Imigrația pumnului în gură! Strategia naţională privind imigraţia pe 2019-2022
Miercuri 27 martie 2019 la aniversarea a 101 ani de la unirea Basarabiei cu patria Mamă, Ministerul de Interne a organizat o dezbatere privind “Strategiei naţionale privind imigraţia“. Iniţiativa dezbaterii a aparţinut organizaţiilor pro-imigrationiste, precum: Asociaţia Serviciul Iezuiţilor pentru Refugiaţi din România , Crucea Roşie , Consiliul Naţional Roman pentru Refugiati (CNRR).
Mai multe ong-uri aparţinând societăţii civile au fost prezente la dezbatere. Toţi vorbitori printre care amintim Asociaţiile: Noua Dreapta, Frăţia Ortodoxă, Asociaţia Părinţiilor, Asociaţia Civică Dreptatea, au cerut în mare schimbarea strategiei. Strategia proclamă că imigraţia „nu este o problemă care trebuie rezolvată” ci „un proces care trebuie gestionat„ se impune ideea ca UE ar fi decis şi noi trebuie să implementăm.
Ministerul a întins o capcană:
Capcană pe care patrioţii au reuşit instinctiv şi neorganizat să o evite a fost >recunoaşterea strategiei şi aducerea unor mici „îmbunătățiri”<. Reprezentanţii ministerului şi-au pierdut cumpătul de mai multe ori somând vorbitorii să „propună îmbunătăţiri”. Vorbitorii au atras atenţia că strămutărea unui număr neprecizat de „refugiaţi” şi colonizarea lor printr-o aşa zisa „integrare” contravine constituţiei. Alţi vorbitori au subliniat că Uniunea Europeană nu a impus şi nici nu poate impune cote de refugiaţi.
Ministerul Afacerilor Interne transmite un mesaj extrem de neplăcut, anume ca domniile lor nu au de ce să respecte supremaţia Constituţiei. Articolul 3 punctul 4 şi respectiv Articolul 11 punctul 3 sunt extrem de clare nu este nimic de adăugat.
Teritoriul ARTICOLUL 3
(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine. Dreptul internaţional şi dreptul intern ARTICOLUL 11 (3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.
Purtătorii de cuvânt ai ministerului şi-au pierdut cumpătul şi au suspendat dezbaterile după ce nici unul din vorbitori nu a vrut să recunoască strategia. În fapt ministerul a pus cca 10 ong-uri în faţa faptului împlinit cu o „strategie naţionale privind imigraţia” pe masa care acceptă obligativitatea şi nu menţionează nici un număr maxim de refugiaţi, dar în schimb introduce conceptul la integrare a foştilor refugiaţi. Ideea a fost ca ong-uri prezente să legitimeze strategia eventual venind cu mici modificării. Patrioţii s-au prins de aceasta manevră si apus accentul pe neconstituţionalitate si ambiguitatea strategiei care lasă loc la numeroase interpretări ulterioare. S-a cerut reluarea redactării strategiei cu implicare civica si respectarea Constituției.
Adjunctul inspectorului general pentru Imigrări, Emil Niculescu, a precizat pentru Agerpres:
“Strategia Naţională Privind Imigraţia stabileşte şase obiective strategice generale, care sunt detaliate prin obiective specifice şi acţiuni.”
Primul obiectiv
strategic general se referă la dezvoltarea unor canale de migraţie legală, în detrimentul imigraţiei ilegale prin conştientizarea străinilor sau potenţialilor imigranţi de beneficiile care pot apărea urmare a unei migraţii legale şi neutilizarea reţelelor sau a facilitatorilor pentru a pătrunde pe teritoriul României în mod ilegal.
Un al doilea obiectiv
se referă la combaterea şi prevenirea şederii ilegale a străinilor pe teritoriul naţional, concomitent cu prevenirea şi combaterea muncii la negru a acestei categorii de persoane”,
Al treilea obiectiv
“se referă la îndepărtarea străinilor de pe teritoriul României, fie pe cale forţată, în situaţia în care aceştia nu aleg să se repatrieze voluntar sau să se înscrie într-unul dintre programele de repatriere voluntară umanitară asistată, dar şi încurajarea şi prezentarea beneficiilor în scopul unei părăsiri a teritoriului României în mod voluntar”
Al patrulea obiectiv
“se referă la dezvoltarea sistemului naţional de azil, în scopul eficientizării şi asigurării conformităţii cu standardele europene şi internaţionale aplicabile.”
Al cincilea obiectiv
“este legat de domeniul azilului, se referă la o participare activă a României la eforturile comunităţii internaţionale şi a statelor membre ale Uniunii Europene la procesul de relocare extra-UE şi integrarea socială a cetăţenilor statelor terţe aflaţi sau care primesc un drept de şedere pe teritoriul României. Ultimul obiectiv se referă la asigurarea resurselor sau altor activităţi de suport necesare implementării politicilor în domeniul migraţiei, azilului şi integrării”
Ultimul Obiectiv
“De asemenea, se are în vedere atragerea studenţilor proveniţi din state terţe care şi-au finalizat studiile în România să rămână şi să se angajeze în România. De asemenea, stabilirea unor facilităţi pentru străinii din state terţe care doresc să realizeze investiţii pe teritoriul României poate avea un efect benefic asupra mediului de afaceri din ţara noastră.
Se are în vedere facilitarea integrării locale a cetăţenilor din state terţe care au obţinut o formă de protecţie pe teritoriul României sau care au un drept de şedere temporară sau pe termen lung ca o soluţie durabilă la situaţia cu care aceştia se confruntă”
Platforma civică de drepturi și libertăți ÎMPREUNĂ a trimis o notificare, în numele a 300.000 de părinți din România, prin care a somat Ministerul Educației și Institutul de Științe ale Educației să țină cont că ei refuză în mod expres includerea ideologiei de gen în educație. Somația reprezintă o procedură administrativă prealabilă unui demers judiciar dacă autoritățile nu țin cont de notificare, a explicat Ana-Corina Săcrieru de la Platforma ÎMPREUNĂ.
Peste 300.000 de părinţi din România s-au sesizat cu privire la tendinţele din educaţia românească de a se pune un prea mare accent pe ideologia de gen şi pe demersurile unor organizaţii de a bulversa copiii cu privire la identitatea lor. În acest sens au sesizat Ministerul Educaţiei Naţionale şi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei să ţină cont de părerea lor când sunt întocmite programele şcolare.
Liderii Platformei ÎMPREUNĂ, Mihai Gheorghiu și Ana-Corina Săcrieru, discutând cu părinții și elevii din țară și urmărind evoluția actelor normative propuse în ultimii ani, au constatat recent tendințe și practici nocive în materie de educație, care prevăd ideologizarea acesteia prin predarea de noțiuni controversate ale ideologiei de gen, sau ideologiei gender. Aceasta prezintă identitatea sexuală ca fiind un simplu rol social, un așa-zis „stereotip de gen”. Manuale de clasa a III-a, a V-a, a VI-a, a VII-a includ deja câteva conținuturi în acest sens, iar pe piața editorială românească pentru tineri și copii apar tot mai multe traduceri care merg în aceeași direcție, inculcându-le copiilor ideea că pot fi ori fetițe, ori băieți, la alegere, nu după cum s-au născut, și că familiile pot fi formate doar din doi tați sau două mame.
La fel de alarmant, avertizează Mihai Gheorghiu, este un proiect de hotărâre de Guvern realizat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), care prevede că profesorii pot fi subiectul unor plângeri anonime dacă unui elev i se pare că este discriminat pe criterii de gen.
