Preot Ioan Istrati: Petru și Pavel

0 789

Biserica lui Hristos a hotărât să-i pună împreună în aceeași sărbătoare pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, verhovnicii Apostolilor lui Hristos și misionarii Evangheliei lui Dumnezeu.

Sunt două persoane total diferite, care însă își plinesc vocațiile spre slava lui Dumnezeu.

Petru era pescar căsătorit, neînvățat, trudit îndelung pe malurile Mării Tiberiada, stors de puteri de mrejele grele și goale ale profesiei lui. Un om trecut prin greutăți, învățat cu foamea, lipsit de subtilități și de educație, talpa pământului și a mării, cu mâinile brăzdate de rănile de funie și lovit din toate părțile de valurile acestei lumi.

La chemarea lui Hristos Dumnezeu, lasă toate și îi urmează, renunță la statutul său de pescar și de cap de familie și merge pe urmele Mântuitorului.  Ascultă cu atenție cuvintele care ies din gura lui Dumnezeu. Cască ochii mari la miile de minuni, pătrunde cu mintea lumina învierilor din morți săvârșite de Hristos, ascultă muții grăind despre Cuvântul și vede pe orbi văzând Lumina lumii, pipăie trupul curat al celor vindecați de lepră și învață școala iubirii jertfelnice și vindecătoare de la Arhiereul vindecării veșnice.

Îl urmează cu o credincioșie totală pe Cel care i-a schimbat viața definitiv. E impulsiv, nehotărât, nervos, exploziv uneori, însă iubirea pentru Învățător este mai mare decât toate defectele lui. Merge cu Stăpânul peste tot, simte cum duhul străpuns de Cuvânt intră în fiica lui Iair, cade la pământ în fața Luminii celei veșnice de pe Tabor, privește de aproape, somnoros, lacrimile de sânge ale lui Dumnezeu de pe Ghetsimani. Promite că va merge până la moarte cu Hristos. Îl sfătuiește să evite Crucea și Învierea de dragul vieții pământești. Sare la bătaie în grădină și taie urechea lui Malchus. Prinderea lui Iisus este pentru el sfârșitul speranțelor lui, dezamăgirea totală. În noaptea în care Dumnezeu este pălmuit și biciuit de oameni, Petru își pierde mrejele mentale, cade în frică și în deznădejde, se leapădă de Cel ce l-a primit, se blesteamă și se jură că nu-l cunoaște pe Cunoscătorul vieții lui. Și în acel moment, își dă seama de infinitul iubirii lui Hristos, cutremur devastator îi cuprinde sufletul, iese afară și plânge cu amar pentru lepădarea lui. Suferă cumplit în inimă pentru Cel ce era bătut, sângerează sufletul lui de durere pentru Răstignit.

Toate certitudinile lui, bazate pe viață, pe pământ și pe mare se zdrobesc de piatra inimii lui inundată de lacrimi. Se desființează pe sine pentru a face loc Celui ce iartă întregul univers. Se transformă în plângere pentru Cel a șters toată lacrima de pe toată fața. Pentru el, lepădatul, nu mai există nimic decât Hristos cel răstignit, bătut, străpuns, ucis pentru mântuirea lui. De aici Petru moare de-a binelea și începe o viață nouă, în care moartea e neglijabilă și Viața nemuritoare se înstăpânește peste lume. Este iertat pe mărturia întreită a iubirii care șterge întreita lepădare și devine Potir al Duhului Sfânt la Cincizecime care adapă Biserica cu Hristos cel euharistic. Vorbește la Rusalii și mii de oameni se botează în numele Treimii. Prezidează cu smerenie soboarele apostolești și ascultă tânguirea inimii lui pentru cădere. S-a răstignit o viață pe durerea lepădării de Creator și a ales cu smerenie să moară pe o Cruce, cu capul în jos, pentru a privi cerul pe care l-a dorit și l-a așteptat o viață întreagă și a-și mărturisi nevrednicia de a muri ca Dumnezeu.

