Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
Author Archive
Stories written by Florin Dobrescu

13 septembrie, ziua de naștere a lui Corneliu Zelea Codreanu

La 13 septembrie 1899 se năștea Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Mișcării Legionare. A fost ucis mișelește în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, alături de Nicadori și Decemviri, la ordinul lui Carol II și Armand Călinescu.

Imagini pentru Corneliu zelea codreanu tanar

„Ţelul final, sensul ultim al neamului este învierea. Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru această înviere. Dar cultura este rodul capacităţilor şi dispoziţiilor pe care Dumnezeu le-a pus neamului nostru. Pentru aceasta purtăm toată  răspunderea. Va veni o vreme în care neamurile pământului se vor întrece pentru această ultimă înviere; toate neamurile, cu toţi regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecărui popor locul hotărât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Această clipă covârşitoare, această înviere din morţi, este cel mai înalt şi mai strălucit ţel spre care se poate pregăti o naţiune.” (Corneliu Codreanu – Pentru Legionari)

Impresiile cîtorva prieteni și adversari despre Corneliu Zelea Codreanu

Nicholas Nagy-Talavera, scriitor ungur, de origine evreiasca:

Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstruos sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilaros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur si simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească. O ţărancă bătrână şi ofilită şi-a făcut cruce şi ne-a şoptit: “E trimis de Arhanghelul Mihail”. Apoi clopotul trist al bisericii se porni să bată şi slujba, care preceda întotdeauna adunările legionare, începu. Impresiile adânci, create în sufletul unui copil, dispar cu greu. De mai mult de un sfert de veac n-am uitat niciodată întâlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu. (Nagy- Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. (evreiasca) Hasefer, Bucuresti, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).

Andreas Hillgruber, istoric evreu-german:

Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă.Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau,fără îndoială, dintr-un profund patriotism autentic. (Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).

Zigu Ornea, istoric evreu:

Toate aceste elogii despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultură notorii, unor strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo de atunci, e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie, fanatismul credinţei ortodoxe erau, indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe si mereu coruptibile. Aceste trasături morale impresionau, convingeau, trezând admiraţie şi respect. Charisma lui Codreanu era o realitate incontestabilă. (Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundatia Culturala Româna, 1995, p.386).

Iuliu Maniu, om politic, ţărănist:

Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual. Să creeze mai întâi o elită conducatoare şi apoi un partid. (Declaraţie făcuta la Snagov, în vara lui 1943).

Traian Trifan, Dr. în Drept internaţional:

Capitanul Corneliu Codreanu a deschis drumul bătăliei spre Învierea Neamului, implantând în conştiinţe, prin exemplul vieţii sale, responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu pentru actele săvârşite pe pământ şi pecetluind cu sângele său acest crez pentru neamul nostru. (Traian Trifan, Marturisesc… Robul 1036, Ed. Scara, 1998, p. 119).

Filon Verca, profesor, scriitor, jurnalist:

Corneliu Codreanu era profund uman, profund creştin. El nu era anti: omul corect, omul cinstit, omul loial. El se găsea în faţa unei forţe “dominatoare”, după cum a definit-o cu atâta luciditate generalul Charles de Gaulle- care a Declanşat războiul subteran, contra ţării româneşti, cu scopul de a o supune, a o aservi. Reflexul de autoaparare a justificat această rezistentă, până la moarte, împotriva primejdiei de dispariţie ca neam. (Filon Verca, Pe meleaguri straine, Ed. Dalami, Caransebes, 2004, p. 250).

Mircea Nicolau:

Socotesc că era o îmbinare a unei acţiuni de teren concrete, cu o viziune de ordin religios şi filosofic. În Corneliu Codreanu nu a existat această disociere între gând şi faptă. Între gândul lui şi faptă era o relaţie directa. Niciodată nu şi-a trădat gândul, sau nu şi l-a falsificat în fapta lui. Socotesc că dintre toţi oamenii care au militat pentru valorile româneşti, pentru interesele societăţii şi neamului românesc, nici unul nu a găsit cea mai fericită cale de a-şi realiza obiectivele, aşa cum a găsit Corneliu Codreanu. (Gabriel Stanescu, Convorbiri cu Mircea Nicolau, Ed. Criterion, Bucuresti, 2007, p.32).

Emil Cioran, scriitor, ganditor:

În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tăcerea blîndă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţiile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţă se îndreapta spre putere. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era “deştept”, Căpitanul era profund. Cuvintele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe… Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respirau natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane… El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i si răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, sa salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut. Capitanul a dat românului un rost.

Înclin uneori a crede că el a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui… (“Glasul strămoşesc”, Sibiu, anul VI, nr.10/25 Decembrie 1940).

Parintele Justin Parvu:

Despre Corneliu Zelea Codreanu si Legiunea Arhanghelului Mihail, istoricii nostri mai vechi sau unii mai noi au avut grija sa denatureze adevarul. Au facut-o cu un scop: generatiile care le-au urmat (sau vor urma) sa nu stie adevarata istorie a romanilor. Nu s-a scris “fara ura si partinire”, asa cum ar trebui sa o faca adevaratii istorici.

Corneliu Zelea Codreanu a fost inca din timpul vietii sale o legenda, iar moartea sa, care a fost o jertfa – “cea mai scumpa dintre nunti”, cum spunea cantecul legionar, a facut ca proiectarea sa mitica sa capete o deosebita profunzime. Corneliu Zelea Codreanu si Miscarea Legionara au fost insa si o realitate care apartine istoriei romanilor. N-o putem neglija si trebuie sa o intelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat intr-un panteon al mitologiei romanesti, unde trebuia demult sa-si afle locul.

Ma bucura faptul ca se studiaza acest fenomen si marturiile noastre, ale celor care mai traiesc, putini intr-adevar, pot ajuta la descrierea unei istorii care n-a beneficiat pana nu demult decat de un singur fel de prezentare, bineinteles, negativa. Caci cei care au scris erau dusmanii miscarii, cei carora le era frica de ea si ma mira faptul ca inca le mai este, astazi cand tinerii din “Fratiile de Cruce” de la sfarsitul anilor ’30 sunt octogenari sau nanogenari. Sunt tot mai putini astazi dintre cei care au trait acele vremuri si au crezut in biruinta legionara si marturia lor nu trebuie sa se piarda.

Tinerii legionari erau credinciosi si au crezut in rolul crestin al Miscarii. Dupa ani sau chiar zeci de ani de temnita grea, multi dintre supravietuitori s-au indreptat catre manastiri. Aici si-au aflat linistea, loc de rugaciune, nevointa si curatenie. Candva, Codreanu gandea ca ultim mijloc, retragerea in munti, caci de veacuri, romanul a primit lupta in munti si codri. Astazi, muntele si manastirile sale raman doar locurile unde romanul lucreaza pentru mantuire. Pentru mantuirea neamului nostru. Aceasta este lupta noastra.

Monahul Athanasie Stefanescu spunea despre idealurile si “omul nou” pe care il dorea Corneliu Codreanu ca baza a “Romaniei legionare”:

Telul final nu este viata, ci Invierea. Invierea neamurilor in numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Neamul este, deci, o entitate care-si prelungeste viata si dincolo de pamant. Neamurile sunt realitati si in lumea cealalta, nu numai in lumea aceasta. Acest student (Corneliu Zelea Codreanu) a indrumat generatia lui avand ca arhetip pe Hristos. Lupta a fost grea, acerba, cerand sacrificii pentru credinta lor in Dumnezeu si neamul romanesc, tineretul a fost supus la un experiment unic in lume, cunoscut sub numele de experimentul Pitesti, unde toti au fost prabusiti ca asa era reteta. Dar in fata lui Dumnezeu nu conteaza caderile, ci ridicarile. Preotul Calciu a fost unul dintre acestia. Generatia acestui student, in verde imbracata si la icoane inchinata, a fost martirizata cum n-au fost decat crestinii din primele secole. Din randurile ei ridicandu-se pe treptele cele mai inalte ale eroismului si chiar sfinteniei. Daca in iuresul luptei au fost si greseli, sa nu se uite ca una este individul cu instincte morbide, care ucide dragul de a ucide si alta  este individul care lupta in numele cetatii si al tarii, care a fost dintodeauna declarat erou.

IPS Bartolomeu Anania:

Marturisesc insa ca in “Fratia de Cruce” din Seminar nu se facea politica, nici antisemitism, ci doar educatie, si ca nu am avut de invatat decat lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam si de patrie, corectitudine, disciplina in munca, cultivarea adevarului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu.

 

sursa: RostOnline

MUZEUL REZISTENȚEI (1). Despre un demers prea puțin cunoscut.

În timp ce continuă disputele din jurul proiectului muzeului Holocaustului, considerat prioritate zero de Guvern, Primăria Capitalei și chiar Președinția României, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu continuă să lucreze la un proiect considerat imperios necesar pentru educația tinerelor generații, pentru împăcarea societății românești cu propriul său trecut recent, condiție indispensabilă – credem noi – a fundamentării unui stat de drept și unei autentice democrații. Este vorba de Muzeul Rezistenței, care nu se află pe agenda autorităților nici măcar astăzi, la 30 de ani de la Revoluția din 1989.

România este țara cu cea mai amplă și îndelungată rezistență armată anticomunistă din fostul lagăr comunist. Pentru români, războiul nu s-a terminat la 9 mai 1945. Ani la rând, decenii chiar, a continuat un război surd, asimetric, dar cu nimic mai puțin sângeros și generator de suferință. 

Începând cu invadarea țării de către armatele sovietice, în 1944, și până în 1962 când a fost anihilat ultimul grup de gherilă din munți, mii de români au ales calea rezistenței armate împotriva ocupantului și a regimului comunist instaurat prin forță și teroare de acesta,  organizându-se în grupe de partizani înarmați, care au împânzit lanțul carpatic din Maramureș și Apuseni, până în Făgăraș și Munții Olteniei, dar chiar și în Dobrogea. Zeci de mii de oameni  din localitățile zonelor respective au constituit în acei ani ample rețele clandestine de suport al grupărilor înarmate. România a fost una din cele trei țări comuniste în care aviația americană a parașutat agenți insurgenți pentru impulsionarea activităților de rezistență. 

Represiunea a fost pe măsură. Sute de mii de arestați, zeci de mii de condamnări la închisoare și mii de oameni executați, foarte adesea sumar, de Securitate.

Și cu toate acestea, în Capitala României nu există un muzeu al Rezistenței anticomuniste. Singurele inițiative memoriale și muzeale dedicate acestei teme, așa cum este Memorialul de la Sighet, realizat de Academia Civică a dnei Ana Blandiana, ori impresionantul memorial de la Aiud, ctitorit de foștii deținuți politici și desăvârșit cu meritoria implicare a actorului Dan Puric, aparțin societății civile și se află la distanțe uriașe față de capitală. La câțiva km de București, cea mai cruntă închisoare din fostul lagăr comunist, Fortul 13 Jilava, se deteriorează iremediabil, pe zi ce trece, în fața neclintitei indiferențe a Ministerului Culturii. Toate inițiativele legislative ale unor anticomuniști autentici (așa cum a fost proiectul de lege al deputatului Dan Cristian Popescu, din anul 2014, care propunea înființarea Muzeului Totalitarismului la Jilava), au fost respinse de Parlament. În schimb, același Parlament adopta pe șest un proiect de lege pentru înființarea unui muzeu al comunismului nicăieri altundeva decât în ctitoria ceaușistă numită azi Casa Poporului, stârnind astfel protestul organizațiilor foștilor deținuți politici, care nu fuseseră deloc consultați. 

Noi credem cu tărie că este necesar un demers muzeal și memorial dedicat Rezistenței anticomuniste, desfășurate sub toate formele, începând de la ocuparea României de armatele sovietice. Concept propus încă din 1993 de fostul deținut politic Constantin Iulian într-o tentativă de amplasare a lui în ruinele unei clădiri din vecinătatea actualului Minister de Interne, proiectul MUZEUL REZISTENȚEI se dorește un demers de recuperare, conservare și valorificare expozițională și educațională a memoriei luptei duse de poporul român împotriva comunismului, represiunii generate de regimul totalitar, universului detenției politice, dar și acțiunilor de rezistență întreprinse în exil și care uneori au reușit să se interfereze cu cele din țară, străpungând Cortina de Fier. 

Una din motivațiile acestui demers vine chiar din îndatorirea de a păstra și conserva un număr semnificativ de artefacte, obiecte vechi, publicații și documente, donate de foști deținuți politici, luptători în Rezistență și urmași ai acestora, unele dintre ele păstrate ascunse, cu mari riscuri, în anii dictaturii. Conservarea lor presupune condiții de păstrare și proceduri speciale, iar valorificarea lor expozițională ar fi deosebit de utilă din punct de vedere cultural și educațional. La acestea se adaugă un mare volum de înregistrări video și audio cuprinzând mărturii ale celor trecuți prin infernul temnițelor comuniste.

În situația dezinteresului manifest al autorităților de resort cu privire la acest concept, noi am propus adăpostirea, într-o primă formulă, a acestui demers muzeal, în chiar sediul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu. Situată în București, la patru stații STB de Piața Unirii și două stații de Eroii Revoluției, clădirea cuprinzând demisol, parter și două etaje a fost construită cu dotări strict elementare în 1999-2000 pe terenul donat de un fost deținut politic, cu contribuțiile financiare ale foștilor deținuți politici și, în mai mică măsură, ale exilului anticomunist, dar chiar și cu fonduri colectate în acest scop de părintele Justin Pârvu. La ridicarea imobilului au muncit în sistem de voluntariat inclusiv foști deținuți politici și mai tinerii lor discipoli.

O parte generoasă a acestui imobil va adăposti proiectul muzeal, dar până la dotarea acestui spațiu la parametrii conservării și expunerii în condiții adecvate, suntem nevoiți să expunem doar o parte dintre obiecte și documente într-un spațiu mai mic, care întrunește aceste condiții. Acesta constituie practic expoziția-pilot, unde mărturiile pot fi văzute, și în jurul căruia vom dezvolta în perioada următoare muzeul propriu-zis.

Dorim să antrenăm în realizarea acestui proiect segmente semnificative ale societății civile interesate de perpetuarea Memoriei și a istoriei recente, de altfel supuse în ultimii ani unei colosale presiuni de ordin ideologic în vederea amputării și falsificării sale. Sperăm că în demersul nostru vom primi sprijinul tuturor celor care consideră definitoriu rolul Memoriei în păstrarea identității naționale și în construirea unei societăți întemeiată pe valori autentice.

Nota autorului: Cei ce doresc să susțină proiectul Muzeului Rezistenței, o pot face contribuind în contul IBAN: RO48RNCB0090120742810001, BCR – Sucursala Lipscani, beneficiar – Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, CIF 28081579, cu mențiunea “contribuție pentru Muzeul Rezistenței”. Pentru orice detalii: Tel 0722749249, e-mail: ogoranu@gmail.com.

Florin Dobrescu

Închisoarea Aiud, cetatea morţii

”Aiud! Monstrul care a strivit cu lăcomie sălbatică tot ce neamul românesc a avut mai curat, mai sfânt!”

Închisoarea Aiud

Presiunile fizice şi morale începând cu anul 1942

FDC-iştii de la Vaslui, muncitorii de la Işalniţa şi alţii, dispersaţi la diferite închisori prin ţară, fuseseră aduşi în toamna lui 1942 la Aiud. Maiorul Munteanu trebuia să realizeze opera de „reeducare”, prin presiuni morale şi fizice, pentru a determina pe legionari fie a se desolidariza de idealul de luptă legionar – ceea ce însemna un act de compromitere morală, – fie a cere trimiterea pe front pentru reabilitare – adică, recunoscându-se vinovaţi faţă de Antonescu în actul de la 21 Ianuarie 1941, act de compromitere a Mişcării Legionare.

Cei refractari trebuiau să suporte înfometări, suplicii fizice, moarte.

Legionarii şi-au rânduit viaţa în închisoare în aşa fel încât Frăţiile îndeosebi să aibă viaţă de rugăciune, demnitate morală, corectitudine şi comportare demnă şi respectuoasă faţă de organele de ordine, unitate şi rezistenţă în faţa presiunilor regimului.

Atitudinea aceasta era de fapt spontană şi firească, izvorâtă din convingerile interioare despre disciplina şi demnitatea creştină legionară. Maiorul Munteanu i-a izolat pe legionari de ceilalţi deţinuţi; iar pe cei cu pedepse mari (15-25 ani muncă silnică şi muncă silnică pe viaţă) şi pe şefi în general, i-a masat la ultimul etaj, pentru ca ceilalţi, rămaşi fără îndrumători şi tentaţi de promisiuni, să cadă, făcând din aceia elemente de descompunere spirituală a legionarilor. Dar legionarii nu aveau neapărat nevoie să fie supravegheaţi, controlaţi, cenzuraţi, îndrumaţi sau ţinuţi în frâu de cineva, fiecare îşi ştia datoria chiar dacă ar fi rămas singurul legionar pe toată faţa pământului. Au fost şi căderi; căci unul este eroismul de moment şi altul eroismul de durată.

La începutul lui Martie 1943 s-a instituit un regim sever: câte unul în celulă, supraveghere riguroasă, hrană înrăutăţită, ieşire la aer întâmplătoare, la cinci paşi distanţă unul de altul, cu capul în jos, obloane la ferestre şi izolări în camerele de pedeapsă de la subsol sau la Zarcă, pedepse corporale (lovituri la fund cu vâna de bou) pentru „insulte” aduse organelor de pază.

Mă aflam pe latura scurtă a T-ului (spre stradă) chiar în celula din unghi, lângă biroul gardianului, la ultimul etaj. În afară de Sfânta Scriptură nu se mai admitea nici o carte. (Până atunci puteam primi de acasă sau puteam lua de la biblioteca penitenciarului orice carte, afară de cele cu conţinut politic). Acum, prin purtare de grijă dumnezeiască, trebuia să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu, fiindcă nimic dintre cele lumeşti nu ne putea ajuta în confruntarea cu răul.

Gardienii nu erau „şcoliţi” pentru a oprima deţinuţii politici, aşa cum aveau să facă mai târziu comuniştii. Mulţi, cu comportare reverenţioasă, fiind mai mult funcţionari ai ordinii interioare şi nu zbiri, executori orbi ai dispoziţiilor primite. Slugile îşi trădau stăpânii, conştiente de nebunia acelora. De multe ori ne preveneau şi ne acopereau pentru a ne împlini anumite nevoi spirituale. Nu toate cărţile au fost predate. Circulau chiar prin mâinile gardienilor caiete scrise, jurnale, poezii, presă, traduceri, de la celulă la celulă. Unor caiete duse la biroul de cenzură li s-a aplicat ştampila „cenzurat” a penitenciarului din Aiud, şi la magazie au fost introduse în bagajul deţinutului căruia îi aparţineau. Aşa au scăpat şi două din caietele mele, trimise acasă în vremea muncii în colonia Galda. Creioane, hârtie nescrisă, au putut fi ascunse sub duşumele, la pervazul ferestrelor şi tocul uşilor.

De la început se forţase prin intimidare ca legionarii să ceară mergerea pe front pentru reabilitare. Din relatările celor prezenţi atunci în Aiud şi din ceea ce au povestit Trifan şi Marian se ştie ce s-a întâmplat. Căpitanul Munteanu cu colonelul Suceveanu, chemat de la Sibiu, duşmani declaraţi ai legionarilor, îi scoseseră pe legionari în curtea închisorii, înconjurată de ostaşi înarmaţi şi gardieni de încredere. Le-au ţinut un discurs ispititor: eliberarea cu condiţia de a merge pe front pentru „reabilitare” care sfârşea perfid: „E cineva care nu vrea să meargă pe front?

Derutaţi de întrebare, ce conţinea intenţionat condiţia mergerii pe front, cei mai mulţi au rămas pe loc. Doar un grup ataşat de Stere Mihalexe, care avusese şi mai înainte o atitudine echivocă în relaţiile cu stăpânirea, a ieşit din rânduri. Munteanu a trecut la ameninţări, insultându-i pe cei rămaşi, socotindu-i laşi şi trădători. Ieşind în faţa frontului Traian Trifan, comandant legionar, fost prefect de Braşov, a răspuns clar şi hotărât:

– Mergerea pe front în bătălia contra comunismului este o onoare pentru orice legionar. Dar nu poate fi condiţionată de vreo obligaţie morală pentru noi. Dacă ţara şi neamul ne cheamă sub arme, mergem să apărăm fruntariile, cu toate drepturile şi obligaţiile ostaşului român, nu sub presiuni şi ameninţări. Trifan Traian are grad de căpitan şi îşi serveşte patria ca ostaş, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în faţa nimănui.

Toţi au trecut alături de el, afară de grupul celor socotiţi oportunişti. Unii, prin străinătate, necunoscând împrejurările în care s-a încercat, prin compromitere morală, trimiterea legionarilor închişi pe front, l-au acuzat pe Trifan de faptul că legionarii au fost reţinuţi în închisori de Antonescu.

Încercând să mai câştige aderenţi, Munteanu s-a înfuriat, acuzându-i pe Trifan şi Marian că sunt capii răzvrătirii. A dat ordin soldaţilor să-i încadreze între baionete şi să-i ducă într-o celulă la parterul Celularului. Pe ceilalţi, sub escorta gardienilor, i-a închis cu ambele zăvoare în Celular. (De obicei se încuia doar zăvorul de sus şi cu cheia).

Munteanu i-a ameninţat cu trimiterea în faţa Curţii marţiale unde le va cere pedeapsa capitală pentru revoltă în Penitenciar, înjurându-l de mamă pe Trifan. Trifan avea un cult deosebit pentru mama sa şi pentru toate mamele acestui neam. Munteanu era voinic; dar şi Trifan era atlet şi făcuse lupte greco-romane. Într-o secundă i-a sucit braţul şi l-a aruncat pe coridor ca pe un bolovan. Ridicându-se înfuriat, Munteanu a dat ordin ostaşilor să îi împuşte pe Trifan şi Marian. Ostaşii, uitându-se la superiorul lor, un tânăr subofiţer, au pus armele la picior. Munteanu umbla în uniformă, încins şi înarmat cu pistol, dar n-a avut curaj să facă şi crimă căci martorii nu îi erau favorabili. A început să urle, blasfemiind, înjurând şi ameninţând cu moartea pe toţi legionarii. Atunci s-a cutremurat Aiudul de bătăi în toate uşile celulelor.

Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Braşov, iar Munteanu a cerut mână liberă să acţioneze asupra legionarilor; aproape un an de zile a făcut demersurile să concentreze toţi legionarii la Aiud. Prezenţa în închisoare a unui camarad scăpat cu viaţă de pe front, demonstra intenţia criminală a guvernului antonescian, care nu voia reabilitarea noastră, ci moartea noastră: şi fizică, şi morală.

În Iunie 1943 am fost chemaţi în grupuri de 15-20 la administraţie. Trebuia să completăm cu datele personale o cerere de mergere pe front pentru reabilitare căreia îi era ataşată o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. De curând aduşi de la Braşov, Trifan şi Marian erau în grup cu noi. Toţi am refuzat să completăm şi să iscălim cererile şi am cerut hârtie să ne precizăm poziţia.

Izolarea la Zarcă

Urmarea a fost izolarea la Zarcă: 500 de legionari eram înghesuiţi câte 8-10 într-o celulă de 4/2 metri, cu regim dur, mâncare detestabilă, dormit pe duşumele, fără pături doar cu îmbrăcămintea zdrenţuită. Gardienii, unguri sau români, erau instigaţi de maiorul Munteanu împotriva noastră. Pe coridor se aruncau găleţi cu apă, care îngheţa, iar temperatura era polară, foarte mulţi îmbolnăvindu-se de piept sau stomac.

În aceste suferinţe doar câţiva au cedat. Crezând că prezenţa lui Trifan, Marian, Ilie Nicolescu, Mircea Nicolau şi a altor câţiva exponenţi ai atitudinii de demnitate legionară constituie un motiv de rezistenţă şi pentru ceilalţi, Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Suceava, iar ceilalţi izolaţi la ultimul etaj în Celular.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)

Sosirea „criminalilor” de război, anul 1945

Din Februarie 1945, soseau în Aiud aşa zişii criminali de război. La început câteva loturi de ofiţeri superiori şi inferiori, apoi subofiţeri, gradaţi şi simpli soldaţi. Criminalii de război constituiau elita armatei române care luptase împotriva cotropitorilor pământului strămoşesc şi a comunismului.

Prin jocul perfid al forţelor iudeo-masonice erau vinovaţi că au luptat împotriva poporului sovietic, a clasei muncitoare şi a înaltei concepţii de viaţă materialist-dialectice etc. Erau declaraţi criminali de război printr-o derogare şi extindere a hotărârilor Tribunalului de la Nürnberg.

Poporul sovietic nu era reprezentat în proces. Alt popor, cu toţi reprezentanţii lui, se substituia în actul de acuzare împotriva armatei române, agitând prostimea cu lozinci scrise pe pancarte, pe garduri, pe pereţii caselor, în instituţii, în uzine, în fabrici: „Moarte lor, moarte lor, Moarte criminalilor”. În sălile de procese grupuri de derbedei creau atmosferă, apărarea aducea o nouă acuzare: că sunt asupritori şi exploatatori ai poporului, burghezi retrograzi, chiaburi exploatatori ai satelor, imperialişti. Verificând câteva dosare ale criminalilor de război se poate constata că judecătorii şi acuzatorii erau cumpăraţi sau şantajaţi moraliceşte de evrei, iar anchetatorii care întocmiseră dosarele de trimitere în judecată, cu pedepse deja hotărâte, erau evrei. Iar după ce au fost cozi de topor, aproape toţi judecătorii au fost condamnaţi.