Toate acestea se întâmplă cu viteză după ce, în 2016, România a ratificat, fără dezbatere publică, un document controversat al Consiliului Europei cunoscut sub numele de Convenția de la Istanbul și care cere, printre altele, includerea în educație a acestei direcții, pe care o califică drept „combatere a stereotipurilor de gen și a violenței de gen”. Prin articolul 12 al convenției, România își asumă să ia măsuri de „combatere a rolurilor stereotipe de gen” în toate domeniile vieții sociale, culturale, inclusiv în sport. Aceasta ar însemna ca în competiții să concureze femei transgender (foști bărbați), cu o constituție fizică net superioară. S-a și întâmplat în 2014, la o competiție de arte marțiale mixte, când o „femeie” transgender a trimis-o la spital cu arcada spartă cea mai bună luptătoare feminină.
Ana-Corina Săcrieru spune însă despre Convenția de la Istanbul că a fost ratificată printr-o lege națională care nu este deasupra Constituției, care, prin art. 29, alin. 6 și art. 26, alin. 1, prevede dreptul părinților de a-și crește copiii potrivit propriilor convingeri și dreptul copilului de a avea o viață intimă și privată respectată. „Aceste drepturi au valoare juridică superioară. Când 300.000 de cetățeni au somat Ministerul Educației să respecte articolele din Constituție, aceasta privește un nivel juridic superior obligativității introduse prin Convenția de la Istanbul”, a spus Ana-Corina Săcrieru.
Statele din Europa Centrală și de Est au simțit pericolul ideologic al Convenției de la Istanbul și au refuzat ratificarea ei sau au ratificat-o cu rezerve. În 2017, 50.000 de croați au ieșit în stradă pentru a se opune ratificării. Iar Bulgaria a refuzat ratificarea chiar în perioada în care deținea președinția Consiliului Europei, în temeiul faptului că, în Uniunea Europeană, domeniile de reglementare ce țin de familie și educație sunt supuse suveranității dreptului național.
Platforma Civică ÎMPREUNĂ include 506 organizații neguvernamentale și 130.000 de susținători din toată țara, care și-au propus să apere valorile naturale și morale și drepturile constituționale ale părinților și copiilor din România.
Se împlinesc trei ani de la trecerea în eternitate a celor ce au fost dragii noștri camarazi MIRCEA si CONSTANȚA MOŢEI, luptători in rezistenţa anticomunistă şi fosti deţinuti politici. Camarazii rămași păstrează vie amintirea chipului luminos, modestiei şi blândeţii acestor suflete alese, cărora le-a fost hărăzită suferinţa pentru a li se vădi cu atât mai mult demnitatea, credinţa şi integritatea morală.
Cei ce i-au iubit și le poartă o vie cinstire sunt anunțați că pomenirea de trei ani a camarazilor MIRCEA si CONSTANȚA MOŢEI va avea loc sâmbătă 30 martie 2019, orele 10,oo, la Biserica Sf. Ilie Gorgani din Bucureşti, după care cei ce doresc vor merge la Cimitirul Bellu, la mormintele celor doi eroi.
În veci pomenirea lor! Mircea si Constanța Moței – Prezenți!(mai mult…)
Sâmbătă, 23 martie 2019, în peste 600 de localități din România … are loc a IX-a ediție a Marșului pentru viață, care anul acesta are tema „Unic din prima secundă”.
Evenimentul vrea să conștientizeze societatea despre dreptul la viață al copiilor nenăscuți și nevoia de a sprijini femeile în criză de sarcină.
Marșul încununează seria de manifestări din Luna pentru viață (1-31 martie): dezbateri, ateliere de lectură și de fotografie pentru copii, ateliere de confecționat pancarte, conferințe, proiecții de film și, în Capitala României, a cincea ediție a Crosului pentru viață.
VIDEO. Sâmbătă are loc Marșul pentru viață 2019 – „Unic din prima secundă”
Asociația Studenți pentru viață a postat un anunț cu privire la programul Marșului pentru viață 2019 „Unic din prima secundă” din București.
Textul integral:
Cu bucurie vă adresăm invitația de a participa la a IX-a ediție a Marșului pentru viață 2019 „Unic din prima secundă”, care va avea loc pe 23 martie în peste 500 de localități din România și Republica Moldova.
În București, adunarea participanților va începe la ora 11.00, în Parcul Unirii. La ora 12.00, se va pleca pe traseul Parcul Unirii – Parcul Tineretului.
În Parcul Tineretului (intrarea de la Cafeneaua Actorilor), invitații vor ține discursuri și va avea loc concertul Live for Life 2019.
Vor lua cuvântul:
Eliza-Maria Cloțea – președintele Asociației Studenți pentru viață, studentă în anul V la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București.
Alexandra Nadane – președintele Asociației România pentru viață, fondator în 2013 al Asociației Studenți pentru viață.
Georgeta Bucur – președintele Asociației Down Plus București, mamă a unui copil cu Sindrom Down, ajută cu bucurie copiii cu Sindrom Down și familiile lor.
Monica Radu – femeia care muncește, naște și crește trei copii, fără să se plângă că este în scaun rulant.
Lavinia Stan – trainer, coach, mamă pentru prima dată în studenție, mamă a șase copii.
Liviu Mihăileanu – președintele Alianței România Fără Orfani. El și soția lui, Mirela Mihăileanu, au adoptat doi copii și s-au dedicat recuperării fizice si emoționale a copiilor instituționalizați.
Ozana Barabancea – artist, o femeie curajoasă care, în criza de sarcină, a spus „Da!” vieții fiicei ei.
Manuela Hărăbor – actriță, mamă a unui copil cu autism și o persoană care aduce bucurie oamenilor.
Dorin Popa – directorul medical al Clinicii Fiziohealth. Kinetoterapeut, din studenție sprijină copiii cu dizabilități și spune că aceștia i-au schimbat viața.
Cătălin Ivan – europarlamentar român neafiliat, gazdă a primei ediții a evenimentului „Babies go to the European Parliament”.
Concertul Live for Life se va desfășura de la ora 13, este susținut de Robert Patai și Dumitrița Sinița și prezentat de Ioana Picoș.
Pentru acreditarea jurnaliștilor, vă rugăm să ne scrieți la adresa studentipentruviata@gmail.com, pentru a primi ecuson de presă. Toți jurnaliștii care vor solicita acreditarea pentru eveniment o vor primi, dar înscrierea este obligatorie.
Dând dovadă de o percepție politică și culturală clar superioară vecinilor de la est, guvernul maghiar a decis să închidă porțile Universității Central Europene (CEU), fondată de miliardarul George Soros.
Motivele clamate de autoritățile de la Budapesta au țintit spre subversiunea pe care astfel de instituții o practică deliberat, în tandem cu organizațiile societății civile, stipendiate de același personaj vâscos. Organizațiile civice (de fapt, este una singură, cu mai multe fețe cvasi-identice) au scos oamenii pe străzile capitalei, au pus în joc mașinăria de relații publice, au activat rețeaua de influență și s-au dat peste cap pentru a preveni dezastrul.
CEU nu reprezintă o pepinieră de cadre doar pentru Ungaria, ci șlefuiește viitoarele elite pentru majoritatea țărilor ex-comuniste. Așadar, importanța universității în strategia de control a zonei nu trebuie subestimată, chiar dacă, după cum se vede din exemplul local, guvernul român nu are mari probleme de conștiință în a colabora cu organizațiile lui George Soros, deși public denunță influența sa.
