe ea, și pe propriii lui copii.
