Mitică Popescu a plecat în veșnicie la 86 de ani. A fost închis la Periprava cu viitorul său socru, Părintele Bălănuță, și cu Părintele Justin

1 1.175

Actorul Mitică Popescu a plecat în veșnicie. Mitică Popescu avea 86 de ani și a fost unul dintre cei mai iubiți actori de film și de teatru din România. Conform Știri pe Surse, actorul a avut „probleme cardiace, pe fondul multiplelor comorbidități”. La jumătatea lunii decembrie, el a fost internat la Spitalul Floreasca, la Secția Cardiologie. El a fost apoi internat la Spitalul Elias.

În 2009 a câștigat Premiului pentru întreaga activitate al UNITER. Amintim totodată, faptul că Mitică Popescu a fost căsătorit cu marea artistă Leopoldina Bălănuță, fiica preotului Nicolae Bălănuță, despre care amintim că a fost condamnat la o temniță grea, în lagărele de la Culmea și Periprava, alături de părintele Justin Pârvu și de ginerele său, Mitică Popescu. 

Mitică Popescu a fost arestat și transformat peste noapte în deținut politic în ani ’50. Singura sa vină a fost aceea că nu și-a denunțat un prieten. El își amintea mereu  cu o oarecare amărăciune de acel moment:

M-au băgat și pentru nedenunțarea și pentru încurajarea lor, că i-aș fi aprobat. Țin minte și-acum sentința: „tăinuire și instigare la acte preparatorii de trecerea frontierei”. Imaginați-vă, un student la actorie pus să-și joace rolul propriei vieți într-un teatru absurd, scris de alții. Din facultatea de artă teatrală, la tăiat de stuf!”

Lumina Cuvântului consemnează: „Nu de puține ori l-am întâlnit pe actorul Mitică Popescu în Biserica Sfântul Haralambie, parohia Oțetari din București, fiind prezent la Sfânta Liturghie și alte slujbe.”

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace pe marele nostru actor!

Redăm mai jos istorisirea fenomenalei sale întâlniri în lagărul de la Periprava cu viitorul său socru, preotul legionar Nicolae Bălănuță și cu Părintele Justin Pârvu, Duhovnicul Neamului:

Condamnat la 12 ani de temniță grea, Părintele Justin Pârvu avea să mai primească încă patru pentru că nu abjură de la credința ortodoxă. Este încarcerat la Roman, Suceava, Aiud, Gherla, minele de la Baia Sprie și Cavnic, apoi în lagărele de la Culmea și Periprava. Aici destinul îi adună la un loc, într-o poveste fascinantă, pe colegul său de idealuri, camarad de front și slujire a lui Hristos, preotul legionar Nicolae Bălănuță, tatăl actriței Leopoldina Bălănuță, împreună cu viitorul său ginere, actorul Mitică Popescu.

Arestat ca în „1984”. Din facultatea de artă teatrală, la tăiat de stuf

Istoria inedită ne-a fost povestită de Mitică Popescu cu puțin timp înainte de închiderea aberantă a parcurilor, la locul său preferat de întâlnire din Herăstrău. Puțină lume știe că reputatul actor a fost și deținut politic. Pentru cei de azi vinile sale imputate de bolșevici sunt de-a dreptul imaginare, scoase din romanul lui George Orwell, „1984”. Dar atunci faptele care i s-au fost puse în cârcă și l-au trimis la închisoare au fost de o realitate pe cât de absurdă pe atât de cruntă, impusă de ocupanții sovietici care invadaseră țara.

Mitică Popescu, după cum a mărturisit într-un interviu realizat de Victor Roncea pentru EvZ, a fost arestat în anii ’50 pentru așa-zisa vină de nedenunțare a unui prieten care voia să plece din țară, cumulată cu vina de a râde la bancurile politice anticomuniste care s-au zis la o șuetă raportată la Securitate de un trădător.

„Era un Sfântul Ștefan și m-am dus la vecinul meu să-l sărbătorim”, ne povestește artistul acum în vârstă de 83 de ani. „Deci era pe 27 decembrie 1957. Acolo mai erau câțiva cunoscuți, patru în total și o domnișoară. E, trei dintre ei voiau să plece în America și au scris niște scrisori la Ambasadă; unul o scrisoare, altul, două și al treilea, trei scrisori. Al patrulea i-a turnat. După o lună de zile i-a arestat și după un alt timp, probabil după ce i-a scuturat bine, m-au luat și pe mine. M-au băgat și pentru nedenunțarea și pentru încurajarea lor, că i-aș fi aprobat. Țin minte și-acum sentința: „tăinuire și instigare la acte preparatorii de trecerea frontierei”. Imaginați-vă, un student la actorie pus să-și joace rolul propriei vieți într-un teatru absurd, scris de alții. Din facultatea de artă teatrală, la tăiat de stuf! Ceilalți, săracii, au fost încălțați rău. Cel care a scris o scrisoare a luat 8 ani, cel care scrisese două, 10 ani și cel cu trei scrisori,12 ani. 12 ani! Vă imaginați? Pentru niște scrisori. Acestea sunt vremurile pe care le-am trăit!”

„Am vrut să-i dau o bere anchetatorului meu”

„Dar stați să vedeți! Acum un an primesc un telefon din Mexic. La telefon, unul dintre amicii arestați, închis la Pitești și care a ieșit de abia în 1964, cu decretul, și apoi tot a emigrat, la fel ca și ceilalți. Nu m-am mai întâlnit niciodată cu nici unul dintre ei și nici cu turnătorul, după proces. Ăla a fost martor al acuzării și mi-aduc aminte că l-a bătut mătusă-mea cu geanta-n cap la Tribunal…”, spune râzând Mitică Popescu.