Toate le dirija marea ocultă internaţională; Rooswelt, evreul paralitic ajuns preşedinte al SUA, împlinea visul lui Israel de a împărăţi lumea. La conferinţa de la Yalta împreună cu masonul Churchill lăsase pe mâna lui Stalin şi a evreimii sovietice statele Europei răsăritene. Sub formă legală s-a realizat o răzbunare de proporţii, nemaiîntâlnită în istoria lumii: acesta fiind adevăratul holocaust.

Criminalii de război au fost cazaţi în Secţie, apoi, când a crescut numărul lor, în Celular, la ultimul etaj, pe ambele laturi. Unii militari sau membri ai organelor ordinii interne făcuseră parte din aparatele represive ale lui Carol II şi Antonescu. Având conştiinţa încărcată se aşteptau ca legionarii să aibă o atitudine duşmănoasă şi revanşardă. Au rămas stupefiaţi când la vizetă, înşelând vigilenţa gardienilor, legionarii îi salutau şi-i întrebau dacă au nevoie de ajutor medical (doctorul Uţă procura medicamente prin gardienii pe care-i tratase) sau le ofereau o bucată de turtoi, îmbărbătându-i. Cei pe care-i loviseră le răsplăteau cu dragoste.

***

Mulţi ofiţeri superiori au murit în Aiud plătind blestemul rostit asupra armatei române în momentul profanării osemintelor eroilor din primul război mondial. Căci în acel moment nici un ofiţer superior sau inferior nu a protestat atrăgându-şi împlinirea blestemului.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)

Pe golgota Aiudului, anul 1948

Cu sfârsitul lui noiembrie 1948 regimul laAiud s-a înrăutătit brusc. Comunistii străini evrei si unguri ceruseră, lucru ce l-am aflat mai târziu, uciderea a 30.000 de români, spre a instala în tară teroarea si ca să poată aplica programul lor de reforme revolutionare. Dar s-au izbit la început de împotrivirea lui Lucretiu Pătrăscanu si apoi a „gloatei”- cum spuneau ei- lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Atunci au spus: „Avem putinta sa-i reeducăm, în temnite, ca să împărtăsească ideile noastre” si au recurs la arestări cu nemiluita. Toate temnitele erau arhipline. Dar în martie au arestat pe Pătrăscanu si pe prietenii lui, evrei mai ales, toti cu doctorate în străinătate. Deci nu mai exista opozitia acestora. Atunci au hotărât: „Ce să mai asteptăm reeducarea? Bătrânii nu se pot reeduca. Hai să-i ucidem cu foamea!” si au instalat unregim de cruntă înfometare si asuprire. La ferestre au pus paravane din lemn ca să nu pătrundă lumina soarelui, plimbările s-au redus simtitor iar masa a devenit catastrofală: 600 de calorii pe zi la un detinut. Foamea a început să muste din noi. Era ceva îngrozitor. O simteam cu toate fibrele corpului. O simteam nu numai cu stomacul, ci cu creierul si cu toată fiinta. Sunt dureri si dureri.

Dureri ce vin din boală sau din chinuri sufletesti, din dorul după ceva ce nu poate fi împlinit, cum a fost la cei din străinătate dorul de tară, nostalgia patriei si a locurilor natale.

Dar acestea cu rare exceptii pot fi depăsite. Dar există si durerea foamei. E cruntă. Simti cum zi de zi te topesti. Puterile scad mereu, te stingi lent ca o lumânare ce s-a consumat. Stai jos, nu mai poti iesi regulat la plimbare si mai târziu nu mai poti iesi deloc. Şi apoi nu mai poti mânca putina mâncare ce ti se dă si, nemairidicându-te, într-o zi închizi ochii. Căutam economia fortelor. Evitam tot ce ar putea slăbi cât de putin organismul.

Nici o povestire despre mese bogate si petreceri. Nimic ce ar zdruncina echilibrul psihic. N-am admis să ne plângem că vom muri. Nu! Trebuie să privim moartea eroic, frumos, în picioare,ca pe ceva inevitabil, ca pe un destin implacabil impus de altii.

Trebuie să fim veseli, senini si blânzi, fără ură, fără blesteme la adresa asupritorilor, să depăsim ideea de răzbunare în ipoteza unei salvări, să ne ridicăm deasupra mizeriei în care putrezim, să fim oameni după chipul lui Dumnezeu. Am cerut partenerilor de celulă să nu povestim decât lucruri frumoase, vesele, senine, curate. Să spunem si glume numai din acelea care nu murdăresc nici imaginatia, nici mintea, nici sensibilitatea noastră.

Controversele în discutii erau oprite. Să nu slăbească capitalul de rezistentă.

Totul era bine măsurat. Pentru liniste si ajutor de sus, rugăciunea în taină, fiecare singur. E interzisă public, să o facem deci discret, ca să nu trezim furia celor ce ne pândesc la vizetă. De ni se cere să renuntăm la ea, să respingem cu hotărâre cererea. De suntem bătuti, cum s-a întâmplat uneori fiindcă ne rugam, să primim bătaia cu răbdare, resemnare, liniste.

De ni se cere să renuntăm la orice dezbateri si preocupări politice, să primim imediat cererea. Dar de ni se cere să nu dăm nici un ajutor spiritual vreunui detinut ce are nevoie de el, să respingem interventia aceasta cu hotărâre. După ce ni s-a luat totul, măcar putinta de a face putintel bine să o păstrăm. Acesta e dreptul nostru la care nu trebuie să renunte nici un detinut.

Acum, când unii mor sub ochii nostri, acum nevoile de ajutor spiritual sunt mai simtite. Acum acest drept al nostru are prilejul să se manifeste. Nu numai un cuvânt de mângâiere, ci uneori în cumplita asuprire si un zâmbet adresat cuiva ce are nevoie de el are importanta lui. Important e să nu ne pierdem veselia, bucuria, încrederea, zâmbetul senin. Cei ce ne văd astfel se vor îmbărbăta. Şi asta e mult, Căci în împrejurări grele acestea sunt ca o fortă ce se transmit celui care te priveste. Şi fiecare are trebuintă de ajutorul celuilalt. Aceste stări trebuie să fie firesti, nu impuse de noi ca o poză, ci să rezulte din starea noastră interioară ca o manifestare firească a ei.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

Jertfele care au urmat pe Golgota Aiudului

După o jumătate de an de astfel de regim, detinutii au început să moară pe capete. Unul câte unul. Mai întâi cei mai bătrâni. Vârsta lor nu permitea o astfel de încordare.

Fenomenul mortii se manifesta astfel: începea o umflare a picioarelor care crestea treptat, începea să se umfle si burta, si fata, de parcă erai pompat cu aer. Era distrofia, edemul. Inima, slăbită, neputincioasă, nu mai putea pompa apa din tesuturi si asa se producea moartea. Nu stiu numărul mortilor din Aiud din acest timp. Probabil din 5.000 au dat ortul popii jumătate din ei. În anul 1950 au început să dea un regim special celor umflati si unii au mai putut fi salvati. Doctorul oficial făcea dese vizite să vadă starea sanitară a detinutilor. Cred că în aprilie-mai toti erau umflati sau cu semne de umflare. În iunie au început să mi se umfle si mie picioarele. Dar nu m-au băgat în regimul celor umflati, pentru care se făcea încercarea de a fi salvati ci, considerându-se oficial de la Bucuresti că au murit destui, a început la Aiud o îmbunătătire a regimului alimentar pentru toti detinutii. Îmbunătătirea era usoară, dar totusi suficientă pentru a opri procesul de umflare a detinutilor si a produce lent revenirea.

 

Cei cu regim erau mentinuti la regim, căci cu această masă generală nu si-ar fi putut reveni. Scăzu si asuprirea. Iesirile la plimbare pentru aer si destindere deveniră normale, adică zilnice. Ne vedeam unii pe altii. Puteam afla cine s-a stins. Erau mai ales bătrâni, dar erau si tineri. Moartea i-a luat de-a valma după criteriile ei necunoscute.

Concluzia înfometării la Aiud: prăpăd. Jumătate morti, cealaltă jumătate foarte slăbită si cu puterile reduse. Am aflat că si în alte locuri regimul fusese aspru în acest timp, dar nu de proportiile celui de la Aiud.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

Zarca Mariei Tereza

Dacă deasupra Infernului lui Dante stătea scris: „Lasciate ogni speranza voi ch’entrate!” („Lăsaţi orice speranţă voi cei intraţi!”), deasupra intrării în această temniţă scria Închisoarea Principală Aiud.

Socotită cea mai severă din sud-estul Europei, semăna foarte bine cu cea descrisă de Dante în volumul „Infernul”. Astfel, pavilionul Celular era o clădire în formă de T, cu patru nivele, fiecare având 78 de celule şi două saloane mari. În interiorul închisorii, mai era o închisoare numită Zarcă – o clădire cu parter şi etaj, totalizînd 70 de celule – ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni. De acest lucru s-a ocupat Samuel Brukenthal, guvernatorul Ardealului şi, totodată, unul dintre amanţii săi, aceeaşi persoană care a înfiinţat muzeul din Sibiu şi care îi poartă numele.

Începând din anul 1929, Zarca a fost declarată insalubră, dar nu s-a ţinut cont de acest fapt. Când am ajuns acolo, în 1950, pereţii Zărcii erau umezi până la înălţimea de 1-1,5 m şi pe alocuri mucegăiţi. Începând din vara lui 1953, în Zarcă şi cele două secţii s-au montat peste geamuri obloane de culoare albastră, iar în Celular jaluzele din lemn, de aceeaşi culoare, aşa încât să nu putem vedea în curte. Doar printre crăpături, mai zăream un mic petic de cer înspre care ne îndreptam deseori privirile şi ne simţeam un pic mai liberi. Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.

Am fost repartizat în celula 199, etaj II, pe aripa orientată înspre nord, având la oarecare depărtare Cheile Turzii. Într-un spaţiu cu o lungime de 4 m şi o lăţime de 2 m, în colţul din stânga se afla tineta de murdărie, iar în colţul din dreapta vasul cu apă. Spre marea noastră bucurie, pe duşumeaua din scândură de brad ne-am întins, de la geam spre uşă, 8 inşi. Drept saltea şi velinţă, aveam o pătură foarte veche, roasă şi ruptă.

Aşa am stat acolo timp de aproape doi ani. Masa care ni se dădea atingea între 600 şi 700 calorii zilnic, apa era raţionalizată – cam 32 linguri/om, din care beam, spălam vasele şi ne spălam mâinile şi faţa. După puţin timp, abia ne mai puteam ridica, ţinându-ne anevoios de pereţi. Coapsele ne erau roase şi pline de puroi, iar muşchii se atrofiaseră, rămânând doar pielea care ne mai acoperea oasele.

Din datele furnizate de doctorul civil Ranca, medic al închisorii Aiud (ulterior, acesta va muri în condiţii suspecte, acuzat de comunişti că ar fi protejat anumiţi deţinuţi), din septembrie 1949 şi până la sfârşitul lui august 1950, au murit de foame 625 de inşi care au fost duşi la Râpa Robilor.

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)

Tablele morţii – Aiudul anului 1950

Pentru deţinuţii politici din Aiud, anul 1950 a însemnat poate cea mai grea perioadă de-a lungul existenţei acestei temniţe. Exceptând camerele mari, cele 312 celule erau populate până la refuz de către cei peste 2400 deţinuţi, câte 8 în fiecare celulă, întinşi direct pe duşumea, aşa fel să nu mai rămână nici o palmă de loc neocupată.

Din când în când, politicii din două-trei celule erau scoşi la plimbare în curte, păstrând o anumită distanţă între ei pentru a nu lua legătura unii cu alţii. De o parte şi de alta a intrării în Celular, erau două table asemănătoare celor de la şcoală, unde se scria zilnic efectivul de pe etaje. Când gardienii au observat că noi  urmăream totalul, tablele au dispărut.

În acea perioadă, Aiudul se afla în plin regim de exterminare. La ora 19.00, când se schimbau gardienii, paznicul Pavel, şeful secţiei parter, îşi striga colegii, luând de la aceştia o anumită situaţie.

Etajul III:

– Maier, câţi ai astăzi?

– Doi!

Cu o voce mai înceată, ca pentru el, Pavel spunea:

– Puţin Maier!

Etajul II:

– Man, câţi?

– Unu!

– Prea puţin!

Etajul I:

– Vasile Marcu, tu câţi ai?

– Trei!

Aici, nu mai erau comentarii. La rândul său, Marcu întreba de fiecare dată:

– Da’ tu, băi Pavele, câţi ai?

Şi Pavel făcea adunarea cu voce tare, incluzându-i şi pe ai lui:

– Doi şi cu unul – trei şi cu trei – şase, şi cu unul – şapte! Şapte, bă!

Ascultam toţi acest raport şi eu, nou-venit, nu ştiam despre ce este vorba însă cineva, care avea ceva vechime în Aiud, ne-a dezlegat taina:

– Fraţilor, asta înseamnă că astăzi au murit 7 inşi din Celular!

Aşezându-se în genunchi, a făcut cruce, a zis „Dumnezeu să-i ierte!” şi „Tatăl nostru”, după care s-a rugat pentru cei dispăruţi în ziua aceea.

Cele auzite după raportul gardienilor din acea seară mi-au fost confirmate mai târziu. Din celula unde stăteam, pe partea sudică a aripii lungi a Celularului, se putea vedea în stradă, până dincolo de zid, dar mai ales pe podul care traversa pârâul Aiudel. Din umbra care domnea în celulele noastre, deseori puteam vedea cum erau transportate sicriele cu deţinuţii decedaţi, pe nişte cărucioare. De fiecare dată, din dreapta sau din stânga noastră se auzea un pumn puternic în zid, ceea ce era semn că se întâmplă ceva deosebit iar noi trebuia să privim din colţul geamului. Aşa am văzut întâi un căruţ cu două sicrie, un al doilea tot cu două şi ultimul cu trei sicrie. Era exact numărul care, cu puţin timp în urmă, fusese comunicat lui Pavel de către gardienii etajelor din Celular: şapte morţi.

*

Deseori, când gardienii erau deja la parter pentru a ieşi din schimb, lipsea paznicul de la etajul I, Vasile Marcu. Dacă Pavel insista să coboare, acesta, doar în cămaşă şi transpirat, sprijinindu-se de balustrada punţii, striga:

– Stai, măi, Pavele, că încă nu m-am săturat de bătut!!!

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)

Revolta din Celular, anul 1956

Anii 1955 şi 1956 rămân în istoria Aiudului cu întâmplări a căror cruzime a străpuns zidurile închisorii, ajungând să fie cunoscută şi oamenilor din afară. Tensiunea atinsese un grad foarte înalt şi, nemaiîncăpând atâta suferinţă în tiparul croit oamenilor de Divinitate, explozia era iminentă. Gardienii obişnuiau să dea buzna în celule şi să ia pe câte un deţinut la bătaie, fără nici o explicaţie. Loviturile erau crunte şi de cele mai multe ori victima rămânea întinsă pe duşumea, într-o baltă de sânge.

Într-una din zile, unul dintre cei ciomăgiţi s-a prins cu mâinile puternic de gratii şi a strigat cât l-au ţinut plămânii după ajutor:

– Săriţi că mă omoară! Săriţi că mă omoară!!!

Aceasta a fost prima chemare disperată de ajutor. Mă aflam undeva pe aripa nordică, la etajul I, iar dintre colegii de celulă mi-l mai amintesc doar pe Constantin Paragină, din Crucea de Sus-Panciu. Palizi la faţă, ne-am apropiat de gratii şi cu toată puterea am început să strigăm:

– Hooo! Hooo! Hooo, criminalilor! Nu ne omorâţi!

Fără să gândim prea mult, ne-am uitat în jurul nostru şi am apucat fiecare la întâmplare bocanci, galenţi, capacul de la tinetă cu care am lovit atât gratiile, cât şi jaluzelele de lemn.

– Hooo, criminalilor!

Costică Paragină, mai practic şi poate mai revoltat decât noi toţi – trecuse bietul de el prinPiteşti – a demontat spătarul unui pat de fier, pentru că la ora aceea fiecare celulă avea patru paturi, suprapuse câte două, şi a început să lovească amarnic gratiile. În doar câteva secunde, tot Celularul era un urlet sinistru; de pe toate aripile deţinuţii strigau, băteau în jaluzele şi în gratii, încât se făcuse un zgomot infernal.

– Hooo, criminalilor!

Toţi gardienii de pe Celular au ieşit în curte, în fugă. Securiştii din gheretele de pe ziduri au sunat alarma şi într-un timp surprinzător de scurt, 7, 8 până la 10 minute maximum, soldaţi în termen au pătruns în curtea închisorii, îndreptându-şi armele spre noi. Erau de la unitatea militară din apropierea temniţei.

Dincolo de ziduri, grupuri de oameni s-au apropiat ca să vadă ce se întâmplă cu noi. Ca nişte lei în cuşcă, stăpâniţi de o evidentă stare de nervozitate şi fără să vorbim, ne mişcam în cerc sau în linii drepte pe mica porţiune liberă a celulei. Liniştea profundă a durat circa o oră, timp în care gardienii şi-au reluat locul la posturile de pândă iar securiştii au făcut cale întoarsă. Înfricoşaţi gardienii, înfricoşată şi administraţia, nimeni nu scotea o vorbă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi nici nu ni s-a reproşat ulterior despre cele petrecute. După ceva timp, câte un gardian a început să-şi dea în petic aţâţându-ne, desigur, nu din iniţiativă proprie, dar riposta din partea noastră a fost la fel de promptă, ba chiar şi mai puternică.

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)

Instalarea colonelului Gheorghe Crăciun la conducerea închisorii, anul 1958

Anul 1958 aduce o schimbare în conducerea penitenciarului Aiud. Kohler, evreul luptător în Spania, a fost înlocuit cu românul şi ilegalistul Gheorghe Crăciun, colonel de Securitate. Un român înlocuieşte un evreu. Va fi regimul de detenţie mai bun? După teoria naţional-comuniştilor aşa ar trebui să fie. Se spune că securiştii români au pus capăt cruzimii şi abuzurilor securiştilor evrei şi unguri.

Dar realitatea nu va ţine cont de teorii, iar lucrurile se vor desfăşura aşa cum sunt. Şi primul semn al noii orientări se şi anunţă. Într-o anumită zi, în timp ce suntem în ţarcul de plimbare, un ofiţer, cocoţat în turnul de supraveghere, ne citeşte ordinul nr. 50 (dacă am reţinut bine) al Ministerului de Interne.

 

Ordinul începea cu formula: “Deţinutul nu are voie…!” şi continua cu un pomelnic nesfârşit de interdicţii. Ai impresia că această avalanşă strivitoare de interdicţii se va termina cu prevederea că “deţinutul nu are voie să respire”. Într-adevăr, această interdicţie nu apare, dar în rest totul este interzis. Adio “epocă de aur” din anii ‘55-’56! “Românul” Crăciun a impus un regim mai insuportabil decât cel al evreului Kohler. Se înţelege că ei nu erau decât nişte executanţi şi nu făceau nimic din proprie iniţiativă, dar fiecare a dat şi o notă personală regimului care ni se aplica.

După ieşirea din închisoare am fost întrebat despre regimul de detenţie. Mai ales când era vorba de Aiud, interlocutorii vorbeau cu un fior de groază. Răspunsul meu era întotdeauna acelaşi: nu închisoarea în care eşti contează, ci regimul care se aplică. Aceeaşi închisoare poate fi rai sau iad. Mă rog, nu chiar rai, dar cel puţin un purgatoriu mai suportabil. Este adevărat că la Aiud s-a aplicat, de regulă, regimul de iad. Numai din această realitate s-au putut naşte versurile lui Radu Gyr:

“Satan de-ar socoate că vechiul său vad

Ar fi să se cheme altfel decât iad,

Ar zice, desigur, cu zâmbetu-i crud:

Aici e Aiudul, aici e Aiud!”

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Prima măsură draconică: confiscarea hainelor

 Pentru ca regimul care ni se va aplica de acum înainte să fie şi mai clar, se organizează cea mai mare percheziţie pe care am văzut-o (adică am suportat-o) în închisoare. Simultan, la toate etajele, începe operaţiunea cu un număr nemaivăzut de gardieni. De unde au apărut atâţia? Percheziţie? O, nu! Ci de fapt, cea mai barbară jefuire a deţinuţilor. Se confiscă aproape tot sumarul bagaj pe care îl avem, iar de pe hainele noastre de puşcăriaşi sunt smulse toate peticele pe care noi le-am procurat, te miri cum şi de unde, ca să ne apărăm plămânii şi oasele de frigul necruţător din celule. Ni se spune că ordinul nu admite decât pulovăre simple, sub nici o formă îmbrăcăminte cu blană.

Doamne, ce se va întâmpla cu cojocelul meu? Sunt în culmea disperării! Pe mine mă percheziţionează un gardian apărut de vreo trei luni pe etajul nostru. Este tăcut şi aparent rău, iar pe mână poartă un ceas cu o brăţară de culoare roşie. Când ne pune gamela cu mâncare pe policioară, în viteza mişcării mâinii, brăţara pare o flacără roşie. Nu de mult, a intrat brusc în celula noastră şi l-a surprins pe nea Costică Drăgoi lucrând cu acul la o zdreanţă. Atunci am avut o inspiraţie: să amintesc ceva despre Bihor şi satul copilăriei, cine ştie, poate o fi din regiunea mea natală. Interesant că, la intervenţia mea foarte puţin disciplinată, el nu a reacţionat în nici un fel, aşa cum ar fi fost firesc, după faima de gardian rău pe care o avea. Această faimă era probabil intensificată şi de faptul că avea pe faţă o cicatrice (nu prea mare), iar la români, proverbele din bătrâni avertizează că oamenii “însemnaţi” (cu o cicatrice sau deformaţiune) sunt oameni răi.

Acum, la marea percheziţie, am ghinionul să fiu victima lui. Ghinionul? Deocamdată, în disperarea mea, aşa cred. Calm şi tăcut, aşează de-o parte ce este permis, iar în altă parte, ce este interzis. După ce îmi jupoaie hainele de toate peticele şi zdrenţele ataşate, ridică, în sfârşit, cojocelul – salvatorul de până acum al vieţii mele. Stă o clipă cu el nemişcat, parcă l-ar cântări. Secundele acestea sunt pentru mine o veşnicie. Apoi îl leagănă, când într-o parte, când în alta. Nehotărârea lui este pentru mine ucigătoare. Vai, unde îl va arunca, oare? Şi brusc, îl lasă pe grămada obiectelor permise. Slavă Ţie, Doamne! În acest moment, sunt gata să jur că l-am văzut pe îngerul meu păzitor cum i-a purtat mâna celui de care depindea supravieţuirea mea. Cei sceptici, poate, nu m-ar crede! Nici eu nu susţin că l-am văzut cu ochii trupului, dar prea multe momente de coincidenţe fericite am trăit în anii de prigoană şi închisoare, ca să cred că toate momentele vieţii mele de prigonit şi întemniţat s-au desfăşurat numai după legile naturale.

În clipa când intrăm în celulă, arunc o privire fugară în jur. La toate etajele, în faţa uşilor, zac mormane de zdrenţe. Sărmanii oameni! Au fost deposedaţi şi de puţinele zdrenţe în care îşi înfăşurau trupurile scheletice şi îngheţate.

Fericit că mi-am salvat cojocelul, am impresia că celula obscură s-a umplut de strălucire. Bucuria mea interioară se răsfrânge pe zidurile sumbre. Doamne, ce puţin îi trebuie omului ca să fie fericit! Nu pot trece uşor peste cele ce s-au întâmplat. Oare am supravieţuit până acum numai datorită rezistenţei fizice cu care m-au dotat strămoşii mei? Nu cred! După pronosticul medicilor ar fi trebuit să fiu până acum mort sau , cel puţin, în ultima fază a tuberculozei.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Regimul alimentar de la Zarcă

Cuprinşi de vârtejul vieţii spirituale din celulă, nici nu observăm îndeajuns că aici, la Zarcă, regimul alimentar este teribil de slab. În diversele ciorbe care ni se dau, nu există nimic consistent. Simţim doar gust de varză, cartofi sau fasole, dar bucăţi sau boabe din ele nu apar pe fundul ruginitei noastre gamele. Cât despre maţe sau zgârciuri (singurele noastre proteine de până acum) au dispărut cu desăvârşire. Şi acest regim devine din ce în ce mai sever. Desigur, ni se pare firesc ca la Zarcă să fie mai altfel decât în restul închisorii, dar nici chiar aşa! Cât timp se poate rezista oare cu o gamelă de zeamă chioară şi o bucată de turtoi, preparat din mălai încins? Este evident că a început ofensiva de represalii împotriva noastră.

