De ce comemorări?

0 987

Editorial de Ioana DOBRESCU

De 22 de ani de când am ajuns în preajma foștilor deținuti politic am avut parte de nenumărate comemorări, care pe atunci îmi dădeau paradoxal sau de ce nu, firesc, o senzație de viață, de optimism.

Între tinerețea noastră sufocată de o societate din ce în ce mai perversă și mercantilă, aflată într-o rapidă descompunere și inversare a valorilor și bătrânețea lor purificată de o viață ascetică, raporturile nu doar păreau, ci erau inversate. Erau mult mai tineri ca noi, ca o compensație a anilor petrecuți între zidurile închisorilor. Aveau o bucurie a întâlnirii, atât între ei, cei de aici, dar, ceea ce aveam să îmi limpezesc mai târziu, o comuniune cu cei de dincolo.

Căci în fond asta e o realitate, nu o convenție sau idee, pe care Căpitanul a sintetizat-o în Cărticică, extrăgând-o cu intuiția lui fenomenală din spiritualitatea neamului românesc. Cei care am mai avut șansa de a surprinde ultimele manifestări ale comunității tradiționale, ne amintim de toate acele praguri de timp când se spunea că sufletele celor plecați se întorc acasă, că se deschid cerurile, iar ritualurile care se făceau cu aceste prilejuri confirmau o credință vie.

Cam asta se întâmpla și la comemorările legionare. Eram cu toții împreună, iar acel <<Prezent>> repetat cu forță, ca un ecou între lumi, era o realitate trăită. Pe măsură ce unii dintre ei se mutau dincolo, căzând încet și discret, înmormântările se țineau lanț, percepeam tot mai mult acest lucru. Dar parcă resimțeam îmbătrânirea noastră prin anchilozarea în formule și neputința de a transmite spiritul acela viu care te izbea la ei ca aerul tare al pădurilor de munte.

Îmi amintesc cu nostalgie de autocarele pline de la Tâncăbești, Țigănești, Balaciu sau trenurile spre Aiud, Predeal, Sâmbăta, când fiecare fost deținut politic sau veteran de război lua până și 10-12 însoțitori… Datele comemorărilor erau cunoscute și de controlorii de pe tren și cred că nu puteau să nu aibă o simpatie pentru acel fenomen, al zilelor, dar mai degrabă nopților, căci se mergea de regulă cu personalul, cu cântece, amintiri, replici sclipitoare ale unor minți rămase limpezi de cele mai multe ori până la capăt…

Când proporția a început să se schimbe, parcă și starea de spirit s-a schimbat… Veneam din urmă parcă mai gârboviți decât ei, cu apăsarea obligațiilor sociale, a grijilor inerente, a răspunderii care atârna pe umerii noștri de a duce mai departe moștenirea lor, în care și partea materială, sediul, <<Casa noastră >> cum îi spunea Bădia Gavrilă, căutând cu disperare soluții de supraviețuire, din ce în ce mai obosiți… Dezamăgiți de trădări și lașități, de orgolii fără sens… Am început să cântăm din ce în ce mai puțin și mai rar…

N-am mai scris demult, dar am simțit că trebuie să fac această mărturisire, pentru că am avut o fulgerare de înțelegere a ceea ce am pierdut, noi cei care am avut datoria de a duce pe umerii noștri nevolnici o moștenire copleșitoare. Cred că am pierdut percepția comuniunii cu cei duși, prezența lor… ca și cum te-ai duce la Liturghie fără să simți, sau măcar să realizezi că Hristos se jertfește în acel moment pe Altar, pentru fiecare dintre noi. Pentru tine.

Cam așa e și cu comemorările noastre. Dincolo de apăsarea organizării și amărăciunea defilării unor orgolii mărunte, am pierdut starea de spirit. Altfel nu-mi explic, cum noi, cei care am crescut în umbra acestor eroi și martiri, putem să spunem: ”Iar comemorare?! Altă comemorare?!”

Am putea să ne gândim că propria noastră mutare dincolo va fi un fapt banal, rapid, fără semnificația nașterii în cer, aceea sintetizată în icoana Adormirii Maicii Domnului. Necrologistul de serviciu va avea prilej să își exerseze pana, iar la final lumea să conchidă: ”ce înmormântare frumoasă”!

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php