Bineînțeles că un spirit nu neapărat răutăcios ar putea executa universitatea de la Budapesta doar pe baza scandalului în care a fost implicat fostul ei decan de origine română. Dar ar însemna să lăsăm deoparte semnificația mai amplă pe care o are educația în orice obiectiv de destabilizare socială și morală.
Chiar și dacă ne uităm în fugă pe titlurile cursurilor de la universitatea maghiară, ne putem da seama cu aproximație care va fi profilul unui absolvent. “Summer Institute on Social Exclusion and Discrimination of Children and Youth”, “Romani Identities: Performance, Antigypsysim and Representation”, “The Relationship Between Power, Media Freedom and Advocacy”…
Este adevărat că temele cursurilor se regăsesc în programele majorității universităților, dar acesta nu este decât un simptom al decăderii academiei, sub influența marxismului cultural, și nicidecum un certificat de legitimare a excelenței.
Secundar, ar trebui să fie destul de limpede că nici CEU și nici alte unități de profil nu vor scoate mecanic, pe bandă rulantă, doar activiști sau propagandiști de partid. Cu toate acestea, șansele de a ieși nevătămat intelectual și moral după un stagiu la o facultate cu un curriculum progresivist sunt destul de mici.
În altă ordine de idei, orice încercare de menținere sau destructurare a ordinii sociale începe și se sfârșește prin controlul educației. Înainte de George Soros, de pildă, familia Rockefeller a investit milioane în sistemul de educație american și a fondat Universitatea din Chicago, în același timp în care investea milioane în departamentele de științele sociale ale altor universități. Un caz exemplar în sensul celor discutate l-a reprezentat secția de sociologie. În anii ’30 ai secolului trecut, sociologii de la Chicago au lansat varianta romanțată a gangsterului, văzut ca o victimă a nedreptății sociale. Printre cei care au terminat un master la Chicago, în acei ani, s-a aflat și Saul Alinsky, un personaj cu legături în lumea interlopă și care, mai târziu, în 1944 semna un contract cu editura universității pentru o carte, dedicată lui Lucifer, și devenită mai apoi un manifest al revoluționarului modern, “Rules for Radicals”. Ulterior, Alinsky a devenit mentorul lui Hillary Clinton…
Un exemplu românesc relativ banal este instructiv pentru a vedea la lucru influența educației sub auspiciile lui George Soros.
Pierre Manent este un filosof politic francez, a cărui carte, “Fecunditatea Răului”, tradusă în română din fondurile CEU, a funcționat ca un fel de manual în perioada anilor ’90, în facultățile de profil din România. După cum o spune și titlul, particularitatea cărții constă în aceea că priveste istoria intelectuală a gândirii politice din perspectiva lui Machiavelli, văzut, pe bună dreptate, ca fondatorul științei politice moderne. Viziunea lui Mannent este “value free”, adică acceptă programul machiavelic ca atare, fără niciun fel de comentariu critic.
O astfel de carte este semnificativă atât pentru ceea ce include, cât și pentru ceea ce lasă pe dinafară. Teoria politică clasică (greacă și creștină) sunt din capul locului exilate, iar studenții serioși termină facultatea fără să discute măcar o oră despre “Politica” lui Aristotel, “Legile” și “Republica” lui Platon, sau fără să aibă măcar habar de ideea de autocrație ortodoxă, simfonie bizantină șamd. Tot ceea ce apucă să deprindă cu temei viitorul analist politic, reprezentant al societății civile sau politolog este ideea de societate deschisă și de dușmani ai ei. Rădăcinile răului, în această perspectivă, trebuie căutate, unde altfel, la Platon și Aristotel.
Pe de altă parte, ceea ce vine la pachet odată cu Machiavelli, după cum surprinde excelent Peter Simpson, într-o carte dedicată subiectului, este o ridicare a opiniei vulgului la nivel de filosofie, o desconsiderare a virtuților, un elogiu al semibestialității, o condamnare a creștinismului, promovarea ateismului și materialismului, recomandarea pentru conducători de a practica teroarea o dată la zece ani, etc. Dar partea probabil cea mai atrăgătoare pentru activistul modern este de a intra în rolul de consilier al principelui și a de a-și impune viziunea constrângătoare asupra societății.
Măcar și din acest punct de vedere o protecție culturală este binevenită, deși nu e deloc limpede că odată ce va fi eliminată programa Soros, se va trece pe modulul clasic. Însă până la urmă, autoritățile maghiare și-au dat seama cum li se demolează comunitatea și au luat decizia rezonabilă. În schimb, guvernul român lucrează în continuare inconștient la demantelarea societății.
Lansarea cărții ACEȘTI ROMÂNI FANTASTICI, piesa de teatru de mare succes a maestrului DAN PURIC, va avea loc azi JOI 21 MARTIE, ora 18, la Librăria Sophia din București, str. Bibescu Vodă nr. 19.
Demoralizați, vlăguiți și dezbinați, românii au sărbătorit timid în 2018 Centenarul Marii Uniri. Ce proiect de țară ne-ar mai putea uni azi? Oricare ar fi el, avem nevoie mai întâi să credem în țara noastră – de fapt, în noi înșine. Și să lăsăm deoparte ce ne separă pentru a lucra împreună la un scop comun. Dar pentru a demara un proiect este nevoie de oameni, tocmai resursa care nouă ni se împuținează. De aceea, urgența zero ca proiect de țară constă în crearea unei culturi pro-viață și sprijinirea mamelor și familiilor să nască și să crească români.
Luna trecută, Ion Cârstoiu, un pensionar din județul Argeș, și-a donat economiile de o viață Secției de Neonatologie a Spitalului Municipal din Câmpulung. A spus că cei 10.000 de euro strânși din munca de șofer nu-i mai trebuie. Îi ajunge pensia de 1.300 de lei, din care întreține și un tânăr cu nevoi speciale. El a explicat că a făcut donația pentru că are remușcări după ce în tinerețe și-a îndemnat iubita să avorteze copilul pe care îl concepuseră împreună. Ulterior, bărbatul nu a mai avut alți copii.
Regretul lui Ion Cârstoiu este emblematic pentru starea sufletească a națiunii. O imensă absență ne împovărează pe toți: pe bărbații care nu au știut să-și asume copiii; pe femeile lipsite de sprijin și presate să renunțe la sarcină și pe cei care au crescut în absența fraților nenăscuți. Eliza Cloțea, studentă la Medicină și noul președinte al Asociației Studenți pentru Viață, s-a declarat recunoscătoare că mama ei a ales să-i dea viață în 1995, an în care peste două treimi din copiii concepuți în România au fost avortați.
Se nasc mai mulţi români în străinătate decât în România
De la legalizarea avortului la cerere, la finele anului 1957, și până azi, românii au avortat peste 22 de milioane de copii, adică încă o dată populația țării. Dacă am avea și cifrele de la clinicile private înființate după 1990, precum și cele despre avorturile făcute de româncele care lucrează în străinătate, probabil că cifra totală ne-ar copleși. Multe românce de vârstă fertilă locuiesc în alte țări, iar în 2016, pentru prima dată în istorie, s-au născut mai mulți români în afara României decât în interiorul ei. Astăzi, rata natalității în România este de 1,3, mult sub cea de înlocuire a populației, de 2,1. Adică, la fiecare bărbat și femeie din România se nasc cel mult doi copii, dar cel mai adesea doar unul sau nici unul. Doar ca să se înlocuiască populația ar fi nevoie să se nască cel puțin doi copii la fiecare bărbat și femeie.
