Taina sacrificiului absolut dezinteresat: omenia nu are uniformă

0 415

Puiu Berianu este din Cugir. După instaurarea comunismului a încercat să fugă în Occident. A reuşit să ajungă până în Cehoslovacia, unde a fost descoperit şi returnat în România. A fost anchetat şi condamnat la închisoare. După vreo trei ani de detenţie, ajungând acasă, Puiu Berianu s-a căsătorit şi a avut un copil.

Imagini pentru raza din catacomba

Tip de luptător, el nu a rămas pasiv, ci a polarizat în jurul lui un grup de tineri, cărora a încercat să le insufle crezul românismului eroic. Într-o epocă de maximă vigilenţă proletară, lucrul nu a rămas nedescoperit, şi iată-l, din nou, pe Puiu Berianu în închisoare, împreună cu tinerii săi. Acum, în celulă, se plimbă neobişnuit de mult şi ne povesteşte amintiri din aventuroasa lui viaţă. Una din povestiri este excepţională. Pentru sensul ei moral aproape unic, ar trebui introdusă în manualele şcolare, pentru a ilustra, printr-un caz incredibil, un aspect încă nepătruns al sufletului omenesc: taina sacrificiului absolut dezinteresat. Tinerii ar învăţa o lecţie morală care nu se oferă de prea multe ori într-un veac. Iat-o:

După arestare, Puiu Berianu a fost dus în beciurile Securităţii din Oradea. Condiţiile de detenţie şi anchetă erau îngrozitoare. Distrus de bătăi şi foamete, abia mai putea umbla, când era purtat la anchete. Îşi pierduse orice speranţă de supravieţuire. Ştia cine sunt comuniştii şi de ce sunt capabili. Simpla lui tentativă de refugiu în Occident era interpretată ca un refugiu al unui mare spion. Căzuse în ghearele haitei roşii. Dar în mijlocul fiarelor care îl muşcau din toate părţile, apare şi un om. Un om printre fiare! Este oare posibil? Este, pentru că omul acela necunoscut, neînrudit, neobligat (ba, dimpotrivă!) îl ajută în taină. Gardianul îmbrăcat în haina cruzimii dovedeşte omenie, deoarece omenia nu are uniformă. Copleşit de atâta bunătate de neînţeles, într-o zi, pe când gardianul închidea uşa după el, strecurându-i, ca de obicei, o bucată de pâine, Puiu Berianu îi şopteşte zguduit:

– Domnule, spune-mi cum te cheamă, ca să-ţi pot răsplăti într-o zi!

La aceste cuvinte, omul acela străin care făcea pentru Puiu Berianu ceea ce, poate, nici propriul său frate nu ar fi făcut dacă ar fi fost în locul acestui straniu samarinean, a răspuns:

– Nu contează, dar te rog să nu uiţi că am patru copii!

Şi uşa se închide încet, lăsându-l pe Puiu Berianu în beznă, cu faţa inundată de lacrimi. Pentru o clipă, i s-a părut că s-a făcut lumină în catacombă. Parcă un fulger a căzut din cer.

Oare copiii acelui erou necunoscut al omeniei vor şti vreodată că tatăl lor a fost cel care a săvârşit această faptă de o generozitate incredibilă, infinită în valoare prin imensul risc care ameninţa pe săvârşitor, dar salvând prestigiul umanităţii în acele vremuri de bestialitate?

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

sursa: Fericiţi cei Prigoniţi

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php