Afară, după ieşirea din închisoare, voi afla de la Părintele Alexandru Nica, misterul regimului nostru de înfometare de la Zarcă, din timpul reeducării. În ziua de Florii a anului 1972, îmi va povesti, în casa parohială din Tureni (unde eram atunci preot), ceea ce se întâmpla atunci la bucătăria din Aiud: mâncarea destinatâ celor din Zarcă se strecura, pur şi simplu, în prezenţa ofiţerului de serviciu, ca să ajungă în gamela noastră numai lichidul. Prin această înfometare de doi ani de zile, colonelul Crăciun, respectiv regimul comunist, spera să ne înfrângă voinţa de onoare şi demnitate. Dar în majoritatea cazurilor celor de la Zarcă, glasul conştiinţei a fost mai puternic decât glasul stomacului. Eram supuşi la dresaj prin foamete, ca şi câinii lui Pavlov, dar bolşevicii uitau sau de fapt, nu credeau în puterea spiritului, care a biruit până la urmă.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Regimul general de la Zarcă

Pentru această secţie au selecţionat gardienii cei mai parşivi şi fără milă. Orice asistenţă medicală era exclusă. Dacă te îmbolnăveai, unicul medicament rămânea rugăciunea şi mila lui Dumnezeu. Mâncarea era mai întâi adusă la capătul coridorului şi nu se distribuia până nu venea ofiţerul politic care verifica conţinutul ei. Ciorba se strecura. Nu era permis să existe nici o boabă de fasole, de arpacaş sau vreo bucată de cartof. Zeama era absolut „chioară”.

De dimineaţă de la ora cinci şi până seara la ora zece erai obligat să stai în picioare sau pe marginea patului. Orice tentativă de a sta întins pe pat -chiar dacă erai bolnav- se pedepsea crunt.

Trebuia să fii corect echipat. Cu toţi nasturii încheiaţi la zeghe, indiferent dacă era vară sau iarnă. Iarna era normal să ai zeghea încheiată cu nasturii, dar vara – suportai un năduf chinuitor. La geam, oblon astupat, nu ca la celular jaluzele.

Uneori năduful era atât de mare încât simţeai că te sufoci. Uneori încercam să mai stăm pe lângă uşă, unde se simţea un curent de aer ceva mai proaspăt. Gardianul veşnic pânditor ne dibuia şi apoi se sborşea la noi:

„Ce, tragi cu urechea ca să auzi ce se vorbeşte pecoridor?”

Pe loc erai potcovit cu 14 zile de arest sever. Doamne Dumnezeule, când îmi aduc aminte de frigul iernii! Dimineaţa lichidul din tinetă avea un strat de ghiaţă. Exista şi o raţie de lemne: trei surcele.

Era cu noi în cameră un student pe nume Ghencea. Acesta strângea surcelele pe mai multe seri şi le ardea o singură dată, ca să ştim şi noi cum arată flacăra unui lemn ce arde. Atunci ne strângeam în jurul acelei mici sobe roase de rugină şi privind pâlpâirile flăcării ce moare, ne aminteam în tăcere de vremurile de odinioară.

Dimineaţa la deşteptare, doar că începea talanga să sunecă gardianul era prezent la oblon, strigând la deţinuţi:

„Ce? Încă nu te-ai îmbrăcat?” Iar seara: -Ce? Încă nu te-ai culcat?

Dacă se întâmpla să fii pedepsit cu arest sever în timpul verii, nu te punea să execuţi pedeapsa atunci pe loc, ci îţi păstra referatul până sosea iarna. Chiar alegeau perioada cea mai friguroasă. Abia atunci te punea să execuţi arestul sever.

De regulă, până atunci mai cădeai de câteva ori în năpastă. Astfel se strângeau trei-patru referate pe care le executai în lanţ unul după altul. Uneori acestea totalizau câte 30-40 de zile la rând.

Când erai dus la celula de pedeapsă ţi se făcea un control sever, ca nu cumva camaradul de celulă să-ţi împrumute şi zeghea lui ca să-ţi ţină de cald.

Înainte de a intra în celula de pedeapsă, gardianul turna două-trei găleţi cu apă pe pardoseala de ciment. Când închidea uşa -cu batjocora în colţul gurii- îţi zicea:

-Dacă vrei, poţi să stai jos, ba chiar să te şi culci.

Trei zile răbdai foame, iar a patra zi primeai jumătate raţia de puşcăriaş. În fiecare zi, dimineaţa, primeam o cană cu apă caldă sărată.

Dimineaţa aşteptam cu multă nerăbdare apa caldă că cine mai încălzea. Fiind şi sărată, parcă avea şi o oarecare consistenţă, anulând amarnicul chin al foamei.

(Mărturia lui Dimcică Sima – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, de Gheorghe Andreica)


Nota autorului: Meniul de tortură din timpul executării arestului sever nu era acelaşi pe toate secţiile şi în toată perioada cât a durat marea teroare din puşcării ( 17 ani ).

Meniul a fost diferit. Oculta comunistă făcea experienţe pe viu să ştie care sunt efectele şi cum reacţionează organismull a un meniu sau altul.

Declanșarea ultimei reeducări, anul 1962

În reeducarea de la Aiud, pentru a fi înfrântă rezistenţa oamenilor, au fost întrebuinţate cu mai mult rafinament şi cu mai multă subtilitate poate, toate metodele experimentate cu un deceniu în urmă la Piteşti. Deşi agresările fizice nu au lipsit (rezistenţilor la reeducare li s-a aplicat un regim extrem de dur: înfometare, frig, izolări , lanţuri, etc), la bătaie nu s-a recurs.

Şi nu s-a recurs la bătaie nu pentru că ucigaşii de suflete ar fi devenit, între timp, mai umani, ci din cu totul alte motive. La Piteşti toţi subiecţii asupra cărora s-a acţionat erau tineri şi toţi proaspăt arestaţi. Deci, toţi erau, din punct de vedere fizic, viguroşi şi rezistenţi şi, pentru a putea fi îngenunchiaţi mai uşor, era nevoie ca mai întâi să fie ruinaţi fizic. De aceea, la Piteşti reeducarea a început prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte şi, în câteva luni, chiar şi cele mai robuste exemplare au fost transformate în epave. La Aiud situaţia era, din acest punct devedere, cu totul alta. Nici unul dintre cei ce urmau să treacă prin reeducare nu mai era tânăr şi, în plus, majoritatea dintre ei (afară de cei arestaţi în 1958-1959) aveau în urma lor ani grei de temniţă. Aşa că din punct de vedere fizic toţi erau la limita de jos a rezistenţei. Apoi în Aiud nu s-a recurs la bătaie şi pentru că cei care au iniţiat reeducarea voiau să dea acestei acţiuni un aspect legal şi uman. Voiau, vezi Doamne, să recupereze materialul uman din închisori, pentru ca purificat şi recondiţionat să-l redea societăţii. De altfel, de acest lucru se făcea mare caz. Colonelul Crăciun, cel care a condus această acţiune, ori de câte ori inaugura un nou club (colectivele pregătite pentru reeducare erau, pretenţios, numite cluburi) ţinea să sublinieze cu o ironiene disimulată acest lucru.

„V-am adunat aici, laolaltă, să discutaţi între voi şi să vă spălaţi rufele în familie”, spunea el de fiecare dată. Puteţi să folosiţi , unul împotriva altuia sau altora, în demascările pe care le veţi face, toate cuvintele existente în vocabularul limbii română. Nu aveţi însă voie să criticaţi regimul şi, mai ales , nu aveţi voie să vă bateţi sau să vă omorâţi între voi.

Noi nu vrem să reedităm aici ceea ce s-a petrecut la Piteşti, ci vrem, doar, să scoatem putregaiul din voi, pentru ca, purificaţi, să vă redăm societăţi”

Responsabilii cu reeducarea erau, deci, conştienţi că nu cu bâta vor reuşi să înfrângă rezistenţa morală a deţinuţilor şi să scoată , cum pretindeau, „putregaiul” din ei. După atâţia ani de detenţie şi de tratament inuman, oamenii închisorilor deveniseră imuni la suferinţele fizice. Cu cât asuprirea era mai mare, cu atât rezistenţa morală a celor asupriţi creştea. Şi acest lucru îl ştiau şi asupritorii…

În legătură cu aceasta îmi amintesc de o discuţie pe care am avut-o cu un ofiţer politic, cu câteva luni înainte de începerea reeducării. Pentru a sonda starea de spirit a deţinuţilor, administraţia închisorii, şi în deosebi ofiţerii politici, ne scoteau periodic la anchetă şi, câteodată, cu unii dintre noi se străduiau să întreţină discuţii oarecum amicale. Nu-mi mai amintesc exact cum a debutat şi cum a evoluat discuţia dar, la un moment dat, ofiţerul respectiv, un căpitan pare-mi-se, a exclamat oarecum iritat:

„Cum mama dracului mai puteţi, mă, să rezistaţi atât?! Din ce fel de aluat sunteţi făcuţi de nimic nu vă atinge? Ne siliţi să excogităm , pentru a vă veni de hac, fel de fel de pedepse şi voi vă comportaţi de parcă nu mai aveţi instinct de conservare. Nimic nu vă mai impresionează”.

„Nu ne mai impresionează nimic – am îndrăznit să-i răspund – pentru că nu mai avem nimic de pierdut. Ne-aţi luat tot şi luându-ne tot aţi făcut din noi oameni cu adevărat liberi. Şi ne comportăm ca atare”. Nu a mai spus nimic. M-a privit lung şi m-a expediat înapoi în celulă. Nu ştiu dacă ofiţerul politic respectiv a înţeles ce am vrut să-i spun, însă, cu siguranţă, superiorii lui ştiau acest lucru, pentru că Ministerul de Interne avea angajaţi, pe lângă torţionarii şi brutele care ne supravegheau, şi colective de oameni şcoliţi care observau şi studiau comportamentul deţinuţilor. Şi de observaţiile şi de concluziile acestora au ţinut, desigur, cont cei ce au conceput şi organizat reeducarea. Aceştia au înţeles că, pentru a ne face din nou vulnerabili, vor fi nevoiţi să ne restituie câte ceva din ceea ce ne luaseră. Şi au început prin a ne reda speranţa.

***

Reeducarea a început la Aiud, după cum am mai amintit deja, în primăvara anului 1962. Ea a fost însă concepută şi minuţios pregătită cu mult timp înainte. După unele indicii, se pare că această acţiune a fost hotărâtă în birourile Comitetului Central şi ale Ministerului de Interne în acelaşi timp în care au fost hotărâte şi masivele arestări din anii 1958-1959. După retragerea trupelor sovietice din România, comuniştii români au luat o serie de măsuri menite să intimideze populaţia şi să preîntâmpine eventualele încercări de revoltă, pe de o parte, iar pe de altă parte, să dovedească Moscovei că regimul comunist din România este consolidat şi că poate face faţă singur „reacţiunii interne”. Printre măsurile luate atunci se numără şi arestările operate în perioada imediat următoare. Tot atunci însă,ei au hotărât şi regimul care urma să fie aplicat tuturor celor din închisori pentru ca aceştia, atunci când se vor elibera (la termen sau datorită conjuncturii, înainte de termen) să iasă din închisoare nu cu aură de eroi, ci stigmatizaţi şi compromişi, încât să nu mai constituie un pericol pentru regimul comunist.

În acest scop deţinuţii asupra cărora urma să se acţioneze, au fost concentraţi după apartenenţă politică şi origine socială, în trei mari închisori: Aiud, Gherla şi Botoşani. Nu ştiu cum a decurs acţiunea de reeducare în celelalte închisori, dar deţinuţilor de la Aiud li s-a acordat, din acest punct de vedere, o atenţie specială, deoarece aici erau întemniţaţi cei mai înverşunaţi adversari ai comunismului, în marea lor majoritate intelectuali.

La Aiud, pregătirea acestei acţiuni a început încă din vara anului 1958 prin schimbarea conducerii închisorii. Atunci, celebrul Coler a fost înlocuit cu, nu mai puţin celebrul (tot) colonel Gheorghe Crăciun. Această schimbare nu a fost făcută întâmplător, ci a fost extrem de bine gândită, deoarece colonelul Crăciun era persoana cea mai indicată pentru ducerea la bun sfârşit a acţiunii ce se pregătea.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Acțiuni pregătitoare – Perioada marii încremeniri

După primele acţiuni întreprinse de noul comandant al Aiudului, noi, cei întemniţaţi în acest penitenciar, ne-am dat imediat seama că el venise acolo cu o misiune precisă. Simţeam că ni se pregăteşte ceva, dar ce anume nu puteam desluşi. Ne făceam fel de fel de gânduri.

Unii „analişti”, cu mai multă experienţă în ale puşcăriei , nu excludeau din calculele lor nici posibilitatea începerii unei acţiuni de reeducare, căci, după consumarea „experimentului Piteşti”, reeducarea devenise un fel de obsesie a închisorilor. Şi, nu s-au înşelat prea mult căci reeducarea avea să înceapă de-abia după patru ani. Deocamdată se făceau numai pregătiri în acest scop.

Primul lucru pe care l-a făcut colonelul Crăciun după instalarea sa în noua funcţie a fost reorganizarea deţinuţilor pe celule. Dacă până atunci repartizarea pe celule se făcea oarecum la întâmplare, după cum se nimerea, de data aceasta formaţiile de patru, cinci sau şase oameni care urmau să convieţuiască în aceeaşi celulă, au fost cu grijă alcătuite după criterii pe care noi nu le-am prea putut înţelege. S-a ţinut cont în această alcătuire şi de alfabet, s-a ţinut cont şi de vârstă, s-a ţinut cont şi de afinităţi sufleteşti şi de adversităţi. În orice caz, această nouă repartizare a deţinuţilor în celule nu s-a făcut la întâmplare ca altădată. Târziu s-a mai observat un amănunt şi anume că, în fiecare celulă fusese introdus, pe cât a fost posibil, şi câte un „piteştean” (deţinut care trecuse prin Piteşti), nu neapărat ca turnător ori colaborator, în acel moment, al administraţiei (marea majoritate a celor care trecuseră prin Piteşti, odată încetată agresiunea împotriva lor şi dispersaţi în marea masă a celorlalţi deţinuţi, îşi reveniseră din acest punct de vedere), ci pentru că se miza pe faptul că, atunci când va fi declanşată reeducarea, aceştia vor fi primii care o vor accepta, influenţând astfel şi pe ceilalţi. Ceea ce s-a şi întâmplat de altfel. Printre primii care au acceptat reeducarea s-au numărat, într-adevăr , şi foarte mulţi dintre ei, iar atunci când s-au format colectivele de reeducare (aşa-numitele cluburi), unele dintre acestea au fost conduse de ei. Şi nici nu e de mirare că s-a întâmplat aşa. Aceşti oameni, cărora, la Piteşti, li se spălase creierul şi fuseseră complet depersonalizaţi, deşi de la nenorocirea lor trecuseră mai bine de zece ani, rămăseseră totuşi cu nişte reflexe. În primul rând mulţi dintre ei erau de o supuşenie exagerată. Dacă li s-ar fi ordonat de către un gardiansă stea într-un picior, ei ar fi stat o zi întreagă, nesupravegheaţi de nimeni, într-un picior. Apoi, toţi manifestau o teamă animalică aproape, în faţa autorităţii. În aceste condiţii, majoritatea dintre ei au fost foarte uşor de convins să accepte reeducarea şi să colaboreze, în acest scop, cu reeducatorii.

Odată cu această nouă repartizaare a deţinuţilor în celule, pentru „locatarii” Aiudului începe o lungă perioadă critică, sugestiv denumită de cineva „perioada marii încremeniri”. De ce încremenire? Pentru că timp de aproape doi ani şi jumătate, înAiud , nu s-a mai mişcat nimic. Timp de aproape doi ani şi jumătate oamenii au fost nevoiţi să trăiască în aceeaşi formaţie şi acest lucru a avut urmări nefaste asupra stării lor de spirit, ştiut fiind că menţinerea, timp îndelungat, între patru pereţi, a doi sau mai mulţi oameni face convieţuirea de-a dreptul imposibilă. De altfel, acest lucru se şi urmărea: degradarea relaţiilor dintre oameni şi slăbirea rezistenţei lor nervoase şi prin aceasta şi a rezistenţei morale. S-au consumat atunci, în spatele uşilor ferecate, adevărate drame. Oameni echilibraţi care înainte fuseseră prieteni sau numai se respectaseră reciproc, au ajuns să nu se mai poată suferi, să se urască cu înverşunare chiar. Fiecare agresa pe ceilalţi cu ticurile sale, cu tabieturile sale, cu automatismele sale şi era agresat, la rândul său , de ticurile, tabieturile şi automatismele celorlalţi. Îţi trebuia o mare capacitate de înţelegere şi o şi mai mare capacitate de autocontrol pentru a-ţi putea struni sentimentele care o luau razna. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, oamenii, spre cinstea lor, au reuşit să-şi înfrângă resentimentele şi, înfrângându-şi-le, au reuşit să supravieţuiască. De cele mai multe ori erau înăbuşite în stare latentă, iar dacă totuşi izbucneau erau repede aplanate prin medierea celor din interior. Căci din fericire, în fiecare celulă aproape, se nimerea să fie un ins mai înţelept de suferinţă, care îndeplinea rolul de „pacificator”. Şi care , prin poziţia şi statura lui morală, reuşea să să se impună şi să impună. Trebuie să subliniez faptul că în foarte multe celule , acest rol era îndeplinit de către „piteşteni”. Oamenii aceştia, datorită experienţelor cumplite prin care trecuseră, aveau o altă viziune asupra vieţii în general şi, mai ales, aveau o deosebită înţelegere asupra psihologiei omului ajuns în situaţii limită.

Apoi mai era ceva. Oricât de mari au fost neajunsurile convieţuirii în aceste spaţii închise numite celule, întemniţaţii din Aiud, mai ales, în situaţia dată, aveau de făcut faţă împreună unei agresiuni mult mai mari şi mai periculoase: agresiunea duşmanului de dincolo de uşă. Şi pentru a putea să realizeze acest lucru era imperios necesar ca fiecare să-şi înfrângă resentimentele şi să acţioneze solidar.

Odată cu noile repartizări în celule, direcţia închisorii a instituit un regim extrem de sever. Vigilenţa celor ce ne supravegheau a sporit considerabil. Aproape din zece în zece minute, „pleoapa” vizetei prin care eram spionaţi se ridica şi cea mai mică abatere sau presupusă abatere de la un regulament aberant era cu severitate pedepsită. De la cinci dimineaţa, când se dădea deşteptarea şi până la zece seara, când suna stingerea, deţinutul nu avea voie să facă nimic. Nu avea voie să se întindă în pat, nu avea voie să vorbească decât în şoaptă, nu avea voie să se uite pe geam, nu avea voie să aibă nici o activitate, manuală sau intelectuală, care ar fi făcut ca timpul să-i treacă mai uşor.

Deţinutul trebuia să perceapă dureros curgerea timpului. Fiecare clipă trebuia să-i fie muşcătură. Şi dacă nu-i era sau i se părea cerberului de dincolo de uşă că nu-i este, atunci muşca el, prescriindu-i trei, cinci sau şapte zile de izolare sau neagra. Se pedepsea mult şi se pedepsea pentru orice. Am văzut oameni pedepsiţi pentru că au fost surprinşi rugându-se, ori zâmbind sieşi ori unei amintiri. Am văzut oameni pedepsiţi pentru că au fredonat o melodie ori pentru că au recitat nişte versuri. Şi toate acestea urmăreau slăbirea rezistenţei fizice şi sufleteşti a deţinutului pentru ca atunci când i se va propune o alternativă să o accepte. Dar până să i se propună această alternativă avea să mai treacă încă aproape doi ani.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Acţiuni pregătitoare – Perioada de pritocire

Pentru a supravieţui, deţinuţii Aiudului au fost nevoiţi să se adapteze noilor condiţii de detenţie. Şi, în oarecare măsură, pe termen scurt, au reuşit. Pânda celor de afară a fost contracarată de pânda celor dinăuntru, lipsa de activitate impusă de aberantele regulamente ale închisorii a fost suplinită de o activitate „subversivă” care era cu atât mai reconfortantă cu cât era mai primejdioasă, iar zgomotoasele trăiri exterioare au fost înlocuite de discrete dar intense trăiri interioare.

Constrânşi de un regim inuman, oamenii Aiudului au fost nevoiţi să caute resurse de supravieţuire în ei înşişi şi le-au găsit în rugăciune , în meditaţie şi în învăţătură. S-a învăţat mult, şi s-a învăţat temeinic atunci la Aiud. S-au învăţat limbi străine , s-a învăţat matematică, s-au învăţat poezii, mai ales poezii (Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotruş, etc, nemaivorbind că Gyr şi Crainic circulau în opere aproape complete), s-a învăţat agricultură, stupărit, avicultură, fizică, chimie, etc., iar cei ce au avut şansa să stea în aceeaşi celulă sau în celule alăturate cu profesorul George Manu au audiat chiar şi cursuri de fizică nucleară.

Nevoia de comunicare, de transmitere a informaţiilor de la o celulă la alta a făcut ca, în această perioadă, comunicarea prin alfabetul Morse să atingă apogeul. Acum a fost născocită „scrierea” cu acest alfabet, pe un fir de aţă, printr-un sistem de noduri. Născocirea aceasta aparţine aceluiaşi profesor George Manu şi ea a constituit o adevărată revoluţie în sistemul de comunicare din închisori.

Şi cu toate acestea, la sfârşitul primei perioade pregătitoare, majoritatea deţinuţilor Aiudului ajunseseră la capătul puterilor. Toţi erau epuizaţi psihic şi toţi simţeau o nevoie, ca de aer, de schimbare. Versul regretatului poet Ştefan Vlădoianu:”Ah, fie orice-ar fi, numai să fie!” , era pe buzele tuturor.

În acest univers încremenit părea că şi timpul se oprise în loc („Eternu-a pus pecete devenirii / Şi s-a oprit din curgere durata”, sună alte versuri plămădite tot în această perioadă) şi că în lume nu se mai întâmpla nimic. Sufletele tuturor celor surprinşi de acest mare îngheţ au fost vidate de esenţă şi viaţa lor a fost lipsită de sens. După părerea mea , tratamentul aplicat celor din Aiud în această perioadă a jucat rolul pe care, în reeducarea de la Piteşti l-a jucat bătaia. La Piteşti, oamenilor li s-au ucis sufletele , într-un timp record, prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte, iar celor de la Aiud li s-a făcut acelaşi lucru, cu încetinitorul, prin scoaterea lor din timp. Nu au rezistat acestui tratament decât cei care au avut o viaţă interioară extrem de bogată şi cei care s-au abandonat complet rugăciunii şi lui Dumnezeu, dar aceştia au fost puţini. Majoritatea s-au prăbuşit însă sufleteşte, fiind dispuşi să accepte orice schimbare. Fie ea şi în rău. Şi această stare de spirit a servit de minune celor ce pregăteau reeducarea.

***

A doua perioadă pregătitoare a debutat pe neaşteptate către sfârşitul anului 1960 şi se caracterizează, spre deosebire de prima, printr-o continuă mişcare. Dacă până atunci oamenii fuseseră obligaţi să stea în aceeaşi formaţie ani de-a rândul, începând de la această dată, sub diferite pretexte (vizită medicală, triere pentru trimiterea la muncă, etc.) componenţa celulelor era schimbată periodic. Raţiunea acestor frecvente mişcări, adevărată acţiune depritocire a oamenilor, nu am desluşit-o decât târziu, după declanşarea reeducării. Pentru o cât mai bună reuşită a acestei acţiuni era necesar ca, cei asupra cărora urma să se acţioneze, să se cunoască cât mai bine între ei.

Fiecare deţinut trebuia să cunoască pe cât mai mulţi dintre camarazii lui de suferinţă şi să fie, la rândul său, atunci când va fi cazul, cunoscut de către cât mai mulţi dintre aceştia, pentru ca să aibă pe cine demasca şi de către cine să fie demascat.

Între timp, colonelul Crăciun, împreună cu statul său major format din ofiţerii politici veniţi la Aiud odată cu el (colonelul Iacob, maiorul Nodeţ, căpitanul Chirilă şi mulţi alţii mai mărunţi) îşi continuau munca de documentare pe care o începuseră încă din perioada precedentă. Această muncă consta în strângerea de date care să le permită caracterizarea exactă a fiecărui deţinut în parte, insistându-se, în special, asupra celor consideraţi personalităţi proeminente (morale, culturale sau politice). În acest scop, fiecare deţinut era scos la anchetă o dată, de două sau de mai multe ori (depindea de cât de important era) şi interogat ori provocat la o discuţie „amicală” de către unul din numeroşii ofiţeri politici care mişunau prin închisoare.

Informaţiile obţinute direct de la cel în cauză ori de la alţi deţinuţi erau completate cu date extrase din dosarul fiecăruia, iar în cazurile mai deosebite se recurgea chiar la serviciile anchetatorilor de la securităţile de origine. Astfel că atunci când acţiunea de reeducare va demara, cei interesaţi vor cunoaşte profilul psihologic şi deja, cu aproximaţie, starea de spirit al fiecărui deţinut în parte, ceea ce le va permite să acţioneze în consecinţă.