„E, și cu telefonul. Mă sună amicul din Mexic și îl întreb: Măi, Willy – că așa-i ziceam – spune-mi și mie, după atâția ani, cine era tipa care a fost cu noi și ce s-a întâmplat cu ea? Păi, zice, e nevastă-mea! Destinul. Dumnezeu. Ea a stat trei ani, ca și mine, l-a așteptat apoi pe om și s-au căsătorit, iar-acum sunt în Mexic. Doar cu anchetatorul m-am întâlnit, întâmplător, pe stradă. Avea un nume mai ciudat – Gudila – și era cam străin de România. A trecut pe trotuarul celălalt când m-a văzut. M-am dus după el. Se speriase puțin. L-am invitat la o bere. Așa sunt eu. N-a venit. A pretextat ceva și a șters-o”.

Acum urlă și tu să audă toată Colonia!”

Îl rugăm să ne mai povestească și continuă, binevoitor, deși în general, din modestie, pentru mult timp a evitat să vorbească despre această perioadă din viața sa: „Altă fază cu unul din ăsta, mai torționar de felul lui. Ultimele trei luni le-am făcut la Balta Brăilei, cu un regim mai ușor, ca să ne pregătească de ieșire. Fusesem și la Salcia, unde era mult mai greu. Acum nu ne mai tundeau, ne lăsaseră și un pachet de acasă, ca să nu părem lihniți când ne eliberează. Eram la o muncă mai ușoară: sortat de arpagic. Și găsesc o bucățică de ziar. Nu mai văzusem de nu știu când așa ceva. O pitesc repede în buzunar dar cum eram cu lucrul, obosit, uit de ea. Când ne întorc pe toți în Colonie, ne iau la percheziționat. Gardianul, unul țigănos, după ce mă buzunărește, pac, îmi dă un pat de armă peste cap și urlă:„Nenorocitule, ce faci bă, banditule, vii cu presa în Colonie? Las’ că te aranjez eu!” Dar alt gardian, român însă, care mă simpatiza, îi zice ăstuia să mă lase pe mâna lui că e mai bine să nu mă bată în fața celorlalți, cu martori. Și mă bagă într-o gheretă de la poartă și zice, fără să-mi facă nimic: „Acum urlă și tu să audă toată Colonia!”.

Eh, oameni și oameni. Amintiri din pușcărie… Dar stați că nu s-a terminat! Cu puțin timp înainte de eliberare, când era clar că nu mai pățesc nimic, mă întâlnesc din nou cu țigănosul și-i zic printre dinți: „Bă, fii atent la mine – eu mă eliberez într-o săptămână și te vânez în toată Brăila, până dau de tine, și-mi bag pumnul într-o halbă și cu aia-ți dau în mufă!” Am băgat frica-n el. După ani, fac un turneu cu Teatrul de Comedie și ajungem și pe la Brăila. Eram cu Șeptilici în Gară. Paranteză: și el a plecat apoi, în Canada. E, și cine apare în Gară? Țiganul cu piranda lui. Când mă vede, aruncă sacoșele din mână, o lasă pe pirandă mască și fuge ca iepurele, de rupe pământul. Eu încep să râd, de mă prăpădesc. Șeptilici nu înțelege nimic. Îi povestesc și lui istoria și-și face cruce. Și el trăise destule în închisoare…”

„Am împărțit aceleași priciuri cu viitorul meu socru, Părintele Bălănuță”

Despre marea lui dragoste, Doamna Teatrului Românesc, Leopoldina Bălănuță (foto EvZ mai jos), mult-iubitoarea lui Eminescu și Nichita, ne face apoi, din câte știu în premieră, o mărturie tulburătoare: „Dumnezeu m-a pus alături de Poldi  încă de dinainte de a o întâlni în viața mea. Cum? Prin socrul meu, cu care am împărțit aceleași priciuri. Săracul, întâi a făcut prizonierat la ruși, în Siberia, unde a fost închis în Gulag după bătălia de la Cotul Donului. Familia n-a știut nimic de el. Era preot militar. După care l-au arestat și comuniștii din țară și a ajuns la Periprava. Ei, și după vreun deceniu am aflat că am fost împreună acolo, la tăiat de stuf, exact în aceeași perioadă. Sigur că ne-am intersectat dar nu ne-am cunoscut, ca să zic așa. Cine își putea imagina că peste ani o voi lua de soție tocmai pe fiica lui?”

Cum a fost readaptarea?, întrebăm. „La ieșirea din pușcărie mi-a fost foarte greu să reiau Institutul. Era una acolo, secretara de Partid, cu un nume bulgăresc sau rusesc, care îmi punea piedici. Umpluse facultatea că sunt „dușman al poporului”. M-au ajutat Radu Beligan și Mircea Septilici, în primul rând, care făcuse și el șapte ani de Canal. În pușcărie am întîlnit un armean care fusese impresarul lor înainte de război și el m-a trimis la ei. În ’61, când am scăpat, m-am dus la Teatrul de Comedie, unde erau amândoi și de abia după trei ani, la insistențele lor, mi s-a permis să dau din nou examen de admitere. Tot așa, la fel ca mine, și Leopoldinei i-au respins admiterea de vreo trei ori din cauza dosarului, deși intrase cu 10 de fiecare dată. În vechea clasă, care acum deja absolvise, erau Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Dorina Lazăr, și în cea noua eram cu Carmen Galin. Dar bucuros că a trecut visul urât care mi-a mâncat ani din viață”…

sursa: ActiveNews

1 Comment
  1. IO...gerules says

    paracetamol mod de administrare

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php