Nu legea este problema, ci atitudinea
La ora actuală, principala problemă nu o reprezintă faptul că avortul este legal, ci că nu există o deschidere către viață în societate. Iar o atitudine nu se schimbă peste noapte, mai ales dacă s-a format în decenii de cultură ateistă. Cea mai ridicată incidență a avortului este în țările foste comuniste, unde s-a creat o „cultură” a avortului. În post-comunism, aceasta s-a consolidat sub influența propagandei feminismului radical, de sorginte neomarxistă. Noua propagandă susține cu fanatism ideea că avortul este un „drept al omului” și o cucerire a democrației, deși primele regimuri politice din istorie care l-au legalizat au fost cel bolșevic, în 1920, și cel nazist. După URSS, următoarea țară care a legalizat avortul pe continentul european a fost Germania nazistă, 1933, în scopuri eugenice: eliminarea copiilor cu defecte congenitale. În 1943, naziștii au introdus avortul fără restricții în Polonia ocupată, cu scopul (declarat în documentele interne) de control al populației. Legea proteja copiii germani concepuți în Polonia, dar nu și pe cei polonezi!
Iată cum cele două extreme politice și-au dat mâna împotriva vieții pentru a subjuga popoare. Și iată cum nașterea de prunci este cea mai puternică declarație identitară a unei familii și a unei națiuni: „Fericit este omul care-și va umple casa de copii; nu se va rușina când va grăi cu vrăjmașii săi în poartă” (Ps. 126, 5). Poate că și experiența ocupației naziste a făcut ca Polonia să aibă azi cea mai protectivă legislație pentru viață din Europa.
Nevoia de a ne regăsi mândria identitară
La „cultura” avortului creată de comunism se adaugă o atitudine sesizată și de sociologul Dan Dungaciu, care spunea că emigrarea românilor are drept cauză și o lipsă de mândrie identitară. Scriem cu dispreț pe rețelele de socializare despre țară și compatrioți. Ni se pare că aici totul este pierdut, oamenii sunt corupți, nu avem lideri și nici o speranță. Dacă am putea depăși acest elan autodistructiv, am înțelege că, pentru a avea lideri, trebuie mai întâi să îi naștem și să-i creștem. Așadar, avem nevoie de români deschiși către viață și de părinți implicați în creșterea copiilor lor.
Motivația internă este cel mai puternic vector al schimbării. Astăzi, mai mult ca oricând, ar trebui să ne motiveze un argument care i-a convins pe liderii lumii că Transilvania este și va fi românească: „Există în afara Regatului României o masă compactă de aproape 5 milioane de români (…). Ea reprezintă incontestabil elementul cel mai vechi și cel mai viabil al populației, crește mai repede decât celelalte și trebuie în mod firesc să le absoarbă”. Aceasta scria, în urmă cu un secol, geograful francez Emmanuel de Martonne despre Transilvania, într-un raport care a avut o influență hotărâtoare la Conferința de la Paris (1919-1920), unde s-a pecetluit Marea Unire.
Schimbarea a început
Schimbarea care începe cu noi înșine este singura onestă și sustenabilă. Iar vestea bună este că a și început. De câțiva ani asistăm la de-tabuizarea problematicii pro-viață. Tot mai mulți au curajul de a pronunța în public cuvântul „avort”. Dureroasele mărturii despre avort sau criza de sarcină sunt tot mai dese. Unii se implică la firul ierbii, unde este nevoie de un pachet de scutece, de o cutie cu lapte sau de o locuință pentru o mamă singură și bebelușul ei „neplanificat”. În 2017, la București a apărut Centrul „Sfânta Alexandra Împărăteasa”, primul centru acreditat care oferă consiliere pentru familii și femei în criză de sarcină, precum și mentorat pentru organizațiile care vor să deschidă centre similare. Ideal ar fi ca astfel de centre profesionalizate să existe în toate reședințele de județ. În SUA, ele sunt de câteva ori mai numeroase decât clinicile de avort, salvează anual de la avort sute de mii de copii și contribuie la schimbarea inimilor.
Ce putem face?
Să conștientizăm că pierderea unui copil înseamnă dispariția unui întreg lanț de descendență. Noi înșine nu am fi aici dacă străbunicele noastre nu ar fi născut copilul care a fost bunica sau bunicul nostru.
Să nu fim nepăsători față de gravide în locurile publice. Să le ajutăm să ridice o sacoșă, să le cedăm locul în autobuz sau întâietatea la casa din supermarket.
Să distribuim informația pro-viață pe rețelele de socializare și bloguri, în articole și cărți. Este nevoie de mărturii despre avort și criza de sarcină, despre familii numeroase și bucuria de a primi în viața ta un copil născut sau adoptat. Este nevoie și de informații științifice: știința a demonstrat că suntem, încă de la concepție, oameni deplini, cu un cod genetic complet și diferit de al părinților.
Să sprijinim femeile în criză de sarcină cu o vorbă, un sfat, un mic ajutor material, o direcționare către un centru de sprijin. Sunt rude sau colege cu noi, pe unele le cunoaștem de la biserică. Să avem ochii deschiși și curajul de a întinde o mână de ajutor.
Să participăm la Marșul pentru Viață. Se organizează la finele lunii martie, declarată Luna pentru Viață, în sute de localități din România și Republica Moldova. Anul acesta are loc pe 23 martie, iar tema este „Unic din prima secundă”. Marșul pentru Viață îndeamnă oamenii să fie deschiși către nașterea și adopția de copii și propune societății și decidenților să adopte măsuri de sprijin în acest scop.
Să facem acestea pentru noi toți, pentru viitorul României. Să spunem „da” vieții – un „da” care nu va rămâne nerăsplătit nici aici, nici în veșnicie.
Recent, am găsit citat următorul comentariu al unui cititor, într-un articol de pe un site conservator american:
„Iată problema. Departamentul de Poliție Roz, ca să zic așa, își va exercita cu precădere puterile prin Capitalismul Justițiar. Aici e cheia. Ăsta e conceptul cu care toată lumea va trebui să se familiarizeze.
Companii ce joacă un rol uriaș în sistemul nostru social, în special companiile din Silicon Valley precum Amazon, Google și Twitter, vor stabili limitele discursului acceptabil și vor exclude din rețea și închide gurile celor socotiți intolerabili. Companiile care operează sistemele de plată online și cardurile de credit vor pune pe lista neagră pe cei care contestă sistemul. Chiar și companiile care operează chestii precum înregistrarea unui nume de domeniu și adrese IP și altele de acest gen se vor ralia și vor stabili că anumite website-uri nu merită să existe.
Finalmente, Statul însuși nu va mai avea nevoie să trimită poliția secretă să-i salte pe dizidenți și nu va mai avea nevoie să cenzureze publicațiile clandestine în mod direct. Marile corporații (lucrând mână-n mână cu elitele politice, desigur) o vor face pentru el. Uitați-vă la puterea pe care Amazon o are deja asupra guvernului și politicienilor — subvenții masive de miliarde de dolari pentru cel mai bogat om din lume (Amazon operează pe sedii centrale — de ce nu două noi sedii centrale, nu, de vreme ce fiecare operațiune înseamnă un profit nebunesc luat direct din buzunarul plătitorilor de taxe!)