Paralel cu aceste preparative, colonelul Crăciun şi statul său major de politruci mai acţionau şi în alte direcţii, mai greu de sesizat, la acea oră, de noi, deţinuţii. Şi totuşi unele lucruri nu puteau rămâne multă vreme neobservate. Aşa, de pildă, la un moment dat s-a băgat de seamă că dintre noi încep să dispară personalităţile, adică acele persoane care, prin poziţia lor morală, politică sau culturală, aveau o arecare influenţă asupra celorlalţi deţinuţi. La început s-a crezut că aceştia au fost izolaţi la Zarcă sau în alte secţii ale închisorii ori duşi pe undeva la anchete. Până la urmă s-a vădit că ei fuseseră izolaţi pentru a fi prelucraţi şi convinşi să accepte reeducarea şi, acceptând-o, să-i determine şi pe alţii să o facă. Şi spre deziluzia noastră, a marii mase de deţinuţi, foarte mulţi dintre ei au sfârşit prin a fi convinşi (prin ce metode oare?), devenind astfel, în mâna colonelului Crăciun „marea armă secretă” cu care va reuşi să-i determine pe mulţi dintre noi să capituleze. Au fost însă destui şi dintre cei care au rezistat ispitei de a se elibera înainte de termen, precum şi tuturor presiunilor care s-au făcut asupra lor şi au rămas credincioşi idealurilor pentru care intraseră în închisoare şi demnităţii de om. Printre aceştia se numără şi figura de legendă a profesorului George Manu, de care am amintit mai sus. Acesta a fost scos în repetate rânduri din Zarcă, unde a executat cea mai mare parte din detenţie, şi dus în faţa colonelului Crăciun care a încercat prin diferite metode (promisiuni, ameninţări, şantaj, etc.) să-l determine să accepte reeducarea şi să devină un fel de intermediar între deţinuţi şi administraţie. Spre cinstea lui, profesorul George Manu a refuzat cu demnitate orice târguială cu cei pe care îi considera ceea ce erau, de fapt, călăi ai neamului. Şi profesorul George Manu a plătit cu viaţa această sfântă „încăpăţânare” , căci, grav bolnav fiind de t.b.c., i s-a refuzat, drept represalii, printre altele, şi asistenţa medicală. A murit în infirmeria închisorii, unde fusese internat când era prea târziu.

Tot în această perioadă s-a mai petrecut un fapt demn de luat în seamă. Pe culoarele închisorii au apărut figuri noi de gardieni sau caralii cum le spuneam noi care nu i-au înlocuit, ci numai i-au dublat pe cei vechi. Toţi aceştia erau tineri, erau stilaţi şi, mai ales, nu erau abrutizaţi ca ceilalţi. În relaţiile cu noi deţinuţii erau foarte politicoşi, ni se adresau , spre uluirea noastră, cu domnule şi cu dumneavoastră şi manifestau o oarecare stângăcie caracteristică începutului de carieră. Nu se amestecau în treburile celorlalţi gardieni, ci se mulţumeau să ne supravegheze şi să încerce să ne cunoască. Aveau voie să deschidă celulele şi să discute cu noi anumite lucruri. Uneori chiar scurte interogatorii. După felul cum acţionau era limpede că misiunea lor era aceea de a ajuta pe ofiţerii politici în munca lor de documentare.

Şi, în această atmosferă, pe la sfârşitul anului 1961, s-a răspândit deodată vestea că a început reeducarea. Comunicatele care se difuzau prin morse anunţau diferite surse că pe cutare secţie, la celulele cutare şi cutare, au fost înfiinţate „cluburi” în care oamenii citesc, joacă şah ori discută. Vestea a fost primită de deţinuţi în mod diferit. Cei mai mulţi , care nu ştiau nimic sau ştiau foarte puţin despre ceea ce se întâmplase la Piteşti, au primit-o cu nepăsare, iar unii dintre ei cu oarecare interes chiar.

Cei care erau edificaţi asupra fenomenului, sau cei care trecuseră prin acest iad, au primit-o cu îngrijorare, unii cu teamă chiar. Întâmplător, în momentul răspândirii acestei veşti, stam în celulă cu un băiat , S.M., care fusese student la filozofie în Iaşi şi care trecuse prin Piteşti. Acesta, când a auzit de reeducare s-a îngălbenit şi timp de trei zile nu a scos un cuvânt. După ce s-a mai liniştit, într-una din zile, prinzând un moment prielnic, m-a tras într-un colţ şi mi-a spus: „Dacă începe reeducarea şi se reeditează ceea ce s-a întâmplat la Piteşti, eu mă sinucid”. Am crezut în primul moment că a luat-o razna. Dar nu, n-o luase. Omul era perfect lucid . Apoi, în zilele următoare, mi-a reluat cu lux de amănunte ceea ce se întâmplase, de fapt, la Piteşti. M-am cutremurat de cele ce am auzit şi abia atunci am înţeles spaimele prietenului meu.

Peste câteva zile ştirea a fost confirmată oficial. Întradevăr, începuse reeducarea.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Demolarea idolilor

Într-o bună dimineaţă, la puţin timp după răspândirea zvonului că reeducarea a început, uşa celulei noastre s-a deschis şi unul din plutonierii aceia şcoliţi şi politicoşi, despre care ampomenit deja că i-au dublat pe caralii de pază de pe coridoare, ne-a întrebat, oarecum stingher, care din noi vrea să meargă la club.

Ne-am uitat nedumeriţi unul la altul şi toţi întrebător la plutonier. Unul dintre noi a îndrăznit: „Cum adică la club ?” .„Ce, nu ştiţi ?” a întrebat prefăcându-se mirat, plutonierul.„În închisoare au fost amenajate încăperi în care să vă puteţi întâlni cu alţi deţinuţi, din alte celule, să discutaţi între dumneavoastră, să jucaţi sau să citiţii”.

Tentaţia era mare. Majoritatea dintre noieram oameni de carte, unii fuseserăm , chiar, cititori împătimiţi şi, iată că acum, după ce ani de zile nu mai văzuserăm slovă tipărită , ni se oferea posibilitatea de a citi. M-am pomenit murmurând : „Şi nu ne duce pe noi în ispită” , căci ştiam că aşa începe căderea. Faci la început un compromis, aparent nevinovat, şi apoi nu te mai poţi opri. După ce a aşteptat un timp, plutonierul ne-a recomandat să ne gândim bine, căci se va întoarce peste 10 minute. Şi pleacă spre altă celulă, lăsând la a noastră uşa întredeschisă. După plecarea lui, unul dintre noi, Horia Gherman, s-a hotărât brusc: „Eu mă duc să văd despre ce este vorba. Nu am ce pierde. Dacă nu-mi va conveni, voi cere să fiu adus înapoi” . După cum îl cunoşteam eu (era orgolios, suporta greu detenţia şi nu prea îşi făcea scrupule când era vorba de interesele lui) eram sigur că nu se va mai întoarce din drum. Şi nu m-am înşelat. Eu nu l-am mai întâlnit, însă am auzit despre el că a ajuns printre capii reeducării. Lui i s-a mai alăturat încă unul dintre noi şi când a revenit plutonierul au plecat împreună cu alţii, de prin alte celule, la aşa-numitul club. Seara, înainte de închidere, au fost aduşi înapoi. Ne-au relatat cu lux de amănunte cum a fost. Au fost duşi împreună cu alţi douăzeci, treizeci de deţinuţi, toţi de pe celular, într-o încăpere special amenajată cu mese şi bănci, situată într-o clădire alăturată şi lăsaţi să discute în voie, fără să fie supravegheaţi. De citit nu s-a prea citit în acea primă zi, deşi pe mese erau câteva broşuri de propagandă şi de literatură comunistă. A doua zi povestea s-a repetat. Cei doi au fost din nou luaţi şi readuşi seara. Şi tot aşa câteva zile. Până când, într-o seară, nu s-au mai întors.

A venit un gardian, le-a luat bagajele şi de atunci nu i-am mai văzut. Am aflat ulterior că au fost duşi pe o altă secţie, unde li s-a creat un regim special şi au făcut, cu ofiţerii politici, un fel de instructaj în legătură cu reeducarea.

Această primă tentativă de a atrage oamenii pe calea reeducării s-a soldat, pentru reeducatori, cu rezultate modeste.

De fapt, nici ei nu se aşteptau la ceva spectaculos. Era doar începutul şi era normal ca oamenii să fie reticenţi. Aveau nevoie doar să atragă de partea lor câţiva oameni pe care să-i pregătească pentru a-i întrebuinţa în acţiunile viitoare. Şi acest lucru le reuşise.

Imediat după consumarea acestei prime faze, „rezistenţilor”, adică celor care refuzaserăm să ieşim la „Club”, ni s-a înăsprit regimul. Cei mai mulţi dintre noi au fost izolaţi, fie în Zarcă, fie pe anumite secţii special amenajate pe celular. Din când în când, ofiţerii politici sau doar subalternii lor mai treceau prin celulele noastre, întrebându-ne dacă nu cumva careva dintre noi s-a răzgândit şi vrea să iasă la Club. Şi de fiecare dată mai capitula câte unul. Dar nu prin aceste metode au reuşit cei care au condus reeducarea să frângă rezistenţa morală a celor care preferau să rămână în continuare în închisoare decât să iasă din ea pe brânci. Ei dispuneau, în momentul declanşării nefastei lor acţiuni, de o „armă secretă” despre care nici unul dintre noi nu ştiam nimic. Reuşiseră în prealabil să ne demoleze, fără ca noi să o ştim, idolii.

Procedeul nu era nou. Fusese întrebuinţat cu succes şi la Piteşti. Acolo, înainte de a începe reeducarea, au fost strânşi toţi cei care erau consideraţi vârfuri ale studenţimii, cei care aveau o oarecare autoritate (morală, intelectuală sau, pur şi simplu, ierarhică) asupra acestora şi transformaţi , în doar câteva luni de tortură continuă, în adevărate epave omeneşti, care executau mecanic tot ce li se poruncea. Li s-a pus apoi ciomagul în mână şi au fost duşi în mijlocul celor al căror idoli fuseseră, pentru a-i reeduca.

La Aiud s-a procedat la fel, numai că metodele întrebuinţate au fost altele: şantaj, ameninţare, promisiuni şi, mai ales, crearea problemelor de conştiinţă. Am amintit deja, încă din capitolul trecut, că au început să dispară dintre noi personalităţile, adică acele persoane care prin poziţia lor politică, intelectuală sau morală aveau influenţă asupra celorlalţi deţinuţi. Astfel, personalităţi aproape intrate în legendă ca preotul Dumitrescu-Borşa, Victor Biriş, prinţul Alexandru Ghica, Niculae Petraşcu, Victor Vojen, poetul Radu Gyr şi mulţi, mulţi alţii, au fost luaţi, purtaţi prin ţară (prin oraşe, pe şantiere de construcţii, prin pieţe, etc.) pentru a lua cunoştinţă de „realizările” şi de „bunăstarea” şi „fericirea” poporului. Unii dintre ei au fost duşi chiar în Bucureşti, la Centru, unde persoane influente, cu funcţii importante în aparatul de Partid şi de Stat, au stat de vorbă cu ei. Unora dintre ei li s-a vorbit deschis:„Trebuie să vă recunoaşteţi înfrânţi. Aţi vrut să faceţi ceva, dar aţi apucat-o pe un drum greşit, drumul crimei şi al trădării (Cine vorbea de crimă şi de trădare !) Ceea ce aţi năzuit să faceţi voi, sau aţi pretins că năzuiţi, suntem pe cale de a realiza noi. O ţară, cum vă plăcea vouă să spuneţi, „ca soarele sfânt de pe cer”.

Acum vrem să ne redobândim independenţa faţă de Moscova (era în perioada denunţării planului Valev) şi pentru aceasta avem nevoie de linişte, de consens (a se observa rădăcinile istorice ale consensului). Occidentul, de care vrem să ne apropiem, ne pretinde să vă punem în libertate. Şi o vom face, dar numai după ce, mai întâi, vă vom neutraliza”.

Cam aşa trebuie să fi sunat discursul pe care vreunul dintre mai marii Partidului şi Statului l-a ţinut în faţa celor care trebuiau convinşi să se sinucidă sufleteşte. Şi un astfel de discurs pe unii i-a convins, pe alţii însă nu. Aceştia din urmă, printre care trebuie să amintim şi impunătoarea figură a prinţului Alexandru Ghica, au fost aduşi înapoi la Aiud şi daţi în „grija” lui Crăciun. Dar nu de aceştia ne vom ocupa acum, ci de ceilalţi, de cei care au căzut; şi nu pentru a-i încrimina, ci pentru a explica mecanismele sufleteşti ale căderii lor şi, mai ales, pentru a scoate în evidenţă impactul pe care căderea lor l-a avut asupra celorlalţi deţinuţi. Şi pentru că cunosc mai bine cazul poetului Radu Gyr, voi relata acest caz.

Era în vara anului 1962. Reeducarea îşi urma cursul firesc, fără prea mari reuşite. Într-una din zile, uşa celulei în care eram izolat s-a deschis şi, de data aceasta, mi s-a ordonat să merg la Club. Nu am avut prea mult timp să mă mir, căci plutonierul care mi-a deschis uşa părea foarte agitat şi grăbit. Am ieşit afară pe pasarelă (eram la etajul trei) şi am observat că pe tot Celularul, la toate etajele, se deschideau uşi şi oamenii erau zoriţi să iasă afară. Am fost duşi mai mult alergând într-o încăpere situată într-o clădire din imediata apropiere a Celularului, încăpere în care erau îngrămădiţi câteva sute de deţinuţi. Fuseseră aduşi acolo oameni de pe toate secţiile, din Zarcă, din Celular şi chiar şi din fabrică. Marea majoritate făceau parte , însă, din aşa-numita categorie a „rezistenţilor”. La un moment dat un gardian care era în uşă a anunţat:

„Linişte, vine tovarăşul comandant !”.

Într-adevăr, după câteva secunde în uşă şi-a, făcut apariţia, plin de el ca de obicei, însoţit de statul său major, colonelul Crăciun. În mână avea câteva foi de hârtie împăturite în aşa fel încât parcă voia să atragă atenţia asupra lor.

După ce ne-a ordonat să ne aşezăm în bănci, a privit câteva secunde peste capetele noastre şi apoi a început să recite, spre uluirea noastră, o poezie din Gyr. O recita corect , fără să se poticnească, cu intonaţii potolite şi fără emfază. Se vedea cât de colo că o învăţase special pentru această reprezentaţie. După ce a terminat, s-a uitat iarăşi peste sală şi a întrebat: „Ei, vă place? Frumoasă poezie, nu-i aşa ? „. Şi pentru a întări acest lucru a reluat, de data aceasta mai componcţios, ultima strofă:

„Nu eşti înfrânt atunci când sângeri, Nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s. Cele mai crâncene înfrângeri Sunt renunţările la vis”.

-” Ei, zise el uitându-se triumfător pe deasupra noastră, aflaţi că bădia Gyr a renunţat la vis”. N-a avut timp să savureze efectul loviturii, pe care cu atâta dibăcie o pregătise, că dintr-un colţ al sălii ţâşni ca un bumerang replica:

-”Deci, a fost înfrânt. Ce-i cu asta? În luptă se mai şi moare!”.

Colonelul Crăciun a fost surprins de replică, a dat să răspundă, dar dându-şi seama că s-ar putea să iasă cu prestigiul ştirbit dintr-o dispută cu temerarul interlocutor, pe care-l identificase, a renunţat. Uitându-se apoi din nou peste sală, pentru a găsi pe cineva căruia să-i dea scrisoarea s-o citească, s-a oprit asupra fostului Secretar General al Centrului Studenţesc din Bucureşti, Tănase Rădulescu. Acesta fusese câţiva ani prizonier în Rusia şi când s-a întors în ţară, în 1955, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru activitatea politică din trecut.

Era un om integru, mare admirator al lui Gyr, pe care, de altfel, îl şi cunoştea personal; şi era socotit unul dintre cei mai înverşunaţi „rezistenţi” la reeducare. Fixându-l, colonelul Crăciun îi spune: „Ce zici, Tase ? (avea o mare plăcere să se adreseze deţinuţilor pe numele lor mic). Citeşti tu scrisoarea?”.

Omul consimţi şi, vădit emoţionat, apucă, cu degete tremurânde, foile de hârtie pe care le parcursese, dintr-o privire, nerăbdător să ajungă la semnătură. După ce o examină cu atenţie, conchise ca pentru sine: „Da, e semnătura lui Radu Gyr”.

„Citeşte!” îl îndeamnă colonelul. Şi, Tănase Rădulescu începu cu glas tremurat lectura. Cum ne-am putut da seama mai târziu, după ce vom fi audiat şi alte asemenea „autodemascări” , această scrisoare-declaraţie a lui Gyr era tipică. Reeducatorii impuseseră anumite puncte care trebuiau tratate. Mai întâi trebuia prezentate câteva date de stare civilă, apoi împrejurările intrării în viaţa politică (în cazul lui Gyr, în Mişcarea Legionară), după care trebuia să ponegreşti, în cuvinte cât mai tari, trecutul şi toate credinţele tale anterioare şi să te desolidarizezi categoric de ele.

Legionarii trebuia să condamne memoria lui Corneliu Zelea Codreanu, ţărăniştii să înfiereze trădarea lui Maniu şi Mihalache, liberalii să defăimeze pe cei mai mari exploatatori ai ţării, familia Brătienilor , etc. Apoi, în cuvinte meşteşugite, trebuia să înalţi osanale partidului comunist şi să elogiezi realizările regimului împotriva căruia, ca un criminal ce ai fost, te-ai ridicat. În sfârşit, această sinistră farsă care se chema „autodemascare”, trebuia să se încheie cu un angajament prin care te legai faţă de popor şi de clasa muncitoare că nu vei precupeţi nimic…etc.

În scrisoarealui Gyr, toate aceste puncte erau tratate metodic, vrând parcă să constituie un model pentru cei ce vor urma la rând. În tot timpul lecturii, în sală a fost o tăcere mormântală. Eu însă auzeam cum pârâie grinzile de rezistenţă ale unei cetăţi pe care o crezusem inexpugnabilă.

Într-adevăr, după citirea scrisorii lui Gyr, rândurile „rezistenţilor” au început să se rărească. Şi se vor rări în continuare, în zilele şi în lunile următoare, pe măsură ce vom asista în continuare la demolarea altor idoli.

În noaptea care a urmat, în singurătatea celulei, mi-au venit în minte cuvintele unui prieten. Ale lui sau culese de el din vreo carte:

”Să nu-ţi faci idoli din oameni în viaţă”.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Demolarea idolilor – faza finală

Nu întâmplător, ultimul căruia colonelul Crăciun i-a dat cuvântul, în acea noapte de pomină, a fost părintele Stăniloaie.

Buni cunoscători ai psihologiei deţinuţilor, cei care au gândit şi pus în aplicare reeducareaerau conştienţi că dacă oamenii pot fi determinaţi, prin diferite metode, să renunţe la convingerile lor politice, la orgolii personale şi, în general, la toate deşertăciunile acestei lumi, nu în aceeaşi măsură pot fi determinaţi să renunţe la Dumnezeu. De aceea li s-a făcut o concesie. Sau li s-a dat iluzia că li se face o concesie, permiţându-li-se să şi-L păstreze pe Dumnezeu, şi acest lucru le-a fost anunţat prin cuvântul eminentului teolog care a fost părintele Dumitru Stăniloaie.

Problema pe care acesta a pus-o în discuţie a fost posibilitatea coexistenţei creştinismului cu socialismul. Deşi discursul său, diluat şi aproape confuz (părintele Stăniloaie nu era deloc un bun orator şi pe deasupra mai era şi timorat), nu a prea satisfăcut pe colonelul Crăciun, mai ales datorită stângăciilor de la sfârşitul expunerii când a trebuit să-şi i-a angajamente, a avut, totuşi, un impact deosebit asupra deţinuţilor. Le-a creat sentimentul că păstrându-şi-L pe Dumnezeu îşi vor putea salva sufletele şi acest sentiment i-a ajutat să treacă mai uşor peste vicisitudinile momentului respectiv.

În aceeaşi noapte, toţi cei pregătiţi pentru eliberare au fost puşi în libertate, în afară de cinci dintre cei ce îşi făcuseră autodemascările (la serviciile părintelui Stăniloaie se renunţase) care au fost reţinuţi, la dispoziţia Ministerului de Interne, pentru a da o nouă reprezentaţie, de data aceasta în faţa altor spectatori.

Au fost cazaţi într-un hotel din Aiud iar ziua erau luaţi cu maşinile şi duşi să viziteze împrejurimile. După câte se pare, au vizitat Hunedoara, Clujul, câteva Gospodării de Stat şi câteva şantiere de construcţii „entuziasmându-se” de nemaipomenitele realizări ale regimului.

Exact după o săptămână de la prima reprezentaţie, tot noaptea şi tot în sala mare a Clubului au fost aduşi, din Celular şi din Zarcă, alţi deţinuţi care au ascultat, cu aceeaşi stupefacţie ca şi cei din prima serie, autodemascările celor cinci care acum erau, deja, „oameni liberi”.

La această a doua reprezentaţie au fost aduse din Zarcă sau din alte cotloane ale Aiudului, şi câteva personalităţi de marcă din ierarhia superioară a Mişcării Legionare. Astfel, la declaraţiile făcute de cei cinci în acea noapte au participat: profesorul Nicolae Petraşcu, Secretar General al Mişcării Legionare, avocatul Nistor Chioreanu, Comandantul legionar al Ardealului, avocatul Radu Mironovici, Comandant al Bunei-Vestiri şi prinţul Alexandru Ghica, fostul Director General al Siguranţei Statului. Dintre aceştia doar prinţul Ghica mai fusese purtat prin diferite Cluburi, fiind unul dintre clienţii preferaţi ai ironiilor lui Crăciun. După câte se pare, ceilalţi erau scoşi la vedere pentru prima dată.

Pe lângă declaraţiile-rechizitoriu pe care le făcuseră şi cu ocazia primei reprezentaţii, cei cinci au prezentat cu lux de amănunte şi realizările regimului de care ei luaseră act cu ocazia vizitelor făcute în cele şase zile cât au stat la dispoziţia Ministerului de Interne. Şi probabil că ei nu au fost prea convingători în pledoaria lor, căci colonelul Crăciun s-a arătat foarte nemulţumit de pasivitatea sălii , care nu a reacţionat aşa cum s-ar fi aşteptat el. Este adevărat, unii ascultau cu oarecare interes, dar nici unul nu a avut motive să se entuziasmeze.

Spre deosebire de ceea ce se întâmplase cu o săptămână în urmă, când cuvântaseră doar cei care erau programaţi să o facă, de data aceasta au mai luat cuvântul şi alţii, în special şefi de reeducare, care s-au întrecut în a se entuziasma de ceea ce aflaseră că se realizase afară. Unul dintre aceştia, pentru a se evidenţia în faţa lui Crăciun, l-a somat pe Nicolae Petraşcu să-şi exprime şi el punctul de vedere în legătură cu cele auzite.

Nicolae Petraşcu, care multă vreme fusese imobilizat de un rebel reumatism poliarticular, a încercat cu greu să se ridice pentru a răspunde celui care îl provocase, dar colonelul Crăciun l-a oprit zicându-i:

„Lasă Petraşcule, acum stai şi ascultă! Vei vorbi şi tu, dar vei vorbi când vom vrea noi şi cum vom vrea noi”.

Cu această ocazie, pe colonelul Crăciun sau l-a luat gura pe dinainte, sau el a vrut, pur şi simplu, să fie cinic, recunoscând că, de fapt,cei ce acceptă să-şi facă autodemascarea, nu spun ceea ce ar vrea ei să spună, ci spun ceea ce li se cere.

***

Am pomenit mai înainte care au fost metodele pe care educatorii le-au întrebuinţat pentru a determina pe aceşti oameni să capituleze: şantajul, ameninţările, promisiunile, foamea, frica, frigul şi multe alte posibilităţi de constrângere pe care cei ce se credeau stăpâni absoluţi pe destinul celor lipsiţi de libertate, le aveau la îndemână. Mai greu de înţeles sunt mecanismele psihologice ale acestor căderi. Ce resorturi s-au dereglat în sufletele acestor oameni care până atunci trăiseră eroic şi fuseseră monumente de demnitate şi de abnegaţie pentru cauza pe care o slujeau, de au acceptat să abdice de la principiile lor de viaţă? Explicaţii există. Eu mă voi mărgini să evoc aici una singură pe care o consider a fi cea mai importantă. Trebuie observat că toţi aceşti oameni asupra cărora „s-a lucrat” intens pentru a fi îngenunchiaţi, nu mai erau tineri. Toţi erau spre 60 sau chiar trecuţi de 60 de ani. Şi, numai când eşti tânăr eşti nemuritor. Numai când eşti tânăr eşti capabil de nebunii sublime şi de gesturi nesăbuite. Pe măsură ce înaintezi în vârstă însă, devii mai grijuliu faţă de propria-ţi persoană, mai egoist chiar, iar instinctul de conservare ţi se exacerbează. Cu alte cuvinte, pe măsură ce îmbătrâneşti te cuminţeşti. Şi s-a dovedit că şi idolii noştri de atunci nu s-au putut sustrage acestei fatalităţi.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Grupul „recalcitranților”

Şi totuşi!… Cu toată râvna depusă de colonelul Crăciun şi de staff-ul lui de demolatori de conştiinţe, cu toate metodele drăceşti imaginate de aceştia pentru a înfrânge rezistenţa unor oameni aduşi în situaţii limită, Aiudul acelor vremuri de urgie nu a cunoscut doar prăbuşiri, ci şi înălţări, adevărate piscuri de rezistenţă şi de demnitate.

