Nicolae STEINHARDT: „PRIMEJDIA MĂRTURISIRII”

1 1.513

Anii următori lui 23 august (nu avusesem de suferit direct ca evreu nici în vremea liceului, nici în facultate, nici în timpul războiului, munca la zăpadă o săvârşisem voluntar, iar pe cea obligatorie în condiţii de omenie, nu însă fără a cârti şi a fi certat de tata: să nu aud niciun cuvânt împotriva ţării sau a lui Antonescu; face tot ce e posibil, nu are pe cap numai grija evreilor, ai prefera cumva să fii pe front în coclaurile Rusiei?) m-au apropiat şi mai mult de poporul român. Purtarea politică a multor, prea multor evrei şi evreice mi s-a părut stupidă, însufleţită numai de ranchiună şi de ţinerea de minte a răului; nu şi a binelui care a cruţat viaţa a sute de mii de oameni din România, ţara care a cutezat să nu traducă în fapt repetatele ordine de executare în masă date de Hitler – şi nu fără mari riscuri, după cum avea să-mi explice pe larg Radu Lecca, întâlnit la Jilava, pe jumătate paralizat, doborât de boală […].

Referitor la camarazii legionari nu pot spune decât că purtarea lor faţă de mine a fost frăţească. Mi-a venit în ajutor şi reputaţia mea de evreu osândit pentru că a refuzat să fie martor al acuzării într-un proces legionar; oricum, s-au purtat cu mine impecabil şi cu acel spirit de solidaritate de care au dat cu prisosinţă dovadă în lucruri unde mulţi alţii şi-au pierdut cumpătul, omenia şi stăpânirea de sine […].

Ştiu ca toată lumea că mareşalul Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populaţiei evreieşti, prescris cu străşnicie de stăpânul de atunci al Europei. Mareşalului Antonescu nu i-a lipsit curajul de a spune nu – şi îndoială nu încape că nu-i va fi fost uşor şi că refuzul acesta a însemnat şi asumarea unor riscuri imense.

Era vremea, dacă nu mă înşel, când, dintre şefii statelor europene ocupate, numai regele Danemarcei a cutezat şi el să nu se plece.

Mai ştiu, din gura lui Radu Lecca, împuternicitul guvernului Antonescu pentru problema evreiască, pe care am avut prilejul să-l cunosc în împrejurări cu totul excepţionale, petrecând timp îndelungat împreună şi împrietenindu-ne, că mareşalul Antonescu era ferm hotărât să nu omoare pe nimeni, ci numai să ceară contribuţii băneşti, îmbrăcăminte şi muncă obligatorie, tratament care, atunci când sute de mii de ostaşi români luptau în cele mai grele condiţii în adâncurile Rusiei şi piereau cu miile, putea să pară vexatoriu, dar se situa la o distanţă uriaşă de ce se întâmpla în alte ţări unde evreii au fost exterminaţi cu zel şi maximă conştiinciozitate.

Purtarea aceasta mărinimoasă a poporului român – căci nu a fost o bravadă personală a lui Ion Antonescu, ci expresia unei opinii publice şi a unui sentiment naţional – era de altfel conformă cu politica dintotdeauna a României care, în 1939, a refuzat să accepte propunerea de a ocupa teritorii ale Republicii Cehoslovace ori ale Poloniei, iar în 1968 nu va interveni în treburile interne ale unei alte ţări şi nu-şi va trimite trupele în acea ţară prietenă şi vecină.Mai ştiu de asemenea că Biserica Ortodoxă Română a consimţit – punând duhul mai presus de literă şi dragostea mai presus de orice – să elibereze certificate de botez unor evrei care socoteau că astfel vor putea să fie feriţi de deportări şi alte consecinţe grave ale condiţiei lor.Procedând aşa, Biserica Ortodoxă Română a dat dovadă că între diversele culte care proslăvesc pe Dumnezeu vor fi deosebiri dogmatice şi că fiecare comunitate e îndreptăţită să-şi păstreze neştirbită credinţa, dar că aceasta nu împiedică întrajutorarea, mila şi solidaritatea în prezenţa nedreptăţilor, silniciei şi pornirilor sălbatice. Poporul român şi Biserica ortodoxă au vădit mereu – şi mai ales din plin între 1940 şi 1944 – mărinimie, toleranţă şi repulsie, silă, scârbă faţă de orice formă de asuprire, împilare şi maltratare a celor lipsiţi de apărare.

Nu o singură dată au ieşit gospodinele din casă purtând tăvi cu ţoiuri de ţuică fiartă ori pahare de ceai fierbinte spre a-i omeni pe evreii care, în Bucureşti şi-n oraşele de provincie, efectuau pe străzi munca la zăpadă, şi parcă verbul a omeni nu şi-a aflat nicicând un înţeles mai precis […].

Dinamica timpului ne îngăduie să sintetizăm şi să desprindem vectorii şi liniile de forţă ale modului în care un popor, o societate, o instituţie primesc şi «prelucrează» impactul unei anumite perioade a istoriei. Ni se vădeşte acum lămurit că reacţia colectivă a poporului român şi a Bisericii covârşitoarei majorităţi a componenţilor săi în anii de încercare 1940-1944 şi-a aflat temeiurile în simţăminte de compătimire pentru suferinţă şi în refuzul de a se împărtăşi din potirul urii şi al prigoanei.

Sursă: N. Steinhardt, „Primejdia mărturisirii” (Editura Dacia, 2000) 

via Certitudinea

1 Comment
  1. Kanakidis says

    Multzumim

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php