Această strategie va fi efectivă pe scară largă datorită, în nu mică măsură, faptului că elitele conservatoare sunt atât de stupide, dogmatice și cu vedere pe durată scurtă încât vor continua să spună chiar susținătorilor lor: „guvernul nu are dreptul să intervină în piața liberă, dacă Google te interzice și te șterge, păi, asta e, păcat, dar apucă-te și fă tu un motor de căutare!”, până când acești susținători vor fi dați afară cu toții la grămadă de pe internet. Asta va însemna statut de paria social și economic, iar elitele conservatoare vor spune propriei baze de susținători că așa se cuvine.”
Anul trecut, o comentatoare autohtonă remarca, legat de proaspăt (atunci) apărutul val de cenzură pe rețelele sociale:
„Ceea ce deranjează și îngrijorează la cenzura pe rețelele sociale nu este exercitarea de către proprietarul platformei a prerogativei de a stabili propriile reguli de utilizare a serviciilor pe care le oferă, ci faptul că aceste reguli și criterii sunt oglindirea viziunii diriguitorilor sistemului politic european cu privire la libertatea de exprimare și de informare și o mostră, o pregustare a politicilor viitoare, cu care acum suntem testați și – treptat – obișnuiți.”
Din ce în ce mai multă lume pare a remarca faptul că, în practică, are loc un soi de externalizare a activităților de implementare unor politici controversate, dinspre stat către niște entități teoretic private – marile corporații multi- și trans-naționale – care preiau bucuroase sarcina (și recunoașterea de facto a prerogativei de putere aferentă), în numele construirii neo-socialismului multicultural dezvoltat, și care se implică apoi activ în lupta cu adev … ăăă, cu discursul urii (vezi cenzura rețelelor sociale), în lupta de gen, de rasă (în sens compensator, desigur, prin cote afirmative) sau homosexuală (vezi recentul angajament al multinaționalelor de la Davos de a promova drepturile LGBT, prin lansarea și semnarea inclusiv a unui parteneriat formalizat în acest sens) ori în manipularea informației (cazul presei formale).
Micile companii, întreprinderile cu relevanță locală ajung de cele mai multe ori să se supună acestei situații și ele, de nevoie, semănând, cumva, cu zarzavagiul din istorioara lui Havel, care-și pusese pe geamul aprozarului un afiș cu „Muncitori din toate țările, uniți-vă!” deși nu credea o iotă în ce scria acolo și care voia, prin asta, să transmită ceva de genul: „Eu, zarzavagiul X, trăiesc aici și știu ce mi se cere să fac. Mă comport în felul în care se așteaptă de la mine să mă comport. Se va putea pune bază în mine și sunt în afara oricărui reproș. Sunt supus, dar în schimb am dreptul să fiu lăsat în pace”.
Dacă micile întreprinderi nu au încotro, nu același lucru se poate spune despre corporațiile multinaționale, care par a fi mai mult decât simpli agenți ai statelor (unor state) în promovarea unor astfel de politici – par mai degrabă complici, coautori sau, chiar, inițiatori.
Interesul privat, particularul, individul, nu mai intră în opoziție doar cu statul formal, ci și cu aceste entități hibride.
Ținând cont de dimensiunile capitalului, de structura organizațională, de forța financiară, de relevanța internațională, capacitatea de influență și puterea de negociere globală a marilor companii multinaționale, cred că, din clipa în care acestea își depășesc rolul pur economic și devin vectori de implementare de politici publice cu efecte majore în setarea direcției și culturii unei societăți, nu mai putem vorbi în cazul lor și al impactului acestui tip de acțiuni asupra individului și comunităților nici despre entități pur private, nici despre simpli agenți ai statelor, ci de veritabile cripto-state.
Astfel de companii au devenit actori cu relevanță globală și activitățile lor au ajuns să interfereze cu spații rezervate, teoretic, statelor. Așadar, cred că atunci când vorbim, folosind o terminologie clasic-liberală, despre riscurile creșterii puterii statului în dauna individului, trebuie să extindem noțiunea de „stat” și asupra acestor „state-paralele” care sunt multinaționalele. Marile corporații (în special – dar nu numai – cele care controlează platformele de comunicare online) acționează tot de pe poziții de putere, dar mai difuză și mai bine disimulată: nu formal, prin lege (legiferare), ci prin control și impunerea insidioasă a unui soi de cutume, comportamente și direcții.
Avem, practic, o suprapunere parțială între două forme de deținători de putere politică: una formală, la stat, iar cealaltă informală, la marile corporații transnaționale.
De regulă, privind la aceste companii ca fiind exponente ale capitalului privat, nu sesizăm natura hibridă a acestor actori nu doar economici, ci și politici, astfel că, cel mai adesea, întâlnim la adresa lor critici făcute de pe poziții de stânga – contestări anticapitaliste, anti-piață liberă; dreapta, deși nici ea nu se simte întotdeauna confortabil cu practicile extra-economice ale acestor entități, se ferește să atace frontal chestiunea, din teama că ar atinge, astfel, tabu-ul proprietății private și sacrosancta libertate economică.
Cred că această timiditate ar trebui depășită, pentru că reproșurile care trebuie aduse, odată stabilită natura hibridă a acestor corporații, ar viza tocmai latura lor intervenționistă socio-cultural și quasi-etatistă pe care o dezvoltă atunci când depășesc obiectul lor economic de activitate. Natura unor astfel de critici rămâne anti-intervenționistă și anti-etatistă, doar că rolul „statului intervenționist” e jucat, în acest caz, de multinaționalele cu pricina: a se vedea, de ex., mecanismele de supraveghere a unei majorități a populației, de neînchipuit până nu demult pentru un actor nestatal; de aici pleacă și eroarea de abordare a unor comentatori care nu văd nicio problemă în faptul că o companie privată ca Twitter impune – după ce a devenit dominantă – reguli de limbaj cu înclinații progresiste și anti-conservatoare pe platformele sale; în realitate, avem de a face în astfel de situații fie cu ceea ce eu denumesc a fi un soi de cripto-stat, fie cu un agent mascat al guvernului.
Repet: critica e făcută de pe poziție nu doar conservatoare, ci și, aș zice, chiar libertariană, iar nu dintr-un unghi anticapitalist ori socialist; ba chiar aș spune că tocmai marile companii transnaționale favorizează noul tip de socialism, cel al piețelor distorsionate prin negociere cu statele (crony capitalism), al scoaterii micilor antreprenori de pe piață în schimbul avantajos al complicității la implementarea revoluției culturale și sociale ce strivește persona umană. Nu piața liberă și capitalismul le pun sub lupă prin observațiile de mai sus (mi-ar plăcea o întoarcere la un capitalism mai simplu, cu companii care-și văd de business-ul lor și atât, fără să devină vectori în politici precum migrația, limitele libertății de exprimare sau revoluția sexuală; mai e posibil, oare?), ci actualul aranjament: un capitalism pervertit, care provoacă o piață distorsionată de marii actori economici, și devenit agentul noii revoluții sociale.
Cu alte cuvinte, trebuie să stăm acum cu ochii nu doar pe stat – ca să nu abuzeze de prerogativele încredințate – dar și pe coloșii non-guvernamentali, care au intrat în teritoriul exercitării unor puteri quasi-politice.
Nu impozitări suplimentare sau taxe „pe lăcomie” mă interesează; mă interesează readucerea și limitarea activităților unor companii cu obiect economic, la cele economice și atât; modalități prin care apetitul lor de a-și aroga rol de agenți politici sau veleități cripto-guvernamentale să fie limitat.