Este suficient să evocăm comportamentul exemplar al celor două figuri considerate simbol al tăriei de caracter şi al demnităţii umane, profesorul George Manu care a preferat să moară decât să facă fie şi cel mai neînsemnat compromis, şi prinţul Alexandru Ghica, cel care a rezistat cu stoicism aristocratic la toate încercările, uneori furibunde, ale colonelului Crăciun, de a-l îngenunchia, pentru a demonstra că, în această încleştare cu forţele răului, demnitatea condiţiei umane a fost salvată. Dar ei nu au fost singurii. Au fost însă cele mai proeminente figuri ale rezistenţeil a această criminală acţiune, rezistenţă reprezentată de un impresionant număr de oameni de toate categoriile. În toată perioada reeducării, Zarca, şi nu numai Zarca, ci şi unele secţii special amenajate pe Celular, au fost pline de aşa-numiţii recalcitranţi asupra cărora s-au făcut bestial de inumane presiuni fizice şi morale pentru a-i determina să cedeze.

În afară de aceştia care erau izolaţi şi straşnic de supravegheaţi, alţii, aleşi la întâmplare sau după criterii pe care nu le-am înţeles niciodată, erau împrăştiaţi , pentru a fi „contaminaţi” , printre cei deja reeducaţi din fabrică sau din aşa-zisele Cluburi care funcţionau în incinta închisorii propriuzise.

Ca şi în cazul căderilor, nici rezistenţele nu au fost la fel. Unii au rezistat eroic, cu ostentaţie, sfidând şi înfruntând pe asupritori, căutând parcă anume să întreţină între ei şi aceştia o permanentă relaţie de adversitate care să creeze acea tensiune spirituală care să le menţină şi să le potenţeze îndârjirea. Alţii au rezistat discret, cu un soi de umilinţă creştină, căutând să explice reeducatorilor de ce nu au ei posibilitatea sufletească să facă ceea ce li se cere. În sfârşit, o a treia categorie era cea a misticilor.

Aceştia, conştienţi fiind că lupta în care erau şi ei implicaţi transcende lumescul, dându-se în spirit, au rezistat cu seninătate, fără să cârtească, asumându-şi suferinţa ca pe o datorie a vieţiil or. Cei din primele două categorii au rezistat sperând încă la o salvare în veac, pe când cei din ultima categorie rezistau pentru a se salva în eternitate. Profesorul George Manu şi prinţul Alexandru Ghica făceau parte din această ultimă categorie.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

Zarca și Celularul

Când, în urmă cu aproape doi ani, îndemnat şi de unii prieteni, m-am hotărât să abordezreeducarea de la Aiud şi să o prezint aşa cum am cunoscut-o şi receptat-o eu, am făcut-o cu speranţa că această mărturie a mea va contribui într-o oarecar emăsură la restabilirea adevărului în legătură cu ceea ce au fost, de fapt, atât această reeducare de la Aiud, cât şi toate celelalte asemenea acţiuni criminale iniţiate şi controlate de autorităţi în închisorile comuniste.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, încă de pe atunci, existau indicii că „oamenii de bine” din Serviciul Român de Informaţii, precum şi din alte structuri ale Noii Puteri din România intenţionau să dea publicităţii unele acte şi documente cu ajutorul cărora să denigreze şi să compromită pe unii dintre foştii deţinuţi politici precum şi idealurile pentru care aceştia au luptat şi s-au sacrificat. Se spune chiar (eu nu am văzut-o) că celebra „Carte Albă a Aiudului”, despre care am vorbit deja, ar fi fost expusă, pentru a fi consultată de către cei interesaţi, la Muzeul Literaturii Române de unde, însă, a fost retrasă, nu se ştie din ce motive, după numai 24 de ore.

Că aceste indicii nu au fost doar simple zvonuri o demonstrează apariţia, în prima jumătate a acestui an (1995), a unui volum intitulat „Memorialul ororii”, volum care conţine o parte a documentelor procesului intentat de către autorii morali ai reeducării din închisorile Piteşti şiGherla, autorilor executanţi dintre care majoritatea au fost mai întâi victime şi numai după aceea călăi. Spun că volumul conţine doar o parte din documentele respectivului proces deoarece din el lipsesc interogatoriile din instanţă şi ultimul cuvânt al acuzaţiilor precum şi depoziţiile martorilor, atât ai apărării cât şi ai acuzării . Editorii motivează neconvingător că lipsa unora dintre documente (depoziţiile martorilor la proces şi ultimul cuvânt al acuzaţiilor) „se datorează fie absenţei lor din dosar, fie condiţiilor se stress (sic!) în care a avut loc selectarea materialelor de arhivă”, iar a altora (interogatoriile luate în instanţă inculpaţilor) se datorează că acestea „au fost consemnate de către grefier cu o scriere ilizibilă… descifrarea lor comportând riscul de impreciziune”. Or, publicarea acestor documente ar fi absolut necesară deoarece este de presupus că, cel puţin unii dintre inculpaţi, să fi retractat, în instanţă, cu ocazia interogatoriilor sau a ultimului cuvânt, declaraţiile smulse prin tortură în timpul anchetei, şi să fi denunţat astfel înscenarea juridică care avea loc.

Pentru că înscenare juridică a fost şi acest lucru ar fi trebuit specificat, nu aş vrea să fac editorilor acestui volum proces de intenţie, dar nu pot să nu remarc faptul că publicarea unor astfel de documente, sub pretextul obiectivităţii, nu contribuie, nici într-un caz, „la dezvăluirea imaginii reale a unor fapte istorice” aşa cum pretind editorii, ci – dimpotrivă – perpetuează confuzia (până acum abil întreţinută) care domneşte în jurul lor, aducând -în acelaşi timp grave prejudicii morale eroilor acestei cumplite tragedii, transformându-i pentru a doua oară în victime.

Publicarea acestor documente ar fi trebuit însoţită, în mod obligatoriu, de câteva precizări. În primul rând ar fi trebuit să i se dea lămuriri cititorului în legătură cu ce a fost, de fapt, reeducarea din închisorile Piteşti şi Gherla şi să i se explice ce anume a urmărit securitatea prin instrumentarea şi judecarea acestui proces. Apoi, ar fi trebuit scoase în evidenţă metodele bestiale prin care au fost smulse declaraţiile acuzaţiilor. De asemenea, ar fi trebuit făcute precizări în legătură cu regulamentele draconice care reglementau viaţa de zi cu zi a deţinuţilor în închisorile comuniste. Căci după înfiinţarea Securităţii (1949) şi, mai ales, după venirea consilierilor sovietici (au existat consilieri sovietici chiar şi pentru puşcării), nici măcar o simplă mutare a unui deţinut, dintr-o celulă în alta, nu mai era posibilă fără ştirea şi aprobarea celor de la Centru. Or, în aceste condiţii, a pretinde că în acea perioadă deţinuţii din închisorile Piteşti şi Gherla puteau circula, de capul lor, din celulă în celulă, puteau să amenajeze, cu de la ei putere, camere de tortură ori de anchetă şi puteau, chiar, să-şi procure (de unde?) instrumente de tortură (vână de bou, ciomege, răngi, etc.) şi de scris (hârtie, tocuri, cerneală, etc.) înseamnă, pur şi simplu, a minţi cu neruşinare pentru a-ţi acoperi ticăloşiile. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, ar fi trebuit ca editorii volumului să fi făcut apel la cât mai mulţi dintre supravieţuitorii cumplitului apocalips (eu însumi cunosc cel puţin zece dintre fostele victime care ar fi acceptat fără nici o reţinere să depună mărturie) să vină şi să dea lămuriri cât mai precise şi la obiect în legătură cu ceea ce a fost, de fapt, Piteştiul şi Gherla. Întrebările care au fost puse în scrisoarea trimisă de Popa Alexandru, scrisoare rămasă fără răspuns, ar fi trebuit să fie puse şi celorlalţi trei sau patru martori care au acceptat să depună mărturie căci , în felul acesta, s-ar fi putut evita digresiunile făcute de aceştia pe zeci de pagini, digresiuni fără nici o legătură cu problema propriu-zisă.

Trebuie totuşi să consemnez faptul că, în lapidarul „Cuvânt înainte” editorii îşi avertizează oarecum cititorul „că aceste documente sunt emanaţia autorităţilor comuniste şi, ca atare, reprezintă strict punctul de vedere al acestora”. Acest avertisment este însă prea firav pentru a putea pune în gardă pe cititorul neavizat să fie atent şi să „cântărească adevărul care transpare printre rânduri” , cum spun mai departe editorii, mai ales că el (avertismentul) vine imediat după un paragraf care sună aşa: „Culegerea de faţă se doreşte a fi doar un izvor de informaţie nudă, un instrument de lucru”. Dacă după o asemenea „culegere” (de documente) se va scrie istoria !… Am făcut această lungă digresiune pentru că reeducarea de la Aiud este continuarea, în alt context politic şi cu alte mijloace, a celei de la Piteşti, ambele urmărind acelaşi scop, nimicirea adversarilor politici prin siluirea conştiinţelor acestora şi prin uciderea ideii care a modelat conştiinţele respective. Aşa stând lucrurile, nu ar fi exclus ca, în curând, să apară pe piaţă, sub pretextul obiectivităţii tot necomentate, şi documentele reeducării de la Aiud (luări de poziţie, declaraţii sau chiar unele dintre „studiile” despre care am amintit), documente ce au fost obţinute aşa cum au fost obţinute, au fost înmănucheate în cunoscuta de acum „Cartea Albă „ a Aiudului pentru a servi (după cum s-a exprimat colonelul Crăciun) posterităţii la scrierea istoriei.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

 Reeducarea de la Aiud, continuarea celei de la Pitești

Am afirmat, cu altă ocazie, că reeducarea de la Aiud Este continuarea celei care avusese loc, cu mai bine de zece ani înainte, la Piteşti, în sensul că aici s-a încercat să se desăvârşească ceea ce se începuse, atunci, acolo: compromiterea totală şi iremediabilă a unor oameni şi a idealurilor lor.

Bineînţeles, datorită faptului că cele două experimente au avut loc în contexte istorice diferite, precum şi faptului că oamenii asupra cărora s-a acţionat erau diferiţi, între ele, pe lângă asemănările de rigoare, au fost şi o serie de deosebiri. La Piteşti, de exemplu, unde subiecţii asupra cărora se acţiona erau cu toţii tineri, proaspăt arestaţi, şi deci robuşti din punct de vedere fizic şi având, pe deasupra, şi un moral excelent datorită faptului că toţi erau puternic ancoraţi într-un ideal în care credeau cu tărie, au fost întrebuinţate împotriva lor, pentru a li se înfrânge cerbicia, metode de o ferocitate ieşită din comun. Aplicându-li-se teroarea continuă, în decurs de numai câteva luni, aproape toţi au fost vidaţi de personalitate şi transformaţi în adevăraţi roboţi care executau fără să cârtească tot ce li se ordona. Un nefericit care a avut neşansa să treacă prin acel iad, îmi spunea că seara, atunci când li se ordona să se pregătească pentru şedinţa de tortură, toţi, cu o docilitate de animale dresate, îşi scoteau un ciorap din picior şi şi-l îndesau singuri în gură pentru a-şi înăbuşi ţipetele. Mai mult decât atât, unii dintre ei erau în aşa hal de dezumanizaţi încât nu mai era nevoie să fie luaţi cu forţa de călăi pentru a fi băgaţi cu capul în tineta cu murdărie, ci era suficient să li se ordone, „treci la tinetă” , pentru ca ei, ca nişte adevărate automate, să meargă şi să-şi bage singuri capul în urină şi excremente. Aceasta a fost la Piteşti. La Aiud însă nu a fost nevoie să se acţioneze atât de dur deoarece oamenii de aici nu mai aveau nici rezistenţă fizică, nici pe cea morală a celor de la Piteşti. Majoritatea dintre ei erau oameni în vârstă, uzaţi fizic şi moral de lunga perioadă de detenţie pe care o aveau în urma lor, motiv pentru care erau mult mai vulnerabili decât cei de la Piteşti. Astfel că aici au fost suficiente măsurile doar aparent mai blânde ca: izolările, frigul, înfometarea, neacordarea de asistenţă medicală celor bolnavi, promisiunile că vor fi eliberaţi, şantajul,etc., pentru ca oamenii să capituleze. Şi mulţi au capitulat. Unii au făcut-o decent, cu un soi de jenă, renunţând anevoie la trecutul şi la visele lor. „Ce vrei dragul meu, nu mai pot. Iartă-mă. Atât mi-a fost menirea” , a răspuns unul dintre ei unui intransigent care i-a reproşat căderea. Alţii au făcut-o blazaţi şi indiferenţi de parcă nu era vorba de ei şi de lupta lor de o viaţă, iar alţii au făcut-o cu un fel de înverşunare (voluptatea prăbuşirilor despre care am aminti) cu ură chiar împotriva lor şi mai cu seamă, împotriva celor care nu făceau ca ei.

De asemenea, între cele două experimente mai există o deosebire. La Piteşti, pe lângă scopul principal al reeducării care era schilodirea fizică şi sufletească a victimelor, precum şi uciderea idealurilor lor, se mai urmărea şi obţinerea de informaţii în legătură cu ceea ce subiecţii supuşi reeducării tăinuiseră în timpul anchetelor de la Securitate. În acest scop, în prima fază a reeducării de la Piteşti denumită „demascarea externă” ,victimele erau supuse unor severe anchete în legătură cu ceea ce nu spuseseră Securităţii. Informaţiile astfel obţinute erau centralizate şi triate de Țurcanu care le preda periodic Ministerului de Interne. Metoda s-a dovedit foarte productivă deoarece mai mult de jumătate din arestările efectuate de Securitate în perioada 1950-1955 şi chiar mai târziu au fost făcute pe baza informaţiilor smulse celor anchetaţi în timpul demascărilor externe. În felul acesta Securitatea a intrat în posesia unor preţioase informaţii în legătură cu nucleele de rezistenţă rămase în libertate şi a avut posibilitatea să-şi planifice arestările în funcţie de periculozitatea şi de importanţa pe care o prezentau grupurile respective. Unele dintre aceste persoane vizate de Securitate au fost lăsate în libertate pentru a fi urmărite în vederea descoperirii unor noi legături, până în 1958-1959 când, în sfârşit au fost arestate. În reeducarea de la Aiud, această fază a „demascărilor externe” nu a existat deoarece la data respectivă (1962), mişcărilor de rezistenţă din ţară fuseseră anihilate şi Securitatea, bine organizată avea acum alte posibilităţi de informare şi de supraveghere a cetăţenilor. Şi apoi, în 1962 la Aiud se urmărea cu totul altceva decât la Piteşti în 1949-1950. Aici se urmărea uciderea unor conştiinţe şi compromiterea iremediabilă a unor oameni care datorită unor probleme de conjunctură urma să fie puşi în libertate. Din aceste motive, la Aiud s-a pus accent deosebit pe cea de a doua fază a reeducării care la Piteşti se numea „demascarea internă” şi în care subiecţii erau constrânşi să-şi descopere sau să inventeze pe seama lor şi pe seama celor dragi lor cele mai mari şi mai cumplite vicii şi păcate. Majoritatea celor de la Piteşti, de exemplu, chiar şi cei care nu aveau surori, îşi violaseră surorile, mamele tuturor erau curve şi incestuoase, culcându-se cu proprii lor feciori, iar taţii trebuia neapărat să fie excroci, depravaţi şi beţivi. Nu conta faptul că toate acestea erau aberaţii şi că nimic nu era adevărat.

Important era ca ele să fie spuse odată, de două ori, de nouă ori, în faţa celorlalţi, până când şi cel care le inventase începea să creadă că sunt adevărate. De bună seamă că politrucii de la Aiud care conduceau reeducarea cunoşteau bine ceea ce se întâmplase la Piteşti şi felul în care reacţionază oamenii aduşi în situaţii limită pentru că, ei au aplicat aici metodele verificate la Piteşti. După cum am arătat cu altă ocazie, la Aiud s-a acţionat mai întâi asupra personalităţilor, a liderilor spiritului care constituiau, pentru marea masă a celorlalţi deţinuţi, exemple de urmat. Speculându-le slăbiciunile ,neputinţele şi spaimele au reuşit să-i determine, pe unii dintre ei, să facă declaraţii aberante pe care, astăzi, săptămânalul „Timpul” le publică ca fiind adevăruri de necontestat. La fel ca şi cei de la Piteşti, ei au inventat pe seama lor şi pe seama Mişcării Legionare şi a personalităţilor marcante ale acesteia tot felul de vicii şi de păcate care de care mai cumplite şi mai neverosimile.

Conform acestor născociri, toţi legionarii aveau neapărat instincte criminale şi porniri huliganice, toţi erau beţivani şi scandalagii şi făceau prăpăd pe unde treceau. În aceste declaraţii, toate acţiunile şi activităţile lor erau răstălmăcite şi prezentate pe dos decât au fost în realitate. Toate taberile de muncă legionare au fost, după relatările acestor apostaţi, cuiburi de desfrâu şi orgii, şi locuri ideale unde îşi perfectau educaţia viitorii asasini.

Iată ce se spune despre tabăra de la Carmen Sylva, de exemplu :„Locul unde s-a organizat această tabără a fost dăruit de familia marelui bogătaş Movilă. Printre cei care au vizitat tabăra , un număr destul de mare l-au reprezentat doamnele şi domnişoarele din înalta societate, care, atrase de curiozitate au dorit să cunoască pe tinerii „trăzniţi” în căutarea de distracţii tari. Aşa s-a stabilit o serie de aventuri galante, în special cu mulţi dintre şefii legionari, care nu s-au lăsat prea mult rugaţi să cedeze.

Dacă şi pe această cale se perfecta o cât mai strânsă colaborare legionaro-burgheză nu-i mai puţin adevărat că, în tabără , şi indeosebi aici, la Carmen Sylva, s-a perfectat educaţia viitorilor asasini” . În episoadele anterioare am reprodus, pe larg, mai multe asemenea declaraţii absurde, aşa încât consider că orice alte comentarii sunt de prisos.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud)

 

 

 

 

 

 

Ultimele clipe ale Eroului Avram Iancu din 10 septembrie 1872

646x404-1

 …De eroi, noi, românii, nu trebuie să uităm niciodată. ”Eroii nu mor niciodată!”

avram-iancu1

Avram Iancu e la fel de incomod pentru străinii care ne stăpânesc și atunci, dar și acum. Ultimii ani din viaţa lui Avram Iancu sunt relativ puţin cercetaţi de către istorici. Dincolo de legenda “nebuniei” lui Iancu, asemănătoare cu cea a marelui Poet Naţional, Mihai Eminescu, mărturiile istorice atestă că Crăişorul Munţilor a fost perfect lucid până în ultimele minute ale vieţii sale zbuciumate. Avram Iancu a suferit de o dramatică melancolie şi depresie, datorită trădării de către Casa de Habsburg a dezideratelor revoluţiei române de la 1848, dar şi datorită complacerii şi compromisului unei părţi a burgheziei şi intelectualităţii române din Ardeal cu Viena şi dualismul austro-ungar, în ciuda şi dauna rezolvării cererilor şi intereselor naţiunii. Avram Iancu s-a retras în singurătate şi în lungi călătorii prin Munţii Apuseni aşa dragi lui. Şi-a înecat amarul în cântecul din fluier şi câteodată într-un pahar de pălincă oferit cu generozitate de către moţii lu iubiţi. Suferea de o boală de plămâni, de tuberculoză şi avea des hemoragii pulmonare şi scuipa sânge. Boala i s-a tras de la faptul că a dorit mereu să doarmă, din primăvară până în toamnă, sub cerul liber sau pe prispa unei case prietene. Era un semn al dorinţei sale de libertate şi al refuzului de a sta în temniţa oferită cadou şi “răsplată” amară de către Habsburgi la începutul anilor 1850.

Ne-au rămas câteva mărturii despre luciditatea lui Iancu în ultimele zile de viaţă. Petre Giurgiu, care era student bursier la Şcoala Superioară de Agricultură din Bucureşti, venise să-şi vadă părintele, pe Avram Giurgiu, fost luptătopr de-al lui Iancu în revoluţie. Era sfârşitul lui august 1872. Tânărul student şedea de vorbă cu sătenii în curtea bisericii, dându-le veşti din România. Deodată se aude cântec de fluier venind dinspre dealul Bulzului. – Cine-i? întrebă Petre Giurgiu. – Îi Domnu Iancu, răspunseră ţăranii. Şi la curiozitatea manifestată de tânăr de a cunoaşte şi el pe Avram Iancu, sătenii îi spun că Iancu va veni imediat la el, căci aşa îi este obiceiul. Sosind Iancu şi văzând un străin în straie orăşeneşti neobişnuite în partea locului, se încruntă: – Cine-i? Îs fecioru lui Avram Giurgiu, învăţ în Ţară. – Vii din Ţară? – Da! Iancu l-a luat în casa lui Avram Giurgiu. Mai târziu, Petre Giurgiu a mărturisit că nu a văzut nimic, dar absolute nimic anormal la Avram Iancu, în afara unei figure tare răvăşite şi a unei tuse grele, ce parcă nu înceta dacă lua mai mult vinars. Iancu l-a întrebat de Laurian şi de mulţi alţii. Prea puţin de situaţia politică. Se ferea să vorbească, să nu i se deschidă răni adânci. Ştia că în România domnea acum un neamţ. Mai ştia, multe altele, dar ce folos. Acum avea de scris repede o scrisoare lui Aug. Treboniu Laurian, s-o ducă feciorul Giurgiului în mâna lui. În noaptea aceea Iancu a cerut să doarmă afară, pe o jumătate de claie de fân. I-au fost aduse aşternuturi din casă, se ştia că aşa doarme-n vară, ca să poată privi stelele şi să stea de vorbă cu ele.

avram-iancu-the-prince-of-the-mountains-craisorul-muntilor-revolutia-de-la-1848-romania-transilvania-horea-closca-crisan

Istoricul interbelic Silviu Dragomir ne-a lăsat mărturie însemnări despre ultima zi din viaţa Crăişorului Munţilor. În cursul anului 1872, Iancu se simţea bolnav şi istovit de puteri. În lunile de primăvară a fost îngrijit timp mai îndelungat în spitalul din Baia de Criş. Către sfârşitul lunii august petrecu câteva zile la preotul Toma Faur din Valea Bradului. Pe urmă a plecat din nou spre Baia de Criş. Aici îl ajunge secera morţii, la 10 septembrie 1872. S-a culcat pe o rogojină de cu seară la cartierul său oboşnuit, în casa brutarului Ion Stupină, zis Lieber. A doua zi dimineaţa şi-a dat sufletul în urma unei noi hemoragii, înfrânt acum definitiv de “veforele timpului”. Nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş şi jalba către împărat, unsă şi mototolită. Corpul neînsufleţit a fost depus pe catafalc în casa lui Ion Simionaşu, asesor la sedria orfanală. Judeţul Zarandului a hotărât să-I facă funeralii ca unui mort al naţiunii.

Şi astfel se stinse Avrămuţ, cu fluierul de cireş la el, cu care îşi ogoia dorul de ducă şi în buzunar cu jalba boţită către împărat spălată de lacrimile sale pentru drepturile poporului român oropsit de istorie.

A doua zi după fastuoasa înmormântare în rit ortodox, la preotul ortodox de la Ţebea s-au prezentat doi moţi patrioți care au întrebat cât a costat înmormântarea lui Iancu. Aflând suma, au plătit pe loc cheltuielile de înmormântare, după care au plecat fără să spună nici un cuvânt. Ei nu au vrut ca mortul lor scump, eroul național Avram Iancu să fie înmormântat pe cheltuiala unui stat străin, care îl duşmănise şi îl persecutase. Numele celor doi moţi nu se cunoaşte nici până în ziua de azi. Crucea de piatră care şi azi străjuieşte mormântul eroului a fost donată preotul din Ţebea, Iosif Tisu. Era crucea pe care o pregătise pentru el însuşi, dar a pus-o la căpătâiul lui Avram Iancu, pe care românii nu-l vor uita niciodată.

 

de Ionuţ Ţene NapocaNews

udrea-tebea-fb-4

ASPECTE DIN VIAȚA LUI AVRAM IANCU

 

La Vidra de Sus, o comuna din inima muntilor Apuseni ai Transilvaniei, din tinutul Zlatnei, în casa lui Alisandru Iancu si a Mariei, se nastea Iancu în anul 1824. Mama eroului, Maria Gligor este descrisa ca o femeie maruntica, dar plina de viata, iar tatal lui era un om cu stare, având o gospodarie frumoasa. El avea trei slujbe: cea de primar comunal, de padurar si de jude dominal. El dicta pedepsele celor ce faceau stricaciuni în padurile satului.

Imagini pentru casa lui avram iancu

Ziua în care s-a nascut Avram Iancu nu e cunoscuta, deoarece condica bisericii din acel an s-a pierdut, iar certificatele scolare de mai târziu nu noteaza decât vârsta scolarului.

Înainte de 1848 comunele din Muntii Apuseni aveau numai trei scoli – scoli edificate din ordinul împaratului Iosif al doilea – la Bucin, Sat Alba si Vidra de Jos. Cum poporul era doritor de carte s-au înfiintat mai multe scoli clandestine dintre cea mai vestita era cea din Neagra, deschisa în casa lui Ionut Candrea, mosul lui Iancu. Avram n-a învatat la scolile din Vidra de Jos, ci la mosul sau unde a învatat atât de bine, încât la examene i-a uimit pe toti prin vocabularul elevat pe care îl avea.