Pavel era opusul total al lui Petru. Rabin preaînvățat, de o subtilitate iudaică înnăscută, geniu al Torei și fervent apărător al cultului iudaic, Pavel ducea la moarte pe creștini, această sectă care-și revendică toate proorociile Testamentului. Profesor de teologie, cercetător al profețiilor, doctor în Lege, Pavel era leacul pentru orice deviație ideologică. A fost martor la uciderea lui Ștefan, a privit impasibil cum creștinii erau duși moarte pentru Cel răstignit, s-a mobilizat în persecuția galileenilor. Era necruțător în profunzimea teologiei lui, insidios, suficient sieși și convins că trebuie să stârpească prin sânge rebeliunea ideologică a creștinilor.  Prin minune dumnezeiască, aude glas din cer, vede Lumina cea mai presus de fire care-i orbește ochii, simte puterea lui Dumnezeu celui Viu, pe care-l studiase în insectarul targumelor o viață. Înțelege că Hristos este Biserica, auzind cuvintele: Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești? Înțelege că fiecare durere a Bisericii îl doare infinit pe Dumnezeu, că rănile celor zdrobiți sunt rănile lui Hristos, că fiecare lacrimă a creștinilor curge prin ochii lui Dumnezeu. Adâncul învățăturii lui rabinice se deschide către cerul împlinirii profețiilor în Mesia. Devine din cel mai acerb prigonitor, cel mai ales apostol și teolog al Tainelor lui Dumnezeu. Este țepușa înfiptă în inima necredinței iudeilor și zdrobește prin har și cunoștință toate evaziunile teologice ale Talmudului. Merge în pustie pentru a-L vedea pe Dumnezeu printre lacrimi.

Pornește în misiune și ară întreaga Europă cu mâinile lui, însămânțând Cuvântul Evangheliei. Nimic nu-l poate opri, nici prigonirea, nici boala cumplită, nici suferința, nici moartea, din apostolia sa jertfelnică. „Nici viața, nici moartea, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).

Pătrunde și interpretează Evanghelia cum n-a mai făcut-o nimeni. Intră ca un cateter în arterele Trupului lui Hristos și oxigenează cu teologie țesuturile noului organism veșnic. O minune de om care sparge în bucăți Europa cu toți idolii ei, pregătind-o de frângerea întru Liturghie. Când vorbește cu lacrimi, cerurile îl ascultă căci îl dor cumplit rănile Stăpânului lui și Hristos grăiește întru el. Îngerii din cer se opresc din liturghisire, căci Pavel prigonitorul a început să destăinuie Tainele Împăratului. E slab ca o trestie, dar în el se odihnește Puterea lui Dumnezeu. E mic de statură, dar vede înălțimile raiului. Are glasul stins, dar se face tăcere peste lume când vorbește. E bătut peste obraz de îngerul satanei, dar zdrobește cursele satanei de pe un întreg continent. Suferă îngrozitor, dar aduce la bucurie veșnică sute de mii de oameni. Mustră pe iudei și pe apostoli, muncește cu mâinile la corturi, scrie fervent și total epistole către toată suflarea. E prigonit și sfărâmat în trup, însă cuvintele lui sunt o undă de șoc a harului lui Dumnezeu. Oamenii se opresc din moarte când îl ascultă, izbucnesc în plâns și își schimbă viața și veșnicia.

Doi oameni de țărână, plini de toate durerile acestei lumi, slabi și îndoielnici, cu păcate grele la activ, însă care au reușit prin lacrimi și prin pocăință să desființeze întunericul din ei și s-au făcut Potire sfinte ale Liturghiei celei de taină a lui Hristos. Mucenici și apostoli, ei au lucrat toată viața, toată moartea și toată veșnicia pentru Hristos, iubirea vieții lor și viața iubirii lor. Nimic n-a fost mai important pentru ei decât sufletele celor scoși din robia morții spre tărâmul făgăduinței. Doi iudei cu vocație universală. Doi provinciali care sunt chemați în rugăciune în toate colțurile pământului.

Pr. Ioan Istrati

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php