O mențiune finală și despre presa formală care pare că abia acum devine cu adevărat a patra putere în stat: dacă înainte alintul era simbolic – se presupunea că presa îndeplinește funcția de a ține statul sub supraveghere în beneficiul cetățeanului – în prezent, mai ales de când grație rețelelor sociale cetățenii își pot comunica direct opiniile, media formală se comportă de parcă-i revine sarcina de a proteja (supra)statul de cetățenii lui, manipulând discursul public și informația într-un mod convenabil elitelor establishmentului; recent, chiar, s-a vehiculat oficializarea ideii de presă ca parte a statului, după cum a reieșit din propunerea lui Emanuel Macron ca anumiți ziariști să fie remunerați de stat, pentru a asigura (cum altfel?) „neutralitatea informației”.
Mai există, oare, vreo cale prin care noi, cetățenii, să putem rupe această alianță dintre stat și cripto-stat? Să le putem pune în tensiune în așa fel încât să nu dăm o și mai mare putere uneia dintre părți? Am mai putea limita forța cripto statului prin intermediul statului, punând totodată limite și acestuia din urmă?
Mai putem face altceva decât să optăm între a fi striviți social ori a ne asuma noile catacombe?
Confiscarea celor „șapte ani de acasă“- etatizarea copiilor
În urmă cu câteva luni, Parlamentul României a legiferat o măsură pe care oficialii guvernamentali o anunțau deja de mai multă vreme: reducerea vârstei de la care începe școlarizarea obligatorie.
Un subiect, să o recunoaștem, serios, de natură a afecta viața cvasi-totalității familiilor românești tinere, care ar urma astfel să se despartă mai devreme de copiii lor pentru a ceda o bună parte din educația acestora unei instituții. Adio, deci, cei șapte ani de acasă!
În 2014 chiar prim-ministrul de atunci, dl Victor Ponta, afirma că este necesară o dezbatere națională în această privință.
Această dezbatere n-a mai avut loc niciodată.
În schimb, Parlamentul a adoptat, în mai 2018, cu largă majoritate, o propunere de lege privind amendarea art. 16 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 în sensul de a se stabili o nouă durată şi o nouă componenţă a învăţământului general obligatoriu.
Învăţământul general obligatoriu are acum 15 clase şi cuprinde: ultimii doi ani ai învăţământului preşcolar, învăţământul primar, învăţământul gimnazial şi primii doi ani ai învăţământului secundar superior.
Astfel, învăţământul liceal şi grupa mare din învăţământul preşcolar devin obligatorii până cel mai târziu în 2020, iar grupa mijlocie până cel mai târziu în anul 2023. Nici grupa mică de la grădiniță nu scapă, ci devine, și ea, obligatorie nu mai târziu de anul 2030.
Motivațiile invocate în expunerea de motive a proiectului de lege au fost calitatea superioară a educației într-o formă instituționalizată, socializarea mai bună și… învățarea de la colegi.
Dincolo de dificultățile de ordin logistic, privitoare la resursele financiare și de personal calificat necesare unei asemenea măsuri (ținând cont de nevoile sensibil diferite ale copiilor de vârste diferite mai ales în această perioadă de viață), renunțarea la „cei 7 ani de acasă” în favoarea unei „semi-instituționalizări” a copiilor ridică o serie de probleme obiective.
Argumentele pentru începerea mai devreme a școlarizării obligatorii nu au niciun suport concludent – dimpotrivă
Argumentele curente pentru scăderea vârstei de începere a școlarizării nu au un suport științific concludent, așa cum recunosc o serie de rapoarte de cercetare din Irlanda de Nord și Anglia (țări europene cu cea mai scăzută vârstă de școlarizare, 4 ani), dar și pe plan mondial. (C. Perry, 2011; C. Sharp, O’Donnell, 2007, S.P. Suggate, 2009)
În schimb, cercetări recente evidențiază efecte negative semnificative ale angajării premature a copiilor în activități de învățământ instituțional, în special în cele de tip formal. De exemplu, Terman Life Cycle Study din SUA, un studiu longitudinal desfășurat pe perioada a peste opt decenii, arată că, în medie, școlarizarea timpurie este asociată cu „rezultate mai slabe, inclusiv pregătire mai slabă la matematică, educație mai scăzută în ansamblu, anumite dificultăți la mijlocul vieții, consum mai mare de alcool și o mortalitate mai mare.” (M. Kern & S. Friedman, 2009; S. Friedman, 2011) Autorii acestui studiu conchid că maturitatea psihologică și gradul general de pregătire pentru situația școlară, iar nu inteligența și vârsta, sunt factorii relevanți pentru a decide când ar trebui copiii să meargă la școală. De asemenea, alte studii scot în evidență scăderea motivării de a citi și o înțelegere mai slabă a textelor la copii care încep mai timpuriu (5 ani) să învețe să citească. (S.P. Suggate, E. Schaughency & E. Reese, 2013)
În acord cu cercetările de neuropsihologia dezvoltării, considerăm că aspectul cel mai important îl reprezintă efectul școlarizării timpurii asupra relației copiilor cu părinții lor. Studierea tipurilor de relații între copii și părinți în primii ani de viață arată că acestea sunt decisive pentru sănătatea mintală a copiilor și dezvoltarea lor de-a lungul întregii vieți. (M. Hyson & H.B. Tomlinson, 2014) În acest sens, autorități de talie mondială în domeniul științelor dezvoltării atrag atenția că scăderea influenței parentale în educația copiilor în favoarea influenței grupului de copii de vârstă apropiată („peer orientation”) subminează unitatea familiei, periclitează dezvoltarea sănătoasă și favorizează o cultură a tinerilor bazată pe ostilitate și hipersexualizare. (G. Neufeld & Gabor Maté, 2011)
De asemenea, studii efectuate în Norvegia demonstrează efectul pozitiv pe care creșterea timpului dedicat îngrijirii copiilor acasă – prin reducerea timpului de lucru al mamelor – îl are asupra performanțelor școlare ale acestora, în timp ce participarea mamelor pe piața forței de muncă este corelată cu efecte negative asupra educației și succesului ocupațional al copiilor. (E. Bettinger et al, 2013; V.F. Haaland, 2013) Alte studii recente probează faptul că copiii părinților cu un statut socio-economic și educațional mai bun au performanțe de dezvoltare, inclusiv școlare, mai bune. (J. Horstschräer & G. Muehler, 2014)
Toate aceste cercetări confirmă vechea înțelepciune a valorii unice a celor „șapte ani de acasă”. Or, din nefericire, în țara noastră, contrar prevederilor Constituției și legislației în vigoare, rolul părinților în educarea copiilor este în mod constant minimalizat de autorități.
Un nou experiment în educație? Hilar, dacă n-ar fi pe timpul, banii și nervii noștri
În opinia noastră, „obligativitatea grădiniței”, ca să denumim colocvial această „extindere a învățământului obligatoriu”, este doar un nou experiment în școala publică, fie el și unul care ne aliniază la „tendințe internaționale” recomandate de organisme suprastatale birocratizate. Nimic nou până aici – de asta avem parte din 1990 încoace.