De tânar, Avramut – asa-l numeau cei dragi – a îndragit muzica. Îi place sa cânte nu numai din gura, ci si din frunza, din fluier, dar cânta si la instrumente clasice: violina, flaut.

Dupa un timp, a venit vremea sa plece de acasa, la învatatura mai înalta.

Tatal Mariei, Gheorghe a Ghilii, batânul Ghila, l-a dus pe Avramut mai întâi la o scoala din Zlatna.

Cât timp a fost la scoli în diferite orase, a ajuns sa fie îndragit de toata lumea. Învata foarte bine, era printre primii la învatatura si avea o înfatisare placuta, era modest, sincer si cu inima deschisa; era om de cuvânt, iar fata de neamuri si legi era foarte îngaduitor. Aceste însusiri le-a avut toata viata.

 

Avram Iancu a continuat sa învete la scolile înalte din Cluj. Din 1841, urmeaza clasa superioara de umanitati la Liceul pianistilor din Cluj si tot aici va absolvi si cele doua clase de filozofie. Dintre toate materiile îi placea cel mai mult matematica si istoria.

Cei sapte ani petrecuti în liceele catolice din Zlatna si Cluj lasa urme adânci în sufletul tânarului.

Dupa 1840 însa lucrurile se schimba. Lupta nationala bate si la portile Liceului pianist. Pâna la absolvirea cursului de filozofie, tânarul mot continua sa observe disciplina liceului, supunându-se fara sovaire povetelor primite.

În cursul întâi de filozofie, din anii 1842-1843 Iancu are un mare numar de colegi români. Cei mai multi erau fii de preoti, sau de iobagi: Vasile Fodor, George Anca, Iosif Cergedi Nicolae Chiorean, Nicolae Rusu…

Si la Facultatea de Drept, numarul studentilor români, ramâne tot ridicat: Alexandru Pop (Papiu Ilarian), Zaharie Moga, Iuliu Mihail…

Dupa ce a ispravit Dreptul, având cele mai stralucite atestate, Iancu merge la Cluj pentru a primi o slujba fara plata, dar a fost respins fiindca era de la tara si nu era nobil.

Lezat în demnitatea sa, eroul s-a îndreptat spre Târgu-Mures, s-a înscris cancelist la Tabla Regeasca, cu scopul de a se pregati pentru censura de avocat.

 

Cea mai importanta etapa din viata marelui patriot este participarea activa la organizarea si desfasurarea revolutiei pasoptiste din Transilvania (1848-1849), unde se afirma ca un neobosit luptator pentru drepturile românilor – scop caruia îi consacra întreaga energie si putere de munca.

În acelasi timp Iancu se distinge prin calitatile sale diplomatice cu cei din jur, cautând întotdeauna solutii pasnice de rezolvare a problemelor. Calitatile sale de mediator între autoritati si oamenii simpli pe care îi reprezenta si cu ale caror suferinte se identifica, au fost recunoscute si apreciate în unanimitate, atât de dusmani, cât si de colaboratori si de prietenii apropiati.

Avram Iancu nu si-a întemeiat o familie, deoarece, poporul asuprit a fost marea lui familie.

Dupa înfrângerea Revolutiei, viata lui Iancu a fost marcata de o lunga perioada de zbucium si de framântari sufletesti, datorate atitudinii arogante a imperialilor fata de situatia românilor din Transilvania si datorita raului tratament aplicat în arest. Astfel ranilor sufletesti, li se adauga cele trupesti, care vor curma viata neobositului conducator al motilor, la Baia de Cris, în ziua de 10 septembrie 1872.

La înmormântare, care a avut loc în 13 septembrie, au participat o imensa multime de moti si tarani din Zarand. Un convoi urias a condus pâna la biserica Tebei osemintele pamântesti ale eroului, pentru a le înhuma în groapa de sub gorunul lui Horea.

 

sursa: Asociatia Cultural Patriotica Avram Iancu

Părintele Voicescu, învăţătorul

Părintele Voicescu, învăţătorul

Vocaţia omiletică – sau învăţătorească – a Părintelui Constantin Voicescu poate fi analizată doar în contextul celorlalte slujiri specifice preoţiei: cea sfinţitoare şi cea pastorală. Părintele nu învăţa doar de la amvon, ci prin tot ce făcea ca preot şi ca om, căci însăşi viaţa sa era pildă şi învăţătură pentru toţi cei care au avut privilegiul de la Dumnezeu să-l cunoască şi să-i fie în preajmă.

Părintele Voicescu a înţeles în mod exemplar că numai concordanţa dintre cuvînt şi faptă este conformă cu Evanghelia Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Desigur, armonia desăvîrşită între cuvînt şi faptă o are numai Hristos, ca Dumnezeu şi Om desăvîrşit, dar cei care au fost consacraţi pentru a-L sluji trebuie să se străduiască a-L imita. Iar cine l-a cunoscut pe Părintele Voicescu şi-a dat seama fără greutate că Sfinţia Sa trăia într-o neîntreruptă imitatio Christi, ca să folosim formularea inspirată a lui Toma de Kempis. Ceea ce predica de la amvon era mai întîi trăit şi experimentat în faptele, cuvintele, gesturile şi toate manifestările personale.

Părintele nu era neapărat cotat drept un predicator celebru, de talia altor părinţi, recunoscuţi unanim şi foarte populari: Galeriu, Ilie Moldovan, Cleopa sau Teofil Părăian. Părintele Voicescu era apreciat cu prioritate pentru alte calităţi: duhovnic înţelept şi cald, slujitor impecabil, om de atitudine civic-morală, nu doar religioasă, preot implicat în foarte multe acţiuni sociale şi caritabile. Numai în lumina acestor slujiri ne apare şi adevărata dimensiune a predicatorului. Căci învăţăturile pe care le devolta la mavon erau întotdeauna în legătură strînsă cu problemele curente, fie duhovniceşti, fie social-caritabile, fie chiar politice uneori, atunci cînd considera că trebuie luată o anumită atitudine.

Duhovnicul preşedintelui Constantinescu

Ca duhovnic, era unul dintre cei mai căutaţi preoţi din Bucureşti, frecventat atît de creştini obişnuiţi, cît şi de un important număr de intelectuali, de toate vîrstele, dar mai ales tineri. Sub epitrahilul său îngenuncheau adesea şi importanţi oameni politici. Nu mai este un secret acum că Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României, l-a avut duhovnic şi avem convingerea că dacă Părintele ar mai fi trăit, Constantinescu ar fi avut în el cel mai preţios sfetnic şi, în consecinţă, ar fi făcut mai multe lucruri bune şi mai puţine greşeli.

Ca slujitor în cadrul serviciilor divine, publice şi particulare, oficia cu toată dăruirea, întotdeauna cu veşmintele curate, discret în voce şi gestică, foarte delicat cu alţi slujitori. Cu toate că dispunea de o voce sonoră şi caldă, cu o bună întindere, nu abuza niciodată de aceste calităţi.

Ca om de atitudine, Părintelui îi era în totalitate străin pasivismul. Aşa a fost educat de mic, aşa se explică apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, aşa se face că de tînăr a cunoscut închisorile, atît sub regimul antonescian, cît şi sub comunişti. Pînă la evenimentele din anul 1989, fiind anchetat lunar, Părintele şi-a manifestat atitudinile civice în mare taină, sfătuind mai mult la spovedanii, iar în predici vorbind oarecum „cifrat”, pentru a nu fi cumva înregistrat ca atare de urechile omniprezentei Securităţii. Credincioşii înţelegeau însă mesajul, căci îi cunoşteau atitudinea.

Crescut în spiritul patriotismului autentic, după decembrie ’89 Părintele s-a simţit dator să vorbească deschis şi ferm, renunţînd aproape în totalitate la problemele personale şi dedicîndu-se parohiei şi problemelor cetăţii. Unii l-a înţeles şi judecat greşit, acuzîndu-l chiar că face politică în loc să-şi vadă de „datoriile” sale preoţeşti… Dar Părintele tocmai asta făcea: a înţeles că datoriile lui erau legate şi de viaţa publică, pentru că preotului nu-i poate fi indiferent pe mîna cui se află ţara. Cei care s-au grăbit să-l judece ar fi trebuit să ştie că, în vremuri grele şi tulburi pentru stat şi Biserică, înşişi călugării de la Muntele Athos, bunăoară, coborau în viaţa publică, renunţînd la liniştea chiliei şi luînd atitudine deschisă împotriva celor care lezau interesele comunităţii. O asemenea atitudine a avut Părintele Voicescu. Spunea lucrurilor pe nume, dînd gir duhovnicesc unor oameni politici pe care-i cunoştea bine, alte ori înfierînd lichelismul şi pe reprezentanţii lui. Părintele însuşi participa la întrunirile Alianţei Civice şi a purtat cu mîndrie ecusonul de „golan” în Piaţa Universităţii. Nu era preotul care să rostească doar „Doamne, Doamne…”, să împartă binecuvîntări şi apoi să doarmă liniştit. A fost un om de atitudine, cum rar se poate întîlni! Era permanent preocupat de soarta ţării şi nu de puţine ori îndurerat de oportunismul unora dintre cei aflaţi la putere.

Slujirea social-caritabilă a Părintelui era foarte bine cunoscută şi înainte de Revoluţie. Nu doar bătrînii şi familiile sărace din parohie beneficiau de iubirea lui samariteană, ci şi cei din aziluri, din orfelinate şi spitale, pentru care organiza mereu colecte de daruri, pe care le oferea cel mai adesea personal. După Revoluţie, Părintele s-a angajt cu toată fiinţa în Asociaţia medical-creştină „Christiana”, arhicunoscută acum.

Trebuie să subliniem că Părintele nu făcea acte de caritate numai pentru că aşa trebuie să facă orice preot. Le făcea pentru că era un om darnic prin firea şi educaţia lui. Nimeni n-a sesizat vreodată, nici în parohie, nici în afara ei vreo urmă de zgîrcenie, fiind foarte fericit ori de cîte ori avea prilejul să ofere ceva.

Prin cultură spre credinţă

Revenind la predicator, Părintele nu vorbea niciodată la întîmplare şi nu urmărea succesul facil, imediat. Nu era un predicator „spumos”, stilul său fiind simplu, sobru, întotdeauna ferit de dulcegării şi preţiozităţi. Ştia foarte bine că predica nu este un scop în sine, o „artă pentru artă”, ci un mijloc de a-L propovădui pe Hristos şi Evanghelia Sa, o artă pusă în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor. Înţelept şi modest, Părintele nu vorbea niciodată despre sine, ci despre învăţătura lui Hristos. Îşi pregătea riguros predicile, începînd totdeauna cu rugăciune, documentîndu-se serios şi notîndu-şi diferite idei pe care le dezvolta la amvon. Dispunea de o cultură uriaşă, iar aceasta se reflectă pilduitor în toate predicile sale.

Nu lăsa nici o slujbă fără cuvînt de învăţătură. Nu doar în duminici şi sărbători, ci la toate slujbele oficiate: vecernii, acatiste, parastase etc, rostea un cuvînt de folos. La slujbele de peste săptămînă recurgea de multe ori la cuvinte de învăţătură din Sfinţii Părinţi, din care citea anumite pasaje, pe care le comenta pe scurt, legîndu-le întotdeauna de prezentul cotidian.

Uneori, părintele Voicescu apela şi la scrierile laice, cu aceeaşi intenţie de a oferi credincioşilor nu doar noţiuni religioase, de catehism, ci cultură, cît mai multă cultură, teologică şi neteologică. Ştia bine că omul creştin de la oraş nu poate fi convins cu „retorici ieftine şi cu floricele”, vorba ÎPS Antonie al Ardealului. Ştia, de asemenea, că multa cultură îl apropie pe om de Dumnezeu, puţin cultură (mediocritatea) îl îndepărtează… În acest sens, strădaniile Părintelui erau orientate şi pentru a transmite cultură, cît mai multă cultură, nu doar cele strict necesare în vederea mîntuirii. De aceea, la Părintele Voicescu, imaginea decatehet sau de învăţător este mai proeminentă decît cea de omilet şi liturghist.

Genul preferat al Părintelui era omilia, în special omilia tematică. Nu se depărta niciodată de textul evanghelic, pe care-l tîlcuia cu răbdare, dar desprindea întotdeauna şi o anumită temă, de obicei morală.

Un optimism molipsitor

Părintele avea o preocupare aparte în cadrul predicilor morale, şi anume evidenţierea virtuţilor: iubire, milostenie, dreptate, conştiinţă, perseverenţă etc. Deosebit de pasionat de literatură, Părintele includea deseori versuri în predici, în ultima vreme cu precădere din poezii ale suferinţei închisorilor, ca de pildă celebra de acum „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane” a lui Radu Gyr. În perioada sărbătorilor de iarnă nu lipseau din predici fragmente din colinde.

Pentru ilustrări, Părintele utiliza în special Patericul şi Vieţile Sfinţilor, dar aducea adesea şi pilde din viaţa unor oameni deosebiţi, dintre care foarte mulţi cunoscuseră temniţele comuniste.

Încheierea predicilor cuprindea întotdeauna un îndemn moral, încurajator. Părintele era de un optimism de-a dreptul contagios, am zice cu nădejde tare, izvorîtă din fiinţa lui de om şi preot credincios. Într-o lume deprimată şi confuză, Părintele îi întîmpina pe toţi cu generozitate, împrumutînd fiecăruia din optimismul său nelimitat, cu o solicitudine exemplară.

Reuşita predicatorială a Părintelui, ca de altfel a întregii sale misiuni, s-a datorat în mare măsură puterii sale de convingere născută din faima de care s-a bucurat, din numele său bun şi respectabil, pe care şi l-a cîştigat printr-o rîvnă exemplară. Se adevereşte şi-n cazul său cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur, care spune, la un moment dat, în Tratatul despre preoţie: „Ascultătorii judecă predica nu după cuvintele rostite, ci după faima predicatorului”. Iar faima nu este altceva decît ecoul personalităţii. Părintele a fost, într-adevăr, un om cu o puternică şi aleasă personalitate. Iar chipul său ne apare tot mai luminos şi mai impunător, în pofida îndepărtării de ziua în care el a trecut prematur şi tragic pragul veşniciei.

(Pr. Vasile Gordon – Revista rost, numărul 25-26 din martie-aprilie 2005)

Mărturisitorul Constantin Voicescu în temniţa comunistă

constantin-voicescu-in-arest-1958

La 15 mai 1948, printr-un ordin al ministrului afacerilor de interne, serviciile speciale au trecut la o amplă campanie de arestări în rândurile legionarilor, după tabele întocmite în arhivele fostei Siguranţe burgheze. Însă, pe lângă legionarii cunoscuţi în evidenţele fostelor organe de represiune, autorităţile comuniste au considerat că este momentul să înceapă instalarea terorii în rândul celor care reprezentau viitorul ţării, adică în rândul tinerilor. Arestarea tineretului studenţesc, dar şi a celui liceal facilita măsurile luate de regim de reformare a învăţământului în oglindă cu cel stalinist, prin închiderea a numeroase şcoli şi transformarea altora după un tipar menit să fie permanent controlat şi manipulat în interesul partidului unic. Numai pentru faptul că „ideile democratice“ ale regimului nu-şi făceau loc în marile şcoli româneşti sau pentru că numeroşi tineri activaseră în organizaţiile de tineret ale partidelor istorice sau în alte asociaţii studenţeşti, sub acuzaţia de „activitate legionară“, au fost operate arestări la facultăţile şi academiile de teologie.

Consecinţa imediată a acestor operaţiuni ale Siguranţei comuniste a fost închiderea şcolilor teologice. După acelaşi scenariu s-au efectuat arestări în multe alte şcoli liceale şi universitare. Un astfel de caz este cel al tânărului Constantin Voicescu, care în anul 1948 era student la Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii Bucureşti.

Pentru legături cu alţi tineri, dintre care unii activaseră în Frăţiile de Cruce, la 20 ianuarie 1949 a fost arestat, anchetat în condiţii extreme şi condamnat prin Sentinţa nr. 538, din 15 aprilie 1949, a Tribunalului Militar Bucureşti, la 4 ani de temniţă grea. După respingerea recursului, tânărul Voicescu ajunge la Piteşti, unde începuse reeducarea orchestrată din umbră de responsabili ai regimului comunist. Se îmbolnăveşte de TBC, pentru ca în mai 1950 să fie mutat la penitenciarul sanatoriu de la Tg. Ocna.

Aici ia contact cu Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, condamnaţi pentru aşa-zisă activitate în organizaţie politică interzisă, dar care după 1946 manifestau o trăire creştiună autentică, dezbrăcată de orice haină politică. Tânărul Voicescu învaţă din poeziile creştine care circulau în penitenciar şi Evanghelia după Ioan răspândită pe bucăţi de scândură unse cu săpun, practică Rugăciunea lui Iisus, aşa cum făceau cei doi, de acum prieteni ai săi, Gafencu şi Ianolide.

La expirarea pedepsei, Voicescu primeşte încă 24 luni de detenţie administrativă, fiind totuşi eliberat la 14 iunie 1954. În conduita din libertate continuă să caute adevărul de credinţă şi să-l trăiască. Îşi găseşte un duhovnic în persoana lui Benedict Ghiuş. Caută literatură mistică la profesorul Alexandru Mironescu, îi cunoaşte pe Daniil Sandu Tudor şi Arsenie Papacioc şi primeşte sfaturi de la profesorul Dumitru Stăniloae, care îl îndeamnă să urmeze Teologia. Se căsătoreşte, pentru ca după absolvirea institutului să urmeze calea preoţiei. Numai că regimul se pregătea de un nou val de arestări, după lichidarea revoluţiei de la Budapesta şi retragerea armatei sovietice.

La 30 octombrie 1958 este arestat din nou şi anchetat la Ministerul de Interne. Este inclus într-un lot de 29 de persoane, sub acuzaţia de „constituire a unui grup contrarevoluţionar“. Voicescu este considerat de organele de represiune vârful unei grupări a foştilor deţinuţi de la Tg. Ocna, care în libertate ar fi complotat împotriva regimului prin aşa-zise întruniri legionare în timpul vizitelor pe care le făcea la mănăstirile Antim, Plumbuita, la biserici bucureştene sau la diferite ocazii, precum nunţi, botezuri sau înmormântări. Este acuzat că această iniţiativă o primise la Tg. Ocna de la Ianolide şi Gafencu în perspectiva răsturnării regimului şi venirii la putere a legionarilor. La proces, Voicescu refuză să recunoască cele declarate în ancheta penală. Cu toate acestea, prin Sentinţa nr. 844 din 28 august 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, Constantin Voicescu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă.

După respingerea recursului, la 30 decembrie 1959 Voicescu este mutat de la Jilava la penitenciarul Aiud.

La 16 ianuarie 1963, printr-o decizie a unei comisii formate din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei şi ai Ministerului Afacerilor Interne, i se comută pedeapsa la 25 ani muncă silnică.

La 25 iunie 1964 este eliberat de la Aiud.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

Hăituit de Securitate

undefined

Autentic luptător anticomunist, Părintele Constantin Voicescu nu avea cum să scape de închisoare politică şi de hărţuirea Securităţii. Din dosarul său, aflat în arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, reiese că a fost urmărit se serviciile secrete încă din 1942. În acel an a fost arestat pentru prima oară şi condamnat la trei ani de temniţă grea pe motive politice. Făcea parte din „Frăţiile de Cruce” de la Şcoala Normală din Buzău, organizaţie în care intrase sub îndrumarea lui Marin Naidin.

În fapt, tînărul Voicescu dăduse ceva bani din puţinul său, alături de alţi camarazi, pentru a-i cumpăra bocanci unui refugiat politic. Era însă pe vremea cînd Mareşalul Antonescu îi vîna pe foştii legionari – pe care îi înlăturase de la guvernare cu violenţă – pînă la unul. Şi o faptă creştinească era aspru pedepsită dacă era făcută în folosul vreunui adeversar politic al Conducătorului statului. Furiei mareşalului au căzut pradă mii de elevi, copii de 14, 15 ani, pentru că făceau parte din Frăţiile de Cruce – organizaţie de tineret a Mişcării Legionare -, care au înfundat cu sutele puşcăria de la Tîrgşor (Prahova), unica închisoare de copiii din Europa.

Constantin Voicescu a ieşit din închisoare în 1944, şi-a terminat liceul şi s-a înscris la Facultatea de Geografie din Bucureşti. El nu încetase să acţioneze potrivit crezului său naţional-creştin. Drept urmare, în anul 1949, aflăm tot din dosarul de la CNSAS, Voicescu a fost condamnat din nou la patru ani de temniţă grea pentru activitate legionară. În închisoare a avut un comportament demn şi plin de credinţă. A fost iarăşi eliberat, în 1954. S-a căsătorit cu Laura-Florentin Durac, i s-a născut un fiu, Mihai, s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, din care a apucat să facă doi ani, şi a lucrat între timp ca tehnician la Institutul de Geologie. Pe scurt, a încercat să-şi vadă de viaţa lui. Însă, comuniştii nu aveau încredere că l-au „vindecat” de idealismul tinereţii şi au căutat să-l ducă din nou după gratii. La 30 octombrie 1958 a fost arestat, iar pe 19 noiembrie, inculpat într-un nou proces, sub acuzaţia de „uneltire contra ordinii sociale”. Neobişnuit este faptul că a fost acuzat de comiterea acestei fapte în… puşcărie. Mai precis, lui Constantin Voicescu i se reproşa că a fost cît pe ce să destabilizeze regimul comunist constituind, în Penitenciarul-spital Tîrgu Ocna, între anii 1951 – 1954, un „grup subversiv” împreună cu Ion Cazacu, Vasile Petrescu şi Gheorghe Samoilă. Membrii grupului au acordat ajutor legionarilor mai bătrîni sau bolnavi, le-au dat altora din hrana lor, au confecţionat pulovere, au purtat discuţii religioase şi au încercat să le menţină moralul ridicat celor cu care erau închişi. Cititorii noştri mai tineri se vor mira poate că sub regimul comunist puteai fi închis pentru că aveai un comportament omenos. Însă istoria aşa s-a scris, cu mult sînge vărsat din ură pură, dintr-o pornire diavolească de a ucide orice licărire divină din om.

În sarcina celor patru s-a mai reţinut că, după eliberare, din 1954 şi pînă la data reastării, au ţinut şedinţe de cuib, au dat ajutor familiilor celor închişi, au distribuit materiale de propagandă anticomunistă, au făcut marşuri şi „au recrutat noi membri”. Sentinţa în cazul lui Constantin (Tică) Voicesu a fost necruţătoare: muncă silnică pe viaţă, comutată ulterior în 25 de ani de muncă silnică. Avea 34 de ani de viaţă, din care şapte fusese deţinut politic. Odată cu noua pedeapsă primită, în locul său, puţini ar mai fi avut speranţă că ies vii din închisoare. Totuşi, Dumnezeu i-a răsplătit nădejdea şi credinţa, fiind eliberat în 1964, odată cu majoritatea deţinuţilor politici.

Şi-a continuat studiile şi a absolvit Facultăţile de Geografie-Istorie şi de Teologie. Mai mult, a fost hirotonit şi a primit o parohie mică în Bucureşti. Securitatea l-am mai urmărit o vreme, dar în dosarul său rapoartele se opresc în anii ’60.

(Nicolae Tescanu – Revista Rost, numărul 25-26 din martie-aprilie 2005)

Despre patrafirul ascuns

undefined

Am suferit trei perioade de detentie. In prima, 1942 – 1943, la Pitesti, aveam viata „frumoasa”: puteam citi carti, Biblia, exista si o capela. Slujba invierii a fost savarsita de catre preotul inchisorii, intr-o camera capela. In a doua detentie, primul Pasti a fost la Jilava, la Reduit, camera 9 – 12. Era in primavara lui 1949. Si atunci, chiar daca era o perioada mai aspra, circula Noul Testament. Eram student la Facultatea de Stiinte, sectia Geografie. La inceput am putut rezista si datorita puternicei influente duhovnicesti a parintelui Toma Chiricuta, de la biserica Zlatari. Acesta punea mare accent pe inviere, de aceea in inchisoare m-am aplecat mai mult asupra acestei invataturi de capatai. Eram cu doi preoti in detentie: unul macedonean, Nicolae Levu, celalalt moldovean, ortodocsi amandoi.

De altfel, in cei 12 ani cat am fost inchis, peste tot am intalnit numai preoti ortodocsi – si , acestia foarte multi. Unitii fusesera izolati la Sighet. La Jilava, in 1949, administratia ne-a dat la masa de pranz, de Pasti un hardau cu o zeama de coji de cartofi cu nisip. „Na, banditilor, sa simtiti si voi ca e Pasti!” Totusi, bucurie curata a fost atunci pentru ca, nu stiu cum, dar cineva a gasit, intr-un coltisor… urme de coji de oua rosii. De la vreun gardian, probabil. Era bucurie mare pentru ca faceam legatura in felul acesta cu sarbatoarea de „afara”… in a doua jumatate a anului 1949 am fost mutati la Pitesti. Se faceau trierile: studentii – la Pitesti, intelectualii – la Aiud, muncitorii – la Gherla; elevii – la Targsor, femeile la Mislea si Miercurea Ciuc. Auzisem lucruri frumoase…

Ca o sa ne lase sa invatam, ca partidul comunist o sa ne lase liberi. Am nimerit acolo si cu niste medicinisti din Cluj. Eu aveam niste probleme cu piciorul, T.B.C. la genunchi. Am stat, in ciuda restrictiilor, intins pe pat, dar m-a vazut un gardian, m-a luat si m-a dus la „casimca” – un subsol intunecos si mizer. Dupa o jumatate de ora, ma pomenesc cu Ghita Calciu cu mine. El era pe atunci student medicinist si protestase in favoarea mea.

Mai catre toamna am inceput sa pricepem ce ni se pregatea. Groaza incepuse sa ni se cuibareasca in inimi, se auzeau zgomote, urlete. In decembrie sau chiar mai inainte a inceputreeducarea noastra. Pe mine m-a ajutat Dumnezeu caci din cauzatuberculozei, la sfarsitul lunii mai, m-au mutat la Targu-Ocna. De Pasti, insa, la Pitesti, dupa o perioada cumplita de infometare, ne-au dat o mancare consistenta, doua trei feluri, arpacas gros, cu urme de slanina. Oamenii, saracii, s-au repezit. Nu-mi amintesc sa fi avut vreun necaz, dar foarte multi au avut dezinterie.

Special o facusera. Asa… deci a dat Dumnezeu sa fiu scos de la Pitesti. Inainte de Targu-Ocna, inchisoare-sanatoriu, in fapt loc unde erau adunati detinutii grav bolnavi de tuberculoza, ca sa moara, am trecut cu mare teama de o noua triere, la Vacaresti. Daca ne intorc la Pitesti? – ne intrebam speriati. Intelesesem ca acolo era ceva cu bataie, pentru a ne distruge. Mi-aduc aminte ca, intr-o noapte, m-am adunat in mine si am lasat totul in voia lui Dumnezeu. A urmat o mare linistire. La scurt timp am fost mutat, impreuna cu altii, la Targu-Ocna. Daca ma intorceam la Pitesti Dumnezeu stie cum ieseam! De aia nici nu indraznesti   sa-i judeci, au trecut oamenii prin niste greutati de neimaginat.

De neinteles ce au putut sa le faca, ce chinuri au putut sa indure unii. Ma mir cum au scapat, o, Doamne! Asa…intr-o seara am ajuns la Targu-Ocna – era o seara de primavara, cu miros de tei, luna pe cer. Ne asteptau niste indieni batranei, din garda veche, cu niste pusti d-alea mari. Noi, repede, invatati cu „banditule misca!”, cu inghionteli… Unul din ei ne-a zis: „Stati, taica, mai incet…” Cand am auzit cuvantul asta taica nu nea venit sa credem. Am vazut apoi o cladire luminata. Ne-au dus intr-o camera unde erau opt paturi, cu saltea! La Pitesti sau la Jilava aveam priciuri suprapuse, cate doua-trei, fiind noi cu mult mai mult peste limita normala. Aici ferestrele erau fara obloane, un WC intr-o camera alaturata. Era… fericire! A doua zi am ramas inmarmuriti. Ne-au scos in curte, de neimaginat, sa ne intalnim cu ceilalti! Iarba pe jos, ne-am tavalit, era ceva grozav. N-a fost, bineinteles, tot timpul asa. Cu medicamentele am stat cel mai prost. Ofiterul politic conditiona tratamentul de primirea de a fi turnator. Si, o, doamne, cativa au cazut… Mi-aduc aminte ca, o data, patrunzand la noi niste streptomicina, un ardelean i-a dat-o lui Valeriu Gafencu, grav bolnav, insa acesta i-a dat-o pastorului Richard Wurmbrand. Cu timpul multi slabiti si grav bolnavi au inceput sa moara. La un moment dat a fost strecurata o Sfanta Scriptura. S-au invatat texte pe de rost.

La Targu Ocna, langa inchisoare, se afla Dealul Magura, unde era o manastire. In fiecare duminica auzeam clopotele. In Saptamana Mare, in Vinerea Mare si de Pasti, lumea urca la Schit. Se auzeau cantari, puteam vedea luminile lumanarilor purtate de credinciosi pe serpentina. Asta insemna enorm pentru noi. Stiam ca mai este cineva intr-o biserica, cineva care se roaga pentru noi.

A fost un episod inainte de Pasti care ne-a tulburat: in cladirea veche a inchisorii fusese o capela, dezafectata acum. Dadusera crucea jos si adusesera la noi, pe sectii, imbracaminte, vesminte preotesti, pentru a le folosi drept carpe de sters pe jos. Doamne, cand ne-am dat seama, le-am ascuns pe unde am putut. Prin crapaturile zidurilor, prin hainele noastre. Eu am pus mana pe un patrafir si l-am cusut in captuseala paltonului. La Targu Ocna, data fiind iminenta mortii, ne lasau sa ne invelim si cu hainele noastre. Ei, l-am ascuns eu si, peste cativa ani, am reusit sa-l scot afara. De multe ori mi-am pus intrebarea: o fi vreo legatura intre patrafirul acesta si faptul ca am lasat peste ani Geografia si m-am dus la Teologie? La inchisoare, avand printre noi si preoti detinuti, am avut posibilitatea sa ne spovedim si sa ne impartasim. Ca in catacombe, pe ascuns, mergeam intr-un coltisor, ne marturiseam din mers de cele mai multe ori si prindeam momentul cand sa primim firimitura de impartasanie… Ehei, au murit foarte multi acolo… Nu a fost insa unul care sa moara fara sa fie impartasit.

(Pr. Constantin Voicescu)

„Dacă ieşeam noi, preoţii, minerii nu mai făceau atâtea atrocităţi“

Maşinăria ateistă comunistă a reuşit să smulgă credinţa din multe suflete slabe. Au fost însă şi oameni care, în ciuda suferinţelor îndurate, nu şi-au pierdut credinţa, speranţa şi iubirea. Aceştia au descoperit ajutorul lui Dumnezeu în nişte condiţii în care însăşi existenţa lor fizică atârna de un fir de păr, simţind, după zidurile groase ale închisorilor, libertatea pe care o poate oferi iubirea lui Dumnezeu. Unul dintre aceşti viteji mărturisitori ai credinţei a fost şi părintele Constantin Voicescu.

Născut în iulie 1924, în Bucureşti, Constantin Voicescu şi-a petrecut copilăria în orfelinat şi o parte din adolescenţă în închisorile lui Antonescu, pentru activitate în cadrul FDC (Frăţia de Cruce). Greutăţile copilăriei l-au „antrenat“ să suporte cu seninătate mizeriile detenţiei comuniste.

În aşteptarea eliberării unui pat

Pentru părintele Voicescu, cele trei perioade de detenţie de la Piteşti, Jilava şi Târgu Ocna au reprezentat ani de umilinţă, de durere înnăbuşită, trupească, dar mai ales sufletească. Doar în deşertul suferinţei şi al jertfei l-a putut întâlni şi cunoaşte mai bine pe Hristos, în slujba Căruia avea să-şi pună mai apoi tot restul vieţii. Alături de alte valori ale culturii româneşti, precum Petre Ţuţea, Tudor Popescu sau Petre Pandrea, părintele a împărţit caznele şi umilinţele copleşitoare ale închisorii: lipsa de aer şi căldura sufocantă, lipsa totală de igienă, percheziţiile, dezbrăcaţi afară, în ger, lanţurile grele de la picioare şi mâini, foamea. Chiar părintele numeşte aceste chinuri: „Pe mulţi din care veneau la închisoare îi introduceau acolo, la intrare, pe hărdăul ăla cu mizerie. Şi-i ţineau acolo şi când dispărea unul dintre ăştia, atunci de-abia ăla venea să-şi ocupe loc de dormit.“ „Când ne dădea câte o ciorbă şi găseam câte un os, îl sugeam de câteva ori eu, pe urmă îi dădeam şi celui de-alături, cel de-alături îl dădea în continuare“, sau „sfărâmam felia de pâine pe-o cârpă, pe-o batistă, şi adunam fărâmiţele alea şi toţi făceau acelaşi lucru şi-i dădeau celui care era prăpădit“.

„Rezistenţa omului torturat are limite“

Ca mucenic al suferinţei, părintele ne dezvăluie sensul acesteia şi lucrarea lui Dumnezeu asupra noastră prin ea: „Rămânând la egoism şi neajungând la milă, putem doar să ne văităm sau să ne înrăim în urma celor îndurate. Depinde ce înţelegem din ce trăim. În suferinţă există o cale, uneori un ajutor nepreţuit, un semn divin. Mie, de pildă, bacilul Koch mi-a fost un mare prieten, care m-a şi salvat: ce-aş fi făcut atunci când m-au arestat a doua oară, în 1949… Mi s-a descoperit un TBC osos la genunchi şi am fost trimis la închisoarea-spital de la Târgu Ocna. Când? În 1950, exact când ar fi trebuit să intru în focul „reeducărilor“. Ce-aş fi făcut, cum m-aş fi purtat? Rezistenţa omului torturat are limite, acolo s-a depăşit imaginabilul. Nu ştii de ce mare pacoste te scapă Dumnezeu, care îţi dă o încercare, cum a fost la mine boala… Nu trebuie să cârtim niciodată, că nu ştim dacă nu cumva se poate şi mai rău“.

Anii grei de temniţă nu i-au adus numai durere fizică sau tristeţe morală, ci şi multe bucurii spirituale, trăite alături de minţile luminate cu care împărţea spaţiul închisorii. Rugăciunea, conversaţiile teologice, schimbul de informaţie culturală au reprezentat pentru părintele Voicescu un fel de împărtăşanie atât de necesară supravieţuirii, nu atât fizice, cât mai ales spirituale.

A ieşit din temniţă învingător, îmbogăţit sufleteşte, cu o mai adâncă înţelegere a lucrurilor şi a oamenilor.

Duhovnicul şi prietenul suferinzilor

Principalul mobil de activitate apostolică al părintelui Voicescu a fost să-i facă pe oameni liberi, prin credinţa în Dumnezeu. A susţinut, în decembrie 1989, alături de studenţii adunaţi în Piaţa Universităţii, eliberarea de sub dictatura comunistă. Era susţinătorul continuu al acţiunilor pornite din mediul studenţesc.

După 22 decembrie 1989, a fost unul dintre primii preoţi de spital, prin fondarea aşezământului medical-creştin „Christiana“, în care a slujit atât în capelă, cât şi la căpătâiul bolnavilor. Îndemna enoriaşii să aducă din puţinul lor pentru spital, adunând mulţi tineri în biserică şi în diferitele acţiuni caritabile pe care le întreprindea.

Ţinea mult ca oamenii să se roage, să respecte datinile şi pravilele, să se împărtăşească din tainele iubirii lui Dumnezeu, insistând asupra efectului mântuitor, purificator al Sfintei Liturghii – întăritoare şi păstrătoare a identităţii noastre creştine.

Biserica şi societatea

A ştiut să reaprindă scânteia de lumină ce sălăşluia şi în sufletul cel mai deznădăjduit. Cu blândeţea şi răbdarea ce-l caracterizau, a adus pe mulţi la reîntâlnirea cu Dumnezeu, făcându-i prieteni ai Lui şi oameni de valoare pentru societate.

Propriile sale cuvinte – „Genunchiul la rugăciune şi nădejdea la Dumnezeu!“ – definesc cel mai bine personalitatea sa duhovnicească.

A fost un preot care a înţeles că misiunea sa nu se termină la uşa bisericii, ci trebuie să se extindă asupra întregii societăţi.

Părintele insista adeseori asupra unei legături mai strânse între Biserică şi societate, pentru o mai amplă implicare a clericilor în viaţa celor pe care îi păstoresc, dincolo de uşile lăcaşului sfânt, în evenimentele sociale şi politice, al căror tragism s-a accentuat în timp tocmai datorită acestei absenţe a prezenţei divine în acţiunile omeneşti. Şi pentru această realitate tristă, părintele aduce ca exemplu prima mineriadă de după 1989: „Dacă am fi ieşit noi, preoţii, în faţă, acolo, minerii n-ar fi îndrăznit să facă atâtea atrocităţi“.

Accidentul tragic

Moartea sa tragică, într-un accident de maşină, la 8 septembrie 1997, după ce săvârşise slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste închise şi decedate în lagărul de femei de la Mislea, a fost considerată chiar de către de alţi părinţi duhovnici care i-au fost şi prieteni (Arsenie Boca, Cleopa Ilie) drept moarte mucenicească, o jertfă supremă închinată lui Hristos, Celui Căruia I-a închinat întreaga sa activitate apostolică.

Rezistenţa prin credinţă

Din perspectiva ideologiei comuniste, Biserica era văzută drept una dintre cele mai mari ameninţări la adresa Statului socialist. Securitatea a exercitat permanent presiuni asupra Bisericii, folosind toate mijloacele posibile de opresiune: persecutarea clericilor, cenzurarea tradiţiilor şi încercarea de evacuare a lui Dumnezeu din sufletele şi din casele oamenilor, dărâmarea lăcaşelor de cult etc. Toate instituţiile bisericeşti (Patriarhia, episcopiile, şcolile teologice, mănăstirile, parohiile), au constituit obiective de urmărire ale Securităţii comuniste. Biserica, fiind considerată o instituţie potrivnică statului comunist ateu, trebuia supravegheată permanent. A fost nevoită să accepte înlăturarea cu totul din viaţa publică, activitatea ei limitându-se strict la serviciile religioase din lăcaşurile de cult. Nu şi-a mai putut continua lucrarea ei filantropică şi de asistenţă socială, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen, a fost suprimat învăţământul religios din şcoli, s-a interzis asistenţa socială din spitale, azile de bătrâni, armată, închisori. Au fost suprimate periodicele bisericeşti ale eparhiilor, cu mici excepţii (de pildă, „Telegraful român“), au fost desfiinţate patru academii teologice şi mai multe seminarii. Familiile preoţilor erau mereu urmărite de Securitate, şantajate şi umilite, pentru ataşamentul lor la valorile credinţei creştine. Cu toate acestea, credinţa a învins, flacăra ei nu s-a stins. Familia părintelui Voicescu a fost un exemplu al rezistenţei prin credinţă. La fel ca şi părintele, în perioada cât s-a aflat în închisoare şi după ce a fost pus în libertate.

(Elena Tăbuș – Ziarul Lumina)

via Fericiti cei Prigoniti

 

Sfântul Arhanghel Mihail: Voievodul puterilor cereşti ! Câteva din minunile savârşite de el

Ion I. Moţa

La 6 Septembrie Biserica noastra praznuieste în fiecare an „pomenirea prea slavitei minuni a Sfântului Arhanghel Mihail, care s-a facut la Hones, în Kolassa Frigiei, aproape de Ierapole” cât si alte minuni ale Sfântului Arhanghel ca, de pilda, interventia lui în razboiul dintre Neapolitani si cetatea Sipontului.

Vom talmaci si cita pe scurt câteva dintre aceste minuni care îl arata pe cel pe care îl rugam necontenit sa ia sub protectia Sa Legiunea noastra, îl arata ca aparator al Bisericii contra atacurilor nelegiuite si ca ocrotitor al popoarelor nedreptatite. Citatele noastre sunt luate din carti bisericesti („Vietile Sfintilor” vol. I si urm., ed. Gutemberg 1901).

Minunea din Kolassa Frigiei. In aceasta localitate un grec bogat din Laodikia tamaduindu-si fiica bolnava prin spalare în apa unui izvor sfintit de Sfântul Arhanghel Mihail, a ridicat, în semn de multumire, o biserica frumoasa deasupra izvorului aceluia „afierosând-o întru numele sfântului Arhanghel Mihail, Voievodul puterilor ceresti”, cum spune textul sfintei carti. Izvorul tamaduitor si minunata Biserica deveni astfel un puternic focar de crestinare (caci lucrurile s-au petrecut la începutul crestinismului, pe timpul crestinarii pagânilor). Oamenii, în urma tamaduirilor, se crestinau cu miile ceeace umplu de ura pe pagâni si pe conducatorii lor. Astfel, în timp ce superior al bisericii din Kolassa era preacuviosul Arhip, un calugar vrednic si renumit prin puterea credintei sale si prin asprimea vietii materiale ce si-o impunea, pagânii urzira o lasa crima de la care asteptau ei nimicirea acelui locas si izvor sfânt. Au sapat albie noua unui mare râu din apropiere si au îndreptat apele lui spre vâlceaua în care se afla sfânta Biserica, voind s-o înnece si s-o stearga de pe fata pamântului. Apele pornira vijelioase dar la rugaciunile fierbinti ale cuviosului Arhip, Sfântul Arhanghel se coborî din Cer, opri cu o porunca apele chiar când erau gata sa înnece sfântul locas si izbind o stânca cu toiagul deschise o prapastie adânca în care navalira apele si, la porunca Sfântului Arhanghel, îsi abatura cursul în alta parte. „Si a zis sfântul Mihail: Aici sa se sfarâme toata puterea cea potrivnica si sa iasa izbavire de toate rautatile tuturor celor ce vor urma cu credinta”.

Minunea de la cetatea Sipontului. Între marea Adrianului si muntele Gargan era o cetate numita Sipont, locuita de oameni credinciosi si care mergeau sa se închine Sfântului Arhanghel Mihail la o pestera în care, la diferite ocazii, îsi aratase El puterea si îndurarea fata de credinciosii obijduiti. Aceasta cetate dreptcredincioasa fu odata atacata de Neapolitani care erau înca pagâni si vroiau s-o cucereasca si s-o darâme. Citam acum textual: „…Si erau cetatenii (Sipontului) cuprinsi de frica mare. Iar episcopul a poruncit post la popor, ca trei zile sa nu guste hrana si sa se roage cu deadinsul ca sa se izbaveasca de vrajmasii cei ce i-au înconjurat pre dânsii.

Iar mai înainte de ziua aceea întru care vrajmasii voiau ca cu toate puterile lor sa izbeasca cetatea, s-a aratat Arhanghelul puterilor ceresti episcopului, în vedenie, zicându-i:

Deci episcopul, sculându-se din somn, a spus vedenia la toti si s-a bucurat foarte de biruinta cea fagaduita asupra vrajmasilor si s-au întarit cu buna nadejde. Apoi venind al patrulea ceas din zi s-a facut tunet mare si ridicându-si credinciosii ochii lor au vazut la muntele Gargan un nor mare pogorându-se. Si s-a facut, ca oarecând la muntele Sinai, foc si fum, fulgere si tunete încât tot muntele acela s-a cutremurat si cu nor s-a acoperit. Deci, vazând-o aceea potrivnicii, s-au temut foarte si începura a fugi. Iar cetatenii, cunoscând ca bunul pazitor si grabnicul folositor a venit cu cerestile sale osti ca sa le ajute lor, au deschis portile cetatii si au alergat pe urma vrajmasilor lor secerându-i pre ei ca pre niste paie. Ei adica dinapoi îi taia pre dânsii iar Sfântul Arhanghel Mihail dintru înaltime cu tunete si cu fulgere îi ucidea pre dânsii, cât se facusera numarul celor morti sase sute de barbati cazuti de tunete si de fulgere. Deci gonindu-i pâna în departare si desavârsit cu ajutorul voievodului puterilor ceresti, pe vrajmasii lor biruindu-i s-au întors veselindu-se în cetatea lor. Dintr-acea vreme Neapolitanii, cunoscând mâna cea tare a lui Dumnezeu celui A-tot-puternic, au primit sfânta credinta”.

Minunea de la muntele Aton. Niste calugari care aduceau pe mare, pe seama manastirii lor, o comoara descoperita de un copil, au aruncat copilul în valuri legându-i de gât o piatra grea pentru a-si însusi comoara si a înlatura pe singurul martor a hotiei lor, pe copil. Ajungând calugarii criminali la manastire au raportat egumenului ca n-au gasit comoara deoarece copilul i-a mintit, apoi a fugit. Intrând însa în biserica pentru slujba de dimineata au gasit cu totii pe copil lânga altar, cu piatra legata de gât, curgându-i apa din haine mântuit de Sf. arhanghel Mihail, cum s-a dovedit, caci ”Dumnezeu a trimis pre pazitorul neamului omenesc, pre Sfântul Arhanghel Mihail, ca din fundul marii luând pre cel înnecat, sa-l aduca pre el viu în Biserica”.

Iata câteva fapte – incontestabile pentru un credincios – care fixeaza, alaturi de multe altele, caracterul misiunii ceresti a Sf. Arhanghel Mihail: PAZITOR AL NEAMULUI OMENESC – APARATOR AL SFINTEI BISERICI – „VOIEVOD AL PUTERILOR CERESTI”. Daca aceste fapte sunt, cum am spus, incontestabile pentru un credincios, fiind afirmate de catre Biserica si daca, dupa cum stiu bine, nu se va gasi poate nici-un cititor care sa citeasca aceste rânduri fara o oarecare sovaiala (cel putin la început) pricinuita de formatia noastra pozitivista – sovaiala de care nici eu nu ma pot lauda ca as fi fost scutit – este cazul sa ne întrebam câta credinta a mai ramas în noi, în ce masura suntem cu adevarat crestini. Si decât sa cârtim, îndemnati de îndoiala, e poate mai bine sa spunem si noi: „Ajuta, doamne, necredintei mele”.

Amintim, spre încheiere, si câteva minuni savârsite de Sfântul Arhanghel, protector al natiunilor, în Franta. El e cel care s-a aratat Ioanei D`Arc. S-a aratat apoi pe un munte din nordul tarii, lânga Canalul Mânecii, cerând sa fie slavit în acel loc deoarece el ocroteste si vegheaza asupra pamântului francez. Biserica catolica i-a ridicat pe acel munte, numit azi „Mont Saint Michel”, o mareata manastire.

„Toate acestea pentru folosul celor din a caror suflet spiritul otravit al vremurilor actuale de decadenta sufleteasca n-a pustiit înca adevarata credinta. Caci, sa se observe bine sentinta Sfântului Arhanghel în cuvintele spuse la Kolassa Frigiei: „…Sa iasa izbavire de toate rautatile tuturor celor ce vor alerga cu credinta”.

Numai rugaciunile fierbinti ale celor credinciosi pot determina coborârea peste noi a îndurarii Voievodului puterilor ceresti cu un ceas mai devreme. Pentru întarirea si lamurirea credintei lor sunt scrise acestea*).

„Pãmântul Strãmosesc” din 1 Octombrie 1927.

*) – La noi, Arhanghelul Mihail strajuieste un mormânt asezat nu de mult si ca din intamplare, tocmai sub lespedea dela picioarele lui.

ISTORIE. 6 septembrie 1940. Legionarii înving de „Minunea Sf Arhanghel în Colosse”.

SDC12062După o încercare eşuată de declanşare a unei revolte a populaţiei împotriva regimului de dictatură a regelui Carol II, prin organizarea în ziua de 3 septembrie 1940 a unor manifestaţii şi atacarea unor instituţii publice strategice la Braşov, Constanţa şi Bucureşti, soldate cu lupte între autorităţi şi legionari, precum şi cu morţi şi răniţi de ambele părţi, legionarii aflaţi sub conducerea lui Horia Sima încearcă o regrupare a forţelor în ziua de 5 septembrie. Pe fondul nemulţumirilor populare acumulate în timpul a doi ani de abuzuri şi asasinate comise de autorităţile carliste, pierderea Ardealului de Nord-Vest în urma Dictatului de la Viena, după ce în vară România pierduse şi Basarabia şi nordul Bucovinei, Horia Sima consideră necesară o acţiune de forţă care să ducă la înlăturarea regelui Carol II şi instaurarea unui regim agreat de Axa Berlin-Roma, ca o condiţie a salvării a ceea ce mai rămăsese din statul român.  (mai mult…)

Rugul aprins nu se mistuia

Rugul acesta care ardea în flăcări mari, fără a se mistui, era o minunată preînchipuire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care a purtat în pântecele ei pe Hristos-Dumnezeu-Omul, care-i foc mistuitor, fără a se arde sau mistui.

Intr-o zi, Moise păştea oile socrului său Iotor, pe lângă muntele Horeb. Acolo i s-a arătat lui îngerul Domnului, într-o mare pară de foc, ieşind dintr-un rug care ardea şi nu se mistuia. Moise se apropie îndată să vadă mai de-aproape minunea aceea.

Atunci, Domnul a strigat pe Moise din mijlocul rugului care ardea, dar nu se mistuia: „Moise, Moise! Nu te apropia. Dezleagă-ţi încălţămintele de la picioarele tale, că locul pe care stai este sfânt. Eu sunt Domnul Dumnezeul lui Avraam… al lui Isaac… şi al lui Iacob …Moise şi-a acoperit faţa, ferindu-se a privi înainte drept la Dumnezeu…” (leş. 3; 4).

Rugul acesta care ardea în flăcări mari, fără a se mistui, era o minunată preînchipuire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care a purtat în pântecele ei pe Hristos- Dumnezeu-Omul, care-i foc mistuitor, fără a se arde sau mistui.

Aceasta ne-o adevereşte şi Sfânta Biserică Ortodoxă, zicând:Trecut-a umbra legii vechi şi darul a venit. Precum rugul n-a ars fiind aprins, aşa Fecioara a născut şi Fecioară a rămas, în locul stâlpului de foc, a răsărit Soarele Dreptăţii; în locul lui Moise, Hristos, mântuirea Sufletelor noastre(Penticostar 83).