Mai rămâne de stabilit cum anume va fi el aplicat, din moment ce peste 3.000 de localități românești nu au nicio instituție de învățământ pe teritoriul lor. Și mai ales cu ce cost logistic și sufletesc vor fi dislocați copiii din familii pentru a fi trimiși la grădinițe, adesea în alte localități? Adevărat, guvernarea actuală s-a angajat că va construi 2.500 de creșe și grădinițe până în 2020, perioadă ce coincide cu termenul-limită pentru aplicarea măsurii învățământului obligatoriu de 15 clase. Însă, ne amintim de o altă promisiune similară, făcută în 2010 de guvernarea PDL-Băsescu și soldată cu… nimic!
În plus, deși clasele a XI-a și a XII-a devin obligatorii, acest lucru nu poate rezolva problema abandonului școlar din anii anteriori. Conform statisticilor, aproximativ 25% dintre elevi abandonează școala în clasele a VIII-a și a IX-a.
Sistemul de educație din România are mari probleme, iar suplimentarea numărului anilor de învățământ obligatoriu nu ar contribui la soluționarea lor sau la creșterea calității actului educațional, ci dimpotrivă, în aprecierea noastră.
Statul-dădacă se substituie familiei
Doar în treacăt, din cauza complexității abordării, menționăm aici și tendința tot mai acută și mai îngrijorătoare a autorității publice de a se substitui familiei. Dintr-o perspectivă sociologic conservatoare, „confiscarea” copiilor și trimiterea lor într-o instituție la vârste atât de fragede este un experiment tipic de planificare socială, care ne duce cu gândul mai degrabă la statele marxiste.
Școlarizarea foarte timpurie și obligatorie nu doar că nu favorizează familia în niciun fel, dar, de fapt, o subminează, prin aceea că o dezintegrează în indivizi independenți unul de altul, dar dependenți față de Stat. Încredințarea către o așa-zisă „societate” impersonală și imposibil de tras la răspundere, dar controlată prin decizii birocratice, a unei cote cât mai mari din creșterea și educarea copiilor a fost rețeta pentru pulverizarea familiei ca unitate socială în indivizi ca entități politice și, cu ea odată, dependența lor perpetuă de o formă sau alta de asistență socială. Fie aceasta și una indirectă, în care Statul ia cu forța de la familii o mare parte din câștigul lor, pentru a le furniza ceea ce tot el insistă că acestea au nevoie, indiferent că sunt de acord sau nu.
„Grădinița obligatorie”, a cărei necesitate nu există cu adevărat decât în imaginația inițiatorilor propunerii legislative amintite, este exemplificarea perfectă a ipotezei de mai sus.
Dacă suntem tentați să respingem acest tip de enunțuri pentru simplul motiv că le atribuim unei istorii recente și nefaste și unor regimuri totalitare, să remarcăm că aceeași tendință este vizibilă acut și în Occident, Suedia fiind exemplul extrem de manipulare birocratică destinată a distruge principalul rival al statului, ca punct de convergenţă al loialităţilor: familia.
Peste Ocean, aşa-numitul „părinte” al şcolii publice americane, Horace Mann, nutrea sentimente critice sau chiar aversiune faţă de familie. Invocând „neglijenţa”, ignoranţa şi ineficienţele familiilor în statul lui, Mann lega sistemul de şcoli comunale de o viziune a unui stat puternic, autoritar, în cadrul căruia guvernul îşi asuma pur şi simplu rolul de părinte. Mai mult, „copilul nu merge la şcoală pentru a dobândi cunoştinţe”, era de părere F. W. Parker, aşa-numitul „părinte al educaţiei progresiste” şi inspiratorul influentului educator socialist John Dewey. „El vine aici ca să trăiască şi să-şi pună viaţa, formată la şcoală, în slujba comunităţii.” „Fiecare şcoală publică din ţară trebuie să devină un cămin şi un cer pentru copii”, mai spunea el.
Discuția poate continua – și trebuie să continue, căci miza ei este una majoră.
Bibliografie:
Bettinger, Eric, Torbjørn Haegeland, and Mari Rege. Home with mom: the effects of stay-at-home parents on children’s long-run educational outcomes. No. 4274. CESifo Working Paper, 2013. Friedman, Howard. The Longevity Project: Surprising Discoveries for Health and Long Life from the Landmark Eight Decade Study. Hay House, Inc, 2011.
Haaland, Venke Furre, Mari Rege, and Mark Votruba. Nobody Home: The Effect of Maternal Labor Force Participation on Long-Term Child Outcomes. No. 4495. CESifo Working Paper, 2013.
Horstschräer, Julia, and Grit Muehler. „School entrance recommendation: a question of age or development?.” Education Economics 22.3 (2014): 270-292.
Hyson, Marilou, and Heather Biggar Tomlinson. The Early Years Matter: Education, Care, and the Well-Being of Children Birth to 8. Teachers College Press, 2014. Kern, Margaret L., and Howard S. Friedman. „Early educational milestones as predictors of lifelong academic achievement, midlife adjustment, and longevity.” Journal of applied developmental psychology 30.4 (2009): 419-430.
Neufeld, Gordon, and Gabor Maté. Hold on to your kids: Why parents need to matter more than peers. Random House LLC, 2011.
Perry, Caroline, Arguments on the school starting age, Northern Ireland Assembly Research and Information Service Briefing Paper, Paper 97/11.
Sharp, Caroline, and Sharon O’Donnell. „Starting School at Four: the English Experience.” in The Education of 4-to 8-Year-Olds-Re-designing School Entrance Phase , CIDREE/DEVO, 2007, 15-26. Suggate, S. P. (2009). School entry age and reading achievement in the 2006 Programme for International Student Assessment (PISA). International Journal of Educational Research, 48, 151–161.
Suggate, Sebastian P., Elizabeth A. Schaughency, and Elaine Reese. „Children learning to read later catch up to children reading earlier.” Early Childhood Research Quarterly 28.1 (2013): 33-48.
Institutul Național de Statistică, „Proiectarea populației școlare la orizontul anului 2060”.
Allan C. Carlson, „Ce le-a făcut şcoala publică familiilor şi copiilor noştri?”
William Gairdner, Lecția suedeză. „Rețeta” pentru distrugerea familiei ca unitate socială.
Alungați de un dezastru sau ademeniți de-o promisiune, românii își abandonează țara ca pe-o navă în naufragiu. Și frecvența abandonului e uluitoare: un român la trei minute, un medic român la șase ore, șase sute de români pe zi părăsesc România. În jur de cinci milioane de români s-au stabilit deja în statele Uniunii Europene fără intenția de-a se mai întoarce. Ne putem lăuda azi cu cea mai numeroasă diaspora din Uniunea Europeană, după Marea Britanie, Polonia și Germania, în condițiile în care aceste țări au o populație de câteva ori mai mare decât a României.
Și încă un fapt uluitor: ocupăm locul doi în lume la migrație, potrivit unei statistici ONU, după Siria – care se află de șapte ani într-un război pustiitor. Se vorbește și de un exod al creierelor românești. La începutul lui 2018, România ocupa penultimul loc din Uniunea Europeană la numărul de medici pe cap de locuitor, deoarece peste 15.700 de medici români și alte câteva zeci de mii de cercetători din domeniul medical au ales să părăsească țara. Aproximativ 30.000 dintre IT-iștii noștri lucrează în străinătate, chiar și pe salarii egale cu cele din România. Și exemplele pot continua.
Ce cataclism ne-a devastat într-atât, oare, încât să lăsăm totul în urmă? Ce balaur ne fugărește și ne închide toate căile de întoarcere acasă – mai ales pe cele lăuntrice? Românii, în istorie, de câte ori nu au trecut prin dezastre, de câte ori nu și-au distrus cu mâna lor căminele pentru a pustii pământul în calea dușmanilor, cu nădejdea că se vor întoarce și o vor lua de la capăt? Acum, de ce plecăm?
Ce ne lipsește?
Suntem înclinați să credem că lipsa unei perspective economice e principalul „balaur”. Se tot vehiculează că românii vor „locuri de muncă plătite ca în Germania”, că în România „nu-ți poți face un viitor”, că e prea multă mizerie, lipsă de civilizație și de organizare, domnește corupția, incultura, hoția și birocrația. Asta e ceea ce dorim? Ce ne lipsește, de fapt?
Statisticile arată însă că românii care emigrează în ultimii ani au în țară „locuri de muncă bine plătite, o situație profesională bună și stabilă, sunt oameni din clasa de mijloc, cu venituri de peste 2.000 de euro pe lună, au casă și mașină și își permit cel puțin un concediu pe an în străinătate. Sunt cei mai activi oameni din România, la apogeul carierei, independenți economic și politic, curajoși şi inovatori, cei care ar putea produce o schimbare reală în România. Şi totuși, acestor oameni le lipsește ceva”1. Nu se simt respectați, nu se simt sprijiniți, și au obosit să se lupte cu marele balaur al administrației de stat.
Și mai este și deprimarea asta generalizată – un alt balaur. România a ajuns să se situeze pe primele locuri la depresie în lume, potrivit unei evaluări din 2017 a Organizației Mondiale a Sănătății. Sunt oameni care au plecat pentru că au obosit să mai vadă în jur chipuri posomorâte, pe care s-a întipărit lehamitea cronicizată. Tânjesc după un zâmbet, după un minim gest de curtoazie, după o urmă de viață… E prea mult gri, prea puțină culoare, prea puține flori la ferestre.
„Când milioane de oameni au depopulat un tărâm pitoresc, bogat și frumos, pare bizar. De ce? Ce îi face pe români să ardă de dor, dar să nu se mai întoarcă acasă?”, se întreabă, la rândul ei, Gianina Corondan, într-un articol intitulat Emigrare? Nu e de mirare 2. Și tot ea dă un răspuns revelator: „Lipsa sensului, strâmbătatea din țară”. Într-adevăr, de-acasă nu pleci cu ușurință, oricâte visuri te-ar bântui sau oricâte strâmbătăți te-ar clătina; nu-ți lași în urmă părinții, bunicii, prietenii, căci durerea dezrădăcinării e cu mult mai mare decât atracția oricărui vis. De-acasă pleci când nu mai există, de fapt, acasă, când dezrădăcinarea lăuntrică a avut loc deja, când legăturile s-au frânt în inimă – acolo unde a avut loc mai întâi dezastrul.
„American dream”
Și, din fața atâtor temeri, batem pasul înapoi și ne retragem spre alte zări, acolo unde nădăjduim să nu existe nici un balaur. Dar suntem naivi, neștiind că ei iau chipuri felurite, în funcție de fiecare spațiu și mediu. Astfel, rătăcim din Italia în Marea Britanie și, de acolo, în Lumea Nouă, sau poate chiar către Țara Soarelui Răsare, către un tărâm al fericirii și libertății desăvârșite, în „țara unde curge lapte și miere” Deuteronom 11:9. Dar suntem naivi, crezând că civilizația și confortul vor putea vreodată să substituie dragostea și să ne creeze alte rădăcini, să ne ofere un alt Pământ al Făgăduinței – atât de aproape, dar niciodată tangibil, asemenea luminii verzui care îl anima pe Marele Gatsby al lui Fitzgerald – o ipostază beletristică a visului american împlinit: „Gatsby crezuse până la capăt în luminița aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în fața noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanță are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde brațele mai departe… Și tot așa, până într-o dimineață… Și tot așa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare…”.
O Fata Morgana care ne joacă necontenit feste – sau, mai degrabă, o nostalgie a paradisului orientată greșit, în căutarea căruia am pornit cu o hartă falsă, pusă la dispoziție de fabrica de vise de la Hollywood. Pământului Făgăduinței i s-a substituit „visul american”, pentru care mulți și-au părăsit casele, familiile, locurile natale, țara, sau, dimpotrivă, și-au propus să-și adapteze realitatea autohtonă la visul de silicon, victime ale unui miraj ce ne poartă într-un deșert fără sfârșit, în care nu există nici un Moise care să ne călăuzească, nu suntem hrăniți cu mană și nici stâncile nu izvorăsc apă. Un deșert dincolo de care nu există nici un Pământ al Făgăduinței. Ci doar un alt deșert.
Un deșert care poate fi numit foarte bine „Berlin” sau „Paris” sau „New-York” – sau orice alt megalopolis al mapamondului, acolo unde viața este deconectată de la ciclurile firești și integrată în ritmuri construite de tehnologie, ritmuri artificiale, născute de utopia autonomiei absolute a omului. Într-un astfel de deșert știm să folosim mașinile, dar nu mai știm să folosim lumea creată. O fotografiem, o filmăm, o prezentăm în expoziții, dar nu mai trăim în ea. Nu mai știm că pâinea și vinul sunt produsul vieții și al sudorii unui an întreg, cu patru anotimpuri, cu însămânțare, creștere, rodire, cu grijă legată de secete și ploi; cu osteneala dospirii, frământării și coacerii. Pâinea noastră este antiseptic ambalată în celofan, expusă în vitrine de sticlă, lângă conserve și cuburi de supă. La adăpostul tehnologiei, am ajuns să ne protejăm de viața însăși ca de o molimă. Sau, mai degrabă, să ne exilăm în afara ei.
Unde suntem acasă?
Și, când ajungem într-un sfârșit să vedem deșertul din „visul american”, căutăm cu înfrigurare să găsim calea de întoarcere acasă, după ce ne-am perindat, ca un alt Gulliver, prin lumi prea mari sau prea mici pentru măsurile noastre. Care este însăcasa noastră? Unde suntem cu adevărat acasă?
Acasă e acel tărâm unde alergi prin lanurile coapte de grâu, e casa unde bunica frământă pâinea cu mâinile ei mari și ți-o așază coaptă pe ștergarul țesut de ea.Acasă e locul unde ești iubit necondiționat, unde poți fi tu însuți fără nici o disimulare, unde împărtășești aceeași identitate cu ai tăi. Acasă e casa pe care ai zidit-o cu mâinile tale pentru cei iubiți ai tăi, casa în care ți s-au născut și ți-au crescut copiii. Grădina în care singur ți-ai sădit copacii și le culegi roadele. Acasă e curtea mănăstirii unde te întâmpină Bătrânul duhovnic și te binecuvântează, spunându-ți: „Fata moșului!”.
Dar toate aceste acasă ne pot fi devastate și răpite de istorii ostile. Cu siguranță însă trebuie să existe acel acasă pe care nu ți-l poate răpi nimeni, acel acasă ce stă doar în puterea ta să-l zidești și să-l păzești – sălașul sufletului, în care, după ce vom deschide ușa și vom arunca ruinele egoismului, se va putea întoarce Dumnezeu din exilul în care noi înșine L-am alungat. „Și Tatăl meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face sălaș la el” Ioan 14:23. Și, când El va fi cu noi acasă, în acest sălaș al inimii, vom avea puterea să ne întoarcem din propriul exil interior sau exterior, înfruntând toți balaurii deprimării, dezorganizării, nepăsării, sărăciei, fricii de a ne rata cariera rămânând acasă… Și negreșit îi vom birui.