(Protos. Nicodim Măndiță, Minunile Maicii Domnului, Editura Agapis, 2001, p. 11)

via Doxologia

Părintele Liviu Brânzaș, un iertător și rugător pentru veșnicie

Liviu Brânzaş, fire domoală, manifesta atitudine de îngăduinţă faţă de greşelile altora. Nu ne-am mirat nici unul din cei care l-am cunoscut atunci și acolo pe Liviu, când după ’89, la reîntâlnirea noastră, un bărbat cu părul alb s-a prezentat în sutană. Era Liviu Brânzaș, apreciatul şi fratele nostru de suferinţă, care şi acum, după atâţia ani grei de durere fizică şi morală, era iertător şi se ruga cerând iertare divinităţii.

(Cornel Onaca – Martori şi martiri, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000, pag. 84)

Scurtă biografie a părintelui Liviu Brânzaș

Liviu Brânzaş s-a născut la 16 decembrie 1930, în satul Sâniob, judeţul Bihor, fiind al treilea din cei patru copii (Virgil, Sabina, Liviu şi Cornelia) ai lui Ioan şi Ecaterina Brânzaş.

Primele clase primare le-a urmat la şcoala din Sâniob, până în anul 1940, când în urma Dictatului de la Viena, s-a refugiat cu familia în localitatea Finiş. Aici a continuat şcoala primară.

A urmat cursurile liceului “Samuil Vulcan” din Beiuş, un liceu de tradiţie românească şi creştină.

În data de 15 noiembrie 1951 a fost arestat pentru activitate anticomunistă, după ce fusese ascuns în satele din munţi timp de doi ani.

În urma unui simulacru de proces, a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru “uneltire contra ordinei sociale”, aceeaşi condamnare primind şi fratele său Virgil (n.:25 dec.1926 ; d.:apr.1998). Astfel, au fost în închisoare tatăl, Ioan Brânzaş, şi cei doi fii: Virgil şi Liviu, asemeni altor familii de români, având “vinovăţia” de a fi crezut în Dumnezeu şi de a-şi fi voit liber neamul.

Va suferi, la fel ca fratele său Virgil, timp de 13 ani supliciul închisorilor comuniste: Oradea,Jilava, mina de plumb Cavnic, Gherla şi Aiud. Participă la marea grevă a foamei de la Aiud, în urma căreia sunt trimişi disciplinar la Gherla, în Zarcă.

La Aiud, a avut prilejul de a sta câteva luni, în aceeaşi celulă cu Părintele Dumitru Stăniloae, cu care a păstrat legătura şi după eliberarea din închisoare. Părintele Stăniloae (la fel ca şi ceilalţi preoţi pe care Liviu Brânzaş i-a cunoscut de-a lungul detenţiei) i-a adus imense câştiguri duhovniceşti, călăuzindu-l în duhul ortodoxiei strămoşeşti.

Este eliberat în anul 1964, odată cu toţi deţinuţii politici, dar din Zarca Aiudului.

În anul 1968 este admis pe primul loc la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu, iar după primul an de studii este hirotonit preot, fiind deja căsătorit şi având o fiică.

Este preot-paroh timp de 22 de ani în parohiile: Iacobeni, Tureni şi Suceagu. În acest timp, refuză să se supună interdicţiei de a face catehizarea copiilor, deoarece a considerat componenta creştină a educaţiei, ca pe o latură fundamentală şi definitorie a neamului românesc.

De la primul congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, devine duhovnic al Congreselor A.F.D.P.R.. Fiind înzestrat cu un verb penetrant şi având talentul de a “pune degetul pe rană”, cuvântările sale rostite cu aceste ocazii au fost declarate “Documente ale Congresului”. A avut o vie activitate publicistică în ziare şi reviste, în care a pledat consecvent pentru convingerile sale.

A trecut la cele veşnice joi, 3 septembrie 1998, la numai cinci luni după fratele său, Virgil.

În anul 1999 a fost publicată cartea “Martor într-un proces moral” care cuprinde majoritatea articolelor sale publicate în diferite ziare şi reviste, şi o parte din cuvântările rostite la Congresele A.F.D.P.R.

(Raza din catacombă)

Drumul unui cruciat din temniță până în altar

liviu-branzas

…Liviu Brânzaş fugea de relaţii exterioare, căutându-şi un alt eu în fiinţa sa nevăzută. Am reuşit să ne apropiem şi să realizăm o corespondenţă sufletească. Nu ştiam atunci ce ne va rezerva viaţa, ce rânduială este în planul lui Dumnezeu. Dorinţa de a ne apropia mai mult de El, de a-L simţi viu în fiinţa noastră, ne dădea prilejul să împărtăşim stări sufleteşti şi năzuinţe spre vârful Crucii, pe care voiam s-o urcăm fără să cârtim. Apetitul pe care-l avea pentru actul cunoașterii duhovniceşti, îmi dădea prilejul, ca şi la Târgşor, să scot din desagă darurile sfinte pe care Patericul, Filocalia şi toate celelalte lucrări ale Sfinților Părinţi mi-o umpluseră şi să pun pe masa sufletului său însetat.

Două sau trei luni s-au scurs repede. Despărţirea aducea, în plan divin, câştiguri duhovniceşti, mai mari, mai frumoase pentru Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae, Părintele Ioan, Părintele Ioan Ageu, Părintele Ioan de la Vladimireşti şi alţi duhovnici, pe care Dumnezeu dinadins îi trimisese în temniţă, l-au crescut în duhul ortodoxiei strămoşeşti.

Aveam să aflu cu mare bucurie că mirul preoției se pogorâse pe capul lui “ca roua Hermonului pe Munţii Sionului”.

(Virgil Maxim – Imn pentru Crucea purtată, Editura Antim – 2002, pag. 333)

Popas la icoana Preotului Liviu Brânzaş

undefined

Doisprezece au fost cei aleşi, care timp de trei ani – odată chemaţi – L-au urmat, împărţind cu El osteneala, primejdia, batjocura, lipsurile de tot felul. Şi dintre ei, unul tot s-a găsit care să-L vândă, grăbindu-i Patimile şi Răstignirea.

Le spusese Apostolilor: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate, cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Şi „mergând propovăduiţi Evanghelia Mea la toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh”… „În lume necazuri veţi avea. Va veni o vreme când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce o jertfă lui Dumnezeu… Ci îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”.

Ş iată-ne astăzi pradă tuturor furtunilor, a îndoielilor, a urii din partea celor care strigaseră: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!”. Ei, aceia se înmulţesc asemenea neghinei. Noi, înspăimântaţi, împuţinaţi, ne uităm în toate părţile, aşteptând de undeva izbăvirea.

Dar prin toată pulberea mizerabilă, care de acum pare că stăpâneşte lumea, tot se mai ridică, rar, câte un înger al lui Dumnezeu. Ici-acolo, câte un sfânt tot mai strânge cioburile sclipitoare din ceaţa tuturor zărilor şi adunând sfintele, sfinţitele daruri ale lui Christos, le înalţă către Cer, spre bucuria noastră şi scrâşnirea neputincioasă a slugilor iadului.

S-a scris încă de la tratatul despre preoţie al Sfântului Ioan Gură de Aur până la fericiţii mărturisitori ai zilelor noastre, s-au scris potop de laude aduse de slujitorii Sfintelor Taine, şi acest lucru nu se va sfârşi. Dar greu, ni se pare mai greu a vorbi de bine despre trecerea prin lume şi trăirea printre noi a câte unui sfânt al lui Dumnezeu decât despre căderea unuia sau altuia. Şi aceasta, în toate domeniile vieţii.

De aceea, uluiţi, smeriţi şi peste măsură de bucuroşi în inimile noastre, vom aminti în puţinele noastre rânduri despre vieţuirea printre noi a alesului lui Christos, Părintele nostru, Liviu Brânzaş.

L-am cunoscut şi noi în pălălăile iadului din închisorile duşmanilor lui Iisus Domnul. Înger printre noi cei roşi de foame, boli, slăbiciuni şi deznădejdi, l-am cunoscut pe seraficul atins de aripa îngerilor, tăcut, cu o sfială feciorelnică în toate, ca o Marie din Betania, adunând mierea cea de mult preţ care încă mai stăruia în puţine potire pe aici-pe acolo, printre noi. Apoi, odată revenit lângă ai săi, şi-a dat toată energia, şi-a închinat viaţa în slujirea deplină a lui Christos Mântuitorul, aducându-şi dobânda, talant lângă talant, la darurile pe care le primise. Căci cine a avut fericirea de a-l vedea slujind, de a-l auzi mărturisind pe Domnul, de a-i citi puţinele rânduri scrise spre lauda Crucii, s-a putut număra printre fericiţii acestor timpuri înnegurate.

Păstor bun, îngrijindu-se de oile lui, de staulul lor, păzindu-le de lupii care rânjeau prin preajmă, fratele nostru, preotul Liviu Brânzaş nu şi-a precupeţit liniştea, odihna, sănătatea, viaţa lui care îi cerea acum şi puţină îngrijire. Neobosit, ca un apostol al vremurilor noastre, el a adăugat frumuseţi neasemuite râvnei pentru Casa Domnului, pentru păşunea duhovnicească pe care o avea în grijă.

Tot ce am spune noi acum aici păleşte pe lângă frumuseţea rostirilor sale, a roadelor muncii, a celui care cu timp sau fără timp veghea la viaţa turmei lui. De aceea, nu vom căuta, nu vom stărui asupra faptelor şi împlinirilor sale, lucru pe care cu siguranţă îl vor întreprinde alţii, ci ne vom ruga – asta vom face, atât vom putea face – ca să-i fie numele pomenit acolo Sus, în curţile Raiului la care a râvnit atât de mult, şi prin el, să fim şi noi îngăduiţi la locul acelor bunătăţi veşnice.

(Dr. Nae Nicolau – Revista Rost, nr. 31 din septembrie 2005)

”Părintele Liviu Brânzaş s-a format la flacăra credinţei, pe nicovala suferinţei”

Aş putea oare afirma (cu acel orgoliu cu care ne împăunăm atunci când vine vorba de o persoană al cărei nume are o rezonanţă deosebită) că l-am cunoscut pe Părintele Liviu Brânzaş? Ar fi hazardat pentru că l-am văzut o singură dată, pe la începutul anilor ’90, la un congres AFDPR, când am stat de vorbă cu Sfinţia Sa, preţ de o pauză. Şi totuşi mă simt îndreptăţită să afirm că l-am cunoscut, când mă gândesc cum a venit spre mine, simplu şi direct, ca şi cum ne-am fi ştiut de când lumea.

Stăteam cuminte în banca mea, deoarece pauza nu avea pentru ce să mă scoată pe sală: nu fumam, nu-mi era sete, nu aveam chef de discuţii. Priveam uşor nedumerită cum se îndrepta spre mine părintele care deschisese congresul cu o mişcătoare rugăciune, după care tot plenul intonase atât de familiarul nostru psalm „Cu noi este Dumnezeu…”. Venea spre mine, ca o revărsare de lumină, un preot cu înfăţişare plăcută, cu o fulguire de zâmbet pe chipul cu trăsături nobile. Ştiam doar că se numeşte Liviu Brânzaş şi că a făcut, ca atâţia alţii, ani grei de temniţă, sub apriga prigoană bolşevică. Mi se părea că îl aşteptam cu emoţia regăsirii unui bun prieten, de care soarta potrivnică mă despăţise de prea lungă vreme.

Fără îndoială, părintele făcea parte din acea categorie de oameni, creată anume pentru lumină, pentru bucurie, pentru fericirea semenilor din jur. Deşi îi vezi pentru prima oară, îi simţi prieteni de când te ştii. Simţi în blândeţea lor o purtare de grijă cu care ar dori să te îmbrăţişeze, ghiceşti în zâmbetul lor blajin ceva din taina unei bunătăţi nelimitate, gata să te ajute fără preţ. Simpatia lor discretă pune în vorbe o dulceaţă plăcută care îţi dă încredere şi curaj. Părintele Liviu Brânzaş era un astfel de om. Felul său de a fi trăda o mare iubire de oameni. Te învăluia cu o privire senină. În zâmbetul luminos, în vorba domoală şi caldă, în strângerea fermă a mâinii simţeai o inimă sinceră, fără ocolişuri, purtătoare de acea frântură de rai, ce ţi se va dărui neprecupeţit. Voi reproduce pe cât mă ajută memoria dialogul ce a avut loc între noi. O fac cu evlavia şi cu metania cuvenite acestui blând şi neînfricat păstor.

Pr. Liviu – Ştiu cine sunteţi şi presupun că şi dumneavoastră ştiţi cine sunt eu. Vă rog deci să-mi permiteţi să trec peste formalismele de protocol şi să vă pun direct câteva întrebări.

Aspazia – Bucuros, sunt onorată să vă răspund în măsura în care voi fi capabilă să o fac.

Pr. Liviu – O, nu am intenţia să vă supun unui tir filosofic. Ştiu că aţi executat foarte mulţi ani de temniţă şi aţi traversat multe închisori. M-aş bucura dacă aţi întâlnit un grup de eleve de la Beiuş şi dacă, eventual, vă amintiţi de ele.

Aspazia – Da, îmi amintesc clar de cea mai frumoasă dintre ele. Se numea Ani Onel şi era o perfecţiune. Adolescentă încă, a fost supusă fără pic de milă regimului necruţător de temniţă comunistă, de-a valma cu maturele. A lucrat la un moment dat în atelierul de cusături româneşti, coordonat de mine. Era o sărbătoare pentru ochi şi pentru suflet să o privesc plecată gingaş peste cămaşa naţională pe care o înflorea cu pricepere, cu frumoasele noastre motive româneşti. Era de o frumuseţe desăvârşită, o primăvară diafană, rătăcită în infern: chip de zână, mâini de zână, destin de zână ferecată în peştera zmeului căpcăun.

Pr. Liviu – Iată un destin cu adevărat tragic! O adolescentă în iadul închisorii comuniste este un înger răpit în infern. Când am auzit de moartea elevei Liţă Sasu, din clipa aceea am simţit că toată suferinţa mea nu însemna nimic pe lângă jertfa supremă a acestei flori, strivită satanic în primăvara vieţii. Nu-mi explic cum a putut Corneliu Coposu să afirme că fetele luptătoare anticomuniste (legionarele) au intrat în această luptă din refulare. Erau atât de urâte că au simţit nevoia să se facă observate în acest fel!

Aspazia – Nu ştiu ce l-a determinat să afirme un lucru atât de lipsit de eleganţă şi mai ales neadevărat. Pot să asigur pe oricine că nu a fost vorba de nici o refulare şi că sunt multe „frumoase” care au purtat cu demnitate şi convingere „stigmatele” temniţelor comuniste. Ani Onel îl contrazice categoric cu frumuseţea ei desăvârşită, angelică, chiar că nu am văzut un chip mai frumos printre cele ce au rămas în afara luptei anticomuniste.

Pr. Liviu – Aş vrea să vă mai întreb ceva şi aş dori să-mi răspundeţi cu sinceritate. Ce părere aveţi: suntem noi învingători sau înfrânţi iremediabil?

Aspazia – Sunt posibile mai multe răspunsuri, dar pentru că îmi cereţi sinceritate şi nu teorii, dintre noi sunt biruitori desăvârşiţi. Nu mă refer nici la cei ce au supravieţuit pur şi simplu, ci la acei supravieţuitori care au reuşit să înfrângă suferinţe. Aşa cum ne-a fost dată era cu neputinţă să fie înlăturată , dominată şi atunci ne-am însuşit-o. Ne-am însuşit-o cu toate ale ei, ne-am împărtăşit cu ea, ne-am împărţit-o ca pe o taină, ca pe o binefacere şi aşa am reuşit să-i umplem pomii cu iubire. Ce nesperată bucurie când am băgat de seamă că Iisus era cu noi şi în suprema Lui agonie ne ceda un strop din durerile Sale! Ce onoare mai mare decât a participa la suferinţa jertfitoare de pe Golgota?! Iisus era Centrul, iar noi eram cercul din jurul Său. şi cu cât ne apropiam de Centru prin acceptarea suferinţei, cu atât ne apropiam mai mult unele de altele. Un râu binefăcător de iubire circula printre noi şi închisoarea devenea cer, iar durerea se transfigura în binecuvântare.

Pr. Liviu – Adevărat, adevărat! Aşa era şi la noi. În închisoare se trăia un fragment din agonia nopţii dramatice din Ghetsimani. Eram sortiţi durerii şi nimeni din cer sau de pe pământ nu se îndura de noi. Părea că steaua speranţei a pierit de pe cer, căzând în abisul neantului. şi totuşi, din adâncuri, o poruncă ne mâna spre culmi. Frigul, foamea, carcera, lanţurile, cătuşile, bătaia, izolarea, inactivitatea silnică, permanenta prigonire, orice contact cu realitatea de afară fracturată, toate aceste forme de distrugere şi dezumanizare muşcau din fiinţa noastră. Purtam Crucea urcând cu îndârjire acest calvar neîntrerupt şi nimeni nu ne ajuta să depunem pentru o clipă măcar povara care ne strivea. Pe această golgotă nu se putea depune Crucea nici pentru un minut. Ea trebuia dusă fără încetare şi purtarea ei devenea posibilă numai pentru că sufletul renunţase demult să bată la porţile unei libertăţi vremelnice. El bătea la porţile cerului cu credinţă şi smerenie. Întemniţaţii păreau nişte sihaştrii ce şi-au asumat asceza maximă pentru purificarea şi transfigurarea interioară. Doreau cerul, mântuirea, asceza impusă devenise o asceză mistică. Nu era o dezertare de la viaţă, ci o transfigurare a ei. Era o transcendere a luptei, a năzuinţelor, a eforturilor, pe un plan spiritual superior. Era un miracol această trăire mistică, această şcoală a suferinţei transfigurate.

***

Camarazii repopulau sala. Părintele m-a părăsit, murmurând sfielnic ultima frază ce mi-a fost adresată:

– M-am dezbrăcat de zeghea vărgată ca să îmbrac haina sacerdotală, cele mai onorante uniforme în acest veac ateu şi totalitar, dar cele mai greu de purtat.

I-am privit pentru ultima oară chipul şi nu ştiu de ce mi s-a părut că tăinuit adânc în cutele de la colţurile gurii se ascundea amarul. Ultimele cuvinte ale Părintelui Liviu Brânzaş spuneau totul despre sine, erau o sinteză nespus de grăitoare a personalităţii sale. Nu ar fi trebuit să mai spun nimic. Nu mă pot opri însă să subliniez că părintele Liviu Brânzaş s-a format la flacăra credinţei, pe nicovala suferinţei. A devenit „prietenul durerii”, în accepţia monahului Moise Aghiorâtul.

„Cel ce este prietenul durerii nu ştie ce înseamnă a primi lovituri. Prietenul durerii este prietenul tuturor celor aflaţi în suferinţă”.

Cu eroism, fără surle şi trâmbiţe, Părintele Liviu Brânzaş şi-a dus în linişte activitatea febrilă de sacerdot.

(Aspazia Oţel Petrescu – Revista Rost nr. 31 din septembrie 2005)


* Toate ideile exprimate de Părintele Liviu în acest dialog se regăsesc întocmai în cartea Sfinţiei Sale Raza din catacombă.

”Eu cred că suferința din închisoare l-a făcut pe Părintele Brânzaș atât de bun”

Uneori privesc cu nostalgie şi bucurie în suflet la anii copilăriei mele, care au fost marcaţi de atâtea evenimente, dar cel mai important dintre toate a fost faptul că am avut posibilitatea de a învăţa, alături de alţi copii, ce este religia. Acele minunate ore de regăsire sufletească pe care le-am petrecut la biserică au fost pentru noi un dar de la Dumnezeu.

Desigur, acest fapt era nedorit de cei care nu voiau să ştim ce este religia, de cei care nu voiau ca noi să cunoaştem cuvântul Dumnezeu şi ceea ce înseamnă El. Ateii care conduceau ţara nu voiau ca noi să înţelegem şi să ştim de ce ne naştem, trăim şi murim pe acest pământ.

Însă, în ciuda tuturor piedicilor şi riscurilor, noi, copiii din Suceagu, am învăţat ce este religia de la Părintele nostru Liviu Brânzaş, care dorea atât de mult ca fiecare copil să cunoască adevărurile de credinţă şi să trăiască după poruncile lui Dumnezeu.

Astfel, în zilele de vacanţă, la chemarea Părintelui, ne adunam la biserică şi petreceam acolo câte 4-5 ore. Când timpul era frumos, stăteam afară pe morminte şi sub lumina soarelui învăţam marile adevăruri ale religiei creştine. Când vremea era nefavorabilă, ne regăseam la biserică, unde stăteam pe bănci, cu Părintele în mijlocul nostru.[…]

Când eram sus în turn şi sosea ora Paraclisului, Părintele trăgea clopotele. El ne-a spus că bunicul său a fost clopotar şi că de la el a moştenit dragostea pentru biserică şi clopote.

Părintele ne spunea de multe ori: “Cea mai frumoasă muzică din lume este dangătul clopotelor”. După ce ne-a spus aceasta, şi nouă ni se părea că este aşa. Tot el ne spunea că cel mai frumos tablou este imaginea unui copil îngenunchiat, cu mâinile împreunate pentru rugăciune.[…]

…dintr-o cutie mică, a scos un obiect foarte mic şi ni l-a arătat. Noi ne-am apropiat toţi să vedem ce este, dar la început nu am înţeles despre ce este vorba. Atunci Părintele ne-a explicat. Era un medalion făcut dintr-o bucată de os, pe care era sculptat chipul Mântuitorului cu coroana de spini pe frunte. Pe spatele medalionului se vedea un munte pe care se înălţa o cruce. Parcă era crucea de pe Golgota. Sub muntele cu crucea era scris: Aiud. Ne-am dat seama că medalionul era o amintire din închisoare.[…] Medalionul ne-a descoperit taina vieţii lui. Privind medalionul, am înţeles de ce Părintelui Liviu Brânzaş nu îi era frică să facă religie cu noi. Când te uitai la chipul lui senin, nici nu-ţi venea să crezi că acest om şi-a petrecut toată tinereţea în închisoare. Eu cred că suferinţa din închisoare l-a făcut pe Părintele atât de bun.[…]

Aşa a fost acest om şi preot pentru noi: un părinte adevărat. Iar noi la rândul nostru ne-am străduit ca să fim pentru el adevăraţi fii sufleteşti. Acum când mă gândesc la timpul acela fericit al copilăriei mele, mă cuprinde o tainică bucurie. Ce fericire pentru noi că am avut parte de un asemenea educator în primăvara vieţii noastre! El ne-a învăţat, prin exemplul său, că trebuie să înfruntăm orice primejdii, numai să ne împlinim datoria. Nu voi uita niciodată bunătatea şi abnegaţia lui şi tot ceea ce a făcut el pentru sufletele nevinovate de copii.

Şi veşnic îmi voi aminti – ne-a luminat copilăria cu lumina lui Hristos.

(Corina-Octavia Ciotlăuş – Revista Gazeta de Vest, septembrie-octombrie 1995)

”Părintele Liviu știa să apară când aveai mai mare nevoie de el”

Mulţi l-am cunoscut. Ştia să apară când aveai mai mare nevoie de el, iar în rest avea un răspuns pentru fiecare atunci când era căutat; mai ales de tineri. Blând şi aspru – te privea cu chip senin, încărunţit poate prea devreme şi-ţi vorbea cu atâta convingere încât devenea aproape imposibil să-i rezişti. Uneori se întrista că un lucru atât de evident nu-l puteai înţelege iar atunci, câteodată, stătea ore în şir cu tine într-un timp sofianic. Dacă nu te cucerea cuvântul lui, poate poeziile scrise în condiţiile în care alţii n-ar mai fi sperat nimic sau dacă nici acestea, atunci caietele cu amintiri adunate de la copiii pe care-i catehizase într-o vreme de catacombe sau pur şi simplu te marca prezența lui.

Îi plăcea să câştige un om pentru Dumnezeu, dar şi pentru valorile neamului său. Într-una din odăile unui suflet atât de complex, în mod sigur îţi găseai biblioteca. Şi aveai ce aştepta de la acest om, chiar pentru simplul fapt de a şti că te așteaptă şi el. Un sfat, o încurajare, era greu să nu se constituie într-un imbold spre înainte sau vorba lui Noica spre devenire întru…

Atunci când l-am chemat şi ştia că avem nevoie de el, ni s-a alăturat ca preot în pelerinajul liturgic la biserica lui Horea sau la “Colindul Eroilor”. Ultima dată, pe 16 decembrie 1997, a dat Dumnezeu un ger cum mai rar se întâmplă. Părintele a ţinut să vină cu noi de la Fabrica de Bere – unde au căzut primii martiri în ’89 – până sus pe vârful dealului, la Cimitirul Eroilor. După slujba de pomenire, într-o seară de iarnă luminată de mici făclii ce se încăpăţânau să reziste vântului ascunse în mâini îngheţate, părintele a spus poate cea mai scurtă şi mai puternică predică din viaţa sa. Iar în faţa studenţilor a fost ultima. Un cuvânt de foc, un cuvânt viu… Noi aşa te-am cunoscut. Dumnezeu să te bucure, părinte Liviu.

(ASCOR şi Liga Studenţilor – Revista Filocalia, septembrie 1998)

via Fericiti cei Prigoniti

Legături utile

    Caută în arhivă

    Caută după dată
    Caută după categorie
    Caută cu Google

    Acţiuni

    | © Copyright 2012 Buciumul | css.php